ECLESIOLOGIA LA PARINTELE DUMITRU STANILOAE

Introducere

CAP.I : Parintele Staniloae teolog de referinta pentru Biserica Ortodoxa

I.1. Viata si opera sa
I. 2. Sfintii Parinti si Filocalia
CAP.II : Invatatura despre Biserica in studiile parintelui Staniloae
II.1. Biserica in sensul de locas si de larga comuniune in Hristos
II.2. Biserica – ’’trup al lui Hristos’’
II.3.Atributele Bisericii
CAP.III : Invatatura despre ierarhie si rolul episcopului in Biserica la
parintele Staniloae
III.1. Sfanta Taina a Preotiei
III.2. Preotia lui Hristos in Biserica
III.3. Preotia generala in Biserica
CAP.IV : Comuniune si intercomuniune la parintele Staniloae
IV.1. Dumnezeiasca Euharistie
IV.2. Spiritualitate si comuniune in Liturghia Ortodoxa
IV.3. Sfintele Taine savarsite in afara Bisericii

Concluzii
 ABREVIERI

col.- coloana

Ed.- editura

ed. – editia

nr.- numarul

Dr.- Doctor

p.- pagina

Pr.- Preot

Prof.- Profesor

P.F.- Prea Fericitul

I.B.M.B.O.R.- Institutul Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe

MMA- Mai multi autori

2
 BIBLIOGRAFIE GENERALA

STUDII SI ARTICOLE

1. STANILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Autoritatea Bisericii, in rev. <<Studii Teologice >>, nr. 3-4
(1964), p.183-215.
2. STANILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Biserica in sensul de locas si de larga comuniune in Hristos,
in rev. << Ortodoxia >>, nr. 3 (1982), p.336-346.
3. STANILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Ed. Centrului
Mitropolitan, Sibiu, 1991.
4. STANILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Mitropolia Olteniei,
Craiova, 1987.
5. STANILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Creatia ca dar si Tainele Bisericii, in rev. << Ortodoxia >>,
nr. 1 (1976), p. 10-29.
6. STANILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Din aspectul sacramental al Bisericii, in rev. <<Studii
Teologice >> ,nr. 9-10 (1966), p.531-562.
7. STANILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Eclesiologie ortodoxa, in rev.  Ortodoxia , nr. 3-
4(1955),p. 267-284.
8. STANILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Iisus Hristos lumina lumii si indumnezeirea omului, Ed.
Anastasia, Buc., 1993.
9. STANILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Iubirea crestina, Ed. Porto Franco, Galati, 1993.
10. STANILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Jertfa lui Hristos si spiritualitatea noastra prin impartasirea
ei in Sfanta Liturghie, in rev. << Ortodoxia >>, nr. 1 (1983), p. 104-118.
11. STANILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Legatura dintre Euharistie si iubirea crestina, in rev, <<
Studii Teologice >>, nr. 1-2 (1965), p.3-32.
12. STANILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Liturghia, urcus spre Dumnezeu si poarta a cerului, in rev.
<< Mitropolia Banatului >>, NR. 1-3 (1981), P.41-56.
13. STANILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Locasul bisericesc propriu-zis, cerul pe pamant sau centrul
liturgic al creatiei, in rev. << Mitropolia Banatului >>, nr. 4-6 (1981), p. 277-307.

3
14. STANILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Marturisirea dreptei credinte prin rugaciunile preotului
insotite de raspunsurile credincisilor, ca pregatire pentru infaptuirea jertfei euharistice si a
impartasirii, in rev. << Mitropolia Banatului>>, nr. 1-3 (1982), p. 39-72.
15. STANILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Marturisirea pacatelor in trecutul Bisericii, in rev. <<
Biserica Ortodoxa Romana >>, nr. 3-4 (1955), p.x
16. STANILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Natura sinodalicitatii, in rev. << Studii Teologice >>, nr. 9-
10 (1977), p. 605-614.
17. STANILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Numarul Tainelor si raportul dintre ele si problema Tainelor
din afara Bisericii, in rev. << Ortodoxia >>, nr. 2 (1956), p. 191-241.
18. STANILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Realitatea tainica a Bisericii, in rev. << Ortodoxia >>, nr. 3
(1984), p. 415-420.
19. STANILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Rugaciunea lui Iisus si experienta Duhului Sfant, Ed. Deisis,
Sibiu, 1995.
20. STANILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Rugaciunile pentru altii si sobornicitatea Biericii, in rev. <<
Studii Teologice >>, nr. 1-2 (1970), p. 29-39.
21. STANILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Sfantul Duh si sobornicitatea Bisericii, in rev. << Ortodoxia
>>, nr. 1 (1967), p.32-49.
22. STANILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Sfintele Taine si ierurgiile bisericesti, in rev. << Ortodoxia
>>, nr. 3 (1985), p. 450-455.
23. STANILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Sobornicitatea Bisericii, in rev. << Ortodoxia >>, nr. 2
(1971), p. 165-181.
24. STANILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Sublimitatea preotiei si indatoririle preotului, in rev. << MO
>>, nr. 5-6 (1957), p. 298-312.
25. STANILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Taina Euharistiei izvor de viata spirituala in Ortodoxie, in
rev. << Ortodoxia >>, nr. 3-4 (1979), p.499-510.
26. STANILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Teologia Dogamtica Ortodoxa, ed. 1978, Ed. IBMBOR,
Craiova, 1978.
27. STANILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Teologia Euharistiei, in rev. << Ortodoxia >>, nr. 3 (1969),
p.343-364.
28. STANILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Trairea lui Dumnezeu in ortodoxie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
1993.
29. STANILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Transparenta Bisericii, in rev. << Ortodoxia >>, nr. 4
(1970), p. 501-516
30. STANILOAE, PR. DR. PROF. DUMITRU, Spiritualitate si comuniune in Liturghia Ortodoxa, Ed.
Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986.

4
31. STANILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Cantarea liturgica comuna, mijloc de intarire a unitatii in
dreapta credinta, in rev. << Ortodoxia >>, nr.1 (1981), p. 58-72.
32. STANILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Iisus Hirstos, arhiereu in veac, in rev. << Ortodoxia >>, nr.
2 (1979), p.**
33. MOSOIU, NICOLAE, Taina prezentei lui Dumnezeu in viata umana: Viziunea creatoare a
Parintelui Profesor Dumitru Staniloae, ***
34. BARTOS, EMIL, Conceptul de indumnezeire in teologia lui Dumitru Staniloae, Ed. Institutului
Biblic “Emanuel” din Oradea, 1999.
35. ICA, I. jr., Persoana si comuniune. Prinos de cinstire a Parintelui Profesor Academician
Dumitru Staniloae la implinirea varstei de 90 de ani, Ed. Arhiepiscopiei Ortodoxe Sibiu,
Sibiu, 1993.
36. BIELAWSKI, P. MACIEJ, Parintele Dumitru Staniloae, o viziune filocalica despre lume,
traducere si cuvant inainte: diacon Ioan I Ica jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998.
37. MMA, in rev. << Ortodoxia >>, nr. 3-4 (1993).
38. COSTA DE BEAUREGARD, PR. M. A., Mica dogmatica vorbita, Ed. Deisis, Sibiu, 1995.

5
 CAPITOLUL I
PR. DUMITRU STĂNILOAE TEOLOG DE REFERINŢĂ
PENTRU BISERICA ORTODOXĂ

I.1. VIAŢA SI OPERA

’’Ne-a mângâiat Dumnezeu, ca şi Biserica şi Teologia noastră să fie slujite de mari

personalităţi cunoscute în lumea creştină nu numai din operele teologice, originale şi profunde, ci
şi din pilduitoarea lor trăire duhovnicească, din perspectiva filocalică a abordării aspectelor ,
uneori incomode, ale ecumenismului contemporan, ale complexelor aspecte ale Teologiei din
zilele noastre.’’1
În abisurile negaţiei sau ignorării valorilor ortodoxe şi creştine, sau în zbaterea apărării şi
salvării lor, a apărut pe bolta Bisericii noastre chipul de profesor mai întâi, apoi cel de slujitor al
Altarului, al Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae. Ne-a fost dăruit, am putea spune, drept cel mai
de seamă în spaţiul culturii teologice şi al reliefării valorice supreme a trăirii mistico-filocalice,
adică în spaţiul cel mai important pentru cuvenita dăruire a oamenilor şi a neamurilor în acest
veac şi în veşnicie.2
’’Acest stejar viguros al culturii şi teologiei româneşti şi universale, în acelaşi timp,
Părintele Academician Profesor Dumitru Stăniloae’’ 3, se naşte din părinţi ţărani săraci si buni
creştini la 16 noiembrie 1903, in satul Vlădeni, in judeţul Braşov. Intre anii 1910-1916 a făcut
şcoala primară confesionala de sase ani în satul natal unde s-a bucurat de aprecierea dascălilor săi.
Fiindcă in august 1916 România a intrat in război împotriva Austruo-Ungariei, Dumitru
Stăniloae s-a putut înscrie la Liceul confesional ortodox ”Andrei Şaguna” din Braşov in clasa I-a
abia in februarie 1917. Cursurile liceale le-a terminat foarte repede deoarece clasa a II-a a
pregătit-o ’’in particular’’ in vara anului 1917 si in acelaşi an in septembrie s-a înscris in clasa a

1
P.F. TEOCTIST, Un slujitor devotat al Bisericii si teologiei ortodoxe, p.3.
2
Ibidem, p.3-4.
3
REVISTA ORTODOXIA, 1993, p.14.Autorul
6
III-a. Pe cand se prăbuşea imperiul austro-ungar in toamna anului 1918 a inceput clasa a IV-a.
Fiindca avea rezultate exceptionale la invatatura Cosiliul profesoral al scolii i-a permis ca sa dea
examenele de clasa aV-a din septembrie pana in decembrie 1919, iar clasa a VI-a o face din
ianuarie pana in iunie 1920. La fel se intampla si cu clasa a VII-a, doat ultima clasa a urmat-o in
mod normal si a terminat in 1922. Se inscrie la Facultatea de teologie din Cernăuţi, unde şi-a luat
licenţa în 1927, cu tema: ”Botezul copiilor”, după ce făcuse la Facultatea de litere a Universităţii
din Bucureşti un an de studiu.
Mitropolitul Nicoloae Balan al Ardealului l-a sustinut foarte mult pe tanarul Dumitru
Staniloae si ii acorda o bursa de studii la Facultatea de Teologie ortodoxa din Atena. După un an
de studii la aceasta facultate si-a pregatit materialul pentru teza de doctorat intitulata: ”Viaţa şi
activitatea Patriarhului Dositei al Ierusalimului şi legăturile lui cu Ţările Româneşti “, care a
aparut în revista ’’Candela” a Facultăţii de Teologie din Cernăuţi in 1929.
Cu o noua bursa din partea Arhiepiscopiei Sibiului pleaca la Műchen pentru studii de
Bizantologie si Dogmatica. Apoi pleaca la Berlin si Paris pentru cercetari privitoare la viata si
opera Sfantului Grigorie Palama, care incepuse sa-l preocupe. Dupa ce s-a intors acasa de la studii
este numit in 1929, la varsta numai de 26 de ani, profesor la Academia teologica din Sibiu. Aici
va preda, in cei 17 ani de activitate, Dogmatica, Apologetica, Pastorala si Limba greaca.
Profesorul Dumitru Staniloae s-a casatorit cu Maria Mihu in anul 1930, care ii va fi
tovarasa de viata timp de 63 de ani. Au avut trei copii: Dumitru si Maria (gemeni, nascuti in
1931, baiatul mort in acelasi an, iar fetita in 1945) si Lidia (nascuta in 1933), care va deveni
profesoara de Fizica, poeta si romanciera. La scurt timp dupa casatorie este hirotonit diacon
(1931) si apoi preot (1932).
Parintele Dumitru Staniloae a fost numit rector al Academiei teologice ’’Andreiene’’ in
1936, functie pe care o va detine pana in anul 1946.
La indemnul mitropolitului Nicoloe Balan, parintele Dumitru Staniloae traduce in
romaneste ’’Dogmatica’’ marelui teolog grec Hristu Andrutsos, care va fi tiparita la Sibiu, in
1930. Urmeaza o prezentare a situatiei Bisericii catolice in deceniul al treilea, in volumul intitulat
’’Catolicismul de dupa razboi’’(Sibiu, 1933).4
Conducerea prestigiosului ziar sagunian ’’Telegraful Roman’’ ii este incredintata de catre
mitropolitul Nicoloae Balan in 1934 parintelui Dumitru Staniloae, iar dupa 1918 ziarul va aborda
mai mult teme de interes bisericesc, in special misionar. ’’Prin sutele sale de articole noul redactor
a facut din ’’Telegraful Roman’’ o adevarata tribuna de aparare a intereselor Bisericii ortodoxe,
dar si ale neamului si culturii romanesti.’’5

4
I. ICA,
Persoana si comuniune, p.4.
5
Ibidem, p.6.
7
 Teologul român, dupa multi ani de studii si cercetare, publica volumul ’’Viaţa şi
învăţătura Sfântului Grigorie Palama. Cu 3 tratate traduse”(Sibiu, 1938), care cuprinde peste
300 de pagini. ’’Această lucrare reprezinta un studiu monografic de mare adâncime asupra
gândirii palamite despre fiinţa şi energiile divine necreate si este de fapt, prima aprofundare
teologică de substanţa a gândirii palamite ortodoxă în general, după care vor veni lucrările
teologului John Meyendorff, dar ea este si prima lucrare în literatura teologica româneasca cu
impact în gândirea dogmatica şi în spiritualitatea ortodoxă românească, ascetică şi mistică’’.6
O noua carte va publica in 1939 si anume ’’Ortodoxie si Romanism”, care reprezintă
dezbaterea despre raportul dintre credinţă ortodoxă si valorile culturii române dintre filosofia
română şi Ortodoxie.
Va exista în activitatea părintelui Stăniloae un moment polemic atunci când publică, în
1942 la Sibiu lucrarea “Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de Creştinism si Ortodoxie”, care
cuprundea o serie de articole publcate in ’’Telegraful Roman’’, intre anii 1940-1942.
În 1943, părintele Staniloae publică lucrarea ’’Iisus Hristos sau restaurarea omului ’’, pe
care unul din discipolii sai o prezenta ca o ’’carte de mare importanta in toata literatura teologică a
epocii, pentru că pune pe prim plan unul dintre aspectele fundamentale ale învăţaturii ortodoxe
despre răscumpărare: aspectul ontologic, prezent si bine ilustrat de Părinţii din Răsărit ai Bisericii
şi pe care autorul ii foloseste la tot pasul, intr-o expunere de adancime teologică şi filosofică. Este
pentru prima data in teologia romaneasca cand se pune in valoare acest aspect fundamental si
specific invataturii ortodoxe depre mantuire si cand se trece de la o expunere tributara a
manualelor si catehismelor la o aprofundare teologica stiintifica, dar si duhovniceasca.’’7
La Sibiu au aparut patru volume ale unei mari Filocalii româneşti, din 1945 pana in 1948,
care este mai amplă decât Filocalia greaca şi în care locul hotărâtor revenea sintezelor hristologice
ale Sfântului Maxim Mărturisitorul.
Din anul 1947 este profesor la Facultatea de Teologie din Bucuresti, la catedra de Ascetica
si Mistica, care fusese detinuta de Nichifor Crainic. Cu un an mai tarziu, parintele Staniloae va
preda, in cadrul Institutului teologic universitar, Dogmatica si Simbolica.
Si-a continuat activitatea stiintifica, publicand o serie de studii de teologie dogmatica mai
cu seama in doua perioade bisericesti din Bucuresti : ’’Ortodoxia’’ si ’’Studii teologice’’ , unde
sunt mai ales teme tratate in viziune interconfesionala.8
In anul 1952 a parut marele catehism intitulat ’’Invatatura de credinta ortodoxa’’ , si din
colectivul de ierarhi si profesori de teologie care au participat la alcatuirea acestui catehism face
parte si parintele Dumitru Staniloae.

6
REVISTA ORTODOXIA, 1993, Autorul p.14-15. dacă sunt mai mulţi punem MMA.
7
I. ICA, Persoana si comuniune, p.5. (D. Radu, in revsta ’’Studii Teologice’’, 1983, nr.9-10, p.688-689. )
8
Ibidem, p.8.
8
 ’’Teologia dogmatica si simbolica’’a aparut in anul 1958 la Bucuresti in doua volume si
este rezultatul muncii de cativa ani a profesorilor Nicolae Chitescu, Isidor Todoran si Ioan
Petreuta.Parintele Staniloae nu este trecut alaturi de ceilalti profesori deoarece in acel an incepea
un capitol dramatic din viata sa si anume arestarea.
La Bucureşti părintele Dumitru s-a alăturat unui grup de intelectuali care încercau să facă
ceva creator pentru Biserică şi viitorul ţării, crezând probabil că regimul comunist nu va dura o
veşnicie. Acest grup numit “Rugul aprins”, includea monhi, poeţi şi intelectuali de diferite profesii
si care obişnuiau să se întâlneasca la mănastirea Antim. Personalitaţile cele mai importante ale
grupului au fost arestate. Părintele Stăniloae a fost arestat pe 5 septembrie 1958 şi a primit o
condamnare de 5 ani, fiind considerat delicvent politic periculos pentru sistemul comunist din
România. A fost eliberat in ianuarie 1963.9
Fiind in varsta de 60 de ani cand a iesit din inchisoare, parintele Staniloae nu se mai
astepta sa fie atat de productiv din punct de vedere teologic si probabil nici sa mai traiasca inca 30
de ani. Dar acesti ani au reprezentat o adevarata explozie de creativitate, fiind plini de opere si
publicatii.
Dupa eliberarea din inchisoare, parintele Staniloae isi recapata catedra la Institutul de
teologie din Bucuresti in anul 1965, dar numai pentru cursurile de doctorat. Inca din anul
eliberarii si-a reluat numai decat scrisul si incepe sa publice regulat articole in revistele noastre
bisericesti, mai cu seama un ’’Ortodoxia’’, unele dintre aceste articole fiind traduse in limba
germana, franceza sau engleza, deoarece ajunsesera sa fie cunoscute in Grecia si in tarile
occidentale.
Apar la Bucuresti din 1976 pana in 1980 urmatoarele 5 volume din Filocalie si anume
volumele V, VI, VII, VIII si IX.
In materie de Teologie dogmatica si simbolica, punctul culminant al cercetarii parintelui
Profesor Dumitru Staniloae il constituie tratatul : ’’Teologia Dogmatica Ortodoxa’’, aparuta in
trei volume la Bucuresti in 1978. ’’Teologia Dogmatica Ortodoxa’’, in trei volume, ’’nu este un
simplu curs universitar si nici chiar un tratat, ci o sinteza atotcuprinzatoare de teologie dogmatica
ortodoxa si simbolica, gandita si elaborata la cel mai inalt nivel teologic, intr-o expunere
personala care se adreseaza nu atat incepatorilor in studiul dogmaticii, cat mai ales celor care au si
ei o bogata si serioasa pregatire in specialitate’’10.
Dupa cum marturiseste parintele, in prezenterea temelor a cautat <<sa descopere
semnificatia duhovniceasca a invataturii dogmatice, sa evidentieze adevarul lor in corespondenta
cu trebuintele adanci ale sufletului, care-si cauta mantuirea si inainteaza pe drumul ei in

9
MACIEJ BIELAWSKI, Parintele Dumitru Staniloae, O viziune filocalica asupra lumii, p.
10
RADU, P.C., Parintele Profesor, Dumitru Staniloae, in rev. Ortodoxia, 1993, p.16.
9
comuniunea cat mai pozitiva cu semenii, prin care ajungem la o anumita experienta a lui
Dumnezeu, ca o comuniune suprema si ca izvor al puterii de comuniune>> (in Prefata).
In 1981 apare volumul III din Teologia morala ortodoxa, sub titlul ’’Spiritualitatea
ortodoxa’’, care se adauga celorlalte doua volume de teologie morala ortodoxa pregatite de
moralistii ortodocsi romani. Prezentarea vietii spirituale, de catre parintele Dumitru, se bazeaza pe
structura clasica a celor trei trepte: curatire, luminare si unire cu Dumnezeu.
O alta opera teologica majora a parintelui Staniloae a fost publicata la Craiova in 1986 cu
titlul ’’Spiritualitate si comuniune in Liturghia ortodoxa’’. Aici parintele comenteaza pe larg
liturghia euharistica bizantina, dezvoltand si accentuand taina jertfei. Liturghia cosmica este
discutata la inceputul cartii, in timp ce muzica si cantarea sacra este discutata in ultimul capitol.
Fara indoiala, sinteza in care a recapitulat opera sa este ’’Chipul nemuritor al lui
Dumnezeu’’, publicata in 1987 la Bucuresti , care reia tema din ’’Iisus Hristos sau restaurarea
omului’’.
’’Bogata activitate teologica a Parintelui Profesor Dumitru Staniloae pusa in slujba
Bisericii Ortodoxe in genere si a celei romanesti in special, dar si a unitatii crestine, a fost unanim
apreciata nu numai in tara, ci si in afara hotarelor ei. Dovada sunt numeroasele titluri onorifice si
distinctii care i s-au acordat: <<Doctor Honoris Causa>> al Facultatii de Teologie din Tesalonic
(1976), al Institutului teologic Saint Serge din Paris (1981), al Facultatii de Teologie din Belgrad
(1982), al Facultatii de Teologie din Atena (1991). I s-au mai atribuit: Premiul <<Dr. Leopold
Lukas>> al Facultatii de Teologie evanghelica din Tubingen, <<Crucea Sf. Augustin de
Canterbury>> din partea primatului Angliei (1981)’’.11
In anul 1990 devine membru corespondent iar in anul 1992 membru titular al Academiei
Romane. Tot in 1992, la Universitatea din Bucuresti este numit <<Doctor Honoris
Causa>>.Termina de publicat toate cele 12 volume a Filacaliei, respectiv volumul XI in 1990 si
volumul XII in 1991.
La Craiova apare un volum masiv intitulat ’’Studii de teologie dogmatica ortodoxa’’
(1991), la care se adauga un mic volum intitulat ’’Refexii despre spiritulitatea poporului roman’’
(1992), dupa care a urmat un ’’Comentariu la Evanghilia de la Ioan’’ (1993), iar la Sibiu ’’Chipul
evanghelic al lui Iisus Hristos’’ (1992).12
’’Parintele Profesor Dumitru Staniloae va avea un loc de cinste in panteonul marilor
teologi ai neamului nostru. Si daca in istoria Bisericii noastre romanesti se vorbeste despre o
’’epoca’’ a lui Antim Ivireanul, a lui Veniamin Costachi sau a lui Andrei Saguna, va trebui sa se
vorbeasca si de ’’o epoca Dumitru Staniloae’’ in teologia romaneasca. O ’’epoca’’ ce inseamna
peste 65 de ani de stradanii carturaresti si duhovnicesti’’.13
11
I. ICA,
Persoana si comuniune, p.12.
12
Ibidem, p.13.
13
Ibidem
10
 I. 2. SFINTII PARINTI SI FILOCALIA

Este bine cunoscut cat de mult apreciaza si exploateaza in invatatura sa Ortodoxia

traditia teologica a Sfintilor Parinti. Acelasi lucru poate fi spus si despre teologia parintelui
Staniloae, unde intreaga Traditie a Parintilor este reprezentata in principal de Parintii greci. Dintre
acestia, el a exploatat mai cu seama Parintii aflati intr-un curent de gandire similar, incepand cu
Irineu, Clement, Origen, Atanasie si continuand cu Parintii Capadocieni, Chiril al Alexandriei,
Ioan Gura de Aur, Dionisie, Leontiu de Bizant, Ioan Damaschinul, Simeon Noul Teologul si
Grigorie Palama. Depre teologia sa se poate spune ca este inspirata de Filocalie sau de Parintii
reprezentand acest curent al Traditie; din acest motiv, teologia parintelui Staniloae este
caracterizata uneori drept filocalica.
’’Adaptandu-se la izvorul predaniei Sfintilor Parinti, a staruit pentru reasezarea culturii
noastre teologice in albia spiritualitatii patristice si pe coordonatele mistice ale trairii filocalice,
daruind Bisericii stramosesti, Filocalia in doisprezece volume, si cele mai importante si necesare
opere ale Sfintilor Parinti.’’14
Parintele Staniloae include in versiunea romaneasca autori noi, rezultatul fiind o colectie
de doisprezece volume intitulata ’’Filocalia sfintelor nevointe ale desavarsirii sau culegere din
scrierile Sfintilor Parinti care arata cum se poate omul curat, lumina si desavarsi’’, volumele I –IV
(Sibiu,1946-1948) si volumele V-XII (Bucuresti, 1976-1991 ) – de acum inainte Filocalia.
Principala lucrare a parintelui Staniloae in peridoada anilor 1946-1948 devenind
traducerea romaneasca a Filocaliei cu introduceri si comentarii. Elementul catalizator i-a fost
oferit de unul din studentii sai care, devenind monah (parintele Arsenie Boca), a facut o calatorie
la Muntele Athos unde a descoperit Filocalia greaca. La intoarcere, a impartasit descoperirea
profesorului sau, parintele Staniloae, care la randul sau s-a entuziasmat de ideea de a face posibila
romanilor aceasta comoara a spiritualitatii rasaritene.
Parintele Staniloae a publicat primul volum al Filocaliei in 1946 la Sibiu; cartea
cuprindea introducea sa si traducerea scrierilor Sfintilor Antonie cel Mare, Evagrie Ponticul, Ioan
Casian, Marcu Ascetul, Diadoh al Foticeei si Isaia Pustnicul. Parintele a inclus scurte note
introductive inaintea textului fiecarui autor si in general, el a urmat ordinea primului volum al
Filocaliei grecesti. Volumul doi a fost publicat in 1947 tot la Sibiu si a fost dedicat in intregime
14
REVISTA ORTODOXIA Autorul, Editorial,1993, p.4-5.
11
Sfantului Maxim Marturisitorul. Desi parintele Staniloae nu a inclus toate operele maximiene
aflate in Filocalia greaca, el a prezentat un studiu amplu si o foarte buna introducere in teologia
acestui mare Parinte al Bisericii. In 1948, au aparut tot la Sibiu volumele trei si patru. Volumul
trei cuprindea traducerea integrala a faimoaselor ’’Raspunsuri catre Talasie’’ ale Sfantului Maxim
Marturisitorul. In volumul patru a inclus autorii pe care i-a omis din primul volum al Filocaliei
grecesti, cum sunt Teodor din Edessa, Talasie Libianul, Ioan Damaschinul, Teofan Monahul si
altii, pentru care parintele Staniloae a realizat introduceri si note care usureaza lectura. Teologul
roman a tradus si publicat in patru volume continutul primului volum din cele doua volume ale
Filocaliei grecesti, intr-o ordine a autorilor diferita.
Dupa inchisoare, parintele Staniloae si-a reluat numai decat scrisul si a continuat sa lucreze
la traducerea textelor patristice. In 1976 publica cel de al cincilea volum al Filocaliei, care
cupinde scrierile duhovnicesti ale lui Petru Damaschin si Simeon Metafrast, amandoua luate in
ordine din volumul doi al Filocaliei grecesti originale. Cu acest volum, parintele Staniloae a reluat
proiectul intrerupt de inchisoare.
Continuand cu aceeasi metoda, parintele Dumitru a prezentat in anul urmator (1977)
volumul sase al Filocaliei sale ce cuprinde scrierile filocalice ale Sfintilor Simeon Noul Teologul
si Nichita Stethatos . Volumul sapte avea sa fie publicat in acelasi an. El cuprindea scrierile lui
Nichifor Monahul, Grigorie Sinaitul si Grigorie Palama. Volumul opt, continuand in general
traducerea autorilor din Filocalia greaca originara, a fost publicat cu doi ani mai tarziu (1979). Cu
volumul opt, parintele Staniloae si-a incheiat proiectul initiat in 1946, cand a inceput sa traduca
faimosul corpus de scrieri duhovnicesti. Cu acest prilej a adaugat un apendice incluzand mai mult
de o suta de pagini extrem de bogate si instructive despre isihasmul si traditia filocalica
romaneasca (’’Isihastii sau sihastri si rugaciunea lui Iisus in traditia ortodoxiei romanesti’’,
volumul VIII ).
In 1980, parintele a facut un pas neasteptat: a publicat Filocalia volumul noua. Prin aceasta
el extindea si dezvolta versiunea originara greaca cu un volum incluzand operele altor doi foarte
importanti autori ai monahismului Bisericii vechi: Sfantul Ioan Scararul si Dorotei din Gaza.
Acest volum avea sa fie urmat de inca trei: Filocalia volumul X (1981), cuprinzand scrierile
marelui ascet sirian Isaac din Ninive, Filocalia volumul XI (1990), cuprinzand colectia uneia din
cele mai faimoase si importante corespondente monastice, cea a lui Varsanufie si Ioan; si, in fine,
Filocalia volumul XII (1991) continand scrierile duhovnicesti ale lui Isaia Pustnicul. Cu aceste
volume finale, Filocalia, menita initial sa fie o simpla traducere a clasicei antologii grecesti de
texte duhovnicesti, a devenit Filocalia lui Staniloae.
Importanta planului parintelui Staniloae poate fi confirmata si de un alt fapt : celelalte
traduceri pe care le-a pregatit si publicat parintele Staniloae in aceeasi perioada si care n-au fost
incluse in colectia sa filocalica. Lista acestor opere este imensa. Traduse si publicate separat, ele
12
include scrierile Sfintilor Grigorie al Nyssei (1982); doua volume din scrierile Sfantului Maxim
Marturisitorul (1983 si 1990); doua volume din scrierile lui Atanasie cel Mare (1987 si 1988);
cinci volume din scrierile Sfantului Chiril al Alexandriei (1990, 1991, 1992 si alte doua in
pregatire); imnele Sfantului Simeon Noul Teolog (1991); cuvantarile teologice ale Sfantului
Grigorie din Nazianz (1993); si operele complete ale Sfantului Dionisie Areopagitul (publicat
postum in 1996).
’’Calauzit de Parinti, mai cu seama de Sfintii Maxim Marturisitorul, Isac Sirul si Grigorie
Palama, parintele Dumitru ne ridica la o sublima altitudine si ne arata o priveliste minunata :
unitatea si relatia lumii vazute si nevazute cu Dumnezeul Treimic; Logosul si ratiunile lui
Dumnezeu in creatie; scopul creatiei.’’15
Intr-un rastimp de peste sase decenii, Parintele Profesor Dumitru Staniloae este autorul
unei opere publicistice: un numar impresionant de carti, de traduceri din Sfintii Parinti si din
literatura filocalica, de monografii, studii si articole, recenzii si note critice, in toate perioadele
bisericesti din tara si din multe reviste de peste hotare, unde abordeaza toate subiectele cheie ale
invataturii crestine ortodoxe in cofruntarea ei cu teologiile occidentale si, in acelasi timp, in
deschiderea ecumenica, pe drumul unitatii crestine ecleziale.
Parintele Dumitru Staniloae este recunoscut in lumea intreaga drept unul dintre cei mai de
seama teologi ai Rasaritului ortodox. Prin parintele Dumitru Staniloae, Biserica Ortodoxa Romana
a dat intregii lumi crestine un teolog de o exceptionala statura. A fost un om de mare si original
intelect.
Credinta, suferinta si iubirea razbat prin fiecare rand al cartilor scrise de parintele Dumitru
Staniloae, caci scrierea devenise pentru el traire si marturisire.
’’Parintele Dumitru Staniloae poate fi rezumat in trei expresii : o teologie marturisitoare, o
filosofie filocalica si o viziune cosmica.’’16

STANILOAE, Rugaciunea lui Iisus si experienta Duhului Sfant, p.9.

15

VASILESCU, GH. , Funerariile Parintelui Dumitru Staniloae, p.25.

16

13
 7

CAPITOLUL II

INVATATURA DESPRE BISERICA IN STUDIILE PARINTELUI

STANILOAE
          

’’ Biserica s-a intemeiat o singura data, prin coborarea limbilor de foc peste oameni, care
raman de atunci neintrerupt intre oameni, neintervenind nici o intrerupere in existenta Bisericii.
Biserica nu este numai o comuniune de oameni, intemeiata de ei insisi la un moment dat, pentru a
cultiva sentimentul religios, ci este o realitate intemeiata in ziua Cincizecimii de Hristos si in
Hristos prin Duhul Sfant. Locasul ceresc, mediul divin al Bisericii a fost pus la dispozitia
oamenilor in ziua aceea cand s-a produs si prima comunitate intre oameni. De atunci toti cei ce
vor sa faca parte din Biserica intra in acel locas, care este Hristos, intrand prin aceasta sub
lucrarea Duhului Sfant’’.17

II.1. BISERICA IN SENSUL DE LOCAŞ ŞI DE LARGA COMUNIUNE IN HRISTOS

Biserica nu este o institutie in sensul unui sistem de norme lipsit de Hristos si supravegheat
de o autoritate impersonala, nu este o institutie ce desparte pe oameni de Hristos, ci o institutie
plina de Hristos cel iubitor, care ii priveste pe toti si-i asculta pe toti, dar in acelasi timp de Hristos
cel neschimbat in bunurile pe care le ofera si in poruncile ce le cere implinite de la oameni ca
mijloc de desavarsire al lor. Biserica este o institutie la fel cum este familia institutie; iar Hristos
este temeiul ei institutional, fara a inceta sa fie o persoana, cum este tatal temeiul sau pastratorul
caracterului institutional al familiei pe care il impune tuturor. ’’ Biserica este o scoala in care sunt
crescuti oamenii, asa cum familia e o astfel de scoala. Ei trebuie sa implineasca poruncile lui
Hristos pentru cresterea lor. Hristos ii ajuta nevazut in aceasta, caci Hristos este ascuns in
poruncile sale’’.18

17
ID,Sinteza eclesoilogica, in rev. Studii Teologice, 1955, nr.5-6, p.275.
18
Ibidem, p.277.
14
 Toate popoarele crestine au acelasi nume pentru locasul de inchinare si pentru larga
comuniune a celor ce cred in Hristos, exprimand prin aceasta legatura indisolubila intre ele. Noi
folosim acelasi nume de biserica. Grecii foloseau pentru amandoua numele de eclesia, imprumutat
si de popoarele latine din Occident. Cuvantul biserica, forma lui romaneasca basilica, inseamna ca
locas, casa imparatului, iar ca comuniune, Imparatia lui Hristos si implicit a Sfintei Treime: a
Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh. 19
Cuvantul grec eclesia vine de la verbul ekkaleo, care inseamna chem pe cineva dintre altii,
sau il chem de la o stare la alta. In Noul Testament el are ca subiect totdeauna pe Hristos. Cei
chemati El devin o comunitate a lui, sau in El. Deci eclesia este totalitatea celor chemati de
Hristos, ca sa vietuiasca in El. Locurile din Noul Testament in care se vorbeste despre aceasta
chemare a lui Hristos, sau despre cei chemati la viata cea noua in El sunt numeroase. Putem
aminti de chemarea Apostolilor de catre Hristos, care a fost un eveniment decisiv in viata lor, de
declaratia repetata a Sfantului Apostol Pavel, ca el a fost <<chemat>> de Iisus Hristos si ce
intorsatura radicala a produs aceasta chemare in viata lui. El nu mai traia siesi, ci lui Hristos, ca de
altfel toti Apostolii.20
Numele principal de eclesia, dat Bisericii in Noul Testament, o desemneaza ca pe
comunitatea celor chemati din lume la Hristos, sau in jurul Lui. Sensul acesta il are in vedere
Sfantul Ioan Gura de Aur, cand refera la Biserica cuvintele psalmistului: “Uita poporul tau si casa
parintelui tau” si adauga de la sine: “Caci nu vii la cineva strain, ci la Cel ce te-a facut pe tine si
te ocroteste si te ingrijeste”. Ca atare numele eclesia indica, fara sa o spuna direct, pe Hristos ca
centrul ei. Aceeasi implicare a preocuparii esentiale de Hristos o indica si numirea de <<popor al
lui Dumnezeu>> (Tit 2,14; Evrei 4,9).
Parintele Staniloae in tratatul sau de dogmatica nu foloseste termenul de ,,eclesiologie”,
deoarece considera ca limiteaza Biserica la un anumit timp si spatiu. Biserica este viata, si viata
nu se poate defini, de aceea putem spune ca nu s-a gasit inca o definitie completa pentru Biserica.
Parintele Staniloae indica doua realitati pentru termenul si notiunea de Biserica: Biserica-
locas de comuniune si inchinare si Biserica comunitate de credinciosi ai lui Hristos.
Putem aminti ca inca din vremea Apostolilor s-au rezervat anumite incaperi pentru
adunarea credinciosilor pentru rugaciune si pentru savarsirea Tainelor, ca si pentru ascultarea
cuvantului lui Dumnezeu. Dupa cum Sfantul Apostol Pavel il invata pe Timotei “sa stie cum
trebuie sa se poarte in casa lui Dumnezeu’’ (1 Timotei 3,15). Aceasta incapere nu era considerata
numai o casa de rugaciune a credinciosilor adresata unui Dumnezeu absent, ci se socotea ca insusi
Dumnezeu locuia in ea. Dar fiindca Sfantul Apostol Pavel continua: ’’care este biserica (ecclesia)
lui Dumnezeu celui viu, stalp si intarire a adevarului’’, demonstreza ca el vedea intr-o stransa

STANILOAE, Biserica in sensul

19
de locas si de larga comuniune in Hristos, p. 336.
20
ID., Ibidem, p. 336-337.
15
legatura locasul cu comunitatea bisericeasca ce se aduna in el (ecclesia). Deoarece un locas de
slavire a lui Dumnezeu in care nu se mai aduna credinciosii, nu mai poate fi un locas viu.
Caracterul de locasuri de adunare a credinciosilor trebuie sa-l fi avut si ’’bisericile’’
amintite in Faptele Apostolilor si in epistolele Sfantului Apostol Pavel. In Fapte se vorbeste de
’’biserica din Ierusalim’’ care facea rugaciuni in chip staruitor, in forma de ectenii, pentru Petru
cat timp se afla in inchisoare (Fapte 12, 5). Aici cuvantul ’’biserica’’ este folosit atat pentru
adunarea credinciosilor cat si pentru locul in care se tinea adunarea. Sfantul Apostol Pavel
vorbeste in doua randuri de ’’biserica din casa lui Achila si a Priscilei’’ (Romani 16,4; Corinteni
16,9); altadata vorbeste de ’’biserica din casa Nimfei’’, aratand ca este vorba de un locas si nu de
biserica in calitate de corp al credinciosilor in Hristos (Coloseni 4, 15). Cu siguranta ca in aceasta
biserica-locas cere Sfantul Apostol Pavel sa se citeasca epistola lui catre coloseni.
Intelesul acesta de locas al ’’bisericii’’ este confirmat si de deosebirea pe care o face
Sfantul Apostol Pavel intre ’’biserica’’ in care se impartasesc credinciosii cu trupul si cu sangele
Domnului si intre casele lor particulare, in care isi pot satisface foamea si setea obisnuita: ’’Oare
nu aveti case ca sa mancati si sa beti  Sau dispretuiti biserica lui Dumnezeu si rusinati pe cei ce
nu au’’ (1Corinteni 11,22). Daca la 1Timotei 3,15 locasul de cult era numit ’’casa lui
Dumnezeu’’ aici este numit ’’biserica lui Dumnezeu’’, aratand prin ambele numiri ca aceste
locasuri nu sunt simple sali de rugaciune lipsite de prezenta lui Dumnezeu, ci casa in care este
prezent si deci si lucrator Dumnezeu.
Locasurile crestine de cult nu se puteau arata ca niste locasuri publice in primele timpuri
ale crestinismului, cand numarul crestinilor este foarte mic. Ele trebuiau sa se adaposteasca de
aceea in casele unor familii crestine. Pana astazi a ramas de atunci obiceiul in Grecia de a se
rezerva in casa o incapere ca biserica, in care vine odata pe an preotul, ca sa savarseasca Sfanta
Liturghie. Dar aceste biserici din case au capatat un caracter public cand crestinismul a devenit
numeros si mai ales n-a mai fost persecutat. Insa si cand se adaposteau in case particulare, in ele
se aduna o comunitate. Crestinismul nu s-ar fi putut mentine fara adunarea crestinilor in locasurile
in care se intareau impreuna in credinta prin ’’rugaciuni si cantari duhovnicesti’’ (Efeseni 5, 19),
dar in care aveau si credinta in prezenta si lucrarea lui Dumnezeu culminand in prezenta lui
Hristos pe altar.21
La 1 Cor. 14, 33-35, Sf. Ap. Pavel foloseste cuvantul eclesia cu sensul de locas, atunci
cand cere femeilor <<sa taca in biserica>>. In acelasi inteles este folosit cuvantul atat in 1 Cor.
11, 18 cat si in Col. 4, 16, unde Sf. Ap. Pavel cere sa se citeasca epistola sa si in <<Biserica
laodiceenilor>>. Bineinteles, ca epistola se va citi in fata comunitatii din Laodiceea, dar nu in
indiferent care casa unde era adunata comunitatea, ci intr-un locas al lui Dumnezeu.

21
ID., Locasul bisericesc propriu-zis, cerul pe pamant sau centrul liturgic al creatiei, p.282.
16
 Definind locasul bisericesc, Simeon Tesaloniceanul zice ca este ’’casa lui Dumnezeu, ca
desi este alcatuita din lucruri neinsufletite ea se sfinteste cu dumnezeiescul har si cu rugaciunile
preotesti si nu este ca celelalte case, ci este facut pentru Dumnezeu si pe El il are locuitor si in ea
este slava, puterea si darul Lui’’22, iar Patriarhul Gherman al Constantinopolului din secolul VII
zice ca: ’’Biserica este cerul pe pamant, in care locuieste Dumnezeul cel ceresc, inchipuind
crucea si mormantul si invierea lui Hristos’’.
Este foarte probabil ca inca din primele secole crestine, in timpurile si locurile unde
persecutia se domolea, apareau si locasurile de cult publice. Se stie ca astfel de sali publice de cult
au aparut inca prin sec. II in partile Siriei si in Smirna. Ele purtau acolo numele de basilici. Cu
acest nume ele au trecut la traco, si daco-romanii increstinati din Peninsula Balcanica si din
Nordul Dunarii de jos, la care acest nume s-a pastrat pana astazi. Ele s-au putut pastra in special la
daco-romanii din Nordul Dunarii, mai ales dupa retragerea autoritatilor romane si deci a incetarii
persecutiei crestinilor din partea lor. Dar la daco-romanii crestini intelesul acestor locasuri de sali
publice s-a modificat in intelesul de case ale imparatului Dumnezeu. Modificarea aceasta a fost
inflentata si de inceperea liturghiei, foarte timpuriu, cu cuvintele:’’Binecuvantata este imparatia
Tatalui si a Fiului si a Sfatului Duh’’. Prin aceasta in sensul de locas al bisericii s-a accentuat si
mai mult legatura cu prezenta lui Dumnezeu in el, in special in Sfanta Liturghie.
Biserica ca locas are o mare importanta. Aici credinciosii se intalnesc impreuna, se roaga
si canta impreuna. Aceasta adunare a comunitatii in Biserica joaca un mare rol. Biserica nu poate
exista, subzista, nu se poate innoi, ca si comuniune a credinciosilor, fara biserica locas in care
acestia se aduna pentru a se ruga. Rugaciunea reciproca este fundamentala.23
Daca locasul bisericii ii aduna la un loc pe credinciosi si-i ajuta sa inainteze impreuna,
prin rugaciuni, prin lauda lui Dumnezeu, prin eforturile de curatire de pacate, de dusmanii, de
egoism, prin daruire de sine, spre Hristos, iar deplina unire cu El se realizeaza prin impartasirea cu
trupul si sangele Lui de pe sfanta masa, intre locasul bisericesc si liturghia din ea, care culmineaza
in Sfanta Impartasanie, este o stransa legatura.24
Dar Sf. Ap. Pavel leaga strans biserica in sensul de locas nu numai cu biserica in sensul de
larga comuniune in Hristos, care este raspandita peste tot unde sunt credinciosi in Hristos, ci si cu
comunitatea care se aduna inlauntrul ei ca locas. Aceasta legatura intre biserica in sensul de locas
si biserica in sensul de comuniune raspandita pretutindeni o arata Sf. Ap. Pavel alternand folosirea
cuvantului in cele doua sensuri, iar legatura bisericii ca locas cu biserica in sensul de comunitate
adunata inlauntrul ei o arata in locurile in care spune: “ salutati Biserica din casa Nimfei”

22
ID., Ibidem, p.284.,
23
ID., Mica dogmatica vorbita, p.106. xxxx
24
ID., Locasul bisericesc propriu-zis, cerul pe pamant sau centrul liturgic al creatie, p.306.
17
(Coloseni 4, 15), sau : “har si pace Bisericii din casa ta” (Filimon 2). Desigur nu saluta locasul in
sine ci comunitatea, dar comunitatea se aduna in acelasi locas.25
In cuvantul Biserica este subinteleasa prezenta lui Hristos, in asa mod incat crestinii care
traiesc credinta in realitatea ei spirituala concreta, atunci cand zic biserica ei se refera in primul
rand la locasul bisericesc, deoarece aici primesc pe Hristos, ,,Pe care cei mai introdusi in sensul
teologic al Bisericii il vad mai mult in larga comuniune a celor ce cred in El”.26
Dar Biserica nu este in afara de persoane, ci in ele fiind contituita de unitatea lor in
Hristos. Prin totalitatea lor inchegata in Duhul lui Hristos se naste si sporeste credinta in fiecare,
dar fiecare este dator sa contribuie la nasterea, incalzirea si sporirea credintei in ceilalti. Fiecare isi
datoreaza credinta Bisericii si are in cadrul ei o responsabilitate pentru sustinerea credintei
Bisericii.
Aducandu-se pe Sine jertfa Hristos in locasurile bisericesti si impartasinde-Se in ele prin
trupul si sangele Sau si prin harul tuturor Tainelor, membrilor comunitatii din fiecare locas, El
este prezent si lucrator in intreaga comuniune bisericeasca. Asadar, au dreptate credinciosii simpli
atunci cand inteleg in primul rand prin biserica locasul in care se intalnesc cu Hristos si-L primesc
pe El. Sf. Ap. Pavel observa ca, comunitatea nu poate fi despartita de locas asa cum nici locasul
nu poare fi despartit de comunitate, si nici ambele de larga comuniune bisericeasca. ,,Caci
Biserica are drept viata a ei pe Hristos, pornind de la comunitatea unita cu Hristos in locasul
bisericesc”.27
La Cina cea de Taina Mantuitorul, impartasindu-Se ucenicilor cu trupul si cu sangele
Sau, le-a poruncit : “Aceasta sa faceti spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19). Prin aceasta El a
demonstrat ca impartasirea cu El reprezinta forma principala prin care isi va indeplini fagaduinta
Sa : “Iata Eu cu voi sunt in toate zilele pana la sfarsitul veacului” (Matei 28, 20).
Fiul lui Dumnezeu ni se impartaseste in bisericile crestine care a venit in cea mai mare
intimitate a noastra si ramas aproape de noi. Il avem intr-o si mai mare apropiere datorita jertfei si
patimirii pentru noi si datorita ca ne ramane in aceasta apropiere permanenta prin starea de jertfa
in care Se afla continuu si in care ni se impartaseste.
O unitate cu mult mai mare nu numai intre cei ce sunt in acelasi locas bisericesc, ci intre
cei prezenti in toate locasurile bisericesti se realizeaza prin intruparea Fiului lui Dumnezeu dar
mai ales prin impartasirea de El ca jertfa.
’’Locasul bisericesc este centrul liturgic al creatiei, sau locul central unde se savarseste si
unde se raspandeste peste intreaga creatie puterea mantuitoare a lui Hristos prin Duhul Sau si prin
aceasta se promoveaza inaintarea ei spre unitateacat mai deplina. E o unitate imprimata de

25
ID., Biserica in sensul de locas si de larga comuniune in Hristos, p.338.
26
ID., Ibidem p.338
27
Ibidem, p.338.
18
unitatea treimica, datorita unei tot mai accentuate penetrari a creatiei de Sfanta Treime sau de
puterea ei care unifica persoanele in iubire fara sa le confunde.’’28
Astfel, locasul bisericesc reprezinta spatiul central al lucrarii mantuitoare a lui Hristos,
deoarece inima Liturghiei ce se savarseste in ea este dumnezeiesca Euharistie, care consta in taina
prefacerii painii si vinului in trupul si sangele Domnului si in impartasirea cu ele a credinciosilor.
Intalnirea culminanta a credinciosilor cu Iisus Hristos si Duhul Lui cel Sfant, care a
prefacut painea si vinul in trupul si sangele Domnului si le-a umplut pe acestea de prezenta Sa, are
loc in locasul bisericii in timpul Sfintei Liturghii. Iar aceasta intalnire cu Hristos in locasul
bisericii nu este traita de credinciosi ca persoane izolate, ci in comunitate, intarind unitatea dintre
ei fara de care nu este mantuirea.
Astfel locasul bisericii nu e numai o casa de rugaciune a credinciosilor, care si-ar lua
puterea de unire cu Dumnezeu si intreolalta din ei insisi, ci o casa in care lucreaza Dumnezeu, mai
bine zis Hristos insusi prin Duhul Lui cel Sfant, nedespartit de Tatal. Sfanta Treime ii uneste pe ei
in locasul bisericesc fara sa-I confunde, asa cum sunt unite si persoanele dumnezeiesti.
Credinciosii nu se aduna in locasul bisericesc numai pentru a se ruga impreuna lui Dumnezeu care
ramane la distanta, sau de a asculta o predica despre El. Acest lacas este totodata si un loc al
prezentei si al lucrarii lui Dumnezeu cel in Treime. Precum este in cer, asa este Sfanta Treime si
in biserica, sau cerul e prezent in biserica. Dumnezeu cel in Treime nu asculta numai din cerul
departat rugaciunile credinciosilor, ci la aceasta chemare a lor raspunde cu prezenta si lucrarea
Lui. In mod special intalnirea aceasta ajunge pana la punctul culminant in mancarea trupului
Fiului lui Dumnezeu cel rastignit si inviat si in bautura sangelui Sau cel varsat pentru noi dintr-o
iubire netarmuita, pentru ca si noi sa ne umplem de o iubire asemanatoare cu care sa-i raspundem
Lui si sa ne intampinam unii pe altii.29
Legatura dintre cele doua aspecte ale fundamentului divin al Bisericii, intre cel de locas
(Fiul) si cel de comuniune divina (Sfanta Treime), se poate vedea si astfel: omul facut si el templu
dupa chipul Fiului, nu este o fiinta singuratica, ci este membru al unei comunitati. El cauta
comunitatea, nu se simte intreg cand este singur. ’’Omul e biserica nu numai in sensul de locas, ci
si in sensul de membru al comunitatii, sau e locas in sensul ca e destinat sa faca loc in sine
semenilor sai, ca nu poate exista ca locas gol: locasul e loc de impreuna vietuire si fara aceasta
locasul nu-si plineste rostul de locas’’.30 Astfel si Fiul fiind ca model al omului locas, este in
acelas timp membru al comunitatii treimice, este locas ce are in sine pe Tatal si pe Duhul Sfant.
Precum omul nu poate fi conceput ca existand singuratic, asa nici Fiul nu poate fi conceput decat
in unire cu Tatal si cu Duhul Sfant. Deci in calitate de templu de sus, Fiul nu poate fi conceput
decat in legatura cu Tatal si cu Duhul Sfant.
28
ID., Locasul bisericesc propriu-zis, cerul pe pamant sau centrul liturgic al creatiei, p.277.
29
ID., Ibidem,p.278.
30
ID., Sinteza eclesiologica, p.273.
19
 Daca Hristos cuprinde totul in Sine inca din pantecele sau din bratele Maicii Sale, cu atat
mai mult cuprinde totul din locasul bisericesc, iar cei uniti cu El cuprind si ei toate, sau sunt uniti
cu toate. De aceea, oricat de mica ar fi biserica, avand pe Atotiitorul in ea, cuprinde virtual si in
tendinta totul: “Si in timp ce locuia in sanul Maicii Sale, locuiau in sanul Lui toate fapturile”. “El
era intreg in trupul Maicii si totodata intreg in toate”. Purtandu-L pe El, Maica Lui purta toate.
Asa poarta toate in sine credinciosul si biserica care-L cuprind pe El.31
Biserica intruneste in ea toate cele ceresti si cele pamantesti si prilejuieste continuarea
lucrarii de mantuire a lui Hristos pana la sfarsitul timpului. De aceea cine intra in biserica, sau
trece prin fata ei se inchina, caci intra sau trece pe langa locul unde locuieste si lucreaza Sfanta
Treime toate cele ale mantuirii si indumnezeirii invesnicite a noastre. Trecand prin fata bisericii,
credinciosul stie ca trece prin fata lui Dumnezeu celui in Treime, din care o Persoana s-a rastignit
pentru noi. Din acest motiv isi face semnul crucii aducandu-si aminte atat de Sfanta Treime cat si
de jertfa lui Hristos si prin aceasta simtind lucrarea Treimii si a lui Hristos cel rastignit pentru el
asupra lui.
Din locasul bisericii, ca spatiul lucrarii sfintitoare a lui Hristos, Hristos isi intinde puterea
acestei lucrari si in afara de acest locas. Hristos porneste de aici cu cei ce s-au impartasit aici de El
oriunde, si-i insoteste oriunde, ajutandu-i sa se roage si sa implineasca fapte de ajutorare a
semenilor lor. Hristos contiunua astfel sa fie oriunde cu persoana fiecarui credincios; este prezent
in mijlocul celor ce vorbesc despre El, sau se ajuta unul pe altul din credinta in El, din raspundera
fata de El; oriunde se afla crestini cu o viata mai mult sau mai putin sfanta, familii mai mult sau
mai putin sfinte, oriunde merge preotul, organul vazut al preotiei Lui, ducand prin slujbele si prin
sfaturile si mangaierile lui, lumina si lucrarea lui Hristos.32
’’Locasurile bisericesti sunt ca niste flori, care desi cresc in anumite locuri, isi intind
mireasma lor la distante mari, oriunde sunt fiinte capabile sa o simta’’.33

II.2. BISERICA -’’TRUP AL LUI HRISTOS’’

’’Biserica e unirea a tot ce exista, sau e destinata sa cuprinda tot ce exista: Dumnezeu si
creatie. Ea e implinirea planului etern al lui Dumnezeu: atotunitatea.’’34

31
ID., Locasul bisericesc propriu-zis, cerul pe pamant sau centrul liturgic al creatiei, p.296., apud. Efhraim der Syrer,
Lobgesang der Erde, Introd. si trad. in germana de Edmund Beck, Lambertus Verlag eiburgim Br. 1967, p.32-33.
32
ID., Locasul bisericesc propriu-zis, cerul pe pamant sau centrul liturgic al creatiei, p.306.
33
ID., Ibidem, p307.
34
ID., Teologia dogmatica ortodoxa, vol. II, p.137..
20
 Biserica reprezinta viata umana a credinciosilor petrunsa de viata divina si ea este o taina
ce nu poate fi cuprinsa complet intr-o definitie. Atat Sfintii Parinti cat si Sfantul Apostol Pavel
pentru sugerarea caracterului Bisericii se folosesc de imagini. Si imaginea cea mai potrivita a
Bisericii este aceea de ’’trup al lui Hristos’’. Ea este folosita de Sfantul Apostol Pavel si de Sfintii
Parinti, deoarece exprima cel mai bine faptul ca in Biserica suntem uniti strans cu Hristos cat si
intreolalta. Sfintii Parinti considera ca puterea de adunare, a celor ce cred, in trupul lui Hristos si
de modelare a lor dupa chipul Sau, este prezentain Hristos inca de la intrupare. Prin intrupare, zice
Sfantul Ioan Gura de Aur, Hristos a luat ’’trupul Bisericii’’, iar intruparea Sa reprezinta
intemeierea potentiala a Bisericii.35
Prin cele patru acte ale operei de mantuire si anume prin Intrupare, Rastignire, Inviere si
Inaltare, Hristos pune temelia Bisericii in trupul Sau, care reprezinta cel de al cincilea act al operei
de mantuire. ’’Dar Fiul lui Dumnezeu nu S-a facut om pentru Sine, ci pentru ca din trupul Sau sa
extinda mantuirea ca viata dumnezeiasca in noi. Aceasta viata dumnezeiasca, extinsa din trupul
Sau in credinciosi, e Biserica.''36
Biserica este expresia credintei comune in Hristos. Credinta comuna in Hristos,
preocuparea esentiala comuna de Hristos reprezinta esenta Bisericii, si nu invers; deoarece
intrarea in relatia personala cu Hristos nu poate avea loc decat in Biserica.’’Hristos este misterul
culminant cetral in continua iradiere de putere si de atractie la unirea cu Sine a oamenilor facand
din aceasta unire, al carei focar este, misterul largit al Bisericii.El este izvorul continuu curgator
de putere in Biserica, intretinand neincetat viata dumnezeiasca in ea. Prin aceasta cei ce primesc
din puterea Lui devin tot mai intim uniti nu numai cu El, ci si intreolalta. Viata curgatoare din
Hristos fiind o viata a iubirii, patrunde in ei ca o alta Persoana dumnezeiasca, adica ca Duhul
Sfant”.37
Comunitatea nu s-ar putea intelege fara Hristos ca izvorul ei de viata si ca centrul tuturor
preocuparilor ei. Ei cred in puterea lui Hristos ca fiul lui Dumnezeu cel intrupat si inviat care le
asigura viata eterna si prin aceasta da un sens deplin vietii lor. Fara acest centru care este Hristos,
nu s-ar fi putut intemeia si nu s-ar putea mentine aceasta comunitate, in unitatea ei.
Parintele Staniloae face referire la ceea ce spune Sfantul Chiril din Alexandria despre
Biserica ca Trup al lui Hirstos: “Caci binecuvantandu-i intr-un trup, adica in al Sau, pe cei ce cred
in El, prin impartasirea tainica, ii uneste in Sine si intreolalta. Caci cine ar desparti si ar scoate din
unitatea naturalaintreolalta pe cei legati prin Trupul Sfant cel unul, in unitatea cea in Hristos? Caci
daca ne impartasim dintr-o paine, toti alcatuim un trup. Pentru ca nu se poate imparti Hristos. De
aceea este numita Biserica si Trup al lui Hristos, iar noi madulari in parte, dupa cugetarea lui
Pavel (Efeseni 5,30). Caci uniti fiind toti in Hristos prin Sfantul Trup, intrcat L-am luat pe Cel
35
ID., Autoritatea Bisericii, p.184.
36
ID., Teologia dogmatica ortodoxa, 1997, vol. II, p.130.
37
ID., Realitatea tainica a Bisericii, p.417.
21
Unul si neimpartit in trupurile noastre, suntem madulari proprii Lui mai mult decat noua insine…
Iar daca suntem uniti intreolalta in Hristos, si nu numai intreolalta, ci si cu El, Cel ce se afla in noi
prin Trupul Sau, cum nu este limpede ca toti suntem una si intreolalta si in Hristos? Caci Hristos
este legatura unitatii fiind acelasi si Dumnezeu si om”.38
Biserica reprezinta unitatea desavarsita intre credinciosi si de aici se deduce si unitatea in
Hristos, fiind singurul in care se poate realiza unitatea deplina. Sf. Ap. Pavel indeamna pe
credinciosi sa tina la Hristos ca la capul care-i tine uniti intr-un trup sau in Biserica ”de la care tot
trupul isi sporeste cresterea” (Coloseni 2, 19).
’’Biserica gandita din veci in planul lui Dumnezeu cu privire la lume, a primit primul ei
fundament in unitatea intre oameni intreolalta si intre ei si Dumnezeu in Paradis. Dar acest
fundament slabit prin pacat, a fost refacut si perfectionat prin Hristos in care Dumnezeu s-a unit in
mod nedespartit cu omul si pe toti oamenii i-a unit virtual cu Sine. Ea este menita sa duca la
actualizare deplina unirea lui Dumnezeu cu toti oamenii. <<Astfel vazuta, Biserica apare inaintea
noastra ca un intreg…unind divinul cu umanul…, pe ingeri si pe sfinti, duhurile dreptilor ajunsi la
desavarsire si pe credinciosii traitori pe pamant (Apocalipsa 7,9), sub un singur Cap: Hristos, a
carui lumina dumnezeiasca isi raspandeste razele ei si lumineaza toate adancurile veacurilor si
mileniilor inainte de Intruparea dumnezeiasca, intrucat puterea jerfei lui ispasitoare si harul Lui
rascumparator se intinde nu numai pana in prezent si in viitor pana la sfarsitul lumii ci de
asemenea si in cel mai departat trecut, cuprinzand pe toti cei pusi de la intemeierea lumii in cartea
vietii Mielului celui injunghiat>> (Apocalipsa 13,8)’’.39**
Credinciosii si deci si trupul lui Hristos pe care ei il constituie reflecta in existenta lor pe
Hristos care a murit si a inviat. Sf. Ioan Gura de Aur zice: ”Pavel in toate ravneste sa arate ca toate
le avem cate le are si Hristos. Si in toate epistolele sale preocuparea lui este sa arate ca in toate ne
impartasim cu El”.40
Biserica este locul si forma puterii lui Dumnezeu actionand neincetat intre oameni si in
ei, pentru ca ea este locul rugaciunii. Ea reprezinta comunitatea celor ce inainteaza prin puterea
Duhului in Hristos spre inoirea si insusirea negraita a comuniunii desavarsite cu Hristos si cu toti
cei care cred . Sfantul Duh fiind calauza plina de putere care conduce creatia spre Imparatia cea
vesnica, lucrand in mod special in si prin acest camp de forta divin care este Biserica. 41 Biserica
constituind locul in care se realizeaza mantuirea: ”Hristos mantuieste pe oameni intrucat se
extinde in ei, intrucat ii incorporeaza in Sine si intrucat ii asimileaza treptat cu omenitatea Sa in
viata. Biserica este aceasta extindere a lui Hristos in oameni, acest laborator in care se realizeaza
treptat asimilarea oamenilor cu Hristos cel inviat. Daca credinciosii sunt adunati in acelasi
38
ID., Sinteza eclesiologica, p. 269.
39
ID., Transparenta Bisericii in viata sacramentala, p.515-516, abud. Ioan Karmiris, The Ecclesiology of the Three
Hierarchs, in <<The Greek Orthodox theological Review>>, nr.2, 1960-1961, p.184**.
40
STANILOAE, Transparenta Bisericii in viata sacramentala, p. 504.
41
ID., Rugaciunea lui Iisus si experienta Duhului Sfant, p10-111.
22
Hristos, daca acelasi Hristos ii incorporeaza pe toti cei ce se mantuiesc, ridicandu-i la starea
umanitatii Sale, prin energia harului ce o transmite din Sine, mantuirea nu se poate obtine in
izolare. Mantuirea se obtine numai in Biserica, in organismul celor adunati in Hristos. Ea e
campul de actiune al energiei harului ce tasneste din Hristos, adica al Duhului Sfant care
salasluieste deplin in umanitatea lui Hristos cea inviata, si din ea ni se comunica noua”.42
Cei ce cred in Acelasi Hristos si adunandu-se ca Biserica, se sfintesc din umanitatea
sfintita a lui Hristos. Ei se sfintesc prin Sf. Taine prin care se unesc cu Hristos, si primesc harul.
Pentru ca acolo unde este Hristos prin Taine, acolo este Biserica plina de Duhul comuniunii in El,
sau numai Biserica impartaseste pe Hristos ca Trup a Lui prin mijlocirea tainelor. Madular a lui
Hristos nu poate deveni si nu poate ramane cineva, progresand in aceasta calitate, decat daca se
integreaza si face parte din Trupul tainic al Lui. Prin botez, omul intra in legatura cu Hristos, dar
si in atmosfera de credinta, care insufleteste ca o putere divina obstea bisericeasca.
Sf. Ap. Pavel afirma ca credinciosii devin “un trup”, sau madulare ale trupului lui
Hristos, prin Botez. “Noi toti ne-am botezat intr-un Duh spre a fi un trup” (I Corinteni 12, 12).
Prin Botez devenim deci ai lui Hristos dar prin aceasta devenim madulare ale trupului cel unul al
lui Hristos, deci ne adaugam intr-un mod oarecum organic Bisericii. 43 Sf. Ap. Pavel nu considera
Biserica trup al lui Hristos in mod abstract, ci ca comunitate a credinciosilor: “Noi cei multi
suntem un trup”(I Corinteni 10, 17). “Iar voi sunteti trupul lui Hristos si madulare in parte” (I
Cor. 12, 17; 12, 12; 12, 14). “Trupurile voastre sunt madulare ale lui Hristos”(I Cor. 6, 15).
“Suntem madulare ale trupului Lui” (Efeseni 1, 28).
Drumul mantuirii trebuie sa il parcurgem in Hristos caci s-a facut pentru noi pilda
desavarsita, dar nu numai morala, ci modelul cu care trebuie sa devenim intru toate la fel, chiar si
in existenta Lui, intrcat este cu putinta creaturii. Aceasta insa nu o putem prin noi, ci prin
Mantuitorul.44
’’Biserica in totalitatea ei este casa lui Dumnezeu asezata in vazul nostru; este Hristos
insusi transparent prin cei ce s-au sadit in El, s-au imbracat in El. Ea este chemata sa implineasca
porunca Mantuitorului: <<Voi sunteti sarea pamantului; daca sarea se va strica, cu ce se va sara?
…Voi sunteti lumina lumii. Nu poate sa se ascunda cetatea asezata pe varful muntilor, nici nu
aprind faclia si o pun sub obroc, ci in sfesnic, va sa lumineze tuturor celor din casa. Asa sa
lumineze lumina voastra, inaintea oamenilor, ca sa vada faptele voastre cele bune si sa slaveasca
pe Tatal vostru cel din ceruri>> (Matei 5,13). Biserica are menirea sa arate lumii numai fapte
bune, ca fapte prin puterea credintei in Dumnezeu, ca fapte facute prin puterea si dupa exemplul

42
ID., Sinteza elesiologica, p.267.
43
ID.,Transparenta Bisericii in viata sacramentala, p.504.
44
ID., Sinteza eclesiologica, p.267.
23
lui Hristos. Prin aceasta reflecta practic si eficient pe Hristos. Facand aceasta, implineste misiunea
ei universala, arata si ajuta omenirea intreaga sa mearga spre tinta realizarii ei’’.45 **
Biserica este prezenta pretutindeni unde se afla unul din membrii ei, caci Mantuitorul a
spus: “Unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor” (Matei
18,20). Asa cum in Hristos firile sunt unite intre ele intr-o persoana, fara ca ele insile sa inceteze
de a mai exista, asa in Biserica persoanele credincioase sunt unite cu persoana lui Hristos tot mai
mult in lucrare si vointa si prin aceasta intr-o unitate care le inglobeaza, fara ca persoanele sa se
contopeasca intr-o singura persoana. Unitatea credinciosilor ca trup a lui Dumnezeu , fiind o
unitate spirituala de persoane constiente, ele trebuie sa-si dea seama pana la un loc de unitatea lor
si sa conlucreze la intarirea ei. Iar in viata crestina elementul de temelie fiind oarecum credinta,
membrii Bisericii trebuie sa se stie uniti in primul rand in credinta si sustinerea si intarirea acestei
unitati sa le fie cea dintai preocupare. De aceea unirea cu Biserica prin taina Botezului a fost
conditionata de la inceput de primirea credintei ei si ramanerea in Biserica de ramanerea in
credinta ei.46
Biserica este asemanata cu ’’un rug, compus din lumanarile aprinse, reprezentate ale
credinciosilor, nu numai cand se fac rugaciunile obstesti cu credinciosii adunati impreuna, ci este
un rug intins in toti membrii, chiar cand se roaga in particular, prin faptul ca tin invatatura cea
unica si adevarata despre Hristos si implinesc poruncile Lui, cu constiinta ca apartin Bisericii,
fiind incalziti de acelasi Duh al lui Hristos, primit prin Tainele Bisericii, deci avand acelasi
Hristos in ei’’.47
Membrii Bisericii sunt stapaniti in mod esential de Hristos si numai de aceea formeaza
Biserica. Biserica trebuie sa simta impulsul irezistibil si sa spuna ca Sf. Ap. Pavel: “De toate ne-
am lipsit si pe toate le socotesc gunoaie, ca sa dobandesc pe Hristos” (Filip 3, 9). Fiecare membru
al ei si ea trebuie sa aiba constiinta exprimata de Sf. Ap. Pavel: “Acum nu mai traiesc eu, ci
Hristos traieste intru mine” (Gal. 3, 20).
In considerarea Bisericii ca trup al lui Hristos, care este Capul ei, se afirma atat pozitia
centrala a lui Hristos in ea, cat si manifestarea Lui prin ea. Caci trupul este format dupa chipul
capului si indeplineste intentiile Lui; si fiecare madular, desi este altfel decat celelalte, serveste
capului si are imprimat in sine specificul capului. Trupul este o contiunua exprimare efectiva a
capului. Sfantul Chiril al Alexandriei considera ca toti cei ce sunt in trupul lui Hristos, deci care il
au pe El drept cap <<se configureaza prin El spre nestricaciune>>48.
Biserica este extensiunea sociala a lui Hristos cel inviat. Dar Biserica insasi nu se afla
deplin in starea de inviere in care se afla umanitatea personala a lui Hristos, ci numai tainic, in
45
ID.,Transparenta Bisericii in viata sacramentala, p. 514-515.
46
ID.,Autoritatea Bisericii, p .203.
47
ID.,Iisus Histos lumina lumii si indumnezeitorul omului, p. 214-215.
48
ID.,Transparenta Bisericii in viata sacramentala, p.503-508, apud. Al doilea cuvant catre imparatese, la Mansi,
Amplissima Collectio Concil, t.IV,col 804
24
adanc, prin anticipare. El se extinde in ea pentru a o duce treptat in starea Lui. Avem acest
paradox: Hristos este in starea de inviere, dar extensiunea Lui sociala este numai in drum spre
starea de inviere sau Biserica este in amandoua starile, este intinsa intre ele. Biserica repeta
drumul lui Hristos, dar aceasta inseamna ca in chip tainic insusi Hristos repeta in oameni, cu
oamenii, pentru oameni acest drum, pentru a le da si lor puterea sa o faca. Biserica este Hristosul
social, comunitar, care face necontenit drumul lui Hristos cel personal, cu Hristos cel presonal.
<<Hristos in calitate de Cap nu se poate desparti de Trupul Sau, ci este mai degraba mereu
conducatorul nemijlocit si suflarea cea mai intima, mereu prezenta in el…Aceasta comunitate
intre Hristos si Biserica se bazeaza pe participarea Bisericii la patimirea si Invierea lui Hristos si
se activeaza in ea. Aceasta insa se implineste sacramental in Taine, mai ales intai in Botez, cum a
stabilit Pavel (Romani 6), in propozitii si randuri siguer>>’’.49
Hristos fiind Capul Bisericii nu se poate desparti de Trupul Sau, ci El reprezinta
conducatorul nemijlocit si suflarea cea mai intima, care este mereu prezenta in el. Comuniunea
intre Hristos si Biserica se bazeaza pe participarea Bisericii la patimirea si Invierea lui Hristos si
se activeaza in ea. Aceasta insa se implineste sacramental in Taine, mai intai prin Botez, dupa
cum a stabilit Sfantul Apostol Pavel (Romani 6). ’’Iar Teofan al Niceei, un scriitor bizantin din
secolul al XIV-lea, zice: <<Caci intai trebuie sa se faca madularele asemenea capului, ceea ce
infaptuieste dumnezeiescul Botez, apoi sa se uneasca cu capul unire care se infaptuieste prin
dumnezeiasca Impartasanie’’. 50
Biserica este implinirea lui Hristos, in acelasi fel cum arborele este implinirea semintei.
Tot ce este continut in samanta intr-un mod condensat, isi primeste deplina dezvoltare in arbore…
El insusi este complet si atotperfect, dar inca nu a atras firea uman la Sine intr-o implinire finala.
Numai treptat intra aceasta in comuniune cu El si da o noua plenitudine operei Lui, care isi atinge
astfel plenitudinea ei.51
’’Biserica vine de la Dumnexeu si sfarseste si isi afla odihna in Dumnezeu; ea porneste de
la Dumnezeu si se intoarce in Dumnezeu, pentru a fi la sfarsit deplina si pentru a fi luminata si
slavita in Ierusalimul ceresc si unita cu Imparatia cerasca a lui Dumnezeu, cea fara de sfarsit,
infinita, avand singara caracterul eternitatii, sub Dumnezeu imparatul comun al tuturor, ca
<<Dumnezeu sa fie totul in toate>> (ICorinteni 15,28).52

II.3. ATRIBUTELE BISERICII

49
ID.,Sinteza eclesiologica, 267-268, apud. Odo Kasel, ghgfuygfdjhjh, p.26.
50
ID., Transparenta Bisericii in viata sacramentala, p508, apud. Ep. III; P.G., CL, 329-340
51
ID., Autoritatea Bisericii, p.185., apud.xxxxfxfcfghg
52
ID.,Transparenta Bisericii in viata sacramentala, p. 516.
25
 “ Cred intr-una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca Biserica”, sunt cele patru atribute ale
Bisericii care sunt fixate la Sinodul din Constantinopol in 381.
“ Biserica este Imparatia duhovniceasca cea una, sfanta, apostolica si universala, in care
este mereu prezent cu puterea lui Imparatul Hristos, incalzind si luminand pe toti membrii ei ca
pe un neg si ca pe un candelabru alcatuit din credinciosii uniti, fara sa se confunde, ca niste
ramuri sau ca niste lumanari de acelasi foc sau de aceeasi lumina a inbirii lui Hristos si fata de
Hristos”.53
A) UNITATEA BISERICII

Biserica este una. Exista o singura Biserica deoarece unul este Dumnezeul si unul este
Iisus Hristos care este Capul ei. “Este un singur trup si un singur duh, dupa cum ati fost chemati
intr-o singura nadejde… Exista un singur Domn, o credinta, un botez, un singur Dumnezeu, Tata
a tuturor” (Efes 4, 4-6). Unitatea apartine de constitutia Bisericii, ca trup extins al cuvantului
intrupat. Deoarece Hristos s-a intrupat, s-a rastignit si a inviat, si in infinitatea iubirii sale fata de
Tatal si a Tatalui fata de El, a adunat ca om pe toti cei dezbinati in Sine. Fiind uniti toti in Hristos
se constituie insasi esenta mantuirii. Unitatea Bisericii reprezentand o comunicare si o extensiune
a unitatii lui Dumnezeu.
Biserica este unitara si in interiorul ei. Fiecare membru trebuie sa se simta una cu toti
ceilalti, fiindca traieste in acelasi timp tainis la Domnului, au aceeasi credinta si aceleasi bunuri
spirituale. Fiindca cine nu se simte unit cu ceilalti in Hristos, nu este nici el insusi in Hristos.
“Asadar nu mai sunteti straini si locuitori vremelnici, ci sunteti impreuna cetateni cu sfintii si
casnici ai lui Dumnezeu, ziditi fiind in temelia Apostolilor si a proorocilor, unde Insusi Iisus
Hristos este piatra cea din capul unghiului. Intru El toata zidirea bine alcatuita creste ca sa
ajunga un locas sfant in Domnul. Intru El si voi sunteti impreuna ziditi spre locas lui Dumnezeu
in Duhul” ( Efes 2,19-22).
Unitatea intru Biserica si Hristos si in interiorul Bisericii se hraneste din unitatea intre Fiul
si Tatal: “Ca toti sa fie una, dupa cum Tu, Parinte, intru Mine si Eu intru Tine, ca si ei sa fie intri
Noi” (Ioan 17,24). Biserica vietuieste in oceanul de iubire dintre Persoanele Sf. Treimi, fiindca
asa cum nu se pot desparti cele trei Persoane din unitatea lor iubitoare, tot asa nu se poate desparti
nici Biserica de Dumnezeu si totodata nici membrii ei credinciosi intreolalta, in profunzimea
fiintei lor.54
Pentru mentinerea si intarirea unitatii Bisericii o deosebita importanta o are Euharistia, ca
impartasanie comuna. Caci acolo unde este Biserica este Euharistia si acolo unde este Euharistia
este Biserica. Membrii Bisericii primindu-L de fiecare data pe Hristos, Biserica continua sa se

53
ID., Iisus Hristos lumina lumii si indumnezeirea omului, p.215-216.
54
ID., Teologia Dogmatica Ortodoxa, 1997, vol. II, p.170.

26
hraneasca din acelasi Hristos. “ Caci in Hristos Iisus nu mai este barbat si femeie, ci ai Unuia
suntem toti ca unii ce ne impartaseamdintr-o paine” (Gal. 3,28). Dar unitatea Bisericii se mentine
si se intareste nu numai prin Euharistie ci si prin Botez, prin Mirungere si prin Taina Pocaintei.
Omul se uneste treptat cu Hristos prin toate aceste Taine.
Biserica admite o unitate de comunitate, o unitate care se impaca cu libertatea si cu
imprejurarile variate din diferitele locuri. Caci ea este condusa sacramental de aceleasi organe
ierarhice in diferitele parti ale sale, iar ierarhia acestor parti sta in legatura canonica, pastrand
unitatea doctrinala si sacramentala.55 Ierarhii stau in comuniune cu credinciosii si se impartasesc
cu acestia de aceleasi Taine. Asadar, comuniunea dintre ei reprezinta comuniunea dintre Bisericile
locale pe care le reprezinta. In acest fel Biserica Ortodoxa se supune in organizarea ei exterioara
realitatii, care este o varietate in unitate. Biserica este fiintial una in dogma si in Taine. “ Numai o
Biserica – una in dogme, in Taine, in organizarea si comuniunea ierarhica, este o Biserica cu
adevarat unitara si numai Biserica ce pastraza acestea trei fara stirbire este Biserica unica”.56

b) SFINTENIA BISERICII

Aceasta este o calitate esentiala o Bisericii, ea stand in legatura stransa cu unitatea ei.
Biserica este sfanta, deoarece sfant este intemeietorul si Capul ei, Hristos, si sfant este Duhul care
salasluieste in ea.
Sfintenia Bisericii, ca si unitatea se naste din stransa legatura cu Hristos. Nu se poate
dobandi mantuirea fara participarea la sfintenia lui Hristos lucratoare in Biserica. “Hristos este
sfant mai intai pentru ca este Dumnezeu. Sfintenia este o insusire a lui Dumnezeu. Creatura nu
are o sfintenie decat prin participare. De aceea, unde nu se afirma participarea la El, nu se
afirma nici sfintenia creaturii, ca in protestantism.”57
Sfintenia Bisericii este sfintenia lui Hristos insusi. Sfintirea ei, facuta prin sangele lui
Hristos a fost implinita de Duhul Sfant care locuieste in ea. “Ea este marele laborator de sfintire a
membrilor ei.”58 Biserica este sfanta deoarece poseda mijloacele de mantuire si sfintire a
credinciosilor: Sfintele Taine. Ea este sfanta, deoarece sfint este si scopul pe care ea il urmareste:
sfintirea si mantuirea credinciosilor.
Fiul lui Dumnezeu a umplut de sfintenie, prin intrupare si prin jertfa si prin firea
omeneasca asumata. Aflandu-se cu aceasta fire si in Biserica si venind si in credinciosi, li se
comunica si lor sfintenia, mantuirea si viata dumnezeiasca, din trupul Lui prin Duhul Sfant.

55
ID.,
Sinteza eclesiologica, p.282.
56
ID.,
Teologia Dogmatica Ortodoxa , 1997, vol. II, p.175.
57
Ibidem, p.178.
58
ID., Sinteza eclesiologica, p.282.
27
Biserica este astfel laboratorul in care Duhul lui Hristos ne face sfinti. “Hristos ni s-a facut tuturor
intelepciune de la Dumnezeu, dreptate si sfintenie si rascuparare” (1Cor. 1,30).
Sfantul Apostol Pavel zice: “Hristos a iubit Biserica Sa si S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o
sfinteasca pe ea, curatand-o in baia apei prin Cuvant, ca s-o infatiseze Siesi Biserica slavita
neavand pata sau zbarcitura sau altceva din acestea, ci ca sa fie sfanta si fara prihana” (Ef. 5,25-
27; comp. si Cor. 6,11; 1Tes. 4,3). Aici Sfantul Apostol Pavel se refera la stransa legatura intre
iubirea lui Hristos si intre jertfa Lui si sfintirea Bisericii prin ea. Se vorbeste in Sfanta Scriptura in
mai multe locuri despre extinderea sfinteniei lui Hristos in noi, cei care credem in El si ne unim in
Biserica si anume prin Botez, caci in Botez “s-au spalat,s-au sfintit, s-au indreptat intru numele
Domnului Iisus Hristos si intru Duhul Dumnezeului nostru” (1 Cor.6,11). Apoi se mai face
referire in Sfanta Scriptura despre cei care s-au botezat ca formeaza “o preotie imparateasca, un
neam sfant, popor agonit lui Dumnezeu” (1 Petru 2,9).
Sfintenia membrilor Bisericii consta in curatirea de pacate si in puterea mentinerii in ea,
pentru a inainta intr-o viata de virtuti, si aceasta nu este altceva decat expresia curatiei si a iubirii.
“Sfintenia este in primul rand o stralucire mai presus de fire a lui Dumnezeu prin cei ce se
straduiesc in aceste virtuti; este o transparenta stralucitoare a luminii dumnezeiesti”.59 Biserica
ocupandu-se in mod principal cu sfintirea membrilor ei, deoarece numai prin aceasta se
mantuiesc, Duhul Sfant lucrand la sfintirea crediciosilor inlauntrul Bisericii.
Inca din momentul Botezului toti credinciosii Bisericii sunt sfinti in mod tainic; dar sfanta
este Biserica deoarece prin ea devin sfinti.Biserica este ca o scara care urca pe toti spre inaltimea
sfinteniei. Ea daca nu ar fi sfanta prin puterea ei, prin mijloacele ei nu ar exista sfinti, pe care ea i-
a dat si ii da in continuare, fiindca in Biserica se petrece un continuu proces de sfintire a
oamenilor. Prezenta in Biserica a oamenilor cu pacate nu poate sa desfiinteze sfintenia Bisericii.
Caci daca toti membrii Bisericii ar fi sfinti de la inceput atunci lucrarea ei nu-si ar mai avea rostul,
caci sfintenia absoluta apartine lui Dumnezeu fiindca nici un om cat traieste pe pamant nu poate
atinge o sfintenie absoluta. Biserica este ca o baie care curata petele oamenilor fara ca ea sa se
murdareasca. Si totusi dupa spusele Sfantul Apostol Pavel la 2Cor.1,1; Filip. 1,1; 4,21; Col.1,2
membrii Bisericii se pot numi sfinti, fiindca poarta in adancul lor harul lui Hristos.60
“Biserica chiar pe pamant traieste nu o viata pamanteasca, ci una dumnezeiasca si fericita.
De aceea numeste in mod sarbatoresc nu numai pe fiecare dintre membrii ei sfant, ci si pe sine
insasi in totalitatea ei, sfanta. Aparitia ei vazuta este cuprinsa in Taine, viata ei launtrica, in
darurile Duhului Sfant, in credinta, nadejde si dragoste. Ea nu este niciodata desfigurata si nu are
lipsa de nici o imbunatatire”.61

59
ID., Teologia Dogmatica Ortodoxa, 1997, vol. II, p.180-181.
60
ID., Sinteza eclesiologica, p.282-283.
61
ID., Teologia Dogmatica Ortodoxa, 1997,vol. II, p.186.
28
 c) SOBORNICITATEA BISERICII

O alta insusire a Bisericii este aceea de soborniceasca. Traducatorii slavi ai Crezului niceo-
constantinopolitan au redat termenul gerc “catoliki” prin “sobornuiu” din resentiment fata de
Biserica din Apus, dar probabil si pentru ca sensul de “universala” dat de aceasta Biserica
cuvantului “catoliki” nu reda fidel intelesul acestuia. Traducerea romaneasca a adoptat din
aceleasi motive termenul slav, numind Biserica “soborniceasca”. Acest termen are un sens mai
apropiat de intelesul cuvantului “catolica”. “Prin el se exprima modul sinodal de pastrare a
invataturii Bisericii la nivel episcopal, dar si modul general comunitar al practicarii invataturii”.
62

O traducere directa a sensului termenului “catolicitate” ne-o ofera termenul de

“intregime”. Biserica reprezinta un intreg organic care are totul, iar acest tot este prezent si eficiet
in fiecare din madularele lui.
Sobornicitatea reprezinta opusul singuratatii; este unirea interioara a membrilor Bisericii
intr-un intrg, ceea ce are ca urmare ca in intreg se reflecta calitatile si viata tuturor si fiecare
reflecta calitatile si viata intregului. Sobornicitatea isi are o analogie in raportul dintre organismul
in a carui unitate se armonizeaza totalitatea celulelor componente cu viata lor si dintre celulele
care reflecta fiecare in parte calitatile specifice ale organismului ca intreg. Fiecare parte
componenta se expilca si exista prin intreg si intregul se sustine prin legatura tainica ce le uneste
pe toate. Legatura aceasta este mai mult decat un asentiment al partilor; totusi intregul nu este in
afara partilor sau fara parti.
Cel ce face din credinciosii inzestrati cu diferite daruri un singur Trup este Duhul Sfant. El
ii leaga pe credinciosi intreolalta, El creaza in fiecare constiinta apartentei la ceilalti. “Duhul
reprezinta cheagul spiritual intre credinciosi, este puterea de coeziune in comunitate”. 63La fel cum
organele Trupului au in ele o forta care le face sa se tina la un loc, asa Duhul Sfant este forta care
este prezenta in credinciosi si ii face sa se tina intr-un intreg, sa simta necesitatea integrarii prin
ceilalti. Aceasta forta ii da Bisericii caracterul sobornicitatii.
Sobornicitatea ar trebui sa fie nu numai o teorie dar si o practica. “Sobornicitatea trebuie sa
fie de fapt o traire a credintei intr-o comuniune vie; ea este universalitatea crestina in forma de
comuniune.” 64 Dar, concomitent cu aceasta, ea trebuie sa cuprinda totul in ea, dar totul valorificat
intr-o cat mai mare actualizare prin traire. Sobornicitatea nu reprezinta numai unitatea universala a
crestinilor in forma de comuniune, ci si unitatea atotcuprnzatoare a invataturii crestine care este
traita de comunitatea universala si libera a crestinilor.

62
Ibidem, p. 186.
63
ID., Sfantul Duh si Sobornicitatea Bisericii, p. 37.
64
ID., Sobornicitate deschisa. , p. 171.
29
 Sfantul Ioan Gura de Aur zice : “Caci fiecare din madularele noastre are in acelasi timp o
lucrare proprie si o lucrare comuna; la fel exista si in noi o frumusete proprie (a fiecarui madular
al nostru) si o frumusete comuna”65. Aceasta reprezinta taina intregului si totodata este si taina
Bisericii ca intreg: Comuniunea care leaga madularele, care iradiaza din toate, pe care il serveste
fiecare. 66 Sfantul Ioan Gura de Aur spune despre lucrarea proprie si de lucrarea comuna a fiecarui
madular ca de doua lucruri deosebite. Fiind efectuata, fiecare lucrare proprie a fiecarui madular, si
ea de organismul intreg, astfel fiecare madular implineste prin functia lui o functie a intregului
organism. Pentru lucrarea intregului fiind deci deschis fiecare si se bucura de ea.Totusi
madularele raman inconfundabile intre ele deoarece fiecare madular isi insuseste lucrarea
intregului organism si totodata si puterile intregului intr-o forma proprie. Lucrarea fiecarui
madular, chiar si prin aceasta, este folositoare intregului si chiar imbogateste intregul.
Forta de tinere la un loc a credinciosilor o reprezinta Duhul Sfant, care este prezent in
credinciosi prin diferite daruri, iar pe de alta parte este prezent intreg in fiecare credincios. Pr.
Staniloae il citeaza pe Sfantul Vasile cel Mare , referitor la ideea ca Duhul Sfant este intreg in
fiecare credincios, care zice ca Duhul Sfant “este intreg in fiecare si este intreg pretutindeni”. 67
Duhul Sfant este “Duhul comuniunii”, adica a acelei unitati a unui intreg dar in care madularele
nu se contopesc intr-unul singur.Prin sobornicitate putem intelege si o comuniune, deoarece
sobornicitatea nu este o unitate oarecare ci ea reprezinta unitatea de comuniune. Referitor la
Biserica Romano-Catolica putem zice ca a pierdut acest sens al catolicitatii ca comuniune
deoarece doctrina primatului papal si a magisteriului bisericesc face imposibila comuniunea
tuturor madularelor Bisericii in tooate privintele. Ea a ramas cu unitatea uniu corp comandat si
unitatea-comuniune (catolicitate sau sobornicitate propriu-zisa) a inlocuit-o cu universalitetea in
sens extensiv.68
Singura unitate prin care se unesc persoanele este unitatea comunine,unica care nu
subordoneaza o persoana alteia sau in care institutia nu este conceputa ca fiind in afara
persoanelor. Persoanele, fiind unite in egalitate, doar in unitatea comuniunii si astfel institutia
reprezinta expresia comuniunii lor.
Sobornicitatea se manifesta ca o comunicare intre persoane, unde membrii Bisericii se
sustin unii pe altii, care au in frunte pe preotii si ierarhii Bisericii, si impreuna inainteaza spre
lumina imparatiei vesnice, dar totusi au o arvuna a ei inca de pe pamant. Daca unul se rupe din
lant si ramane de unul singur atunci el va rataci intr-un intuneric fara iesire.
In concluzie intregul este prezent in fiecare madular. Biserica este reprezentat de acest
intreg, care face ca fiecare madular sa isi indeplineasca lucrarea proprie, dar totusi in asa fel incat

65
ID.,
Teologia dogmatica ortodoxa, 1997, vol. II, p.189.
66
ID.,
Sfantul Duh si Sobornicitatea Bisericii, p.40.
67
Ibidem, p.38.
68
Ibidem, p.39.
30
ca sa fie in acelasi timp o lucrare, o lucrare a Bisericii pentru Biserica. Caracterul de intregime
este dat Bisericii de Duhul Sfant, care oferind daruri deosebite face ca ele sa fie activate in slujba
intregului, sa fie activate datorita intregului, sa apara ca daruri comune. “Darurile sunt felurite,
dar Duhul este acelasi” (1Corinteni 12,4) . Astfel Duhul este acelasi si intreg in toata Biserica.
Duhul fiind prezent in fiecare credincios, iar prin aceasta contituind forta care-I tine pe toti legati,
se poate spune ca toti credinciosii sunt prezenti in El. El este in acest sens ca un fel de “loc”
spiritual, in care sunt adunati toti, ca un fel de punte intre toti.69
Fiind adunati in Fiul prin Duhul noi ne aflam in relatie de fii fata de Tataldar nu ca fii
nascuti in mod natural din Tatal ci de fii infiati prin Duhul, deoarece noi ne aflam adunati sub
aceeasi umbrire a Duhului in care de afla si Fiul si prin care Fiul este legat de Tatal. Si intre noi ne
aflam in relatie de fratie generala, avand ca frate central pe Iisus Hristos. Dupa cum si Mantuitorul
zice: “Unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor” (Matei
18,20). Si El se afla in “mijlocul” celor doi sau trei prin Duhul Sau.
Parintele Staniloae face referire in articolele sale, cu privire la sobornicitate, la opinia
teologului ortodox Vladimir Lossky, care insista asupra legaturii Bisericii cu Sfanta Treime. El
considera ca noi in Biserica suntem pusi intr-o legatura vie cu Sfanta Treime:viata Sfintei Treimi,
cu unitatea ei de natura si cu deosebirea de persoane, se extinde in comunitatea credinciosilor pe
care o intemeiaza, o sustine si o insufleteste cu dragostea Ei. Putem zice ca aici noi atingem
adevarata sursa a sobornicitatii, care reprezinta misterioasa legatura intre intreg si parti.
Sobornicitatea reprezinta legatura ce leaga Biserica cu Dumnezeu, Care se reveleaza ei ca Treime
si ii acorda o ordine de viata dupa chipul Sfintei Treimi. Precum in Dumnezeu, fiecare din cele
trei Persoane, Tatal, Fiul si Sfantul Duh, nu reprezinta o parte a Treimii, ci Dumnezeu deplin in
virtutea identitatii Sale inefabile cu natura cea una, asa Biserica este soborniceasca, in fiecare din
partile ei, o data ce fiecare parte este identica cu intregul, exprima intregul, are valoarea pe care o
are intregul, nu poate exista in afara intregului.70
Parintele Staniloae il citeaza pe Sfantul Maxim Marturisitorul, care spune ca in Hristos se
restabileste unirea dintre noi si Dumnezeu, unire care s-a pierdut prin pacat. prIn parga umanitatii
luata din noi, Hristos “ne-a invrednicit sa fim una si aceeasi cu Sine dupa omnitatea Sa, precum
am fost randuiti dinainte de veacuri sa fim in El madulare ale trupului Lui”. “Caci tuturor le este
vadit ca taina savarsita in Hristos la sfarsitul veacului este chip neindoielnic dovada si implinirea
celor puse la inceputul veacului in protoparinte”.71
Dreapta invatatura despre sinodalicitatea Bisericii, care imbina unitatea si deosebirea
persoanelor in ea, are ceva asemanator cu invatatura despre unitatea de fiinta si deosebirea de
persoane din Sfanta Treime. Factorul duhovnicesc in viata Bisericii are un rol important in
69
Ibidem, p. 42.
70
Ibidem, p. 44.
71
ID., Natura sinodalicitatii, p. 608.
31
cunoasterea adevarului si in puterea de invatare a altora. Putem zice ca ierarhia avand un har
deosebit si o pozitie deosebita in Biserica, este indreptatita nu numai la savarsirea Tainelor si la
pastorirea credinciosilor, ci acest har si aceasta pozitie formeaza temeiul si pentru un rol deosebit
in invatatura adevarului, in pastrarea lui si in formularea lui in sinoadele ecumenice. Aceste slujiri
Biserica nu le poate indeplini decat in stransa unire cu comunitatea bisericeasca integrala.
Episcopul are calitatea de a participa la sinodul episcopilor pentru definirea unor puncte ale
credintei si pentru aceasta el nu trebiue sa primeasca o delegatie speciala de la credinciosi pentru
aceasta. Iar sinodul nu poate formula decat credinta ce exista in Biserica si este marturisita de ea,
si definitiile lui trebuie sa exprime credinta Bisericii. Biserica pregateste sau se pregateste pentru
hotararile ce le va lua sinodul si in cadrul ei se pregatesc si episcopii; si tot ea va stabili daca
formula data corespunde cu concluzia la care a ajuns in esenta ea, prin experientele si reflectia ei,
prin gandirea ei dinainte de sinod. Iar totul sta in legatura cu invatatura mostenita de la Apostoli in
mod neintrerupt. Si nimeni nu poate pastra atat de fidel aceasta mostenire ca Biserica in
intregimea ei. Numai in cazul ca episcopii fac parte din aceasta sinodicitate generala a Bisericii,
sau sinodul lor reprezinta aceasta sinodicitate generala, hotararile lor in sinod vor fi valabile,
pentru ca prin ei se va exprima Biserica. Desigur, Biserica plina de Duhul Sfant, in a carei
ambianta au primit si episcopii un har deosebit al Duhului Sfant, care este si un har al
reprezentarii ei, prin hirotonie. De aceea, episcopii semnand definitiile la care au ajuns prin
conlucrarea lor in sinod, puteau zice, pe de o parte: “Semnez pentru ca asa crede Biserica mea”,
pe de alta parte: “Parutu-s-a Duhului Sfant si noua”, aceste cuvinte vor deveni formula sacra a
tuturor sinoadelor. Episcopul primeste prin harul mai bogat al hirotoniei sale, in celelalte
capacitati ale slujirii sale, si pe aceea de a vedea, mereu in Duhul Sfant, in mod coordonat ceea ce
vad credinciosii sai, iar toti episcopii adunati la un loc in sinod, capacitatea de a vedea in mod
coordonat si echilibrat ceea ce va toate Bisericile lor, sau Biserica in intregime, calauzita de Duhul
Sfant.72 “Duhul Sfant este El insusi principiul varitatii in unitate, al varietatii sobornicesti, al
unitatii de comuniune, creator si sustinator al intregului in care partile nu sunt anulate, ci sunt
vii, ba gasesc chiar conditia vietii si a cresterii lor”. 73
d) APOSTOLICITATEA BISERICII

Cel de-al patrulea atribut al Bisericii este cel de apostolicitate. Acest atribut arata ca s-a
pastrat in Biserica prin Apostoli invatatura Domnului Iisus Hristos. Biserica este intemeiata pe
“temelia Apostolilor si a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Insusi Iisus
Hristos”(Efeseni 2,20). Fiind Hristos piatra cea din capul unghiului ii uneste pe Apostoli prin
credinta lor si invatatura despre El, formand o temelie unitara, pe care se poate zidi Biserica pana

72
Ibidem, p. 612-614.
73
ID., Sfantul Duh si sobornicitatea Bisericii, p. 48.
32
la sfarsitul veacurilor. Biserica poate fi numita si ca o cetate al carei zid are “douasprezece pietre
de temelie si in ele douasprezece nume, ale celor doisprezece Apostoli ai Mielului”(Apocalipsa
21,14), Apostolii reprezentand “stalpii Bisericii”(Galateni 2,9).74
Apostolicitatea Bisericii este aratata si prin succesiunea apostolica a ierarhiei, prin care
harul Duhului Sfant primit de Apostoli la Cincizecime este transmis episcopilor. Prin harul
Duhului Sfant primit de Apostoli la inceput, ei au putut mentine si comunica in general Bisericii si
mai ales episcopilor credinta in Hristos si invatatura despre El, si aceasta intr-un mod integral,
concomitent cu harul legaturii cu Hristos cel prezent in Biserica prin Duhul Sfanf.
Primii care au crezut in dumnezeirea lui Hristos si aceasta credinta fiind intarita pe faptul
ca L-au vazut personal pe Hristos cel inviat sunt Apostolii. Astfel prima temelie pe care a inceput
sa se construiasca si pe care continua sa dureze si sa existe Biserica reprezinta credinta si marturia
lor despre Invierea Lui.
Pe Hristos putem sa-L cunoastem prin Apostoli, care au propovaduit invatatura Lui,
aceasta fiind drumul pe care trebuia sa-l urmeze omul in vederea mantuirii si a desavarsirii.
Invatatura reprezentand baza credintei lor, caci credinta lor a fost cosolidata prin Inviere, si astfel
au putut sa-L inteleaga pe Hristos si tot continutul Invataturii Lui. Asadar, Evangheliile au fost
scrise de Apostoli dupa Inviere, deoarece erau multe lucruri privitoare la Hristos care pentru
Apostoli erau de neinteles. Putem spune ca pe de o parte exista o anumita originalitate de expresie
in predica si scrisul Apostolilor, deci este apostolica in sens propriu, insa pe de alta parte ea se
incadreaza deplin in continutul si formele cuvantarilor si invataturii lui Iisus catre ei.75
Deoarece are aceeasi credinta ca Apostolii si sta pe temelia continutului si formei
infatisarii date de ei lui Hristos, Biserica este Apostolica in toate timpurile. Baza permanenta si
neschimbata a credintei si invataturii Bisericii ramane formularea apostolica a invataturii lui
Hristos si a invataturii despre Hristos, fiindca ea reprezinta reproducerea cea mai fidela a acestei
invataturi.
Primii care au primit pe Sfantul Duhul la Cincizecime si L-au primit fara nici o mijlocire
omeneasca au fost Apostolii. Prin puterea Duhului Sfant primit la Rusalii Apostolii devin primii
mijlocitori umani vizibili ai Duhului Sfant, sau ai lui Hristos Insusi prin Duhul Sfant. Primind cei
dintai pe Duhul Sfant, si fara mijlocire omeneasca vizibila, ei sunt confirmati in calitatea
apostolatului netransmisibil76, aceasta semnificand si calitatea de primii propovaduitori si
transmitatori ai harului integral al Duhului Sfant. Apostolii devin primii crestini deoarece ei sunt
primii care primesc in ei pe Hristos. Apostolii au misiunea de primi sustinatori ai Revelatiei
integrale si ale darurile si lucrarile lui Hristos si totodata primesc si puterea de a transmite aceasta
misiune speciala, de propovaduitori ai lui Hristos si ai darurilor si lucrarilor Lui, unui grup de
74
ID.,
Teologia Dogmatica Ortodoxa, 1997, vol.II, p. 193.
75
Ibidem, p. 194-195.
76
Ibidem, p. 196.
33
episcopi, astfel acestia la randul lor sa le transmita urmasilor lor. Episcopii, la randul lor, transmit
pe Hristos si lucrarile Lui primite de la Apostoli preotilor si prin acestia celor care cred.
“Apostolicitatea inseamna legarea generatiilor in traditia intreaga ce vine de la Apostoli,
pentru ca ea este Revelatia intreaga, dar si harul si spiritualitatea ce vine in mod neintrerupt de
la Duhul lui Hristos prin ei”.77
De la Apostoli vine in Biserica, odata cu credinta in Hristos si cu cunostinta despre El, si
caldura rugaciunii si deci Hristos Insusi si Duhul Sfant care Se roaga in noi.

CAPITOLUL III

INVATATURA DESPRE IERARHIE SI ROLUL EPISCOPULUI IN

BISERICA

III. 1. SFANTA TAINA A PREOTIEI

Ca institutie in care trebuie savarsite tainele ca mijloace obiective ale harului, in care
trebuie explicate poruncile Domnului si invatatura Lui, pastrand-o neschimbata, in care oamenii
trebuie sa aiba si organe special insarcinate si imputernicite cu aceste functiuni, inzestrate cu
autoritate divina, pentru savarsirea unor acte cu caracter obiectiv si divin sau sacramental.78
Spre deosebire de celelalte Taine in care harul dumnezeiesc se impartaseste credinciosilor
prin preot in calitate de savarsitor al acestora, preotia sau hirotonia este Taina prin care o persoana
este consacrata in scopul de a savarsi toate celelalte Taine, ca reprezentant al lui Hristos,
adevaratul savarsitor al Tainelor. Hirotonia il face pe cel care o primeste reprezentant al Bisericii,
savarsitor al Tainelor, prin care continua sa se mentina si sa se prelungeasca. Hirotonia este prin
excelenta Taina Bisericii pe langa faptul ca este Taina care-L face pe Hristos trait prin preoti, ca
subiect, deosebit de credinciosi. “Hirotonia este conditia celorlalte Taine, desi ea nu isi poate
implini menirea fara acelea”.79
Hristos insusi impartaseste celor care cred , darurile Sale si pe Sine insusi, prin preot si
episcop ca organe vazute, fiindca ei nu isi pot lua de la ei insisi aceasta calitate de organe ale lui
Hristos, ca daruitor al puterilor Lui. Preotul si episcopul savarsesc actele de care depinde existenta
comunitatii si Taina Hirotoniei, prin care acestia sunt consacrati ca atare reprezinta, conditia prin
care ea se prelungeste si se mentine. Iar Hirotonia este savarsita de catre episcopi in cadrul
comunitatii. Duhul lui Hristos ii face preoit si episcopi pe unii din membrii ei, prin mijlocirea

77
Ibidem, p.197.
78
ID., Sinteza eclesiologica, p. 278.
79
ID.,Teologia Domatica Ortodoxa, 1978, vol. III, p. 144-145.
34
episcopilor ei existenti, ca urmasi ai Apostolilor, prin rugaciunea lor insotita se rugaciunea
Bisericii.80
Preotul este ales de Dumnezeu insusi si prin aceasta se arata incapacitatea oamenilor de a
se apropia de Dumnezeu, deoarece preotul nu se dedica singur slujbei mijlocitoare (Evrei 5, 44).
Si prin aceasta preotul este un semn al bunavointei dumnezeiesti.
Prin preoti lucreaza Hristos insusi, ca Preotul unic propriu-zis, la unificarea vazuta si
nevazuta a oamenilor in Sine. Avand pe Hristos unicul Preot care lucreaza prin ei, toti preotii sunt
organele vazute ale preotiei Lui unice. Hirotonia preotilor este tocmai actul prin care Hristos, sub
o forma vazuta , ii alege si investeste pe acestia ca organe prin care, cand ei vor savarsi actele
sacramentale, El insusi le va savarsi nevazut; iar cand vor invata si pastori in numele Lui, El
insusi va invata si va pastori prin ei.
De preot depinde, in mare masura, nu o fericire pamanteasca, ci fericirea vesnica a multor.
Din mana lui se vor cere sufletele puse sub grija lui si vai lui de nu le va putea da. <<Asa graieste
Domnul Dumnezeu: ”Vai de pastorii lui Israel. Oare pastorii se pazesc pe ei insisi? Nu pazesc ei
turma? Mancat-ati laptele, cu lana v-ati imbracat, oile cele mai grase le-ati junghiat si turma n-
ati pazit-o. Pe oaia slaba n-ati inzdravenit-o, pe cea bolnava n-ati tamaduit-o, pe cea ranita n-ati
legat-o, pe cea ratacita n-ati adus-o inapoi, pe cea pierduta n-ati cautat-o, iar cu cea zdravana v-
ati purtat cu silnicie. Si oile Mele se imprastiara din lipsa de pastor si ajunsera de mancarea
tuturor fiarelor salbatice si se razletira…De aceea ascutati pastorilor cuvantul Domnului. Asa
graieste Domnul Dumnezeu: Luati aminte! Din mana pastorilor Mei voi cere oile Mele>>
(Iezechiel 24, 2-5; 9-10).81
Episcopul este reprezentantul deplin al lui Hristos, Arhiereul unic si unificator. Fiecare
episcpo este capul unei Biserici locale, caci Hristos il investeste pe acesta nu numai cu harisma si
cu raspunderea savarsirii Tainelor, savarsite si de preot, ci si a Tainei Hirotoniei, pentru ca toti
preotii sa-si aiba preotia prin acesta si sa stea sub ascultarea lui. Episcopii sunt tinuti in duhul
smereniei prin faptul ca nici unul nu este de sine statator, sau stapan al tutror, ci este incadrat in
comuniunea tuturor episcopilor, ca sa tina impreuna invatatura lui Hristos si randuiala liturgica si
canonica unitara a Bisericii, singura prin care lucreaza Hristos si prin care deci se implineste
mantuirea oamenilor. Comuniunea episcopala, care isi are o manifestare mai accentuata in
sinoadele episcopale ale Bisericii locale si comuniunea intre ele, iar in cazuri exceptionale in
Sinoadele ecumenice, mostenite duhul comuniunii apostolice, care se completeaza reciproc cu
smerenie.82
In preot, in episcop si in episcopat este reprezentata in mod oficiala comuniunea
bisericeasca (parohia, eparhia, Biserica in intregime). Preotul si episcopul reprezinta comunitatea
80
Ibidem, p. 145.
81
ID., Sublimitatea preotiei si indatoririle preotului, p. 290-230.
82
ID., Teologia Dogmatica Ortodoxa, 1978, vol. III, p. 150-151.
35
intreaga, dar nu rupt de comunitate, ci ca un fel de cap, care are in unire organica cu sine
comunitatea.
Trebuia ca taina negraita a indumnezeirii, adica renasterea prin dumnezeiescul Botez si
unirea vesnica si indisolibila cu Hristos prin impartasirea de trupul si sangele Stapanului, sa se
lucreze pururea intre cei ce vor veni la viata aceasta pana la sfarsitul lumii. Dar Domnul trebuind
dupa patima sa invieze, sa se inalte la cer si sa sada de-a drepta Scaunului maririi, daruieste harul
creator al dumnezeiescului Duh, prin care avea sa se savarseasca rezidirea si renasterea oamenilor,
care sunt si care va fi pana la sfarsitul veacului, Apostolilor Sai, in chip imbesugat, incredintantu-I
sa faca lucrul Sau propriu. De aceea ”ii hirotoneste ca pe niste alti dumnezei si creatori, ca sa
poata face prin lucrarea atoatefacatorului Duh, cele mai mari fapte ale puterii dumnezeiesti”.83
Hristos da o baza mai larga Bisericii Sale, pentru timpul cand El va trece in planul nevazut,
prin Apostoli. Pentru ca unitatea vazuta a Bisericii sa nu-si gaseasca centrul ultim in planul vazut,
ci in Hristos, Hristos lasa nu un singur Apostol si pe urmasii lui centrul ei, ci o comunitate de
Apostoli si de episcopi84, pentru ca sa aiba constiinta ca unitatea lor ultima si a Bisericii este in
Hristos, ca singur EL este unicul Arhiereu, ca si El Se afla in Treime.
Prin trimiterea Sa, apoi prin alegerea si sfintirea celor doisprezece Apostoli la
Cincizecime, se instituie Taina Hirotoniei. A fost instituita de Mantuitorul dupa inviere, cand a zis
Apostolilor: “Pace voua! Precum M-a trimis pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi. Si aceasta
zicand a suflat asupra lor si le-a zis: Luati Duh Sfant; carora le veti ierta pacatele, iertate vor fi si
carora le veti tine , tinute vor fi” (Ioan 20,21-23). Puterea deplina pentru slujba in care sunt
randuiti Apostolii o primesc in ziua Cincizecimii, prin coborarea Duhului Sfant asupra lor.
Pe langa slijirea cunvantului Sfintii Apostoli au primit o putere pe care nu au primit-o nici
ingerii, nici arhanghelii, nici chiar aceea care a dat trup din trupul sau Logosului divin, Maica
Domnului: cheile Imparatiei lui Dumnezeu, puterea de a ierta pacatele oamenilor. Prin porunca de
mai sus Hristos a randuit pe alesii Sai, ca organe vazute, intarite cu putere sa reinnoiasca pa altare
jertfa de pe cruce.
Trimitandu-I la invatatura si la savarsirea Tainelor Mantuitorul I-a asigurat ca va fi cu ei
pana la sfarsitul veacului (Matei 28,19) si ca: “Cine va primeste pe voi, pe Mine Ma primeste”
(Matei 10,41) si “Nu voi sunteti care vorbiti, ci Duhul Tatalui vostru este care graieste intru voi”
(Matei 10,20), prin aceasta a aratat ca prin ei El Isi comunica mai departe invatatura Sa si
harurirle Sale in Taine: El insusi este Arhiereul, Invatatorul si pastorul ei. Apostolii , dupa ce au
primit porunca Mantuitorul si fiind asigurati de El ca va ramane cu ei pana la sfarsitul lumii, au
transmis urmasilor lor misiunea ce le-a fost data de Mantuitorul. Aceasta o faceau prin rugaciuni
si prin punerea mainilor peste cei chemati la vrednicia de urmasi ai lor (Fapte 14,23; 2Timotei

83
ID., Sublimitatea preotiei si indatoririle preotului, p. 303.
84
ID., Teologia Dogmatica Ortodoxa, 1978, vol. III, p. 153.
36
1,6). La inceput, numirea de “preoti” si “episcopi” se va da tuturo celor pe care Apostolii ii
hirotoneau ca urmasi ai lor (Fapte 20,17-28). 85 Pe langa episcopii si preotii asezati inca de
Apostoli, tot acestia au asezat prin punerea mainilor si pe primii diaconi (Fapte 6,6).
Supremul act de putere a lui Hristos si ca om s-a arata in trimiterea Duhuluim Sfant peste
Apostoli. Acum puterea deplina de care s-a umplut umanitatea lui Hristos s-a comunicat si
Apostolilor si prin ei se comunica tuturor celor care vor crede. Acest act a fost trait de toti
Apostolii si intr-un fel a fost trair de Apostoli si de mare multime de oameni. Caci auzindu-se
vuietul pogoririi Duhului Sfant si vazandu-se limbile de foc miscandu-se peste capetele lor si
auzindu-se glasul lor vorbind cu o putere neobisnuita in toate limbile, s-au apropiat de Apostoli
multime mare de oameni: “Si facandu-se glasul acela, s-a adunat multimea si s-a minunat, caci ii
auzea fiecare vorbind in limba sa” (Fapte 2,60).86 Puterea lor a fost asa de mare ca indata s-a
constituit primul grup al Bisericii format din 3 000 de oameni.Puterea cuvantului lor venea din
convingerea lor si aceasta din Sfantul Duh; ea era asa de mare, ca a facut ca unii din cei ce
vorbeau sa mearga cu marturia lor pana la primirea mortii, dintre care cel dintai a fost
arhidiaconul Sfeafan.
“Transmiterea aceluiasi har de la episcopi la episcopi, incepand de la Apostoli, odata cu
transmiterea puterii si obligatiei de a pazi aceeasi invatatura si aceleasi norme ale Tainelor si ale
pastoriri, se numeste succesiune apostolica”.87Si de acest har care vine de la Apostoli se
impastesesc, pe masura slujirii lor mai restranse, de la episcopul fiecarei eparhii, toti preotii acelei
eparhii, primind odata cu el puterea si obligatia de a predica aceeasi invatatura si de a pazi aceeasi
randuiala in savarsirea Tainelor si in pastorirea sufletelor pa caile conforme cu traditiavenita de la
Apostoli. Biserica traieste astfel mereu duhovniceste din acelasi har apostolic si din aceeasi
invatatura si randuiala sacramentala si evanghelica apostolica.
Prin episcopi si prin preoti credinciosii depasesc subiectivitatea lor, traiesc sentimentul ca
la Dumnezeu au acces mai ales prin comunitate si Dumnezeu le daruieste bunatatile Sale prin
cererile intregii comunitati, prin Biserica. Fara episcop, fara preoti nu exista Biserica constituita,
pentru ca credinciosii nu depasesc subiectivitatea lor. De aceea cel care nu sta in comuniune cu
episcopul nu este in comunitatea Bisericii, in episcop, in preot converge comunitatea, asa cum
converge in cel care are conducerea, viata si miscarea unitara a oricui corp social. Si pentru ca
Biserica traieste unitar prin invocarile adresate lui Dumnezeu prin episcopi si preoti, prin
raspunsurile la ele, din partea lui Dumnezeu, bunavointa lui Dumnezeu trebuie sa fie cu cei ce-I
prezinta Lui aceste invocari, ca ele sa se bucure de implinire din partea Lui, adica acestia trebuie
sa fie recunoscuti de Dumnezeu ca reprezentanti ai comunitatii. Aceasta bunavointa inseamna un

85
Ibidem, p. 154-156.
86
ID., Chipul Evanghelic a lui Iisus Hristos, p.****
87
ID., Telogia Dogmatica Ortodoxa, 1978, VOL. III, p. 162.
37
har special acordat la cererea Bisericii, la prezentarea lor lui Dumnezeu, desigur prin cei ce fac
aceasta invocare a harului lui Dumnezeu in numele Bisericii si impreuna cu ea.88
Fiindca preotul este cel care tine in unitate o comunitate liturgica si aduna pe toti membrii
ei, cu rugaciunile lor, in jurul jertfei Domunlui, atunci episcopul mentine unitatea intre preotii
unei Biserici locale reprezentand pe Hristos fata de o comunitate mai larga si totodata mentine
prin aceasta in unitate Biserica dintr-un teritoriu. Reprezentand pe Hristos in acea unitate mai
larga a Bisericii, el hirotoneste pe preotii din cuprinsul ei. Apoi prin comuniunea dintre fiecare
episcop cu toti episcopii, inceputa din hirotonia unui episcop de catre mai multi episcopi, ca
reprezentanti ai intregii Biserici, se mentine unitatea intregii Biserici.89
Hristos a lasat la conducerea vazuta a Bisericii comuniunea Apostolilor si dupa ei
comuniunea episcopilor, ca urmasi ai comuniunii Apostolilor, nu pe Petru singur ci si pe urmasii
lui.90 In acest fel episcopul este incadrat nu numai in comunitatea Bisericii, ci si in comuniunea
episcopatului, intre cele doua existand o legatura stransa.
In Taine credinciosii primesc prin rugaciuni si acte vazute ale preotului sau episcopului
harul lui Dumnezeu, care fiind lucrarea necreata izvoratoare din fiinta lui Dumnezeu nu este
despartita de prezenta iubitoare a lui Dumnezeu, in aceasta lucrare aflandu-se Insusi Cel care
lucreaza.
Fiindca orice vrednicie se obtine de la Dumnezeu, ca un dar a Duhului Sau, si orice
rugaciune personala si orice implinire este rodul unui dar al Duhului, cu atat mai mult rugaciunea
pentru comunitate. Taina Hirotoniei fiind primita de persoane este o Taina pentru comunitate si
totodata este o Taina cu foloase pentru comunitate. Deoarece este mai mult decat oricare alta,
Taina coeziunii, sau de la ea atarna Tainele care promoveaza si ele comuniunea. 91 Celelalte Taine
sunt mai mult Taine ale comunitatii, dar Hirotonia este Taina comunitatii. Hirotonia se savarseste
cu conlucrarea rugaciunilor intregii comunitati si in Liturghie care este slujba principala a
comunitatii.
Savarsitorul Tainei este episcopul eparhiei sau delegatul lui- un arhiereu- pentru preoti si
diaconi chemati sa slujeasca in cadrul ei, iar pentru episcop, trei sau cel putin doi episcopi,
reprezentand episcopatul Bisericii autocefale respective. Ca savarsitorul Tainei este numai
episcopul este aratat din indrumarile date de Sfantul Apostol Pavel celo doi ucenici ai sai, Timotei
si Tit, pe care el insusi i-a hirotonit: “Mainile sa nu-ti pui degraba pe nimeni, nici sa te faci
partas la pacatele altora” (1 Timotei 5, 22), ii scrie el lui Timotei, iar lui Tit de asemenea:
“Pentru aceasta te-am lasat in Creta, ca sa indepartezi cele ce lipsesc si sa asezi preoti prin
cetati” (Tit 1, 5). Aceasta fiindca numai episcopul are plenitudinea harului in Biserica.

88
ID.,
Din aspectul sacramental al Bisericii, p. 555.
89
ID.,
Teologia Dogmatica Ortodoxa, 1997, vol. II, p. 159.
90
Ibidem
91
ID., Din aspectul sacramental al Bisericii, p. 555.
38
 Taina Hirotoniei se savarseste in cadrul Sfintei Liturghii, prin punerea mainilor
episcopului pe capul celui care se hirotoneste. Dupa traditia Bisericii Ortodoxe, nu pot fi hirotoniti
decat membrii de sex barbatesc ai Bisericii, care marturisesc credinta ei si vor sa-si implineasca
fata de Biserica indatoririle ce tin de treapta ierarhica in care sunt introdusi. 92Conform hotararii
Sinodului V-VI ecumenic, nu pot ajunge la treapta episcopala decat cei neinsurati sau cei care au
ramas vaduvi si in prealabila au devenit ieromonahi. Iar pentru preoti si diaconi este interzisa
casatoria dupa hirotonie.
Hirotonia diaconului are loc dupa prefacerea Sfintelor Daruri, cea a preotului se savarseste
dupa intrarea cu Sfintele Daruri si arhiereul este hirotonit dupa cantarea trisaghionului, pentru ca
sa poata sa supravegheze citerea Apostolului si a Evangheliei care este slujirea invatatoreasca
esentiala pentru episcop. Sfantul Apostol Pavel zice catre episcopi si preoti: “Luati aminte de voi
episcopi ca sa pastoriti Biserica lui Dumnezeu, pe care a castigat-o cu insusi sangele Sau” (Fapte
20, 28).
Ierarhii primesc harul deosebit de la Duhul Sfant, dar in cadrul Liturghiei, care nu se
savarseste fara comunitatea credinciosilor, ci in care, la rugaciunea ierarhilor hirotoniti, se
asociaza si rugaciunea credinciosilor. La fel cum prefacerea darurilor in trupul si sangele
Domnului se savarseste prin invocarea Sfantului Duh facuta de preot dar nu in izolare ci in
ambianta de rugaciune a comunitatii, la fel si hirotonia episcopului se face prin invocarea
Duhului Sfant de catre ierarhii hirotonisitori, dar in ambianta de rugaciune a unei comunitati
liturgice, care contribuie si ea la pogorarea harului arhieresc peste noul hirotonit. Duhul Sfant nu
hirotoneste pe cineva episcop in afara Liturghiei.
Episcopul si preotul, ca si diaconul intr-un anume sens, strang comunitatea. Si aici apare
un aspect al rolului Sfantului Duh, Duhul comuniunii. Atunci cand intru in legatura cu preotul,
raman in legatura si cu comunitatea, si asa raman in unitate. Pentru unicitatea Bisericii este nevoie
sa avem episcopi, sa avem preoti si diaconi. Iar rolul principal al preotului in Biserica este acela
de a aduna rugaciunile, de a propune rugaciunile comune, de a se ruga el insusi pentru fiecare si
pentru toti.
Episcopul isi arata inainte de a fi hirotonit, credinta sa, si totodata destoinicia sa de a
implini slujba de propovadiure a invataturii pe care a primit-o de la Apostoli si de a veghea la
pastrarea ei, dar aceasta marturisire nu o face numai in fata ierarhilor hirotonisitori, ci si in fata
comunitatii.93

III.2. PREOTIA LUI HRISTOS IN BISERICA

92
ID., Teologia Dogmatica Ortodoxa, 1997, vol. III, p. 170.
93
ID., Natura sinodalicitatii, p. 612-613.
39
 Prin Intrupare S-a facut, Insusi Cuvantul lui Dumnezeu, Preotul prin excelenta al
oamenilor si a readucerii ei la Dumnezeu. Fiindca Hristos este singurul om care se poate absolut
Tatalui, El este unicul Preot deplin si S-a facut om pentru a restabili comuniunea oamenilor cu
Dumnezeu.94
Din sfintenia, din indumnezeirea si din Invierea lui Hristos, Biserica se hraneste, se
mentine si inainteaza in planul vietii. Si aceasta pentru ca Hristos Insusi continua sa fie in ea
Arhireul care Se ofera pe sine ca jertfa in continuare, Invatatorul care Isi trimite invatatura despre
Sine si despre mantuirea in Sine si Conducatorul nostru spre mantuire.
Fiul lui Dumnezeu ne-a mantuit prin intrupare, prin jertfa de pe cruce si prin Invirea Sa.
Prin jertfa Lui, care are putere in veac, Hristos ne comunica si noua viata nepieritoare a invierii. El
este Arhiereu in veac fiindca s-a jertfit in calitate de Fiul lui Dumnezeu Cel intrupat si inviat
pentru veci. Daca nu ar fi Arhiereu in veac Hristos nu ar ramane intrupat in veac si inviat cu
Trupul.95
Hristos Isi infatiseaza neincetat trupul Sau jertfit Tatalui, prin slujirea de Arhiereu in
Biserica, dar odata cu aceasta ne infatiseaza si pe noi ca jertfe benevole de buna mireasma, din
puterea trupului Sau jertfit de care noi ne impartasim.
Hristos ne atrage permanent la aceasta stare de jertfa si pe noi. Impartasindu-ne de jertfa
Lui, noi ne impartasim si de jertfitori si prin aceasta devenim noi insine nu numai jertfe, ci si
jertfitori ai jertfei noastre in acest sens restrans. Astfel jertfa noastra este intru miros de buna
mireasma, deoarece este ca si a Lui. Asadar, in calitatea Sa de Arhiereu Hristos ne aduce ca jertfe
impreuna cu jertfa Sa si noi ne oferim Lui ca jertfa, pentru ca sa ne aduca lui Dumnezeu si
Tatal96.* Jertfa noastra consta intr-o vietuire curata in rugaciune si in renuntarea la noi, pentru a
putea intra in relatia iubitoare.
Parintele Staniloae face referire la Sfantul Chiril al Alexandriei care zice: ”Caci toata
vremea si fara incetare, de la inceput pana la sfarsit, inaltam in Hristos buna mireasma prin toata
virtutea in cortul sfant, adica in Biserica. Pentru ca fumul ce se ridica din Miel dimineata si catre
seara este un chip al Celui ce din pricina noastra si in favoarea noastra Se inalta spre Tatal intru
miros de buna mireasma, aducand impreuna cu Sine si viata celor ce au crezut in El, Care are
intru nadejde stralicirea slavei si a Imparatiei”.97
Se arata in mod special in Euharistie starea permanenta de jertfa si totodata si de Arhiereu
a lui Hristos, care are scopul de a ne atrage si pe noi in aceasta stare. Deoarece prin Euharistie ni

94
ID.,
Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. III, p. 98.
95
ID.,
Iisus Hristos Arhiereu in veac, p. 217.
96
ID.,
Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. II, p. 154.
97
Ibidem, p. 154.
40
se impartaseste in starea Sa de jertfa, pentru ca sa ne comunice starea si pornirea Sa de jertfa catre
Tatal. Astfel ni se iarta si pacatele, fiindca aducandu-se Tatalui impreuna cu El, suntem iertati.
Permanenta arhieriei lui Hristos este aratata in Psalmul 109,5, fiind asigurata Lui de Tatal,
bineinteles pe temeiul intruparii care se va realiza prin trimiterea Lui de catre Tatal: “Juratu-s-a
Domnul si nu-I va parea rau. Tu iesti preot in veac dupa randuiala lui Melchisedec”. Iar in
Epistola catre Evrei acest cuvant este referit dierct la Hristos, spunandu-se: “In cuvantul
juramantului (din Psalmul 109,5), venit in urma Legii, pune pe Fiul, desavarsit in veacul
veacului”(Evrei 7,28) sau “fiind facut Arhiereu in veac dupa randuiala lui Melchisedec” (Evrei
6,20).98 Tot in Epistola catre Evrei Arhiereul nostru permanent sade pe tron de-a dreapta Tatalui:
“Drept aceea, avand Arhiereu mare, Care a strabatut cerurile…, sa ne apropiem, deci, cu
incredere de tronul harului, ca sa luam mila si sa aflam har, spre ajutor, la timp potrivit” (Evrei
4,14,16), continuand a-si exercita puterea Lui de Arhiereu.
Dar pentru a ni se impartasi Hristos in aceasta stare de jertfa in chip vazut, El are nevoie
nu numai de niste chipuri vazute prin care sa ni se impartaseasca, ci si de niste organe vazute,
adica de preoti.
Impartasirea tuturor membrilor unei comunitati de la un singur slujitor al jertfei este o
conditie pentru pastrarea unitatii ei, si astfel de adevereste faptul ca se impartasesc de Acelasi
Hristos. Iar prin comuniunea care exista intre toti preotii printr-un singur episcop, ca si intre
preotia intregii Biserici prin comuniunea episcopilor lor, se asigura unitatea tuturor in El. 99
Unitatea Bisericii se intareste prin iubire intre credinciosi si Dumnezeu si intreolalta.
Aceasta este Biserica: unirea credinciosilor in Acelasi Hristos, prin acelasi preot, sau prin
acelasi episcop, sau in comunitatea lor in Hirstos.

III.3. PREOTIA GENERALA IN BISERICA

Toti crestinii sunt o ”preotie imparateasca”, dupa cum Sfantul Apostol Pavel zice: ”Iar voi
sunteti semintie aleasa, preotie imparateasca, neam sfant, popor agonisit de Dumnezeu, ca sa
vesteasca in lume bunatatile Celui ce v-a chemat din intuneric, la lumina Sa cea minunata” (1
Petru 2,9). Caci jertfele credinciosilor, sau ei insisi ca jertfe, trebuie sa se alature jertfei lui
Hristos, deoarece numai prin Hristos ca jertfa pot intra si ei ca jertfa la Tatal.100
Aducand ca jertfa viata noastra personala, noi devenim preoti, deoarece suntem ajutati sa
devenim aceasta prin puterea care se raspandeste din jertfa si Arhieria lui Hristos si totodata
adaugand si jertfa noastra la jertfa Lui si absorbim preotia noastra din preotia Lui.

98
ID.,
Iisus Hristos , Arhiereu in veac, p. 217-218.
99
Ibidem, p. 223.
100
ID., Telogia Dogmatica Ortodoxa, vol. III, p. 107.
41
 Credinciosii isi realizeaza preotia generala cu ajutorul preotiei slujitoare, ei contribuind la
sfintirea lumii, dar fara sa fie reprezentanti calificati ai Bisericii. Preotul cere ca cel care se va
mirui, in rugaciunea dinainte de Taina Mirungerii, “sa placa lui Dumnezeu in tot lucrul si
cuvantul”, si sa-i fie pazit sufletul “ intru curatie si dreptate” 101 Prin aceasta putem sa intelegem ca
el isi dedica intrega viata slujirii preotiei imparatesti.
Credinciosul, sau mai bine zis membrul preotiei generale se dedica slujirii neintrerupte a
lui Hristos, in afara altarului, in lume, dar prin alte mijloace decat prin savarsirea Tainelor, care
este a preotului slujitor.
Prin Hristos in mod invizibil si prin preotul slujitor in mod vizibil putem sa ne impartasim
de Hristos ca jertfa, ca apoi sa ne aducem si noi insine ca jertfe.
Fiind toti preoti si jertfe in Biserica, toti suntem invatatori si calauzitori spre mantuirea lor
si a altor credinciosi, dar totusi aceasta se intampla fara sa avem o raspundere formala pentru
comunitatea bisericeasca. Rugaciunile pe care le fac credinciosii personal si viata de jertfa pe care
o practica pentru ei insisi si in relatiile lor cu altii isi iau puterea din aducerea continua a jertfei lui
Hristos si din impartasirea de ea.102
Toti credinciosii sunt preoti si se roaga, dar rugaciunile lor sunt adunate intr-o unitate prin
preotul slujitor, pentru a se inalta ca un val unitar, curat si bineplacut spre Dumnezeu. Deoare sunt
preoti care adus ca jertfa rugaciunile lor sunt si imparati stapani peste patimi si chemati la inviere
ca biruinta asupra mortii, odata ce sunt facuti frati cu Hristos, Fiul cel Unul Nascut al Tatalui, prin
unirea cu El in Sfanta Impartasanie si prin insusirea duhului de jertfa a Lui.
“Preotie imparateasca” este denumirea care o da Sfantul Apostol Pavel prin unirea calitatii
de preoti si de imparati a credinciosilor. Ei au aceasta dubla calitate datorita jertfei lui Hristos,
rodind puterea jertfei Lui in jertfele lor duhovnicesti. Fiindca prin aceste jertfe pe de o parte
slujesc lui Dumnezeu ca preoti, iar pe de alta parte se elibereaza de patimi si de moarte, ca
imparati. Eliberandu-se de patimi prin jertfe alcatuiesc o ptreotie imparateasca, dar ea nu este
numita de Sfantul Apostol Petru imparatie, ci “popor agonisit lui Dumnezeu” (1 Petru 2,9), sau
“casa duhovniceasca” care este alcatuita din pietre vii zidite pe piatra de temelie care este Hristos:
“Si voi insiva, ca pietre vii, ziditi-va drept casa duhovniceasca, preotie sfanta, ca sa aduceti jertfe
duhovnicesti, bine-placute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos” (1 Petru 2,5).103

IV.2. SPIRITUALITATE SI COMUNIUNE IN LITURGHIA ORTODOXA

101
Ibidem
102
Ibidem, vol. II, p. 155.
103
ID., Spiritualitate si comuniune in Liturghia Ortodoxa, p. 141.
42
 Spiritualitatea , in sens general, este caracterizata ca o spiritualitate vie care angajeaza
toata fiinta omului. Prin urmare, spiritualitatea este hranita de o comuniune in rugaciune si prin
marturisirea credintei intre mai multi oameni, si prin aceasta comunicare se incalzeste viata
spirituala a fiecaruia. O spiritualitate urmarita de unul singur se raceste, se usuca si devine mai
mult o cugetare teoretica care angajeaza doar mintea, si aceasta doar foarte rar. In mod necesar
trebuie sa apartina spiritualitatii comuniunea, fiindca pentru a putea spori viata fiecaruia trebuie sa
fie in legatura cu altii. Aceasta spiritualitate vie, care cuprinde intreaga fiinta umana si este hranita
de comunicarea cu altii si creeaza comuniunea, se mentine in crestinism de Sfanta Liturghie.
Spiritualitatea primeste in Liturghia Ortodoxa o pecete proprie, caci daca prin spiritualitate se
intelege continutul credintei experiat in trairea lui vie, prin Liturghia Ortodoxa se face aceasta in
mod deosebit de accentuat. Aceasta rezulta si din faptul urmator: spiritualitatea ii arata crestinului
calea pe care are sa inainteze la o traire tot mai deplina in continutul credintei, sau a lui
Dumnezeu, deci il aduce spre o tinta.104Astfel, prin ea crestinul se apropie tot mai mult de tinta
desavarsirii sale, in modul in care este inteleasa de credinta sa. De desavarsirea si adancimea in
credinta putem considera ca tine comuniunea intre el si ceilalti crestini, si in acest fel se creeaza o
comunitate tot mai stransa intre ei. Fara ajutorul celorlalti nu se poate nimeni desavarsi si adanci
in credinta, si astfel el trebuie sa-si arate inaintarea sa in desavarsire in relatiile cu altii.
I n Biserica Ortodoxa se savarseste de doua mii de ani aceeasi Liturghie. Sfanta Liturghie
are o mare importanta pentru ca ea mentine vie credinta si comuniunea in Hristos si intreolalta,
deoarece Hristos este prezent in noi, in Sfanta Liturghie, in modul cel mai expresiv cu Invatatura,
si cu Cuvantul, cu Jertfa si Invierea Lui; in Sfanta Liturghie Hristos ni se impartaseste in moduri
diferite si in final cu insusi Trupul si Sangele Lui plin de dumnezeire si putere si isi continua viata
si actele Lui mantuitoare pana la sfarsitul veacului. 105 In ea Hristos ne cheama sa ne intalnim, nu
pentru a fi niste oameni izolati, ci pentru a ne ruga impreuna si pentru ca sa ne impartasim toti din
acelasi Potir, astfel vom putea sa ne adancim neincetat in comuniunea cu Hristos si intreolalta.
Parintele Dumitru Stanioae are meritul de a fi accentuat relatia stransa intre comuniunea
liturgic sacramentala cu Hristos si spiritualitatea ortodoxa, in comparatie cu cei care despart
unilateral Liturgia si Euharistia de spiritualitate si de trairea ei in duhul Sfintilor Parinti. Aceasta
este o spiritualitate sacramental-liturgica care isi are bazele ei in Sfanta Liturghie si se mentine
prin Sfanta Liturghie, care hraneste comuniunea spirituala a credinciosilor cu Hristos si care arata
calea de constientizare, functionare si rodire a acesteia cu viata crestina. Caci in Sfanta Liturghie
are loc recapitularea intregii Iconomii a mantuirii noastre in Iisus Hristos cel rastignit si inviat si

104
ID., Iubirea crestina, p.105.
105
I. ICA, Persoana si comuniune, p.337.
43
trairea anticipata a imparatiei lui Dumnezeu, pentru ca sa putem sa participam la viata de
comuniune a Sfintei Treimi.106
Traducand din greceste, Sfanta Liturghie inseamna slujire comuna; ea ii aduna pe oameni
intr-o slujire comuna adusa lui Dumnezeu Cel in Treime, a lui Dumnezeu al comuniunii. Ea fiind
si puterea cea mai creatoare de comunitate. Caci Sfanta Liturghie ii aduna pe toti tot mai mult in
Imparatia dragostei nesecate a Sfintei Treimi.107 Iar credinta crestina afirma ca Sfanta Treime este
baza eterna a persoanelor umane si modelul de fericire in unitatea dragostei.
In Sfanta Liturghie este vorba de insasi prezenta reala si personala a lui Hristos cel inviat
impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant. Intrucat in Sfanta Euharistie, care este savarsita in Biserica,
are loc Taina prefacerii painii si a vinului in insusi Trupul si Sangele lui Hristos cel intrupat,
rastignit si inviat, in Dumnezeiasca Liturghie se petrece insasi Taina unirii noastre cu Hristos. Prin
comuniunea cu Hristos in Sfanta Impartasanie se unesc credinciosii adunati in Hristos si cu Sfanta
Treime, si astfel se intareste calitatea lor de mostenitori, impreuna cu Hristos, ai Imparatiei
Tatalui, avand pe Duhul Sfant peste ei. Bineinteles ca, prin Hristos cel inviat cu care noi ne unim
intelegem ca este si Hristos cel care S-a jertfit pentru noi si ni s-a aratat ca model lipsit de orice
egoism, astfel prin unirea cu El sa ne curatim si noi de egoism pentru a ne arata ca jertfe vii, sfinte
si bineplacute lui Dumnezeu ( Romani 12,1). Lipsa de egoism poate fi vazuta prin iubirea cu fapta
a semenilor nostri, fiindca Mantuitorul cheama la mostenirea Imparatiei Parintelui Sau pe cei care
au hranit pe cei flamanzi, au imbracat pe cei goi, au incercat pe cei bolnavi (Matei 25, 34-35). Prin
aceasta inaintam in comuniunea dintre noi si Dumnezeu, ca Imparatie a Sfintei Treimi. 108 Dar
aceasta am putea sa o facem numai daca ne-am uni pri Sfanta Impartasanie cu Hristos cel in stare
de jertfa.
Iisus Hristos insusi, in Persoana, vine la intalnirea cu noi si ne cheama la comuniune si ni
Se daruieste prin intreaga ambianta a Bisericii, prin Sfintele Icoane, prin Cuvantul Sau si
rugaciunile preotului iar in final, prin impartasirea cu insusi Trupul si Sangele Sau. Iar credinciosii
raspund acestei chemari a Mantuitorului la comuniune prin participarea lor activa la aducerea
jertfei euharistice prin preotul savarsitor. In Biserica unde are loc intalnirea noastra cu
Mantuitorul, intreaga Sfanta Liturghie, de la inceput si pana la sfarsit, de la proscomodie si pana
la impartasirea credinciosilor cu Trupul si Sangele Domnului, este o aratare treptata a prezentei
personale si duhovnicesti a lui Hristos (o epifanie), in care se remarca mai multe moduri ale
prezentei si lucrarii lui Hristos ca tot atatea moduri de intalnire si comunicare, toate conducand in
final, pe credinciosi spre impartasirea si comuniunea deplina euharistic-sacramentala cu El109.

106
STANILOAE, Spiritualitate si comuniune in Liturghia ortodoxa, p.5-12.
107
ID., Iubirea crestina, p.111.
108
Ibidem, p.106.
109
I. ICA,
Persoana si comuniune, p.339.
44
 Unul dintre modurile prin care Hristos ni se arata este locasul bisericesc, vazut ca adunare
a credinciosilor si ca loc al acestei adunari in care se savarseste Sfanta Liturghie si are loc
intalnirea noastra cu Hristos, este “spatiul sfintit de prezenta lui Dumnezeu insusi, prin coborarea
Lui in el”, este “cerul pe pamant sau centrul liturgic al creatiei” 110
, este locul principal unde se
savarseste si de unde se raspandeste peste intreaga creatie lucrarea mantuitoare a lui Hristos ca si
locul prezentei si lucrarii lui Dumnezeu in Treime.
Deoarece credinciosul stie ca in rugaciunea si cu atat mai mult in Liturghia care se
savarseste in Biserica nu este activ numai el sau comunitatea credinciosilor, ci este si Dumnezeu,
ii ofera credinciosului sentimentul de iesire din planul obisnuit al vietii, de inaltare, dar totusi in
acelasi timp ii ofera si sentimentul de micime in fata maretiei dumnezeiesti. Parintele Staniloae
face referire la Arhimandritul Vasile, staretul manastirii Stavronichita de la Sfantul Munte Athos,
cu privire la acest sentiment trait in Biserica si in Liturghia savarsita in ea: “Ea aduna in sine la un
loc toate inauntru si in jurul nostru. Intrupeaza si aduce langa noi si in noi, prin cele ce le putem
cunoaste si atinge, cele nevazute si necreate. Transfigureaza si sfinteste cele vazute si
neinsemnate. In ea traim intrepatrunderea necreatului si a creatului, a vietii si a mortii, a miscarii
si a stabilitatii, a tainicului si a rationalului, a minunii si a legii, a libertatii si a naturii. Cele
nevazute se vad in mod vazut. Cele de nespus se spun in mod negrait. Cele de neapropiat, cele de
dincolo, se salasluiesc in noi. Si noi suntem ceva foarte mic, fara fiinta, dar incape in noi ceva
nemarginit si de neajuns. Si cu cat inainteaza cineva de bunavoie in micime si se mistuie de
micime cu atat ii lumineaza slava neapropiata mai mult fiinta si il scoate din intuneric la lumina.
Cu atat cresc in fata lui mai mult cele create si se ivesc in el bucurii noi, nesfarsite. Pana la urma
nu se stie daca cele nevazute nu sunt mai sensibile in el decat cele create, sau daca cele din urma
nu sunt mai sfinte decat cele dintai”. 111
Prin urmare cine vede cu adevarat Biserica, vede Sfanta Treime si o vede ca comuniune
intre toti cei care cred, intrucat traieste in Treimea prezenta in Biserica. Fiindca Biserica
reprezinta unitatea asemanea celei a Sfintei Treimi, sau cel care se boteaza in numele Sfintei
Treimi intra in unitatea plina de unitate suprema a Treimii. Scopul este unul si anume sa
intemeieze Biserica sau comunitatea asemanatoare celei a Sfintei Treimi, deoarece pentru ea se
roaga Hristos Tatalui. Biserica este treimica fiindca ea este liturghisitoare, pentru ca slujeste
Dumnezeului intreit si se uneste cu El in Taine; sau numai fiindca este treimica poate fi
liturghisitoare, dand putinta membrilor sa se daruiasca prin Fiul in Duhul, Tatalui, si unii altora,
fara sa se desfiinteze, ci intalninde-se si mai mult prin aceasta in identitatea si fericirea lor112.
Sfanta Liturghie si celelalte Taine savarsite in locasul bisericesc sunt traite de catre
credinciosi ca evenimente sfinte, care se savarsesc in lume, dar vin de dincolo de lume si
110
STANILOAE, Spiritualitate si comuniune, p.27-30.
111
ID., Locasul bisericesc propriu-zis, cerul pe pamant sau centrul liturgic al creatiei, p.285.
112
ID., Marturisirea dreptei credinte……………., p. 43-44.
45
transfigureaza o parte a ei, avand menirea sa o transfigureze intreaga. Aceasta imbraca locasul
bisericesc cu insusirea sfinteniei.
O alta conditie esentiala fara de care nu se poate savarsi Sfanta Liturghie o reprezinta
Sfintele Icoane. Fiindca Sfanta Liturghie nu se poate savarsi fara locasul bisericesc, fara Sfanta
Masa sau Sfantul Antimis, tot asa Sfanta Liturghie nu se poate savarsi, fara cel putin icoana
Mantuitorului Iisus Hristos si a Maicii Domnului si a chipului inmormantarii Domnului zugravit
pe Sfantul Antimis, Prin functia lor epifanica si liturgica, dupa sfintirea lor, icoanele devin un loc
al prezentei harice personale a sfintilor reprezentati, deoarece ele nu numai ne sugereaza, dar ne
fac prezent pe Dumnezeu si diferitele lucrari sau persoane sfinte din iconomia mantuirii si care
reprezinta tot atatea mijloace de intalnire cu Hristos Mantuitorul. De aceea “in cadrul Sfintei
Liturghii, intalnirea tainica cu persoanele reprezentate in icoane, este ca un fel de pregatire spre
intalnirea mai deplina cu Hristos, in Taina Euharistiei”.113**
Prin prezenta harica a celor reprezentati, icoanele permit credinciosilor comuniunea
spirituala, mistica in rugaciune, cu Persoana lui Hristos si a Sfintilor, ele savarsind o intalnire cu
El prin rugaciunea inaintea icoanei Sale. Este adevarat ca aceasta intalnire cu Hristos prin
intermediul icoanei Sale nu inlocuieste cumuniunea euharistica, dar este totusi complementara
acesteia si necesara, atat inainte cat si dupa impartasire, deoarece icoanele ne vizualizeaza iconic o
prezenta ipostatica si ne fac sa ne raportam la prototipurile lor, atat ca prezenta iconica, cat si ca
ideale si modele de urmat.
Sfanta Liturghie este o pregatire pentru viata viitoare, prin jertfa Mielului, a mucenicilor,
prin prezenta nevazuta a tuturor sfintilor “ca un nor de martori”, care ne arata inaltimea la care au
ajuns si ne indeamna prin pilda daruirii de sine a lor si ne ajuta prin rugaciunile lor sa inaitam si
noi prin aceiasi daruire de sine pana la jertfa spre desavarsirea duhovniceasca, spre unitatea dintre
noi, prin care vom dobandi viata de veci.
In toata Liturghia ne marturiseste dreapta credinta sub forma laudei, a multumirii si a
cererilor adresate Dumnezeului in Treime. Dar Dumnezeu este propus comunitatii spre lauda si
spre multumire de catre preot, care inca de la inceput incepe Sfanta Liturghie cu binecuvantarea:
“Binecuvantata este imparatia a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii
vecilor”, cu o marturisire a Sfintei Treimi care reprezinta temelia dreptei credinte, marturisire la
care comunitatea se asociaza prin raspunsul: “Amin”= asa sa fie. Prin acest raspuns credinciosii
isi manifesta dorinta ca sa devina partasi la aceasta Imparatie. Cuvantul “Amin”, pe care
comunitatea il rosteste, reprezinta bucuria care o anticipeaza pe cea pe care o vor avea atunci cand
o vor primi in deplinatatea ei, si atunci toti cei care se mantuiesc vor striga: “Aliluia ! Mantuirea
si slava si puterea sunt ale Dumnezeului nostru” (Apocalipsa 19,1). Aceasta bucurie este auzita si
vazuta de Sfantul Apostol Ioan mai inainte: “Atunci am auzit ca un glas de multime multa si ca un
113
ID., Spiritualitate si cominuine in Liturghia ortodoxa, p. 70.
46
viuet de ape multe si ca un bubuit de tunete puternice, zicand: Aliluia ! pentru ca Domnul
Dumnezeul nostru, Atottiitorul, imparateste” (Apocalipsa 19,6). Atunci se va arata in toata
stralucirea ei slava Imparatului Hristos facut om. 114 Totusi aceasta binecuvantare nu se zice
oricum de catre preot, ci dupa deschiderea Usilor Imparatesti care semnifica invitatia pentru toata
comunitaea de a lua parte la Imparatia Sfintei Treimi.
Atunci cand preotul incepe Sfanta Liturghie, binecuvantand Imparatia Sfintei Treimi, face
cunoscuta credinciosilor asigurarea data de Sfantul Apostol Petru: “Ca noua ni se va da cu
bogatie intrarea in vesnica imparatie a Domnului nostru si Mantitorului Iisus Hristos”.El
urmeaza indemnul Apostolului care spune in continuare: “Drept aceea, va voi aminti punerea de
acestea”(II Petru 1,11-12).115 Iar Sfantul Apostol Pavel zice: “Binecuvantat fie Dumnezeu si Tatal
Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce, intru Hristos, ne-a binecuvantat pe noi, in ceruri, cu toata
binecuvantarea cereasca” (Efeseni 1,3). Prin aceste cuvinte noi exprimam speranta ca vom face
parte din Imparatia cereasca. Aceasta Imparatie este promisa de Hristos celor care cred in Sfanta
Treime, caci din iubire a dorit sa-i ridice la calitatea de fii ai Tatalui, astfel trimitand pe Fiul sa Se
faca om, sa Se rastigneasca pentru ei, sa invie, sa Se inalte ca om si sa stea de-a dreapta Tatalui, in
acest fel ii atrage sipe ei la aceasta inaltime.
Parintele Dumitru Staniloae in lucrarea sa “Spiritualitate si comuniune in Liturghia
ortodoxa”, gaseste pentru cuvintele de inceput ale Liturghiei sase semnificatii. 1. Lauda
Imparatiei Sfintei Treimi implica vointa comunitatii pentru a progresa in viata duhovniceasca,
deoarece cel care aduce aceasta doxologie are si dorinta de a fi in comuniune cu ceea ce lauda; 2.
Imparatia este Imparatia Tatalui care a iubit si iubeste oamenii: ”Caci Dumnezeu asa a iubit
lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul –Nascut L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba
viata vesnica” (Ioan 3,16); este si a Fiului care prin Intruparea Sa a devenit Fratele nostru; este si
a Duhului Sfant care ne curateste de pacatele noastre; 3. Fiindca Imparatia Sfintei Treimi este
Imparatia iubirii este clar ca ea inseamna Imparatia comuniunii care se intensifica cu fiecare
Sfanta Liturghie, astfel ajungandu-se la perfectiune in viata viitoare; 4. Aceasta Imparatie care ca
si atribut eternitatea, adica prin Sfanta Llturghie de deschide perspectiva eshatologica a vietii
crestine; 5. Imparatia a fost deschisa de Fiul lui Dumnezeu cu jertfa Sa care se actualizeaza si
prelungeste cu fiecare Liturghie punand intrega lume in situatii de jertfa; 6. Sfanta Liturghie este
astfel o sarbatoare in toata plinatatea cuvantului.116
Sfanta Treime coboara cel mai mult la credinciosi in Sfanta Liturghie si in aceste fel
credinciosii traiesc ca o arvuna intalnita cu ea si prin laudele pe care I le aduc se vede bucuria
acestei intalniri. Toate ecfonisele preotului reprezinta o lauda a Sfintei Treimi. Iar credinciosii se

114
Ibidem, p. 137-138.
115
ID., Iubirea crestina, p. 109.
116
ID., Spiritualitate si comuniune in Liturghia ortodoxa, p. 134.
47
unesc total cu Sfanta Treime prin unirea cu Fiul Tatalui Cel facut om, jertfit si inviat pentru ei in
Dulhul Sfant.
Putem vedea prin ecfonisele preotului o prelucrare a laudelor ce au fost aduse Sfintei
Treimi in Noul Testament. In atmosfera spirituala a Sfintei Liturghii se prelungeste atmosfera
Noului Testament, care a fost traita in apropierea Mantuitorului de Sfintii Apostoli.
Putem sa dam si cateva exemple referitoare la identitatea laudelor aduse in ecfonisele
preotului Sfintei Treime si Imparatiei Ei, cu cele din Noul Testament. In Apocalipsa 4,8 cele patru
fiinte (Serafimii) canta neincetat: “Sfant, Sfant, Sfant este Domnul Dumnezeul, Atottiitorul”. Prin
acesta ele “dau slava, cinste si multumire Celui ce sade pe tron, Celui ce este viu in vecii
vecilor”(versetul 9). Si in imnul trisaghion si in ecfonisanul de dupa prima ectenie a Liturghiei
celor chemati si de dupa prima ectenie a Liturghieie celor credinciosi se aduce lauda Sfintei
Treimi. Si Apostolul Petru zice:”A Lui fie slava si puterea in vecii vecilor, Amin !”(1 Petru 5,11),
iar in Sfanta Liturghie se zice aceasta in ecfonismul de dupa ectenia a doua. Iar Sfantul Apostol
Pavel inalta “cinste si slava Imparatului veacurilor”( 1 Timotei 1,17)117
Se poate identifica mantuirea atat in Sfanta Liturgie cat si in Noul Testament cu calitatea
de membru a Imparatiei Sfintei Treimi. Nu se poate sa aiba parte de mantuire cel care ramane in
izolare si nu traieste in comuniunea Imparatiei Sfintei Treimi, care are pe pamant forma Bisericii
si se traieste intr-un grad in Sfanta Liturghie. Iar la sfarsitul Liturghiei, in rugaciunea amvonului,
preotul cere mantuirea poporului si totodata si binecuvantarea mostenirii imparatiei lui
Dumnezeu.
Biserica in Sfanta Liturghie afirma preocuparea de pregatire a tuturor, pentru a ajunge in
Imparatia lui Dumnezeu, inca din prima ectenie care urmeaza laudei Imparatiei Treimii. De la
Apostoli se stie ca: “Imparatia lui Dumnezeu nu este mancare si bautura, ci dreptate si pace si
bucurie in Duhul Sfant” (Romani 14,17).
Astel cele trei ectenii aseaza chiar de la inceput ca temei al diferitelor cereri care vor urma,
pacea, care reprezinta insusirea principala a Imparatiei lui Dumnezeu: “Cu pace Domnului sa ne
rugam”. Pentru ca ne rugam lui Dumnezeu trebuie sa fim in pace unii cu altii si astfel vom putea
sa cerem lui Dumnezeu cele pe care dorim sa le primim “cu o gura si cu o inima”, cum suntem
indemnati sa-L laudam pe Dumnezeu, mai tarziu in Sfanta Lirtughie. Chiar de la inceputul
Liturghiei si de la prima ectenie, orice cerere este facuta la plural, deoarece este o cerere a tuturor
si pentru cei aflati in rugaciune cat si pentru cei care nu sunt de fata. Suntem indemnati inca de la
inceput sa devenim toti cei prezenti un singur “eu” multiplu al Liturghiei, intr-un eu comunitar,
asa cum este in singur Dumnezeu in Treime.118

117
ID., Iubirea crestina, p. 108-109.
118
ID., Spiritualitate si comuniune in Liturghia ortodoxa, p. 162.
48
 Prin ecteniile Bisericii care sunt rostite la Sfanta Liturghie se largeste rugaciunea, care sta
la baza invoirii tuturor in Dumnezeu. Se manifesta prezenta Duhului aici, care este Duhul
comuniunii si care leaga totul si pe toti impreuna. Biserica nu poate exista fara aceste Duh al
comuniunii, in care sta chiar esenta Bisericii. Astfel, Biserica este mentinuta de rugaciunile
comune, de Liturghie, de iertarea reciproca, de comuniunea in Hristos; si aceasta este si esenta
Bisericii si anume de a avea puterea sa concentreze pe toti in jurul lui Hristos, El fiind Cel care le
puterea Duhului. Pentru ca Hristos este in continuu Cel care Se daruie si iradieaza Duhul pentru
noi. Asadar, Biserica este extensiunea lui Hristos printre oamenii care Il primesc cu credinta.
Preotul cere mantuirea credinciosilor in toate rugaciunile sale, dar toate se termina dand
slava Sfintei Treimi si aceasta ii indeanma si pe credinciosi sa faca. Totul este o doxologie
comuna Treimii si o cerere a mantuirii. In Liturghie preotul are pozitia sa de rugator pentru
comunitate dar el nu este singur ci este insotit de comunitate, la indemnul lui. Preotul are rol de
aducator al rugaciunilor si darurilor credinciosilor catre Dumnezeu, de organ vazut al prefacerii
darurilor in trupul si sangele lui Hristos, de transmitator al binecuvantarilor lui Dumnezeu catre
credinciosi, nu ca sa arate ca poporul nu are si el o relatie directa cu Sfanta Treime, ci ca un organ
vazut al Arhiereului Hristos.119 Prin preot, se roaga Insusi Hristos pentru credinciosi si ii invata, in
Evanghelie, ii uneste pe credinciosi ci Sine in Sfanta Impartasanie pentru a-i prezenta ca fii plini
de Duhul Sfant, Tatalui. Preotul este mijlocitor intre credinciosi si Dumnezeu, la fel cum si
Hristos este Mijlocitor intre ei si Tatal, caci daca nu ar fi preotul ca sa adune comunitatea nu s-ar
putea sa se mentina Biserica in Hristos.
Cantarea reprezinta modul cel mai propriu de a vorbi despre Dumnezeu si totodata modul
cel mai propriu de a multumi din toata inima lui Dumnezeu, de a-L lauda si de a I ne ruga. Prin
cantare traim taina lui Dumnezeu, ne unim cu existenta Lui negraita, accentuam prin simtire
marea dorinta de a ne face partasi de darurile Sale. *Chiar si Apostolii cantau lui Dumnezeu
impreuna cu Hristos imne de lauda chiar in afara templului. Asemenea imne au cantat la locul
unde s-au impartasit inainte de a pleca la Muntele Maslinului ( Matei 25,30 si Marcu 14,26). 120

Crestinii sunt indemnati de Sfantul Apostol Pavel dupa ce s-au constituit ca Biserica proprie:
“Umpleti-va de Duhul, vorbind intre voi in psalmi, in imne(laude) si in cantarile
duhovnicesti”(Efeseni 5,18-19).
Dupa cum in orice marturie plina de putere despre Hristos nu graieste numai credinciosul ci si
Duhul Sfant, cum a spus Mantuitorul, cu atat mai mult lucreaza puterea Duhului in catarile
duhovnicesti

119
ID., Iubirea crestina, p.107.
120
ID., Cantarea liturgica comuna………, p. 59.
49
 Unul din motivele pentru care Biserica Ortodoxa a evitat sa introduca instrumente in cult,
este acela ca ele produc niste sentimente care nu exprima cunostinta clara a lui Dumnezeu, Celui
care este Treimea de Persoane.
Atunci cand vorbim de importanta cantarii in Biserica trebuie sa vorbim totodata si de
cantarea comuna, deoarece numai in ea se arata deplin lucrarea Duhului, Care duce pana la capat
unirea intre suflete in aceeasi credinta si dragoste de Hristos, tinandu-I ca un trup comun al Lui.
Lauda sfinteniei Dumnezeului intreit si a lui Hristos prin cantarile comunitatii, la
propunerea preotului, si rugaciunile simultane ale preotului, care au un continut in parte deosebit,
in parte identic, vrea sa arate ca nu este suficient ca sa se roage pntru noi numai Hristos in chip
nevazut, si preotul sau Hristos prin preot in chip vazut dar neauzit de poporul credincios, ci
trebuie sa ne rugam in acelasi timp si noi, la fel cum jertfa lui Hristos trebuie sa devina si jertfa
noastra. In Epistola catre Evrei se zice: “Drept aceea, avand Arhiereu mare, Care a strabatut
cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, sa tinem cu tarie marturisirea. Ca nu avem Arhiereu care sa
nu poata suferi cu noi in slabiciunile noastre…Sa ne apropiem, deci, cu incredere de tronul
harului, ca sa luam mila si sa aflam har, spre ajutor, la timp potrivit” (Evrei 4,14-16). Fara
rugaciune si fara sa sa daruiasca pe sine ca jertfa vie nimeni nu poate sa se apropie de Dumnezeu,
pentru ca puterea rugaciunii si a jrtfei o are fiecare din puterea lui Hristos si din unirea cu
rugaciunea si cu jertfa Lui, care se aduc in chip vazut de catre preot “intru care avem, prin
credinta in El, indrazneala si apropiere de Dumnezeu, cu deplina incredere” (Efeseni 3,10).
Preotul vorbeste la plural, in unele rugaciuni din Liturghie, prin care se arata ca el se considera
unul din comunitate, desi cererea o adreseaza el in mod deosebit ca unul ce singur sta in fata
jertfelnicului, in altele preotului isi distinge rolul sau de al comunitatii. Hristos s-a facut si unul
din noi, dar a ramas si deosebit de noi.121
Primele cai care ne aduc pe Hristos si ne pun in legatura cu El sunt rugaciunile rostite de
preot in cadrul Sfintei Liturghiei si cuvantul despre Dumnezeu propovaduit. Prin cuvantul lui
Dumnezeu se intelege atat cuvantul Sfintei Scripturi, care este expus in diferite pericope biblice in
cadrul cultului divin, cat si cuvantul de propovaduire a preotului ca explicare, valorificare si
actualizare a cuvantului lui Dumnezeu in viata credinciosilor. Si care are o importanta mare nu
numai in transmiterea acestuia, ci mai ales in constientizarea lor asupra tainei iconomiei mantuirii
nostru in Hristos, care este vestita si savarsita de El prin Intruparea, Jertfa, Invierea si Inaltarea Sa
la cer, si care se recapituleaza mereu pentru noi, in fiecare Sfanta Liturghie. De altfel, in cuvantul
preotului ca si in toate actele sacramentale savarsite de el, graieste si lucreaza Hristos insusi,
preotul fiind doar “iconomul” vazut al Lui.
O alta expresie a prezentei, lucrarii si comuniunii cu Dumnezeu in Sfanta Liturghie este
rugaciunea liturgica, pe langa cuvantul Sfintei Scripturi si cuvantul de propovaduire al preotului,
121
ID., Marturisirea dreptei credinte…………., p. 46.
50
care sunt nascute din cuvantul si lucrarea lui Hristos, ca raspuns la acesta, ca lauda, multumire si
cerere catre El. Aceste rugaciuni reprezinta si o pregatire pentru intalnirea cea mare cu Hristos si
anume prin impartasirea euharistica sacramentala. Preotul se roaga pentru prefacerea darurilor in
Trupul si Sangele Domnului “pentru ca sa fie celor ce se vor impartasi de ele spre iertarea
pacatelor, spre impartasirea de Duhul Sfant, spre plinirea Imparatiei cerurilor, spre indraznirea (de
fii) catre Tatal ceresc”.122 Din acest motiv, se deosebesc rugaciunile liturgice rostite de preot in
numele comunitatii de rugaciunile epicletice “care produc cel mai inalt grad de simtire a prezentei
lui Dumnezeu123 deoarece prin prefacerea darurilor cu invocarea Duhului Sfant, Iisus Hristos ne
ofera spre impartasire nu o lucrare a Sa, ci insusi Trupul si Sangele Sau, plin de dumnezeire.
Comunitatea ortodoxa recunoaste in Liturghia euharistica ca Trupul Domnului, in care
Duhul Sfant transforma painea, “se frange pentru toti” si ca Sangele Sau, in care acelasi Duh al
iubirii transforma vinul, “se varsa pentru toti”. Deoarece pentru toti credinciosii Trupul si Sangele
lui Hristos reprezinta mijlocul si hrana iubirii dintre toti, caci Duhul Sfant este prezent in ele.
Aceasta prezenta ne conduce spre impartasirea deplina si deschisa de Hristos in Duhul si acelasi
timp, la o comuniune deschisa si universala cu oamenii. In Liturghia Sfantului Ioan Hrisostom,
dupa prefacerea darurilor cerem ca impartasirea de Trupul si Sangele Domnului, plina de caldura
si iubirea Duhului, sa ne faca mostenitori ai Imparatiei “cerurilor”.
Bineinteles, ca cuvantul nu este totul, in special in realizarea comuniunii intre Dumnezeu
si om si in general in relatiile interpersonale, ci el reprezinta doar modalitatatea prin care
Dumnezeu ni se reveleaza si cheama la comuniune, el exprima intentionalitatea persoanelor spre
comuniune, este intrebare si raspuns la chemarea adresata. Totusi cuvantul nu este comuniunea si
iubirea insasi, prin care se realizeaza de fapt comuniunea, iar iubirea nu se manifesta numai prin
cuvant, prin simpla graire catre cineva, ci si prin o serie de gesturi si fapte concrete de daruire si
jertfire de sine. Prin cele trei slujiri, ca Invatator, Arhiereu si Imparat, Hristos insusi ne-a mantuit
si a refacut comuniunea cu Dumnezeu, deci prin Cuvantul Sau catre noi. Astfel, in Liturghia
ortodoxa, unde se recapituleaza actual intreaga taina a mantuirii noastre in Hristos, comuniunea cu
El se realizeaza in unitatea indestructibila intre Cuvant si Taina, intre Cuvantul propovaduirii si al
rugaciunilor liturgice si Taina Euharistiei.
Pentru intrarea in comuniune cu Dumnezeu in Treime sunt necesare Cuvantul lui
Dumnezeu si Taina, deoarece ele sunt complementare si alternative, caci nu numai Cuvantul, dar
nici Taina singura nu realizeaza impreuna. “Cine asculta Cuvantul Meu si crede in Cel ce M-a
trimis are viata vesnica” (Ioan 5,24). Deoarece prin ascultarea si implinirea cuvantului lui
Dumnezeu ne pregatim mereu pentru primirea Tainei si putem sa intelegem tot mai bine

122
ID., Iubirea crestina, p. 108.
123
ID., Spiritualitate si comuniune in Liturghia ortodoxa, p. 98.
51
continutul ei inepuizabil, iar prin Taina Euharistiei primim insasi realitatile dumnezeiesti,
semnificate, anuntate si descoperite prin cuvantul lui Dumnezeu.
Luand in considerare diferitele moduri de prezenta si lucrare a lui Hristos in Sfanta
Liturghie, care toate sunt necesare si complementare, inseamna ca prin fiecare din acestea, (prin
cuvantul lui Dumnezeu, prin rugaciunile rostite de preot in numele tuturor credinciosilor, in
cantarile liturgice si in special prin iradierea puterii lui Hristos in momentul prefacerii, ca si din
prezenta Lui dupa prefacere) credinciosii se intaresc cu Hristos si se impartasesc de o lucrare a lui
Hristos “avand un folos de la Sfanta Liturghie, chiar daca nu se impartasesc”. 124 Aceasta
afirmatiecare provine din influiemta catolica si protestanta,si anume ca participarea la Sfanta
Liturghie este inutila celor care nu se impartasesc, nu corespunde realitatii. Caci Ortodoxia nu
separa Cuvantul de Taina si nici Taina de Cuvantul si, prin urmare, nici Euharistia de ansamblul
Liturghiei. “In toata Liturghia Hristos este prezent si lucrator in diferitele grade si moduri,
impreuna cu Duhul Sfant”125 si toti cei care participa la ea se folosesc si ei de prezenta si lucrarea
lui Hristos, si nu numai cei ce se impartasesc cu Trupul su Sangele Domnului la sfarsit.
Nu se pot pune pe acelasi plan, diferitele moduri de prezenta si lucrare a lui Hristos in
Sfanta Liutrghie, deoarece impartasirea euharistica sacramentala le depaseste pe toate si ea
reprezinta “capatul final al tuturor” si scopul final al Liturghiei credinciosilor, dar totusi trebuie
accentuat ca: a) toate modurile de prezenta si lucrare a lui Hristos in Sfanta Liturghie sunt forme
diferite de impartasire de Hristos, necesare si complementare; b) si cei care nu se impartasesc la
sfarsit, care reprezinta majoritatea credinciosilor, se zidesc si folosesc si ei prin participarea la
Sfanta Liturghie si c) impartasirea euharistica nu poate si nu trebuie sa fie privita exclusiv in sine,
detasata de ansamblul Sfintei Liturghii, invataturii si spiritualitatii ortodoxe.126
Tot odata, toti cei care nu se impartasesc la sfarsit, se folosesc si din participarea la Sfanta
Liturghie, de prezemta si lucrarea lui Hristos in locasul bisericesc, in Sfintele Icoane, in Cuvantul
Sau, in rugaciunile preotului, in cantarile credinciosilor si de iradierea prezentei lui Hristos dupa
prefacere, care reprezinta tot odata atatea intalniri si impartasiri de Hristos si sporiri in
comuniunea cu El si intreolalta.

IV.3 SFINTELE TAINE SAVARSITE IN AFARA BISERICII

124
Ibidem, p. 102-103.
125
Ibidem, p.103.
126
ICA, Persoana si comuniune, p.344.
52
 Bisericii ’’este Evanghelia venita prin Hristos Insusi in oameni in Taine. Toti sunt, astfel,
ramuri ale aceluiasi rug, ramuri aprinse de iubirea aceluisi Hristos, sau a Duhului Sau, primit
prin Taine’’.127
Mantuirea, in conceptia Bisericii ortodoxe, nu se finalizeaza in moartea lui Hristos pe
cruce, ci mantuirea se continua prin unirea lui Hristos cel rastignit si inviat cu oamenii care cred in
El, astfel vor putea si ei sa moara pacatului si sa invieze. Un loc important in iconomia mantuirii,
il acorda Biserica ortodoxa, Sfintelor Taine carereprezinta mijloacele prin care se infaptuieste
aceasta unire a oamenilorcu Hristos. Biserica ortodoxa cu privire la conceptia despre Taine crede
in putinta lucrarii Duhului dumnezeiesc al lui Hristos printr0un om asupra altui om, prin
mijlocirea trupurilor si a materiei dintre ele, in ambianta Bisericii, ca Trup tainic al lui Hristos.
Credinta ca Dumnezeu poate lucra asupra creaturii in realitatea ei vizibila reprezinta baza generala
a Tainelor Bisericii. ”Cea mai cuprinzatoare taina in acest inteles este unirea lui Dumnezeu cu
intreaga creatiune. Aceasta este o taina care cuprinde totul.”128
Dupa conceptia ortodoxa, referitor la taine, se considera ca prin taine se revarsa in om
viata dumnezeiasca, energiile dumnezeiesti ale Sfintei Treimi care sunt salasluite in umanitatea
Fiukui si Coborate in noi prin Duhul Sffant. Rostul lor este acela de a preface treptat existenta
credinciosilor dupa chipul Omului-Hristos. Tocmai de aceea fiecare Taina isi are un rol deosebit
de al celorlalte, dar totusi ele stau toate intr-o legatura interna . Toate Tainele comunica acelasi
Duh, aceeasi energie dumnezeiasca a lui Hristos cel inviat, dar nu toate la fel, ci aleg din oceanul
acestei energii ceea ce se potriveste cu starea credinciosului, la cum si parintele din puterile sale
comunica copilului ceea ce ii este de folos si ceea ce poate primi la fiecare varsta.129
Omul se mantuieste daca se uneste cu Hristos si astfel repeta drumul lui Hristos prin
Sfintele Taine. Doar in mediul Bisericii se poate face aceasta unire cu Hristos si totodata repetarea
drumului Lui prin Sfintele Taine, unde lucreaza Hristos prin harul Sau. Propriu-zis ceea ce face ca
Hristos sa se prelungeasca prin acesta “punti”, care sunt Tainele, in fiecare dintre noi, este
Biserica. “Biserica este campul larg, mediul vast in care vietuieste in chip nevazut Hristos insusi,
pe care ea il experiaza prin Duhul Sfan.”. Tainele nu reprezinta decat actele partiale prin care se
ofera fiecaruia personal viata dumnezeiasca a lui Hristos in Biserica. Aceasta se intampla si invers
si anume prin Taine creste si se hraneste Biserica, care este Trupul tainic a lui Hristos, care nu
arata altceva decat largirea si prelungirea intruparii, a lui Hristos cel intrupat. Tainele pot fi
considerate drept conditia indispensabila pentru cresterea trupului Bisericii, ele sunt centrul
intregii vieti a Bisericii. Sfintele Taine sunt <<incheieturile>> si <<legaturile>> care unesc
Trupul lui Hristos, pornind din capul Lui (Coloseni 2,19) si prin aceasta unesc pe credinciosi:

127
ID., Iisus Hristos lumina lumii, p.215.
128
ID., Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol.II, 9.
129
ID., Numarul tainelor si raportul dintre ele si problema Tainelor din afara Bisericii, p.195-196.
53
incat acestia sunt <<ca un singur om>>, avand o singura inima si un singur suflet (Fapte 4,32) .Si
astfel numai prin Taine se realizeaza unitatea pentru care s-a ruga Mantuitorul .130
In sens restrans, Tainele care sunt primite in cursul vietii pamantesti reprezinta
impartasirea de viata dumnezeiasca din Hristos a celor ce cred in El. Fiindca aceasta impartasire
de Hristos ni se face cunoscuta prin credinta si nu prin elementele insesi prin care se face
comunicarea Lui, ele ne raman netransparente.
Darurile care ne sunt oferite prin diferitele Taine izvorasc din continua stare de jerfa si
produc in noi aceeasi stare de jertfa, si din acest motiv ne mantuiesc. Noi participam prin fiecare
Taina la toate actele actele mantuitoare ale Domnului, fiindca in aceste acte sunt concetrate toate
faptele mantuitoare ale Sale. Deoarece se considera ca inima acestor acte este moartea si invierea
Lui, atunci prin toate Tainele participam la moartea si invierea Lui, dar in diferite grade. “Aceeasi
putere lucreaza in toate Tainele divine: este aceeasi junghiere, a aceluiasi Miel, aceeasi moarte,
acelasi sange si aceeasi inviere, care le acorda eficacitatea”.131
Biserica Ortodoxa recunoaste sapte Taine: Botezul, Mirungerea, Euharistia, Spovedania,
Preotia, Nunta si Maslul. Putem face o comparatie intre modul cum omul natural se naste, creste
si se hranste, tot la fel se intampla si in viata crestinasi anume Botezul renaste duhovniceste, Mirul
dezvolta viata aceasta duhovniceasca si Euharistia este cea care o hraneste si o invioreaza. Prin
Spovedanie se vindeca boala sufletului iar bolile trupului sunt vindecate in mod special prin
Maslul. Celealte doua Taine, Preotia si Nunta, reprezinta mijloace prin care se acorda primitorului
puterea de a implini misiunea speciala a savarsirii Tainelor, a propovaduiriicuvantuluisi
apastoririiunei comuniuni bisericesti, fie indatoririle speciale legate de viata de familie.
Cei care recunosc mai putine Taine decat Biserica ortooxa sunt protestantii, care recunosc
in general numai Botezul si Euharistia, iar Mirul il primesc ca pe o ceremonie necesara.
Protestantii pentru ca sa argumenteze refuzul celorlalte cinci Taine aduc doua argumente: unul
dintre ele este absenta unor locuri din Sfanta Scriptura unde sa se vorbeasca de instituirea lor sau
mai precis a materiei lor vizibile, iar un alt argument este acela ca lipseste marturii clare
referitoare la numarul sapte al Tainelor, si anume inainte de veacul XII in Apus si de veacul III in
Rasarit. Protestantii,prin temeiuri scripturistice pentru Taine, inteleg locurile in care sa arate ca
Iisus Hristos a fixat insasi materia unei Taine, deoarece in conceptia lor generala, rostul Tainei
consta in faptul ca Mantuitorul a ales o materie vizibila care sa ne fie, prin primirea ei, o
asigurare obiectiva despre primirea gratiei Sale, chiar independent de Taine. Prin urmare materia
la ei are valoare de taina nu prin gratia care o umple, ci prin faptul ca a fost indicata de Dumnezeu
ca garantie a bunavointei sale fata de noi. Din acest motiv ei resping Protia, Spovedania si Nunta,
deoarece nu au o materie indicata de Domnul.132
130
ID.,
Sinteza ecesiologica, p.268.
131
ID.,
Numarul Tainelor si roportul dintre ele si problema Tainelor savarsite in afara Bisericii, p.196-197.
132
Ibidem, p.190-191
54
 Savarsitorul nevazut al Tainelor este Hristos, deoarece harul este lucrarea Lui. In stransa
legatura se afla lucrarea lui Hristos in Taine si faptul ca El insusi le-a si instituit. El este si cel care
le-a si practicat cel dintai, dupa ce le-a instituit, asadar El va ramane savarsitorul lor invizibil in
continuare. Un exemplu este acela al instituirii Tainei Botezului, si anume dupa ce El S-a botezat
a poruncit ca toti sa se boteze fiindca El va ramane prezent in savarsirea aceatei Taine: “Iata Eu
cu voi sunt pana la sfarsitul veacului” (Matei 28, 20) . Dupa Botez Hristos a primit Duhul Sfant,
ca om, si astfel toti il vor primi de la El in Taina Mirului. O alta Taina instituita de Mantuitorul
este cea a Spovedaniei; iertand El pacatele oamenilor au ramas mai departe preotii pentru a ierta
pacatele, imputernicind pe Sfintii Apostoli prin suflarea Duhului Sfant, acesta ramanand modul
lucrarii Sale permanentein savarsirea acestei Taine: “Carora veti ierta pacatele, iertate vor fi si
carora le veti tine, tinute vor fi” (Ioan 20,22-23). Prin moartea pe cruce si prin inviere mantuitorul
instituie Taina Euharistiei si tot El savarseste prima Euharistie, poruncind Apostolilor sa o
savarseasca, fiind El insusi permanent ca jertfa si jertfitor in ea. Tot mantuitorul este cel care a
binecuvantat Nunta si a vindecat bolile bolnavilor. Asadar, Biserica ortodoxa savarseste toate cele
sapte Taine, fiindca Hristos le-a savarsit in mod vizibil cat a fost pe pamant si tot El le savarseste,
dupa inaltarea Sa la ceruri, in mod vizibil in Biserica Sa.133
Fiindca numai prin Taine omul se uneste cu Hristos si se impartaseste de faptele Lui
mantuitoare, ele sunt absolut necesare pentru mantuire si astfel omul isi ridica natura lui din pacat
si din stricaciune. Totusi in mod special pentru fiecare crestin necesare sunt pentru mantuire cele
trei Taine ale incorporarii in Hristos si anume: Botezul, Mirul si Euharistia. Deoarece nu este om
care sa nu greseasca si astfel sa cada in pacat este necesara pentru fiecare om Taina Spovedaniei,
imediat ce trece de varsta copilariei. Celelalte Taine, in special Taina Nuntii si a Hirotoniei, ii sunt
necesare omului numai daca doreste sa intre in viata de familie, sau sa devina slujitor al Bisericii.
Din cele expuse mai sus reiese ca Sfintele Taine, ca mijloc de unire a omului cu Hristos,
nu pot fi savarsite in afara Bisericii. Duntre cele sapte Taine, trei nu se repeta niciodata: Botezul,
Mirungerea si Hirotonia. Repetarea casatoriei o admite Biserica o data sau cel mult de doua ori,
dar ea nu se bucura de aceasta repetare si impune un cacon. Propriu-zis, Taine care se pot repeta
sunt Euharistia, Spovedania si Maslul. Teologia catolica este de acord, la sinodul din Trident, se
confirma ca dogma pentru explicarea nerepetarii celor trei Taine, teoria caracterului indelibil, care
este adoptata si de unii teologi ortodocsi. In conformitate cu aceasta teorie se crede ca, in cel
botezat, miruit si hirotonit, se intipareste, deosebit de harul Tainei respctive,o pecete, care nu
poate fi stearsa si prin aceasta aceia se vor deosebi spiritual de alti oameni si se va cunoaste ca au
primit acele Taine, chiar daca au cazut din harul lor. Prin aceasta pecete se ofera dreptul la
primirea celorlalta Taine.

133
ID., Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. II, p. 24-25.
55
 Parintele Staniloae face referire la opinia lui Andrutsos, care explica nerepetarea celor trei
Taine pentru cei care raman in Biserica prin faptul ca omul nu se poate naste natural decat o
singura data, tot asa nu se poate naste supranatural, - prin Botez si Mir -, decat o singura
data.Taina Hirotoniei prin care se introduce in slujba preoteasca nu are motiv sa fie repetata.
Biserica Romano-Catolica considera ca Tainele savarsite in afara de ea ca fiind valide si
aceasta pentru ca savarsitorul lor este Hristos Insusi si nu preotul care administreaza Taina.
Aceasta teorie se fondeaza pe doctrina Fer. Augustin care considera ca Tainele care sunt savarsite
corect in afara de Biserica sunt valide, dar ele cuprin efctul lor numai in potenta si devine actual in
cel ce le-a primit atunci cand acela se intoarce la adevarata Biserica.
In Biserica Ortodoxa nu exista pana astazi o doctrina oficiala privind Tainele savarsite in
afara ei. Sfintii Parinti au refuzat in principiu Tainele administrate de eretici, dar n-au ajuns la o
formulare precisa cu privire la natura Tainelor savarsite in afara de Biserica. Biserica ortodoxa a
recunoscut botezul unor eretici care veneau la sanul ei. Cu privire la recunoasterea sau
nerecunoasterea Tainelor care sunt primite de cei ce nu fac parte din comuniunea ei, Biserica
ortodoxa a folosit principiul iconomiei, care a permis uneori recunoastera, alteori respingerea
Tainelor primite de cei ce reveneau in sanul Bisericii. Conform acestui principiu Biserica poate
recunoaste ca valide sau ca invalide Tainele din afara, potrivit interesului propriu si avand in
vedere continuu mantuirea.134 Totusi Biserica, in virtutea iconomiei, poate recunoaste anumite
Taine in anumite limite si anume sa fie savarsite canonic si irepetabilitatea Tainelor in sectiunea
non ortodoxa a celor care se intprc in sanul ortodoxiei cand exista o unitate de credinta aproape
corespondenta (spre exemplu: Botezul savarsit in numele Sfintei Treimi si credinta in ea;
Hirotonia prin sucesiune apostolica) si libertatea de a recunoaste sau nu o Taina poate fi limitata si
de interesul superior al Bisericii care coincide cu mantuirea tuturor membrilor si face mai putin
calcule cu privure la imbratisarea numarului acestora.
Sfintele Taine reprezinta mijoacele prin care omul intra in relatie deplina si normala cu
Hristos si din acest punct de vedere nu exista Taine in afara de Biserica deoarece Tainele care sunt
primite in afara de Biserica nu pot pune omul in relatie deplina si normala cu Hristos, intre om si
Hristos putand fi posibile si alte forme de relatii, in afara de relatia sacramentala harismatica. Si
membrilor celorlalte confesiuni crestine nu li se poate contesta orice relatie cu Hristos, deoarece
nu li se poate contesta credinta in El. Totusi ei nu pot fi judecati in acelasi mod ca si paganii,
fiindca ei au o relatie obiectiva cu Hristos si aceasta relatie corespunde credintii lor in El. Omul in
general nu poate primi de la Hristos mai mult decat crede. 135
In concluzie Tainele care sunt savarsite in afara Bisericii nu sunt decat simple ceremonii
prin care nu se realizeaza o relatie normala si plina de Hristos, ci doar se vorbeste de aceasta

134
ID.,Numarul Tainelor, p.210.
135
Ibidem, p.211.
56
relatie. Dar totusi aceste ceremonii nu reprezinta numai o forma goala de orice continut obiectiv,
ci ele implica ceva ce poate alcatui, in anumite cazuri mai mult in altele mai putin, baza pentru
savarsirea lor si corectarea relatiei care s-a inceput intre om si Hristos. Daca se intelege Taina ca
mijlocul de intrare in relatie normala si deplina a omului cu Hristos, atunci nu pot exista Taine
decat cele savarsite in Biserica ortodoxa. Ceremoniile care sunt savarsite in afara Bisericii nu pot
fi si ele Taine, si ele nu ajuta la mantuirea omului. Dar totusi fiindca pun si ele pe om intr-o
anumita relatie cu Hristos, se reflecta si asupra lor ceva din caracterul Tainelor, fiind ca un fel de
imagini slabite si desfigurate ale Tainelor, sas cum credinta gresita nu poate fi socotita o lipsa de
credinta, ci o credinta desfigurata, ce se hraneste din credinta adevarata.
Nu se poate vorbi despre recunoasterea Tainelor unei confesiuni crestine, ci doar numai de
procedura cea mai buna in cazul concret, atunci cand un membru al vreunei confesiuni vine la
sanul Bisericii si marturiseste credinta, schimbandu-si situatia spirituala.
Tainele celor ce raman in afara de Biserica nu pot fi recunoscute, fie ca sunt inexistente
peste tot, fie ca au in ele o oarecare baza obiectiva, care insa in orice caz este nepriciniutoare de
mantuire sigura. Recunoasterea Tainelor celor care nu vin in Biserica, ci raman in confesiunea lor,
ar insemna de fapt ca acea confesiune conduce pe membrii ei la mantuire, in mod egal cu Biserica
Ortodoxa, ca deci nu mai este nici un motiv ca Biserica sa stea despartita de acea cofesiune, ca ele
pot fi considerate una. Dar atunci nu mai au nici o importanta deosebirile de credinta. Omul poate
crede fie cum crede Biserica Ortodoxa, fie cum crede confesiunea respectiva.136

136
Ibidem, p. 213.

57