Abrevieri

1. Arhim. - Arhimandrit
2. Diac. - Diacon
3. Ed - Editură
4. ed. - ediţie
5. M O. - Revista Mitropoliei Olteniei
6. Mitrop. – Mitropolit
7. Monit. Of.- Monitorul Oficial al României
8. Ort. - Revista Ortodoxia
9. Pr. - Preot
10. P.S.B. – Părinţi şi Scriitori Bisericeşti
11. Rev - revistă
12. S.U.A. - Statele Unite ale Americii
13. Trad. - Traducere

1
 Bibliografie generală

Izvoare canonice:

1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998;
2. FLOCA, PR. IOAN, Drept canonic Ortodox, vol. I, II, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990;
3. CANON DE POCĂINŢĂ către Domnul nostru Iisus Hristos pentru pruncii avortaţi,
Editura Bizantină, Bucureşti, 2003.

Izvoare patristice :
1. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Scrieri, col. Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, 25, trad.
de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1995 ;

Studii şi articole:

1. BASCHIN, MARIAN, Rasismul, ideologia urei faţă de om a imperialismului de S. U. A,

Bucureşti, 1952;
2. BĂNCILĂ, VASILE, Iniţierea Religioasă a copilului, Editura Anastasia, Bucureşti,
1996;
3. BOCA, PR. ARSENIE, Ridicarea căsătoriei la înălţimea de Taină, Editura Agaton,
Făgăraş, 2002;
4. BERBECE TEODOR, Deosebirea duhurilor mai e necesară astăzi ?, Editura România
Creştină, Bucureşti, 1999 ;
5. Biserica şi sectele, Editura « Orthodoxos Kypseli », Tesalonic-Grecia, în colaborare cu
Asociaţia « Sfântul Grigorie Palama », Bucureşti, 1992 ;
6. BRANIŞTE PR. PROF. DR. ENE, Conceţia Sfântului Ioan Gură de Aur despre familie,
apud rev. „Studii Teologice”, nr. 1-2/1957 ;
7. BRECK, PR. PROF. DR. JOHN, Darul sacru al vieţii, trad. P.S. Irineu Pop Bistriţeanul,
Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2001;

2
8. CALCIU, PR. GHEORGHE, Şapte cuvinte către tineri, Editura Anastasia, Bucureşti,
1996;
9. CĂCIULĂ, Ura de rasă păcat strigător la cer,art. în Revista Ortodoxia Nr 3-4, 1952 ;
10. CLEOPA ARHIM. ILIE, şi BĂLAN ARHIM. IOANICHIE, , Lumina şi faptele
credinţei, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994 ;
11. CUCOŞ CONSTANTIN, Educaţia religioasă (repere teoretice şi metodice), Editura
Polirom, Iaşi, 1998;
12. DANION VASILE şi OLARU PR. ILARION, Dărâmarea idolilor. Apostazia New-Age,
Editura Credinţa Noastră, Bucureşti, 2001;
13. DANCIU ANA, Metodica Predării Religiei, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999;
14. DAVID DIAC. PETRE, Invazia sectelor, vol. I-III, Editura Europolis, Constanţa, 1999;
15. FELEA V. ILARION, Religia culturii, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului,
Arad, 1994;
16. GHENOIU ARHIM. GHERONTIE, Îndrumătorul bunului creştin, Editura Triada,
Mănăstirea Sfântul Nicolae – Sitaru, 2003;
17. ICĂ JR, Misiune şi mărturie creştină faţă de prozelitismul religios care este o contra
mărturie creştină, apud Pastoraţie şi misiune în Biserica Ortodoxă;
18. JINGA IOAN- ISTRATE ELENA, Manual de pedagogie, Editura All Educational,
Bucureşti, 1998;
19. JUVENALIE PR., Teroriştii uterului, Editura Sofia, Bucureşti, 2002 ;
20. KALAMARAS Mitropolit de Nikopole - Grecia MELETIOS, , Avortul, trad. rom. de
Garoafa Coman, Tesalonic, Editura <<Ortodoxos Kypseli>>, 1991;
21. LEB IOAN VASILE,Biserica în acţiune, Editura Limes, Cluj, 2001;
22. MANEA CRISTIŞOR, Drepturile fundamentale ale omului în lumina moralei creştine,
teza de licenţă, Bucureşti, 1961 ;
23. MLADIN MITROP. DR. NICOLAE, , Teologia Morală Ortodoxia, vol. I-II, Editura
Reîntregirea, Alba-iulia, 2003 ;
24. Monitorul Oficial al României, nr. 314 din 13. 06. 2001;
25. NIŢESCU VASILE, Adolescenţa (sexualitate între normal şi patologic), Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985;
26. OPRIŞ DORIN, Prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane, Bucureşti, 2003 ;

3
27. PAISIE CUV. AGHIORITUL, Cuvinte duhovniceşti, trad. Ieroschim. Ştefan Nuţescu,
vol. IV, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003 ;
28. PASCHIA PR. GHEORGHE, Familia şi raporturile dintre membrii ei, în Biserica
Ortodoxă Română, nr. 1-2/1985;
29. Pastoraţie şi misiune în Biserica Ortodoxă, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi
2001;
30. POPESCU PR. PROF. DR. DUMITRU, Teologie şi cultură, Bucureşti, 1993 ;
31. RADU PR. PROF. DR. DUMITRU, Atitudinea moralei creştine ortodoxe faţă de avort,
divorţ, abandonul copiilor, imoralitate etc., apud Ortodoxia, anul XLVI (1994), nr. 2-3,
32. STAN DR. GEORGE, Teologie şi bioetică, Editura Biserica Ortodoxă, Alexandria,
2001 ;
33. STAN PR. PROF. DR. LIVIU, Rasă şi religiune, Sibiu, 1942 ;
34. STANCIU V. VIRGILIUS şi SGÂRCITU DANIELA IULIA, Drogurile, o realitate
care poate ucide, Editura Centrul de Creaţie, Brăila, 2002;
35. STĂNILOAE PR. DR. DUMITRU, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I-III, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978;
36. ZIZIOULAS IOANNIS, Creaţia ca Euharistie, Editura Bizantină, Bucureşti, 1999;

Izvoare legislative:
1. Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului;
2. Legea republicată nr. 18 din 27. 09. 1990 privind ratificarea Convenţiei cu privire la
Drepturile Copilului;
3. Codul penal român, Editura Cutuma, Bucureşti, 1992.

Situri Internet:
1. ALUPEI SILVIU, Problemele clonării umane în Franţa şi Germania, apud
http://www. bpv.8m.com/bpv2 /salpclal. html , p. 2;
2. +ANDREICUŢ ARHIEP. ALBA-IULIA ANDREI , Familia între individualism,
colectivism şi comuniune, apud http//www.creştinism-ortodox.ro/html/index. html, p.3;
3. ARĂPAŞ P.F. TEOCTIST , Discurs 8 mai 1999, în Cultele religioase şi integrarea
României în Uniunea Europeana. Documentele Întrunirii de la Snagov, 16 mai 2000,
p. 44, apud http//www.creştinism-ortodox.ro/ html/ index.html, p. 7;

4
4. BARKER, Noul rasism, apud Wieviorka , Spaţiul rasismului, apud http//altavista.
com/wieviorka /spaţiul rasismului, p. 3;
5. Dictionar juridic (IndacoSystems), apud http://www.bbc.co.uk/romanian/
specialmilosevic/1.shtml, p. 2;
6. Drogurile sau moartea albă, apud http://www.politiaromana.ro/images/ web14.JPG, p.
2;
7. Declaraţia Drepturilor Copilului, apud http//www.legis.ro/acte legislative, p. 7;
8. MARINUVICI MAGDA, Analfabetismul Juvenil- o dramatică realitate, apud
http://www.kappa.ro/ziua, p.12;
9. MC GUIRE MEREDITH B., The social context, Third Edition, Wodsworth Publishing
Company, Belmont, California, 1992, apud http//www.creştinism-ortodox.ro/ html/
index.html, p. 5;
10. MOLDOVAN PR. ILIE, Valorile creştine ale familiei în România şi practici contrare a
acestora, apud http//www. creştinism-ortodox.ro/ html/index.html, p. 3;
11. Ratificarea privind abolirea pedepsei cu moartea, apud http://www.romportal.
com/dailynews/ printnews.jsp?msgid=558, p. 3;
12. ROMAN MONICA, Şomajul- între teorie şi realitate, apud http://www. Google.
com/articole/roman/şomaj.
13. SF. IOAN GURĂ DE AUR, Scrieri, III, apud http://www. altavista.com/articole/Pr. C.
Galeriu/foaia românească, p. 5;
14. TĂNASE D. LAURENŢIU, Familia şi societatea într-o lume secularizată, nota 2,
apud http//www.creştinism-ortodox.ro/ html/index.html;
15. TRENTI ZELINDO, Insegnamente religioso ed educazione morale, în Orientamenti
pedagogici, nr. 3, 1983, p. 456, apud http//www.creştinism-ortodox.ro/ html/
index.html, p. 8;
16. VOINEA CARMEN şi BULZAN RODICA, Sociologia drepturilor omului, apud
http://www.unibuc. ro/eBooks/Sociologie/voinea, p. 70
17. WIEVIORKA, MICHEL, Spaţiul rasismului, apud http//altavista.com/
wieviorka/spaţiul rasismului, p. 1;

5
 ema Drepturilor omului este astăzi foarte actuală şi poate fi privită şi din perspectiva
religioasă, deoarece atunci când Dumnezeu l-a creat pe om i-a oferit acestuia toate
posibilităţile de a-şi atinge scopul creării lui, şi anume mântuirea. Pentru aceasta omul este
dator să respecte ceea ce Dumnezeu i-a dăruit, iar cei ce nesocotesc aceste daruri se fac
vinovaţi faţă de Creatorul, Care este singurul îndreptăţit să decidă asupra întregii Sale creaţii.
Dumnezeu este viaţă, iar noi suntem îndatoraţi să respectăm viaţa, ca cel mai frumos dar pe
care ni l-a dat Dumnezeu.
Chintesenţa tuturor drepturilor fundamentale ale omului, care astăzi fac mai mult
obiectul disciplinelor de drept, se găseşte în Sfânta Scriptură, căci Dumnezeu ne-a lăsat, ca
Unul ce este Judecătorul suprem, legile desăvârşirii noastre cuprinse în ceea ce noi cunoaştem
sub numele de « Decalog » şi pe baza acestuia s-au diversificat legile omenirii. De aceea,
abordarea problematicii acestei teme este îndreptăţită şi poate constitui obiectul de studiu al
unei teze de licenţă din perspectivă teologică.
Problematica drepturilor omului poate fi abordată din mai multe perspective dintre care
cea juridică este cea mai des întâlnită. Invocându-se încălcarea lor, legea intervine pentru
restabilirea ordinii, redarea dreptului celui care a fost frustrat.
Se spune adesea că tocmai încălcarea dreptului generează dreptul. Aceasta înseamnă că
până nu ne este afectată starea în care ne aflăm nici nu sesizăm că ceea ce ne aparţine
constituie obiect al imixtiunii celorlalţi.
Din perspectivă sociologică dreptul este expresia unei nevoi individuale dar şi sociale. În
ambele situaţii satisfacerea nevoilor înseamnă participare la exercitarea lui. Participarea
presupune acţiune socială. Cum în orice acţiune omul intră în relaţie cu semenii, putem
considera exercitarea dreptului o relaţie de un tip aparte în care membrii sunt de puteri
inegale. De exemplu, dreptul la viaţă situează mama în raport cu fătul în poziţii inegale. Unul
depinde de celălalt, fătul de mamă, care şi ea, la rândul ei, poate să ia decizii condiţionată fiind
de aspectele materiale, propriile mentalităţi, politica demografică ş.a. Sau, dreptul la educaţie,
expresie a nevoii de educaţie, aparţine celor care cred că prin instrucţia şcolară pot intra în

6
posesia lui, pot să-şi satisfacă această nevoie individuală. Oferta educaţională, în primul rând
cea instituţională, conferă şcolii garanţia responsabilităţii de a oferi prin serviciile sale acest
drept. Puterile sunt inegale:
individul cere, doreşte să i se respecte un drept, are o nevoie;
instituţiile oferă, prin serviciile lor, elementele necesare satisfacerii nevoii.
În condiţiile dezvoltării şi diversificării nevoilor, a diferenţelor de tot felul asistăm la un
pluralism valoric care este adesea invocat în respectarea drepturilor. El însuşi a devenit o
valoare care creează dificultăţi în educaţia educatorilor tocmai pentru faptul că nu se mai ştie
la ce valori să se adere, iar prin politica educaţională cei care hotărăsc sunt adulţii, tocmai cei
care au fost educaţi în alte sisteme de valori şi au ca misiune educaţia pentru un viitor, el
însuşi incert sub aspectul axiologic, mereu în schimbare. Istoria a demonstrat că acolo unde
există valori dominante este mai uşor a se face educaţie. Trebuie să fim prudenţi în a declara şi
acţiona pentru valorificarea diferenţelor deoarece militând pentru diferenţă ne angajăm spre un
comunitarism şi mai puţin comunitate. Aceasta din urmă înseamnă în primul rând aducerea
laolaltă a unor oameni care au aceleaşi interese, doresc binele comun, acţionează pentru a
respecta şi proteja drepturi fundamentale ale oamenilor care izvorăsc din natura umană, aceea
care face din fiecare o fiinţă umană. De aici nevoia de a concilia între principiul egalităţii în
drepturi şi demnitate şi cel de valorificare a diferenţelor. Dreptului la diferenţă şi respectarea
deosebirilor, valorificarea lor, i se asociază dreptul la asemănare, ca principiu unificator în
viaţa socială.
În lucrarea de faţă am urmărit să tratez cele mai importante drepturi ale omului, scoţând
în evidenţă viabilitatea lor în teologia ortodoxă. Astfel, am considerat că sunt importante de
tratat :
 Dreptul la viaţă ;
 Dreptul la libertate (libertatea religioasă) ;
 Dreptul la educaţie ;
 Dreptul la muncă şi la proprietate.
Într-o lume secularizată, care se îndepărtează de Dumnezeu, Îl refuză pe Dumnezeu şi Îl
scoate din creaţie, avem nevoie de redescoperirea Lui şi recunoaşterea necesităţii practicării
valorilor spirituale, prin care omul se regăseşte pe sine căutând să-şi împlinească menirea şi
astfel să fie fericit.

7
 iaţa este un dar de la Dumnezeu El este Autorul, Creatorul şi Izvorul ei, al vieţii

omului, ca şi al întregii biosfere.

Viaţa este un dar şi se cere multiplicat în iubire în aceasta constă misterul şi ţelul iubirii
conjugale. De aceea, alcovul conjugal, ca şi leagăn al iubirii, este ambientul cel mai potrivit
pentru zămislirea vieţii.
Viaţa umană se întoarce la Cel ce a dat-o cel ce se bucură de dar nu poate dispune nici
suprima viaţa.
Fiind dar divin, este deplină, depăşind graniţele spaţiului şi timpului ea este un dar de la
început. Nu devine dar pe parcurs. De când Dumnezeu o dă şi tot Dumnezeu o ia, viaţa rămâne
un dar. Atentatul la adresa vieţii - în faza ei iniţiala (avortul), sau în faza ei adultă (crima), ori
finală (suicidul şi eutanasia) sunt atentate la adresa lui Dumnezeu, căci El se dăruieşte pe Sine
împreuna cu darul.
Atentatul la adresa vieţii este un atentat la adresa lui Hristos. Boala poate fi privită ca o
participare la suferinţele lui Hristos. În virtutea chipului lui Dumnezeu din om, uciderea este
un atentat la adresa lui Hristos. Iar avortul este o crimă ce-L interesează direct pe Hristos.

I.1. Familia creştină – factor de promovare şi menţinere a vieţii

„Soţul şi soţia sunt un singur trup la fel cum Hristos şi Tatăl una sunt”.

„Dacă ne întemeiem familiile, căutând lucrurile care plac lui Dumnezeu, vom fi potriviţi
pentru a supraveghea Biserica, deoarece, într-adevăr, familia este o mică Biserică. De aceea,
este posibil să-i depăşim pe ceilalţi în virtute, devenind nişte buni soţi şi soţii”.

„Ori de câte ori dai un sfat soţiei tale, întotdeauna să începi prin a-i spune ce mult o iubeşti”.

– Sf. Ioan Hrisostom1

I.1.1. Familia – punct gravitaţional de existenţă omenească
Fie că privim familia din perspectiva existenţei umane naturale, fie a celei umane spirituale,
familia este izvor şi albie a vieţii. Ea este prima societate naturală care se sprijină pe legătura
indisolubilă dintre bărbat şi femeie şi care se completează cu o lume nouă în care apar copiii.

BRECK , Darul sacru al vieţii, p. 35.

1

8
Prima condiţie şi prima formă a societăţii umane, familia, conferă omului ajutor şi siguranţă
celui dintâi pas pe care îl face în viaţă şi fără de care nu poate face altul. Constituind un grup
compus din persoane unite prin legături de căsătorie şi relaţii paterne, familia reprezintă aceste
două raporturi de bază care determină apariţia şi dăinuirea existenţei umane însăşi. Astfel,
putem spune că valoarea familiei este exact aceea a vieţii însăşi, întrucât ea este adevăratul om
întreg. ”Nu este bine să fie omul singur”, aflăm scris în referatul biblic al creaţiei şi, desigur,
nici femeia nu e bine să fie singură, dar şi mai greu ar fi acest lucru pentru copii. Căci nici
bărbatul singur, nici femeia singură, cu atât mai puţin copiii, nu formează încă omul. Prin
unirea bărbatului cu femeia, privită ca un act spiritual şi fiziologic, are loc crearea unui al
treilea, copilul, iar aceasta aduce cu sine intimitatea unei vieţi mai înalte şi o unitate de
convieţuire mai completă. Chiar acei oameni care renunţă pentru o raţiune să-i zicem
superioară la traiul în familie, caută să-i regăsească binefacerile într-un fel sau altul. Dar cel ce
trăieşte în ea se află în legea ei comună şi realizează condiţiile morale necesare pentru ca
facultăţile sale să se dezvolte, ca trebuinţele multiple ale firii sale să se satisfacă şi ca datoriile
sale să se împlinească. Familia mai este şi cea dintâi instituţie umană, aşezământ prin care
viaţa socială se desfăşoară în mod organizat şi eficient. În această calitate de instituţie, mamă a
tuturor celorlalte, unitate primordială a întregii societăţi, familia care se află la confluenţa
vieţii individuale şi a celei colective, poartă în sine toată viaţa, precum celula organică poartă
energiile materiei brute şi aceea a ţesăturii vii pe care ea trebuie să o furnizeze. Orice acţiune
ce urmăreşte dezorganizarea familiei – de la corupţia exercitată de falsa “educaţie sexuală”
până la instalarea stării avorţioniste – poate aduce cu sine destrămarea vieţii umane însăşi.
Familia se caracterizează printr-o trainică sudură internă. Astfel, forţele interioare care
unesc familia sunt sentimentele cele mai puternice: ataşamentul emoţional al soţilor, precum şi
al părinţilor şi al copiilor, respectul reciproc, solidaritatea şi alte atitudini care rezultă din
satisfacerea nevoilor emoţional - spirituale, năzuinţa spre intimitate, spre simţământul de
încredere şi siguranţă. Prin urmare, familia este punctul gravitaţional de existenţă comunitară,
primul şi cel mai important în acest sens, fiind în acelaşi timp comun persoanelor care îl
alcătuiesc, deosebit de al altor persoane, în mod absolut unic, după cum şi fiecare persoană
este unică sau fiecare fiinţă conjugală este unică. Din sânul vieţii familiale toate vârstele au de
câştigat: tinereţea aici se dezvoltă, vârsta coaptă aici îşi asigură fecunditate, bătrâneţii familia
îi acordă un supliment de fericire, un sprijin, o prelungire a mulţumirii pentru biruinţele

9
câştigate în tumultul existenţei pământeşti. Dacă privim importanţa familiei în genere, atât
pentru individ cât şi pentru societate şi constatăm că familia e omul, iar buna ei funcţionare
înseamnă viaţa, urmează să ne dăm seama că adevărurile ce stau la baza familiei trebuie să fie
considerate ca având o valoare absolută pe care nu o putem dezavua fără să ne dezavuăm pe
noi înşine, umanitatea noastră şi natura. Familia naturală concentrează, aşadar, totalitatea
valorilor prin care se afirmă şi se susţine viaţa, ea modelează aptitudinile originare, sufleteşti şi
trupeşti ale omului, după cum face şi ca bunurile existenţei lui să sporească şi să se transmită
din generaţie în generaţie ca forme ale culturii şi civilizaţiei. Cu toate acestea, ea nu-şi este
suficientă sieşi.
În calitatea sa de izvor şi albie a vieţii, familia nu este numai purtătoarea unor puteri
reproductive: este şi vatra unor puteri ale începutului, puteri veşnice şi productive. Neamul
omenesc biologic se consumă şi îmbătrâneşte pe zi ce trece. El ar fi sortit să dispară dacă ar fi
lipsit de un proces de regenerare spirituală. Din cele mai îndepărtate origini ale umanităţii,
familia îşi asumă nobila anevoioasă sarcină de a îngriji de recrutarea elementului nou care prin
transmiterea vieţii combate şi depăşeşte opera morţii. Însă, o adevărată biruinţă asupra morţii
nu a fost câştigată decât de către Iisus Hristos-Domnul, care a înviat din morţi. Hristos, prin
Înviere, a schimbat condiţiile ontologice ale existenţei. Familia însăşi devine un mijloc de a
promova nu doar valorile lumii acesteia, ci mai ales valorile vieţii veşnice, scopul ei devenind
şi acela de a lărgi hotarele Împărăţiei lui Dumnezeu. Desigur, ne referim la familia creştină, iar
în această calitate, ea nu mai este o simplă “celulă a societăţii”, căci a ajuns o “biserică
domestică” (cf. Rom. 16, 5). Familia creştină este matricea generatoare a unei vieţi noi, este
laboratorul sacru în care se pregăteşte, se formează şi se întreţine în fiecare ceas firea
restaurată în starea originară predestinată nemuririi. În sensul acesta ne sfătuieşte Sf. Ioan
Gură de Aur: “Folosiţi-vă cu înţelepciune de viaţa familială şi veţi fi primii în Împărăţia
cerurilor şi vă veţi bucura de toate bunurile”2 (Omilia 7 la Evrei).
În contextul datelor care definesc familia creştină, spiritualitatea românească se înscrie
cu valorile ei proprii. Sunt acele valori care îi asigură căsătoriei cel mai important dintre
scopurile sale: desăvârşirea în iubire, care o face cu adevărat rodnică, după cum îi deschide şi
perspectivele atingerii acestui scop: devotamentul inspirat, susţinut de credinţă. Aceste valori
se află şi la originea funcţiilor pe care le are familia în existenţa neamului nostru: de la funcţia

2
SF. IOAN GURĂ DE AUR, Omilia 7 la Evrei, 25, 1988, p. 113.

10
unificatoare, adică socializatoare, la cea sfinţitoare sau purificatoareş de la cea regeneratoare
de la vieţi omeneşti în societate la cea edificatoare în ordinea moralăş de la cea creatoare de
valori economice şi culturale la cea creatoare de destin etnic. Reproducerii naturale îi
corespunde, astfel, în sânul familiei, un proces de reproducere spirituală, sufletească, pe care
se bazează continuitatea valorilor morale. Întrebarea e, în ce constă specificul forţei datorită
căreia aşa-zisele instincte naturale îşi schimbă sensul, prefăcându-se în sentimente înălţătoare,
în ce rezidă explicaţia faptului că un ataşament cvasi-inconştient devine iubire luminată şi
respectuoasă faţă de persoana cu care eşti înrudit prin har sau după sânge? Din răspuns nu
poate lipsi factorul divin, iar acest dar îi este conferit familiei ancestrale la romani din
etnogeneza, desigur, reînnoit continuu prin săvârişirea Tainei sfinte a Căsătoriei. Până aproape
de zilele noastre, mai precis, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea3, familia se bucura, în toate
straturile sociale, de o indiscutabilă sacralitate. Mai presus de orice, era consfinţită însă
iubirea, având totodată şi o dimensiune cosmică.

I.1.2. Familia în Sfânta Scriptură

Căsătoria ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie a fost rostuită de
Dumnezeu în rai: “Şi a zis Domnul Dumnezeu: nu este bine să fie omul singur să-i facem
ajutor potrivit pentru el” (Facere II, 18). Astfel a făcut-o Dumnezeu pe Eva din Adam şi i-a
binecuvântat zicând: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi şi stăpâniţi
peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se
mişcă pe pământ şi peste tot pământul” (Facere I, 28).
Nu era bine ca omul să fie singur. El a fost zidit după chipul lui Dumnezeu. Ori,
Dumnezeu, e treime de persoane, e comuniune. Omul a fost făcut pentru comuniune.
“Scoaterea Evei din Adam, spune Părintele Stăniloae, înseamnă că Eva a fost cuprinsă virtual
în Adam şi înainte de aducerea ei distinctă la existenţă” 4. Şi bărbatul şi femeia sunt oameni,
dar integritatea umană şi-o trăiesc numai împreună. Această unitate umană diferenţiată şi
complementară este o unitate conjugală. Perechea umană din rai era o pereche conjugală.
În ce priveşte momentul instituirii familiei Sfinţii Părinţi n-au o părere unanimă. Sfântul
Ioan Gură de Aur, de exemplu, spune că la început Adam şi Eva au trăit în feciorie. Petrecând

3
MOLDOVAN, Valorile creştine ale familiei în România şi practici contrare a acestora, apud http//www.
creştinism-ortodox.ro/ html/index.html, p. 3
4
STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, III, 1978, p. 180

11
viaţa îngerească, nefiind supuşi poftei, n-aveau nevoie de legătura trupească. “După călcarea
poruncii a trăit bărbatul cu femeia până atunci trăiau în rai cu îngerii nu erau aprinşi de
poftă, nu erau asaltaţi de alte patimi, nu erau supuşi nevoilor firii, ci au fost făcuţi cu totul
nestricăcioşi şi nemuritori, că nici nu aveau nevoie de îmbrăcăminte” 5.
Fericitul Augustin6, după ce a ezitat un timp, va afirma ceea ce spune în general tradiţia
creştină: Adam şi Eva în Rai, deşi nemuritori, erau supuşi nevoilor fizice şi practicau unirea
trupească. Numai că actul sexual nu era însoţit de pofta care-l provoacă şi-l însoţeşte după
cădere. După cădere nu s-au adăugat organul, funcţia sau actul, ci pofta păcătoasă 7 . Prin viaţa
conjugală Dumnezeu le-a oferit oamenilor leac împotriva celor două rele provocate de păcatul
strămoşesc: neînfrânarea poftei trupeşti şi dispariţia neamului omenesc prin moarte. Mai
presus însă străluceşte comuniunea întru iubire pentru care Dumnezeu a lăsat căsătoria.
De-a lungul Vechiului Testament străbate, ca un fir roşu, convingerea că pruncii sunt un
dar al lui Dumnezeu. Că soţii sunt datori să-şi fie absolut credincioşi unul altuia. De aceea
porunca a şaptea din decalog este categorică: “Să nu fii desfrânat!” (Ieşire XX, 14). Chiar
dacă din cauza îndepărtării de Dumnezeu omul va ajunge, în Vechiul Testament, la poligamie,
aceste exigenţe rămân valabile.
În Noul Testament familia capătă un înţeles mult mai înalt. Hristos întăreşte din nou
legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie, compromisă de-a lungul veacurilor, şi o înalţă din
ordinea naturii în ordinea harului. Participând la nunta din Cana Galileii afirmă trebuinţa
revenirii căsătoriei la unitatea şi indisolubilitatea ei de la început 5 . Întrebat fiind de farisei, de
ce Moise îngăduie ca bărbatul să-şi părăsească soţia, Mântuitorul răspunde: “Pentru
învârtoşarea inimii voastre, v-a dat voie Moise să lăsaţi pe femeile voastre, dar din început
n-a fost aşa. Iar Eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de
desfrânare, şi se va însura cu alta, săvârşeşte adulter şi cine s-a însurat cu cea lăsată
săvârşeşte adulter” (Matei XIX, 8-9).
În Sfânta Scriptură, este adevărat, nu găsim cuvântul familie 8 . În loc de familie este
folosit cuvântul casă. Însuşi Mântuitorul se exprimă în modul acesta. Vorbind despre familia
lui Zaheu Vameşul, spune: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” (Luca XIX, 9). Sau
5
SF. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Facere, 21, 1987, p. 172.
6
+ANDREICUŢ, Familia între individualism, colectivism şi comuniune, apud http//www.creştinism-ortodox.ro/
html/index.html, p.3.
7
BRANIŞTE, Conceţia Sfântului Ioan Gură de Aur despre familie, apud rev. „Studii Teologice”, nr. 1-2/1957, p.
129.
8
STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, III, 1978 p. 183.

12
Sfântul Luca, în Faptele Apostolilor, zice: “Corneliu era cucernic şi temător de Dumnezeu cu
toată casa lui” (Fapte X, 2).
Familia, casa, se întemeiază prin căsătorie, adică prin legătura de bună voie şi pentru
toată viaţa dintre un bărbat şi o femeie. În spiritul învăţăturii creştine însuşirile fiinţiale ale
căsătoriei sunt: unitatea, trăinicia, sfinţenia şi egalitatea dintre soţi9 . Scopul căsătoriei creştine
este înmulţirea neamului omenesc, ajutorul reciproc, evitarea desfrânării şi mai ales
comuniunea întru iubire a celor doi care-şi transmit reciproc darurile specifice fiecăruia.
Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Familia
este prima alcătuire de viaţă obştească din care cresc toate celelalte forme de viaţă socială.
Aici se naşte copilul plăpând şi neputincios pecetluind dragostea celor doi părinţi.
Unirea dintre soţ şi soţie este icoana unirii dintre Hristos şi Biserică. Sfântul Pavel le
porunceşte soţilor: “Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica
Sa, şi S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni V, 25). Ambilor părinţi le spune: “Părinţilor, nu
întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului” (Idem
VI, 4). Iar copiilor le cere: “Copii, ascultaţi pe părinţii voştri în Domnul că aceasta este cu
dreptate” (Idem VI, 1).
Familia creştina îi formează pe membrii ei prin căldura dragostei pe al cărei altar se
aduce ca jertfă, prin excelenţă, dăruirea de sine. Nicăieri nu găsim resursele de răbdare, de
iubire şi de jertfelnicie ca la părinţi.
Un credincios nu poate fi nepăsător faţă de cei apropiaţi lui: “Dacă însă cineva nu
poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât
un necredincios” (I Tim. V, 8) – spune Sfântul Pavel.
Sfântul Chiril al Ierusalimului stăruie asupra unui lucru, pe cât de important tot pe atât de
neglijat, legat de viaţa familiei creştine: “Prima virtute a creştinilor este de a cinsti pe părinţi,
a răsplăti ostenelile celor cari ne-au dat viaţă şi a le procura din toată puterea cele
trebuincioase tihnei lor. Chiar dacă i-am răsplăti cu mai mult decât acestea, totuşi niciodată
nu vom putea să-i naştem dacă se vor bucura de tihna procurata de noi, ne vor întări cu
binecuvântările, pe care, în chip înţelept, le-a răpit Iacov”10.

9
PASCHIA, Familia şi raporturile dintre membrii ei, apud rev. „Biserica Ortodoxă Română”., nr. 1-2/1985, p.
100.
10
MLADIN, Teologia Morală Ortodoxă, II, 1980, p. 289.

13
 Şi sfârşind aceste sumare gânduri legate de prezenţa familiei în Scriptura, vom spune că
modelul absolut de armonie sfântă ni-l dă casa din Nazaretul Galileii în care bătrânul Iosif
lucra, Maica Domnului păstra în inima ei cuvintele Fiului, iar Pruncul Mântuitor “le era
supus” (Luca II, 51).

I.1.3. Familia şi societatea într-o lume secularizată

Dominat de evoluţiile brutale ale societăţilor contemporane, individul zilelor noastre se
găseşte într-o bună măsură, deconectat de la referinţele trecutului. Orizontul sensurilor şi
credinţelor pe care el trebuie să-l inventeze singur sau în interiorul unor mici grupări este
constituit din “fragmente ivite din vechi sisteme de sensuri şi credinţe, precum şi crâmpeie de
sensuri pe care le combină între ele, urmând, în acest scop, modalităţi de întrebuinţare
eliberate de societatea globală mondialistă”11.
Familia şi toate structurile sociale sunt afectate de secularizarea lumii contemporane.
Diminuarea rolului bisericii în viaţa cotidiană şi scăderea încrederii în Dumnezeu au ca urmare
degradarea relaţiilor dintre oameni, nerespectarea principiilor morale, sporirea
infracţionalităţii, un libertinaj excesiv, înmulţirea actelor de corupţie, ş.a. Asemenea
manifestări antisociale nu sunt cauzate prioritar de secularizare, dar sunt, în mare parte efecte
colaterale secularizării.
În condiţiile industriei moderne, cu programe de lucru de 8-10 ore, uneori şi duminica,
(în întreprinderile particulare) respectarea recomandărilor religioase (zile de sărbătoare, post,
ore de rugăciune) este dificilă.
Familia resimte procesul de secularizare prin toate funcţiile pe care le îndeplineşte în
viaţa socială. În primul rând, ea este “dătătoare de viaţă”, copii reprezintă continuitatea
existenţei noastre, viitoarea situaţie demografică a ţării şi împlinirea voinţei lui Dumnezeu: ca
oamenii să se înmulţească şi să populeze pământul. Un alt rol important al familiei este cel
economic. În sânul familiei se adună veniturile, se face distribuţia acestora după trebuinţele
fiecăruia, părinţii îşi cresc urmaşii după posibilităţi. La acestea se adaugă rolul important al
familiei în educarea şi formarea viitoarei personalităţi. Întelepciunea populară vorbeşte de “cei
şapte ani de acasă” care îşi lasă amprenta asupra fiecăruia, pentru întreaga viaţă.

11
TĂNASE, Familia şi societatea într-o lume secularizată, nota 2, apud http//www.creştinism-ortodox.ro/
html/index.html

14
 Din punct de vedere religios, familia, reprezintă laboratorul de formare sau mai bine
spus, de descoperire, pentru copil, a universului divino-uman.
Este de la sine înţeles că educaţia religioasă primită la şcoală nu poate fi eficientă decât
dacă ambianţa familială, mediul în care trăieşte copilul, intră în confruntare cu cele auzite la
şcoală. Deoarece dacă, la orele de religie, de exemplu, copiii învaţă că este o greşeală, un
păcat, în faţa lui Dumnezeu, adulterul, să fure sau să mintă, iar la părinţi ei văd contrariul,
atunci confuzia lor va fi fără ieşire.
Tentaţiile modernizării cu orice chip a metodelor tradiţionale educaţionale secularizate
poate avea urmări dezastruoase. Situaţia socială şi secularizarea se resimt în toate aspectele
vieţii de familie.
Un fenomen constatat în sociologia familiei este scăderea natalităţii chiar în cazul
familiilor prospere şi cu posibilităţi educative corespunzatoare. În acelaşi timp, creşte, uneori
excesiv, natalitatea în familiile periferice, sărace, instabile. Din aceste familii provin cei mai
mulţi copii abandonaţi, fără educaţie, dezintegraţi social, potenţiali infractori.
În cercetările sociologice apare un procentaj destul de mare de “familii consensuale”,
mai ales tineri care convieţuiesc fără a fi căsătoriţi legal şi nici religios. În multe cazuri aceste
familii au şi copii “consensuali”, care sunt crescuţi de rude, primesc o ingrijire şi o educaţie
precare, devin, încă minori, independenţi de mediul familial.
Mulţi tineri trăiesc singuri, au relaţii întâmplătoare, nu se căsătoresc. Cea mai frecventă
motivaţie a acestei situaţii este cea materială. Din veniturile lor nu au posibilitatea să întreţină
o familie şi să crească un copil. Sunt invocate uneori chiar motive puerile, dar reale. Au
calculat ca, în eventualitatea unei neînţelegeri sau a unui divorţ – care nu este imposibil în
lumea secularizată de astăzi – costul procesului şi al avocaţilor le depăşeşte posibilitaţile
materiale, rămânând căsătoriţi de drept, dar independenţi de fapt.
Cea mai afectată funcţie a familiei, în condiţiile modernizării şi secularizării, este cea
educativă. Referindu-ne numai la aspectul religios, se observă că părinţii actualilor copii au
trăit şi s-au format educativ în perioada când în şcoli nu se mai predă religia. Oficial se realiză
o educaţie ateistă şi efortul de a-i îndepărta pe oameni de religie. Este adevărat că mulţi au
rămas credincioşi, dar cei 50 de ani de comunism au lăsat consecinţe care apar ca o
dimensiune a secularizării, specifică ţărilor din Est. Părinţii au informatii religioase puţine şi

15
neautentice, amestecate cu variate forme de religiozitate populară (obiceiuri, tradiţii laice,
mica magie, etc.). Acestea sunt transmise copiilor în această formă neautentică.
Un factor de secularizare socială şi a familiei este prezentă în România după 1989 a
numeroase variante de creştinism. Prin scrieri şi întruniri publice răspândesc idei fiecare
pretinzând că exprimă adevărul, iar acestea dezorientează populaţia. Unii oameni, de bună
credinţă, nu mai ştiu în cine şi în ce să creadă, chiar aderă la aceste mici formaţiuni ivite la noi
în ultimii ani.
Cercetările psihosociologice12 au evidenţiat câteva direcţii în care familia contribuie la
formarea în sens religios a descendenţilor.
1. Atmosfera din familie este esenţială pentru copii. În spaţiul locuit de familie,
credincioşii adună valori religioase (cărţi, tablouri, medalioane, cruciuliţe, busuioc de la
diferite sărbători religioase, calendare, ş.a.), cu care copilul se obişnuieşte din primii ani ai
vieţii. În familie există un anumit comportament, o ambianţă care contribuie la formarea
spiritului religios.
2. Practicile religioase din familie îl antrenează şi pe copil. El observă că părinţii
respectă sărbătorile, spun rugăciuni, fac cruce, merg la biserică, etc. El se obişnuieşte cu aceste
practici şi, treptat, le imită chiar fără a le conştientiza sau explica.
3. O alta direcţie în care acţionează familia ca factor social de formare a religiozităţii este
educaţia realizată încă din primii ani. Există unele biserici, mai ales cele neoprotestante, care îi
educă sistematic în sens religios pe copii, încă din perioada grădiniţei. În şcolile duminicale
sau de sabat se face o educaţie religioasă sistematică prin personal calificat, uneori chiar în
prezenţa părinţilor. Bisericile mari, tradiţionale, cu mii de credincioşi şi sute de copii nu pot
organiza această educaţie sistematic, decât după începerea şcolarităţii. Educaţia religioasa este
făcută ocazional, de bunici, nemetodic, fără personal calificat. Lipsa părinţilor de acasă – care
sunt plecaţi la servici – lasă educaţia copiilor în grija vârstnicilor, vecinilor sau chiar
nesupravegheaţi. Această preocupare modestă în legătura cu educaţia religioasă în primii ani
ai copilăriei reprezintă un factor de secularizare şi de comportament nereligios în perioada
maturităţii.
4. Cercetările au evidenţiat şi un alt factor care influenţează starea de religiozitate:
evenimentele deosebite din cadrul familiei. Copii sunt mai puternic influenţaţi decât adulţii de
12
TÂNASE, Familia şi societatea într-o lume secularizată, apud http//www.creştinism-ortodox.ro/ html/ index.
html, p. 4.

16
anumite evenimente care au şi un conţinut religios (decesul sau boala îndelungată a părinţilor
sau bunicilor, anumite succese care aduc bucurie şi prosperitate). Aceste evenimente, fără
consiliere din partea personalului de cult, pot genera stări de depresie psihică, îndepărtarea de
biserică, ideea că Dumnezeu ne-a părăsit.
Rolul personalului de cult este important în îndrumarea atât a părinţilor, cât şi a copiilor.
“Un computer i-ar putea preda unui copil înteg catehismul – scria Meredith B. McGuire – dar
aceste cunoştinţe, în sine, ar avea probabil o semnificaţie foarte mică în viaţa şi
comportamentul colectiv al copilului”13.
Dacă existenţa unei familii organizate contribuie la sporirea religiozităţii şi formarea
unor buni cetăţeni, lipsa acesteia are frecvent efecte negative. Declinul autorităţii părinţilor,
neînţelegerile din familie, îi fac pe copii să-şi piardă încrederea în părinţi, în buna funcţionare
a organizării instituţiilor sociale. Copiii se îndepărtează de tradiţii, de religie, devin sceptici,
caută soluţii de viaţă în altă parte. Orfanii sau cei abandonaţi sunt mai puţin credincioşi,
refractari, dezorientaţi. Chiar institutionalizarea lor în cămine, orfelinate, nu le oferă căldura şi
ambianţa spirituală din familie. Modelul familial bazat pe afecţiune şi emotivitate este înlocuit
în instituţiile de stat cu modelul organizat, raţionalizat, obligatoriu. Motivaţia trăirii religioase
se schimbă din dragoste în explicaţii, memorări, constrângere.
Familia, în condiţiile secularizării şi a situaţiei social-economice din ţara noastră, are
încă multe probleme, din cauza cărora neglijează uneori educarea şi formarea copiilor în spirit
religios. Copilul care poartă “cheia la gât” pentru a putea intra în casă, care pleacă singur la
şcoală şi când se întoarce nu găseşte pe nimeni, este influenţat eterogen, atras spre
comportamente antisociale.
Societatea româneasca, încă nesecularizată, se sprijină mult pe valorile tradiţionale ale
mediului rural. La sate educaţia din familie se completează cu mediul tradiţional religios al
comunităţii, al vecinilor. Copiii observă comportamentul sătenilor, aud clopotele bisericii, află
despre evenimentele religioase, sunt învăţaţi să nu lucreze în zilele de sărbătoare. Se
obişnuiesc cu acest mod de viaţă, capătă deprinderi pe care le păstrează până la bătrâneţe. Dar,
aspecte ale secularizării pătrund şi dezorganizează şi lumea satelor. Părinţii sunt navetişti,
copiii rămân cu bunicii, vin în vacanţă “la ţară” cu spiritul orăşenesc, se integrează religios
neconvingător şi până se termină vacanţa.
13
MC GUIRE: The social context, California, 1992, p. 47, apud http//www.creştinism-ortodox.ro/ html/
index.html, p. 5.

17
 O problemă pe care bisericile şi-o pun şi fac efortul să o înţeleagă şi să o practice, care
atrage multe dificultăţi în familie şi produce secularizare este cea a familiilor inter-etnice şi
inter-confesionale. Bisericile sfătuiesc pe credincioşi să se căsătorească în cadrul aceleiaşi
confesiuni. Dar relaţiile moderne dintre tineri nu mai respectă sever aceste propuneri.
Dragostea şi buna înţelegere între parteneri îi fac să încalce criteriul confesional. Sunt familii
inter-confesionale nu numai în cadrul creştinismului, ci şi între musulmani şi creştini, mai
recent între creştini şi budişti sau adepţi ai Bisericii Reunificării (Moon). Bisericile tradiţionale
creştine, inclusiv cele protestante, impun anumite restricţii în legătură cu săvârşirea căsătoriei.
Multe cer trecerea şi botezarea partenerului la biserica respectivă, alţii impun ca urmaşii
(copii) să fie botezaţi în ritul respectiv. Frecventarea bisericilor de către părinţi este diferită şi
copii sunt dezorientaţi. În asemenea situaţii, familiile sunt “cu probleme”, uneori se despart,
copii sunt derutaţi şi îşi pierd credinţa.
Există explicaţii realiste ale acestui proces de “puritate”confesională. Doi soţi din
confesiuni diferite se roagă şi respectă diferit lăcaşele de cult, dacă există prescripţii
alimentare în aceeaşi familie, zilnic trebuiesc pregătite două “meniuri” diferit. Copiii
pendulează spiritual şi comportamental între două confesiuni. Nimeni nu vrea să renunţe la
religia şi credinţa lui.
Spiritul modern, integrarea europeană şi globalizarea vor atenua asperităţile din familiile
inter-confesionale şi inter-etnice, dar şi biserica va trebui să caute soluţii pentru ca asemena
situaţii să nu genereze un proces accelerat de secularizare.
Secularizarea nu reprezintă acum o caracteristică esenţială a societăţii româneşti. Ea va
evolua probabil şi va imprima anumite aspecte specifice fenomentului religios din ţara noastră.
Biserica are datoria de a diminua consecinţele negative ale secularizării. Sporind credinţa,
biserica asigură stabilitatea socială, sentimentul de siguranţă şi speranţă a populaţiei îi
mobilizează pe oameni în efortul de a depăşi anumite dificultăţi social-economice. Bisericile
din România fac eforturi pentru ajutarea copiilor fără familie, a bătrânilor ajunşi pe drumuri,
ajută comunităţile cu probleme materiale şi spirituale. “Biserica noastră are astăzi – se exprimă
Prea Fericiul Teoctist – o mare răspundere pentru renaşterea morală şi spirituală a societăţii
româneşti. Suntem conştienţi ca aportul fundamental al bisericii la însănătoşirea vieţii sociale
româneşti este acela de a modela oameni cu frica lui Dumnezeu, oameni credincioşi care să

18
aibă <<Duhul lui Dumnezeu>> (1 Cor. VII, 40), eliberaţi de robia patimilor şi pătrunşi de
duhul jertfelniciei şi al iubirii de semeni”14.
Educaţia religioasă în familie, şi apoi în şcoală, are la bază convingerea că “Religia oferă
principii fundamentale şi de valoare pentru structurarea personalităţii în jurul unui punct de
sprijin unificator. O educaţie religioasă corectă orientează elaborarea unei viziuni interioare,
de maturizare echilibrată a adolescentului”15.
Cotidian, secularizarea este înţeleasă ca o diminuare a preocupărilor religioase în
condiţiile pluralizării activităţilor, a diversificării solicitărilor zilnice. Un paroh din Toscana
observa ca tinerii vorbesc acum despre sport, despre viitoarea soţie, despre bani, dar ignoră
problemele în legătură cu moartea şi viaţa de apoi.
Constatând existenţa unor asemenea procese, familia şi biserica au un rol important în
menţinerea credinţei. Valurile vieţii sunt multe, unii se lasă purtaţi de acestea, alţii le înfruntă.
Biserica a reprezentat de-a lungul timpului “o stâncă a ordinii” în această lume schimbătoare şi
trecătoare.
Credincioşii din ţara noastră au încredere în rolul ei salvator şi în acei preoţi care au fost
şi sunt adevăraţii “apostoli” ai neamului.
Familia are o importanţă majoră, hotărâtoare în societatea modernă secularizată şi, din ce
în ce mai mult, văzând că raţionalismul educaţional a eşuat sau, mai trist, are efecte nocive
asupra societăţii (delicvenţa juvenilă este într-o continuă creştere), părinţii îşi îndreaptă din ce
în ce mai mult atenţia asupra posibilităţii realizării educaţiei şi cu sprijinul principiilor
catehetice ale Bisericii Creştine.

I.1.4. Drepturile copilului

„Naşterea de moştenitori

14
TEOCTIST, Discurs 8 mai 1999, în Cultele religioase şi integrarea României în Uniunea Europeana.
Documentele Întrunirii de la Snagov, 16 mai 2000, p. 44, apud http//www.creştinism-ortodox.ro/ html/
index.html, p. 7.
15
TRENTI, Insegnamente religioso ed educazione morale, în Orientamenti pedagogici, nr. 3, 1983, p. 456, apud
http//www.creştinism-ortodox.ro/ html/ index.html, p. 8.

19
 a fost cea mai mare mângâiere
pentru pierderea nemuririi”
- Sfântul Ioan Gură de Aur16
Copiii sunt cel mai frumos dar pe care L-a lăsat Dumnezeu oamenilor. Copiii odihnesc şi
refac omul17. Mântuitorul Iisus Hristos a binecuvântat pe copii, luându-i în braţe şi dându-i ca
modele pentru cei ce vor să dobândească Împărăţia lui Dumnezeu „Lăsaţi copiii să vină la
Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu. … Cine nu va primi
împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea” (Marcu X, 14-15). De aceea, avem
datoria să privim copiii ca pe o binecuvântare dumnezeiască şi nu să se recurgă la cele mai
înfricoşătoare forme de a scăpa de ei. Dumnezeu îi pedepseşte cumplit pe părinţii care îşi
omoară copiii sau îi abandonează.
Sfânta Scriptură ne arată ce mare pedeapsă îi aşteaptă pe cei care nu manifestă grijă faţă
de copii sau care, din contră, se poartă cu indiferenţă şi răutate, anume că: „Cine va sminti pe
unul dintre aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de
moară şi să fie afundat în adâncul mării” (Matei XVIII, 6).
Biserica Ortodoxă Română, în spiritul misiunii sale, a manifestat întotdeauna afecţiune şi
înţelegere faţă de copii, pe care i-a instruit şi educat în tinda bisericii, atunci când nu exista un
învăţământ instituţionalizat, iar acum prin predarea Religiei în şcoală urmăreşte formarea
profilului lor moral curat şi sănătos, în spiritul sfintelor învăţături lăsate de Mântuitorul nostru
Iisus Hristos. Pe lângă acestea şi în legătura cu situaţiile nefericite în care se află mulţi copii,
Biserica noastră a iniţiat acţiuni de sprijinire a copiilor defavorizaţi, de dezinstituţionalizare a
celor orfani, de integrare a copiilor abandonaţi în maternităţi, în familia naturală, de prevenire
a abandonului la familiile cu risc de abandon şi consilierea comunităţii în ceea ce priveşte
sprijinul acordat acestor familii.
În zilele noastre o serie de foruri, organizaţii guvernamentale sau nonguvernamentale,
luptă pentru asigurarea vieţii şi dezvoltării copilului din toate punctele de vedere. Se iau o
serie de hotărâri, se formulează legi, reguli de conduită faţă de copii.
Declaraţia Drepturilor copilului18 a apărut în anul 1959 şi a fost prezentată de către
Naţiunile Unite. Scopul acestei declaraţii a fost pentru a forţa conducerea sau guvernele să
adopte noi legi sau să modifice legile deja existente pentru protecţia şi îngrijirea copilului.
16
BRECK , Darul sacru al vieţii, p. 60.
17
BOCA, Ridicarea căsătoriei la înălţimea de Taină, p. 43.
18
Declaraţia Drepturilor Copilului, apud http//www.legis.ro/acte legislative, p. 7.

20
 Drepturile copilului atunci erau:
 dreptul la o identitate;
 dreptul de a nu fi supus discriminării pe motiv de origine;
 dreptul la tratament egal acasă şi în comunitate;
 dreptul la viaţa de familie;
 dreptul la educaţie incluzând şi educaţie sexuală;
 dreptul de a creşte într-o atmosferă familială;
 dreptul de a nu fi supus abuzurilor şi exploatării de orice fel.
Principiile Declaraţiei Drepturilor Copilului19 erau 10 la număr:
1. Dreptul de a se bucura de toate drepturile menţionate fără excepţie indiferent de rasa,
culoare, sex, religie sau naţionalitate;
2. Dreptul la o protecţie specială, posibilităţi şi facilităţi, care să-i asigure dezvoltarea
într-o manieră sănătoasă şi normală în libertate şi demnitate;
3. Dreptul la un nume şi o naţionalitate;
4. Dreptul la securitate socială, incluzând nutriţie adecvată, adăpost, recreere şi servicii
medicale;
5. Dreptul la tratament special, educaţie şi îngrijire pentru cei handicapaţi;
6. Dreptul la dragoste şi înţelegere, la o atmosferă de afecţiune şi siguranţă în grija şi sub
responsabilitatea părinţilor ori de câte ori este posibil;
7. Dreptul la educaţia gratuită, la recreere şi posibilităţi de dezvoltare a capacităţii
individuale;
8. Dreptul la protecţie şi asistenţă rapidă în caz de dezastru;
9. Dreptul la protecţie împotriva unei proaste întreţineri, cruzime sau exploatare;
10. Dreptul de a fi protejat împotriva oricărei forme de discriminare rasială, religioasă sau
alt tip de discriminare şi de a fi educaţi în spiritul păcii şi al înfrăţirii universale.
După 10 ani de negocieri şi controverse, în noiembrie 1989 20 a fost creat cel mai
cuprinzător tratat din istorie pentru protecţia copiilor. Acest tratat a fost adoptat în umanitate:
Convenţia asupra Drepturilor Copiilor de către Adunarea Generala a Naţiunilor Unite.
Aceasta convenţie cuprinde prevederile de baza ale declaraţiilor internaţionale privitoare la

19
Ibidem, p. 8.
20
Ibidem, p. 9.

21
drepturile copiilor, cuprinde drepturi de bază, profunde de la libertatea cuvântului şi ajungând
la vârsta minimă admisibilă pentru satisfacerea serviciului militar.

I.2. Forme de privare (păcate) a omului de la dreptul la viaţă

Porunca a şasea ne învaţă despre bunul cel mai valoros al omului, viaţa, pe care nu avem
voie să o distrugem. Numai Dumnezeu care a creat-o are drepturi nemărginite asupra ei, nu
omul. Viaţa pământească este foarte preţioasă pentru creştini, tocmai pentru că este timpul de
pregătire pentru viaţa veşnică. Sfântul Ioan Gură de Aur 21 spune: „Vrei să ştii pentru ce este
de preţ această viaţă? Fiindcă este pentru noi temelia vieţii viitoare şi prilej şi loc de luptă şi
alergare pentru cununile cereşti”. Omul trebuie să păstreze cu multă grijă darul sacru al vieţii
şi pentru nimic în lume să nu-l distrugă. Dumnezeu însuşi cere acest lucru atunci când
porunceşte: „Să nu ucizi”. Această poruncă este călcată direct prin omor, sinucidere şi avort.
Omorul sau uciderea trupească înseamnă curmarea violentă a vieţii aproapelui cu orice
fel de armă, sau lovirea şi rănirea lui, care-i aduc mai târziu moartea. Vina de omucidere o
poartă nu numai cei care săvârşesc direct omorul, precum Cain care l-a ucis pe Abel, sau Ahab
care l-a ucis pe Nabot, ci şi toţi care declanşează stări de lucruri ce afectează profund viaţa,
ducând în final la suprimarea ei. Aşa este, de pildă, istovirea prin muncă foarte grea,
înfometarea, necăjirea peste măsură a semenului şi orice faptă care poate primejdui viaţa şi
grăbi sfârşitul.
Sinuciderea e păcatul săvârşit de aceia care îşi pun ei înşişi capăt vieţii pe care
Dumnezeu le-a dat-o. Bolnavii sătui de suferinţă, nenorociţii care-şi pierd averea sau cinstea,
tinerii dezamăgiţi în dragoste îşi pun capăt vieţii prin împuşcare, spânzurare sau otrăvire.
Lipsa de credinţă şi pierderea nădejdii în îndurarea lui Dumnezeu duce la acest păcat strigător
la cer. Se spune că, de frica persecuţiei lui Vespasian, istoricul Iosif Flaviu s-a refugiat
împreună cu alţi patru oameni într-o peşteră. Unul dintre aceştia a propus că ar fi mai bine să
se sinucidă decât să ajungă sclavi ai lui Vespasian. Iosif Flaviu a răspuns astfel: „Credeţi voi
că sinuciderea este eroism? Oare este lăudat căpitanul care, de teama vreunei furtuni, voieşte
să-şi cufunde singur corabia?” Foarte înţelept a cugetat marele istoric. Sinuciderea este o
dezertare de la datorie, o moarte stupidă care aruncă sufletul în osândă veşnică. Există şi secte

21
SF. IOAN GURĂ DE AUR, Scrieri, III, apud http://www. altavista.com/articole/Pr. C. Galeriu/foaia
românească, p. 5.

22
sinucigaşe care din punctul meu de vedere mi se par cele mai periculoase; de exemplu: secta
Templul popoarelor. Este o sectă organizată şi condusă de Jones Jim şi s-a făcut cunoscută
omenirii prin crima săvârşită în Guyana în toamna anului 1978, ce a zguduit toată lumea.
Secta avea rădăcini vechi în dorinţa de răzbunare şi dominare în S.U.A.22
Prin eutanasie, care din greceşte înseamnă „moarte frumoasă” sau uşoară, se
subînţelege ajutorul medicului în curmarea vieţii bolnavului ce suferă de o boală incurabilă.
Pentru prima dată în istoria omenirii eutanasia a fost legiferată în anul 1906 în statul Ohaio,
SUA. A fost practicată şi în Germania hitleristă, unde erau omorâţi copii nou-născuţi cu
neajunsuri fizice, bolnavii incurabili şi invalizii. Mai târziu, în unele state eutanasia a devenit
ceva normal. Numai în anul 1995, în Olanda, au murit prin eutanasie 3% din cei decedaţi.
Oricât de strictă ar fi legea eutanasiei, în privinţa „apărării” drepturilor bolnavilor, viaţa,
fiind un dar de la Dumnezeu, trebuie apărată şi nu distrusă. În locul dreptului de a-şi decide
propria moarte, ar trebui să i se dea bolnavului dreptul de a apela la mila lui Dumnezeu,
fiindcă orice suferinţă pentru om este o posibilitate de a-şi ispăşi păcatele prin pocăinţă, de „a
împlini lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul lui, adică Biserica” (Cor. I, 24).Potrivit
învăţăturii creştine, omul are trei mari datorii: faţă de Dumnezeu, pe care trebuie să-L iubească
cu toată inima lui, cu tot sufletul lui şi cu tot cugetul lui faţă de el însuşi şi faţă de aproapele,
pe care trebuie să-l iubească ca pe sine însuşi (Matei XXII, 37-39). Dragostea de sine trebuie
să cuprindă întreaga persoană umană – trup şi suflet, având grijă - în primul rând - de suflet
„fiindcă, ce-i va folosi omului dacă ar câştiga lumea întreagă, iar sufletul îl va pierde?”
(Matei XVI, 26), dar având grijă şi de sănătatea trupului, pentru a-l putea folosi în slujbă lui
Dumnezeu şi a aproapelui, atât timp cât este rânduit de Creator. În caz de boală, ne putem
îndepărta de Dumnezeu, sau ne putem uni mai strâns cu El. În primul rând, trebuie să cerem
ajutor de la Domnul nostru Iisus Hristos, care este „Doctor al sufletului şi al trupului”, pentru
că El a venit să vindece şi să mântuiască omul întreg, trup şi suflet. De aceea, în faţa oricărei
suferinţe, trebuie să dăm dovadă de răbdare şi să ne rugăm lui Dumnezeu să ne trimită ajutorul
de care avem nevoie, aşa cum ne-a făgăduit Mântuitorul: ”Şi toate câte veţi cere, rugându-vă
cu credinţă, veţi primi”(Matei XXI, 22). E necesar să apelăm şi la ajutorul medicului, pe care
trebuie să-l cinstim cu cinstea ce i se cuvine, căci şi pe el l-a făcut Domnul, „să nu se
depărteze de la tine, căci şi de el ai trebuinţă” (Sirah XXXVIII, 112). Medicul trebuie să fie

22
DAVID, Invazia sectelor, II, p. 357

23
pregătit din punct de vedere profesional şi totodată moral. Datoria lui este de a lupta pentru
sănătatea pacientului, iar celor în stadiul de pe urmă să le aline suferinţele şi nu este în drept să
grăbească în mod intenţionat procesul natural al morţii.
Genocidul (latină genus "neam" si caedo "tai, distrug") este una dintre cele mai grave
crime împotriva umanităţii, pentru prevenirea şi combaterea căreia la 8 decembrie 1948, sub
egida O.N.U. s-a încheiat în acest sens o convenţie. Termenul a fost introdus în 1943 de
avocatul evreu de origine poloneză Raphael Lemkin, şi provine din grecescul "genos"(rasa,
trib) şi latinescul "cide"(a ucide). Din 1951 Naţiunile Unite recunosc acuzaţia de genocid drept
crimă potrivit legislaţiei internaţionale23. Codul penal român24, în titlul XI, art. 357, partea
specială, încriminează infracţiunea de genocid care face parte din grupul infracţiunilor contra
păcii şi omenirii. Infracţiunea constă în săvârşirea în scopul de a distruge în întregime sau în
parte o colectivitate sau un grup naţional, etnic, rasial sau religios, a vreuneia dintre
următoarele fapte: uciderea membrilor colectivităţii sau grupului vătămarea gravă a integrităţii
fizice sau mintale a membrilor colectivităţii sau grupului supunerea colectivităţii ori grupului
la condiţii de existenţă sau tratament de natură să ducă la distrugerea fizică luarea de măsuri
tinzând la împiedicarea naşterilor în sânul colectivităţii sau grupului transferarea forţată a
copiilor aparţinând unei colectivităţi sau unui grup, în altă colectivitate sau alt grup.
Avortul este o altă plagă a zilelor noastre, este o practică josnică ce contravine grav legii
morale. De avort se fac vinovaţi aceia care doresc să se bucure de plăcerile şi avantajele
căsătoriei, dar refuză să poarte răspunderile ei. Dornici după un trai comod şi lipsit de griji,
aceşti soţi recurg la lepădarea fătului, la uciderea în pântecele mamei a copilului gata să vină
pe lume. Asemănându-se cu Irod care a omorât 14.000 de prunci, cei care săvârşesc păcatul
avortului ucid urma şi care aveau dreptul la viaţă şi puteau fi de mare folos societăţii.
Practicarea avortului atât în cadrul căsătoriei cât şi în cazul relaţiilor extraconjugale şi
întâmplătoare este o crimă împotriva vieţii umane în general şi a copilului în special, în ciuda
întâlnirii lui, pe tot parcursul istoriei omenirii, ca o realitate, din nefericire, constantă, apărută
şi justificată de mulţi reprezentanţi ai omenirii. Ierburi şi practici care provocau avortul erau
pretutindeni cunoscute şi se foloseau. În vechime însă, oricare metodă folosită pentru
întreruperea de sarcină era considerată nepermisă. Fătul a fost socotit totdeauna şi în mod
constant om deplin. Întreruperea artificială a sarcinii era considerată crimă, omucidere.
23
Dictionar juridic (IndacoSystems), apud http://www.bbc.co.uk/romanian/special_milosevic/1.shtml, p. 2
24
Codul penal român, p. 53.

24
Conştiinţa omului n-a considerat fătul mai puţin om decât adultul, desigur un om în plină
creştere şi manifestare, chiar din pântecele mamei. De aceea şi în jurământul lui Hipocrate,
care este acceptat până astăzi drept jurământ medical, medicul ca slujitor al vieţii, mărturiseşte
în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor: <<…nu voi da femeii substanţe avortive…>>. Poziţia
aceasta a fost pusă însă astăzi sub semnul întrebării, considerându-se avortul, ca şi practicarea
lui, o problemă indiferentă din punct de vedere moral, fiind asemănată cu fumatul.
Proavorţioştii, adică adepţii întreruperii artificiale de sarcină, sunt astăzi o adevărată
mişcare internaţională, concretizată în asociaţii, grupuri de iniţiativă, conferinţe, manifestări de
protest cerând ca avorturile să nu fie, în nici un fel, pedepsite de legile civile, motivându-se că
s-a schimbat însăşi concepţia morală şi că este anacronic să fie considerate avorturile crimă,
ucidere. Susţinând aceasta, profesoara de criminalistică Anca Cristescu, scrie: <<În conştiinţa
comună, avortul a încetat să fie considerat delict penal. Legiuitorul este dator să urmeze
conştiinţa socială. Aceasta se întâmplă în toate timpurile (şi astăzi) cu sancţionarea sau
nesancţionarea legală a diferitelor comportamente. Aşa de exemplu, odinioară fumatul
simplelor ţigări se pedepsea, în multe ţări europene, cu moarteaş în zilele noastre, aceasta ni
se pare o glumă. Din contră pirateria era socotită o faptă de vitejie, astăzi însă se socoteşte o
crimă…>>25. Susţinerea de faţă a avortului este mai mult decât simplistă. Căci conştiinţa
comună socială cu mutaţiile ei în timp nu este identică cu conştiinţa morală şi nici sursă a
acesteia, chiar dacă aceasta din urmă cuprinde în conţinutul ei şi elemente dobândite din partea
societăţii. Conştiinţa morală adevarată implică relaţia subiectului ei cu Dumnezeu şi legea
morală ca expresie a voinţei lui Dumnezeu privind pe om în relaţia lui cu Dumnezeu şi cu
semenii, cu ajutorul căreia ea, conştiinţa morală, sfătuieşte, opreşte şi judecă din punct de
vedere moral faptele omului. Avortul care înseamnă suspendarea sau nimicirea vieţii nu poate
fi comparat cu fumatul şi nici chiar cu pirateria.
Mitropolitul Kalamaras de Nikopole – Grecia precizează că <<principalul argument al
adepţilor scoaterii de sub incidenţa legii a avorturilor (în încercarea lor de a ocoli protejarea
constituţională a valorii vieţii), a fost ca fiecare femeie să aibă dreptul să dispună ea însăşi de
trupul ei şi că nu permite unei a treia persoane, oricărei persoane sau grup de persoane, să
intervină şi să hotărască asupra unei teme atât de personale, ca cea a dispunerii de propriul

25
RADU, Atitudinea moralei creştine ortodoxe faţă de avort, divorţ, abandonul copiilor, imoralitate etc., apud
Ortodoxia, anul XLVI (1994), nr. 2-3, pag. 78.

25
trup>>26. La o manifestaţie pentru legiferarea avorturilor, manifestantele strigau ritmic
lozinca: <<Afară legile din corpul nostru>>. Argumentul invocat pare să cuprindă o doză de
progresism, dar, nu e mai puţin adevărat şi o mare doză de defăimari la adresa opiniilor
contrare avortului, calificate ca arme obscurantiste, anacronice, arme ale înapoierii, regres şi
medievalism27.
Şi fiindcă gestaţia este crearea unei vieţi, pe care nimeni într-un studiu al evoluţiei nu o
poate nega, proavorţioniştii declară că fătul este om, deoarece nu are viaţă proprie, întrucât
embrionul, susţin ei, este o bucată de carne a cărei expulzare din corpul mamei este o
problemă absolut personală şi deci nu constituie o problemă morală şi cu atât mai mult nu
poate fi considerată crimă. « Fătul devine omul separat de personalitatea mamei sale numai
când poate să aibă existenţă de sine, adică odată cu creşterea sa », scrie o adeptă a avortului28.
Tema avorturilor nu poate fi limitată astăzi doar la cei care-l practică. Ea constituie
problema conştiinţei morale a omenirii întregi, întrucât priveşte însăşi viaţa omului, ca dar al
lui Dumnezeu faţă de care fiecare este responsabil.
Fătul reprezintă o evoluţie somatică şi sufletească în corpul matern. Asupra acesteia toţi
medicii sunt de acord chiar dacă nu toţi dau aceleaşi date privind începutul manifestării vieţii
fătului. De pildă, cu mulţi ani în urmă, medicii din S.U.A. susţineau că viaţa fătului începe
după împlinirea a 12 săptămâni de la momentul conceperii. Părerea aceasta a avut ca rezultat
faptul că în S.U.A un număr imens de avorturi (91% din numărul total) se făceau înainte de
împlinirea a 12 săptămâni de viaţă.
Astfel medicul american obstretician ginecolog Bernard Nathanson, fost director al unei
clinici speciale de avorturi, care în decursul a doi ani a întreprins 60.000 de avorturi, folosind
cele mai moderne mijloace tehnologice (ultrasunete, examinarea electronică a inimii fătului,
embrioscopie etc.) a ajuns la concluzia că « fătul este fiinţă omenească separată, cu toate
caracterele personale specifice », « este o persoană umană deplină »29.
Pentru fundamentarea concluziilor sale, Nathanson a folosit filmarea cu ultrasunete a
avortului unui făt de 12 săptămâni (3 luni). Video-caseta înregistrată, care poartă titlul de
„Strigătul mut” 30dovedeşte că:
26
KALAMARAS, Avortul, trad. rom. de Garoafa Coman, p. 4.
27
Ibidem, p. 4-5.
28
Ibidem, p. 5.
29
Ibidem, p. 9-10.
30
RADU, Atitudinea moralei creştine ortodoxe faţă de avot, divorţ, abandonul copiilor, imoralitate etc.,
Ortodoxia, anul XLVI nr. 2-3, 1994, pag. 82.

26
 a. fătul presimte ameninţarea instrumentului ucigaş al avortului;
b. manifestă perceperea pericolului care reiese din următoarele acţiuni:
1. se mişcă într-un mod violent şi agitat ;
2. cresc bătăile inimii de la 140-200 ;
3. deschide gura larg ca într-un strigăt: strigătul mut.
Astăzi concluziile medicului Nathanson au fost depăşite de medicina nucleară
contemporană care constată următoarele:
a. la 18 zile se face simţită bătaia inimii fătului şi se pune în funcţiune sistemul circulator ;
b. la 5 săptămâni se văd clar: nasul, obrajii şi degetele fătului ;
c. la 6 săptămâni, începe să funcţioneze sistemul nervos, se distinge clar scheletul şi începe
să funcţioneze stomacul, rinichii şi ficatul fătului ;
d. la 7 săptămâni (50 de zile) se fac simţite undele encefalice (undele encefalice constituie
principalul criteriu pe baza căruia ştiinţa contemporană stabileşte dacă o persoană adultă
continuă să se afle în viaţa). Micuţul copil are toate organele interne şi externe definitiv
conturate. Are ochi, nas, buze, limbă ;
e. la 10 săptămâni (70 de zile), copilul nenăscut are toate caracteristicile pe care le vedem
clar la copil după naşterea sa (9 luni) ;
f. la 12 săptămâni (92 zile, 3 luni), copilul în pântecele mamei are toate organele sale
definitiv conturate, chiar şi amprentele degetelor, nu-i lipseşte decât respiraţia. La 3 luni, fătul
are atâta viaţă încât reuşeşte să-şi întoarcă capul, să-şi schimbe expresia feţei şi să se mişte, să
strângă pumnul, să găsească gura şi să-şi sugă degetul31.
În acelaşi fel s-au pronunţat şi alţi mulţi doctori şi specialişti în astfel de probleme din
diferite ţări şi părţi ale lumii. Concluziile medicului Ernest Haupt, dintr-un studiu moral,
sociologic şi biologic foarte documentat, sunt definitorii pentru cei ce se opun avortului
calificându-l drept crimă cu premeditare. El afirmă: « Ovulul fecundat nu este o simplă masă
celulară fără caractere specifice. El nu este în acest stadiu nici fărâmă de viaţă botanică, nici
măcar embrionul vreunui şir biologic de viaţă. Este pe deplin şi absolut viaţa unei existenţe
umane. Şi are atâta viaţă cât are noul născut, copilul de grădiniţă, adolescentul şi adultul.
Prin urmare, prin avort se omoară viaţa omenească, existenţa omenească, chiar dacă ea se
află în stadiul cel mai de început »32.
31
KALAMARAS, Avortul, trad. rom. de Garoafa Coman, p. 10.
32
Ibidem, p. 10-11.

27
 Deci fătul are viaţa lui personală, că este fiinţă omenească autonomă şi persoană umană
deplină, trăind şi dezvoltându-se în dependenţă de mediul matern. Întreruperea sarcinii nu este
deci dreptul aceleia care-l poartă.
De asemenea nu înseamnă că femeia însărcinată poate să dispună liberă de făt, cum
poate să dispună de oricare altă parte a corpului ei. Fătul nu este lucru sau obiect, sau o simplă
parte a corpului femeii, ci genă cu viaţă în evoluţie întrepătrunsă cu viaţa celei însărcinate.
Această particularitate minunată şi deosebită a fătului ca persoană în devenire, nu poate
nimeni să o nege. De aceea fătul este şi trebuie să fie protejat de dreptul civil ca ceva deosebit.
Protejarea specială a fătului prin lege este astăzi o necesitate imperioasă 33. « Omul există ca
om, din clipa conceţiei până în clipa morţii lui biologice. De aceea, în orice moment din viaţa
lui34, dacă are loc o intervenţie împotriva supravieţuirii lui, aceasta se consideră
omucidere »35. Copiii nu sunt deci proprietatea mamei, a părinţilor şi nici chiar proprietatea
societăţii, ca să dispună ea cum vrea de ei încă din pântecele mamelor lor.
Biserica, cu întreaga ei învăţătură dogmatică, morală şi canonică, întemeiată pe Sfânta
Scriptură şi Sfânta Tradiţie, a fost în toate timpurile şi locurile împotriva avortului ca teorie şi
practică, calificându-l drept crimă împotriva vieţii umane, în rândul păcatelor strigătoare la
cer, care diminuează şi nimiceşte comuniunea săvârşitorilor acestora cu Dumnezeu.
În cele ce urmează voi prezenta canoanele Bisecirii36 cu privire la avort :
Canonul 91: (Avortul are canonul uciderii): Pe cele care dau doctorii lepădătoare de făt
(provocatoare de avort) şi pe cele care primesc otrăvuri pierzătoare (omorâtoare) de prunci le
supunem pedepsei ucigaşului.

Canonul 21: (Avortul - lepădarea de prunci): Pe femeile care sunt desfrânate şi-şi
omoară fătul şi se îndeletnicesc cu pregătirea mijloacelor de avort hotărârea de mai înainte le-a
oprit până la ieşirea din viaţă, şi această hotărâre se ţine îndeobşte. Dar, găsind ceva spre a le
trata mai blând, am hotărât ca vreme de zece ani să împlinească în penitenţă, potrivit treptelor
hotărâte.

Canonul 2: (Uciderea meşteşugită a fătului - avortul): Cea care omoară fătul prin
meşteşugire se supune pedepsei uciderii, şi la noi nu este după subtilitatea expresiunii de făt
33
KALAMARAS, Avortul, trad. rom. de Garoafa Coman, p. 13.
34
Ibidem, p. 19.
35
Ibidem, p. 14.
36
Canon de pocăinţă către Domnul nostru Iisus Hristos pentru pruncii avortaţi, p. 79-82.

28
format sau neformat căci aici se osândeşte nu numai pentru cel ce se va naşte, ci pentru că şi
pe sine s-a primejduit căci mai de multe ori mor femeile în acest fel de încercări. Dar, pe lângă
aceasta se mai adaugă şi omorârea fătului, altă ucidere după intenţia celor ce îndrăznesc
aceasta. Dar nu trebuie să se întindă pocăinţa lor până la moarte, ci să se primească după un
termen de zece ani, dar vindecarea să se hotărască nu după timp ci după chipul pocăinţei.

Canonul 33: (Osânda celor ce pricinuiesc pierderea meşteşugită a fătului): Vasile cel
Mare, în canonul al doilea şi al optulea, spune că femeile care strică cu meşteşugiri pe feţi în
pântece, precum şi cele ce dau şi iau doctorii pentru ca să-i piardă şi ca feţii înainte de vreme
să cadă afară, să se primească după un termen de zece ani. Noi însă hotărâm ca acestora să li
se dea cel mult până la cinci ani, sau şi trei ani.

Canonul 34: (Pocăinţa pentru pierderea fără de voie a fătului): Iar femeia care fără de
voie a pierdut fătul primeşte epitimie de un an.

Canonul 35: (Osândă pentru înăbuşirea cu voie sau fără de voie a pruncului) Femeia
care adoarme asupra pruncului şi-l îneacă, după trei ani se învredniceşte de împărtăşanie,
îndepărtându-se în zilele rânduite de cărnuri şi de brânză şi celelalte săvârşindu-le cu
osteneală. Iar dacă din lenevire şi din neînfrânarea născătorilor s-a întâmplat aceasta, se
aseamănă cu uciderea intenţionată. Dacă însă din viclenia vrăjmaşului, atunci fapta este
vrednică de iertare. Totuşi, şi aceasta are nevoie de epitimii potrivite căci din cauza altor
greşeli s-a întâmplat această părăsire.

Canonul 36: (Osânda pentru pierderea cu voie a fătului): Femeii care nu se îngrijeşte
de fătul său, ci din cauza neglijenţei dânsei avortează, i se dă pedeapsă pentru ucidere
premeditată.

De ştiut: Femeia care a lepădat pruncul cu voie trebuie să meargă neîntârziat la duhovnic
şi să-şi mărturisească păcatul. Femeia care leapădă fără de voie pruncul să meargă de
asemenea la preot fără întârziere, pentru a i se citi rugăciunea de dezlegare37.

37
Ibidem, p. 82.

29
  Problema clonării umane este cât se poate de gravă, pentru că un om reprezentând
copia altuia nu mai este o fiinţă umană. Clonarea se înrudeşte cu genocidul, pentru că se
bazează, ca şi acesta, pe selecţia genetică . 
Anul 1997 a fost anul de răscruce pentru comunitatea internaţională a oamenilor de
ştiinţă. Clonarea umană - posibilitatea oferită de ingineria genetică de a obţine indivizi
identici, în serie - a scandalizat întreaga lume, mai ales morala creştină. Tehnica genetică ce
permite clonarea fiinţei umane reprezintă, în realitate, o practică neo-alchimică pe care
canoanele Bisericii o anatemizează, alături de vrăjitorie şi magie.
O reacţie dură, promptă, formulată în termeni lipsiţi de echivoc, vine din partea unui
membru al Comitetului Consultativ Naţional de Etică din Franţa. Profesorul Jean-François
Mattei38 consideră că Naţiunile Unite trebuie să declare, urgent, tehnica genetică a clonării
umane drept crimă împotriva umanităţii. Profesorul francez a declarat:
« Un om reprezentând copia altuia nu mai este o fiinţă umană. Clonarea se înrudeşte cu
genocidul, pentru că se bazează, ca şi acesta, pe selecţia genetică »39. 
Prin urmare, aceasta a fost reacţia unui om de ştiinţă din Franţa catolică. În Germania
protestantă, însă, reacţiile faţă de clonarea umană s-au înscris pe alte „coordonate etice“. În
ultimul număr al revistei Deutschland (decembrie 1997 - care apare prin Ambasada Germaniei
şi la noi), unul dintre cei mai renumiţi experţi în probleme de genetică, prof. dr. Ernst Ludwig
Winacker, îşi face cunoscute concepţiile sale asupra clonării umane. Din ianuarie 1998, prof.
Winacker este preşedintele Asociaţiei Germane de Cercetare Ştiinţifică din Germania, este
cofondator al Centrului de Genetică de la Universitatea München şi membru al Comisiei de
anchetă „Şanse şi riscuri ale tehnologiei genetice". Mai mult, activitatea ştiinţifică a
profesorului german a căpătat şi o conotaţie religioasă (am putea spune chiar teologică),
întrucât în prezent este preşedintele „Institutului de Tehnică-Teologie-Ştiinţe ale Naturii“ din
Germania. Cum se îmbină în gândirea acestui profesor german protestant ştiinţe precum
Tehnica, Genetica şi... Teologia? Eticianul german se arată „suficient de realist pentru a
înţelege lipsa de perspective ale interzicerii prin lege a anumitor cercetări din acest domeniu
delicat care este clonarea fiinţelor vii“. Dar concepţia sa despre lume şi viaţă poate fi mai
bine surprinsă din următoarele cuvinte consemnate în reviste Deutschland:

38
ALUPEI, Problemele clonării umane în Franţa şi Germania, apud http://www. bpv.8m.com/bpv2 /salpclal.
html , p. 2.
39
Ibidem, p. 3.

30
 « Mişcarea înseamnă modificare, refuzul a ceea ce este obişnuit. Din când în când este
nevoie «să spargi» structurile, pentru a rearanja lucrurile într-o nouă ordine ».40 
Iată încă o probă de „luciferism ştiinţific” contemporan: „spargerea“ structurilor
genetice (ADN) pentru a le rearanja tu, om limitat, dar trufaş, într-o nouă ordine, contrară
lucrării lui Dumnezeu.
Un alt flagel al societăţii româneşti (şi nu numai) contemporane este consumul de
droguri sau moartea albă, care nu este decât o sinucidere în mai multe etape, un fel de
sinucidere în serial.
Codul penal român41 incriminează, prin articolul 321, traficul de stupefiante:
„Producerea, deţinerea sau orice operaţie privind circulaţia produselor stupefiante sau toxice,
cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conţin astfel de substanţe, ori experimentarea
produselor sau substanţelor toxice, toate acestea fără drept, se pedepseşte cu închisoare de la 3
la 15 ani şi interzicerea unor drepturi. Dacă fapta prevăzută la aliniatul 1 a fost săvârşită
organizat, pedeapsa este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 de ani şi
interzicerea unor drepturi. Prescrierea de către medic, fără a fi necesar, a produselor sau
substanţelor stupefiante, se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani, iar organizarea sau
îngăduirea consumului de asemenea produse ori substanţe în locuri anumite se pedepseşte cu
închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi. Tentativa se pedepseşte”.
După izbucnirea războiului din fosta Iugoslavie, România a intrat in atenţia traficanţilor
de droguri, care au decis schimbarea traseului de traficare a stupefiantelor, aşa-zisa "rută
balcanică", urmând ca aceste activităţi ilicite să fie desfăşurate prin tranzitarea ţării noastre.
În scurt timp s-a trecut de la simpla traficare la activităţi de depozitare a stupefiantelor şi
chiar de comercializare a acestora.
Deşi nu se poate vorbi de un consum de droguri în rândul cetăţenilor români, au fost
înregistrate cazuri în care tinerii au fost atraşi spre astfel de fapte şi chiar au participat la
activităţi specifice de traficare a drogurilor.
În România, media de vârstă a consumatorilor de droguri a scăzut în ultimii doi ani, de la
25-30 de ani la 15 ani, arată studii comune ale Ministerului de Interne, Ministerului Sănătăţii
şi Centrului de Studii şi Cercetări pentru Probleme de Tineret 42. Mai alarmant chiar decât

40
Ibidem, p. 4.
41
Codul penal român, p. 50.
42
Drogurile sau moartea albă, apud http://www.politiaromana.ro/images/web14.JPG, p. 2.

31
faptul că sunt foarte tineri este că toxicomanii se înscriu din start în categoria „greilor",
aceleaşi studii indicând o trecere, într-un timp relativ scurt, de la consumul de droguri uşoare -
cannabis, marijuana - la consumul de droguri tari (heroina şi drogurile de sinteză). La
începutul lui 1999, Bucureştiul avea, conform statisticilor Ministerului Sănătăţii, cei mai mulţi
consumatori înregistraţi în decurs de un an, 200. Numărul internărilor în acelaşi interval de
timp a fost însă triplu, din cauza recăderilor, adică a reluării consumului. O dată ce încep să se
drogheze, toxicomanii încep să aibă şi probleme cu poliţia, ei îngroşând rândul delincvenţilor
minori, asta întrucât printre metodele prin care îşi procură bani pentru „o linie" se numără
spargerea maşinilor şi vânzarea „ponturilor" pentru apartamente în care se poate „opera".
Un rol important în preîntâmpinarea consumului de droguri îl au părinţii, care trebuie să-
şi educe copiii corespunzător din punct de vedere moral şi spiritual, pregătindu-i pentru a face
faţă realităţilor dure ale vieţii. Atmosfera sănătoasă din familie, dragostea, afecţiunea,
comunicarea între părinţi şi copii, constituie astfel principalul aliat în lupta împotriva acestui
flagel.
Drogurile degradează corpul şi pot duce la modificări psihice.
Majoritatea acestor substanţe au efecte secundare. Drogurile pot fi periculoase sau chiar
fatale, mai ales dacă se amestecă sau se iau în mod regulat. Chiar şi în doze mici, drogurile
reduc controlul asupra muşchilor, măresc timpul de reacţie şi diminuează concentrarea.
Categoria drogurilor cuprinde, în mod generic o mare diversitate de substanţe lichide, solide şi
gazoase, precum medicamentele (amfetaminele şi barbituricele, în special), alcoolul, ţigările,
dar şi cele unanim recunoscute ca fiind ilegale (heroina, cocaina, L.S.D. etc.).
Adevărul despre droguri:
 Drogul nu te face liber;
 Drogul este înşelător, produce foarte repede obişnuinţă;
 Drogul nu uşurează comunicarea;
 Drogul exclude individul din orice activitate familială şi profesională;
 Drogul nu rezolvă problemele;
 Folosirea drogurilor este o alegere greşită, iar lupta cu stresul vieţii de fiecare zi
reprezintă o parte inevitabilă a experienţei umane, lucru asociat cu dezvoltarea şi
maturizarea persoanei;

32
  Un remediu eficient, la îndemâna oricui, pentru înlăturarea stărilor de deprimare,
nelinişte, singurătate, este sportul.
Se poate vorbi şi de uciderea sufletească săvârşită prin pilda rea, prin vorbe şi fapte
necuviincioase prin care aproapele poate fi smintit şi împins la o greşeală gravă care aduce
moartea sufletului. În această privinţă, Domnul a spus: „Cine va sminti pe unul dintre aceştia
mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui de şi-ar lega de gât o piatră de moară şi să fie
aruncat în mare” (Mc. IX, 42). Tot uciderea sufletească înseamnă lăcomia de avere, setea de
răzbunare, mânia, invidia, clevetirea şi ura semenului nostru, căci „oricine urăşte pe fratele
său este ucigaş de oameni” (I In. III, 15).
Datoria noastră este să preţuim darul vieţii şi să nu ruinăm ceea ce poartă în sine chipul
lui Dumnezeu şi aparţine exclusiv Creatorului. Să lăsăm copiii să se nască pentru ca să
sporească vlăstarele neamului şi ale Bisericii. Să-i primim pe copii în lumea noastră, convinşi
că fiecare copilaş este pentru familie o fiinţă care izbăveşte de singurătate, de egoism şi
asigură mângâiere şi reazem la bătrâneţe.
Porunca a şasea poate fi împlinită când oamenii vor deveni duhovniceşti, cu frică de
Dumnezeu şi cu dragoste faţă de făptura omenească, chemată să-şi împlinească rostul pe
pământ şi să cucerească veşnicia fericită.

I.2.2. Pedeapsa cu moartea

« Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea sa. » (Art.3-
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului)43.
Articolul 6 din Pactul pentru drepturile civile şi politice precizează: „Dreptul la viaţă
este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie protejat prin lege. Nimeni nu poate fi în
mod arbitrar privat de viaţă ».

43
VOINEA şi BULZAN, Sociologia drepturilor omului, apud http://www.unibuc.ro/eBooks/Sociologie/voinea,
p. 70.

33
 Dreptul la viaţă este un „drept natural”, nu este opera vreunei autorităţi statale. Statul are
obligaţia de a proteja această viaţă inerentă persoanei umane. Aşteptările de la viaţă trebuie să
fie legitime şi limitate explicit de lege, ceea ce înlătură arbitrarul.
Pedeapsa cu moartea, conflictele armate, avortul sunt violări ale dreptului la viaţă.
Aceste probleme nu au găsit consensul în dialogurile dintre state pentru a fi abolite şi
eradicate. Abolirea pedepsei cu moartea a fost prima preocupare a naţiunilor Unite pentru a
asigura dreptul la viaţă. Din anii 80 organele naţiunilor Unite se ocupă de denunţarea
practicilor de execuţie arbitrară, de dispariţiile şi practicile inumane aducătoare de moarte.
Amnistz International a realizat un film prin care se prezintă un caz de pedepsire şi execuţie a
pedepsei capitale44.
Alte fenomene ca: malnutriţia, sărăcia extremă sunt de asemenea fenomene care
atentează şi violează dreptul la viaţă. Consecinţele asupra vieţii oamenilor generate de
degradarea mediului, lipsa surselor de apă potabilă în multe zone ale globului, accesul la
resursele elementare, crimele de război constituie încălcări ale dreptului fundamental la viaţă.
Ministrul Justiţiei, Rodica Stănoiu, a depus la Strasbourg, instrumentul de ratificare a
Protocolului adiţional nr. 13 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind abolirea
pedepsei cu moartea în toate circumstanţele, cu ocazia vizitei de lucru efectuate la Consiliul
Europei. Potrivit unui comunicat transmis de MAE, depunerea instrumentului de ratificare a
avut loc în prezenţa secretarului general adjunct al Consiliului Europei, doamna Maud de Boer
Buquicchio. Protocolul nr. 13 a fost semnat de către România cu ocazia reuniunii Comitetului
Miniştrilor al Consiliului Europei care a avut loc la Vilnius, la data de 3 mai 2002, şi ratificat
de Parlamentul României prin Legea nr. 7 din 2003. Protocolul va intra în vigoare pentru
România la data de 1 august 2003. Prin ratificarea Protocolului menţionat, România se alătură
celor 10 state care şi-au asumat deja angajamentul de a aboli pedeapsa cu moartea, în toate
circumstanţele, inclusiv în timp de război: Andorra, Bulgaria, Cipru, Croaţia, Danemarca,
Irlanda, Liechtenstein, Malta, Elveţia, Ucraina45.

Ibidem, p. 71.
44

Ratificarea privind abolirea pedepsei cu moartea, apud http: // www.romportal.com/dailynews/ printnews.jsp?

45

msgid=558, p. 3.

34
I.3. Asociaţii (organizaţii) care promovează şi sprijină dreptul la
viaţă

I.3.1. Religioase: A.S.C.O.R., PRO - VITA

A.S.C.O.R. (Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români) din România a fost
înfiinţată în martie 1990 şi în prezent activează în toate centrele universitare ale ţării, prin
filialele sale.
A.S.C.O.R. îi are ca ocrotitori pe Sfântul Apostol Andrei şi pe Sfântul Ierarh Calinic de
la Cernica.
Marea libertate dobândită după 1989 a adus cu ea manifestarea libertăţii de credinţă în
întreg spaţiul românesc. Intelectuali, ţărani, muncitori, bătrâni, copii, dar mai ales tineri L-au
descoperit pe Hristos, ca acum 2000 ani, printr-o miraculoasă reînviere a spiritului şi a
neamului românesc ortodox. Pentru întâia dată după mulţi ani românii aveau dreptul să-şi
afirme şi să-şi manifeste credinţa într-o tradiţie românească autentică, păstrată cu mari
sacrificii.
Perioada comunistă a fost pentru români reconstituire simbolică a drumului Crucii de
acum 2000 ani. Învierea spirituală a poporului român în perioada următoare a fost însă totală şi
de durată. Un popor care s-a născut creştin nu avea cum, chiar şi după o lungă perioadă de
uitare forţată, să nu-şi amintească de botezul Sfântului Andrei de la gurile Dunării, pe tărâm
românesc. În acea euforie a libertăţii de manifestare a ortodoxiei, mulţi tineri – studenţi, elevi
– abia îşi descopereau credinţa strămoşească, entuziasmul i-a făcut să se întâlnească cu Hristos
în slujbele Sfintei Liturghii din biserici, unde puteau intra acum fără teamă sau interdicţii. Li s-
a oferit posibilitatea de a se reuni în rugăciuni comune, în pelerinaje la mănăstiri sau în discuţii
pe teme duhovniceşti din timpul conferinţelor cu preoţi de mare însemnătate, intelectuali,
doctori sau gânditori creştini.
În condiţiile în care tinerii creştini ortodocşi simţeau nevoia de a-L căuta împreună pe
Dumnezeu, înfiinţarea unei asociaţii a fost simţită ca o necesitate.
Scopurile şi obiectivele A.S.C.O.R.-ului sunt:
 Implicarea în activitatea Bisericii, cunoaşterea valorilor ortodoxiei prin intermediul
contactului direct cu centrele cele mai importante ale Răsăritului creştin, cu spaţiul
monahal şi cu lumea satului.

35
  Participarea la viaţa liturgică, încurajarea dialogului între credinţă şi cultură,
promovarea valorilor moral-creştine şi desfăşurarea de activităţi filantropice.
 Propovăduirea culturii şi a spiritualităţii româneşti în rândul tineretului şi nu numai, în
special în mediul universitar.
 Promovarea credinţei şi spiritualităţii ortodoxe în duhul filocalic, redescoperit de Preot
Prof. D. Stăniloae.
 Desfăşurarea unor programe de asistenţă socială.
 Organizarea de tabere de muncă şi creaţie, pelerinaje, conferinţe, realizarea de pliante,
broşuri şi alte materiale informative, diverse activităţi de voluntariat, construirea de
biserici, troiţe, activităţi de mass-media, colaborări cu instituţii educaţionale.
Fiecare dintre aceste activităţi este iniţiată şi finalizată cu binecuvântarea ierarhului.
Poate deveni membru al A.S.C.O.R.-ului orice tânăr creştin ortodox.
Îndatoririle acestei asociaţii sunt:
 Să respecte rânduielile bisericeşti şi morala creştină;
 Să participe la activităţile organizate de asociaţie;
 Să respecte prevederile statutului A.S.C.O.R.;
 Să-şi îndeplinească sarcinile atribuite.
A.S.C.O.R. este afiliată la Asociaţia Internaţională a Tineretului Ortodox
(SZNDESMOS) şi la Asociaţia Tineretului Ortodox din Balcani (BOZA).
Pro-Vita este o organizaţie neguvernamentală şi non-profit înfiinţată prin sentinţa civilă
nr 1/20 Ianuarie 1994 emisă de judecătoria Vălenii de Munte, avizată pe MMPS cu nr. 1625 în
scopul punerii în practică a luptei împotriva avortului desfăşurată de Mişcarea Salvarea Vieţii
Sfânţii Brâncoveanu, în concordanţă cu principiile creştin ortodoxe.
Asociaţia a fost creată de părintele paroh Nicolae Tănase şi preoteasa Maria Tănase şi
cuprinde asociaţi, angajaţi permanenţi şi voluntari de diferite profesii (ingineri, arhitecţi,
preoţi, profesori, ţărani, artişti, studenţi, funcţionari, medici).
Activitatea se desfăşoară în satele Valea Plopului şi Valea Screzii, comuna Posesti,
judeţul Prahova într-un sistem mixt: plasament familial (copii încredinţaţi spre creştere unor
familii din sat), copii găzduiţi în casa parohială şi îngrijiţi de personalul asociaţiei şi de
voluntari şi gravide, respectiv lehuze alături de nou-născuţi.

36
 Asociaţia asigură de asemenea protecţie copiilor cu probleme materiale din zona
comunei sau din ţară prin oferirea zilnică de mese calde sau organizarea de tabere gratuite
anuale, cu sprijinul sătenilor din partea locului sau din alte parohii din ţară, în spiritul creştin
ortodox şi tradiţional românesc.

I.3.2. Laice: O.I.M.

O.I.M. (Organizaţia Internaţională pentru Migraţiune) este un organism internaţional
interguvernamental, cu statut diplomatic şi misiune umanitară, care cuprinde 93 de state
membre şi 37 de state membre cu statut de observator (în 1992 România devine membru cu
statut de observator, iar din 1998 este membru al O.I.M., prin ratificarea de către Parlamentul
României a Constituţiei O.I.M.)46. A fost înfiinţată în anul 1951 şi îşi are sediul la Geneva.
Misiunea O.I.M. este:
- respectarea reală a demnităţii şi bunăstării migranţilor;
- acordarea de asistenţă (împreună cu alţi parteneri din comunitatea internaţională) în
satisfacerea cerinţelor de ordin operaţional ale migraţiei;
- promovarea înţelegerii problemelor migraţiei;
- încurajarea dezvoltării sociale şi economice prin migraţiune.
O.I.M. asistă victime sub trei aspecte:
- prostituarea (femei şi bărbaţi)ş
- munca forţată;
- conflictele militare, interetnice.
În ceea ce priveşte asistenţa pentru victimele traficului de fiinţe umane şi de prevenire a
traficului în România, O.I.M. are în vedere următoarele componente ale acestui program:
 Repatrierea voluntară
- asistenţă pentru pregătirea repatrierii;
- facilitarea obţinerii documentelor de călătorie şi a vizelor de tranzit;
- acoperirea costurilor de călătorie;
- asistenţă la sosirea în ţară;
- asistenţă în organizarea transportului în ţară.
 Asistenţă pre-reintegrare (pe termen scurt)

46
OPRIŞ, Prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane, p. 14.

37
 - găzduirea temporară într-un centru de adăpost şi protecţie pentru victimele traficului;
- asistenţă medicală;
- consiliere psihologică;
- asistenţă socială generală.
 Reintegrare (pe termen mediu)
- facilitarea reintegrării în sistemul educaţional;
- cursuri de calificare, orientare profesională şi consiliere pentru reintegrarea
profesională.
 Cercetare sociologică la nivel naţional cu privire la vulnerabilitatea populaţiei feminine
tinere din România faţă de traficul de fiinţe umane;
 Campanii de informare la nivel naţional.

I.4. Comportamente anormale ale vieţii omului şi efectele lor în

plan public şi privat (homosexualitatea)

Omul este creat pentru viaţa în societate (de obşte), şi cea dintâi formă a vieţii de obşte
este familia. În familie, care este instituită şi binecuvântată de Dumnezeu, se nasc copiii –
viitorii membri ai societăţii şi ai Bisericii – şi tot aici primesc ei primele îndrumări de viaţă şi
primele învăţături despre credinţa noastră, care se transmite astfel din generaţie în generaţie.
Unirea bărbatului cu femeia pentru a crea „un singur trup” este un mister profund
(mzstêrion, sacramentum) – ne spune Apostolul – şi este legată de unirea mistică,
sacramentală între Hristos şi Trupul Său, Biserica. Chr. Yannaras vorbeşte de acest aspect
sacramental astfel:
„În taina căsătoriei, Biserica intervine pentru a da iubirii sexuale dimensiunea ei
completă, pentru a elibera puterea de iubire a omului de necesitatea naturală, şi pentru a
reflecta în unirea bărbatului şi a femeii, imaginea Bisericii şi darul vieţii adevărate”47.
Legea ebraică prescrie pedepse aspre pentru diferite tipuri de activitate sexuală, aberante
sau nenaturale: adulter, incest, homosexualitate şi bestialitate (cf. Lev. 18). Fiecare dintre
47
BRECK, Darul sacru al vieţii, p. 47.

38
acestea ameninţă atât familia, cât şi societatea, deoarece sunt motivate de pofta trupească
egocentrică.
Prezentarea păcatului împotriva firii ca normalitate se datorează faptului că trăim într-o
societate secularizată, care face totul pentru „a orienta pe om mai mult faţă de lumea de aici,
decât faţă de lumea spirituală”48, în care „omul nu se mai prosternează în faţa Raţiunii divine,
ci începe să adore propria raţiune”49, în care „religia creştină a încetat să mai joace un rol
obiectiv în societatea europeană pentru a fi izolată în sfera subiectivismului personal … fiind
definită ca o afacere de ordin privat”50, şi în care preceptele moralei creştine sunt înlocuite cu
bioetica.
Subiectul este delicat întrucât implică comportamente care au fost condamnate de
societate şi de autoritatea biblică pe parcursul istoriei, iar specialiştii susţin că cel puţin 10%
din populaţie este angajată într-o formă oarecare de homosexualitate sau ar dori să facă acest
lucru, în timp ce 3-4% sunt de orientare exclusiv homosexuală 51. Subiectul este dificil pentru
că a implicat atâtea controverse. În ultimii ani am fost martorii unei polarizării între cei care
confundă „orientarea” homosexuală cu comportamente specifice, alături de condamnarea
persoanei respective, şi cei care afirmă că homosexualitatea este neutră din punct de vedere
moral şi, prin urmare, ea este „alternativ un mod de viaţă viabil”. Cei care se consideră ca
făcând parte din mişcarea homosexual-lesbiană sunt într-un conflict adânc cu cei care apără
valorile tradiţionale (exclusiv unirile heterosexuale în cadrul mariajului). Conflictul s-a lărgit
în sfera publică prin cererile homosexualilor şi ale lesbienelor, care-şi doresc o legislaţie
specială care să permită căsătoriile „homosexuale”, adopţiile în cadrul acestora şi un acces fără
restricţii la cazare şi angajare. În cadrul Bisericii, problema esenţială a dezbaterii este legată de
accesul homosexualilor activi la serviciul divin (la Taina Preoţiei).
Homosexualitatea este definită de regulă ca o atracţie psihosexuală predominantă şi
persistentă faţă de membri ai aceluiaşi sex. În general, termenul desemnează atât dorinţa sexuală
pentru o persoană de acelaşi sex, cât şi comportamentul legat de această dorinţă. Unele studii
clinice recente au arătat că homosexualitatea este condiţionată de factori multipli: fiziologici,
psihologici, genetici şi sociali. Este încă greu de precizat relaţia reală între „natură” şi „educaţie”
(între modul în care datele genetice şi mediul influenţează orientarea homosexuală).
48
POPESCU, Teologie şi cultură, p. 44.
49
Ibidem, p. 66.
50
Ibidem, p. 67.
51
BRECK, Darul sacru al vieţii, p. 63.

39
Homosexualii militanţi insistă asupra componentei genetice, pentru a apăra teoria conform căreia
homosexualitatea este înnăscută şi ireversibilă şi pentru a se putea constitui legal ca grup
minoritar. Alţii accentuează rolul factorilor de mediu, în general problemele de relaţie care apar
în sânul familiei.
Distincţia între actele homosexuale şi orientarea homosexuală este una recentă, bazată pe
opera lui Freud şi a altor cercetători din aria sexualităţii umane. Această distincţie era
necunoscută în vremurile biblice, când se afirma că comportamentul homosexual este o pervertire
voită şi păcătoasă a posibilităţilor sexuale dăruite de Dumnezeu.
Poziţia Bisericii Ortodoxe este că toate faptele homosexuale sunt inacceptabile din punct de
vedere moral: ele denaturează scopul şi funcţiunea firească a organelor trupeşti, nu au nici o
valoare procreativă şi reprezintă o parodie a unirii „într-un singur trup”. Caracterul de
promiscuitate al comportamentului homosexual în genere îl arată ca fiind un păcat, în timp ce
actele specifice – incluzând relaţiile anale şi stimularea oral-genitală şi oral-anală – provoacă
multora repulsie şi dezgust. Aceste sentimente sunt oglindite în multe pasaje biblice şi scrieri
patristice care condamnă activitatea homosexuală.
Textele scripturistice principale sunt:
Gen. 19, 4-11 – bărbaţii Sodomei încearcă să violeze musafirii lui Lot
Lev. 18, 22: „Să nu te culci cu bărbat ca şi cu femeie, aceasta este spurcăciune” şi Lev.
20, 13: „De se va culca cineva cu bărbat ca şi cu femeie, amândoi au făcut nelegiuire şi să se
omoare, că sângele lor asupra lor este”.
Rom. 1, 26-27: bărbaţii au renunţat la relaţiile naturale cu femeile, „săvârşind ruşinea şi
luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor”.
I Cor 6, 9-11: între cei care nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu se numără idolatrii,
adulterii şi sodomiţii (arsenokoitai – se referă la homosexualitatea masculină).
I Tim 1, 8-11: legea este pusă pentru cei fără de lege şi păcătoşi, ca şi pentru pornois,
arsenokoitais şi andrapodistais (desfrânaţi, homosexuali şi vânzători de oameni).
Iuda 7: se referă la imoralitatea sexuală şi pofta nefirească (ekporneusasai...sakos
heteras) a Sodomei şi Gomorei. La aceasta am mai putea adăuga Dt. 23, 17 care interzice
prostituţia feminină şi cea masculină în Israel I Regi 14, 24 şi 22, 46 care includ prostituţia
masculină între „spurcăciunile” săvârşite în faţa lui Dumnezeu.

40
 Scrierile Sfântului Vasile cel Mare şi mai ales ale Sfântului Ioan Hrisostom. Canonul 7 al
Sfântului Vasile din prima Epistolă canonică, precizează: „Stricătorii de parte bărbătească şi
stricătorii de animale, şi ucigaşii, şi fermecătorii, şi adulterii şi idolatri sunt vrednici de aceeaşi
pedeapsă, iar în privinţa celor ce 30 de ani s-au curăţit pentru necurăţirea pe care au făcut-o
întru neştiinţă, nu se cuvine nici a ne îndoi de primirea lor”. Canonul 62 din a treia Epistolă
canonică afirmă: „Cel ce a arătat imoralitate în cele bărbăteşti, i se va hotărî timpul de penitenţă
ca celui ce nelegiuieşte întru adulter” (15 ani de excomunicare – Can. 58), iar Can. 63 adaugă:
„La fel şi cel ce îşi arată păgânătatea sa între cele necuvântătoare.”.. Canonul 61 Apostolic
consideră păcatul trupesc, adulterul şi homosexualitatea ca impedimente pentru Taina Preoţiei:
„Dacă împotriva unui credincios se face vreo învinuire de desfrânare, de adulter sau de o altă
oarecare faptă oprită inclusiv actele homosexuale şi s-ar dovedi, acela să nu devină cleric”52.
Cel mai riguros dintre toţi este Sfântul Ioan Hristosom, mai ales în Omiliile sale la
Romani cap. 1 şi 4. Comportamentul homosexual este numit „o nebunie monstruoasă”, o pasiune
nefirească a celor care „L-au părăsit pe Dumnezeu”. Această nebunie, care este mult mai rea
decât desfrânarea, degradează pe om, coborându-l mai jos ca animalele53.
Răspunsurile creştine la problema homosexualităţii se împart astfel:
1. O atitudine „nefavorabilă-puritivă”, condamnând atât actele, cât şi orientarea ca
„deviante”, perverse etc.
2. O atitudine „nefavorabilă-non-puritivă” care consideră homosexualitatea ca o
disfuncţie, condamnă totuşi păcatul, dar nu şi pe păcătos.
3. O acceptare prudentă, limitată, înţelegând homosexualitatea şi actele sale ca un rău
ontic şi totuşi în cazurile ireversibile sunt acceptate relaţiile stabile, iar actele homosexuale în
aceste relaţii sunt considerate permise şi chiar responsabile.
4. „Acceptarea deplină” considerând orientarea homosexuală ca fiind înnăscută (deci
dăruită de Dumnezeu), iar comportamentul care o însoţeşte ca adecvat din punct de vedere moral,
şi chiar de dorit54.
Homosexualii deviază acţiunea naturală a organelor sexuale în încercarea de a-şi satisface
pofta egoistă şi parodiază legătura unui singur trup pe care numai un bărbat şi o femeie o pot

52
Ibidem, p. 64
53
Ibidem, p. 65
54
Ibidem, p. 66.

41
avea, căutând să compenseze patologic lipsa unei identităţi din copilărie (cu părintele de acelaşi
sex, potrivit lui Elisabeth Moberlz)55.
Mult mai important din punct de vedere pastoral este un aspect menţionat adesea în
literatura de specialitate: faptul că actele homosexuale sunt în mod evident dăunătoare celor
angajaţi în ele. În loc să repare sau să vindece ruptura din relaţiile personale care la un anumit
nivel le susţine (în plus faţă de componenta genetică posibilă), actele respective nu fac decât să
menţină boala sau disfuncţia. Deşi afecţiunea a doi homosexuali este adesea adâncă şi autentică,
ea este inevitabil viciată de un erotism narcisist, produsul a ceea ce Basil Zion numea „robia
dublului narcisist”56.
Puterea acestei robii pare să stea în aspectul de stare de dependenţă a homosexualităţii, care
împiedică persoana să se raporteze la un altul ca „persoană”, prin oferirea unei iubiri jertfelnice şi
dezinteresate. Sunt desigur şi excepţii: cazuri în care relaţiile între homosexuali reflectă o
asemenea iubire într-o măsură mai mare decât multe căsătorii. Dar acestea sunt excepţii care
întăresc regula.
„A-L slăvi pe Dumnezeu în trup” înseamnă a reduce activitatea sexuală genitală la unire
conjugală heterosexuală, binecuvântată de Dumnezeu. Biserica nu poate să-i binecuvânteze
mai mult pe homosexualii care doresc să trăiască şi să-şi exprime sexualitatea împreună, decât
poate s-o facă în cazul adulterilor sau a desfrânaţilor. Chiar şi acolo unde promiscuitatea nu
este prezentă iar relaţia pare să fie bazată pe o grijă şi dragoste autentică, stilul de viaţă
homosexual rămâne în antiteză cu chemarea pe care o adresează Evanghelia oamenilor.
Homosexualii trebuie să facă o alegere: fie să se abţină de la activitatea sexuală genitală, fie –
în virtutea refuzului lor – să se rupă de comuniunea deplină cu Trupul lui Hristos57.
Acest lucru înseamnă că persoanele de orientare sexuală care îşi asumă crucea abstinenţei
sexuale pot primi Sfânta Împărtăşanie ca oricare alt membru al Bisericii. De asemenea, nu mai
există în acest caz nici un impediment la Taina Preoţiei. Din punct de vedere moral, un bărbat sau
o femeie de orientare homosexuală care acceptă celibatul nu este cu nimic diferit de un
heterosexual celibatar sau care îşi limitează experienţa sexuală la sfera mariajului. Dacă, totuşi,
homosexualii aleg să se manifeste şi în exterior, ei se fac vinovaţi moral ca şi cum ar persista în
desfrânare sau adulter.

55
Ibidem, p. 67.
56
Ibidem, p. 67.
57
Ibidem, p. 68

42
 Din punct de vedere pastoral, cedarea lor în faţa ispitei ar trebui tratată ca şi în cazul altor
păcate sexuale: chemarea fermă la pocăinţă, dublată de asigurarea unei iertări plină de dragoste
pentru momentul căinţei. Dacă preotului i se aduce la cunoştinţă existenţa unui credincios al
parohiei sale care este activ homosexual şi refuză să se căiască – să renunţe la activitatea sexuală
şi să caute vindecarea – preotul va trebui, cu sfatul şi sprijinul episcopului, să-l excomunice
temporar pe cel vizat58. Această pedeapsă sună destul de aspru în vremurile noastre. Totuşi, este
crucial ca persoanele implicate să fie conştientizate de seriozitatea şi nocivitatea
comportamentului lor. Excomunicarea trebuie însă aplicată cu o grijă pastorală autentică: ea este
o măsură temporară, menită să aducă persoana respectivă la pocăinţă.

I.5. Fenomene antisociale şi antireligioase ce afectează viaţa

privată şi publică a omului
I.5.1. Violenţa şi conflictul
Este dificil a trata problema conflictului şi violenţei făcând abstracţie de sistemul politic,
relaţiile internaţionale şi jocurile socio-politice naţionale, regionale şi internaţionale.
În noul context socio-politic planetar asistăm neliniştiţi sau suntem actori la exaltarea
sentimentului naţional, la rivalităţi interetnice, la apărarea intereselor proprii, la manifestarea
spiritului de concurenţă şi competiţie, la inegalităţile economice şi sociale, lupte ideologice.
Aceste caracteristici stau la baza tensiunilor şi conflictelor care se manifestă în orice societate,
indiferent de sistemul social-politic.
Punctul de plecare în înţelegerea conflictului şi a violenţei este contextul social. Alături
de forme tradiţionale de violenţă (crime, delicte) asistăm la alte manifestări mai puţin sau mai
grave care sunt semne de necivilizare şi de încălcare a normelor vieţii cotidiene. Conflictele
între mentalităţi, generate de diferenţe de vârstă, de apartenenţă la diferite comunităţi umane
(urbane sau rurale), la diferite grupuri sociale, sunt repere care vorbesc de contexte diferite,
dar şi de soluţii diferite de rezolvare. Nu există o soluţie unică cum nu există o explicaţie unică
pentru conflict şi violenţă, deşi nimic nu le justifică.
Violenţa a devenit o problemă şi o preocupare care se înscrie în cadrul războiului rece.
Dreptul omului este dreptul de a rezista violenţei . Cel mai înalt grad al violenţei îl reprezintă
terorismul. Un exemplu grăitor îl reprezintă atentatele de la Madrid din 11 Martie 2004 din
58
Ibidem, p. 69.

43
Spania. În acest atentat au murit 12 oameni. Conform jurnalului Antenei 1 de la ora 23 :00 a
sosit pe aeroportul Băneasa prima aeronavă cu trupurile neînsufleţite a celor ucişi în atentat.
Aduc spre exemplificare lista celor decedaţi spre o comemorare a lor dar şi spre a conştientiza
efectele terorismului :
1. Geneva Petrică
2. Popa Ionuţ
3. Suciu Alexandru
4. Modol Ştefan
5. Diac Nicoleta
6. Mărtinaş Allois
7. Bogdan Livia
8. Sfetcu Paula
9. Dina Gabriela
10. Neicu Mariana
Mântuitorul Iisus Hristos în Predica de pe Munte – Fericirile – ne îndeamnă la pace,
ridicând-o la rang de virtute, căci cei ce caută pacea în lume, între oameni, vrednici sunt de a fi
numiţi fii ai lui Dumnezeu : « Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor
chema » (Matei V, 9).

I.5.2. Intoleranţa şi rasismul

Rasa este un ansamblu de fiinţe vii care au aceleaşi caracteristici psihice şi adesea
fiziologice. Din acest punct de vedere nu există decât o rasă- rasa umană. O altă definiţie ia în
calcul, ca o caracteristică fundamentală, culoarea pielii. Astfel sunt trei rase: Neagră, Albă şi
Galbenă., cea Roşie nu este decât o parte din cea Galbenă. dar noi suntem deja într-o definiţie
rasistă a omului făcând din diferenţa de culoare o diferenţă majoră între indivizi, ceea ce este o
greşeală.
A treia definiţie, cea mai curentă, este aceea care spune că diferenţele culturale sau
religioase fac dintr-un grup uman o rasă aparte. Această definiţie dacă este acceptată conduce
la rasism deoarece ea formează o viziune despre lume bazată pe diferenţele dintre oameni:

44
culoarea pielii, forma nasului sau altele. Această definiţie poate să conducă la a gândi despre
rase că sunt: "bune" sau "proaste", "superioare" sau " inferioare", ceea ce conduce la
intoleranţă pornind de la aceste diferenţe.
Antisemitismul este rasismul împotriva evreilor. Această ideologie, considerând evreii ca
rasă, face o confuzie între rasă şi religie. Iudaismul nu este decât o religie, o manieră
particulară de a crede în Dumnezeu. Antisemitismul nu este de dată recentă. La Roma evreii
erau împuşcaţi pentru că erau acuzaţi că destabilizează statul. Mai târziu au fost acuzaţi în
Europa că îşi sacrifică copiii în timpul ceremoniilor religioase. Din cauza aceasta li s-au impus
meserii considerate degradante ca: bancher şi comerciant. Odată cu nazismul ei au fost acuzaţi
că vor să conducă lumea folosind banii furaţi de la alţii.
Intoleranţa a dat naştere la diferite forme de rasism împotriva grupurilor umane care nu
sunt considerate ca "normale" pornind de la principiul că acela care se exprimă este simbolul
normalităţii, iar ceilalţi sunt inferiori.
Eugenismul este o formă de rasism împotriva handicapaţilor, consideraţi bolnavi. Ca
etimologie, Eugenetica provine din limba greacă şi înseamnă „naştere bună” şi a fost folosit
prima dată de omul de ştiinţă englez Francisc Galton, în 1883 59. A fost părăsită lumea rasistă
dar a fost adoptată o altă poziţie ca drept motivaţie, având un caracter socio-economic şi chiar
hedonistic.60 Eugenetica poate fi de două feluri:
- negativă şi pozitivă.
Eugenetica negativă sau selecţia fetală, aşa cum este numită, constă în eliminarea fătului
cu handicap, avându-se în vedere cheltuielile pe care le va avea familia şi societatea în general
cu un astfel de element. Eugenetica pozitivă este aceea care este îndreptată spre modificarea
informaţiei genetice prin transfer de gene61.
Homofobia - rasism Homofobia - rasism împotriva homosexualilor, consideraţi ca
bolnavi sau perverşi.
Cele două ideologii pornesc de la principiul că handicapaţii sau homosexualii sun
inferiori şi militează pentru "calitatea rasei" din care se trag.

59
JUVENALIE, Teroriştii uterului, p. 252
60
Ibidem, p. 253
61
DI PIETRO, Nuova genetica et embripoiesi. Prospettive della scienza e riflessioni etiche, apud JUVENALIE,
Teroriştii uterului, p. 254

45
 Rasismul generaţional- este o formă de exprimare împotriva tinerilor şi împotriva
bătrânilor. Aceste persoane pornesc de la ideea că în funcţie de vârstă şi epocă poţi fi "bun"
sau "rău", "superior" sau "inferior".
Rasismul a privat pe mulţi oameni-socotiţi ca făcând parte din rasele inferioare de
drepturile naturale fundamentale, pe care le are fiecare fiinţă omenească date prin legea morală
naturală. Rasismul a apărut prin falsificarea darurilor ştiinţifice antropologice. Nucleul de la
care s-a dezvoltat este bine cunoscut: rasele omeneşti nu sunt egale şi prin urmare nici
drepturile nu pot fi aceleaşi pentru toţi. Negând originea comună a neamului omenesc şi
susţinând că fiecare rasă îşi are originea sa, rasismul a tras concluzia „ştiinţifică” şi „umană”
că oamenii nu sunt egali. Rasa albă este considerată „rasa superioară” în care sunt închipuite
toate perfecţiunile fizice şi psihice, ceea ce îi dă acestuia dreptul de-a guverna peste celelalte
„rase inferioare”, socotindu-le incapabile de-a se conduce singure sau de-a crea o cultură şi o
civilizaţie demnă de natura omenească.
În Antichitate multe popoare considerau pe celelalte naţiuni inferioare. Astfel pentru
grecul Antichităţii străinul era socotit om „nedeplin”, care nu merită considerare şi care era
numit barbar. Aceasta era situaţia la Români. Inumana teorie rasistă a dus de la discriminare la
exterminare, de la crimă indirectă şa crimă directă. Asasinarea în masă a milioane de oameni
de naţionalităţi diferite nu era urmarea psihozei de exterminare vremelnică, ci a unui program
dinainte stabilit cu cinism şi calcul; prin asasinare s-a ajuns la o asasinare conştientă
premeditată. E lucru dovedit că teoriile rasiste pe orice teren s-ar afla şi oricare ar fi
argumentele pe care le-ar aduce în sprijinul lor, sunt pe de-a întregul false şi după cum s-a
observat, „sunt tot atât de departe de adevăr, cât este cerul de pământ”62
Popoarele socotite mai înainte drept „rase inferioare”, de îndată ce au dobândit condiţii
favorabile, adică eliberarea de sub jugul imperialismului şi a exploatării, au păşit pe calea
progresului şi au ridicat, în timp relativ scurt, lucruri minunate în ceea ce priveşte cultura şi
civilizaţia.
Patima de dominaţie a existat din totdeauna, dar concepţia rasială asupra lumii a exagerat
acest sentiment de dominare. În acest fel rasismul „devine o crimă împotriva umanităţii, iar
din punct de vedere al moralei creştine, un păcat care depăşeşte în gravitate toate celelalte

62
BASCHIN, Rasismul,ideologia urei faţă de om a imperialismului din S.U.A., p. 3

46
păcate, fiind o încălcare a legii celei Noi, adusă omenirii celei credincioase de Domnul şi
Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi a testamentului dragostei de aproapele, lăsate lumii de El”63
În anumite experienţe istorice, rasismul se manifesta slab, limitat, secundar şi uneori este
mai corect să vorbim de xenofobie sau tensiuni intelectuale decât de rasism propriu-zis. În
altele, din contra, el mătură totul în calea sa, structurează viaţa politică şi socială, însufleţeşte
schimbările, cuceririle, războiul.
Există patru niveluri ale acestui fenomen64:
a) În cadrul infrarasismului se remarcă prezenţa doctrinelor, propagarea
prejudecăţilor, adeseori mai degrabă xenofobe decât cu adevărat rasiste, sau legate mai mult
de identităţi comunitare decât rasiste. Violenţa poate să apară, difuză, foarte localizată;
segregarea se poate contura atât în forma socială, cât şi rasială, de exemplu în jurul unor
enclave, în care mizeria şi şomajul rivalizează cu marginalizarea grupurilor etnice;
discriminarea se întâlneşte ici şi acolo, în câteva instituţii, unde e considerată totuşi o
problemă minoră, jenantă, sau e stigmatizată cu repeziciune.
b) La un al doilea nivel, rasismul rămâne tot fragmentat, dar este deja mult mai
precis sau mai manifest. Doctrina este mai răspândită, ea inspiră publicaţii numeroase,
anumite cercuri, grupuri de influenţă. Segregarea sau discriminarea sunt şi ele marcate,
perceptibile în diferite domenii ale vieţii sociale sau înscrise vizibil în spaţiu.
c) Rasismul devine principiul de acţiune al unei forţe politice sau parapolitice; el
însuşi politică, însufleţind dezbateri şi manifestări de violenţă mobilizând sectoare ample ale
populaţiei, creând contextul favorabil unei violenţe amplificate sau utilizând el însuşi această
violenţă ca instrument într-o strategie de preluare a puterii.
d) În sfârşit, ultimul nivel este atins din momentul în care statul însuşi se
organizează pe baza unor orientări rasiste, dezvolta activităţi politice şi programe de excludere
sau de discriminare masivă, face apel la savanţi sau intelectuali care sunt chemaţi să contribuie
la acest efort, mobilizează resursele sistemului juridiciar pentru a-şi afirma categoriile rasiale,
structurează instituţiile în funcţie de aceste categorii. Rasismul devine total dacă cei care
conduc statul reuşesc să-i subordoneze totul: ştiinţa, tehnica, instituţiile, dar şi economia,
valorile morale şi religioase, trecutul istoric, expansiunea militară; dacă aceasta pătrunde în
toate domeniile vieţii sociale, la toate nivelurile, fără dezbatere sau contestare posibilă.
63
CĂCIULĂ , Ura de rasă păcat strigător la cer, apud Ortodoxia, Nr. 3-4, 1952, p. 344
64
WIEVIORKA, Spaţiul rasismului, apud http//altavista. com/wieviorka/spaţiul rasismului, p. 1

47
 Fragmentat, rasismul poate pătrunde în instituţii, poate da loc la violenţă, poate alimenta
propuneri doctrinare sau curente de idei; el poate fi extrem de răspândit, în special sub forma
prejudecăţilor. Poate genera comportamente colective-sau se poate solda cu o segregare de
fapt.
La începutul anilor optzeci, prin conţinutul şi stilul său, o lucrare a lui Martin Barker
lansa în Anglia noţiunea de „noul rasism”65. Discursul „noului rasism”, conform lui Barker,
este un element al revizionismului ideologic la care a recurs Partidul Conservator în anii
şaptezeci; aceasta îi permite să-şi concentreze atenţia asupra imigraţiei, percepute ca un factor
de distrugere a naturii britanice şi teoretizarea ideii care afirma ca fiecare comunitate naţională
sau etnică e o expresie specifică a naturii umane, nici superioară, nici inferioară, ci diferită.
O dată cu abolirea sclaviei, cu asigurarea „drepturilor” omului, se părea că a dispărut şi
patima sângelui sau uciderea, aceasta a luat însă altă formă prin atacuri organizate, prin răpiri
şi şantaje. Asemenea organizaţii sunt nenumărate, care apar şi dispar, pe toate continentele,
dar cea mai îngrozitoare este Ku Klux Klan din S.U.A. Din această grupare rasială fac parte
atât „credincioşii” cât şi „slujitorii” ai unor denominaţiuni, confesiuni şi Biserici creştine, toţi
îşi justifică acţiunea pe „spesele” biblice!66
Începând din 1981, membrii cu glugă şi-au extins imperiul invizibil al KKK în întreaga
lume.
Activitatea Klanului nu este deloc limitată la tradiţionalul Sud, ci atinge şi alte regiuni,
cum ar fi statul Noua Anglie, Canada ş.a.
Scopul mişcării este uciderea, iar cultul arderea crucii, pentru că ceea ce a adus Iisus în
lume „iluzia jertfei răscumpărării şi dreptăţii”, nu-i valabil.
Ţinuta tradiţională constă în robă roşie67şi bonetă ascuţită. Pe lângă gluga cunoscută, în
ultima vreme, organizaţiile religioase violente de factură KKK (sau în ultimele mişcări) au
adoptat noi semne: zvastica, leul, vulturul, şacalul etc.
În toată activitatea Sa, Mântuitorul a împărţit facerile de bine cu aceeaşi abundenţă şi
celor de neam iudeic şi celor străini acestui neam. Cu prilejul vindecării slugii sutaşului din
Capernaum, ca să înfrângă cerbicia plină de îngâmfare a poporului ales. El a grăit „Adevăr
grăiesc vouă, că mulţi vor veni de la răsărit şi de la apus, se vor odihni cu Abraham şi cu Isaac,
65
BARKER, Noul rasism, apud Wieviorka , Spaţiul rasismului, apud http//altavista. com/wieviorka /spaţiul
rasismului, p. 3.
66
DAVID, Invazia sectelor, II, p. 316
67
Ibidem, p. 317

48
şi cu Iacov în împărăţia cerurilor, iar fii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai
dinafară…” (Matei 8, 11-12). El a trimis pe ucenicii săi să propovăduiască învăţătura Sa „la
toate neamurile” ( Matei 28, 19) iar prin jertfa samarineanului milostiv ne-a învăţat să iubim
pe orice om de orice neam ar fi el, ca pe un frate al nostru (Luca 10, 30-37).
În comunitatea spirituală din care face parte, creştinul are ca tată pe Dumnezeu, iar ca
mamă Biserica, participând la viaţa cea adevărată a Bisericii, care este viaţa în Dumnezeu,
creştinul adevărat cunoaşte şi mărturiseşte marele adevăr al solidarităţii şi a unităţii neamului
omenesc. Dumnezeu este părintele tuturor fără deosebire de rasă, naţionalitate, culoare, sau
stare socială, cultură şi civilizaţie.
El „răsare soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi plouă peste cei drepţi şi peste cei
nedrepţi” (Matei 5, 45). El iubeşte deopotrivă pe toţi oamenii „aşa de mult a iubit Dumnezeu
lumea, încât a dat pe Însuşi Fiul Său Cel Unul-Născut, L-a dat ca oricine crede întru El să nu
piară, ci să aibă Viaţă Veşnică”(Ioan 3, 16) şi „Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu
către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să
avem” (Ioan 4,9).
Sfântul Apostol Pavel, cel care şi-a închinat slujirea în chip deosebit aducerii la
creştinism, a neamurilor, formând marele adevăr că „nu mai este nici iudeu, nici elen; nu mai
este nici rob, nici liber; nu mai este nici parte bărbătească, şi parte femeiască, pentru că voi toţi
una sunteţi în Hristos Iisus (Gal. 3, 29) înfăţişează prin aceasta starea de frăţietate rezultată din
ştergerea tuturor deosebirilor dintre credincioşi, starea de fapt care este proprie Bisericii
Creştine Ortodoxe.
Creştinismul nu schimbă situaţia credincioşilor, făcându-i din punct de vedere naţional
sau rasial, altceva decât au fost mai înainte. El topeşte, în mojarul iubirii, toate deosebirile care
ar exista între rase şi naţionalităţi transformând pe toţi oamenii în fraţi. „Creştinismul nu
desfiinţează rasele, el este nivelatorul tuturor raselor şi armonizatorul melodiilor lor specifice
în concertul universal şi divin al existenţei. Rasele sunt egal îndreptăţite la opera mântuirii prin
Iisus Hristos”68
Astfel, potrivit învăţăturii creştine, conştiinţa unităţii neamului omenesc, rezultă pe de-o
parte din originea comună: „Şi a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască
peste toată faţa pământului,…” ( F.A. 17, 26) iar pe de altă parte din acea că tot neamul

68
STAN, Rasă şi religiune, p. 98-99

49
omenesc este chemat la mântuire de Domnul nostru Iisus Hristos „care voieşte ca toţi oamenii
să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”.
Mântuirea Sfinţilor Apostoli uneşte pe credincioşi în legătura trainică a dragostei care nu
cunoaşte margini şi singura care poate da omului aripile care-i trebuie să-l înalţe până la
Dumnezeu.
Dragostea şi ataşamentul creştinului se verifică în arena vieţii de toate zilele, prin
dragostea şi ataşamentul pe care-l manifestă faţă de aproapele său aflat în suferinţă. Creştinii
trebuie să vadă în orice om pe Mântuitorul Iisus Hristos, de aici rezultă că „ura dezlănţuită faţă
de semenii noştri de altă rasă este ură dezlănţuită împotriva Însuşi Fiului lui Dumnezeu. A te
mai chema ucenic şi propovăduitor al învăţăturii lui, în timp ce-L urăşti şi-L persecuţi în
persoana semenilor tăi, înseamnă a săvârşi un păcat strigător la cer”69.
În România, nu cred că se poate vorbi de rasism, ci mai degrabă de o discriminare, care
există acum, din câte cunosc eu, la nivelul mentalităţii oamenilor.

II.1. Libertatea morală creştină

„Dintru început a făcut Dumnezeu pe om şi l-a lăsat în mâna sfatului său. De vei vrea,
vei ţine poruncile şi credinţa şi vei face cele bine-plăcute. Pus-a înaintea ta foc şi apă şi la
oricare vei vrea vei întinde mâna ta. Înaintea oamenilor este viaţa şi moartea şi oricare le va
plăcea, li se va da” (Is. Sir. XV, 14-17).

Într-adevăr, dintru început Dumnezeu a lăsat pe om să crească liber în paradis şi în

libertate să-şi făurească destinul. El a ales însă „moartea”. Dar şi după aceasta a rămas liber,
deşi cu o libertate micşorată. De aceea Dumnezeu face apel mereu la libertatea omului.
Libertatea este o calitate inerentă voinţei, care presupune, în general, lipsa oricărei
constrângeri externe sau interne.

69
CĂCIULĂ, Ura de rasă păcat strigător la cer,art. în Revista Ortodoxia Nr 3-4, 1952, p. 350

50
 În cele ce urmează voi prezenta conceptul de libertate atât din punct de vedere juridic cât
şi din punct de vedere moral-creştin.
În Declaraţia Universală a Drepturilor Omului70 (Art. 18) se spune:
„Orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei acest drept
implică libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile precum şi libertatea de a-şi
manifesta religia sau convingerile sale, individual sau în colectiv, atât în public cât şi privat,
prin învăţământ, practici, cult şi îndeplinirea de rituri”.
"1. Orice persoană are drept la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei acest drept
implică libertatea de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa, precum
şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea, individual sau în comun, atât în public
cât şi în particular prin cult şi îndeplinirea riturilor, prin practici şi prin învăţământ.
2. Nimeni nu va fi supus vreunei constrângeri putând aduce atingeri libertăţii sale de a
avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa.
3. Libertatea manifestării religiei sau convingerilor nu poate fi supusă decât restricţiilor
prevăzute de lege şi necesare pentru ocrotirea securităţii, ordinii şi sănătăţii publice ori a
moralei sau a libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale altora.
4. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să respecte libertatea părinţilor şi, atunci
când este cazul, a tutorilor legali, de a asigura educaţia religioasă şi morală a copiilor lor, în
conformitate cu propriile convingeri." (Art. 18 - Pactul internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice)

"1.Statele părţi vor respecta dreptul copilului la libertatea de gândire, de conştiinţă şi

religie.
2. Statele părţi vor respecta dreptul şi obligaţia părinţilor sau, după caz, ale
reprezentanţilor legali ai copilului, de a-l orienta pe acesta în exercitarea dreptului sus
menţionat, de o manieră care să corespundă dezvoltării capacităţilor sale.
3. Libertatea fiecăruia de a-şi manifesta religia sau convingerile poate fi supusă numai
restricţiilor care sunt prevăzute de lege şi care sunt necesare pentru protecţia securităţii

70
VOINEA, BULZAN, Sociologia drepturilor omului, apud http://www.unibuc.ro/eBooks/Sociologie/Voinea/
cuprins.htm, p. 63.

51
publice, a ordinii publice, a sănătăţii şi moralei publice sau a libertăţilor şi drepturilor
fundamentale ale altora." (Art.14 - Convenţia cu privire la drepturile copilului)71

Libertatea noastră în alegerea faptelor nu este o libertate absolută, ci limitată. Libertatea

absolută există numai în Dumnezeu, care este spirit absolut.
Prin libertate i s-a dat omului capacitatea de a se forma singur, de a-şi alege singur căile
şi de a păşi singur, din proprie decizie, spre realizarea din ce în ce mai deplină a binelui, care
realizare înseamnă totdeauna propria desăvârşire şi fericirea supremă.
Capacitatea libertăţii o avem toţi oamenii, ca un dar natural, însă libertatea însăşi este
condiţionată sau limitată, pe de o parte, pentru că suntem creatură a lui Dumnezeu, pe de altă
parte, din pricina structurii noastre psiho-fizice cât şi de condiţiile noastre de existenţă. Oricât
ar fi cineva de primitiv şi ca atare dominat de instincte şi de natura exterioară, are o libertate
care îl distinge de animal el cugetă, deliberează şi se decide.
Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie aduc multe mărturii cu privire la libertatea voinţei
noastre, care este o realitate fundamentală în doctrina creştină.
Când Dumnezeu a dat Decalogul poporului ales, le-a spus: „Iată, îţi pun azi înainte viaţa
şi moartea, binele şi răul … binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi
urmaşii tăi” (Deut. XXX, 11, 15, 19).
Mântuitorul de asemenea face apel la libertatea omului: „Iată, stau la uşă de va auzi
cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la El şi voi cina cu el şi el cu Mine ” (Apoc.,
III, 20), iar tânărului bogat îi zice: „Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile … de voieşti
să fii desăvârşit, mergi, vinde-ţi averile şi le dă săracilor şi vei avea comoară în cer şi vino şi
urmează Mie” (Matei XIX, 17-21). Iudeilor le spune: „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a
celui ce M-a trimis. De va voi cineva să facă voia Lui, va cunoaşte despre învăţătura aceasta
de este de la Dumnezeu sau Eu de la Mine o spun” (Ioan VII, 16-17), iar ucenicilor Săi le zice:
„Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să urmeze Mie”
(Matei XVI, 24).
Sfinţii Părinţi au combătut fatalismul păgân şi dualismul gnostico-maniheic, susţinând în
unanimitate libertatea voinţei. Sfântul Chiril al Ierusalimului zice: „Sufletul este liber.

71
Ibidem, p. 64.

52
Diavolul poate să-l ispitească, dar n-are putere să-l forţeze contra voinţei. Îţi sugerează gând
de desfrânare, dacă vrei, primeşti sugestia, dacă nu vrei, nu primeşti”72.
Libertatea psihologică aparţine firii noastre spirituale ea e - alături de raţiune - chipul lui
Dumnezeu în noi. Libertatea noastră morală nu este un dar dat odată cu existenţa ca libertate
psihologică, ci o cucerire care ne duce la asemănarea cu Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu din
noi trebuie să se dezvolte şi să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu libertatea psihologică îşi
are sensul în libertatea morală, prin care noi devenim asemenea lui Dumnezeu deci libertatea
psihologică se desăvârşeşte în libertatea morală, aceasta fiind însăşi ţinta firească a libertăţii
voinţei noastre.
Libertatea morală creştină poate fi definită ca identificarea liberă şi permanentă a voinţei
noastre cu binele, deci cu voia lui Dumnezeu şi prin aceasta, suveranitatea ei deplină asupra
acţiunilor noastre.

II.2. Opţiune şi responsabilitate

„Toate îmi sunt îngăduite,
dar nu toate îmi sunt de folos.
Toate îmi sunt îngăduite,
dar nu mă voi lăsa biruit de ceva”
(I Cor. VI, 12)

Libertatea şi responsabilitatea există numai la fiinţele raţionale, care, luminate de harul

divin, pot să-şi conducă viaţa după poruncile lui Dumnezeu. Acestea nu trebuie înţelese ca o
constrângere exterioară a libertăţii omului, ci ca o călăuză pe calea mântuirii. Respectarea
poruncilor are la bază iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, este determinată de credinţă
72
MLADIN, Teologia morală ortodoxă, I, p. 271.

53
şi de cunoaşterea învăţăturii creştine şi se înfăptuieşte cu ajutorul harului dumnezeiesc. Omul
are libertatea să respecte sau nu poruncile divine.
Odată cu libertatea de a urma poruncile Domnului, omul îşi asumă şi responsabilitatea
pentru faptele sale, bune sau rele. Libertatea de a alege trebuie să aducă şi conştientizarea
urmărilor faptelor proprii asupra sa, asupra relaţiei cu semenii şi asupra comuniunii cu
Dumnezeu. Libertatea alegerii, însoţită de acceptarea şi asumarea consecinţelor faptelor, îl
înalţă spiritual pe om şi îl conduce la întărirea credinţei, după exemplul celor care au dus o
viaţă de sfinţenie, îngrijindu-se de mântuirea lor şi a aproapelui.
Libertatea interioară a creştinului nu presupune respingerea ordinii exterioare, dar nici
supunerea necondiţionată faţă de aceasta. Respectarea normelor la nivel social este condiţie a
existenţei unei comunităţi, susţinută şi în Sfânta Scriptură: „Daţi deci Cezarului cele ce sunt
ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei XXII, 21). Acceptarea
legilor civile are ca scop realizarea comuniunii cu semenii, păstrarea păcii în comunitate şi
devine, astfel, datorie a creştinului, câtă vreme nu suprimă libertatea spirituală.
Libertatea şi responsabilitatea omului sunt condiţii ale vieţii creştine, în plan individual
şi social. Alegerea prietenilor, a profesiei sau opţiunile în situaţii obişnuite de viaţă implică
nevoia cunoaşterii limitelor libertăţii individuale şi a consecinţelor acţiunilor fiecăruia asupra
celorlalţi.
După modelul Mântuitorului Iisus Hristos, creştinii trebuie să ofere exemple de
moralitate – să nu daţi fratelui prilej de poticnire sau de sminteală (Rom. XIV, 13) – şi de
demnitate, în trăirea libertăţii pe care au primit-o în momentul creaţiei. Libertatea şi
responsabilitatea sunt căi spre desăvârşire, spre cunoaşterea lui Dumnezeu, care dă sens vieţii:
„Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (In. VIII, 32).

II.3. Forme de privare (păcate) a libertăţii omului (sclavia, traficul

de fiinţe umane în vederea prostituţiei, exploatarea)

Creştinismul a apărut într-un moment de mare decădere morală în care se găsea

omenirea. Decăderea morală era mai mare, şi era cauză a inegalităţilor sociale. Atât evreii cât
şi păgânii erau sclavii necredinţei care ridica altare pasiunilor brutale, imoralităţii, şi cruzimii,
care ajunsese la apogeu. Omul se degrada vertiginos. Această sclavie morală, care stăpânea pe

54
oameni de orice clasă socială, de orice rang sau cultură, era mai mare decât sclavia socială,
făcând-o pe aceasta şi mai chinuitoare.
Partea hotărâtoare care a asigurat victoria creştinismului, mai ales în afara hotarelor
iudaismului, a constat în noutatea moralei pe care o afirma, în noua valoare pe care i-o
recunoştea omului indiferent de sexul acestuia şi de condiţia lui socială. În această parte a
conţinutului său, creştinismul a fost fără nici o îndoială, încă de la origini, net distinct de
religiile politeiste, care n-au pus problema condiţiei sociale a omului (a sclavului câtuşi de
puţin).
Creştinismul a contribuit la reformarea societăţii şi la stingerea sclaviei. Predicând
egalitatea oamenilor, proprietarii de sclavi au început să vadă în aceştia pe fraţii lor, să-i
trateze în consecinţă şi să-i elibereze.
Chiar de la început, creştinii adunau fonduri pentru eliberarea sclavilor, iar mai târziu
găsim papi ca Sf. Leon cel Mare (440-461), Gregoriu cel Mare (590-604), episcopi ca Sf.
Ambrozie (sec. IV), Sf. Augustin, Sf. Ilarie de Poitiers, etc., care şi-au vândut ornatele pentru
a răscumpăra pe sclavi.
Acest curent al eliberării de sclavi a devenit atât de puternic, şi părea o adevărată
revoluţie ce ameninţa ordinea socială a imperiului, încât Diocleţian dădu ordin ca să nu se mai
facă eliberări de sclavi creştini. Totuşi, această acţiune a continuat până când împăratul creştin
Iustinian (527-565) a declarat sclavagismul contrar dreptului natural.
Chiar dacă astăzi această formă de privare a libertăţii omului, sclavia, este abolită, totuşi
ea încă se mai practică, conştient sau inconştient, cu voie sau fără voie, şi cea mai cruntă
formă este traficul de fiinţe umane sub toate formele lui.
Atât timp cât femeile şi copiii implicaţi în practica prostituţiei sunt cumpăraţi şi vânduţi,
deţinuţi contrar dorinţei lor reale şi exploataţi până la distrugerea lor biologică şi psihologică,
nu putem vorbi decât de o autentică relaţie de exploatare de tipul stăpân-sclav. Faţă de
sclavagismul epocii primare, care avea, în cele mai multe cazuri, reglementări privind viaţa de
familie sau un anumit respect al vieţii private, intime, a sclavilor, sclavagismul modern al
femeilor cumpărate pentru prostituţie constă prin excelenţă în exploatarea sexuală, în
interdicţia de a avea o viaţă normala, de familie. În felul acesta sclavagismul modern este mult
mai josnic, dar şi mai ipocrit în contextul unei societăţi care vorbeşte de drepturi şi

55
echitabilitate, care afirmă libertatea persoanei şi a opţiunilor reglementând, în acelaşi timp,
exploatarea sexuală ca meserie.
Proxeneţii controlează, înrobesc, violează şi posedă femeile. Marea majoritate a copiilor
şi a femeilor în prostituţie ocupă un statut de sclavi. Ei sunt cumpăraţi şi vânduţi pentru sex şi
violenţă. Cumpărarea sexului şi a violenţei este proprie prostituţiei şi o caracteristică esenţială
a acesteia este puterea pe care bărbaţii o deţin asupra femeilor, materializarea acestei puteri
delimitează o clasă de femei şi de copii disponibili incestului, violului, violenţei şi torturii.
Clientului puţin îi pasă dacă o femeie consimte să se prostitueze sau a fost constrânsă să facă
acest lucru. El obţine oricum ceea ce vrea. Puţin îi pasă dacă o posedă în New -Zork sau în
Bankok. Puţin îi pasă dacă are 12 ani sau 22. Nu are de ce să-i pese.
Legiferarea prostituţiei nu poate însemna decât legiferarea nedreptăţii sociale, a
violenţei, a abuzului şi exploatării sexuale, a încălcării demnităţii umane legiferarea crimei, a
uciderii sufletului şi a trupului, a unor fete care nu au decât vina nedreptăţirii lor de către o
societate bolnavă. Statul, ca şi oamenii care validează prostituţia ca meserie, nu pot fi numiţi
nici creştini şi nici măcar produsul unei civilizaţii a dreptului şi a echitabilităţii, ci doar garanţi
ai ipocriziei, ai violenţei, ai încălcării drepturilor celor mai elementare şi a demnităţii umane.

II.4. Prozelitismul religios (sectant)

Prozelitismul este acţiunea prin care un credincios este smuls din tradiţia Bisericii
proprii, adesea prin calomnierea Bisericii şi falsa prezentare a credinţei celei noi, prin oferirea
de avantaje materiale, prin exercitarea de presiuni, prin felurite momeli şi promisiuni iluzorii73.
Prozelitismul este o contramărturie şi o contramisiune, pentru că nu urmăreşte
creştinarea celor ce nu erau creştini, ci vizează pe creştinii botezaţi; mai exact, prozelitismul
urmăreşte dislocarea sub presiune psihologică, morală sau economică a unor creştini sau a
unui grup de creştini din trupul Bisericii, pentru a-i converti la confesiunea sau gruparea
respectivă74.

73
ICĂ JR, Misiune şi mărturie creştină faţă de prozelitismul religios care este o contra mărturie creştină , apud
Pastoraţie şi misiune în Biserica Ortodoxă, p. 34.
74
Ibidem, p. 35.

56
 Erezia şi secta sunt două cuvinte – primul provenind din limba greacă şi celălalt din
limba latină – care denumesc aceeaşi realitate, adică ceea ce rezultă din ruperea, separarea
unei părţi dintr-un întreg. Cu aceşti doi termeni au fost numite şi grupările care, de-a lungul
istoriei, s-au rupt din Biserică, din pricina răstălmăcirii unor aspecte ale credinţei şi învăţăturii
Bisericii. În limbajul teologic, erezia denumeşte, în acelaşi timp, învăţătura greşită care stă la
baza ruperii de Biserică a unui grup de credincioşi, dar şi gruparea ca atare, în timp ce secta
denumeşte numai gruparea în sine. În limba română, mai ales în limbajul curent, se foloseşte
cuvântul erezie, pentru a denumi învăţătura greşită pe care o susţine şi răspândeşte o sectă75.
În lumea de astăzi, când diversificarea şi fărâmiţarea Bisericii lui Hristos cea „una,
sfântă, sobornicească şi apostolească” a atins apogeul, se cere o bună deosebire a duhurilor din
partea creştinilor Bisericii Ortodoxe.
Se ştie bine că mişcarea de Reformă, apărută în cadrul Bisericii Romano-Catolice prin
marii reformatori Luther, Calvin şi Zwingli, nu a însemnat decât un început al dezbinării şi al
inovaţiilor în materie dogmatică, cultică şi canonică. Spiritul protestatar şi non-conformist al
marilor reformatori a continuat în Apusul creştin prin neo-protestanţi, încât astăzi statisticile
menţionează numai în Statele Unite, în anul 1999, peste trei mii de secte, număr ce se află în
creştere de la o zi la alta. Din această puzderie de secte, mute îşi arogă, fără nici un drept,
titulatura de „creştină”, mai mult, de „biserică”, deşi nu mai au aproape nimic comun cu
noţiunea de creştin sau de Biserică. Inovaţiile şi îndepărtarea de creştinismul autentic şi de
Biserică, ca Trup tainic al lui Hristos, este aşa de mare, încât aceste noţiuni sunt folosite ca
nişte forme goale, lipsite de consistenţă.
Pentru noi, cei ce trăim în România, este alarmant faptul că multe dintre aceste secte, ce
s-au întemeiat în Apus, au început să desfăşoare o puternică activitate prozelitistă printre
creştinii Bisericii Ortodoxe76. Chipurile, românii, în concepţia occidentalilor sunt înapoiaţi nu
doar din punct de vedere economic şi tehnic, ci şi spiritual. Ei uită că suntem printre puţinele
popoare care s-au bucurat de o încreştinare apostolică, prin propovăduirea Sfântului Apostol
Andrei „cel dintâi chemat” la apostolat de Mântuitorului77.
De multe ori ne întrebăm de ce aceşti „apostoli” ai zilelor noastre nu merg sa predice
Evanghelia popoarelor necreştine, care nu au auzit niciodată de Hristos. Răspunsul vine de la

75
Biserica şi sectele (Adevăr şi rătăcire), p. 18.
76
BERBECE, Deosebirea duhurilor mai e necesară astăzi?, p. 11.
77
Ibidem, p. 12.

57
sine: pentru că interesele lor depăşesc pe cele strict religioase. Religiosul este doar ceva de
faţadă. În spatele activităţii caritative se manevrează sumă fabuloase de bani, se face trafic de
arme, de droguri etc. Creştinul ortodox, mai ales cel din mediul urban este pur şi simplu asaltat
de activitatea prozelitistă a acestor „apostoli” care vin „să-L predice pe Domnul”.
Pentru credinciosul care merge regulat la biserică în Duminici şi sărbători, participă la
slujbele Bisericii, aude citindu-se Sfânta Evanghelie, se roagă, citeşte Sfânta Scriptură şi alte
cărţi de folos, se spovedeşte şi se împărtăşeşte, adică îşi cunoaşte credinţa, o iubeşte şi o
trăieşte, orice intervenţie a unui „binevestitor” este fără nici cel mai mic efect. Dimpotrivă
credinciosul respectiv încearcă să-l lămurească pe acela că se află pe calea rătăcirii. Pericolul îl
reprezintă, însă, acostarea de către sectari a creştinilor ce nu-şi cunosc credinţa, nu merg la
biserică ci sunt doar creştini cu numele 78. Pentru această categorie de creştini există tendinţa
ca, după ce iau cunoştinţă de noua propovăduire, să cadă victime. Se ştie foarte bine că
românul este sărac şi chiar dacă nu înţelege, din punct de vedere doctrinar, mare lucru din
predica noilor „apostoli”, promisiunile şi tentaţiile materiale îl câştigă întru totul, uitând că
mulţi dintre strămoşii lui au preferat să-şi sacrifice viaţa, murind ca martiri, decât să lepede
credinţa cea străbună.
Mândria este un păcat capital şi izvorul altor păcate. Lucifer a căzut din mândrie şi este
cel care, împreună cu îngerii lui îndeamnă la mândrie. La începutul creştinismului, vrăjmaşul
i-a îndemnat pe unii să nege dumnezeirea Mântuitorului, să nege existenţa celor două firi în
Iisus Hristos, să nu cinstească pe Maica Domnului sau pe Sfinţi. Protestantismul şi
neoprotestantismul nu au fost mişcări care şi-au racolat aderenţii dintre păgâni, ci dintre
creştini. La fel procedează şi acum79.
Cea mai violentă dintre secte este New-Age. Forma de organizare clasică pentru New-
Age este reţeaua, o structură care permite o comunicare bună şi o colaborare fructuoasă pentru
diferitele grupări care mimează un orizont spiritual larg, capabil să împlinească cele mai
diferite aspiraţii80.
Principalul criteriu după care o mişcare poate fi considerată New-Age-istă este ruperea
de învăţătura Bisericii. Învăţătura New-Age nu este altceva decât marea erezie a vremurilor

78
Ibidem, p. 13
79
Ibidem, p. 16.
80
DANION şi OLARU, Dărâmarea idolilor. Apostazia New-Age, p. 69.

58
noastre. Ceea ce include o grupare în marele val New-Age este tocmai erezia; şi bineînţeles, la
baza fiecărei erezii stă cel care s-a ridicat primul împotriva rânduielii dumnezeieşti: diavolul.
Comoditatea unei vieţi pline de bunăstare îi face pe unii să dorească comoditatea şi în
ceea ce priveşte credinţa, uitând că Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos nu a venit să schimbe
ordinea socială, sau să aducă omului bunăstare materială sau comoditate, ci S-a sacrificat prin
cea mai ruşinoasă moarte, pe Cruce, ca să ne răscumpere, din păcatul neascultării, să ne
reinstaureze în starea de fii după har ai lui Dumnezeu şi să ne dea posibilitatea să câştigăm
viaţa veşnică. Cei ce doresc comoditate, convertire tip „bussiness” ar trebui să-şi amintească,
citind Sfânta Scriptură, că Mântuitorul a fost desculţ, a flămânzit, a suferit şi a plâns, în toate
supunându-Se voii Tatălui Său81.
În afară de sectele care se autointitulează pe nedrept „creştine”, există „prooroci”
mincinoşi ai altor religii care vin să ne cheme la fericirea lor. Unele dintre acestea sunt mai
agresive decât altele, îndemnând la sinucidere, la crimă, la negarea sufletului şi exacerbarea
plăcerilor legate de trup. Practicile acestor secte însă i-au condus în final pe mulţi dintre ei la
dezechilibrul psihic, la nebunie şi chiar la sinucidere82. Numai Biserica ne învaţă adevărul şi
numai în Biserică putem afla cum să ne păzim de uneltirile celui rău şi cum să ne înarmăm
pentru lupta spirituală. Pentru lupta cu duhurile minciunii ne pregăteşte Sfântul Apostol Pavel,
când zice: „Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşelăciune din
predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos” (Col. II, 8).

81
Ibidem, p. 17.
82
Ibidem, p. 18.

59
III.1. Educaţia şi problemele lumii contemporane

Educaţia a însoţit societatea omenească din cele mai vechi timpuri, dar nu s-a ajuns la un
punct unitar în ceea ce priveşte definirea conceptului în sine. Dicţionarul de Pedagogie
defineşte educaţia ca fiind „un ansamblu de acţiuni desfăşurate în mod deliberat într-o
societate, în vederea transmiterii şi formării, la noile generaţii, a experienţei de muncă şi de
viaţă, a cunoştinţelor, deprinderilor, comportamentelor şi valorilor acumulate de oameni până
în acel moment”83 Din definiţia de mai sus ca şi din alte încercări asupra definirii conceptului
de educaţie se desprind câteva caracteristici importante ale educaţiei84:
- educaţia se desfăşoară în mod conştient, deliberat, potrivit unui scop;
- caracterul sistematic şi organizat al educaţiei;

83
Dicţionarul de pedagogie, p. 141 apud JINGA- ISTRATE, Manual de pedagogie, p. 12
84
JINGA- ISTRATE, Manual de pedagogie,p. 13

60
 - complexitatea şi permanenţa educaţiei;
- pregătirea omului pentru prezent, dar şi pentru viitor, în raport cu idealul social şi
educaţional, cu cerinţele societăţii, dar şi cu aspiraţiile celor implicaţi în procesul
educativ – educatorul respectiv educabilul.
Educaţia are un rol de bază şi anume de-a transmite, de la o generaţie la alta, selectiv,
tezaurul de valori materiale şi spirituale acumulate de societate la un moment dat, experienţa
de muncă şi de viaţă.
A educa înseamnă a orienta, a dirija, a conduce o persoană către un scop bine stabilit, aşa
după cum afirmă Ana Danciu.85 Educaţia este un sistem de acţiuni exercitate în mod conştient,
organizat şi sistematic asupra unor persoane sau grupuri, în vederea transformării personalităţii
lor potrivit unor finalităţi ale gândirii la care acestea au aderat. După autorii Ioan
Jinga, în România, educaţia îndeplineşte următoarele funcţii principale86:
- asigură realizarea idealului educaţional şi contribuie la păstrarea identităţii naţionale;
- ajută la formarea unor personalităţi autonome şi creative;
- selecţionează şi transmite de la o generaţie la alta, un sistem de valori materiale şi
spirituale, considerate fundamentale;
- asigură pregătirea resurselor umane, conform cerinţelor dezvoltării economico-sociale
ale ţării respective;
- îi pregăteşte pe oameni pentru integrarea social-profesională, ca şi pentru schimbările
ce au loc în ştiinţă, cultură, în societate, în general.
În zilele noastre, prin conceptul de educaţie se ajunge la integrarea unor noţiuni
complexe. De la educaţie se aşteaptă mult pentru modelarea omului şi poate conduce la
performanţe superioare celor obţinute de generaţiile anterioare.
Schimbările şi noutăţile care asaltează societatea şi fiecare colectivitate umană au făcut
necesare strategii globale dar şi educaţie pentru schimbare. A trăi înseamnă a evolua, a deveni
fără a-ţi abandona rădăcinile propici personalităţii, dar a fi receptiv la tot ce este nou, cu alte
cuvinte a fi totuşi o fiinţă echilibrată şi înzestrată cu discernământ.
Şcoala, ca agent educativ are rolul de-a înzestra tinerii cu simţ critic cu capacitatea de a
înţelege şi răspunde adecvat diverselor provocări din partea societăţii de-a deveni agenţi ai
propriei formări. Problema lumii contemporane se caracterizează prin universitate, globalitate,
85
DANCIU, Metodica predării religiei, p. 12
JINGA- ISTRATE, Manual de pedagogie, p. 14
86

61
complexitate, încorporând tendinţe şi aspecte noi care apar în diferite zone ale lumii, simultan
sau în succesiune.
În învăţământul românesc conţinuturile noilor educaţii (educaţia ecologică, educaţia
pentru democraţie, educaţia pentru tehnologie, educaţia pentru mass-media, educaţia pentru
pace şi cooperare, educaţia demografică, educaţia sanitară modernă, educaţia economică,
educaţia timpului liber, educaţia interculturală) sunt dezbătute mai ales în cadrul orelor de
dirigenţie.
Educaţia contemporană cuprinde în principal următoarele componente87:
- educaţia intelectuală;
- educaţia morală;
- educaţia profesională
- educaţia fizică;
- educaţia estetică
Educaţia are în vedere întregul, armonia trup-suflet a omului. Educaţia îl însoţeşte pe om
toată viaţa sa. Acest lucru cred că ne deosebeşte de animale. Educaţia religioasă este, după
cum bine afirmă Ana Danciu . „un complex de acţiuni prin care se urmăreşte în chip metodic
şi sistematic creşterea moral-spirituală a individului, prin însufleţirea, în viaţa şi activitatea lui,
a valorilor moral-spirituale şi religioase, în vederea dezvoltării armonioase a fiinţei şi vieţii lui
pentru sine, pentru societate şi pentru Biserica Ortodoxă.”88
O definiţie în termeni psiho-pedagogici ai Moralei se cuvine a fi dată 89 „o formă a
conştiinţei sociale care reflectă ansamblul concepţiilor ideilor şi principiilor care călăuzesc şi
reglementează comportarea oamenilor în relaţiile personale, în familie, la locul de muncă, în
societate, în general”. Valorile morale reflectă anumite cerinţe şi exigenţe generale ce se
impun comportamentului uman în virtutea idealului uman. Formarea morală a personalităţii
trebuie privită din punctul de vedere al unităţii dintre conştiinţă şi conduita elevului. Idealul
moral este considerat ca o imagine a perfecţiunii din punct de vedere moral. Idealul educativ
creştin este legătura comuniunii omului cu Dumnezeu şi creşterea omului în această
comuniune. Idealul educării creştine are un model către care să tindă, deloc abstract: Iisus

87
Ibidem, p. 119
88
DANCIU, Metodica predării religiei, p. 21
89
JINGA- ISTRATE, Manual de pedagogie, p. 127

62
Hristos. Mântuitorul nostru Iisus Hristos este Unicul Învăţător al Adevărului. Educaţia fără
Dumnezeu, autonomă şi fără un modul desăvârşit, este insuficientă şi nu dă roadele aşteptate.
Iisus Hristos este norma fundamentală, paradigma existenţială de la care se va inspira
adevărul creştin în acţiunile sale:,, Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl
Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6). Exemplul personal este temelia oricărei educaţii. Este ceea
ce Domnul Iisus Hristos a făcut neîncetat prin cuvintele, faptele şi jertfele Sale. Pentru orice
creştin, idealul este de realizare, prin efort propriu, a transferului unor trăsături de la modelul
suprem la creatură. ,, Eu sunt Lumina lumii, cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric,
ci va avea lumina vieţii”(Ioan 8, 12). Domnul Iisus Hristos cuprinde toate atributele
învăţătorului suprem.
Sfinţii Apostoli sunt învăţători şi mărturisitori ai adevărului divin. Cred că şi în aceste
timpuri de pe urmă, mai sunt oameni, care prin faptele lor, prin viaţa lor smerită sunt adevăraţi
învăţători. Cuvântul învaţă, dar cred că fapta este mult mai grăitoare.
Faptele făcute cu şi din smerenie, credinţă şi dragoste pe altarul de jertfă al vieţii
fiecăruia dintre noi: preot, profesor de religie, ţăran, muncitor sunt cele care ne dau lecţiile
cele adevărate, acele lecţii lămurite cu foc; cele care se implică în sufletul nostru.

III.2. Educaţia religioasă – între necesitate şi posibilitate

Statutul religiei, în vremurile de restrişte, poate fi un barometru al ne-libertăţii oamenilor
şi al autoritarismului unui regim socio-politic. Chiar dacă în anumite momente ea a fost
marginalizată, aceasta s-a întâmplat datorită faptului că pe intervale scurte, religia poate fi în
mod formal repudiată, la nivel instituţional, statal, de jertfă, dar niciodată societatea nu ar
putea suporta la infinit lipsa religiei.
Unul din scopurile comunismului la noi a fost ateismul propagat ca ideologie de stat.
După cum afirmă Ioan Vasile Leb, în perioada de dictatură nu putea fi vorba de secularizare în
sensul occidental al cuvântului de o ideologie care voia să impună ceva cu forţa, pretinzând
de la indivizi o deliberare şi o acceptare liberă.90
Biserica propovăduia existenţa lui Dumnezeu, în timp ce propaganda de stat bine
organizată încerca să dovedească sus şi tare că nu există Dumnezeu. Astfel se ajungea la
concluzia că religia e doar o invenţie umană. Aceasta era concluzia care era impusă şi

90
LEB,Biserica în acţiune, p. 159

63
acceptată ca fiind în mod liber de toţi cetăţenii. Credinţa în Hristos mai putea fi trăită numai în
catacombele sufletului.91 Educaţia religioasă a fost înlocuită cu cea aşa-zis „ateist-ştiinţifică”.
Tinerii au fost privaţi în acele timpuri de acest drept-dreptul la educaţie religioasă. Din păcate,
consecinţele acestui fapt se văd azi. O nedreptate din punct de vedere sufleteşte a fost făcută,
după cum afirmă Părintele Gheorghe Calciu : „….ai fost privat în mod neomenesc de lumina
adevăratei culturi, de strălucirea spiritualităţii, care este garanţia libertăţii tale de om”92
În perioada comunistă a fost sistematic întrebuinţat sclavagismul de idei – „Poate fi
credinţa religioasă obiectul unei interdicţii?” 93 Eliberarea este darul lui Dumnezeu. Libertatea
aşa trebuie privită. Pentru Biserica Ortodoxă dar şi pentru noi, ca şi simpli creştini, reînnoirea
şi renaşterea din România, care s-au petrecut în 1989 sunt o care se acoperă cu faptul
eliberării de sub jugul dictaturii: „Sufletul nostru a scăpat ca o pasăre din laţul vânătorului,
laţul s-a rupt şi noi am zburat” ( Psalmul 123, 7). Timpul dictaturii a trecut. A lăsat în urmă
semnele existenţei sale în istorie. Odată cu libertatea, a răbufnit şi sentimentul religios atât de
puternic, încât cei care au susţinut religia şi educaţia religioasă în şcoală au fost miraţi văzând
procentul scăzut de atei.
S-a vorbit şi se vorbeşte despre conştientizarea sentimentului religios prin Învăţământul
religios din şcoală. Nu trebuie să uităm însă că deja se începe a se accentua mai mult ora de
educaţie moral-cetăţenească, în detrimentul orei de religie! După o perioadă lungă de
îndoctrinare din perspectiva concepţiei marxism-luministă, religia îşi revendică pe drept roluri
şi funcţii, care în regimul totalitar au fost forţat ocultate sau eludate. 94 Acum, religia are
deplină libertate, iar Biserica are de construit conştiinţe, suflete. Biserica oferă o altă viaţă, aş
putea spune cea adevărată. Astfel s-a ajuns la înmulţirea stimulilor culturali de origine
religioasă prin introducerea unor noi discipline şcolare în planurile de învăţământ:
- religia şi istoria filosofiei religiilor.
Relaţia dintre religie şi educaţie se actualizează diferit, de la ţară la ţară, politicile
şcolare puse în act reglementând prezenţa şi ponderea educaţiei religioase în programele
şcolare. O analiză politică comparativă, între diferite politici şcolare europene, poate conduce
la o serie de concluzii95:
91
Ibidem, p. 160
92
CALCIU, Şapte cuvinte către tineri, p. 22
93
Ibidem, p. 39
94
CUCOŞ, Educaţia religioasă, p. 23
95
BOCA, O pledoarie pentru educaţia religioasă în Filosofia educaţiei-imperative, căutări, orientări, apud
CUCOŞ, Educaţia religioasă, p. 24.

64
 – în mai multe ţări europene, educaţia religioasă este inclusă în curriculum şcolar,
punându-se accent mai ales pe elementele şi pe reverberaţiile acestora în dezvoltarea
personalităţii;
- religia are un caracter obligatoriu şi nu este percepută, prin maniera în care ea se
predă, ca fiind contrară libertăţilor şi drepturilor cetăţeneşti;
- educaţia religioasă apare de cele mai multe ori alături de educaţia morală, fiind
predate într-un modul comun sau separat.
III.3. Forme de privare a omului de la dreptului la educaţie(analfabetismul,
abandonul şcolar)
Dreptul la educaţie este recunoscut tuturor persoanelor. Obiectul acestui drept variază în
funcţie de documentul care îl statuează: „Convenţia pentru drepturile copilului”, „Pactul cu
privire la drepturile economice, sociale şi culturale.”Cu toate că statul are obligaţia de-a
asigura învăţământul primar obligatoriu şi gratuit96, nu se poate explica cum totuşi mulţi
oameni încă nu ştiu să citească sau să scrie. Nu se poate explica de ce creşte numărul
abandonurilor şcolare.
România se poate mândri cu o realitate crudă: olimpici, care trec cu note de zece la
testele internaţionale şi analfabeţi al căror număr creşte continuu. Prăbuşirea standardului de
viaţă i-a pus pe mulţi părinţi în situaţia de a renunţa să-şi mai trimită copiii la şcoală. A scăzut
procentul copiilor care frecventează grădiniţele, al celor cuprinşi în învăţământul primar şi
secundar, liceu şi şcoală profesională. Un fapt şocant marchează România: copii de 12-14 ani
care nu ştiu să scrie, să citească să numere. Sunt asociaţii de caritate creştină care au
descoperit în Bucureşti, printre copiii străzii, cazuri de copii care nu ştiu să scrie, să citească,
care sunt zilele săptămânii sau să numere97.
Iar dacă în continuare, suportul material se va degrada, dacă nu va exista o orientare mai
fermă spre nevoile unei economii de piaţă, şansele de ameliorare a situaţiei actuale sunt firave.
În schimb, în prezent, în condiţiile date creşte pericolul adâncirii analfabetismului juvenil,
însoţit adesea de violenţă, consumul de droguri şi alte efecte nefaste pentru individ şi
comunitate. Conform Legii republicate numărul 18 din 27. 09. 1990 privind ratificarea cu

96
LEGEA REPUBLICATĂ Nr. 18 din 27. 09. 1990 privind ratificarea Convenţiei cu privire la drepturile copilului
(Monitorul Oficial, Nr. 314 din 06. 13.2001, p. 7)
97
MARINUVICI, Analfabetismul Juvenil- o dramatică realitate, apud http://www.kappa.ro/ziua, p.12

65
privire la drepturile copilului aprobată de statul român: Articolul 28: „de-a lua măsuri pentru
încurajarea frecventării cu regularitate a şcolii şi pentru reducerea ratei abandonului şcolar.98
La începutul anului 2000, existau 778.000 de analfabeţi, având vârsta peste 10 ani, care
reprezentau circa 4% din populaţie. Abandonul şcolar era, la acea dată de 0,9% de la 0,6% cât
era în 1993. Datorită, în primul rând sărăciei, peste 70% din abandonul şcolar se înregistrează
mai ales în mediul rural.99 Numărul cazurilor de abandon şcolar a crescut . mai ales după
clasele II-IV, în raport cu 1993, în anul 2003, se găseşte peste 10%. Motivele abandonului
sunt: starea precară a familiei, folosirea copiilor în diferite munci, localităţi îndepărtate de
şcoală.
Se cunoaşte, de asemenea, Ordinul nr. 3510/29 Martie 2003 de eradicare a
analfabetismului prin care se cere inspectoratelor judeţene şi Ministerului Învăţământului
numărul de analfabeţi din fiecare localitate, adresele şi vârstele acestora.100
Chiar dacă analfabetismul şi abandonul şcolar sunt două din „meteahnele,după cum
afirmă Cuviosul Paisie Aghioritul101, creşterii noastre spre o viaţă mai bună, un rol important
în educaţia copiilor îl are familia. Familia ar trebui să-i asigure, după posibilităţi educaţia într-
o instituţie de învăţământ, dar mai ales educaţia duhovnicească. Copiii nu ar trebui să fie
forţaţi să muncească la muncile câmpului, aşa cum se întâmplă în mediul rural, ci ar trebui
încurajaţi să înveţe. Cred că un alt motiv al abandonului şcolar îl constituie influenţa negativă
pe care o exercită gaşca asupra copilului.
Trăim într-o eră computerizată iar educaţia pentru tehnologie şi progres este necesară.
Decalajul dintre progresul tehnologic şi pregătirea individului pentru a folosi noua tehnologie
şi a avea acces în acest fel la informaţie generează un nou tip de analfabetism-cel
computerial102. Ce înseamnă analfabetism computerial?
Ar trebui ca informaţiile pe care le utilizăm de pe sit-urile de căutare, să fie trecute mai
întâi prin filtrul gândirii noastre şi apoi folosite în domeniile în care avem nevoie de aceste
informaţii. Trăim într-o eră a informaţiei.
Multă informaţie ne vine aşa de-a gata, nu o cercetăm iar creierul nostru nu mai
„procesează” informaţia. Devenim sclavii progresului, înţeles şi folosit în mod greşit de noi.
98
LEGEA REPUBLICATĂ Nr. 18 din 27. 09. 1990 privind ratificarea Convenţiei cu privire la drepturile copilului
(Monitorul Oficial, Nr. 314 din 06. 13.2001, p.7
99
MARINUVICI, Analfabetismul Juvenil- o dramatică realitate, apud http://www.kappa.ro/ziua, p.13
100
Ibidem, p. 14
101
PAISIE, Cuvinte duhovniceşti, p.98
102
JINGA-ISTRATE, Manual de Pedagogie,p. 16

66
Trebuie să avem discernământ. Ar trebui să încercăm să lecturăm mai mult, să ne plimbăm
prim parcuri sau să facem altceva decât tastarea computerului tot timpul. Lenea este un păcat,
iar ea ne ameninţă acum. În loc să muncim, obţinem ceva foarte uşor. Am să aduc pentru o
mai bună clarificare a celor spuse mai sus, un exemplu – un copil din Occident face nişte
calcule aritmetice simple pe calculator, el nu ştie să calculeze singur, fără calculator. Şi în
România, acest pericol îşi face simţită prezenţa. Informaţia este utilă, dar trebuie utilizată cu
discernământ.

IV.1. Munca şi bunurile materiale

rimul om, Adam, a fost muncitor, căci Dumnezeu l-a aşezat pe om în Eden, ca să-l
lucreze (Fac. II, 5-15). Dumnezeu a dat primei perechi de oameni porunca „Creşteţi şi vă
înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l supuneţi pe el şi stăpâniţi … peste orice vieţuitoare pe
pământ” (Fac. I, 28), care include în ea întreaga istorie a neamului omenesc, care prin muncă
stăpâneşte pământul. În paradis munca era o bucurie, iar căderea în păcat a atras după sine
elementul de povară, de trudă cu care astăzi omul munceşte. Acesta e blestemul păcatului că
omul e silit să-şi scoată hrana din pământ cu multă trudă, în „sudoarea frunţii să-şi câştige
pâinea sa”(Fac. XIII, 17-19).
Astfel, dacă e să dăm o definiţie a muncii am putea spune că: „munca este activitatea
metodică, prin care omul, stăpânind şi transformând natura, produce bunuri spirituale şi
materiale pentru satisfacerea nevoilor şi năzuinţelor lui”103.
Legea muncii rămâne legea vieţii omeneşti nu ca pedeapsă, ci ca destin. În porunca a
patra din Decalog se porunceşte: „Şase zile să lucrezi şi să-ţi faci lucrul tău, iar ziua a şaptea
– ziua de odihnă – este închinată Domnului Dumnezeului tău” (Ieşire XX, 9-10).

103
MLADIN, Teologia morală ortodoxă, II, p. 150.

67
 Munca este o datorie, o obligaţie pentru toţi oamenii. Omul e făcut pentru muncă aşa
cum este făcută pasărea pentru zbor. Cel ce nu munceşte păcătuieşte. "Lenea e cocoană mare
care n-are de mâncare", spune proverbul popular. Lenea învaţă pe om la multe rele. Tot ce s-a
făcut în societate e urmarea unui efort şi sacrificiu a multor oameni. Cine nu munceşte, fură.
În Sf. Scriptură avem multe îndemnuri pentru muncă. Iisus ne-a dat exemplu de muncă şi
jertfă. El a spus: "Tatăl Meu lucrează, şi Eu lucrez" (Ioan 5, 17). Apostolul Pavel spune: "Cine
nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce" (II Tes. 3, 10). În Cartea Pildelor e scris: "Du-te,
leneşule, la furnică şi vezi munca ei şi prinde minte. Ea îşi pregăteşte de cu vară hrana" (Pilde
6, 6-8).
Foloasele muncii sunt mari. Munca duce la progres şi bunăstare. Uşurează viaţa. Prin
muncă omul îşi dezvoltă inteligenţa şi îşi fortifică organismul. Munca îl fereşte pe om de
păcate şi îi înlătură viciile. Munca dă mulţumire sufletească omului. Prin muncă ai bucuria
unei realizări. Munca înfrăţeşte pe oameni. Singur nu poţi face nimic. Trebuie să foloseşti
rezultatele muncii altora.
Nu orice muncă este bună. Este şi activitate care dăunează oamenilor, duce la distrugerea
vieţii. De exemplu munca pentru ţigări, efortul pentru violuri, crime înşelătorii, minciună,
efortul pentru atragerea tinerilor în plăceri animalice etc. Mai pe scurt spus, tot ceea ce duce la
binele oamenilor, la bunăstare, la întreţinerea şi înmulţirea vieţii este o muncă pozitivă. Tot
ceea ce duce la împuţinarea, degradarea şi distrugerea vieţii şi a fiinţei umane este muncă
negativă.
Noi trebui să ne pregătim şi să avem o activitate utilă societăţii, necesară oamenilor. Să
facem o muncă plăcută, o activitate potrivită cu firea, temperamentul, aptitudinile noastre.
Tinerii fac greşeala că se orientează mai ales după aspectul de mărire, glorie, cinste lumească a
unei profesiuni. Dar nu după aceasta trebuie să alergăm. E mai fericit şi de cinste în faţa
oamenilor şi a lui Dumnezeu simplul măturător de stradă care-şi fac datoria corect, decât cel
cu o funcţie mare, sau conducătorul care nu-i competent şi dăunează oamenilor şi ajunge de
râsul lumii şi în flăcările iadului.
"Labor omnia vincit" - "munca învinge totul". Vedem azi cum unele popoare ajung la
adevărate miracole prin muncă, educaţie, cultivarea tradiţiilor naţionale, a valorilor morale
creştine, a corectitudinii şi seriozităţii. Poporul român a ştiut întotdeauna în istoria sa ce-i
munca, seriozitatea, bunul simţ, cinstea şi corectitudinea. Astfel că aportul românilor în ştiinţă,

68
cultură şi spiritualitate este imens. Cine propovăduieşte câştigul fără muncă va vedea el însuşi
urmarea, adică dezastrul şi decăderea fiecărei persoane şi a întregii societăţi.
Munca este o datorie pentru orice creştin. Ea dă sens vieţii pământeşti şi pregăteşte viaţa
veşnică. Fără muncă umană, viaţa n-ar avea nici un rost. Fără muncă, omul credincios nu se
poate mântui.

IV.2. Forme de privare a omului de la dreptul la muncă şi proprietate (oprirea

plăţii muncitorilor, şomajul, înstrăinarea bunurilor personale şi colective,
lenea – păcat capital)

Datoriei de a muncii îi corespunde dreptul de a se bucura de roadele muncii sale. Dreptul

la plata muncii sale este un drept natural (Prov. XII, 11; XIII, 4; XIV, 23; XXVIII, 19).
Din multe locuri ale Sfintei Scripturi reiese că plata trebuie să varieze după cantitatea şi
calitatea munci depuse. Astfel, din parabola talanţilor învăţăm că oamenii sunt înzestraţi cu
diferite aptitudini şi puteri de muncă deosebite. De aceea, fiecare trebuie să-şi pună în valoare
capacitatea sa, în funcţie de vocaţia pe care o are. Prin urmare, de la fiecare se cere după
puterile sale.
Tinerii din România nu beneficiază de o protecţie reala împotriva „bolilor sociale”care
caracterizează orice societate în tranziţie. Din ce în ce mai mulţi tineri se confruntă cu
probleme sociale greu de controlat. Abandonul şcolar ,şomajul,consumul de droguri şi
alcool,violenţa sunt fenomene care s-au acutizat în societatea românească,fapt care afectează
pe termen lung generaţia tânără. Şomajul poate fi considerat un fenomen economic aflat la
interferenţa socialului cu politicul având implicaţii negative asupra condiţiilor de viaţă şi
nivelului de trai al populaţiei. Frământările economiei de piaţă şi, mai ales, schimbările
structurale majore ale economiei în tranziţie trebuie acumulate, de tendinţa oricărui guvern

69
responsabil de a atenua efectele negative ce însoţesc procesul tranziţiei asupra populaţiei prin
măsuri de politică socială adecvate.
Indicatorii statistici prin care se apreciază şomajul se determină în practică prin anumite
metode statistice, folosind surse de date specifice104.
În S.U.A., de exemplu, în fiecare lună, Biroul de Statistică a Muncii din cadrul
Departamentului de Muncă al Statelor Unite calculează şi publică numărul şomerilor, al
popoarelor ocupate şi al celor din afara forţei de muncă. Pentru aceasta se realizează un sondaj
bazat pe un eşantion reprezentativ de 59 500 gospodării, din 729 localităţi diferite, astfel încât
să se asigure reprezentativitate din punct de vedere al repartiţiei geografice şi demografice a
populaţiei.
În statistica oficială, definiţia şomajului este abordată cu mai multă rigurozitate, pentru a
asigura posibilitatea determinării indicatorilor statistici relativi şi absoluţi ai şomajului,
precum şi pentru asigurarea comparabilităţii internaţionale. La noi în ţară, efectul şomerilor se
determină şi se face public în două variante:
a) şomerii înregistraţi;
b) şomerii în sens B.I.M., adică respectând criteriile Biroului Internaţional al Muncii.
Şomerii înregistraţi sunt persoanele care au declarat că în perioada de referinţă erau
înscrise la Oficiile forţei de muncă şi şomaj, indiferent dacă primeau sau nu alocaţie de sprijin,
ajutor de şomaj sau forme de protecţie socială. Instituţia care publică aceste date este
Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale.
Şomerii în sens B.I.M. sunt persoanele de 15 ani şi peste care în decursul perioadei de
referinţă îndeplinesc simultan următoarele condiţii:
- nu au un loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul obţinerii unor venituri;
- sunt în căutarea unui loc de muncă, utilizând în ultimele 4 săptămâni diferite metode
pentru a-l găsi: înscrierea la oficiul de forţă de muncă şi şomaj sau la agenţii
particulare de plasare, demersuri pentru a începe o activitate pe cont propriu,
publicarea de anunţuri sau răspunsuri la anunţuri, apel la rude, prieteni, sindicate etc;
- sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15 zile, dacă s-ar găsi imediat un loc
de muncă;

104
ROMAN, Şomajul- între teorie şi realitate, apud http://www. Google. com/articole/roman/şomaj

70
 - Prin urmare, simpla înscriere la Oficiile Forţei de Muncă şi Şomaj nu este suficientă
pentru ca o persoană să aibă calitatea de şomer, aşa cum este ea acceptată de
statistica internaţională.

Datoriile faţă de Dumnezeu, faţă de sine, faţă de aproapele său şi

faţă de lumea înconjurătoare

Raportul dintre om şi Dumnezeu are o valoare centrală în viaţa morală creştină. Pentru
creştin Dumnezeu este nu numai realitatea supremă, ci şi Binele absolut. Binele, care este
valoarea normativă, nu este o idee abstractă, ci este Dumnezeu.
Raportul dintre om şi Dumnezeu este de o varietate şi o nuanţare infinită; e relaţia
omului cu viaţa desăvârşită şi veşnică, cu Dumnezeu, care este pentru noi plenitudinea tuturor
desăvârşirilor.
Noi avem datorii faţă de Dumnezeu, faţă de semeni şi faţă de noi înşine.
Trebuie să iubim pe Dumnezeu pentru că El ne-a creat şi ne poartă de grijă. Datoria către
Dumnezeu este poruncită : "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta şi cu tot
sufletul tău şi cu tot cugetul tău" (Matei 22, 37) ; "Domnului Dumnezeului tău să te închini şi
Lui să-i slujesti" (Matei 4, 10)105.
Datoriile către noi înşine sunt faţă de trup şi faţă de suflet.

105
GHENOIU, Îndrumătorul bunului creştin, p. 29.

71
 Pentru trup, pentru sănătate sunt necesare: hrană potrivită şi cumpătare, haine pentru
apărare de frig şi căldură, locuinţă sănătoasă, muncă utilă, odihnă, distracţie, vindecare de boli.
Pentru împlinirea acestor necesităţi e nevoie să avem bunuri materiale. Ele nu trebuie să
depăşească strictul necesar. Luxul, lăcomia nu au ce căuta între creştini. "Trupul este Templul
Duhului Sfânt" (I Cor. 6, 19).
Pentru suflet: să cinstim "chipul şi asemănarea lui Dumnezeu" din noi, adică sufletul
nostru. Să avem demnitate, să nu ne asemănăm cu dobitoacele, să nu fim oameni trupeşti ci
duhovniceşti, spiritualizaţi, civilizaţi, să ne asemănăm cu Îngerii, cu Sfinţii, cu Dumnezeu.
Să fim smeriţi. Să recunoaştem că toate darurile şi însuşirile bune le-am primit de la
Dumnezeu.
Să ne îngrijim de puterile sufletului : minte, voinţă, simţire.
Mintea năzuieşte de la creaţie spre adevăr. Păcatul o întunecă 106. Să citim Biblia, să
cercetăm şi să pătrundem tainele lumii. Să fim oameni luminaţi.
Voinţa năzuieşte spre bine. Păcatul o perverteşte. Să ne străduim spre bine. Binele e
arătat de Poruncile lui Dumnezeu, de dreapta judecată.
Simţirea năzuieşte spre frumos, spre bine, spre fericire. Păcatul o perverteşte. Trebuie să
ne izbăvim de patimi, de fumat, de beţie, de desfrânări şi plăceri dobitoceşti. Să ne străduim să
iubim ceea ce este cu adevărat frumos şi bine în viaţa asta şi-n eternitate. Să iubim pe
Dumnezeu şi semenii.
Datoriile faţă de aproapele sunt poruncile lui Dumnezeu: “Să iubeşti pe aproapele tău ca
pe tine însuţi” (Matei 22, 38). Aproapele nostru este orice fiinţă umană indiferent de sex,
neam, stare socială, pregătire, indiferent dacă ne este duşman sau prieten. Să ajutăm pe ceilalţi
oameni să-şi împlinească datoriile faţă de trup şi suflet. Pe semenul nostru să nu-l pizmuim, să
nu-l clevetim, să nu-l înşelăm, să ne rugăm pentru el, să-i dăm un îndemn şi un exemplu bun,
să-i iertăm greşelile. De asemenea, să-l ajutăm cu hrană, haine, să îngrijim pe cel bolnav, să
cercetăm pe cel închis, să găzduim pe călător şi străin, să sfătuim pe cel rătăcit, să mângâiem
pe cel întristat.
Datoriile către aproapele le împlinim şi prin aşezămintele vieţii de obşte: Familie, Stat,
Biserică.

106
CLEOPA şi BĂLAN, Lumina şi faptele credinţei, p. 57.

72
 În familie se cere iubire şi cinstire între soţi, creşterea şi educarea copiilor în frica lui
Dumnezeu, cinstirea părinţilor.
De stat trebuie să ascultăm, după cum este scris: "Tot sufletul să se supună înaltelor
stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu … Stăpânirea este slujitoarea lui
Dumnezeu spre binele tău, iar dacă faci rău teme-te, căci nu în zadar poartă sabie, pentru că
ea este slujitoare lui Dumnezeuşi răzbunătoare a mâniei Lui asupra celui ce săvârşeşte răul"
(Romani 13, 1-4).
De Biserică trebuie să ascultăm pentru că Mântuitorul a spus : "Cine nu va asculta de
Biserică să-ţi fie ca un păgân şi ca un vameş" (Matei 18, 17).
O altă datorie ce ne revine este aceea de a-L cinsti pe Dumnezeu. Iisus Hristos, fiind nu
numai om, ci şi Dumnezeu adevărat, Atotputernic, când Se umileşte pe altar, aduce Tatălui
Său, prin acest act de smerenie, o închinare şi o cinstire nemărginită, iar noi, oferim prin El, lui
Dumnezeu, o închinare şi o slavă nesfîrşită.
A asculta cu credinţă Sfânta Liturghie este a aduce lui Dumnezeu mai multă slavă decât
pot să-i aducă în cer toţi îngerii, toţi sfinţii, toţi preafericiţii107.
A doua datorie de căpetenie a noastră este să-I aducem inima noastră smerită şi plină de
căinţă, prin care dobândim iertarea păcatelor. Prin Sfânta Jertfă, spălându-se păcatele noastre,
ne împăcăm cu Dumnezeu de-a pururi. Pentru aceasta datorăm recunoştinţă Mântuitorului.
A treia datorie de căpetenie a noastră să-I mulţumim lui Dumnezeu, să-I aducem lui
Dumnezeu toată recunoştinţa, pentru nenumăratele binefaceri cu care ne-a mângâiat108.
Cum vom putea să-I mulţumim aşa cum se cuvine? Vedem cum legea recunoştinţei este
observată până şi de fiarele sălbatice, care se îmbulzesc faţă de binefăcătorul lor.
Cu cât mai mult această lege trebuie păzită de oamenii dăruiţi cu inteligenţă şi încărcaţi
cu atâtea bunuri de la Dumnezeu. A patra datorie faţă de Dumnezeu este să-I cerem harul
Sfânrului Duh, prin care să ne mântuim. Cunoaştem cu toţii mizeriile jalnice la care este omul
supus şi în care simte nevoia de sprijin şi de părintescul ajutor al lui Dumnezeu în fiecare
împrejurare, singur Dumnezeu fiind Dătătorul oricărui bun trupesc şi sufletesc.109

107
GHENOIU, Îndrumătorul bunului creştin, p. 27.
108
Ibidem, p. 28.
109
Ibidem, p. 30

73
 ÎNCHEIERE

În contextul actual, societatea oferă cele mai izbitoate contraste: oamenii care posedă
averi vabuloase şi se scaldă într-un lux revoltător stau, indiferenţi, alături de semenii lor care
n-au nici cel mai simplu adăpost, locuind, realmente, sub cerul liber, şi care nu au altă vină
decât aceea de a fi săraci; copiii care au devenit o povară pentru familia lor, sunt cauza
divorţului părinţilor.
În locul însănătoşirii morale a membrilor societăţii se cultivă degenerarea morală prin
legiferarea unor practici specifice păgânismului ca de exemplu, desfrâul sub formele lui cele
mai hidoase: prostituţia, homosexualitatea, lesbialismul etc., care dau naştere la boli incurabile
precum sida, alcoolismul şi drogurile, ca refugiu pentru toţi cei neîmpliniţi moral şi social, au
devenit o veritabilă plagă a societăţii.
Crima, acest păcat strigător la cer, este comisă la cote alarmante, până şi de mamele
care-şi ucid copiii în pântece, sau de fiii ce ridică viaţa mamelor care le-au dat viaţă. Toate

74
acestea duc în cele din urmă la accentuarea sărăciei şi a suferinţelor de tot felul.
Ieşirea dintr-o asemenea situaţie este posibilă doar prin descoperirea filantropiei originare
a Bisericii care, prin acţiunile ei generoase, pornind de la exemplul Mântuitorului, a arătat
deosebită consideraţie tuturor năpăstuiţilor vieţii, realizând o asanare a sărăciei materiale şi o
revigorare a vieţii morale.
Filantropia socială nu trebuie secularizată. Impresii deşarte, reprezentări jalnice şi
ucigătoare de suflet asaltează percepţiiled oamenilor, întunecă şi doboară în apatie sufletele
care le primesc, neavând nici cea mai mică putere de reacţie împotriva oricărui lucru dăunător,
văzut sau auzit. Acestea sunt tainicile arme ale stăpânitorilor pământului, prin care devine
posibilă aplicarea planurilor infernale în orice clipă îşi doresc. Acestea sunt firele cu care îi ţin
legaţi ca pe nişte marionete ascultătoare tocmai pe cei care i-au ales, instrumente fără voinţă,
făcând să dispară, orice urmă de frumos rămasă, dacă au mai rămas în sufletele multora, mai
ales ale tinerilor.
Şi astfel, pe lângă îngrămădirea în suflet a tuturor celorlalte stricăcioase patimi, să
dobândim şi indolenţa, nesimţirea faţă de suferinţa aproapelui, sila faţă de linişte, de cercetarea
sinelui şi de rugăciune. Moartea a prevenit din păcat, dar trebuie adăugat faptul că păcatul
rezidă de asemenea în moarte. Cu alte cuvinte, păcatul şi moartea sunt într-o interdependenţă
reciprocă. Sfântul Apostol Pavel scrie: „Pentru că precum a împărăţit păcatul prin moarte aşa
şi harul să împărăţeasă prin dreptate, spre viaţa veşnică, prin Iisus Hristos, Domnul nostru”
( Rom. 5, 21). ASstfel, întreaga lume a simţurilor, a morţilor şi a imaginaţiei este o temniţă
care-l asupreşte pe om. Omul strigă după libertate şi drepturi individuale, dar în realitate el
este prizonier al decăderii şi al morţii. Sfântul Apostol Pavel exprimă acest lucru cu tot
caracterul său tragic: „ Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-mă rob păcatului, care
este în mădularele mele.
„Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?” (Rom. 7, 23-24).
Cred că ar fi interesant să privim puţin mai pe larg la felul în care păcatul domneşte în moarte,
la felul în care păcatul şi nenorocirea omului vin din pricina morţii şi a stricăciunii prin modul
său de a concepe moartea.
Din pricina morţii şi a nesiguranţei ei, dar şi din cauza multitudinii consecinţelor sale,
adică bolile şi celelalte suferinţe, omul e cuprins de teamă, nelinişte, şi, în general, de
instinctul de autoconservare.

75
 Efortul de autoconservare conduce la egoism, prin care el rupe legăturile iubirii; de fapt
abandonează dragostea lipsă de egoism, curată şi îşi improvizează dragostea de sine. El comite
toate aceste lucruri în atmosfera dragostei de sine şi a deşestăciunii. Astfel apar numeroase
patimi, precum: autoprotecţia, egoismul, ura, gelozia şi at6ât de multe alte lucruri. De aceea
bogăţiile, proprietatea particulară, nedreptăţiile, lipsa adevăratei iubiri, crimele şi atât de multe
alte rele, care sunt şi ele izvor al multor altor necazuri, provin din experienţa morţii. Din
pricină că moartea domneşte în om şi el o vede în toată „măreţia” ei şi vede păcatul că este
strâns legat de moarte, îşi socoteşte viaţa fără de sens, şi, ca atare, el încearcă în toate felurile
sî-i convingă pe alţii de vrednicia sa. Multe rele provin din această trufie. „Îi place să fie
măgulit şi se teme de insulte. El caută de ale sale şi este invidios pe izbânzile altora. El îi
iubeşte pe cei care îl iubesc şi-i urăşte pe cei care-l urăsc.
El îşi caută siguranţa şi prosperitatea în averi, laudă şi plăceri trupeşti sau poate îşi
imaginează că el este menit să se bucure de o binecuvântată şi placidă prezenţă personală a lui
Dunezeu fără să existe vreo expresie adevărată a dragostei adevărate şi active faţă de ceilalţi.
Iar atunci când el se mai identifică pe sine şi cu vreo ideologie oarecare ( nu cea
monahal-ascetică), el este din nou mişcat de un egoism individualist, fiindcă el îşi vede în mod
greşit dorinţa sa de autosatisfacere şi fericire drept adevatul său ţel în viaţă. Se poate întâmpla
chiar ca anumite principii ideilogice generale referitoare la dragostea faţă de umanitate să-l
înflăcăreze de entiziasm într-un mod destul de vag, în ciuda faptului că o ură morală faţă de
aproapele său se ascunde în inima sa.

76
 CUPRINS
Abrevieri ………………………………………………………………………………...….1
Bibliografie ……………………………………………………………………………..…...2
Drepturile omului – expresie a nevoilor individuale şi sociale ……………………6
Cap. I Dreptul la viaţă
I.1. Familia creştină – factor de promovare şi menţinere a vieţii

77
 I.1.1. Familia – punct gravitaţional de existenţă omenească …………………….......10
I.1.2. Familia în Sfânta Scriptură ………………………………………………….....11
I.1.3. Familia şi societatea într-o lume secularizată ………………………………….14
I.1.4. Drepturile copilului …………………………………………………………....20
I.2. Forme de privare (păcate) a omului de la dreptul la viaţă
I.2.1. Crima sub toate formele ei (sinucidere, genocid, avort, eutanasia,
clonarea, drogurile) ………………………………………………………….....22
I.2.2. Pedeapsa cu moartea ……………………………………………………….…..34
I.3. Asociaţii (organizaţii) care promovează şi sprijină dreptul la viaţă
I.3.1. Religioase: A.S.C.O.R., PRO - VITA ……………………………………….....35
I.3.2. Laice: O.I.M. …………………………………………………………………...37
I.4. Comportamente anormale ale vieţii omului şi efectele lor în plan public şi
privat (homosexualitatea) …………………………………………………….....38
I.5. Fenomene antisociale şi antireligioase ce afectează viaţa privată şi publică
a omului
I.5.1. Violenţa şi conflictul ………………………………………………………..….43
I.5.2. Intoleranţa şi rasismul ……………………………………………………….…45
Cap. II Libertatea religioasă
II.1. Libertatea morală creştină ……………………………………………………....51
II.2. Opţiune şi responsabilitate ……………………………………………………....54
II.3. Forme de privare (păcate) a libertăţii omului (sclavia, traficul de fiinţe
umane în vederea prostituţiei, exploatarea) ………………………………….…55
II.4. Prozelitismul religios (sectant) ………………………………………………….57
Cap. III Dreptul la educaţie
III.1. Educaţia şi problemele lumii contemporane ……………………………….…61
III.2. Educaţia religioasă – între necesitate şi posibilitate ………………………...64
III.3. Forme de privare a omului de la dreptului la educaţie ……………………...65

Cap. IV Dreptul la muncă şi la proprietate

IV.1. Munca şi bunurile materiale ……………………………………………… …..68
IV.2. Forme de privare a omului de la dreptul la muncă şi proprietate
(oprirea plăţii muncitorilor, şomajul, înstrăinarea bunurilor personale şi
colective, lenea – păcat capital) …………………………………………….......70

78
Cap. V Datoriile şi drepturile creştinului
Datoriile faţă de Dumnezeu, faţă de sine, faţă de aproapele său şi faţă de
lumea înconjurătoare …………………………………………………………… ……72
Încheiere…………………………………………………………………………………...75
Declaraţia de autenticitate ………………………………………………………………....78
Curriculum vitae ……………………………………………………………………….......79
Cuprins ………………………………………………………………………………….....80

79