CUPRINS

Cuprins ………………………………………………………………………...….3
Capitolul I - Introducere
A. Biserica primară – izvorul Ortodoxiei …………....................................4
B. Contextul spiritual şi socio-politic al epocii Părinţilor Apostolici …..5
C. Cine sunt Părinţii Apostolici? Importanţa scrierilor lor în contextul
Bisericii primare ………………………………………………………….7
Capitolul II Caracteristici generale ale literaturii Părinţilor Apostolici
din perspectivă eclesiologică ……………………………………..….15
Capitolul III Repere specifice ale eclesiologiei Părinţilor Apostolici
A. <<Învăţătura celor Doisprezece Apostoli>> …………………………..19
B. Scrierile Sfântului Clement Romanul ………………………………….27
C. Epistola zisă a lui Barnaba ……………………………………………...37
D. Epistolele Sfântului Ignatie Teoforul …………………………………..39
E. Epistola Sfântului Policarp al Smirnei către Filipeni …………………49
F. <<Păstorul lui Herma>> ………………………………………………...51
G. Epistola către Diognet …………………………………………………..64
Capitolul IV - Concluzii …………………………………………………….67
Bibliografie …………………………………………………………………….70

3
A. Biserica primară – izvorul Ortodoxiei

„ u sunt uşa” a zis Hristos. „De va intra cineva prin Mine se va mântui” (Ioan X, 7-
9). Hristos este uşa către Împărăţia Cerurilor pe care o putem afla înlăuntrul nostru chiar
din vremea acestei vieţi şi care dăinuieşte o veşnicie. Dar cum să aflăm acea Uşă în
mijlocul a mii de secte şi filosofii diferite, toate înfăţişând un chip diferit al lui Hristos?!
Nu ne rămâne decât să căutăm spre istoria Bisericii pe care El a întemeiat-o şi să
descoperim acea linie neîntreruptă – Sfânta Tradiţie – în care Chipul Său a fost păstrat
neprihănit şi nestricat. Această linie este dreapta credinţă, Ortodoxia, reperul adevăratului
creştin. Încercăm prin teza de faţă să identificăm în documentele scrise care s-au păstrat din
epoca post – apostolică – în scrierile Părinţilor Apostolici – mărturii despre duhul care-a
însufleţit Biserica primară şi care nu este altul decât duhul Ortodoxiei.
Dacă însemnătatea scrierilor Părinţilor Apostolici – afirmă Prea Fericitul Părinte
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române în cuvântul începător la ediţia din 1995 a
tipăririi acestora de către Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române – ar fi fost hotărâtă de strălucirea lor literară sau de rafinamentul teologic al ideilor
exprimate , ,,atunci, cu siguranţă, aceste texte ar fi reprezentat doar un capitol smerit al
literaturii patristice. Ele au însă o altă calitate, mai profundă, care le-a asigurat un loc
privilegiat în istoria Bisericii şi a literaturii creştine. Această particularitate a lor o putem
înţelege mai bine recitind concludenta mărturisire a lui Papias din Ierapole, care, potrivit
istoricului bisericesc Eusebiu din Cezareea, << îl ascultase pe Evanghelistul Ioan şi însoţise
pe Policarp>>. Iată ce spunea binecunoscutul episcop al Ierapolei, el însuşi numărat de cei
vechi printre Părinţii Apostolici: <<Căci, nu mă bucuram ca cei mulţi, cărora le plac vorbele
multe, ci îmi plăceau cei care spun adevărul şi nici nu cercetau astfel de dascăli care ne
transmit porunci străine, ci pe cei care-şi amintesc de aceia care prezintă porunci date de
Domnul, ca unele ce sunt izvorâte din credinţa şi din adevărul însuşi>>” (Istoria
bisericească, III, 39.3, în colecţia <<Părinţi şi Scriitori Bisericeşti>>, volumul 13). Prea
Fericitul Părinte Teoctist consideră că avem în aceste cuvinte cea mai clară atestare a
faptului că, în perioada post-apostolică, primirea Evangheliei s-a datorat, în bună măsură,
unui ascuţit ,,simţ al adevărului, ca şi certitudinii de nezdruncinat că prin Sfinţii Apostoli şi

4
continuatorii imediaţi ai lucrării lor de zidire a Bisericii vorbea Însuşi Mântuitorul Hristos,
chemând lumea din păcat la limanul mântuirii”.1

B. Contextul spiritual şi socio-politic al epocii Părinţilor Apostolici

Întrucât ne ocupăm de învăţătura Părinţilor Apostolici despre Sfânta Biserică şi

implicit de viaţa acesteia în perioada imediat următoare epocii apostolice (din care îşi trage
seva), considerăm necesară o scurtă prezentare a contextului socio-politic şi cultural în care
au apărut scrierile Bărbaţilor Apostolici.
Ştim, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, că Mântuitorul lumii s-a născut când a
venit ,,plinirea vremii” (Galateni IV, 4). Aceasta înseamnă că lumea veche, israelită ori
păgână, Îl aştepta, se simţea nevoia prezenţei Lui în istorie. Până atunci toate religiile erau
doar încercări risipite ale omului de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. În Hristos, Dumnezeu, Cel
ce l-a zidit pe om, S-a făcut Om pentru ca omul să se îndumnezeiască, spun Sfinţii Părinţi.
În timpul lui Iisus Hristos şi în şi în perioada Bisericii primare statul roman se găsea la
apogeu ca întindere, putere politică, organizare socială şi culturală. În acest sol a fost
însămânţat şi răspândit cuvântul Evangheliei. Biserica, consfinţită la Cincizecime, s-a
răspândit, sub asistenţa Duhului Sfânt care-o însufleţeşte veşnic, prin lucrarea jertfelnică a
Sfinţilor Apostoli şi a continuatorilor acestora „Lumea” în care aceasta a început să fiinţeze
pe pământ era reprezentată de Imperiul Roman din care făcea parte şi Palestina leagănul
creştinismului; (după Sfântul Evanghelist Luca, statul roman era numit <<lumea>> -
οίκουμέην, Luca II, 1).
Cu excepţia iudeilor, popoarele lumii vechi erau politeiste şi idolatre. Cultele erau
numeroase; fiecare popor îşi avea religia sa. Statul roman le tolera pe toate, afară de unele
culte socotite periculoase, printre care era inclus şi creştinismul.
Religia romană, religie de stat, religia poporului dominant, era legată de viaţa
cetăţeanului sub toate aspectele ei; practicarea acestei religii era o dovadă de loialitate
politică faţă de statul roman. Primul împărat, Augustus (31 î.d.Hr. – 14 d.Hr.) a luat şi titlul
de „pontifex maximus”, adică şeful religios suprem al Statului. Împăraţii care i-au urmat au
încercat să consolideze şi mai mult cultul împăratului şi al numeroaselor zeităţi considerate
protectoare ale statului roman. Refuzul creştinilor de a adora pe împărat ca zeu era socotit
1
Prea Fericitul Teoctist, Cuvânt înainte, în Scrierile Părinţilor Apostoli, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, pag.5.

5
 ca act de împietate (sacrilegium –’ασέβεια) şi ofensă adusă majestăţii imperiale – crimen
lesae majestatis. Refuzând să accepte cultul zeilor, creştinii erau învinuiţi şi pentru crimă
de ofensă a religiei şi a divinităţii – crimen lesae religionis et divinitatis (Tertulian,
Apologeticum, XXVII, 1). Păgânii îi considerau răspunzători pe creştini pentru
nenorocirile care se abăteau asupra statului roman, întrucât aceştia, prin atitudinea lor, ar fi
jignit şi supărat pe zeii protectori.
La nivel oficial religia creştină era mai mult decât indezirabilă, însă starea lumii
greco-romane „reclama” o religie universală monoteistă superioară. Misterele religioase,
mai ales cele de la Eleusis, puneau accentul pe ideea de ispăşire, de curăţire morală a
credinciosului. Cultele orientale au pus şi ele în circulaţie unele idei religioase deosebite,
ca: ideea de păcat, de răscumpărare şi renaştere spirituală, de curăţire, de nemurire; ele
aveau rituri şi ospeţe sacre, erau entuziaste şi prozelitiste.
Pe de o parte sincretismul religios al păgânilor, pe de alta, fidelitatea poporului iudeu
faţă de religia revelată primită, Legea Vechiului Testament, stăruinţa lui în respectarea
monoteismului, păstrarea ideii mesianice, pe care iudeii elenişti (mai puţin fanatici şi
formalişti decât cei din Palestina) au propagat-o în diasporă (Babilon, Alexandria, Roma,
Antiohia, Damasc, Corint ş.a.), toate acestea au pregătit calea pentru răspândirea
creştinismului în întreaga lume.
Apostolii şi misionarii care le-au continuat lucrarea au avut totuşi de luptat cu
prejudecăţile şi ura păgânilor. Acestea nu puteau totuşi înţelege viaţa supra-firească,
dumnezeiască a creştinilor. Neînţelegând Taina Sfintei Împărtăşanii, în care pâinea şi vinul
sunt prefăcute, prin mijlocirea Sfântului Duh, în Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos,
creştinii erau acuzaţi că ucid copiii la cultul lor şi se hrănesc cu sângele şi carnea acestora
(Θυέστεια δεϊπνα = ospeţe thyestice). Neînţelegând rostul şi sensul agapei în Biserica
primară, creştinii erau socotiţi imorali, fiind acuzaţi că la ospeţele comune se dedau la
desfrâu şi comit chiar incesturi, ca Oedip, regele Tebei.
Cei de sus, aristocraţii, vedeau în creştini elemente vulgare şi-i dispreţuiau, pentru că
ei se recrutau mai mult din clasele modeste. Prin abţinerea lor de la anumite meserii şi
funcţiuni, legate de cultul zeilor, prin refuzul unora de a servi în armată, creştinii erau
socotiţi de păgâni oameni inferiori, ignoranţi şi inutili societăţii, nefolositori în afaceri –
infructiosi negotiis (Tertulian, Apologeticum, XLII, 1)2.

2
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria bisericească universală, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, pag. 57.

6
 De aceea, păgânii şi autorităţile romane au persecutat Biserica în primele veacuri creştine,
astfel încât cei care se mărturiseau mădulare ale Domnului, o făceau cu preţul viaţii.

C. Cine sunt Părinţii Apostolici? Importanţa scrierilor lor în contextul

Bisericii primare.

Primii creştini au fost respinşi de lume şi au fost prigoniţi, cu chinuri şi moartea,

împlinind proorocia lui Hristos: ,,Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai
înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru
că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte” (Ioan
15, 18-19).
Biserica, întemeiată pe Patimile lui Hristos, consolidată pe cele ale Apostolilor săi, a
dăruit în perioada prigoanelor din primele secole creştine prin jertfa mucenicilor de atunci.
Refuzând să se închine unui alt dumnezeu decât Dumnezeul Celui viu, mii de bărbaţi şi de
femei au murit, trecând cu neînfricare prin cele mai crude cazne; au fost decapitaţi, arşi,
înecaţi, sfâşiaţi şi răstigniţi pentru credinţa lor. Nenumărate mărturii şi istorii despre
mucenici dovedesc dragostea lor nepieritoare pentru Dumnezeu.
Istoricul Eusebiu, scria, la începutul secolului al IV-lea: „ Eu însumi am fost martor la
acestea. Uneltele de fier se toceau şi se rupeau, iar călăii înşişi oboseau şi trebuiau să facă
cu rândul, pentru a se odihni.”
Chemarea către o moarte violentă a fost o realitate pentru cei ce credeau în Dumnezeu
şi Hristosul Său. Mucenicia, actul deplin de renunţare la lume şi cea mai înaltă formă de
mărturisire a Credinţei cuiva, constituia o perspectivă- paradoxală - de existenţă a Bisericii
primare, prin care, în fond, a dăinuit, dovedind că izvorul ei de viaţă nu e din lumea
aceasta. În timp ce în ochii lumii era o dezonoare desăvârşită, în ochii credincioşilor
moartea mucenicească era cea mai mare slavă, întrucât Însuşi Capul Bisericii, Fiul lui
Dumnezeu a suferit moartea: „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o
sfinţească, curăţind-o prin baia apei prin cuvânt şi ca s-o înfăţişeze Sieşi Biserică sfinţită”
(Efeseni V, 25-27).
Pentru creştinii din primele secole, trupul ce este un templu al lui Dumnezeu, putea
deveni o jertfă pentru Dumnezeu, prin îndurarea până la moarte de dragul Adevărului, după
cum aflăm în Scrierile Părinţilor Apostolici sau în Actele Martirice.

7
 Doar Dumnezeu şi Duhul Său sălăşluind în adâncul mucenicilor le-a dat puterea să
învingă o moarte ce era pentru ei Adevărata Viaţă. Din punctul de vedere al lumii păgâne,
credinţa creştină trebuie să moară împreună cu mucenicii ei. Dar nu era aşa. Mulţi păgâni,
văzând credinţa şi mărturisirea mucenicilor, minunile pe care le săvârşeau, s-au convins de
adevărul credinţei creştine şi au devenit creştini. Cu cât creştinii erau prigoniţi mai mult, cu
atât creştea, se răspândea credinţa lor.
În acest context au trăit Părinţii Apostolici.
Sunt numiţi Părinţi Apostolici scriitorii creştini din a doua jumătate a secolului întâi şi
din prima jumătate a secolului al doilea, care au fost ucenici ai Sfinţilor Apostoli sau au
cunoscut pe Apostoli. Antichitatea creştină nu cunoaşte termenul de Părinţi Apostolici;
acest termen a fost pus în circulaţie în secolul al XVII-lea de primul editor al acestor
scrieri, J. B. Cotelier, în lucrarea sa Patres aevi apostolici, 2 volume, 1672. În această
operă, Cotelier publică epistolele sfinţilor Barnaba, Clement Romanul, Ignatie al Antiohiei,
Policarp şi Păstorul lui Herma. Mai târziu, în secolul al XVIII-lea (1665-1667), la aceşti
cinci Părinţi Apostolici, Gallandi, în o nouă ediţie a lucrării lui Cotelier, adaugă alţi doi, pe
Papia şi pe autorul Epistolei către Diognet. În secolul al XIX-lea, prin senzaţionala
descoperire din 1873 a Didahiei celor doisprezece Apostoli de către mitropolitul
Nicomidiei, Filotei Vrieniu, numărul Părinţilor Apostolici a crescut la opt.
În Introducere generală la ediţia din 1995 a Scrierilor Părinţilor Apostolici (a
Editurii Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, pag. 9) Pr. Dr.
Dumitru Fecioru subliniază că „nici titlul de <<părinte>> nici titlul de <<apostolic>> nu se
pot da exclusiv tuturor acestor scriitori, pentru că nu sunt nici toţi <<părinţi>>, nici toţi
<<apostolici>>, dar uzul, printr-un pogorământ, i-a înglobat pe toţi sub titlul de <<Părinţi
Apostolici>>”.
Scrierile Părinţilor Apostolici fac tranziţia între scrierile relevate ale Noului Testament
şi literatura patristică. S-au bucurat de o aşa mare preţuire, încât unele din ele au căpătat
autoritate canonică, fiind incluse în codicii Bibliei. Astfel, în Codicele Sinaitic, după cărţile
Noului Testament se află Epistola lui Barnaba şi o parte din Păstorul lui Herma, iar în
codicele Alexandrin, tot după textul Noului Testament, sunt adăugate cele două epistole ale
lui Clement Romanul3.
Pentru că scrierile Părinţilor Apostolici sunt determinate de împrejurările speciale ale
epocii în care au apărut, ele sunt de o importanţă deosebită: oglindesc viaţa Bisericii din

3
Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Introducere generală în Scrierile Părinţilor Apostolici, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Buc., 1995, pag. 9

8
 primele două secole; sunt mărturii ale dragostei jertfelnice pentru Hristos; sunt dovezi ale
învăţăturii predate de Hristos şi de Apostoli; sunt mărturiile adevărului creştin în faţa
tendinţelor de infiltrare ale iudaismului şi evreilor. Nu găsim în ele o teologie teoretică
înaltă, cu o terminologie savantă sau rafinată, dar descoperim în fiecare cuvânt din aceste
scrieri un suflet arzător pentru credinţa în Hristos, pentru <<nume>>, cum se exprimă mai
toţi aceşti Părinţi Apostolici, descoperim o inimă plină de înflăcărare pentru adevărul pe
care l-au acceptat şi în care cred; pentru ei Hristos este totul .
Preot Doctor Dumitru Fecioru afirmă4 că „ rar întâlnim în literatura posterioară
creştină cuvinte cu atâta conţinut de dragoste şi de jertfă pentru Hristos ca cele din
epistolele Sfântului Ignaţie; iar cuvintele lui Ignaţie sunt cuvintele generaţiei sale, a
vieţuirii creştine din vremea sa, aşa de minunat zugrăvită de autorul epistolei către
Diognet”.
Privite din alt punct de vedere şi rezumativ, scrierile Părinţilor Apostolici ne dau, în
Didahia celor doisprezece Apostoli, primul catehism creştin, cu secţiile sale teologice,
morale şi liturgice; în Epistola lui Barnaba este pus faţă în faţă creştinismul cu iudaismul,
demascându-se pe temeiul Legii vechi superioritatea şi adevărul Legii noi; în Epistola I a
lui Clement, avem o frumoasă pledoarie creştină pentru pace şi ordine în societate; în
Epistola a doua, zisă a lui Clement, avem cea dintâi omilie creştină; în epistolele
Sfântului Ignatie găsim mărturia apostolică a ierarhiei bisericeşti, a ecumenismului creştin,
găsim pe mucenicul vremii sale; în Epistola lui Policarp ni se dau îndrumări pentru
membrii familiei şi pentru raporturile dintre Biserică şi Stat; în Păstorul lui Herma avem pe
maestrul pocăinţei; în sfârşit în Epistola către Diognet se descoperă vieţuirea creştină a
epocii postapostolice. Toate acestea realizează un tablou al Bisericii din primele veacuri
creştine, atât în plan intensiv, pe axa verticală, de la cer la pământ, cât şi extensiv,
conturând modul concret de exigenţă ( în Biserica luptătoare) pe care şi l-au asumat primii
creştini.
În privinţa locului lor de origine, autorii acestor scrieri nu aparţin numai unei regiuni a
Imperiului Roman; în ele avem reprezentată gândirea şi viaţa creştină din întreaga
împărăţie romană, din Siria, Asia Mică, Palestina, Alexandria şi Roma; în ele vorbeşte
ecumenicitatea creştină a celor două secole primare.
Aceasta este pricina pentru care antichitatea creştină le-a păstrat şi le-a transmis. Pe
Papia l-a respins; n-au rămas din scrierile lui decât fragmente disparate, care ilustrează
tocmai fenomenul de respingere.
4
Ibidem, p.10.

9
 Înainte de a analiza în amănunt conţinutul eclesiologic al Scrierilor Părinţilor
Apostolici, se cade să zăbovim puţin asupra persoanei autorilor, evidenţiind câteva aspecte
istorice în ceea ce-i priveşte; pentru a avea o perspectivă mai largă asupra scrierilor lor,
vom realiza şi o prezentare a acestora pe scurt.
a) Cea mai veche scriere literară creştină, după scrierile Noului Testament, este
Învăţătura celor 12 Apostoli sau Didahia, scrisă către anul 100, într-un mediu creştin.
Autorul ei nu se cunoaşte, dar, după cuprins, este un bărbat care a trăit în preajma
Apostolilor. Ea a fost descoperită în 1875 de mitropolitul Nicomidiei, Filotei Bryennios,
într-un manuscris din Ierusalim, cu data de 1054, şi publicată la Constantinopol în 1883.
Cuprinsul, alcătuit din 16 capitole, este în general un catehism pentru pregătirea
catehumenilor la Botez. Partea întâi, capitolul 1-6, numită şi Cartea celor două căi, a vieţii
şi a morţii, este primul manual de morală creştină. Partea a doua, capitolul 7-10, este un
rezumat liturgic, care tratează despre săvârşirea Botezului, despre post şi rugăciune, şi
despre Sfânta Euharistie. Partea a treia, cap. 11-15, cuprinde prescripţii asupra vieţii în
comunitate. Capitolul 16, ca încheiere, tratează despre priveghere şi venirea Domnului.
Cu toate controversele la care a dat naştere Didahia rămâne, aşa cum o defineşte J.
Tixeront, un vade mecum al credinciosului5 şi aşa cum o caracterizează J. Quasten,
„documentul cel mai important al perioadei din imediata apropiere a Apostolilor şi izvorul
cel mai vechi al legislaţiei bisericeşti”6.
b) Sfântul Clement Romanul (91 – 100) este, după episcopii Lin şi Anaclet, al treilea
episcop al Romei. După informaţia Sfântului Irineu (+ 202), el a cunoscut personal pe
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Din opera lui reiese că a fost un iudeu elenist (convertit la
creştinism). Pe numele său au fost puse numeroase scrieri, dar numai una este autentică:
Epistola I către Corinteni, scrisă către 96 – 98. Prilejul pentru compunerea scrisorii l-au
oferit tulburările provocate de unii tineri în Biserica Corintului, care au alungat din funcţie
pe preoţi. Sfântul Clement îi mustră pentru aceasta, subliniind necesitatea ierarhiei
bisericeşti, îndemnându-i pe toţi la supunere şi iubire reciprocă.
Sfântului Clement Romanul i se atribuie şi a doua Scrisoare către Corinteni, care de
fapt este o Omilie, scrisă în prima jumătate a secolului al II-lea; de asemenea i s-au atribuit
două Scrisori către fecioare şi Pseudo – Clementinele, un roman apostolic, compus din
20 de omilii şi 10 cărţi de Recunoaşteri, în care se povestesc călătoriile Sfântului Petru şi
luptele şi controversele sale cu ereticul Simon Magul.

5
J. Tixeront, Precis de patrologie, Huitiène Edition, Paris, 1927, pag. 35.
6
Pr. Dr. D. Fecioru, op. cit., pag. 17.

10
 Despre viaţa Sfântului Clement nu avem prea multe mărturii. Scriitorii din apropierea
vremii sale nu ne vorbesc de moartea sa martirică. Există însă actele martirice ale Sfântului
Clement, dar care sunt de provenienţă târzie. După aceste acte, Clement ar fi fost prins şi
aruncat în închisoare pentru că făcuse numeroase convertiri printre membrii aristocraţiei
romane. Refuzând să sacrifice zeilor, împăratul Traian l-a exilat în Chersonul Tauric. Acolo
se aflau mulţi creştini care erau folosiţi în mine; Clement şi-a continuat printre ei predica
evanghelică însoţită de minuni. Auzind Traian de aceasta, a poruncit să fie aruncat în mare
cu o ancoră de gât. După ce acest ordin a fost executat, marea s-a retras la o distanţă de trei
mile şi creştinii găsiră în locul unde murise Clement un templu de marmură, în interiorul
căruia era un sarcofag, în care se afla trupul Sfântului. În fiecare an, de ziua morţii lui,
marea se retrăgea timp de şapte zile şi creştinii mergeau să se închine Sfântului Clement. O
altă istorisire adaugă că în 867 Sfântul Chiril, apostolul slavilor, a descoperit în Cherson
moaştele Sfântului Clement, pe care le-a dus la Roma, minunea anuală nu s-a mai repetat.
La sfârşitul secolului al IV-lea s-a ridicat în Roma o biserică în cinstea Sfântului
Clement. Biserica Romano-Catolică îi pomeneşte prăznuirea la 23 noiembrie, iar Biserica
Ortodoxă la 24 noiembrie.
c) Sfântul Ignatie Teoforul (+ 107), episcopul Antiohiei, a fost discipolul Sfântului
Ioan Evanghelistul. Este numit „Teoforul” – Θεοφόρος – întrucât, potrivit traducerii care se
dă acestui cuvânt, <<a fost purtat de Dumnezeu>> sau este <<cel care poartă pe
Dumnezeu>>. După primul sens, Ignatie a fost copilul pe care l-a luat Mântuitorul în braţe,
pentru a-l da ucenicilor pildă de smerenie (Matei XVIII, 2-4); după al doilea sens, Ignatie
purta în inimă pe Hristos, fapt mărturisit de toate epistolele sale.
Nu se cunosc amănunte precise despre originea, naşterea sau educaţia sa. Se ştie însă
că a cunoscut pe Apostoli şi, din ştirea transmisă de istoricul Socrate (I, B. VI, 8) – invocat
de Pr. Dr. D. Fecioru în cuvântul introductiv la epistolele lui Ignatie 7 se cunoaşte că Ignatie
a introdus în Biserica Sa cântarea antifonică a psalmilor şi că acest obicei a trecut şi la alte
Biserici.
În al zecelea an al domniei lui Traian, adică în 107, cu prilejul serbărilor date în
cinstea victoriei asupra dacilor, Sfântul Ignatie a fost închis şi condamnat la moarte în
amfiteatrul din Roma.
În această împrejurare au murit, la 18 decembrie, şi doi însoţitori ai lui Ignatie,
Zosima şi Rupu. După două zile, la 20 decembrie, episcopul Antiohiei dobândeşte harul atât
de mult dorit: măcinat de dinţii fiarelor a ajuns <<grâu al lui Dumnezeu>> (Sfântul Ignatie
7
Pr. Dr. D. Fecioru, op. cit., pag. 176.

11
către Romani, IV, 1). Moaştele Sfântului Ignatie au fost aduse în Antiohia, din ordinul
Împăratului Teodosie II, şi aşezate, cu pompă în templul zeiţei Fortuna, transformat în
Biserică cu hramul Sfântului Ignatie. Biserica Ortodoxă îi prăznuieşte pomenirea la 20
decembrie, iar Biserica Romano-Catolică la 1 februarie.
De la el ne-au rămas 7 scrisori, adresate între 104 – 106, în timpul călătoriei sale la
Roma, Bisericilor creştine din cetăţile Asiei Mici, care l-au întâmpinat cu bucurie, şi
Bisericii Romei, căreia-i cere să nu intervină la autorităţile romane pentru a nu suferi
martiriul: <<Vă rog, le scrie el romanilor, să nu-mi arătaţi o bunăvoinţă nepotrivită.
Lăsaţi-mă să fiu mâncarea fiarelor, prin care pot ajunge la Dumnezeu. Sunt grâu curat al
lui Dumnezeu şi voi fi măcinat de dinţii fiarelor ca să fiu găsit pâine curată a lui Hristos>>
(cap. IV, 1-2). În toate celelalte epistole, Sfântul Ignatie are scopul de a întări în sufletul
membrilor Bisericilor cărora le scrie simţământul de unitate creştină.
d) Sfântul Policarp (+ 23 februarie 155), episcopul Smirnei, a fost, de asemenea,
ucenicul Sfântului Ioan Evanghelistul. În anul 154 sau la începutul anului 155, Sfântul
Policarp a făcut o vizită la Roma, pentru a ajunge cu papa Anicet (154-166) la o alegere cu
privire la data serbării Paştelui. Înţelegerea nu s-a putut realiza, fiecare dintre cei doi
conducători urmând tradiţia Bisericii sale, Sf. Policarp pe a Sfântului Ioan, iar papa Anicet
pe a Bisericii Romei şi Alexandriei. Cu toate acestea, ei s-au despărţit în pace, săvârşind
împreună Sfânta Liturghie.
La scurt timp de la întoarcerea sa de la Roma, Sfântul Policarp, în vârstă de 86 de ani,
a suferit martiriul, fiind ars pe rug în circul din Smirna, Sâmbăta cea Mare, 23 februarie
155, cu ocazia sărbătorilor organizate de asiarhul Filip, guvernatorul Asiei proconsulare.
Un rol hotărâtor în condamnarea sa la moarte prin arderea pe rug l-a avut populaţia
păgână, care a strigat în circul din Smirna: <<Acesta este învăţătorul Asiei, părintele
creştinilor, surpătorul zeilor noştri, care a învăţat pe mulţi să nu jertfească şi să nu se
închine (zeilor)>> (Martiriul Sfântului Policarp, XII, 2).
Într-adevăr, Sfântul Policarp a lucrat cu osârdie în via Bisericii primare, slujindu-i cu
credinţă Domnului, după cum însuşi a afirmat (în răspunsul pe care l-a dat Proconsulului
Statius Quadratus, care i-a cerut să sacrifice şi să blesteme pe Hristos): <<De optzeci şi şase
de ani Îi slujesc şi nu mi-a făcut nici un rău. Cum aş putea huli pe Împăratul meu, Care m-a
mântuit!>>.
Bucurându-se de o mare autoritate ca învăţător şi profet, Sfântul Policarp a scris mai
multe scrisori către Bisericile vecine, dar nu s-a păstrat decât Scrisoarea către Filipeni. În
aceasta, el pune în relief importanţa învăţăturii creştine despre Întruparea şi Învierea

12
Mântuitorului; dă îndrumări utile cu privire la raporturile care trebuie să existe între
Biserică şi Stat şi îndeamnă la pocăinţă pe cei care greşesc.
e) Papias (+ c. 130), episcopul Hierapolei, în Frigia, a fost, ca şi Sfântul Policarp,
ucenicul Sfântului Ioan. Opera sa, intitulată Explicarea cuvintelor de învăţătură ale
Domnului, în cinci cărţi, s-a pierdut, dar ne-au rămas din ea câteva fragmente. Ea este
primul tratat de exegeză biblică în literatura patristică, însă conţine unele erori de
interpretare, Papias fiind cel dintâi dintre scriitorii bisericeşti care susţin hiliasmul,
învăţătură condamnată de Biserică.
f) Scrisoarea lui Pseudo-Barnaba este, cum reiese din cuprinsul ei, o omilie,
scrisă între anii 100-140. Textul scrisorii nu indică nici numele autorului, nici al localităţii
unde a fost scrisă. Critica a ajuns la concluzia că autorul ei nu poate fi Barnaba,
colaboratorul şi însoţitorul Sfântului Pavel în prima sa călătorie misionară (45-48) având în
vedere că el face o critică severă legii Vechiului Testament şi condamnă cu asprime pe
iudei ( capitolul 1- 17). Acesta poate fi, după opinia Preotului Profesor Doctor Ioan
Rămureanu,8 un iudeu creştin din Alexandria, care cunoştea bine Vechiul Testament şi
interpretarea lui alegorică.
Necunoscutul autor a scris epistola cu scopul de a convinge pe creştinii iudaizaţi să nu
se ţină de litera Vechiului Testament, arătându-le drumul pe care trebuie să-l urmeze în
viaţă, vorbindu-le de cele două căi: calea luminii şi calea întunericului.
g) Păstorul lui Herma. Majoritatea cercetătorilor sunt de părere că autorul acestei
scrieri nu poate fi Herma cel menţionat de Sfântul Pavel în Epistola către Romani (16, 14)
şi nici fratele lui, Pius (140- 150), episcopii Romei, cum au afirmat unii critici.
Numeroasele ebraisme din scriere indică mai degrabă un autor de origine iudaică de la
începutul secolului al II-lea.
Ideea centrală a lucrării este conştiinţa existenţei păcatelor făptuite după Botez şi
vindecarea lor prin Taina Pocăinţei, care este socotită de Biserică „al doilea Botez”.
Preot Doctor Dumitru Fecioru9, considera că deşi nu ştie multă teologie, nici chiar
teologia vremii sale, gândirea lui Herma se leagă peste veacuri cu gândirea mistică a unui
Simeon Noul Teolog, care avusese înaintaşi printre alţii pe Ioan Scărarul şi pe Maxim
Mărturisitorul. De ce să nu socotim – se întreabă mai departe Preot Doctor Dumitru
Fecioru10 - această scriere inspirată, ,, nu în sensul în care o gândeau scriitorii creştini din

8
Pr. Prof. Dr. I. Rămureanu, Istoria bisericească universală, manual pentru seminariile teologice, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Buc. 1992, p. 94.
9
Pr. Dr. D.Fecioru, op. cit. p. 269.
10
Ibidem p.269.

13
secolul al doilea şi al treilea, ci în sensul în care sunt inspiraţi marii gânditori şi poeţi ai
lumii?”
<<Nu există, spune patrologul Quasten, nici o scriere în primele timpuri ale
creştinismului, în care viaţa comunităţii să se desfăşoare atât de natural ca în Păstorul lui
Herma. Se întâlnesc în el oameni de toate felurile, şi buni şi răi. Se găsesc episcopi, preoţi
şi diaconi, care au îndeplinit cu vrednicie înaintea lui Dumnezeu dregătoria lor, dar şi preoţi
daţi judecăţii pentru orgoliul lor, pentru neglijenţa şi ambiţia lor, precum şi diaconi, care şi-
au însuşit banii destinaţi văduvelor şi orfanilor. Întâlneşti în Păstorul lui Herma, mucenici,
al căror curaj n-a slăbit o clipă, dar şi apostaţi, vânzători şi delatori, creştini care au
apostaziat pentru simple interese pământeşti, precum şi alţi creştini care nu s-au sfiit să
blesteme pe Dumnezeu şi pe fraţii lor. Găseşti convertiţi care nu mai poartă pata nici unui
păcat, dar şi tot felul de păcătoşi, creştini avuţi, care dispreţuiesc pe fraţii lor săraci, alţii,
dimpotrivă, buni şi milostivi. Găseşti eretici, ezitanţi, care caută calea cea dreaptă, buni
creştini cu păcate foarte mici, alţii prefăcuţi şi ipocriţi. Cartea lui Herma constituie un vast
examen de conştiinţă pentru Biserica Romană. >>11

iteratura Părinţilor Apostolici reliefează viaţa Bisericii în perioada sfârşitului de

secol I şi începutul celui de-al doilea al erei creştine.
În jurul anilor 80-90-100 comunităţile creştine sunt în plină expansiune. Distrugerea
Ierusalimului departe de a comprima sau lichida comunitatea creştină de aici, a făcut-o să-şi
strângă rândurile şi să-şi intensifice activitatea misionară în interiorul ţării şi în alte părţi
legate de Palestina. Lucrul s-a petrecut la fel şi în alte mari centre unde se aflau creştini:

11
Ibidem, p. 269-270

14
Antiohia, Roma, Alexandria, Efes, Corint, Atena, Tesalonic, Pont etc. Deşi încă relativ
puţin numeroşi, creştinii sunt preocupaţi intens de sporul şi de fericirea lor duhovnicească în
societatea sclavagistă profund apăsătoare şi ostilă lor, cum era cea din Imperiul Roman.
Comunităţile creştine n-ar fi putut rezista şi nu s-ar fi putut dezvolta într-un asemenea
mediu fără o puternică conştiinţă a dumnezeirii misiunii lor. Textele evanghelice, epistolele
Apostolilor, la care se adăugau cultul cu Sfânta Euharistie în centru, agapele, servirea
aproapelui, Sfintele Taine, însărcinările speciale sau misiunile, toate acestea constituiau
nucleul vieţii spirituale creştine.
Cuvântul scris al Evangheliei se bucura de un prestigiu şi o autoritate excepţională. La
sfârşitul epocii apostolice şi imediat după aceea, în care preţuirea Sfintei Scripturi era foarte
ridicată, nu se crease încă un mediu intelectual, care să simtă nevoia de opere scrise, altele
decât Biblia. Folclorul creştin luase naştere şi se dezvolta şi el , dar nu se exprima decât pe
alocuri şi timid în scris. Şi totuşi tensiunea spirituală a creştinilor şi evoluţia însăşi a
spiritului şi a comunităţilor creştine, o serie de situaţii sau fapte noi au început să genereze
şi opere scrise de ţinută superioară produselor folclorice.
Literatura creştină imediat postnou-testamentară, numită literatura Părinţilor
Apostolici este o „ apariţie de un deosebit interes şi de o reală importanţă pentru istoria
Bisericii creştine şi a spiritului creştin. Ea este oarecum element de legătură între scrierile
Noului şi Vechiului Testament şi cele ale apologeţilor care încep să teologhisească mai
consistent. Ea are gloria de a respira încă parfumul finalului epocii apostolice în al cărei sol
îşi înfige o parte din rădăcinile sale, dar ea are şi meritul de a se fi desprins, pe nesimţite, e
drept nu încă definitiv, dar destul de substanţial, de baza biblică, constituindu-se ca produs
separat, ca literatură independentă”12
Scrierile Părinţilor Apostolici sunt roada anumitor stări sau evenimente din cadrul
Bisericii primare. Ca urmare, nu sunt lucrări cu caracter eclesiologic sistematic; în ele nu
există o teologhisire de speculaţie, ci de trăire, izvorâtă din simplitatea inimii şi din
puritatea vieţii autentice creştine în sânul Bisericii. De aici nota eminamente practică a
scrierilor Părinţilor apostolici.
Duhul vieţii Mântuitorului şi al Sfinţilor Apostolici era cultivat cu sfinţenie de
Biserică. Părinţii Apostolici ţin cu străşnicie la puritatea duhului hristic şi apostolic al vieţii
creştine. Operele lor sunt „prima expresie scrisă a Sfintei Tradiţii. ”13

12
Preot Profesor Doctor Ioan G. Coman, Patrologie, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1984, p.67.
13
Ibidem, p.68

15
 În Biserica primară cuvântul viu, ,,gură către gură”( II Ioan I, 12) era de o importanţă
majoră întrucât taina comuniunii - în care trăia şi trăieşte Biserica – stă în dinamica unei
comunicări verbale directe. De aceea, o caracteristică importantă a scrierilor Părinţilor
Apostolici este cea a oralităţii, o parte din ele sunt omilii; unele epistole sunt închegate din
mai multe omilii la început rostite apoi trecute în scris. Chiar şi epistolele care de la bun
început au fost notate în scris sunt astfel concepute încât este evident că autorul a avut
mereu înaintea ochilor persoana sau persoanele cărora se adresează. Din toate scrierile
Părinţilor Apostolici se remarcă duhul comuniunii, al comunicării interpersonale care-a
însufleţit Biserica primară şi care trăieşte veşnic în Ortodoxie.
O altă caracteristică importantă a acestor scrieri vizează statutul ierarhiei bisericeşti în
primele comunităţi creştine. Preot Profesor Doctor Ioan G. Coman consideră că – deşi
precizările Sfintei Scripturi, cu osebire acelea ale Sfântului Pavel cu privire la ierarhia
bisericească sunt destul de limpezi – simplitatea şi sfinţenia vieţii creştine de la început n-au
impus din primul moment pe episcopi, pe preoţi şi pe diaconi ca pe nişte personaje de linia
întâi14. Explicaţia pe care o dă este următoarea: smerenia profundă a clerului creştin făcea ca
el să stea în umbra fraţilor, cu excepţia zilelor de cult, când îi reveneau obligaţiile
binecunoscute de a liturghisi şi săvârşi Sfintele Taine. Apostolii, profeţii, glosolalii şi
predicatorii puneau în umbră persoanele smerite ale clericilor. De aici până la
desconsiderarea lor nu era decât un pas. Adesea, persecuţiile, molimele sau alte împrejurări
văduveau unele biserici sau comunităţi de episcopii lor sau de preoţi, lăsând pe credincioşi
în situaţii confuze sau incerte, care au generat atitudini necorespunzătoare faţă de cler. Ca
urmare, răspunzând unei nevoi practice, majoritatea operelor Părinţilor Apostolici prezintă
şi explică sensul şi importanţa ierarhiei bisericeşti. Că e vorba de alungarea preoţilor din
Biserică, aşa cum se petrecuse la Corint, după cum aflăm din Scrisoarea I a Sfântului
Clement, sau de recomandările calde pe care le fac Sfântul Ignatie Teoforul şi Policarp în
epistolele lor către diferite comunităţi pentru episcopi, preoţi şi diaconi, sau de sfaturile pe
care le dă Didahia în mod expres (<<Hirotoniţi-vă episcopi şi diaconi…şi nu-i
dispreţuiţi>>XV, 1-2), sau că e vorba de porunca Îngerului către Herma de a duce cuvântul
său la întâistătătorul locului, problema e prezentă.
E o problemă de ordin atât pentru structura, cât şi pentru mersul vieţii bisericeşti. Ea s-
a pus cu stingenţă autorilor post-apostolici, care, în general, sunt clerici şi, deci, chestiunea
îi privea în mod direct.

14
Ibidem, p. 69

16
 Biserica post-apostolică a moştenit o stare de aşteptare a Parusiei Domnului, aşteptare
înţeleasă uneori în mod greşit, motiv pentru care au luat naştere unele erezii şi situaţii de
indişciplină în cadrul vieţii ei dinamice. Ca urmare, s-a simţit nevoia unor lămuriri în
legătură cu acest aspect. Părinţii Apostolici au încercat pe de o parte să facă lumină în
problema teoretică cu privire la Parusia Domnului, iar pe de alta să disciplineze, prin sfaturi
practice, viaţa comunităţilor creştine în aşteptarea Domnului.
Părinţii Apostolici, trăind în epoca cea mai sângeroasă ( şi cea mai glorioasă) din
istoria Bisericii, a persecuţiilor împotriva creştinilor, au notat anumite întâmplări şi
amănunte speciale din această epocă. Epistolele Sfântului Ignatie, scrise în drumul
martiriului de la Antiohia la Roma, ,,exprimă ethosul unui mare spirit care se duce de
bunăvoie la moarte. (…) Persecuţiile confirmă pe viu dinamismul şi vitalitatea micilor
comunităţi creştine sau a celor în formare. (s.n.). E o continuare a ethosului lui Hristos care
a suferit moartea pe cruce.”15 Modelele martirilor însufleţeau Biserica.
„Părinţii apostolici se simt înnobilaţi şi oarecum fericiţi prin persecuţii. (…) Lucru
semnificativ, Bărbaţii Apostolici în general nu protestează împotriva persecuţiilor, cum o
vor face apologeţii. Martirii dintre ei au, mai degrabă, aerul unei mari satisfacţii, întrucât,
prin persecuţii, li se dă prilejul autorealizării lor. <<Dacă fiarele nu vor voi să mă mănânce,
le voi sili eu>>, zice Sfântul Ignatie către Romani (v.,2)”16
Bărbaţii Apostolici au încercat, atât prin modelul concret al vieţii lor, cât şi prin
scrierile lor, să impună comunităţilor creştine de la începuturi cel mai înalt model de
vieţuire: acela al lui Hristos. Sfântul Ignatie spune romanilor că el vrea să sufere patima pe
care a îndurat-o Domnul Său.
În concluzie, literatura Părinţilor apostolici oferă un tablou amplu asupra stării morale
a comunităţilor creştine din primele veacuri; se evidenţiază ţinuta morală înaltă pe care
trebuie să o aibă membrii Bisericii; se critică laxismul sau indisciplina; se subliniază
frumuseţea urcuşului duhovnicesc în cadrul Bisericii şi importanţa râvnei pentru
îmbunătăţire.
Ştim ce pagini sugestive s-au scris în Didahia despre „calea vieţii şi calea morţii” şi în
Pseudo – Barnaba despre <<calea luminii şi calea întunericului>>. Larga bază de discuţie în
Scrisoarea I către Corinteni a Sfântului Clement Romanul o alcătuieşte problema ascultării
faţă de autorităţile bisericeşti. Aproape tot cuprinsul Păstorului lui Herma tratează despre
starea morală a comunităţii romane. Sub formă apocaliptică, autorul primeşte însărcinarea

15
Ibidem, p. 71
16
Ibidem, p. 71

17
din partea îngerului să transmită conducătorului comunităţii porunca de a ridica nivelul
creştinilor prin pocăinţă. Fără curăţia vieţii prin smerenie, dragoste şi ascultare, nu e
posibilă virtutea şi prezenţa lui Hristos prin care să se facă faţă persecuţiilor şi urcuşului
duhovnicesc. Asemenea Didahiei, Păstorul din Herma e o încercare de a prezenta
elementele moralei creştine la zi, prezentare impusă de nivelul scăzut al unora din
comunităţile mai vechi sau mai noi, în care întâmplări deosebite, lipsa de vigilenţă a
conducătorilor sau neîncetatul pogorământ la care firea omenească îndeamnă chiar şi pe cei
buni, produceau abateri, confuzii sau delăsări păgubitoare.
Alteori, comunităţile sunt îndemnate să ducă mai departe lucrul bun, pe care l-au
început, adică nevoinţa după desăvârşire.17

A. << Învăţătura celor doisprezece Apostoli>>

itropolitul Filotei Virieniu publică epocala sa descoperire la Constantinopol, în

1883, sub titlul Dιδαχή των δώδεκα ̀αποστόλων ὲκ του ιεροσολυμίτικου χειρογραφου, νυν
πρωτον εκδιδομενη μετά προλεγομένων καί σημειώσεων … υπο Φιλοθέον Βρυεννίου
μιτροπολίτου Νικομηδείας, ’Εν Κωνσταντινουπόλεί.

17
Ibidem, p. 71-72

18
 O dată cu descoperirea acestui text cercetătorii au mai constatat că antichitatea
creştină a cunoscut Didahia, a preţuit-o, socotind-o chiar inspirată, a citit-o şi a folosit-o,
textual sau prelucrat, fără să-i spună numele.
Autorul, necunoscut până astăzi, oferă o imagine fidelă a ceea ce se înţelegea prin
viaţa creştină în Biserica primară din jurul anului 100, în mediul siro-palestinian unde,
probabil , a apărut Didahia.
Astfel, primele şase capitole sunt o „cateheză morală” 18 , constituindu-se într-un
„tratat”19 despre <<cele două căi>>: calea vieţii, întemeiată pe dragostea de Dumnezeu şi
de aproapele nostru (1,2), pe o serie de porunci negative ( 2, 1-3, 6) şi pozitive (3,7-10), pe
conducerea înţeleaptă a casei şi familiei (4, 9-11) şi calea morţii, descrisă în capitolul 5, 1-
2, printr-un „catalog” 20 de vicii care trebuie evitate.
Este de remarcat accentul pus pe necesitatea unei ţinute individuale înalte în cadrul
comunităţii creştine, pe respectul datorat păstorilor în Biserică, pe ascultare şi evitarea
dezbinărilor: <<Fiul meu, îţi vei aduce aminte zi şi noapte de cel ce-ţi spune cuvântul lui
Dumnezeu şi-l vei respecta ca pe Domnul. Vei cerceta zilnic faţa sfinţilor, pentru ca să te
odihneşti întru cuvintele lor. Nu vei face despărţitură, ci vei împăca pe cei ce se
ceartă>>(4, 1-4)
Problema socială a bunurilor materiale, ilustrată pe larg atât în capitolul I cât şi
capitolul IV, demonstrează caritatea care alimenta viaţa de obşte în Biserica primară,
continuând stilul unei vieţi comunionale, întemeiate de Sfinţii Apostoli prin împlinirea
cuvântului Evangheliei: <<Nu-ţi vei întoarce faţa de la cel în nevoie, ci vei avea toate în
comun cu fratele tău şi nu vei zice că sunt proprii; căci dacă în nemurire sunteţi de obşte,
cu cât mai mult în cele muritoare?>>(4, 7-8) .
Problema vieţii de obşte era în societatea creştină a vremii de o deosebită importanţă:
se urmărea ca să se îndrepte una din cele mai cumplite plăgi ale epocii sclavagiste şi anume
sărăcia totală a unor membrii ai Bisericii.
Atât copiii, cât şi sclavii se recomanda să fie educaţi astfel încât să ducă o viaţă
morală corespunzătoare învăţăturii Bisericii. Sclavii sunt îndemnaţi să se supună stăpânilor
lor ca şi chipului lui Dumnezeu, dar şi stăpânii sunt sfătuiţi să se poarte blând cu sclavii
pentru că, altfel, aceştia s-ar putea să nu se mai teamă de Dumnezeu şi, în consecinţă, să
iasă din Biserică.

18
I. Tixeront, op. cit., p.36
19
Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine (I), Editura Polirom,
Iaşi, 2001, p.147
20
Ibidem, p.148

19
 Îndrumările în legătură cu educaţia copiilor şi a sclavilor sunt inspirate din Scrierile
către Efeseni şi către Filimon ale Sfântului Apostol Pavel. Didahia nu face paşi mai
departe în problema sclavilor faţă de doctrina paulină: Biserica nu aboleşte legalmente
sclavajul, pentru că nici nu putea s-o facă în limitele şi împotriva unui stat sclavagist ca cel
roman; religios şi moralmente, ea ridicase însă pe sclavi la egalitate cu stăpânii; uneori îi
înalţă în ierarhia bisericească până la rangul de episcopi, dar socialmente şi legalmente în
stat ei rămâneau tot sclavi.21
Foarte important în ceea ce priveşte mărturia Sfintei Tradiţii cu privire la mărturisirea
păcatelor este paragraful care încheie prezentarea a ceea ce autorul numeşte <<calea
vieţii>>: <<În Biserică să-ţi mărturiseşti păcatele tale şi să nu te duci la rugăciune cu
conştiinţa rea. Aceasta este calea vieţii>>(4,14). Trebuie remarcat, împotriva sectelor care
neagă caracterul sacramental al Sfintei Spovedanii, că autorul nu recomandă mărturisirea
păcatelor oricum şi oriunde ci <<în Biserică>>; faptul că îndemnul începe cu sublinierea
acestei circumstanţe accentuează necesitatea ei pentru validitatea actului mărturisirii
(curăţirea conştiinţei), Biserica fiind prin excelenţă spaţiul sacru al săvârşirii Sfintelor
Taine.
Ocupând în textul Didahiei un spaţiu mult mai restrâns decât <<calea vieţii>> ( un
singur capitol faţă de cele anterioare), << calea morţii>>este opusă vieţii duhovniceşti,
vieţii în Biserică, este opusă Vieţii. După ce a descris materialul din care e formată <<calea
morţii>>, de la ucidere până la lipsa de teamă, autorul prezintă pe cei ce merg pe această
cale: <<Persecutorii celor buni, cei ce urăsc adevărul, cei ce iubesc minciuna, cei ce nu
cunosc răsplata dreptăţii, cei ce nu se lipsesc de bine, nici de judecata cea dreaptă, cei care
stau de veghe nu pentru bine, ci pentru rău, care sunt departe de blândeţe şi răbdare, cei
care iubesc cele zadarnice şi urmăresc răsplata, cei care n-au milă faţă de cel sărac, care
nu-şi dau osteneala pentru cel necăjit, cei care nu cunosc pe Creatorul lor, ucigaşii de
copii…cei care asupresc pe cel necăjit, avocaţii bogaţilor, judecătorii nedrepţi ai săracilor,
cei întinaţi cu tot felul de păcate. Fiilor, liberaţi-vă de toate acestea>>(5, 2). Pe lângă acest
îndemn din finalul capitolului al cincilea, capitolul următor – concluzia prezentării celor
două căi – conţine îndemnul la desăvârşire, iar pentru cine nu e în măsură să atingă acest
ideal, se recomandă să-şi dea osteneala pentru cât poate: <<Vezi ca nu cumva cineva să te
depărteze de la acest drum al Didahiei, pentru că te povăţuieşte în afara lui Dumnezeu.
Dacă poţi să porţi întregul jug al Domnului, vei fi desăvârşit, iar dacă nu poţi fă ce poţi. Cu

21
Profesor Doctor I.G. Coman, op. cit., p. 101.

20
privire la mâncare, poartă ce poţi. Abţine-te cât poţi de la jertfe aduse idolilor, căci ele
sunt slujirea zeilor morţii>>(6, 1-3). E aici un echilibru care ţine seama de realitatea strictă
a faptelor 22 .
Tot cu privire la varietatea de nivel religios şi moral din comunitatea căreia îi este
adresată Didahia este şi formula din finalul rugăciunii de mulţumire pentru Sfânta
Euharistie, din capitolul X-lea: <<Dacă este cineva sfânt, să vină! Dacă nu este, să se
pocăiască!>>(10,4). Cu alte cuvinte, în synaxa euharistică sunt chemaţi cei sfinţi, dar nu
numai ei, ci şi cei care se vor sfinţi prin pocăinţă. Prin urmare, se remarcă ideea implicită că
sfinţenia Bisericii nu ţine de sfinţenia membrilor ei, ci prin sfinţenia Bisericii (trupul tainic
al lui Hristos) mădularele ei se desăvârşesc.
Condiţia curăţirii sufleteşti prin Sfânta Spovedanie, prealabilă participării la synaxa
euharistică, este subliniată şi în capitolul al XIV-lea: << Când vă adunaţi în Duminica
Domnului, frângeţi pâinea şi mulţumiţi, după ce mai întâi v-aţi mărturisit păcatele voastre,
ca jertfa voastră să fie curată>>(14, 1).
Doctrina despre cele două căi, însuşirea ei era necesară, ca minimă cateheză, pentru
primirea Sfintelor Taine, în special a Botezului, prin care credinciosul este încorporat în
Biserică. Cu privire la acesta, Didahia precizează: <<După ce aţi spus mai înainte toate
cele de mai sus, botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, în apă
proaspătă. Iar dacă nu ai apă proaspătă, botează în altă apă; iar dacă nu poţi în apă rece,
în apă caldă. Dacă nu ai nici una nici alta, toarnă pe cap de trei ori apă în numele Tatălui
şi al Fiului şi al Sfântului Duh.>>(7, 13).
Didahia recomandă şi post întregului ansamblu baptismal: cel care se botează trebuie
să postească cel puţin o zi sau două înainte; cel care botează „şi alţii câţiva adică prieteni şi
cunoscuţi să postească,dacă pot”. Este reprodusă întocmai formula scripturistică dată de
Însuşi Mântuitorul (Matei XXVIII, 19) pentru ca Botezul să se săvârşească în numele
Sfintei Treimi; repetarea acestei formule în textul Didahahiei subliniază necesitatea
fidelităţii în împlinirea poruncii Domnului. Didahia recomandă ca, în cazul când nu e apă
suficientă, Botezul să se săvârşească prin turnare sau prin stropire pe cap. Avem aici cea
mai veche mărturie despre posibilitatea realizării în acest mod a Botezului, dar se subliniază
că numai în cazuri de excepţie şi nu în mod obişnuit curent, cum se realizează în Biserica
Romano-Catolică.
Un alt element de tradiţie bisericească din epoca Didahiei este postul creştin. Autorul
recomandă: <<Iar postul vostru să nu fie în acelaşi timp cu al făţarnicilor; aceştia postesc
22
Ibidem, p.102

21
lunea şi joia; voi însă să postiţi miercuri şi vineri>>( 8,1); dacă creştinii ar posti în acelaşi
timp cu fariseii, ei s-ar molipsi de ţinuta lor exterioară; prin urmare, creştinii sunt sfătuiţi să
se distingă de aceştia.
Cu postul e emisă rugăciunea care trebuie să fie <<cum a poruncit Domnul în
Evanghelia Sa>>( 8,2-3); este recomandată Rugăciunea Domnească <<de trei ori pe zi>>,
sugerându-se prin aceasta o împărăţie liturgică a timpului profan.
Despre Taina Sfintei Împărtăşanii, autorul Didahiei scrie: <<cu privire la Euharistie
să mulţumiţi astfel: întâi pentru potir: Îţi mulţumim,Tată al nostru, pentru sfânta viţă a lui
David, copilul Tău, pe care ne-ai dat-o, ne-ai făcut-o cunoscută prin Fiul Tău. Ţie slava în
veci. Pentru frângerea pâinii: Îţi mulţumim, Tată al nostru, pentru viaţa şi pentru
cunoştinţa pe care ni le-ai arătat prin Iisus, copilul Tău. Slavă Ţie în veci. După cum
această pâine frântă era împrăştiată pe munţi şi fiind adunată a ajuns una, tot aşa să se
adune Biserica Ta de la marginile lumii în împărăţia Ta. Că a Ta este slava şi puterea prin
Iisus Hristos în veci.>>(9,1-4).Avem aici una din cele mai vechi variante ale formulei
euharistice imediat post-apostolice. Preot Profesor Doctor I.G. Coman aminteşte că s-a zis,
poate pe bună dreptate, că acest imn din Didahie exprimă nucleul rugăciunii - epicleze
din Sfânta Euharistie – şi constituie geneza <<condacelor>>de mai târziu.23.
Ca şi la ceilalţi Părinţi Apostolici, şi cu precădere la Sfântul Ignatie al Antiohiei, în
Învăţătura celor doisprezeceApostoli se conturează o eclesiologie de natură euharistică,
concepţie care-a însufleţit Biserica primară, păstrându-i peste veacuri unitatea şi identitatea
fiinţială în Ortodoxie. Nu există, poate, nimic atât de adânc înrădăcinat în istoria Bisericii-
afirma I.Zizioulos – ca structura euharistică a primelor comunităţi. Subliniind faptul că nu
exista şi nu există opoziţie între local şi universal în Biserică, pentru că „Biserica locală este
locul în care sălăşluieşte Biserica în întregimea ei”24, este manifestarea în concret a
universalului, Zizioulas evidenţiază că „deja în cartea Didahia, la sfârşitul primului secol
sau la începuitul celui de-al doilea, era exprimată limpede ideea că în Euharistie Biserica
experiază ceea ce este făgăduit prin Parusie, anume unitatea eshatologică a tuturor în
Hristos: <<După cum această pâine frântă era împărţită pe munţi şi fiind adunată a ajuns
una, tot aşa să se adune Biserica Ta de la marginea lumii în împărăţia Ta>>(9,4)”25.
„Natura comunităţii era determinată de faptul că ea era <<euharistică>>, consista
adică în comunitatea trupului lui Hristos în totalitatea Sa şi în cuprinderea tuturor în El.
Ceea ce fiecare comunitate euharistică era chemată să reveleze nu era o parte a lui Hristos,
23
Pr. Prof. I. G. Coman, op.cit., p.104
24
I.Zizioulas, Fiinţa eclesială, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996, p.179
25
Ibidem, p.161

22
ci Hristos întreg, nu o unitate parţială sau locală, ci deplina unitate eshatologică a tuturor în
Hristos. Era concretizarea şi localizarea generalului, ,,o prezenţă reală a lui καθόλον
(întregului) în καθεκαστον”26( fiecare parte) în adevăratul sens aristotelic al termenului –
κατέκαστον nu este o parte din καθόλον, ci expresia sa concretă. Din pasajul mai sus citat
din Didahie, cât şi din rugăciunea de mulţumire pentru Sfânta Împărtăşanie - <<Adu-ţi
aminte, Doamne, de Biserica Ta, ca s-o izbăveşti de tot răul şi s-o desăvârşeşti în dragostea
Ta şi adună din patru vânturi această Biserică sfinţită în împărăţia Ta pe care ai pregătit-
o>> (Didahia 10, 4) – Zizioulas arată că „adunarea euharistică era înţeleasă ca revelaţia
unităţii eshatologice a tuturor în Hristos, ceea ce înseamnă că o excludere reciprocă între
local şi universal nu era posibilă într-un context euharistic, una fiind automat inclusă în
cealaltă.”27 În Didahie se arată că ,,Euharistia este momentul eshatologic prin excelenţă al
Bisericii, deoarece dispune lucrurile în vederea convocării poporului răspândit al lui
Dumnezeu, pentru a-l aduna de la marginile pământului, într-un singur loc, unindu-i pe cei
mulţi într-unul singur şi dând hic et hunc pregustarea vieţii veşnice a lui Dumnezeu”28
Această pregustare în Duh a vieţii veşnice presupune o curăţire baptismală: <<Nimeni
să nu mănânce şi să nu bea din Euharistia voastră, ci numai cei botezaţi în numele
Domnului. Căci despre acest lucru a zis Domnul: Nu daţi câinilor ce este sfânt>>(Didahia
9, 5).
După împărţire şi agapă, adresanţii Didahiei sunt îndemnaţi să se roage astfel:<< Îţi
mulţumim, Părinte Sfinte, pentru sfânt numele Tău, pe care l-ai făcut să sălăşluiască în
inimile noastre şi pentru ştiinţa, credinţa şi nemurirea pe care ni le-ai arătat prin Iisus,
copilul Tău; slavă Ţie în veci! Tu, Stăpâne Atotputernice, ai zidit toate pentru numele Tău,
ai dat hrană şi băutură oamenilor spre folosinţă, pentru ca să-ţi mulţumească, iar nouă
(creştinilor) ne-ai oferit cu generozitate hrană şi băutură duhovnicească şi viaţa veşnică,
prin copilul Tău. Înainte de toate îţi mulţumim că eşti puternic, slavă Ţie, în veci!
>>(Didahia,10,1-3).Această rugăciune post-euharistică e mai lungă decât însăşi formula
euharistică, întrucât ,,n-avea caracterul ritual al acesteia, ci era mai degajată şi îmbrăţişa atât
actul euharistic, cât şi masa care urma, sau agapa. Probabil, în alte părţi, această rugăciune
varia şi ca fond şi ca întindere. Avem aici un interesant element de tradiţie29.
Un alt element de tradiţie este ordinea celor trei daruri pe care Dumnezeu le-a făcut
creştinilor prin Iisus Hristos: ştiinţa, credinţa şi nemurirea; acestea, observă Preot Profesor

26
Ibidem, p.173
27
Ibidem, p.174
28
Ibidem, p.213
29
Pr. Prof. Dr. I.G. Coman, op.cit., p.104-105

23
Doctor I. G. Coman, merg în ordine crescândă: ştiinţa începe, credinţa întăreşte şi
nemurirea încunună ; credinţa se află în centrul urcuşului duhovnicesc. ,,E în această ordine
a celor trei daruri un început interesant de teologhisire. Tot aşa de interesantă este şi
susţinerea că în timp ce Dumnezeu a dat tuturor oamenilor hrană şi băutură naturală,
creştinilor le-a oferit hrană şi băutură duhovnicească, adică Sfânta Euharistie.”30
Consumarea Euharistiei aduce viaţa veşnică, aşa cum găsim precizat şi la un autor
contemporan Didahiei, Sfântul Ignatie Teoforul, care numeşte Sfânta Euharistie <<leacul
nemuriri>> (Efes. XX,2).
„Este prezentă şi ideea desăvârşirii Bisericii prin dragostea lui Dumnezeu, idee
scumpă tradiţiei creştine şi care constituie centrul vieţii bisericeşti. Biserica se resoarbe
până la urmă în împărăţia lui Dumnezeu”31.Grija accentuată faţă de Biserică arată că ea era
primejduită de schisme, erezii şi alte neajunsuri, care-i ameninţau unitatea.
Didahia vorbeşte şi despre un element important, indispensabil în viaţa Bisericii:
ierarhia bisericească, cea itinerantă – frecventă în primele secole creştine – şi cea stabilă.
Ierarhia itinerantă este alcătuită din apostoli32,profeţi şi învăţători. Aceştia trebuie să
fie respectaţi şi primiţi ca pe Însuşi Domnul; nu trebuie să rămână într-un loc mai mult de
două zile; când pleacă, să nu ia decât pâine, pentru a-i ajunge până la găzduirea următoare;
dacă cere bani, spune Didahia, e un fals apostol (profet). Învăţătorul care predă învăţătura
de care s-a vorbit mai sus să fie primit, dar cel care, pervertit, prezintă o altă învăţătură spre
a provoca pierzanie să nu fie ascultat. Profetul care predică adevărul, dar nu face ceea ce
spune e un profet fals. Nu oricine vorbeşte despre Adevăr e profet, ci numai acela care are
şi purtările Domnului – subliniază Didahia.
Toţi membrii comunităţii vor da primiţii profeţilor din produsele vinului, ale ariei, ale
vitelor cornute şi ale oilor. Aceasta pentru că profeţii sunt arhiereii credincioşilor (13, 3).
Lor li se îngăduie să aducă la Euharistie rugăciuni de mulţumire câte vor.
Dacă credincioşii n-au profeţi, sunt îndemnaţi să dea săracilor pârga muncii lor.
Didahia prevede şi tratamentul privitor la ierarhia stabilă. În primul rând se indică
fără nici un echivoc: <<Hirotoniţi-vă vouă episcopii şi diaconii, vrednici de Domnul,
bărbaţi blânzi, neiubitori de argint, adevăraţi şi încercaţi; că şi ei îndeplinesc slujirea
profeţilor şi dascălilor>>(15, 1). Aceştia trebuie să fie respectaţi ca şi profeţii şi învăţătorii,
întrucât şi ei sunt chemaţi într-o slujire specială în Biserică, prin hirotonisire. Evenimentul
30
Ibidem, p.105
31
Ibidem, p.105
32
,,…acest apostolat… diferă esenţial de proto-apostolatul celor doisprezece, care posedau plenitudinea
darurilor”, dată lor de Mântuitorul printr-o „chemare nominală” , Serghei Bulgakov, Ortodoxia, traducere de
N. Grosu, Editura Paideea, Bucureşti , 1997, p.47-48

24
hirotoniei este unul harismatic întrucât are loc într-un context epicletic, în cursul adunărilor
euharistice. Acest lucru se înţelege din capitolul al XV-lea al Didahiei, privind hirotonia,
legat de capitolul al XIV-lea – referitor la Euharistia duminicală – prin cuvântul
<<deci>>.33Se face aici o distincţie clară între credincioşi şi ierarhia bisericească, fie ea
stabilă sau itinerantă relevându-se în mod evident structura ierarhică, sacramentală, a
Bisericii. Aceasta constituie o mărturie a tradiţiei ortodoxe, un argument solid împotriva
protestanţilor şi a sectelor neoprotestante care contestă sacerdoţiul.
Didahia prescrie şi comportamentul care trebuie adoptat faţă de creştinii călători. Se
recomandă ca orice credincios să fie primit în numele Domnului şi după aceea cercetat. Nu
va rămâne în comunitate decât o zi sau două, sau cel mult trei, dacă nevoia o cere. Dacă
vrea să se stabilească în comunitate şi este <<meseriaş, să lucreze şi să mănânce; dar dacă
nu are o meserie, socotiţi-vă după priceperea voastră, ca să nu trăiască cu voi împreună un
creştin trândav. Iar dacă nu vrea să facă aşa, atunci face neguţătorie cu Hristos. Fiţi cu
luare aminte cu unii ca aceştia>>( 12,3-5). Recomandarea este de o înaltă nobleţe morală:
un creştin nu poate trăi decât din munca lui.
Nivelul duhovnicesc al comunităţii e în funcţie de conducătorii ei, dar şi de aşteptarea
înfrigurată a Parusiei. Partea a patra, eshatologică – capitolul al XVI-lea – vorbeşte despre
<<zilele cele din urmă>>; venirea Domnului e iminentă, deşi nu se ştie când va fi.
Creştinii trebuie să privegheze asupra vieţii lor, să se adune des pentru a cerceta cele de
trebuinţă sufletelor lor, fiindcă nu le va folosi tot timpul credinţei, dacă ultimul moment nu-i
va găsi desăvârşiţi. Atunci vor trece oamenii prin focul încercării şi mulţi se vor scandaliza
şi vor pieri; cei ce vor stărui însă în credinţa lor, subliniază Didahia, vor fi mântuiţi de
blestem. Apoi se vor arăta semnele adevărului; primul va fi acela al cerului deschis, apoi
semnul glasului trâmbiţei şi al treilea semn învierea morţilor: <<atunci lumea va vedea pe
Domnul venind pe norii cerului>> (16,1-7).
Perspectiva Parusiei Domnuluii contribuie la producerea şi menţinerea tensiunii
spirituale în Biserica primară. Raportându-se la aceasta, creştinii de atunci nădăjduiau spre
desăvârşire ( Didahia, 16,2).
În concluzie, Didahia, acest document creştin cu mărturii din viaţa Bisericii primare,
confirmă pentru întreaga Biserică serbarea duminicii, iar pentru Biserica Ortodoxă, botezul
prin cufundare, împărtăşirea credincioşilor sub cele două forme şi folosirea pâinii dospite
pentru Sfânta Euharistie. Sfânta Scriptură nu e folosită textual foarte des, dar duhul ei

33
I. Zizioulas, op.cit. ,p. 219-220

25
respiră la fiecare pas, demonstrând că anima viaţa Bisericii primului secol creştin şi că-n
lumina ei a fost concepută Didahia.

B. Scrierile Sfântului Clement Romanul

a) <<Epistola I către Corinteni>>

Scrisă la sfârşitul unei persecuţii ( capitolul VII), cea a lui Domiţian, între anii 96 şi
98, Epistola I către Corinteni s-a bucurat în Antichitate de cea mai înaltă stimă, până într-
acolo încât a fost citată de mulţi scriitori bisericeşti ca operă din care s-au inspirat 34, fiind
înglobată în codicii Bibliei35.
Ca şi odinioară Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Clement, episcopul Romei, le scrie
locuitorilor cu scopul de a arăta importanţa păstrării disciplinei în Biserica lor locală,
întrucât lipsa de disciplină aducea năruirea comuniunii şi unităţii Bisericii. Ordinea din
34
Tixeront, op.cit., p.17
35
Pr. Dr. D. Fecioru, op. cit. p. 41

26
 Biserică se concretizează în structura ei ierarhică, în respectarea acestei orânduieli de către
întreaga comunitate; de aceea, răzvrătirea acelora care au alungat din funcţie pe preoţi –
arată Sfântul Clement – împiedică comuniunea Bisericii.
În partea introductivă a epistolei, Sfântul Clement descrie starea înfloritoare a
Bisericii Corintului din vremea când domnea pacea, dragostea, credinţa şi virtutea şi starea
deplorabilă pe care a adus-o <<între aleşii lui Dumnezeu răscoala necurată şi nelegiuită,
străină şi nemaiauzită>> ( capitolul I). Ca urmare, Sfântul Clement dă o serie de îndemnuri
pentru practicarea virtuţilor creştine: dragostea, pocăinţa, ascultarea, evlavia, smerenia,
toate în stare să îndepărteze din suflete invidia, care a dat naştere tulburărilor din Biserică,
şi să aducă pacea, liniştea şi ordinea. Apoi ilustrează binefacerile acestor virtuţi cu exemple
din Vechiul Testament, din viaţa Mântuitorului şi a sfinţilor şi dă ca pildă armonia din
natură, care reflectă bunătatea lui Dumnezeu şi în acelaşi timp chemarea, vocaţia creştinului
de a-şi asuma această bunătate, iubire, prin comuniunea în Biserică: << De aceea, întrucât
am fost făcuţi părtaşi la fapte multe, mari şi ilustre, să ne întoarcem la scopul păcii care
ne-a fost dat de la început, să privim cu atenţie la Părintele şi Creatorul universului şi să ne
ataşăm cu tărie de darurile şi binefacerile măreţe şi excepţionale ale păcii sale.
Anotimpurile: primăvara, vara, toamna şi iarna urmează în pace unele altora. Vânturile îşi
fac, fiecare la vremea sa, datoria, fără împiedicare, izvoare perene create pentru folosinţă
şi sănătate îşi oferă abundenţa fără încetare pentru susţinerea vieţii oamenilor. Chiar şi
fiinţele cele mai mici se grupează în pace şi înţelegere.(s.n). Marele Creator şi Stăpân al
universului a poruncit să fie toate acestea în pace şi înţelegere, făcând bine tuturor, dar
mai presus de toate nouă, creştinilor, care ne-am refugiat la milosârdia Lui prin Domnul
Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava şi măreţia în vecii vecilor. Amin>>(capitolul XX).
Această lecţie de ordine, bună înţelegere şi supunere, pe care întreaga fire o dă continuu,
trebuie să fie înţeleasă prin prisma prezenţei dumnezeieşti, ,,prezenţă care uneşte într-o
singură realitate existenţială deopotrivă ceea ce este dat şi ceea ce este cerut, prezenţa Celui
Care asigură în El Însuşi comunitatea şi creaţia întreagă, prin faptul că este existenţial inclus
în amândouă.”36 De aceea, depăşirea tuturor sciziunilor în Biserică este raportată la
Persoana Mântuitorului, în Care orice dihotomie dispare: <<Să se păstreze întregul nostru
trup în Iisus Hristos – spune Sfântul Clement – şi fiecare să se supună semenului său în
harul în care a fost aşezat>> (38, 1).
Sunt invocate, cu putere de exemplu, rânduielile militare, pentru a sugera necesitatea
şi firescul structurii ierarhice în Biserică: <<Fraţilor, să ducem viaţă de ostaşi şi cu toată
36
I. Zizioulas, op. cit., p. 180.

27
puterea sub poruncile neprihănite ale lui Dumnezeu. Să ne gândim numai la cei ce fac
serviciu militar sub comandanţii noştri; cât de ordonaţi, cât de ascultători, cât de supuşi
execută ei cele ce li se poruncesc. Nu toţi sunt eparhi, nu toţi sunt hiliarhi, nu toţi sunt
centurioni, nu toţi sunt semicenturioni şi nici ce urmează după aceştia, ci fiecare, în rangul
său, execută poruncile împăratului şi ale comandanţilor. Cei mari nu pot să existe fără cei
mici, nici cei mici fără cei mari; ei sunt toţi amestecaţi şi în aceasta stă folosul>>(37, 1-4).
În continuare Sfântul Clement dezvoltă ideea cuprinsă şi în Epistola I a Sfântului Apostol
Pavel către Corinteni (capitolul 12), conform căreia Biserica este trupul lui Hristos, compus
din diverse mădulare; toate aceste mădulare, deşi sunt de valoare egală, în calitate de
membre ale aceluiaşi trup, se deosebesc în privinţa locului şi a funcţiunii lor; de aceea,
darurile diferă, precum diferă şi slujbele sau responsabilităţile în Biserică; Spiritul însă este
unul: al iubirii care păstrează în Biserică rânduiala comunităţii: <<Să luăm ca exemplu
trupul nostru: capul nu înseamnă nimic fără picioare şi nici picioarele fără cap. Cele mai
neînsemnate mădulare ale trupului nostru sunt necesare şi folositoare întregului trup, dar ele
toate sunt unite şi stau într-o singură supunere pentru conservarea întregului trup>>(37, 5).
Ca urmare, Sfântul Clement îndeamnă pe fiecare să-şi asume propriul statut în Biserică şi,
prin aceasta, să respecte pe al celorlalţi (38, 1). El face distincţie între ,,aceia cărora li s-a
dat de la Dumnezeu harul” şi ceilalţi membrii ai Bisericii, fără a minimaliza pe cei din
urmă: << Să ne alipim, dar, de aceia cărora li s-a dat de la Dumnezeu harul. Să ne îmbrăcăm
cu unirea, smerindu-ne, înfrânându-ne, depărtându-ne de vorbire de rău şi clevetire, fiind
drepţi prin fapte nu prin cuvinte.>>(30, 3) Este de remarcat că Sfântul Clement se exprimă
la persoana I, plural; deşi este şi el unul dintre cei investiţi haric de Dumnezeu – este
episcop – se plasează alături de ceilalţi membrii ai Bisericii prin legătura iubirii, care
înseamnă unire, smerenie şi ferirea de tot răul.
Pentru a-i convinge pe tinerii corinteni care se răzvrătiseră împotriva presbiterilor de
necesitatea respectării ierarhiei bisericeşti; Sfântul Clement explică originea, scopul şi
responsabilităţile acesteia. Astfel, preoţia a apărut ca o funcţie sau ca un mijloc de a săvârşi
la vreme şi la momentul cuvenit cele ale evlaviei: <<Dumnezeu a poruncit ca proaducerile
şi slujirile sacre (τάσ προσφοράς καίλιτουργίας ) să I le săvârşim nu la întâmplare şi în
neorânduială, ci la vreme şi la ceasuri stabilite. El a hotărât nu numai vremea acestor
slujiri, ci şi locul şi persoanele care aveau să fie însărcinate cu aceasta! Sunt bine primiţi şi
fericiţi ceia care săvârşesc pro – aducerile lor la vremea cuvenită. Ascultând de porunca
Domnului, ei nu greşesc. Aceşti săvârşitori sunt arhiereul, preoţii şi leviţii: arhiereului i s-
au dat sarcini proprii, preoţilor li s-a rânduit locul propriu, iar leviţilor ( diaconilor) li s-au

28
stabilit slujitori proprii. Omul laic e legat de porunci referitoare la omul laic>> (40, 5).
Dacă acest text nu este interpolat – consideră Preot Profesor Doctor I. G. Coman, subliniind
şi că până acum critica n-a ridicat nici o obiecţie împotriva lui – el este de o excepţională
importanţă istorică pentru existenţa celor trei trepte ale ierarhiei bisericeşti în jurul anului
10037. Atrage atenţia folosirea de trei ori a termenului <<proprii>>sau<<propriu>>aplicat
definirii generale a fiecăruia din cele trei trepte. Ierarhia bisericească nu lucrează, deci, la
întâmplare; fiecăruia, în rangul său, i s-au dat sarcini precise şi responsabilităţi specifice; ca
urmare, nimănui nu-i este îngăduit să depăşească regula stabilită a slujbei sale. Inclusiv
laicii sunt chemaţi să împlinească porunci conforme cu statutul lor. Ei nu sunt, deci, priviţi
ca un subiect pasiv al ierarhiei ci, întrucât fraza cu privire la responsabilităţile lor este
imediat următoare celei care subliniază sarcinile <<proprii>>fiecărei trepte ierarhice,
înseamnă că ,,sunt şi ei harismatici, dar într-un înţeles mărginit, cu deosebire în ceea ce
priveşte slujba liturgică şi săvârşirea tainelor”38. În acest sens (al preoţiei universale) este
relevantă şi folosirea cuvântului tagma (sau τάξις, în greacă) pentru laicat, ceea ce duce la
ideea ,,încorporării celui botezat într-un ordo determinat din Biserică”.39
Sfântul Clement argumentează dreptul divin al ierarhiei prin raportarea la succesiunea
apostolică: preoţia vine de la Apostoli, Apostolii de la Hristos, iar Hristos de la Dumnezeu;
Dumnezeu a trimis pe Hristos, Hristos pe Apostoli şi Apostolii pe preoţi. Trimiterea
Apostolilor şi a preoţilor s-a făcut <<în bună rânduială, după voinţa lui Dumnezeu>>.
Predicând prin sate şi oraşe, Apostolii au rânduit episcopi şi diaconi << pe cei care au
crezut întâi, după ce au fost probaţi de Domnul>> pentru folosul celor <<ce aveau să
creadă>> (42, 4). Termenul de episcop de aici desemnează şi pe episcopi şi pe preoţi, aşa
cum termenul de presbiteri, mai frecvent întrebuinţat de Clement (21,6; 47,6; 54,2; 57,1),
desemnează şi pe preoţi şi pe episcopi; asemenea şi termenul de episcopat (έπισκοπή),
folosit de două ori în scrisoare (44, 1; 50, 3)desemnează şi episcopatul şi preoţia. Sinonimia
între preoţie şi episcopat – sub aspect terminologic – o întâlnim întâi la Sfântul Apostol
Pavel (I Timotei 3; Tit 1), însă, aşa cum s-a arătat mai sus, la sfârşitul secolului I al erei
creştine, (de când datează Epistola I către Corinteni a Sfântului Clement) se făcea deja
distincţie între cele două slujiri ierarhice.
Disociind între abordarea <<istorică>> şi abordarea << eshatologică>> a
succesiunii apostolice în Biserică, Ioanis Zizioulas identifică în prima Epistolă către
Corinteni (42, 1-2) a Sfântului Clement aspectul liniar, istoric al acesteia. ,,Schema
37
Pr. Prof. Dr. I. G. Coman, op. cit.., p. 125
38
S. Bulgakov, op. cit., p. 56
39
I .Zizioulas, op. cit., nota 79, p.220

29
<<Dumnezeu trimite pe Hristos – Hristos trimite pe Apostoli.>> devine baza noţiunii de
continuitate în termenii procesului istoric”40. Implicaţiile teologice ale acestei perspective
sunt relevante pentru conştiinţa membrilor Bisericii: ,,În abordarea istorică principalele
componente ale continuităţii sunt următoarele: cine spune continuitate spune succesiune sau
supravieţuire în timp fără întrerupere între trecut şi prezent, între prezent şi viitor:
Succesiunea sau dăinuirea în timp a originilor apostolice ale Bisericii poate avea loc în
diferite moduri. Ea se poate realiza pe calea transmiterii anumitor puteri, a autorităţii etc.,
sau pe calea normativităţii, adică sub forma exemplelor de imitat. În orice caz, abordarea
istorică procură baza unei continuităţi retrospective cu trecutul. Funcţia anamnetică a
Bisericii serveşte aici într-un mod psihologic, conducând la crearea unei conştiinţe de
continuitate cu trecutul. Biserica îşi aminteşte de un timp numit <<apostolic>fie legându-
se de el prin anumiţi intermediari, fie copiind cât se poate de fidel această perioadă
normativă.”41
Sfântul Clement susţine dreptul divin al ierarhiei bisericeşti şi prin raportarea la Legea
cea Veche, în care este preînchipuită slujirea sacramentală din cea Nouă. Astfel, după ce
afirmă că Hristos, trimis de Dumnezeu, a trimis pe Apostoli, care <<au pus episcopi şi
diaconi, pentru cei ce aveau să creadă, pe cei care au crezut mai întâi>>, continuă: <<Şi
acest lucru n-a fost o noutate, că de multă vreme era scris despre episcopi şi diaconi; astfel
Scriptura zice undeva: Şi voi pune pe episcopii lor întru dreptate şi pe diaconii lor întru
credinţă>>(42,5).
Acestei profeţii de la Isaia, ( capitolul 60, versetul 17), Sfântul Clement îi adaugă, în
susţinerea argumentării sale, episodul Vechi Testamentar în care Moise descoperă, prin
lucrare dumnezeiască, poporului israelit, voia lui Dumnezeu. Răsculat din pricina preoţiei,
neştiind care dintre seminţii <<să fie împodobită cu acest nume slăvit>>, poporul ales
primeşte semn de la Dumnezeu că a rânduit doar una dintre cele doisprezece seminţii să
împlinească această slujire, ceea ce constituie o preînchipuire a ierarhiei bisericeşti.
Sfântul Clement îndeamnă pe creştini să cerceteze Sfintele Scripturi, <<cele date prin
Duhul Sfânt>>, întrucât <<nimic nedrept, nici neadevărat nu este scris în ele>>; astfel, se
subliniază: <<nu veţi găsi în ele că cei drepţi au fost alungaţi de bărbaţii cei cuvioşi. Au
fost prigoniţi drepţii, dar de nelegiuiţi; au fost închişi în temniţă, dar de necuvioşi; au fost
ucişi cu pietre, dar de cei fără de lege; au fost omorâţi, dar de cei cuprinşi de invidie
spurcată şi nedreaptă>>( 45, 1-4). Prin urmare nimic nu îndreptăţeşte prigonirea preoţilor,

40
I. Zizioulas, op. cit., p. 199
41
Ibidem, p. 202

30
întrucât cel care prigoneşte este nelegiuit prin însuşi faptul că prigoneşte. Mai mult decât
atât, Sfântul Clement spune Corintenilor cu durere că << din pricina nebuniei voastre se
aduce hulă numele Domnului, iar vouă primejdie>> (47,7). Este aici o încercare de a-i face
să conştientizeze înălţimea statutului de creştini, a chemării la nobleţea <<vieţuirii în
Hristos>>, a asumării încorporării în Biserică.
Pentru aceasta Sfântul Clement le sugerează ca vinovaţii să plece, părăsind
comunitatea creştină din Corint: <<Cine e între voi generos, cine e milostiv, cine e plin de
dragoste să zică: dacă răzvrătirea, cearta şi schizma au apărut din cauza mea, plec, mă
duc unde voiţi voi, şi execut poruncile mulţimii; numai turma lui Hristos să trăiască în pace
cu preoţii ei constituiţi>> (54,1-2). Căci, spune Sfântul Clement în acest loc: << nu mic ne
va fi păcatul dacă îndepărtăm din dregătoria de episcop pe cei care – au adus lui Dumnezeu
fără prihană şi cu cuvioşenie darurile>> (44, 4).
În acelaşi context se aminteşte că aceştia au fost puşi episcopi << cu aprobare întregii
Biserici>>(44, 39 ceea ce înseamnă că în Biserica primară Apostolii şi urmaşii acestora nu
au lucrat ca şi cum ar fi constituit o putere personală asupra poporului, independent de
acesta. Acest fapt stă ca mărturie pentru păstrarea nealterată a tradiţiei apostolice în Biserica
Ortodoxă: ,,până în prezent, poporul Bisericii are dreptul la o anumită participare la
alegerea episcopilor: poporul participă chiar la hirotonie, deşi ea este îndeplinită de
episcopi, căci, la un moment dat, este atribuţia poporului să strige dacă alesul este demn –
άγιος - sau nedemn.”42
Din toată epistola se remarcă ideea că mirenii nu sunt deloc un subiect pasiv al
ierarhiei, cu singura obligaţie de a asculta necondiţionat de deciziile acesteia, aşa cum se
interpretează în Biserica Romano-Catolică. Mai mult decât atât teologia romano – catolică
vrea să facă din Epistola către Corinteni a Sfântului Clement cel mai vechi document
patristic al primatului papal. Textul acesteia nu susţine această idee; intervenţia episcopului
Romei , pentru curmarea dezordinilor din Biserica Corintului n-a fost dictată de altceva
decât de sentimentul frăţietăţii creştine. Intervenind într-o problemă delicată din altă
Biserică locală, autorul nu-şi ia aerul de stăpân, ci de prieten care dă sfaturi unei comunităţi
în care s-a întâmplat un lucru regretabil. Propunerile sale sunt prezentate delicat, cuviincios
şi cu căldură. Nu e vorba aici de un primat jurisdicţional al lui Clement sau al Bisericii
Romane asupra Biserici din Corint, aşa cum s-a pretins şi se pretinde încă (J. Quasten ş.a).
Tonul scrisorii, analizele cu numeroase exemple asupra disciplinei şi unităţii Bisericii ca
trup al lui Hristos, propunerile înseşi către răzvrătiţi, de a se supune preoţilor sau de a pleca
42
Serghei Bulgakov, op. cit., p. 56

31
din comunitate, nu implică un primat de jurisdicţie, ci un primat al adevărului (St.
Papadopoulos), adevăr pe care tinerii corinteni nu-l ştiau sau îl ignorau deliberat. Scrisoarea
e dominată de primatul dragostei, în care Sfântul Clement crede ca Sfântul Pavel 43. Nu mult
după Clement, un alt episcop, al Antiohiei, Sf. Ignatie Teoforul, scrie Bisericilor din Efes,
din Magnezia, din Tralles, din Roma chiar, din Filadelfia, din Smirna şi unui alt episcop,
Sfântul Policarp al Smirnei; le dă sfaturi; îi îndeamnă să se ferească de erezii, să se supună
ierarhiei stabilite, lucru pe care îl face şi Clement în epistola sa, dar nimeni nu s-a gândit să
facă din aceste intervenţii un act de autoritate, ci au fost socotite manifestări ale
simţământului de frăţietate creştină, de comuniune în aceesşi credinţă, credinţa în Hristos,
pentru care Ignatie mergea la Roma ca să moară. Aceste epistole, ca şi epistola lui Clement,
sunt izvorâte din marele zel al autorilor lor, nu din coştiinţa unei supremaţii pe care ar fi
avut-o asupra Bisericilor cărora li se adresează44.

b) Omilia, numită a doua Epistolă către Corinteni

a Sfântului Clement Romanul

Considerată „cea mai veche cuvântare creştină, care a ajuns până la noi”45, această
scriere – transmisă în mare parte de Codicele Alexandrin (sec. V), de Manuscrisul
Ierusalimitean 54 (1056), integral, şi de versiunea siriacă a Bibliei, în toate apărând ca a
doua Epistolă către Corinteni a Sfântului Clement, după cea dintâi – are totuşi un autor care
nu a fost cunoscut în mod cert până astăzi.
Acesta constată că numărul membrilor Bisericii din Corint s-a înmulţit prin rugăciune
către Dumnezeu, „ca să nu mai suferim asemenea femeilor care nu nasc”. Cuvintele
Scripturii „că fiii celei părăsite sunt mai mulţi decât ai celei care are bărbat” (Isaia 54, 1)
înseamnă că „poporul nostru (creştin) care părea părăsit de Dumnezeu, acum, după ce am
crezut, am ajuns mai numeroşi decât aceia care păreau că au pe Dumnezeu” (II Cor. II, 3),
adică mai numeroşi decât iudeii, adepţi formali ai Legii Vechi. De asemenea, cuvintele
biblice „N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi” (Matei IX, 13; Mc. II, 17; Lc.

43
Pr. Prof. Dr. I. Gh. Coman, op. cit., p. 128.
44
Pr. Dr. D. Fecioru, op. cit., p. 46-47.
45
Ibidem, p.107

32
V, 32) au înţeles – explică autorul – că Hristos a venit să mântuiască pe cei pierduţi, „Că
lucru mare şi minunat este nu să sprijini pe cele ce stau, ci pe cele ce cad” (II Cor. II, 6).
Aceste cuvinte, în joncţiune cu ideea Bisericii popor al lui Dumnezeu, demonstrează că
Mântuitorul n-a întemeiat Biserica din cei sfinţi, ci Biserica, fiind sfântă, a fost întemeiată,
prin întruparea Domnului, ca să sfinţească pe cei ce erau pierduţi: „Aşa şi Hristos a voit să
mântuie pe cei pierduţi şi a mântuit pe mulţi, venind şi chemându-ne pe noi, care eram deja
pierduţi” (II Cor. II, 7).
Sunt două etape ale Bisericii: una spirituală, cea dintâi, creată înaintea soarelui şi a
lunii, cuprinzând pe cei ce fac voia lui Dumnezeu – Tatăl. Aceasta este întruparea vieţii, a
mântuirii. Profeţii şi Apostolii spun că „Biserica nu este din timpul de acum, ci de mai
înainte; că era duhovnicească, ca şi Iisusul nostru, dar s-a arătat în zilele din urmă, ca să ne
mântuiască” (II Cor. XIV, 2). Aşadar, a doua etapă a Bisericii este cea văzută, concretizată
în trupul lui Hristos, identică cu cea spirituală: „Biserica, care era duhovnicească, s-a arătat
în trupul lui Hristos, arătându-ne că, dacă cineva din noi va păstra Biserica în trupul său şi
nu o va strica, o va primi în Duhul cel Sfânt; că trupul acesta este o imagine a Duhului; şi
cel care strică imaginea nu se va împărtăşi cu originalul. Deci aceasta vrea să spună,
fraţilor: că păstraţi trupul, ca să vă împărtăşiţi cu Duhul” (II Cor. XIV, 3). Avem aici, după
Sfântul Apostol Pavel, o eclesiologie pentru prima dată formulată într-o schemă clară cu
baza în iconomia mântuirii. Ideea vechimii Bisericii – creată înainte de apariţia lumii – e
prezentă şi în „Păstorul lui Herma”. Nouă este interpretarea trupului omului identificat cu
Trupul lui Hristos46: <<Dacă spunem că trupul omului este imaginea (tipul) Bisericii, iar
duhul omului este imaginea lui Hristos, urmează că acela care întinează trupul său
întinează şi Biserica, arhetipul trupului şi în acelaşi timp ofensează şi pierde pe Hristos,
arhetipul Domnului>> (II Corinteni XIV, 4). Această preţuire repetată a trupului omului
ţine nu numai să angajeze întreaga fiinţă a credinciosului în actul mântuirii prin Biserică, ci
şi să frâneze, probabil, tendinţa de întinare a trupului în mijlocul tinerimii creştine
corintene, sau candidată la actul de primire în Biserică. Din această perspectivă, insistenţa
asupra trupului, în limba greacă σαρξ (carne), ca loc al mântuirii primite şi al răsplăţii finale
(IX, 1-5) are valenţe nu doar teologice, ci şi etice şi sociale: mântuirea în Biserică nu
priveşte exclusiv dimensiunea spirituală, ci se reflectă în mod profund în relaţiile dintre
oameni şi în folosirea bunurilor. Este, probabil, o situaţie analogică celei din Epistola

46
Pr. Prof. Dr. I. Gh. Coman, op. cit., p. 203.

33
Sfântului Iacov47, cu privire la raportul care trebuie înţeles în mod ortodox – între credinţă şi
fapte bune.
Trupul uman, ca imagine a Bisericii, implică, pentru creştini, capacitatea sa de sfinţire
şi îndumnezeire, iar pentru necreştini o mare ascensiune umanistă. Suntem departe de
concepţia platonică, după care trupul e o povară, un <<mormânt>>pentru om.
Această îndepărtare de filosofia platonică, datorată perspectivei înalte de a vedea
relaţia Biserică – trup, decurge din raportul spiritual dintre Hristos şi Biserică, inspirat din
Epistola către Efeseni (V, 31, 32) a Sfântului Apostol Pavel; astfel, autorul omiliei
subliniază: <<Nu cred că nu ştiţi că Biserica vie este trupul lui Hristos; că spune
Scriptura: <<A făcut Dumnezeu pe om bărbat şi femeie>>( Facere 1, 27); bărbatul este
Hristos; femeia este Biserica >>(II Corinteni XIV,2). Prin aceasta se evidenţiază viaţa
înaltă, cerească, la care este chemat creştinul pentru a fi vrednic de numele său.

c) Două Scrisori către fecioare ( asceţi de ambele sexe)

Pe aceeaşi linie merg şi aceste scrieri, atribuite Sfântului Clement Romanul de către
Sfântul Eftimie (Adversus haereses 30, 15 P.G. 41,42 9 D sq.) 48, dar a căror autenticitate e
contestată de cei mai mulţi cercetători, printre care şi Preot Profesor Doctor I. G. Coman
care o plasează totuşi printre scrierile Părinţilor Apostolici49, 8 luând în discuţie în capitolul
despre ,,Începuturile literaturii creştine” imediat după studiul scrierilor Sfântului Clement).
Aceste Scrisori sunt relevante pentru tema tezei de faţă din mai multe puncte de
vedere. Ele oferă o imagine despre începuturile monahismului, ca formă specifică, de înaltă
vocaţie, a vieţuirii în Biserică. Suntem în secolul al III lea – spune Preot Profesor I. G.
Coman – când asceţii de ambele sexe ( viitorii călugări şi călugăriţe) nu erau încă organizaţi
în mănăstiri propriu – zise, cu rânduieli precise şi sub girul sinoadelor ecumenice sau
locale.50 Era încă o formă flotantă a acestui mod de viaţă în Biserică, în care se puteau
47
Claudio Moschini, Enrico Norelli, op. cit., p.155
48
Pr. Prof. Dr. I. G. Coman, op. cit., p. 204
49
Ibidem, p. 205
50
Ibidem, p. 206

34
produce neorânduieli şi chiar sminteli. De aceea, autorul Scrisorilor îndeamnă la o luptă
continuă pentru împlinirea făgăduinţei fecioriei: cine îşi răstigneşte trupul, tot pentru
Domnul va refuza şi cuvântul Scripturii <<Creşteţi şi vă înmulţiţi>>(Facere 1, 28), orice
podoabă, grijă, plăcere, amăgire, beţii şi desfătări ale lumii acesteia; cine caută lucrarea şi
osteneala lui pentru ceruri, acela renunţă la lumea toată, se desparte de ea, pentru ca să
trăiască viaţa dumnezeiască, cerească, ca sfinţii îngeri.
Pentru făgăduinţa lor sublimă şi eroică Dumnezeu le va oferi împărăţia cerurilor,
dacă-şi împlinesc vocaţia; aceasta însă implică râvnă asiduă, necontenit efort: << Câtă
muncă şi câte necazuri înseamnă fecioria adevărată, aceea care stă continuu în faţa lui
Dumnezeu, tot timpul, nu se desparte de El şi e făgăduită cum să placă Stăpânului ei cu
trupul şi spiritul cast? Ştii tu oare, câtă mărire revine fecioriei, pentru care te decizi?>>
( I, 1-5).
Nu apare numele de monah, ci numai cel de fecior – fecioară, ascet şi frate, însă este
descris cu foarte multe amănunte ceea ce se-nţelege astăzi prin vieţuirea monahală.
Explicând autentica stare monahicească, autorul incriminează pe cei care încalcă făgăduinţa
fecioriei, combătând traiul în comun al asceţilor de ambele sexe. El îndeamnă pe adresanţi
să adopte felul de viaţă creştină al comunităţii sale, ai cărei membri locuiesc separat de
fecioare, merg în misiune prin oraşe şi sate, dar nu găzduiesc şi nu sunt serviţi de femei (II,
4). Când ajung într-un loc cu necreştini, ei se poată ca fii ai lui Dumnezeu, adică înţelept,
cast şi cu pudoare; nu oficiază cultul creştin între păgâni beţi care proferă cuvinte întinate şi
blasfemii, nu cântă psalmi şi nu citesc Scriptura în faţa acestor oameni. (II, 1-6) Asceţii de
ambele sexe trebuie să nu uite niciodată scopul vieţii lor: asemănarea întru totul cu Hristos.
Cele două Scrisori către feciori şi fecioare fac referire la două comunităţi ascetice
din Palestina, unde se pare că îşi are începutul monahismul creştin. Fenomenul este
necunoscut de păgâni, dar iudeii îl aveau la Quimran cel puţin într-o măsură, preînchipuind
ceea ce avea să constituie viaţa monahală în Biserică. Deşi organizarea comunităţilor de
atunci este neclară pentru noi, totuşi, din textul acestor scrieri se constată că ele dispuneau
de o ,, aparatură catehetică şi cultică cvasi – apostolică formată din învăţători, lectori,
profeţi şi slujitori şi cu un program continuu de acţiune misionară” 51. Textul, orientat critic,
e plin de etos misionar nu numai pentru desăvârşirea asceţilor, ci şi pentru lucrarea acestora
în lumea iudaică şi păgână. Stăruinţa deosebită asupra necesităţii castităţii şi a unei vieţi
duhovniceşti desăvârşite era datorată scopului Bisericii primare de a nu se compromite
opera ei misionară.
51
Ibidem, p. 210

35
 C. Epistola zisă a lui Barnaba

Socotită inspirată de către unii scriitori şi Părinţi bisericeşti ( Clement Alexandrinul,

Origen) şi clasată de către alţii între apocrife ( Eusebiu al Cezariei, Ieronim, Anastasie
Sinaitul), Epistola lui Pseudo – Barnaba a fost găsită cu textul integral într-un manuscris
din secolul al IV-lea Codex Sinaitus – în care se afla după cărţile Noului Testament, ca şi
în Manuscrisul Ierusalimitean 54 (1058), descoperit de mitropolitul Filotei Vrieniu.
Autorul vorbeşte despre raportul dintre Legea cea Nouă şi cea Veche şi cum trebuie să
fie înţeles acesta de către creştin; din punct de vedere eclesiologic, se insistă asupra
Bisericei spirituale, minimalizându-se Templul iudaic şi importanţa lui în procesul
desăvârşirii. Astfel, se subliniază că evreii au adorat greşit pe Dumnezeul lor, ca unii care
şi-au pus nădejdea nu în Dumnezeul care i-a creat, ci în clădire, ca şi când aceasta ar fi fost
cu adevărat casa lui Dumnezeu (capitolul 16). Ei au adorat divinitatea în templu, aproape
ca păgânii. Cum să adori pe Dumnezeu într-o clădire - se întreabă retoric Pseudo –
Barnaba – când Dumnezeu zice despre Sine: <<Cerul este scaunul Meu şi pământul
aşternutul picioarelor mele! Ce fel de casă îmi veţi zidi voi şi ce loc de odihnă pentru

36
 minbe?>>( Isaia 66, 1) Pentru că evreii n-au ştiut să-i acorde lui Dumnezeu cinstea
cuvenită, templul lui Ierusalim a fost distrus. Cei ce l-au distrus îl vor construi; adică
păgânii ( romanii) vor înţelege să aducă lui Dumnezeu adorare adevărată, în duh. Cetatea,
templul şi poporul lui Israel au fost abandonate de pronia dumnezeiască, aşa cum se spune
în profeţia lui Enoh. Mai departe Pseudo – Barnaba cercetează <<dacă este un templu al
lui Dumnezeu>>, afirmând cu convingere: <<Este! Însuşi Dumnezeu spune că-l face şi-l
întocmeşte.>>(Pseudo – Barnaba, 16, 6). <<Dar cum va fi zidit în numele Domnului?>> -
întreabă autorul şi tot el răspunde: înainte de a crede în Dumnezeu, sălaşul inimii noastre
era stricăcios şi slab, asemenea templului construit de mână, plin de idolatrie şi de demoni,
pentru că am săvârşit cele potrivnice Domnului. Însă nădăjduind în Domnul şi luând
iertarea păcatelor, <<ne-am înnoit, fiind zidiţi iarăşi dintru început. De aceea în locuinţa
inimii noastre locuieşte cu adevărat Dumnezeu.>>( 16,8) El ne deschide nouă, celor dedaţi
morţii, uşile templului, adică ne deschide gura şi profeţeşte în noi. Dându-ne pocăinţa,
Dumnezeu ne introduce într-un templu care nu poate fi distrus. Cine doreşte să fie mântuit
va privi aşadar nu la chipul omului, ci la Acela Care locuieşte şi vorbeşte în om , uimit de a
auzi cuvinte pe care niciodată nu le-a auzit, nici n-a dorit să le audă.
Acesta este templul duhovnicesc construit de Domnul: templul inimii, în care se intră
prin pocăinţă şi prin nădejdea în Dumnezeu.
Aceste consideraţii – spune Preot Profesor Doctor I. G. Coman – denotă lipsa de
organizare a Bisericii în mediul autorului, care a lucrat în comunitatea lui probabil ca
profet şi didascăl, deşi el se leapădă de aceasta din urmă calitate.52
Nu putem să nu subliniem însă şi profunzimea sensului pe care autorul îl dă Bisericii,
care anticipează înălţimea teologică a cugetărilor Părinţilor bisericeşti din epoca de aur a
patristicii şi eclesiologia zilelor noastre.
Autorul scrisorii argumentează că Iisus Hristos, prin moartea şi Învierea Sa, a creat un
om nou şi o lume nouă: înnoindu-se prin iertarea păcatelor, ne-a dat un alt chip, anume să
avem un suflet ca de copil. Săvârşind o a doua creaţiune, Şi-a respectat cuvântul care zice:
<<Iată fac cele de pe urmă ca pe cele dintâi>>; cu acestea Pseudo- Barnaba vrea să arate
că prin însuşirea mântuirii obiective omul îşi recapătă chipul adamic dinainte de cădere
când locuia în Rai. Profetul a vestit lucrul acesta zicând: <<Intraţi în pământul în care
curge lapte şi miere şi stăpâniţi-l>> (Exod 33,3).
În ce mod se va face aceasta este preînchipuit de cuvintele psalmistului : <<Mă voi
mărturisi Ţie în adunarea fraţilor mei şi-Ţi voi cânta în mijlocul adunării sfinţilor>>
52
Pr. Prof. Dr. I. G. Coman, op. cit. , p. 172

37
 (Psalmul 21, 24). Chipul obţinut prin iertarea păcatelor e chipul cel câştigat prin botez, chip
cu inimă de copil, care e hrănit cu lapte şi miere. Autorul explică ce înseamnă <<laptele şi
mierea>> cu care se hrăneşte omul înnoit; este vorba despre <<credinţa făgăduinţei şi
cuvântul >>( 6,17), adică despre Cuvântul Evangheliei şi nădejdea în El.
Sintetizând, pentru autorul acestei Epistole, Biserica este inima omului înnoit prin
botez, prin pocăinţă, hrănit cu <<Credinţa făgăduinţei şi Cuvântul>> şi, în acelaşi timp,
<<adunarea fraţilor>> sau<<adunarea sfinţilor>>(6, 16); Biserica este <<pământul în
care curge lapte şi miere>>.
Pentru a nu fi înţeles în mod greşit şi exclusivist sensul Bisericii spirituale, Pseudo-
Barnaba îndeamnă: <<Nu trăiţi singuratici, retraşi în voi înşivă ca şi cum aţi fi mântuiţi, ci
când vă adunaţi, cercetaţi împreună folosul cel de obşte>>(4, 10). Cu alte cuvinte, este
condamnat pietismul şi afirmată necesitatea comuniunii în Biserică.
Cu privire la serbarea Duminicii, Pseudo-Barnaba afirmă: <<Sărbătorim cu bucurie
ziua a opta, după sâmbătă, în care şi Hristos a înviat>>(15, 9). Autorul vede această zi ca
fiind <<începutul altei lumi>>(15, 8), prefaţată de o <<odihnă frumoasă>>şi creată prin
Învierea lui Hristos. E aici o idee teologică originală pe care o vor dezvolta veacurile
patristice următoare.53

D) Epistolele Sfântului Ignatie Teoforul

Deşi autenticitatea celor şapte epistole ale Sfântului Ignatie a fost atacată multă vreme,
mai cu seamă din pricini confesionale, astăzi nimeni nu o mai pune la îndoială. Acestea ni
s-au transmis în două manuscrise:
a) Manuscrisul Mediceus, din Biblioteca Laurenţiană din Florenţa, din secolul
XI,care cuprinde cele şase epistole adresate Bisericilor din Asia: către Efeseni,
Magnezieni, Tralieni, Filadelfieni, Smirneni şi Policarp;
b) Maniscrisul Colbertinus, din Biblioteca naţională de la Paris, gr. 1451, secolul X,
care are Epistola către Romani înserată în actele martirice ale Sfântului Ignatie.
Mai sunt încă două recenzii ale Epistolelor Sfântului Ignatie, dintre care cea lungă
aparţine unui apolinarist de la începutul secolului al –V-lea54.

53
Ibidem, p. 171
54
Pr. Prof.Dr.D. Fecioru, op. cit. , p. 179.

38
 Cu excepţia epistolei către Romani, toate celelalte scrisori vizează întărirea unităţii
Bisericilor cărora li se adresează, ceea ce l-a făcut pe ultimul editor al Sfântului Ignatie,
părintele P. Th. Camelot, să-l numească ,,doctor al unităţii”. La o privire de ansamblu,
unitatea aceasta se păstrează prin:
a) supunerea şi ascultarea creştinilor faţă de episcop, care este centrul vieţii
bisericeşti;
b) păstrarea adevăratei credinţe şi fuga de învăţăturile ereticilor, prin alipirea de
ierarhie, păstrătoare şi propovăduitoare a dreptei credinţe;
c) vieţuirea în Hristos.
Concepţia Sfântului Ignatie despre Biserică e una originală, adâncă şi cu larg ecou în
toată epoca patristică55. Viziunea sa eclesiologică nu e abstractă, ci exprimă o credinţă şi o
experienţă profund trăite ale întregii fiinţe a Bisericii. ,,Eclesiologia sa este epopeea vieţii
sale”56.
La începutul Scrisorii către Magnezieni, el scrie: ,,În lanţurile pe care le port eu,
sunt Bisericile cărora le doresc unirea cu Trupul şi Duhul lui Iisus Hristos, viaţa noastră
veşnică, unire în credinţă şi dragoste, căreia nimic nu-i trece înainte şi, ceea ce este mai
important, unirea cu Iisus şi cu Tatăl, graţie căruia noi rezistăm la toate ameninţările
prinţului veacului acestuia”(1, 2). Scrisorile sale sunt saluturi şi mulţumiri către Bisericile
amintite, care i-au trimis delegaţi să-l vadă pe drumul cel din urmă. Episcop al Antiohiei,
unde a apărut prima dată numele de creştin, plin de amintirile şi de scrisul Sfinţilor
Apostoli, misionar activ şi martor fidel al progresului credinţei şi Bisericii în a doua
jumătate a secolului întâi şi primii ani ai secolului următor, informat prin delegaţii veniţi să-
l vadă asupra stării Bisericilor a căror reprezentanţi erau, Sfântul Ignatie a înţeles că, deşi se
aflau în cuptorul persecuţiei care ameninţa să le mistuie, Bisericile creştine evoluau fericit,
însufleţite de focul credinţei şi al dragostei, numărul membrilor lor crescând pas cu pas.
Totuşi el constatase şi unele lucruri negative: la Corint, de exemplu, unii creştini nu se
supuneau ( sau o făceau formal) faţă de ierarhia bisericească formată din episcopi, preoţi şi
diaconi. Acest spirit de opoziţie sfărâma unitatea comunităţilor creştine şi le expunea
spulberării, întrucât, spune Sfântul Ignatie ,, Dumnezeu nu locuieşte unde este dezbinare şi
mânie” ( Epistola către Filadelfieni, 8,1). Pe de altă parte, unitatea de doctrină şi de cult a
comunităţilor era ameninţată de eretici ( docheţii, iudaizanţii ş.a); dreapta credinţă nu se
putea păstra decât prin ascultare faţă de ierarhie, care continua, în Duhul Sfânt, întreita

55
Pr. Prof. Dr. I. G. Coman, op. cit., p.143.
56
Ibidem, p. 179.

39
slujire a Mântuitorului: cea arhierească, cea împărătească şi cea profetică. ,,Ca purtător în
adunarea creştină, a imaginii Domnului, episcopul apărea astfel nu doar ca săvârşitor al
Euharistiei, ci şi ca învăţător propovăduind adevărata doctrină.”57.
Toate cele şapte scrisori recomandă neîncetat comunităţilor să asculte de episcopi, de
preoţi şi de diaconi, dar mai ales subliniază importanţa ascultării faţă de episcop, fără de
care să nu se facă nimic în materie de credinţă şi de cult. Recomandarea era provocată de
faptul că ,,unii vorbesc mereu de episcop, dar fac totul fără el”. Sfântul Ignatie
continuă : ,,Unii ca aceştia nu mi se pare a avea o conştiinţă curată, pentru că adunările lor
de slujbă nu sunt întemeiate potrivit poruncii lui Dumnezeu” (Magn. 4). De aceea îndeamnă
pe magnezieni (3, 1; 6, 1-2), romani (9, 1), tralieni(3,1), smirneni (8, 1) etc: << să le faceţi
pe toate în unire cu Dumnezeu, având întâistătător pe episcop, care este în locul lui
Dumnezeu, pe preoţi, care sunt în locul soborului Apostolilor şi pe diaconi, care-mi sunt
aşa de dragi, cărora li s-a încredinţat slujirea lui Iisus Hristos ( …). Să nu fie nimic între
voi care să poată dezbina, ci uniţi-vă cu episcopul şi cu întâistătătorii
voştri, potrivit chipului şi învăţăturii celei nestricăcioase>> ( Magn. 6). Aşa a procedat şi
Domnul nostru Iisus Hristos – motivează Sfântul Ignatie – Care n-a făcut nimic nici singur
nici prin Apostoli, fără Tatăl Său: <<După cum Domnul n-a făcut nimic nici prin El Însuşi,
nici prin Apostoli, fără Tatăl, cu Care este unit, tot aşa şi voi să nu faceţi nimic fără
episcopi şi fără preoţi; nici să nu încercaţi să vi se pară că este binecuvântat a face ceva de
unul singur, ci în comun: o singură rugăciune, o singură cerere, o singură minte, o singură
nădejde în dragostea, în bucuria cea neprihănită, care este Iisus Hristos, decât Care nu
este nimic mai bun>>(Magn. 7,1). Cu alte cuvinte, unirea şi ascultarea faţă de episcopi are
ca temei unirea şi ascultarea Domnului Hristos faţă de Tatăl. De aceea, ascultarea în
Biserică e condiţia intrării în comuniune cu Dumnezeu: ascultarea e o scară spre cer:
<<Ascultaţi pe episcop, ca şi Dumnezeu să vă asculte pe voi>>.Sfântul Ignatie însuşi
declară că ,,îşi pune sufletul” pentru ascultători (Epistola către Policarp 6,1); martiriul său
dovedeşte că nu s-a limitat doar la simple expresii declarative ci a păzit învăţătura ortodoxă
cu însuşi sângele său, întărind Biserica, unitatea, jertfa în numele Domnului. Păstoriţilor
Sfântului Policarp le scrie că cine cinsteşte pe episcop <<este cinstit de Dumnezeu; cel care
face3 ceva fără ştirea episcopului, acela slujeşte diavolului>> (Smirneni 9,1). Ieşirea din
comuniunea cu episcopul înseamnă pentru Sfântul Ignatie ieşirea din comuniunea Bisericii
şi, prin urmare intrarea în slujba diavolului.

57
J. Meyendorff, Biserica Ortodoxă - ieri şi azi, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, p.20

40
 Întrucât episcopul e chipul Tatălui, preoţii – sinedriul lui Dumnezeu şi adunarea
Apostolilor, iar diaconii nu sunt simpli slujitori la mese, ci slujitori ai tainelor lui Iisus
Hristos, <<fără de aceştia nu se poate vorbi de Biserică>> (Trall. 2, 2-3; 3,1-2).
Sfântul Ignatie face distincţie între cele trei trepte ierarhice bisericeşti (ca şi Sfântul
Clement Romanul) ceea ce înseamnă că în Biserica primară existau slujiri proprii fiecăreia,
deşi limitele responsabilităţilor erau flotante sau terminologia nu viza cu precizie aceste
slujiri (de exemplu, termenul de episcop sau presbiter putea numi aceeaşi treaptă harică).
Totuşi este clar precizată în context diferenţierea harică a treptei ierarhice denumite; de
pildă, când îi scrie Sfântului Policarp, episcopul Smirnei, Sfântul Ignatie spune: <<Te rog,
în numele harului cu care eşti investit să-ţi urmezi calea şi să îndemni pe toţi să se
mântuie. Apărăţi locul pe care îl ocupi, cu toată grija trupească şi duhovnicească. Poartă
de grijă de unire, decât care nimic nu-i mai bun. Poartă-i pe toţi, precum şi Domnul te
poartă pe tine>>(Epistola către Policarp I, 2). Dreptul divin al ierarhiei, precum şi acţiunea
comună a credincioşilor ca a unei singure minţi, respectul şi dragostea lor reciprocă fac din
Biserică un altar al nemuririi prin unitatea în Iisus Hristos: <<Iisus Hristos … este voinţa
Tatălui după cum şi episcopii, cei rânduiţi până la marginile lumii sunt voinţa lui Iisus
Hristos>> (Epistola către Efes III, 2) <<de aceea şi voi trebuie să mergeţi împreună cu
voinţa episcopului, lucru pe care îl şi faceţi. Că venerabila voastră preoţime vrednică de
Dumnezeu, este aşa de unită cu episcopul ca şi coardele cu chitara. De aceea este căutat
Iisus Hristos în unirea voastră şi-n armonioasa voastră dragoste. Fiecare din voi deci să
fiţi un cor; şi în armonia înţelegerii dintre voi, luând în unire melodia lui Dumnezeu, să
căutaţi prin Iisus Hristos cu un glas Tatălui, ca să vă audă şi să vă cunoască prin faptele
bune pe care le faceţi, că sunteţi mădulare ale Fiului Său. Vă este, dar, de folos să fiţi într-o
unire fără prihană, ca să aveţi pururi parte şi de Dumnezeu>> (Efes IV).
Sfântul Ignatie nu vorbeşte despre unitatea Biserici ca despre o abstracţiune, ci o vede
concretizată în synaxa euharistică, prezidată de episcop. El atenţionează în Epistola către
Efeseni (cap. V): <<Nimeni să nu se înşele! Dacă cineva nu-i înăuntru, unde este
jerfelnicul, este lipsit de pâinea lui Dumnezeu>>. <<Pâinea lui Dumnezeu>> (In. VI, 33)
este Trupul Domnului, Sfânta Euharistie. Dar Biserica însăşi este Trupul lui Hristos.
Înseamnă că fiinţa Bisericii se manifestă euharistic. Această idee este exprimată clar de
Sfântul Ignatie când spune că <<cel care nu vine la adunare (adică la synaxa euharistică
n.n.) este un îngâmfat şi singur s-a şi despărţit>> de Biserică, se subînţelege (Efes V).
Biserica e experiabilă ca realitate sacramentală în Euharistie, şi anume în adunarea
euharistică, în darurile euharistice ca Trup al lui Hristos şi, în acelaşi timp, ca Biserică

41
învăţătorească în rugăciunea euharistică58, săvârşită de episcop. Intuiţile Sfântului Ignatie
despre relaţia Biserică – Euharistie – unitate - catolicitate sunt mai mult decât simple
intuiţii, sunt iluminări ale Duhului, după cum însuşi afirmă: <<N-am aflat asta de la trup
omenesc, Duhul mi-a predicat grăind aceasta: Fără de episcop să nu faceţi nimic! >>.
În adunarea euharistică ( a Biserici primare) lucrarea sfântă o săvârşea întotdeauna cel
care ocupa locul central. El aducea <<mulţumirea>> (Euharistia), la care participau toţi, în
unitate desăvârşită cu acesta. Nici poporul lui Dumnezeu nu putea desăvârşi fără el lucrarea
sfântă, nici el nu putea săvârşi lucrarea sfântă fără popor, ci erau toţi în unirea credinţei
drept-măritoare. Potrivit cuvintelor Sfântului Ignatie al Antiohiei, episcopul este << aşezat
pentru unitate>>; pentru că întâistătătorul reprezintă şi încorporează unitatea comunităţii
<<numai acea Euharistie este socotită sigură care e săvârşită de episcop sau de cel căruia
episcopul i-a încredinţat acest lucru>> (Epispola către Filadelfieni cap. VIII). De aceea,
<<acolo unde este episcopul, acolo trebuie să fie şi mulţimea credincioşilor, aşa cum unde
e Iisus Hristos, acolo e şi Biserica universală>> (Smirneni 8, 1-2).
Sfântul Ignatie defineşte Biserica pentru prima dată ca <<ή καθολική εκκλησία>>
(Smirn. 8, 2), expresie care revine în Martiriul Sfântului Policarp, Formula de adresare
8,1; 16, 2. Definiţia vizează, la un prim nivel de interpretare, furnizat tot de epistolele
ignatiene, un sens geografic: <<Biserica ce se întinde peste tot pământul>> prin <<episcopii
ei statornici şi până la marginile lui>> (Efes 3, 2). În acest sens, << καθολική>> se traduce
prin <<universală>>, însă numai această interpretare restricţionează, limitează sensul
originar dat de Sfântul Ignatie termenului. Formula <<Biserică catolică>> vizează mai ales
forţa de unitate a Bisericii unită cu Iisus Hristos şi, prin El, cu Tatăl, <<pentru ca toate să fie
de acord în unitate>> „Biserica uneşte pe toţi şi pe toate, simfonizându-le”59.
Interesant este modul în care teologul grec Ioanis Zizioulas explică sensul profund dat
de Sfântul Ignatie termenului << καθολική>>: catolicitatea Bisericii trebuie înţeleasă în
lumina comunităţii euharistice. Pornind de la faptul că, deşi termenul <<catolic>> este
împrumutat din limbajul aristotelic, dar nu este totuşi conceptualizat, Zizioulas subliniază
că, „primii creştini în loc să vorbească de <<catolicitate>> cum facem noi astăzi, vorbeau
de o <<Biserică catolică>>, sau chiar – lucru şi mai semnificativ – de <<Biserici catolice>>
la plural. Aceasta înseamnă că nu putem vorbi de <<catolicitate>> ignorând Biserica locală,
concretă”60. Referindu-se la pasajul din Epistola către Smirneni, cap. VIII – citat mai sus –
teologul grec precizează că, deşi Sfântul Ignatie pare să opună comunitatea episcopală
58
Karl Chistian Helmy, Dogmatica experienţei eclesiale, Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 212.
59
Pr. Prof. Dr. I. Gh. Coman, op. cit., p. 144.
60
I. Zizioulas, op. cit., p. 159-160.

42
locală <<Bisericii catolice>> într-un fel care a făcut pe mulţi învăţaţi (Zahn, Lighfood,
Bardy etc.) s-o identifice pe cea din urmă cu <<Biserica universală>>, totuşi „nimic din text
nu permite această identificare. Reiese limpede din eclesiologia ignatiană – spune Zizioulas
– nu numai că nu exstă <<Biserică universală>> în mintea sa, ci că, dimpotrivă,
identificarea lui Hristos total şi a ăntregii Biserici cu comunitatea episcopală locală este o
idee capitală în gândirea sa”61. În continuare Zizioulas argumentează aserţiunea sa prin
paralela cu Martiriul Sfântului Policarp, unde expresia η κατα την οικουμενην καθολικη
εκκλησια (8, 1) a fost interpretată de savanţii amintiţi în aceeaşi manieră, „care pare să
neglijeze faptul că, dacă traducem καθολικη prin <<universală>> în acest text, ne aflăm în
faţa unei tautologii inacceptabile care ar da :<<Biserica universală care se găseşte în
univers>>!”62. (Faptul că nu există în documentul citat opoziţie între <<local>> şi
<<universal>> este demonstrat prin aceea că el vorbeşte despre Policarp ca fiind episcopul
<<Bisericii catolice care se află în Smirna>>(16, 2), tocmai pentru că Biserica locală este
<<locul>> (παροικια) în care sălăşluieşte >> Biserica în întregimea ei).
Ca urmare, ,,în loc să încercăm să găsim în acest text ignatian (Smirneni 8,2) sensul
<<Bisericii catolice>>în opoziţia dintre <<local>> şi <<universal>>, ne vom arăta mai
fideli izvoarelor dacă îi vedem sensul în lumina întregii eclesiologii a lui Ignatie, după care
comunitatea euharistică este exact aceeaşi cu (e sensul pe care l-au dat lui ωτπερ, care
leagă cele două în textul lui Ignatie) Biserica întreagă unită cu Hristos.”63 Cu alte cuvinte,
catolicitate nu înseamnă nimic altceva în acest context decât integritatea, plenitudinea şi
totalitatea trupului lui Hristos, exact aşa cum (ωτπερ) este reprezentat el în comunitatea
euharistică.
Dacă am înţelege textul din Epistola către Smirneni (VIII) în sensul unei opoziţii între
<<local>> şi << universal>>, atunci ar trebui să admitem şi că <<Biserica locală>> se
adună în jurul lui Hristos, în vreme ce <<Biserica locală>> este unită nu în jurul lui Hristos
ci în jurul episcopului. ,,Un asemenea tip de teologie îi este străin lui Ignatie, care,
dimpotrivă, nu distinge între unitatea în Hristos şi unitatea în episcop ( de exemplu Efeseni
5,1; Magnezieni 3,1-2), şi aceasta nu într-un sens metaforic, ci într-un sens mistic de reală
identificare”. 64
În concluzie, contextul în care apare pentru prima dată termenul καθολικη εκκλησια
este , aşa cum argumentează I. Zizioulas, unul euharistic, dat fiind faptul că principala

61
Ibidem, p. 160
62
Ibidem, p. 160
63
Ibidem, p. 166
64
Ibidem, p. 166

43
preocupare a Epistolelor lui Ignatie este evidenţierea unităţii comunităţii euharistice; ca
urmare, synaxa euharistică dintr-un loc particular include toată Biserica.
<<Catolicitatea>> comunităţii euharistice se reflectă în structura sa înfăţişată în felul
următor de Sfântul Ignatie: în mijlocul adunării <<întregii Biserici>>şi în spatele
<<altarului unic>> ( Magn. 7,2; Efes. 5,2; Tral. 7,2 etc) se găsea tronul <<episcopului
unic>> (Filadelfieni capitolul IV) stând <<în locul lui Dumnezeu>>( Magn. 6,1; 3,1-2;
Tral. 3,1) sau înţeles ca imagine vie a lui Hristos (<< trebui să privim pe episcop ca pe
Domnul Însuşi>>Efes. VI, 1); în jurul tronului arhieresc erau aşezaţi presbiterii ( Smirneni
8,1), în vreme ce alături stăteau în picioare diaconii, asistându-l la slujire, iar în faţa sa
<<poporul lui Dumnezeu>>, chemat şi el să participe la slujire, prin legătura unităţii cu
episcopul şi în virtutea ,,ritului de iniţiere”65 ( botez – mirungere).
Un rol fundamental al <<episcopului unic>> era să exprime în el << mulţimea>>
(πολυπληθεια) credincioşilor dintr-un loc. El era singurul în măsură să ofere Euharistia în
nunele Bisericii, ridicând astfel până la tronul lui Dumnezeu trupul întreg al lui Hristos.
Vorbind despre <<unu>> şi <<multiplu>>în conştiinţa euharistică a Bisericii
primare, ( în care aceste contrarii se conciliau, după modelul Sfintei Treimi), Zizioulas
spune că episcopul ,,era <<unul>> în care <<mulţimea>>unită devenea <<a lui
Dumnezeu>>, fiind redusă la Cel Care o crease graţie Răscumpărării Sale de sub puterea
lui Satan de către <<Unul>>care o luase în grijă. Episcopul devenea astfel <<unul>>prin
mâinile căruia trebuia să treacă întreaga comunitate pentru a fi oferită lui Dumnezeu în
Hristos, adică în cel mai înalt moment al unităţii Bisericii” 66 Serghei Bulgakov exprimă
sintetic această relaţie tainică între episcop şi Biserică – Trup al lui Hristos – prin expresia
latinească ,,episcopum în ecclesia esse et ecclesiam in episcopo”67. Ideea aceasta prevalează
în toate epistolele ignatiene.
Specific eclesiologiei Sfântul Ignatie remarcă K. Ch. Felmy 68 este identitatea pe care o
stabileşte el între Biserica locală şi adunarea euharistică. În Biserica Ortodoxă de astăzi
însă, episcopul este conducătorul Bisericii locale, dar conducătorul de fapt al adunării
euharistice e presbiterul subordonat lui Biserica locală este dieceza, adunarea euharistică
este parohia. Aici a avut loc – subliniază K. Ch. Felmy, parafrazându-l pe părintele Nikolai
Afanasiev - una din schimbările cele mai profunde privitoare la învăţătura despre slujirile
bisericeşti şi eclesiologice.

65
Ibidem, p. 170
66
Ibidem, p. 172
67
S. Bulgakov, op. cit., p. 54
68
K. Ch. Felmy, op. cit., p.219

44
 Totuşi, nu putem să nu remarcăm faptul că, întrucât parohia nu are independenţă faţă
de dieceză iar preotul este în ascultare faţă de episcop, adunarea euharistică pe care o
prezidează preotul actualizează întreaga Biserică locală (reprezentată de dieceză). Deci, în
fond, identitatea pe care o stabileşte Sfântul Ignatie între Biserica locală şi adunarea
euharistică rămâne valabilă până astăzi în Biserica Ortodoxă; schimbarea unor forme de
manifestare exterioară în organizarea Bisericii, deoarece viaţa acesteia este dinamică, nu a
putut şi nu poate afecta fondul de credinţă ortodox. În orice adunare euharistică este
prezentă Biserica locală, iar Biserica locală nu este o parte a Bisericii catolice, ci
actualizarea acesteia, manifestarea ei în concretul cerebrării Euharistiei.
Este esenţial în eclesiologia Sfântului Ignatie faptul că Biserica locală nu este
considerată ca o parte a corpului eclesial, ci ca o totalitate avându-i în frunte pe Însuşi
Domnul şi pe toţi Apostolii. Dacă pentru Sfântul Ignatie există în Biserică o ,,succesiune
apostolică”, ea se aşează pe ministeriul colegial al presbiterilor – spune Jean Meyendorff în
,,Biserica Ortodoxă – ieri şi azi”69 Teologul grec Ioanis Zizioulas aprofundează această
observaţie, distingând între două abordări fundamentale ale ideii de continuitate a Bisericii
cu Apostolii: abordarea <<istorică>>şi abordarea <<eshatologică>>.Fiecare se bazează pe
o concepţie corespunzătoare despre apostolat şi comportă implicaţii specifice pentru
teologia şi structura Bisericii.
Perspectiva istorică este exprimată în Didahie şi în prima Epistolă a lui Clement
Romanul şi implică un model de continuitate într-o mişcare liniară: Dumnezeu trimite pe
Hristos – Hristos trimite pe Apostoli – Apostolii trimit mesajul lui Hristos întemeind
Biserici şi hirotonind slujitori (asupra acesteia ne-am oprit mai pe larg în capitolele
destinate eclesiologiei scrierilor citate). În Epistolele Sfântului Ignatie avem un exemplu de
abordare eshatologică a continuităţii apostolice. În acest caz, Apostolii nu mai sunt priviţi
ca indivizi răspândiţi în lume pentru misiune, ci sunt consideraţi ca formând un
colegiu. ,,Deosebirea este considerabilă şi corespunde celei care există între misiune şi
eshatologie. Misiunea implică trimiterea la marginile pământului, în vreme ce eshata
implică chemarea de la marginile pământului, într-un singur loc, a poporului lui Dumnezeu.
În funcţiunea lor eshatologică, Apostolii nu pot fi priviţi ca indivizi, ei formează un colegiu
indivizibil”.70 Concepţia ignatiană despre Biserică decurge nu din istorie, ci din condiţia
eshatologică a convocării Bisericii <<în acelaşi loc>>( Efes. 5, 2-3; Epistola către Policarp
4,2; Magn. 7,1-2 etc) pentru a lua parte la viaţa veşnică a lui Dumnezeu, care este oferită

69
John Meyendorff, op. cit., p.20
70
I. Zizioulas, op. cit., p. 197

45
lumii la masa euharistică. Ca urmare, ,,continuitatea este garantată şi exprimată aici nu cu
ajutorul succesiunii de la generaţie la generaţie şi de la individ la individ, ci în şi prin
convocarea Bisericii într-un singur loc, deci cu ajutorul structurii sale euharistice”. 71 Aici
Apostolii sunt cei care Îl înconjoară pe Hristos; „ei nu sunt o verigă între Hristos şi Biserică
într-un proces istoric ci fundamentul Bisericii într-o prezenţă sacramentală a Împărăţiei lui
Dumnezeu hic et nunc”.72
Zizioulas ţine să precizeze, ca o concluzie la distincţia pe care o face cu privire la
succesiunea apostolică, că, dacă aceasta este înţeleasă numai în termenii istoriei ( cum se
întâmplă în Biserica Romano-Catolică, se subînţelege în subsidiar), mărturia Sfântului
Ignatie devine incomodă73. Sinteza între istoric şi eshatologic se realizează în Sfânta
Euharistie - <<leacul nemuriri şi doctrie pentru a nu muri>> - cere-i uneşte pe cei mulţi
într-Unul singur şi dă, hic et nunc, pregustarea vieţii veşnice ( Efes. 20, 2; Magn. 6, 2 etc).
Concepţia Sfântului Ignatie despre Euharistie ca sinteză între istoric şi eshatologic s-a
concretizat la cel mai înalt nivel prin martiriul său; el transmite creştinilor romani care
voiau să intervină la autorităţi pentru a curma execuţia sa, să n-o facă, întrucât nu mai
doreşte ceea ce este al lumii acesteia, ci <<pâinea lui Dumnezeu , care este trupul lui Iisus
Hristos, Cel născut din sămânţa lui David şi ca băutură vreau Sângele Lui, care este
dragostea nepieritoare>>( Romani 7,3). El este mistuit de dorinţa de a se uni cu Hristos:
printr-un act temporal, care s-a produs în istorie, cel transcende istoria, timpul. Moartea lui
Ignatie nu era o copie a unui model exterior şi îndepărtat, ci asumarea jertfei lui Iisus
Hristos, al Cărui Chip îl purta (θεωφορ, deci purtător de Dumnezeu). În sens larg mucenicia
ester tot o Euharistie, prin care creştinismul unit cu Hristos se aduce pe sine jertfă de
mulţumire lui Dumnezeu. În persoana mucenicului, Biserica întreagă liturghiseşte.
Scrisoarea către Romani a fost privită de unii teologi romano-catolici ca o mărturie a
autorităţii Bisericii din Roma asupra celorlalte Biserici creştine. Nu textul epistolei le este
temei, ci lunga adresă care prefaţează epistola, în care Sfântul Ignatie împodobeşte Biserica
Romei cu cele mai alese calificative: <<Bisericii celei miluite prin voinţa Tatălui …celei
iubite şi luminate...celei care stă în frunte în ţara romanilor, vrednică de Dumnezeu,
vrednică de cinste, vrednică de fericire, vrednică de laudă, vrednică de a dobândi ce
doreşte, vrednică de curăţenie. Bisericii care stă în fruntea dragostei, care ţine legea lui
Hristos, care poartă numele Tatălui>>.Aceste cuvinte nu sunt altceva decât un mod de
exprimare pentru a câştiga bunăvoinţa creştinilor din Roma, pentru a-i îndupleca să-i
71
Ibidem, p. 200
72
Ibidem, p. 198
73
Ibidem, p. 201

46
împlinească cererea. Cuvintele <<care stă în frunte în ţara romanilor>> nu vizează, aşa
cum înţeleg unii teologi romano-catolici, o prezidenţie a Bisericii Romei asupra celorlalte
Biserici. Sfântul Ignatie se referă la Biserica din Roma <<care stă în frunte în ţara
romanilor>>, nu la o Biserică ce e în fruntea întregii lumi creştine. Apoi, a traduce
cuvintele <<care stă în fruntea dragostei>>prin <<care stă în fruntea Bisericii>>înseamnă
a stabili o relaţie semantică denotativă între cuvintele <<Biserică>> şi <<dragoste>>când
de fapt nu este decât una conotativă înseamnă adică a forţa sensul cuvintelor. Mai mult;
dacă Sfântul Ignatie ar fi avut convingerea că Biserica Romei stă în fruntea Bisericilor, ar fi
ştiut mai multe despre această Biserică; dar aşa el nu ştie nici numele episcopului Romei, nu
vorbeşte de el, nici nu se adresează lui, deşi, în cazul unei tradiţii de primat a Bisericii
romane, numele acestui episcop era de rigoare. Acest nume nu e pomenit nici chiar când,
spre sfârşitul scrisorii, Ignatie se adresează romanilor, zicând <<Aduceţi-vă aminte în
rugăciunile voastre de Biserica Siriei, care, în locul meu, are ca păstor pe Dumnezeu
singur Iisus Hristos îi va fi episcop şi dragostea voastră>>( Romani 9,1). <<Dragostea
voastră >>nu este episcopul Romei, ci caritatea pe care Biserica Romei a arătat-o şi faţă de
alte Biserici.
Drumul martiriului Sfântului Ignatie din Siria la Roma a fost cel mai ecumenic drum
făcut de vreunul din creştinii patristici. Nu numai că el punea în contact atâtea Biserici din
două continente prin suferinţele şi predica unui celebru martir, dar el le întărea unitatea prin
dragostea sa fierbinte pentru ele şi pentru Hristos, care le întemeiase şi le lega acum şi mai
strâns prin lanţurile sale, sau <<perlele>> sale, cum le numeşte el . Dacă marea întindere a
Imperiului Roman, şi delegaţii Bisericilor de pe parcurs ,,l-au ajutat pe Ignatie să ia
cunoştinţă de dimensiunea geografică a ecumenismului creştin, credinţa şi dragostea,
smerenia şi rugăciunea, Euharistia şi dorinţa lui arzătoare de a fi măcinat de dinţii fiarelor
spre a ajunge << pâinea lui Hristos>>, l-au susţinut să întărească ecumenismul pnevmatic,
adică unirea desăvârşită cu Hristos, nu numai a lui , ci şi a Bisericilor, inclusiv a Bisericilor
între ele şi armonizarea sau simfonizarea tuturor lucrurilor”74
Conţinutul eclesiologiei în Epistolele Sfântului Ignatie are un fundament hristologic
(nu moral); ,,prin faptul că este inseparabil unită cu Hristos şi constituie adevărata Sa
prezenţă în istorie”, Biserica se găseşte acolo unde este această prezenţă şi prin aceasta ea
este catolică75. Acest mod de înţelegere a catolicităţii Bisericii care decurge din eclesiologia
Sfântului Ignatie ar putea redimensiona pentru gândirea secolului al XXI lea întreaga

74
Pr. Prof. Dr. I. Gh. Coman, op. cit., p. 146
75
I. Zizioulas, op. cit., p. 178-180.

47
problematică a relaţiei Biserică – lume. ,,Separarea şi juxtapunerea celor două pot foarte
bine să nu aibă semnificaţie esenţială, fiindcă nu există sector în care limitele Bisericii să
poată fi trasate obiectiv şi definitiv. Există o constantă interrelaţie între Biserică şi lume,
lumea fiind opera lui Dumnezeu şi necontenind niciodată să-i aparţină, iar Biserica fiind
comunitatea care, prin venirea Sfântul Duh, transcende în sine lumea şi o dăruieşte lui
Dumnezeu în Euharistie.”76

E) Epistola Sfântului Policarp al Smirnei către Filipeni

Bucurându-se de un mare prestigiu în Biserica primară, Sfântul Policarp al Smirnei a

scris mai multe epistole Bisericilor vecine, din care nu s-a păstrat decât Scrisoarea către
Filipeni. Aceasta s-a transmis prin două manuscrise, aceleaşi care au păstrat şi Epistola zisă
a lui Barnaba, datând din secolul al IV- lea şi al XI-lea.
Dincolo de anumite inadvertenţe de ordin cronologic, rezolvate de specialişti prin
presupunerea unei intercalări în textul epistolei a unui bilet scris de Sfântul Policarp
filipenilor, anterior scrisorii, Epistola reliefează imaginea vie a Bisericii primare, cu
probleme şi dificultăţi de care nu era scutită în acea epocă. 77
Sfântul Policarp se ocupă de problema Bisericii mai mult în scris pastoral decât
dogmatic. El tratează despre necesitatea respectării ierarhiei, fără a aprofunda fundamentul
dogmatic al acesteia, ca Sfântul Ignatie de exemplu.
La Sfântul Policarp nu apare distincţie din punct de vedere terminologic – între cele
trei trepte ierarhice; el omite termenul de episcop pentru cel care conducea Biserica din
Filipi, cum de altfel a omis să-şi dea şi lui însuşi calificativul de episcop al comunităţii din
Smirna, la începutul Scrisorii către Filipeni, unde se prezintă: <<Policarp şi presbiterii care
sunt cu el>>. Deci el este unul dintre presbiteri, primul dintre ei, ca în Didahie şi în prima
Epistolă către Corinteni a Sfântului Clement Romanul. În timp ce Sfântul Ignatie prezintă
pe episcopi ca <<ţinând locul lui Dumnezeu, pe presbiteri ca ţinând locul sinedriului sau
colegiului apostolic, iar pe diaconi cu încredinţarea slujirii lui Iisus Hristos>>(Magn. 6,1),
Policarp recomandă tinerilor filipeni <<să se supună presbiterilor ca lui
Dumnezeu>>(Filipeni 5,3). Deci, presbiterii au la Filipeni şi funcţia episcopului, mai precis
unul dintre ei, cum era cazul şi la Roma.78
76
Ibidem, p.183
77
Pr. Prof. Dumitru Feciorul, op. cit., p. 243
78
Pr. Prof. Dr. I. Gh. Coman, op. cit., p. 159

48
 Accentul pus pe ascultarea faţă de ierarhie – pe care-l regăsim şi la Sfântul Ignatie –
era un deziderat al Bisericii primare, pe care se fundamenta disciplina şi ordinea în Biserică
şi care avea ca temei, aşa cum am văzut în Epistolele ignatiene, ascultarea Mântuitorului
nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, faţă de Tatăl.
Sfântul Policarp povăţuieşte nu numai pe laici, ci şi pe membrii ierarhiei. Faţă de
diaconi îşi exprimă dorinţa ca aceştia să fie <<slujitori>>ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos,
nu ai oamenilor, nepracticând calomnia, duplicitatea, arghirofilia, ci comportându-se
cumpătat în toate, cu grijă, mergând după adevărul Domnului, care a fost <<slujitorul
tuturor>>. Presbiterii, la rândul lor, se cuvine să fie milostivi faţă de toţi, să readucă la
dreapta – credinţă pe cei rătăciţi, să viziteze pe toţi cei bolnavi, să nu neglijeze pe văduvă,
orfan sau sărac, ci să se gândească mereu să facă binele în faţa lui Dumnezeu şi în faţa
oamenilor, să nu se mânie, să nu se uite la faţa omului, să nu judece nedrept sau cu asprime,
să nu dea iute crezare vorbelor împotriva cuiva. Dacă cerem Domnului să ne ierte – spune
Sfântul Policarp – să iertăm şi noi, căci suntem sub ochii lui Dumnezeu şi va trebui să ne
înfăţişăm la scaunul de judecată al lui Hristos şi să dăm socoteală. Să fim zeloşi pentru bine,
evitând scandalurile, pe fraţii falşi, pe cei care poartă în chip ipocrit numele Domnului şi
care <<amăgesc pe oamenii uşori la minte>>( 6,1-3). În faţa acestor îndemnuri, pe care le
regăsim într-o formă sau alta în scrierile tuturor Părinţilor Apostolici, Sfântul Policarp
adaugă şi pe acela al rugăciunii creştinilor pentru împăraţi, pentru dregători, pentru
conducători, stabilind prin aceasta principiul raporturilor dintre Biserică şi Stat.
La sfârşitul epistolei, vorbeşte cu durere de cazul preotului Valeus din Filipi, care, din
pricina lăcomiei şi a iubirii de argint, s-a arătat nevrednic de preoţie. Sfântul Policarp
stăruie înfierând păcatul arghirofiliei şi îşi exprimă dorinţa ca Dumnezeu să le dea
<<pocăinţă adevărată>>lui Valeus şi soţiei lui, adăugând îndemnul ca filipenii să fie
moderaţi cu ei, să nu-i trateze ca pe nişte duşmani, ci <<chemaţi-i, ca pe nişte mădulare
bolnave şi rătăcite, ca să mântuiţi trupul vostru al tuturor. Făcând aşa vă zidiţi pe voi
înşivă>> ( 11, 4) <<Corpul vostru întreg>> ( <<vestrum corpus>>) e Biserica, căreia
Sfântul Policarp nu-i dă nici un altfel de atribut.
Sfântul Policarp este orientat în scrierea sa pe probleme disciplinare şi de edificare
duhovnicească; fiecare membru al Bisericii trebuie să cunoască <<locul ce i s-a dat>>(11,
19, să se ridice la înălţimea chemării sale şi să împlinească datoriile demnităţii, în care a
fost aşezat. Numai aşa <<se va zidi>>în corpul Bisericii.

49
 Dacă J. Tixeront se exprimă cu privire la această epistolă în termeni rezervaţi,
considerând-o extrem de ternă din punct de vedere al stilului 79
, marele Fotie o
caracterizează: plină de sfaturi bune, de claritate şi de simplitate.80

F) ,,Păstorul lui Herma”

Cunoscută din citatele care datează din secolul al II-lea, această operă, recuperată mult
mai târziu dintr-un manuscris de la Athos (sec al XV-lea), s-a bucurat de o mare autoritate
în Biserica primară, aflându-se în codicii cei vechi alături de scrierile canonice ale Sfintei
Scripturi. În Patrologia sa, C. Chiricescu afirmă că cei mai vechi autori ecleziaştici, ca
Sfântul Irimeu, Sfântul Clement Alexandrinul etc, vorbesc despre această carte însemnată
cu un mare respect; Origen zice că este foarte folosită şi o crede inspirată, observând totuşi
că nu e primită de toţi şi, uneori, contestată. Sfântul Atanasie cel Mare recomandă poruncile
din Păstor pentru învăţarea cateheţilor. Pentru Eusebiu şi Ieronim nu e favorabilă81.
Moştenire din epoca post-apostolică, Păstorul lui Herma reprezintă un monument
original al literaturii creştine vechi, cu o doctrină despre Biserică prezentată într-o formă
simbolică, proprie exprimării în mediul iudaic, ceea ce denotă că autorul acestei scrieri este
de origine iudaică. Într-o lucrare prestigioasă, René Guénon sublinia ,,importanţa formelor
simbolice în transmiterea învăţăturilor doctrinare de ordin tradiţional” 82, întrucât
simbolismul este adaptat exigenţelor naturii umane, care nu este numai intelectuală, ci are
nevoie şi de o bază sensibilă pentru a se înălţa spre sferele superioare; simbolismul deschide
posibilităţi de concepţie, de înţelegere cu adevărat nelimitate, în timp ce limbajul discursiv,
cu semnificaţii mai definite şi mai încremenite, pune mereu în faţa înţelegerii graniţe mai
mult sau mai puţin înguste. ,,Astfel, adevărurile cele mai înalte, imposibil de comunicat ori
de transmis prin orice alt mijloc, devin comuincabile ori transmisibile până la un anumit
punct atunci când sunt, dacă se poate spune aşa, încorporate în simboluri care, fără îndoială,
79
J. Tixeront, op. cit., p. 22
80
Pr. Dr. D. Fecioru, op. cit., p. 247
81
C. Chiricescu, Patrologie, manuscris în Biblioteca Episcopiei Dunării de Jos, p. 61-62
82
René Guénon, Simboluri ale Ştiinţei sacre, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p.15

50
le vor disimula pentru mulţi; dar care le vor manifesta în toată strălucirea ochilor celor ce
ştiu să vadă”83
Prin conţinutul apocaliptic subliniat de Drd, Ioan N. Şurubaru într-un studiu cu privire
la docrina despre Biserică în Păstorul lui Herma, scrierea aceasta poate fi alăturată
simbolismului profetic, care-şi găseşte în Ezechil, Daniil şi în Apocalipsă expresia cea mai
înaltă.84
Păstorul lui Herma este alcătuită din trei părţi: partea I cuprinde cinci vedenii sau
viziuni (gr. ορασεις) în care Biserica, sub chipul unei femei bătrâne descoperă lui Herma
diferite învăţături; partea a II-a cuprinde douăsprezece porunci (gr. εντολαι) cu conţinut
moral-religios; partea a III-a cuprinde zece asemănări (gr. παραβολαι) care dau expresie
plastică unor adevăruri şi precepte morale.
1. Simbolismul Bisericii
Învăţătura despre Biserică se desprinde din simbolismul <<zidirii turnului>> şi al
<<femeii bătrâne>> prin care e reprezentată Biserica, în special în vedenii şi în asemenea a
IX-a, care este reluarea vedeniei a III-a.
a) Simbolismul Bisericii în <<Vedenii>>
În prima parte a Păstorului, care o constituie vedeniile, Biserica se arată de mai multe
ori în mod diferit, sub chipul unei femei bătrâne - <<Doamna>> îmbrăcată în veşmânt
strălucitor (Vedenia III,1). Cerând să-i explice de ce i s-a arătat sub înfăţişări diferite,
îngerul îi descoperă că arătarea ei închipuie diverse stări ale sufletului omenesc, care, o dată
cu intrarea în Biserică, trece printr-o evoluţie spirituală, înviorându-se şi întinerind mereu,
spre deosebire de procesul invers prin care trece trupul. Prima dată Doamna cea bătrână este
obligată de slăbiciune să rămână aşezată pe un fotoliu, ceea ce simbolizează pe membrii
Bisericii din această lume asaltată de păcate:<<…pentru că spiritul vostru – zice îngerul
Domnului – este îmbătrânit şi pierdut şi nu mai are nici o putere din pricina slăbiciunilor şi
îndoielilor>>(Vedenia III, 11). A doua oară apare mai tânără, stând în picioare şi veselă,
însă cu faţa veştejită şi cu părul cărunt. Aceasta e înfăţişarea membrilor Bisericii care, în
nădejdea iertării, ispăşesc păcatele.: << când aţi auzit descoperirea pe care v-a făcut-o
Domnul, căci El S-a milostivit de voi, au reîntinerit duhurile voastre, iar voi aţi lepădat
slăbiciunile, aţi căpătat iarăşi putere şi v-aţi întărit în credinţă…şi de aceea v-a arătat
zidirea turnului şi vă va arăta şi alte lucruri, dacă trăiţi în pace unii cu alţii din toată
inima>> (Vedenii III, 12). A treia oară, Biserica apare cu totul întinerită, având numai părul
83
Ibidem, p. 16
84
Drd. Ioan N. Şurubaru, Doctrina despre Biserică în <<Păstorul lui Herma>>, în <<Studii Teologice>>, XIX
(1967), nr. 7-8, p.431

51
alb. Aceasta este Biserica sufletelor îndepărtate care sunt lipsite de păcate grave, însă a
căror viaţă pământească nu este întotdeauna pusă la adăpost de greşeli şi de
imperfecţiuni.85Duhurile lor au reîntinerit datorită făgăduinţei bunătăţilor veşnice, aşteptând
cu bucurie împlinirea celor promise (Vedenia III, 13). În fine, Biserica se arată a patra oară
sub înfăţişarea unei tinere împodobită în chip strălucit. Ea reprezintă pe credincioşii care s-
au curăţit sufleteşte, s-au îmbunătăţit, înaintând în sfinţenie (Vedenia IV, 2,3). Un înger îl
încredinţează pe Herma că Doamna cea bătrână este Biserica, căreia Stăpânul i-a poruncit
ca să descopere aleşilor Lui calea desăvârşirii (Vedenia II,2). Calitatea de învăţătoare şi
propovăduitoare a adevărului, infailibilitatea Bisericii reiese din faptul că numai ei Stăpânul
i-a dat această poruncă.
Dintre vedenii, cea mai importantă este fără îndoială a treia, care înfăţişează Biserica
prin simbolul unui turn ce se zideşte de către îngeri pe ape 86. Ea va fi reluată de Herma şi
expusă amănunţit în asemănarea a VIII-a şi a IX-a. Acest turn imens cu pereţi strălucitori
care se înalţă deasupra apelor reprezintă Biserica lui Dumnezeu care dăinuieşte prin harul
Botezului şi puterile Fiului lui Dumnezeu. Turnul a fost zidit pe ape <<pentru că viaţa
voastră prin apă s-a mântuit şi se va mântui. Turnul este întemeiat pe cuvântul numelui
Celui atotputernic şi slăvit şi este ţinut de puterea cea nevăzută a Domnului>>(Vedenia
III,3). Pentru zidirea lui sunt aduse pietre de diverse forme sau de diferite culori şi
dimensiuni, având fiecare categorie de pietre o semnificaţie aparte, conform cu viaţa şi cu
faptele pe care le-au făcut cei pe care îi reprezintă, în efortul lor pentru mântuire şi progres
spiritual. Tocmai de acest efort depinde – lasă să se înţeleagă Păstorul lui Herma –
întrebuinţarea lor la zidire, sau îndepărtarea lor. Domnul, prin bunătatea Sa, a întrerupt
zidirea edificiului, anume pentru ca şi cele care n-au intrat pentru moment la zidire
(păcătoşii), prin pocăinţă şi îndreptare, să devină folositoare şi bune de zidit (Vedenia III,
5).
Cele şapte femei din jurul turnului, pe care-L susţin din porunca Domnului,
simbolizează virtuţile ce trebuie însuşite de cel ce se doreşte a fi adevărat creştin, deci a-şi
agonisi locaş în <<turn >>: <<Cel care va servi lor şi va putea să se ţină de faptele lor, îşi
va avea locuinţă în turn împreună cu Sfinţii lui Dumnezeu>>(Vedenia III, 8, 9). Credinţa
împletită cu rugăciunea şi cu încrederea deplină în Dumnezeu sunt armele de apărare ale
membrilor Bisericii. Numai prin ele Herma scapă nevătămat de fiara apocaliptică ce i se

85
O. Bardenhewer, Les Pères de L’Eglise, leur vie et leurs oeuvres, Tome I, Paris, 1905, p.91, Apud. Drd,
Ioan N. Şurubaru, Docrtina despre Biserică în <<Păstorul lui Herma>>, în <<studii Teologice>>, XIX (1967),
nr. 7-8, p. 435
86
Drd. Ioan C. Şurubaru, op. cit., p. 435

52
arată, simbolul ispitelor şi încercărilor de tot felul ce vor veni peste aleşii lui Dumnezeu în
lume (Vedenia IV; !, 2).
În vedenia a V-a Herma primeşte poruncă de la Păstor să scrie cele ce i-au fost
încredinţate şi să le transmită spre a fi învăţate şi urmate de toţi membrii Bisericii. Prin
urmare descoperirile din vedenii au un caracter divino-autoritativ, fiind transmise de
Domnul Bisericii Sale.87
b) Simbolismul Bisericii în <<Asemănări>>. Zidirea turnului; simbolul salciei.
În partea a treia a Păstorului lui Herma, în Asemănarea a VIII-a şi a IX-a, Biserica
este reprezentată prin două simboluri : al salciei şi al turnului.
Biserica este comparată cu o salcie imensă care umbrea şesuri şi munţi şi sub a cărei
umbră erau adunaţi cei ce purtau numele Domnului (Vedenia IV;1, 2). Această imagine
sugerează răspândirea amplă a Creştinismului. Arhanghelul Mihail împărţea ramuri
mulţimii, care trebuia să i le înapoieze după un timp. Toţi cei care se prezentau cu ramurile
lor verzi şi împodobite cu muguri şi flori întrau în turn; cei cu ramurile veştejite şi uscate
erau respinşi; aceştia reprezentau pe păcătoşi. Însă, chiar şi ei, dacă le plantau în pământ
bun şi le udau cu lacrimile pocăinţei, reuşeau să le învioreze şi să le înverzească, astfel încât
puteau deveni locuitori ai turnului (Asemănarea VIII, 1,2,36). Este aici o imagine plastică a
dinamicii vieţii duhovniceşti în Biserică.
Cel mai intuitiv simbol al Bisericii prezentat în Păstorul lui Herma îl constituie
zidirea turnului, care de fapt este o reluare amplă a vedeniei a III-a . Îngerul pocăinţei se
adresează lui Herma, zicându-i: <<Vreau să-ţi arăt toate câte ţi-a arătat Duhul Sfânt, care
a vorbit cu tine în chipul Bisericii. Acel Duh este Fiul lui Dumnezeu, căci pentru motivul că
atunci erai slab cu sufletul, nu ţi s-a descoperit prin înger. După ce însă ai primit putere
prin duhul, şi te-ai întărit în tăria ta, ca să poţi privi şi un înger, ţi s-a descoperit prin
Biserică zidirea turnului>>(Asemănarea a IX-a, 1-10). (Din acest citat reiese că Herma
identifică pe Fiul lui Dumnezeu cu Sfântul Duh, fapt pentru care, nu întâlnim în opera sa
numele de Iisus Hristos şi de aceea e greu de precizat uneori când vorbeşte de Fiul lui
Dumnezeu şi când de Duhul Sfânt).
Turnul are înfăţişare monolitică, părând a fi zidit dintr-o singură piatră, deşi în
alcătuirea lui intră pietre de diferite dimensiuni, forme şi culori; aici este relevată ideea
unităţii Bisericii.
Înainte de a fi isprăvit, turnul va fi cercetat de Domnul şi pietrele necorespunzătoare
care simbolizează pe păcătoşi, vor fi îndepărtate, dar nu de tot; prin pocăinţă susţinută,
87
Ibidem, p. 436

53
păcătoşii pot să devină buni de zidit în turnul a cărui temelie şi cap este Hristos. După
cercetarea edificiului de către Domnul, celelalte pietre care au fost zidite vor forma un tot
unitar: <<După ce aceştia vor fi aruncaţi afară, Biserica lui Dumnezeu, va fi un trup, un
cuget, o minte, o credinţă, o dragoste; şi atunci Fiul lui Dumnezeu se va veseli şi se va
bucura de ei…>>(Asemănarea IX, 18).

Turnul a cărui construcţie se continuă până la sfârşitul veacurilor exprimă

durabilitatea Bisericii în timp şi unitatea generaţiilor în ea. Biserica este întemeiată de Fiul
lui Dumnezeu ca pe o piatră şi Lui îi aparţine ca unui Stăpân şi ea este totodată unica
poartă prin care trebuie să intre toate popoarele în împărăţia lui Dumnezeu 88. Pe temelia
<<turnului>> adică pe stânca cea veche şi poarta de curând săpată care reprezintă pe Iisus
Hristos sunt zidite patru rânduri de pietre care desemnează pe patriarhii, profeţii, drepţii
Vechiului Testament, precum şi pe Apostoli şi pe propovăduitorii Evangheliei (Asemănarea
IX, 4, 15, Asemănarea IX,17).
Celelalte pietre care se zideau, erau aduse din cei 12 munţi – simbolul celor 12
seminţii ce locuiesc lumea şi cărora le-a fost propovăduit Fiul lui Dumnezeu de către
Apostoli. Ele sunt de diferite culori pentru că cele 12 neamuri sunt diferite în ceea ce
priveşte modul de gândire, de viaţă, limbă etc; numărul de 12 nu trebuie luat în sens literal,
ci figurat: este vorba de multitudinea neamurilor de pe întreg pământul, care-au auzit şi
primit Evanghelia. Cu toate deosebirile ce există între le, când ajung în <<turn>>devin o
singură piatră cu <<stânca>>, temelia Bisericii care este Hristos, formând o unitate în duh
şi în trup, având o singură culoare strălucitoare.
Făcând o comparaţie între turnul care simbolizează Biserica lui Iisus Hristos şi turnul
Babel, Herma arată că cel dintâi are o temelie divină, pe Iisus Hristos, <<stânca cea
mare>> şi este susţinut de puterile Duhului Sfânt, iar cei ce fac parte din el, deşi diferiţi ca
neam, mod de gândire şi de viaţă, <<vor forma un trup, un cuget, o minte, o credinţă, o
dragoste…>> (Asemănarea IX, 18). Turnul Babel însă a fost zidit pe o temelie de nisip,
pe ambiţii omeneşti, de aceea n-a putut fi terminat şi n-a durat, Dumnezeu pedepsind
îndrăzneala urmaşilor lui Noe prin amestecarea limbilor, care a dus la discordie.
Sfântul Grigorie de Naziauz aprofundează comparaţia lui Herma, subliniind că, după
cum la zidirea turnului Babel, prin varietatea limbilor cei de faţă nu s-au mai putut înţelege,
prin aceeaşi varietate de limbi prezentă la întemeierea Bisericii de la Cincizecime, s-a
realizat o armonie între toţi. Aceeaşi idee poate fi remarcată şi la Sfântul Grigorie de Nisa:
88
J. Tixeront, op. cit., p. 130

54
<<Căci trebuia ca cei ce au rupt conglăsuirea (τήν όμοφωνίαν) la construirea turnului, să
vină iarăşi la conglăsuire o dată cu zidirea duhovnicească a Bisericii>>89
,, Biserica simbolizată în Păstorul lui Herma prin zidirea turnului este aşadar opusă
turnului Babel, pentru că ea a unit pe toţi cei ce au primit să lucreze pentru zidirea ei şi să
facă parte integrantă din ea, pe când turnul Babel i-a separat şi i-a făcut să nu se mai
înţeleagă”90
2) Originea dumnezeiască a Bisericii
În toate aceste imagini simbolice, precum şi în mod explicit, se vorbeşte despre
Originea dumnezeiască a Bisericii. Dumnezeu a creat Biserica şi El o conduce,
constituind o realitate în vederea căreia a fost creat totul: <<Cel ce a zidit din nefiinţă cele
ce sunt, Cel ce le-a înmulţit şi le-a crescut pentru Biserica Lui cea sfântă…>> (Vedenia I,
1, 8).
a) Preexistenţa bisericii
Biserica sub forma ei văzută a fost întemeiată de Iisus Hristos pe pământ cu scopul
mântuirii tuturor oamenilor. Ea însă îşi are preexistenţa în Fiul lui Dumnezeu Cel
preexistent. Aceasta reiese din spusele Păstorului, care, la întrebarea pentru ce Biserica se
arată bătrână, răspunde: <<Pentru că a fost creată mai înainte de toate, şi pentru ea a fost
creată lumea>>(Vedenia II,4). Aceasta este ,,o idee extrem de originală şi interesantă care
va face lumină în gândirea patristică>”91
Biserica, în ceea ce priveşte aspectul ei ceresc, are existenţa mai înainte de crearea
lumii văzute, adică odată cu crearea lumii nevăzute a îngerilor, care formează Biserica
cerească în sensul larg al cuvântului (Asemănarea IX, 25). Biserica preexistentă tuturor
celorlalte făpturi materiale, în calitate de Biserică spirituală, a fost încă de la început unită
cu Fiul lui Dumnezeu Cel preexistent, şi în aceasta constă <<marea taină>> în <<Hristos
şi în Biserică>> (Efes V, 22-23) despre care vorbeşte Apostolul Pavel. Sub denumirea de
<<Biserica cea de la început>>prin care Herma înţelege Biserica fiinţelor cereşti, se
evidenţiază şi mai mult ideea preexistenţei Bisericeşti. Aşadar în Păstorul lui Herma
Biserica apare odată cu creaţia nevăzută, prin prezenţa fiinţelor spirituale, prin Întruparea
Fiului lui Dumnezeu, cele nevăzute şi preînchipuite devin vizibile şi reale.
b) Aspectul divino- uman al Bisericii.

89
În S. Stephanum, P. G., XLVI, 705; Apud. Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Sfântul Duh şi sobornicitatea Bisericii,
în <<Ortodoxia>>, XIX (1967), nr. 1, p. 36
90
Drd. Ioan N. Şurubaru, op. cit., p. 438
91
Pr. Prof. Ioan G. Coman, op. cit., p. 45

55
 În Păstorul lui Herma , Biserica este concepută ca o realitate divino-umană, care de
la început se află în legătură cu persoana Mântuitorului. Ea este numită <<Biserica lui
Dumnezeu>>(Asemănarea IX, 18) pentru că prin ea se realizează legătura organică şi
indisolubilă dintre creaţie şi Dumnezeu. Ea este denumită şi <<casa lui
Dumnezeu>>(Asemănarea IX, 14 cf. Evrei III, 16), cuprinzând pe toţi şi toate care-au fost,
există şi vor fi. Având un caracter atotcuprinzător, ea cheamă şi primeşte în sânul ei atât pe
cei buni cât şi pe cei păcătoşi cărora le oferă pocăinţa şi mântuirea, întrucât misiunea ei în
lumea este continuarea lucrării mântuitoare a Domnului Hristos. Biserica nu se limitează la
un singur loc pe pământ; ea cuprinde în zidirea ei pietre din cei 12 munţi care simbolizează
multitudinea neamurilor (Asemănarea IX;17), iar la zidirea ei participă şi îngerii din lumea
spirituală. Ca urmare, Biserica din ceruri este strâns unită cu cea pământească formând o
singură Biserică ce are două înfăţişări: văzută şi nevăzută, pământească şi cerească. De
aceea şi viaţa membrilor Bisericii începe în această lume şi continuă în cer, <<cu Sfinţii lui
Dumnezeu>>şi cu îngerii Săi. Deci Biserica nu este numai o comunitate spirituală, ci şi o
comuniune văzută, organizată ierarhic. În acest organism viu divino-uman membrele slujesc
unele altora şi toate lui Dumnezeu (Vedenia III).
3) Atributele Bisericii.
În caracteristicile esenţiale pe care le deţine Biserica în prezentarea ei simbolică din
Păstorul lui Herma, există elemente ce exprimă cele patru atribute definitorii ale acesteia:
unitatea, sfinţenia, universalitatea şi apostolicitatea.
a) Unitatea
Principiul unităţii ce caracterizează viaţa Bisericii din timpul lui Herma este ilustrat
prin unitatea monolitică a turnului: <<Turnul se construia în formă pătrată de cei şase
tineri… mii şi mii de bărbaţi aduceau pietre, unii din adânc pe ape, alţii de pe pământ, şi le
dădeau celor şase tineri; aceia le luau şi zideau. Tinerii puneau toate pietrele scoase din
adânc de ape la zidire aşa cum erau, că se potriveau şi se uneau desăvârşit cu celelalte
pietre; şi aşa se lipeau unele de altele că nu se vedea unirea lor, încât clădirea turnului
părea făcută ca dintr-o singură piatră…>>(Vedenia III, 10); <<turnul era zidit în aşa chip,
că părea a fi făcut dintr-o singură piatră, fără să aibă vreo ţesătură în el; iar piatra arăta
ca tăiată din stâncă; ni se părea un monolit>>(Asemănarea IX, 86)
Biserica este una pentru că unul este Fiul lui Dumnezeu Cel ce a întemeiat-o; El este
unicul fundament, piatra cea mare pe care s-a zidit turnul (Asemănarea IX, 2, 3, 12), adică,
aşa cum se spune în Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel, <<piatra cea din
capul unghiului>>(II,20). <<Pietrele cele dreptunghiulare, albe şi potrivite la încheieturi

56
sunt Apostolii, episcopii, învăţătorii şi diaconii care-au vieţuit după sfinţenia lui Dumnezeu
şi şi-au îndeplinit slujba de episcopi, învăţători şi diaconi în curăţenie şi sfinţenie faţă de
aleşii lui Dumnezeu. Ei întotdeauna au lucrat în unire unii cu alţii, au avut pace între ei şi
au ascultat unii de alţii>>(Vedenia III,5). Unitatea internă a Bisericii este aşadar înfăţişată
ca unitate de credinţă, de har, dragoste şi învăţătură. După ce <<turnul>>va fi curăţit de
pietrele care nu se potrivesc la zidire, <<Biserica lui Dumnezeu va fi un trup, un cuget, o
minte, o dragoste…>> (Asemănarea IX, 17),prin legătura membrilor Bisericii între ei şi a
legăturii tuturor cu Hristos.
Unirea externă a Bisericii este manifestarea văzută a unităţii interne. Herma primeşte
poruncă să trimită cartea cu descoperirile şi altor comunităţi creştine pentru ca s-o citească
şi să înveţe din ea. (Vedenia II, 4) De aici reiese comuniunea spirituală şi unitatea văzută ce
Există între toate Bisericile, unitate bazată pe dragoste reciprocă şi mărturisirea comună a
adevărului credinţei92.
Un alt element ce demonstrează ideea unităţii Bisericii în Păstorul lui Herma este
săvârşirea Sfintelor Taine, în special a Botezului 93. După concepţia lui Herma Biserica este
una şi datorită faptului că viaţa ei este pătrunsă de un singur scop: acela al convieţuirii cu
Dumnezeu în Iisus Hristos ( Asemănarea V, 1; Porunca I; IV, 2, 4). Puterea unităţii Bisericii
este susţinută şi alimentată de unicul izvor al luminii şi al puterilor – harul dumnezeiesc –
ce se revarsă prin Duhul Sfânt şi lucrează în Biserică.94
b) Sfinţenia
Această însuşire i-o descoperă lui Herma însăşi <<Biserica>>atunci când
zice:<<Dumnezeul puterilor…cu a Sa înţelepciune şi pronie a zidit Biserica Sa cea
Sfântă…>>( Vedenia I, 1, 3). Biserica e sfântă pentru că sfânt este Ziditorul ei şi totodată
posedă toate mijloacele harice necesare pentru sfinţirea membrilor ei. Sfinţenia este
atribuită nu numai Bisericii ci şi membrilor ei pe care îi numeşte sfinţi (Vedenia I, 1). Prin
aceasta este vizat idealul înălţimii duhovniceşti la care sunt chemaţi membrii Bisericii; nu
se poate deduce de aici că pecabilitatea personală a acestora împietează asupra sfinţeniei
Bisericii. În acest sens, remarcă S. Bulgakov, 95, întâlnim la Herma o expresie caracteristică:
<<τοις άγίοις τοις άμαρτήτατις>>, <<sfinţilor care au păcătuit>>. Biserica este numită de
către Herma <<adunarea bărbaţilor drepţi>> (Porunca XI, 9), sau a oamenilor <<sfinţi>>
(Vedenia II, 2), deoarece numai ei posedă <<duhul dumnezeiesc>> (Porunca IX, 14). Ea
92
Drd. Ioan N. Şurubaru, op. cit., p. 439
93
Pr. Prof. Dr. Ştefan C. Alexe, Eclesiologia Părinţilor Apostolici, în <<Studii Teologice>>, VII ( 1955), nr.
5-6, p. 371
94
Drd. Ioan N. Şurubaru, op. cit., p. 439
95
S. Bulgakov, op. cit., p. 109

57
 este sfântă şi pentru motivul că în ea se concretizează <<duhurile sfinte>>, care sunt
<<puteri ale Fiului lui Dumnezeu >> (Asemănarea IX, 13), ce aparţin celor ce au primit
harul Duhului Sfânt şi au devenit membrii vii ai Bisericii.
Biserica este sfântă şi după scop, deoarece are menirea de a curăţa pe fiii ei de tot răul,
prin Sfintele Taine, începând cu apa Botezului. Sfinţenia se realizează prin <<unirea cu
sfinţii>>, prin unirea creştinilor între ei, care, după Herma, se însuşeşte prin <<cunoştinţa
adevărului>>(Vedenia III,6). Dorinţa fierbinte pe care o manifestă de-a lungul operei lui
Herma îngerul Domnului, este ca tot mai mulţi membrii ai Bisericii să devină sfinţi
adevăraţi, creştini autentici, prin eforturi susţinute de pocăinţă continuă, ca astfel să se poată
încorpora în sfinţenia integrală a Bisericii, care decurge din Sfinţenia absolută a Capului ei,
Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
c) Universalitatea ( catolicitatea)
Universalitatea ,, Bisericii este simbolizată de imaginea zidirii ,, turnului” de către
îngeri, Apostoli, episcopi, învăţători, diaconi. ,,Turnul”este universal. ,,Toată creaţia este
chemată să fie rezidită ca Biserică”96
Pentru zidirea turnului au aduse pietre din cei 12 munţi cu înfăţişări diferite, care
semnifică cele 12 seminţii ale pământului, adică întreaga umanitate ( Asemănarea IX,17). Din
Biserică fac parte şi îngerii care au participat la zidirea turnului, formând împreună cu cei
drepţi ceata sfinţilor. Universalitatea este o unitate în multiplicitate şi invers, existând astfel
un raport de reciprocitate între însuşiri. Universalitatea decurge din sfinţenie, întrucât
credincioşii din toată lumea, datorită sfinţeniei, sunt uniţi între ei; tainica lor unire formează
un tot universal ( ,,turnul”).
O condiţie a universalităţii Bisericii o constituie şi unitatea în integritatea credinţei şi
a adevărului, întrucât cine s-a îndepărtat de adevărata credinţă şi învăţătură, s-a despărţit şi de
universalitate. Se poate deduce, deci, din textul Păstorul lui Herma că universalitatea
reprezintă o participare activă, o slujire superioară a tuturor membrilor Bisericii la zidirea şi
menţinerea unităţii ei. 97
Realitatea universalităţii Bisericii reliefată în Păstorul lui Herma contrazice poziţia
eclesiologică a unor teologi ortodocşi care susţin că despre acest atribut al Bisericii se poate
vorbi numai de la Sfântul Ciprian încoace. 98 Universalitatea Bisericii este conturată în
Păstorul lui Herma prin zidirea turnului universal ce cuprinde pietre dreptunghiulare –

96
Ibidem, p.440
97
Ibidem, p. 440
98
N. Atanassieff, Una Sancta , în <<Irenikon>>, 1964, nr. 4, p. 441-443, apud. Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae,
Biserica universală şi sobornicească, în <<Ortodoxia>>, XVII (1966), nr. 2, p. 186

58
simbol al celor patru laturi ale lumii – din cei 12 munţi ce reprezintă lumea întreagă. ,,Este
adevărat – spunea Ioan N. Şurubaru în studiul său dedicat eclesiologiei în Păstorul lui
Herma – că termenul de <<universală>> (καθολική) este stabilit în Simbolul Credinţei la
Sinodul al II-lea Ecumenic (381), însă elementele constitutive ale catolicităţii existau încă din
timpul Sfinţilor Apostoli şi al Părinţilor Apostolici” 99. De altfel, termenul însuşi este folosit de
unii dintre Părinţii Apostolici, după cum s-a arătat în teza de faţă.
d) Apostolicitatea
Din analiza Păstorului lui Herma reiese că Herma avea conştiinţa că Biserica se
fundamentează pe învăţătura transmisă de Apostoli, de unde derivă şi apostolicitatea ei:
<<Către acestea a fost propovăduit deci Fiul lui Dumnezeu prin Apostoli>>( Asemănarea
IX, 17). Succesiunea apostolică este dovedită prin însăţi existenţa ierarhiei ( Vedenia III,
15). Cele 40 de pietre ce s-au zidit la temelia turnului <<sunt Apostoli şi învăţători ai
propovăduirii despre Fiul lui Dumnezeu>>(Asemănarea IX,15). Însuşirea apostolicităţii
rezultă deci şi din activitatea predicatorilor a Apostolilor şi învăţăturilor Bisericii: <<Aceşti
Apostoli şi învăţători, care au propovăduit numele Fiului lui Dumnezeu, au predicat li celor
mai înalte adormiţi şi le-a dat pecetea propovăduirii>> (Asemănarea IX,16).

4. Ierarhia bisericească
Herma dezvoltă ideea despre ierarhie ca factor al cativităţii pastorale în Biserică. El
menţionează în mod clar treapta episcopatului şi a diaconiei, spre deosebire de alţi Părinţi
Apostolici care le enumeră pe toate trei (Sfântul Ignatie – Tralieni II; Sfântul Policarp –
Filipeni IV). Totuşi se întâlneşte şi termenul de presbiteri; se consideră că Herma a
desemnat prin el cele două trepte harice în Biserică – episcopul şi preoţia – ştiut fiind faptul
că la sfârşitul perioadei apostolice de episcop se dădea uneori preotului şi invers.100
Membrii ierarhiei sunt numiţi de către Herma şi conducătorii Bisericii având o stare
deosebită faţă de credincioşi. Treapta la care au fost aleşi necesită şi o demnitate şi o
înălţime morală; numai aşa păstorii <<vor învăţa unii pe alţii şi vor trăi în pace unii cu
alţii>>( Vedenia III,9). Ca Biserica să fie una, se cere că toţi conducătorii ei cei care îi
slujesc, să rămână uniţi între ei învăţând cuvântul adevărului, păstrând pacea: <<Învăţaţi-vă
deci unul pe altul şi trăiţi în pace unii cu alţii pentru ca şi eu să pot sta veselă înaintea
Tatălui şi să dau socoteală Domnului vostru pentru voi toţi>> - spune ,,Bătrâna Doamnă”,
Biserica, în Vedenia III,9.
99
Drd. Ioan N. Şurubaru, op. cit., p. 440
100
Prof. Iustin Moisescu, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, în << Mitropolia Olteniei>>, IV (1954), nr.
1-3,p. 52-74; şi nr. 4-6, p. 209-233

59
 Îngerul Domnului după ce îi explică lui Herma semnificaţia pietrelor aduse din cei 12
munţi, îndeamnă pe păstori să vegheze la păstrarea unităţii comunităţii, făcându-i direct
răspunzători de dezbinările care se ivesc între păstori: <<Fiţi într-un singur duh, tămăduiţi
şi îndepărtaţi de la voi dezbinările rele, pentru ca Domnul oilor să se bucure de aceasta. Şi
se va bucura dacă le va afla pe toate sănătoase. Dacă însă va afla pe vreunele din ele
risipite, va fi vai de păstori. Iar dacă păstorii înşişi vor fi dezbinaţi, ce-i vor răspunde
pentru oi…?>>( Asemănarea IX, 31).
Biserica îndeamnă prin Herma ca episcopii, preoţii şi diaconii să fie purtătorii dreptăţii
şi să rămână statornici în săvârşirea ei: <<Să spui deci căpeteniilor Bisericii ca să-şi
îndrepte căile întru dreptate, pentru ca să primească din plin şi cu multă slavă
făgăduinţele>>(Vedenia II, 2). În explicarea pe care o dă îngerul despre muntele al X-lea,
se reliefează ospitalitatea şi într-ajutorarea faţă de semeni, de care dădea dovadă ierarhia din
vremea sa. <<Din muntele al X-lea, unde erau arbori,care adăposteau sub umbra lor
câteva oi, sunt credincioşii de felul următor: Episcopii şi iubitori de străini care în toată
vremea au primit cu plăcere şi fără făţărnicie în casele lor pe servii lui Dumnezeu.
Episcopii în toată vremea au slujit neîncetat pe cei lipsiţi şi pe văduve prin slujba lor şi au
petrecut tot timpul în curăţenie. Toţi aceştia vor fi ocrotiţi de Domnul întotdeauna. Cei ce
săvârşesc acestea sunt aşadar în mare cinste la Dumnezeu şi locul lor este între îngeri,
dacă stăruie până la sfârşit în slujba Domnului>>(Asemănarea IX; 27). Herma face aluzie
de asemenea şi la rolul pe care îl aveau diaconesele în Biserica primară deoarece Biserica îi
porunceşte să scrie două cărţi cu cele ce i s-au descoperit, dintre care una s-o trimită Graptei
ca <<să înveţe dintr-însa văduvele şi orfanii>>( Vedenia II; 4).

5) Sfintele Taine ca mijloace ale Bisericii pentru sfinţirea credincioşilor

Herma pune accentul, în scrierea sa, pe Botez şi Pocăinţă, dar este semnalată,
tangenţial, şi căsătoria, sub aspectul ei juridic, ignorându-se cel sacramental; vorbind despre
ierarhia bisericească, se vorbeşte implicit şi despre Taina Preoţiei.
Herma concepe Sfintele Taine ca mijloace cu putere de transmitere şi de îmbunătăţire
a creştinilor care vor să intre în construcţia turnului.
Botezul. Implicaţiile pe care la găsim la Herma cu privire la această Taină de iniţiere
mărturisesc limpede despre credinţa Bisericii primare în Botez. Dumnezeu a întemeiat
Biserica Sa pe apa Botezului, după cum turnul din Păstorul lui Herma era clădit pe ape. La
întrebarea lui Herma pentru ce turnul se zideşte pe ape, Păstorul îi răspunde: <<Pentru că
viaţa voastră este mântuită şi se va mântui prin apă>> (Vedenia III, 3; Porunca IV, 3),

60
înţelegându-se prin aceasta apa Botezului. Când Herma a întrebat pe înger pentru ce pietrele
necesare construirii turnului se procurau din adâncurile apei, el afirmă că <<pietrele
trebuiau să treacă prin apă ca vă fie vii, fiindcă ei nici nu puteau altfel intra în împărăţia
lui Dumnezeu, decât îndepărtând moartea vieţii de mai înainte. Căci omul, până la
primirea numelui Fiului lui Dumnezeu este mort; îndată însă ce primeşte această pecete,
alungă moartea şi primeşte viaţa. Această pecete însă este apa; în ea oamenii intră morţi şi
ies dintr-însa vii>>(Asemănarea IX,16).
Taina Botezului este deci absolut necesară pentru a face parte din Biserică. Drepţii
Vechiului Testament nu au putut fi puşi la temelia turnului, decât după ce au primit această
pecete a Fiului lui Dumnezeu. Herma susţine că această taină le-a fost împărţită sub o formă
spirituală de către Apostolii şi învăţătorii Bisericii, după ce s-au săvârşit din această viaţă
(Asemănarea IX,16). ,,E o idee particulară a acestei scrieri care nu s-a generalizat”101
Pentru ca cel ce a primit darul iertării păcatelor prin Botez să se mântuiască, nu
trebuie să mai greşească, ci să trăiască în sfinţenia primită la Botez. Îngerul Domnului
îndeamnă la aceasta prin cuvintele : <<Păstrează curat şi nepătat acest trup al tău, pentru
ca duhul care locuieşte într-însul să mărturisească pentru el … căci dacă pângâreşti trupul,
pângâreşti şi duhul, iar dacă întinezi duhul nu vei avea viaţă>> (Asemănarea V; 7), pentru
că Botezul nu se primeşte decât o singură dată, el fiind mijlocul de participare la darurile şi
Revelaţia lui Dumnezeu, pecetea vieţii nemuritoare.
Înainte de primirea Botezului se subliniază necesitatea mărturisirii credinţei adevărate,
care după Herma este prima şi cea mai de seamă condiţie de intrare în Biserică. ,,De aceea
unirea cu Biserica prin Taina Botezului a fost condiţionată de la început de primirea
credinţei ei şi rămânerea în Biserică, de rămânerea în credinţa ei.”102
Despre partea văzută materială, ca şi despre cea nevăzută, harică, a Tainei, Herma
vorbeşte clar, vizând pe prima în cufundarea în apă, iar pe a doua în îndepărtarea morţii şi
în renaşterea spirituală sau rezidirea pentru o nouă viaţă în Hristos.103
Pocăinţa
Aşezată de Dumnezeu pentru înnoirea sufletelor, prin această Taină se obţine
<<iertarea păcatelor>> de la Dumnezeu (Porunca IV; 3; Vedenia IV; 1). Făcută în mod
sincer, <<omul dobândeşte iertarea păcatelor celor mai înainte>> şi primeşte dezlegarea
păcatelor făcute până la reînnoirea vieţii prin apa Botezului (Porunca IV; 3).

101
Drd. Ioan N. Şurubaru, op. cit., p. 443
102
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Autoritatea Bisericii, în <<Studii Teologice>>, XVI(1964), nr. 3-5, p. 203
103
Drd. Ioan N. Şurubaru, op. cit., p. 443

61
 Herma vorbeşte şi despre o pocăinţă stăruitoare înaintea primirii Botezului, iar după
aceasta, admite numai o singură pocăinţă. Toate pietrele necorespunzătoare zidirii, care
simbolizau pe păcătoşi, au fost lăsate un anumit timp pentru a fi transformate prin pocăinţă
şi apoi să devină bune de zidit. <<Câţi se vor pocăi din toată inima – zice Herma – şi se vor
curăţii de toate răutăţile arătate mai sus şi nu vor înmulţi cu nimic păcatele lor de mai
înainte, dacă nu se vor îndoi de aceste porunci şi vor trăi pentru Dumnezeu (Asemănarea
VII,11). În acest sens Herma recomandă <<μετάνοια>> ( schimbarea cugetului), care este
un intens exerciţiu penitenţial, o reformă interioară şi o reînnoire morală prin transformarea
ideilor, sentimentelor şi a moravurilor (Porunca IV; 1).
Mijlocul văzut prin care comunică celui ce se căieşte darul pocăinţei şi iertarea
păcatelor nu este indicat de Herma. Nu aminteşte direct nici de mărturisirea păcatelor, deşi
aceasta se înţelege de la sine ca indispensabilă, întrucât el cere de la penitenţi pocăinţă de
lungă durată, făcută cu zdrobire de inimă pentru păcatele săvârşite, ca apoi să primească de
la Dumnezeu milostivirea şi iertarea căutată de ei (Porunca VII).104
Căsătoria
Herma are o concepţie rigoristă despre căsătorie. 105 La întrebarea pusă îngerului -
<<Dacă bărbatul sau femeia moare şi cel rămas contractează din nou o căsătorie,
păcătuieşte el oare?>> - acesta răspunde : <<Nu păcătuieşte, dar dacă nu se mai
căsătoreşte a doua oară, atunci îşi procură mare slavă la Domnul>>(Porunca IV; 4). În
caz de adulter, soţul celălalt poate divorţa, dar apoi să rămână necăsătorit. Dacă însă, după
ce-şi lasă femeia, se căsătoreşte cu alta, el săvârşeşte adulter (Porunca IV, 1). Dacă femeia
lăsată se pocăieşte şi vrea să se întoarcă la bărbatul ei, să fie primită; altfel păcătuieşte
bărbatul dacă n-o primeşte (Porunca IV; 1). Herma combate cu vehemenţă desfrânarea,
îndeosebi adulterul, întrucât era frecvent în societatea romană din primele secole creştine,
contaminând probabil şi comunităţile creştine din Roma.
Asupra originii şi fiinţei Bisericii, Herma afirmă că aceasta este o instituţie în care se
realizează unirea cu Hristos, Cel ce a întemeiat-o şi a înzestrat-o cu toate mijloacele harice
necesare mântuirii. Pe de altă parte, Iisus Hristos, temelia şi capul bisericii, fiind în acelaşi
timp Dumnezeu şi om adevărat, rezultă că Biserica este o instituţie reală divino-umană care
cuprinde atât lumea văzută cât şi pe cea nevăzută. Ideea de preexistenţă a Bisericii,
specifică Păstorul lui Herma a fost deschizătoare de drumuri în eclesiologia veacurilor
ulterioare.

104
Ibidem, p. 444
105
Ibidem, p. 444.

62
 Doctrina despre Biserica din Păstorul lui Herma este destul de expresivă pentru
aspectele eclesiologice care stau astăzi pe prim plan în discuţiile teologice. De aceea e bine
ca să fie cunoscută şi aprofundată - se pronunţă Drd. Ioan N. Şurubaru în studiul său 106 -
întrucât face parte din tezaurul eclesiologiei ortodoxe originare.

G. „Epistola către Diognet”

Necunoscută atât scriitorilor creştini din epoca patristică, cât şi celor din epoca
medievală, Epistola către Diognet a fost editată pentru prima dată la Paris în 1592 de Henri
Estienne, după unicul manuscris care a transmis textul, codicele Argentoratensis 9, din
secolul XIII-XIV, care reproducea probabil un text din secolul VII107. Deşi au fost date
numeroase ipoteze asupra autorului acestei scrieri, totuşi a rămas necunoscut până astăzi, ca
şi Diognet, cel căruia îi este adresată, (ca urmare a întrebărilor acestuia: 1) Ce este religia
creştinilor şi pentru ce creştinii nu cinstesc pe zeii grecilor şi nici nu primesc credinţa
iudeilor? 2) De ce natură este dragostea pe care o au creştinii între ei? 3) Pentru ce această
religie s-a arătat acum şi nu mai înainte?). Pr. Dr. D. Fecioru consideră că este posibil ca
Diognet să nu fie o persoană istorică, ci un simbol, o ficţiune, o întruchipare a filosofilor
păgâni ai secolului al II-lea.108
Răspunzând întrebărilor lui Diognet, autorul nu prezintă o doctrină explicită despre
Biserică. Distingem însă una implicită în discursul însufleţit despre viaţa creştinilor în acea
epocă a prigoanelor, despre semnificaţiile acesteia, despre înălţimea duhovnicească la care
sunt chemaţi cei ce aparţin Bisericii. Avem de-a face mai mult cu un aspect misiologic şi de
edificare duhovnicească, decât cu o doctrină coerentă şi speculativă despre Biserică. Este
prezentată învăţătura dumnezeiască ce stă la baza vieţii în Biserică : ,,…creştinii nu pretind
că păzesc cu atâta grijă o învăţătură trecătoare, nici nu li s-a încredinţat rânduiala unor taine
omeneşti, ci cu adevărat Însuşi Atotputernicul, Atoateziditorul şi nevăzutul Dumnezeu, El
Însuşi, din ceruri, a aşezat în oameni şi a întărit în inimile lor adevărul şi cuvântul cel Sfânt
şi mai presus de înţelegere” ( VII; 1-2).
Textul epistolei sugerează că Biserica n-a fost întemeiată de <<un slujitor sau un
înger sau o căpetenie a celor pământeşti sau cereşti, ci de ,,Însuşi Meşterul şi Creatorul
universului…Căruia i se supune cerurile şi cele din ceruri, pământul şi cele de pe pământ,
marea şi cele din mare, focul, aerul, adâncul, cele din înălţimi…>> ( VII, 2).
106
Ibidem, p. 444.
107
Pr. Dr. D: Fecioru, op. cit., p. 405
108
Ibidem, p. 406

63
Pe Acesta Dumnezeu L-a trimis oamenilor, nu spre <<a împila, spre a înspăimânta, spre a
îngrozi>> ci <<l-a trimis cu bunătate şi blândeţe, cum trimite un rege pe fiul său, L-a
trimis ca Dumnezeu…L-a trimis ca să mântuie, ca să convingă, nu să silească; că
Dumnezeu nu sileşte. L-a trimis ca să cheme, nu ca să alunge; L-a trimis ca să iubească…
>> ( VII; 3-6). Ca urmare a acestei iubiri, creştinii, deşi persecutaţi, se înmulţesc: <<Nu
vezi că sunt daţi creştinii la fiare, ca să se lepede de Domnul şi nu sunt învinşi? Nu vezi că,
cu cât sunt pedepsiţi mai mulţi, cu atât numărul lor se înmulţeşte? Acestea nu par a fi fapte
de om, ci puterea lui Dumnezeu. Acestea sunt dovezi ale venirii Lui în lume>> ( VII, 7).
Venirea Lui în lume a însemnat deschiderea spre un alt mod de viaţă: viaţa divină.
Epistola către Diognet vorbeşte despre acest mod de fiinţare, în Biserică, prin mijlocirea
Fiului lui Dumnezeu, prin harul Lui: <<Cuvântul Cel veşnic este astăzi ştiut Fiu; prin El se
îmbogăţeşte Biserica; harul răspândit se înmulţeşte în sfinţi, le dă pricepere, le descoperă
tainele, vesteşte timpurile, se bucură de cei credincioşi, se dăruieşte celor care-L caută,
celor care nu sfărâmă hotărârile credinţei (…) harul profeţilor este cunoscut, credinţa
Evangheliilor întărită, tradiţia Apostolilor păzită, iar harul Bisericii saltă de bucurie. Dacă
nu întristezi harul, vei cunoaşte acelea pe care le grăieşte Cuvântul, prin cine voieşte şi
când voieşte>> ( XI, 6-7). Cu alte cuvinte, dacă te păstrezi statornic în harul care există în
Biserică, rămâi în cuvântul adevărului, în dreapta credinţă.
Foarte sugestivă este imaginea pe care o creează autorul Epistolei către Diognet
Bisericii, ca suflet al lumii; el spune. <<ce este sufletul în trup, aceea sunt creştinii în
lume>> ( VI, 1). Apoi dezvoltă magistral această idee: <<Sufletul este răspândit în toate
mădularele trupului, iar creştinii în toate oraşele lumii. Sufletul locuieşte în trup, dar nu
este din trup; creştinii locuiesc în lume dar nu sunt din lume. Sufletul nevăzut este închis în
trupul văzut; şi credinţa lor în Dumnezeu rămâne nevăzută>>( XI, 2-4). Aceeaşi idee este
aprofundată mult mai târziu de către teologul rus Bulgakov, în lucrarea sa Ortodoxia,
vorbind despre ,,invizibilul” din Biserică, care nu este necunoscut, ci cunoscut cu ochii cei
duhovniceşti; ,,acest organ este credinţa, care după cuvântul Apostolului, este o <<dovadă a
lucrurilor care nu se văd>>(Evrei 11, 1)109, sau aşa cum spune autorul Epistola către
Diognet, Dumnezeu <<S-a arătat prin credinţă, singura prin care se poate vedea
Dumnezeu >>( VIII, 6).
Tot prin extrapolare se poate deduce şi legătura pe care o face autorul epistolei între
Biserica pământească şi cea cerească ( Biserica cea una, sub două înfăţişări) atunci când
spune: Creştinii <<locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului>>. (V, 9).
109
S. Bulgakov, op. cit., p.10

64
 Toate aceste formulări deosebit de expresive – percutante pentru lumea de atunci, în
cea mai mare parte păgână, care trebuia convinsă, cucerită pentru Adevăr printr-o
argumentaţie deosebită de cea a filosofilor, care începea să devină superfluă - toate aceste
expresii îşi păstrează prospeţimea şi relevanţa şi astăzi. Înţelegem că Biserica, dincolo de
aspectul ei instituţional, reprezintă mult mai mult : e o punte între pământ şi cer.

65
 incolo de un simplu reper cronologic, începutul celui de-al treilea mileniu creştin
poate constitui – în contextul spiritual şi socio-politic actual – un moment prielnic unei
duble reflecţii, retrospective şi prospective. Creştinii sunt chemaţi să reflecteze asupra
identităţii lor spirituale şi asupra sensului prezenţei lor în lume. Mai mult decât atât, într-o
dimensiune mai profundă, care trebuie să depăşească scindările individualiste, noi întrebări
se ridică asupra sensurilor prezenţei eclesiale într-o lume aflată în neîncetate mutaţii sociale,
intelectuale şi culturale, nu de puţine ori cu efectele cele mai dramatice în ultimul secol. De
aceea, fiecare cultură şi fiecare generaţie este obligată la acest paradoxal demers al realizării
viitorului eshatologic în prezent. Acesta nu poate avea loc decât prin recuperarea
retrospectiv-prospectivă a Revelaţiei venite din Tradiţie. Fiecare membru al Bisericii
trebuie să caute, în viaţa şi conştiinţa lui, să se găsească în acord cu Tradiţia, să se verifice
în lumina ei.
În virtutea acestui principiu am încercat în teza de faţă să cercetăm obârşiile
Ortodoxiei în scrierile imediat următoare celor Nou Testamentare, să ne oglindim adică în
apa cea limpede a scrierilor Părinţilor Apostolici şi să vedem dacă ne recunoaştem chipul în
aceasta.
Sintetizând, izvorul Ortodoxiei l-am identificat în următoarele idei mari care se pot
deduce din eclesiologia Părinţilor Apostolici:
1. Părinţii Apostolici îşi întemeiază discursul pe Revelaţie. Eclesiologia lor nu este
o teorie despre o instituţie, ci întreaga lor teologie, eminamente practică, decurge din
Revelaţia divină cuprinsă în Evanghelie. Ei nu prezintă o doctrină ce se vrea
comprehensibilă întru totul, ci mesajul lor, apofatic, implică ideea că numai experierea
harului care viază în Biserică face cunoscut Adevărul oricărei persoane care se apropie
de acesta. Gândirea Părinţilor Apostolici include experienţa lor vie şi – pentru lumea de
atunci – riscantă, în sânul Bisericii; cu toate acestea, nu avem de a face cu
sentimentalisme sau emotivităţi superflue, ci cu trăire, curaj, asumare. Experienţa
eclesială explică nota generală de teologie apofatică a scrierilor Părinţilor Apostolici. Ei
nu împart metodologic, nu disociază didacticist particularităţile Bisericii, ci, sub
imboldul unor necesităţi practice, ilustrează modelul vieţuirii eclesiale în Biserica
primară.
2. Ierarhia bisericească aparţine în mod fiinţial Bisericii, fiindu-i întru totul
necesară. Cele trei trepte harice sunt adeverite încă din primele secole creştine, chiar
dacă nu de către toţi Părinţii Apostolici. Oficiului episcopal i se recunoaşte cea mai

66
 înaltă slujire; episcopul este văzut atât ca alter Christus, cât şi ca alter apostolus.
Episcopul trebuie înţeles ca parte a structurii comunităţii şi nu ca individ. Succesiunea
apostolică, prin episcopat, este în chip esenţial o succesiune de structură eclesială.
3. Accentuând rolul eclesial al Sfintei Euharistii, scrierile Părinţilor Apostolici ne
fac să înţelegem că experienţa Bisericii are loc în Euharistie, pentru că Biserica se
manifestă concret ca veşnică Întrupare în Euharistie. Prezidată de episcop în mijlocul
colegiului presbiterilor şi asistat de diaconi, adunarea euharistică este Biserica în
plenitudinea catolicităţii ei şi nu doar o parte a unei Biserici universale abstracte. Astfel,
pe de o parte, Biserica primară vede în Euharistie Liturghia Bisericii : sensul ei esenţial
este comunitar; pe de altă parte, în Euharistie este intuită icoana Împărăţiei: sensul ei
este de eveniment eshatologic. Aceasta a dus la o sinteză reală între istorie şi eshata,
evitându-se riscul <<instituţionalizării>> Bisericii. Căci Euharistia reprezintă o realitate
care este deodată şi instituţie şi eveniment; „este unicul moment privilegiat al existenţei
Bisericii în care Împărăţia vine în chip epicletic, adică nu ca expresie a procesului
istoric, deşi se realizează în şi prin forme istorice. În acest context se uneşte Biserica cu
Apostolii, privind simultant spre trecut şi spre viitor, îngăduind însă mereu eshatonului
să-i determine istoria şi structurile” (I. Zizioulas, Fiinţa eclesială, Editura Bizantină,
Bucureşti, 1996, p. 237).
4. În scrierile Părinţilor Apostolici avem consemnarea unui mod de viaţă creştină
foarte apropiat de înţelesul originar al creştinismului; veacurile primare se dovedesc mai
preocupate de căutarea unităţii prin slujirea aproapelui. Interesul pentru condiţiile
concrete ale mântuirii a lăsat în plan secund speculaţia teoretică. Cu toate acestea, în
scrierile Părinţilor Apostolici se află experienţa creştină care va sta la baza întregii
teologii ce s-a dezvoltat după aceea.
5. Scrierile Părinţilor Apostolici constituie o mărturie că Biserica primară poate fi
considerată aşa cum spunea John Meyendorff, „vârsta de aur a religie creştine şi, de
asemenea, într-o anumită măsură, drept un criteriu” (John Meyendorff, Biserica
Ortodoxă – ieri şi azi, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 21). Aceasta pentru că, fără
a idealiza creştinismul primar, atâta timp cât Biserica a rămas minoritară, atâta timp cât
apartenenţa la Noul Israel comporta un anumit risc, de multe ori riscul maxim, unele
norme ale vieţii bisericeşti au rămas mai vii. De aceea, gândindu-ne la acea „vârstă de
aur”, spunem azi în rugăciunea de la Pavecerniţă:
<<Cu rugăciunile Mucenicilor Tăi celor din toată lumea,
ca şi cu o porfiră şi cu vison Biserica Ta împodobită fiind,

67
 printr-înşii strigă Ţie, Hristoase Dumnezeule: poporului
Tău trimite-i îndurările Tale, pace obştii Tale dăruieşte
şi sufletelor noastre mare milă!>>

BIBLIOGRAFIE

I. IZVOARE:

68
 BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998;
DIONISIE PSEUDO-AREOPAGITUL, Ierarhia cerească şi ierarhia bisericească,
Institutul European, Iaşi, 1994;
SCRIERILE PĂRINŢILOR APOSTOLICI, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995;

II. LUCRĂRI:
BRANIŞTE, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica teoretică, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002;
BULGAKOV, Serghei, Ortodoxia, Editura Paideea, Bucureşti, 1997;
CHIRICESCU, C., Patrologia, manuscris din Biblioteca Sfintei Episcopii a <<Dunării
de Jos>>;
COMAN, Pr. Prof. Dr. Ioan G., Patrologia, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1984;
COMAN, Pr. Prof. Dr. Ioan G., Probleme de filozofie şi literatură patristică, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995;
DRĂGOI, Pr. Eugen, Istoria bisericească universală, Editura <<Historica>>,
Bucureşti, 2001;
FELMY, Karl Christian, Dogmatica experienţei eclesiale, Editura Deisis, Sibiu, 1999;
GUÉNON, René, Simboluri ale ştiinţei sacre, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997;
IORDĂCHESCU, Cicerone, Istoria vechii literaturi creştine, partea I, Editura
Moldova, Iaşi, 1996;
LOSSKY, Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Editura Bonifaciu,
Bucureşti, 1998;
MARROU, Henri-Irénée, Patristică şi umanism, Editura Meridiane, Bucureşti, 1996;
MEYENDORFF, John, Biserica Ortodoxă – ieri şi azi, Editura Anastasia, Bucureşti,
1996;
MIHĂLCESCU, Ioan, Istoria bisericească universală (până la 1054) – cu noţiuni de
patrologie, Tipografia <<Cultura Neamului Românesc>>, Bucureşti, 1922;
MORESCHINI, Claudio, NORELLI, Enrico, Istoria literaturii creştine vechi greceşti
şi latine (I), Editura Polirom, Iaşi, 2001;

69
 RĂMUREANU, Pr. Prof. Dr. Ioan, Istoria bisericească universală, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992;
RUS, Prof. Dr. Remus, Dicţionar enciclopedic de literatură creştină din primul mileniu,
Editura Lidia, Bucureşti, 2003;
von SCHÖNBORN, Cardinal Christoph, Oamenii, Biserica şi ţara - creştinismul ca
provocare socială, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000;
TIXERONT, J., Précis de patrologie, Huitiène Edition, Paris, 1927;
ZIZIOULAS, Ioanis, Fiinţa eclesială, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996;

III. STUDII ŞI ARTICOLE:

ALEXE, Pr. Prof. Dr. Ştefan, Eclesiologia Părinţilor Apostolici, în revista <<Studii
Teologice>>, VII (1955), nr. 5-6;
DURĂ, Pr. Asist. Nicolae, Biserica creştină în primele patru secole. Organizarea şi
bazele ei canonice, în revista <<Ortodoxia>>, XXXIX (1982), nr. 3;
MOISESCU, Prof. Justin, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, în revista
<<Mitropolia Olteniei>>, VI (1954), nr. 1-3 şi nr. 4-6;
PLĂMĂDEALĂ, Î.P.S. Antonie, Biserica slujitoare, în revista <<Studii Teologice>>,
XXIV (1972), nr. 5-8;
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Autoritatea Bisericii, în revista <<Studii
Teologice>>, XVI (1964), nr. 3-4;
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Biserica universală şi sobornicească, în revista
<<Ortodoxia>>, VIII (1966), nr. 2;
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sfântul Duh şi sobornicitatea Bisericii, în revista
<<Ortodoxia>>, XIX (1967), nr. 1-3;
ŞEBU, Drd. Sebastian, Forma şi conţinutul predicii creştine în primele trei veacuri, în
revista <<Studii Teologice>>, XIX (1967), nr. 3-4;
ŞURUBARU, Drd. Ioan, Doctrina despre Biserică în <<Păstorul lui Herma>>, în
revista <<Studii Teologice>>, XIX (1967), nr. 7-8.

70