LICEUL TEHNOLOGIC „CLISURA DUNĂRII

“MOLDOVA NOUĂ,
Jud. CARAŞ-SEVERIN

Nr... /...

TEMA PROIECTULUI:

ASAMBLĂRI PRIN LIPIRE

EXAMEN
DE CALIFICARE
NIVEL IV

Îndrumător proiect Prof.Draga Popa

Clasa a-XII-a M
Candidat Koto Daniel Robert
Învăţământ zi
Profilul Tehnic
Calificarea profesională Tehnician mecanic pentru intreţinere si reparaţii
Anul absolvirii 2020

1
 CUPRINS

ARGUMENT 3
CAPITOLUL I : STRUCTURA PROCESULUI TEHNOLOGIC DE ASAMBLARE 4
1.1 ELEMENTE ALE ASAMBLĂRII 4
1.2 SCHEMA DE ASAMBLARE 4
CAPITOLUL II ASAMBLĂRI PRIN LIPIRE 6
2.1 DEFINIŢIE, CARACTERISTICI, CLASIFICARE 6
2.2 LIPITURA MOALE 7
2.3 LIPIREA TARE 12
LIPIREA CU ADEZIVI 14
2.4 DEFECTELE ŞI CONTROLUL SUPRAFEŢELOR LIPITE 16
CAPITOLUL III MĂSURI DE PROTECŢIA MUNCII LA UTILIZAREA LA
18
LUCRĂRI LIPIRE
BIBLIOGRAFIE 21

ARGUMENT

Lipire este un procedeu de asamblare nedemontabilă, realizată la piese metalice, cu

material de adaos în stare fluidă.

2
 Lipirea se bazează pe fenomenul fizic de fuziune a materialului de bază (piesa) cu aliajul
lipit.
Materialul de adaos se numeşte aliaj de lipit, iar temperatura de topire a aliajului este cu
minimum 500C mai mică decât temperatura de topire a pieselor asamblate.
Lipirea se datorează fenomenului de difuziunea particulelor aliajului în materialul
pieselor de lipit şi fenomenului de aliere de suprafaţa în zona de lipire.
Caracteristicile lipirii sunt:
· Se realizează întotdeauna cu material de adaos;
· Compoziţia materialului de adaos diferă de materialul care se lipeşte;
· Încălzirea pieselor se face la temperatura de topire a aliajului de lipit, deci mai mică decât
temperatura lor de topire;
· Nu apar deformaţii datorate încălzirii şi răcirii pieselor;
Avantaje:
· nu apar fisuri şi concentratori de tensiune
· datorită temperaturilor joase, nu apar tensiuni termice şi nici tensiuni remanente la
asamblare;
· se pot asambla tablele şi sârme subţiri fără a exista pericolul arderii acestora;
· toate materialele se pot lipi, cu excepţia magneziului, care nu se lipeşte cu aluminiul
· prin această metodă de asamblare se obţin piese curate, cu aspect frumos, care îşi menţin
forma şi dimensiunile, precum şi precizia dimensionării
· nu necesită personal cu înaltă calificare;
Dezavantaje:
· rezistenta asamblării este mică, deoarece sarcinile sunt preluate de straturile de aliaj de
lipire;
· culoarea aliajului de lipit diferă de cea a pieselor de bază;
· are slabă rezistenta la coroziune;

Metalele şi aliajele de adaos sunt grupate (şi simbolizate, ca atare) după mai multe
criterii, şi anume : natura aliajului (de exemplu : Cu + Zn. aliaje conţinând Ni, Ag etc.), forma
sub care se prezintă (baghetă, sârmă învelită, pulbere, granule etc.), temperatura do topire,
rezistenţa lipiturii la încercarea de tracţiune sau de forfecare etc.
Pentru eliminarea oxizilor Şi a celorlalte materii străine de pe zonele de lipit se foloseşte
o substanţă chimică numită flux, mai uşor fuzibil, decât aliajul de lipit, prinzându-se de suprafaţa
pieselor înaintea aliajului şi având însuşirea de a dizolva oxizii şi impurităţile. Ca fluxuri se pot
folosi : colofoniul, stearina, clorura de zinc, clorura de amoniu, boraxul etc.

CAPITOLUL I: STRUCTURA PROCESULUI TEHNOLOGIC DE

ASAMBLARE

3
 Asamblarea este îmbinarea a doua sau mai multe piese într-o anumită succesiune, astfel
încât să formeze un produs finit, care să corespundă scopului pt care a fost proiectat.
Procesul de asamblare reprezintă etapa finală a procesului tehnologic şi este executat în
general în aceeaşi întreprindere în care au fost executate şi piesele.
Procesul tehnologic de asamblare cuprinde totalitatea aperatiilor de îmbinare de verificare
a poziţiei lor relative şi de recepţie după asamblarea definitive, a pieselor având drept scop
obţinerea unui produs care să corespundă în totalitate activităţii pt care a fost proiectat.

1.1 ELEMENTE ALE ASAMBLĂRII

Piesa este elementul cel mai simplu al asamblaruu executat dintr-o singură bucată:
pedalarulment.
Piesa de bază reprezintă unitatea cea mai simplă a asamblorului sau a subansamblului
format din mai multe piese.
Subansamblul: este o unitate de asamblare mai complexă, compusă din mai multe piese
dintre care una sau mai multe piese de bază sunt asamblate într-un tot.
Ansamblul: constituie o unitate asamblare, formată din două sau mai multe
subansambluri şi piese, unite într-un tot unitary şi având un rol funcţional bine determinat.
Mecanismul: reprezintă o unitate de asamblare cu rol bine determinat din punct de vedere
funcţional care participă integral la funcţionarea utilajului sau a maşinii, având rolul de
transmitere şi de transformare a mişcării
Ansamblul general: este reprezentat de maşină sau de instalaţia propriu-zisă şi este format
din toate elementele descris anterior. Fiecare element participa la îndeplinire rolului pt care
ansamblul a fost proiectat.

1.2 SCHEMA DE ASAMBLARE

Operaţiile de asamblare trebuie să se succeadă într-o anumită ordine, impusă de felul în

care piesele (reperele) componente ocupa locul prevăzut în cadrul subansamblului produsului.
Schema de asamblare reprezintă exprimarea grafică a succesiunii operaţiilor de asamblare
a pieselor (reperelor) în cadrul produsului.
Schemele de asamblare se întocmesc, în special, în cazul producţiei în scrie şi în masă,
când se efectuează montarea simultan, în diferite locuri de muncă şi de către echipe diferite, iar
în cadrul producţiei de unicate, atunci când se montează produse complicate.

4
 Fig.1. Grupa de repere cutii de unsoare

După cum rezultă din figura 1, subansamblul cutie de unsoare se compune din 11 repere
şi, respectiv, două subgrupe de repere I şi ÎI.

Reperul de bază, pe care se montează cutia de unsoare, este osia 7. Celelalte repere se
numerotează în ordinea succesiunii operaţiilor de asamblare. După ce şi-a conceput modul în
care se va desfăşura procesul tehnologic de asamblare, tehnologul va trece la poziţionarea în
schemă a fiecărui reper şi a fiecărui grup de repere.
Reperele se notează pe schema de asamblare cu cifre arabe, fiind simbolizate prin cercuri
în care se înscriu numerele respective ale reperelor, iar grupele sau subgrupele de repere se
notează cu cifre ren: are, înscrise în pătrate mici.
Pe schema de asamblare, reperele sau un grup de repere care formează o îmbinare se
leagă între ele prin câte o linie dreaptă. În felul acesta, schema de asamblare oglindeşte nu numai
succesiunea fazelor, dar şi poziţia reciprocă a reperelor, respectiv a subgrupelor în raport cu
reperul de bază.
După ce pe baza schemei de asamblare se determina numărul fazelor de asamblare, se
stabileşte apoi numărul sculelor necesare executării fiecărei faze în parte. Se întocmeşte apoi lista
de scule cu care se va dota locul respectiv de muncă.

Fig.2. Schema de asamblare a cutiei de unsoare

5
 CAPITOLUL II ASAMBLĂRI PRIN LIPIRE

2.1 DEFINIŢIE, CARACTERISTICI, CLASIFICARE

Lipirea este operaţia de asamblare nedemontabilă a elementelor unei îmbinări, care

utilizează aliaj de lipit. Compoziţia chimică a aliajului de lipit este diferită de cea a metalului de
bază.
Lipirea se bazează pe forţele intermoleculare dezvoltate între aliajul de lipit şi metalul de
bază.
· Metoda prezintă următoarele avantaje:
· simplitatea procesului tehnologic de asamblare;
· temperatura necesară asamblării este scăzută;
· nivelul de pregătire profesională poate fi scăzut.
· rezistenţa mecanică a lipiturii este redusă.
· Metoda de asamblare prin lipire se utilizează în următoarele domenii:
· electrotehnică;
· mecanică fină;
· repararea obiectelor electrocasnice.
· lipirea se poate realiza utilizând aliaje de lipit metalice, dar şi adezivi.
Clasificarea aliajelor de lipit:
· aliaje de lipit moi;
· aliaje de lipit tari.
Aliajele de lipit moi la care temperatura de topire a materialului de adaos este mai mică de
450°C;
Proprietăţi:
· rezistenţa la rupere < 50-70 MPa;
· temperatura de topire <4500 C;
Aliajele au la bază staniu, plumb şi zinc. Mărcile aliajelor de lipit sunt:
Lp20Sb, Lp30, Lp30Sb, Lp40, Lp50, Lp60, Lp65, Lp90.
Aliaje de lipit tari la care temperatura de topire a aliajului este mai mare de 450°C;
Proprietăţi:
· rezistenţa la rupere:150-160 MPa;
· temperatura de topire>4500 C.
Aliajele au la bază cupru, staniu, zinc, argint. Mărcile aliajelor de lipit (brazuri) sunt:
Am42Lp, Am47Lp, Am51Lp.
Fluxurile
· Se utilizează următoarele fluxuri:
o acid clorhidric diluat;
o clorură de zinc (apa tare);
o clorura de amoniu (ţipirig);
o stearina;
o borax.

6
 Metoda de lipire se alege în funcţie de materialele pieselor care se lipesc şi de condiţiile
de funcţionare ale ansamblului.
Tipuri de îmbinări:
Clasificarea îmbinărilor lipite după poziţia elementelor îmbinării:
o cap la cap;
o cu margini suprapuse.
o

Fig. 3 Tipuri de îmbinări

2.2 LIPITURA MOALE

Principalele materiale utilizate sunt:

· aliajele de lipit
· fluxurile
Aliajele de lipit sunt foarte diferite în privinţa compoziţiei chimice ce depinde, în special,
de natura materialului metalic din care sunt confecţionate piesele ce urmează a se îmbina.
Principalele operaţii realizate la lipirea moale sunt:
· pregătirea pieselor
· curăţenia pieselor lipite
· încălzirea pieselor
· întinderea aliajului de lipit
Prin acest procedeu, se obţin lipituri care suporta solicitări mici şi lucrează bine la
temperatură mai mică de 300°C. Asamblările prin lipire se folosesc în combinaţie cu nituri,
bolţuri, sudări sau fălţuiri, pentru creşterea rezistenţei
Este folosit la piesele supuse, la presiuni şi solicitări de valori mici pentru aparatura de
laborator, radiatoare, legături electrice, tehnica de calcul.
Deasemenea, se utilizează la asamblări de etanşare şi pentru conductori electrici sau la
circuite imprimate.

7
 Lipirea se realizează cu aliaje de lipit care conţin Sn-Pb şi cu adaosuri de Sb cu punctul
de topire cuprins între 183°C şi 325°C, şi Ag - Pb –Sn cu punctul de topire cuprins între 235°C -
310°c
Îndepărtarea oxizilor şi prevenirea formarii oxizilor se realizează cu ajutorul fluxurilor
pentru lipit. Acestea sunt compuşi chimici, întâlniţi în următoarele variante:
o Compuşi organici – colofoniu, sacâz şi stearina;
o Compuşi anorganici – acid clorhidric, clorura de zinc, clorura de amoniu (ţipirig)
Asamblările prin lipire moale pot fi realizate:

· Cap la cap – evitate de obicei, datorită rezistenţei scăzute a aliajului de lipire

· Prin suprapunere – suprafaţa de suprapunere este limitată de nepătrunderea aliajului între
cele două suprafeţe - lungimea de suprapunere este/= (4...6) s, unde s – grosimea
materialului (cel mai subţire)

Pentru situaţia în care lipirea va prelua solicitări mecanice mai mari, se folosesc o serie de
soluţii pentru descărcarea de efort.

Caracteristici ale lipirilor moi pentru materialele:

· Aluminiul se lipeşte în condiţii mai grele şi numai în situaţia în care piesa este realizată
din aluminiu pur sau din aliaje ce conţin 1% mangan, 1% magneziu sau 5% siliciu.
· Aluminiul turnat sau forjat nu se poate lipi

Înainte de lipire, suprafeţele pieselor din aluminiu se vor curată, prin una dintre
următoarele metode:
· Mecanic – cu perie din fibră de sticlă sau din OL inoxidabil;
· Ultrasonic;
· Chimic;
Magneziul se lipeşte mai rar iar atunci se folosesc aliaje ce conţin 60% Cd, 30% Zn şi
10% Sn.
Aliajele de cupru se lipesc sub straturi de flux, iar după lipire se aplică un tratament de
recoacere, timp de 30 de minute - 1 h.
Oţelul se asamblează mai greu prin lipire, dar numai după ce suprafeţele au fost bine
curăţate mecanic sau chimic.
Din punct de vedere tehnologic, lipirea moale se realizează prin următoarele metode:
· Cu ciocane de lipit;
· Cu arzătoare cu gaz;
· Prin rezistenţă de contact;
· Prin cufundare în aliaje de lipit;

Metoda de lipire se alege ţinând seama de:

· Materialul şi dimensiunile pieselor;
· Forma îmbinării;
· Tipul aliajului de lipit;
· Numărul de piese lipite;

8
 · Instalaţiile de lipire existente
· Scule şi dispozitive utilizate la lipire

Fig. 4 scule utilizate la lipire

Tehnologia lipirii:
· se curăţă suprafeţele îmbinării cu hârtie abrazivă, prin polizare, cu pila
· se decapează suprafeţele cu clorură de zinc;
· se curăţă ciocanul de lipit cu pila;
· se încălzeşte ciocanul de lipit;
· se decapează suprafaţa ciocanului de lipit în clorură de amoniu;
· se topeşte aliaj de lipit cu ciocanul de lipit;
· se execută lipirea.

Lipirea cu ciocane de lipit

Ciocănele de lipit sunt folosite pentru transportul căldurii de la sursa la locul de
asamblare. Se execută din cupru, deoarece acest material este un foarte bun conductor de
căldură;
Ciocanul de lipit se încălzeşte în partea mai groasă sin u la vârf, pentru că se poate arde.
Încălzirea se face la flacăra unei lămpi cu benzină, cu spirt sau cu petrol. Pentru a se evita
încălzirea repetată, se folosesc ciocane electrice la care încălzirea este continuă.
Scule, dispozitive, verificatoare:
· Ciocan de lipit, dispozitiv de prindere, pile
Materiale utilizate:
· Piese pentru asamblat, material de adaos, clorura de zinc, clorura de aluminiu.
Mod de lucru:
· se ajustează piesele prin pilire, răzuire, netezire abrazivă;
· se acoperă cu strat de flux prin lipire, răzuire, netezire abrazivă;

9
 · se acoperă cu strat de flux, folosind un tampon din câlţi sau o pensulă de păr;
· se încălzeşte ciocanul de lipit;
· se cufundă în soluţie de clorura de zinc şi apoi în clorura de amoniu (ţipirig);
· se ia cu ciocanul una sau două picături de aliaj de lipit sau se pun bucăţile de aliaj pe
locul de îmbinare deplasând încet şi uniform ciocanul de-a lungul îmbinării;
· ciocanul nu se ridică de pe suprafaţa de lipit până când nu se umple cusătură;
· după întărirea aliajului de lipit şi răcirea lipiturii se poate spăla cu apă şi săpun pentru
îndepărtarea fluxului (numai acolo unde este prevăzut de tehnologie). Dacă a folosit flux
protector, această operaţie nu este necesară.

Fig. 5 Lipirea cu ciocan de lipit

Lipirea cu arzătoare cu gaz

Este folosită la lipirea în locuri greu accesibile. Metoda consta în încălzirea piesei şi a
aliajului de lipit, cu ajutorul unui arzător compus din două ţevi lipite, prin care circulă gazele ce
pot arde (acetilenă, hidrogen, metan, butan, propan, gaze naturale şi aer).
Scule, dispozitive, verificatoare
· Arzător cu gaz, dispozitiv de prindere, pile
Materiale utilizate
· Piese pentru asamblat, materiale de adaos, clorura de zinc, clorura de amoniu.
Etapele de realizare a lipiturii prin această metodă sunt următoarele:
· pregătirea pieselor pentru lipire prin curăţire, degresare, prelucrarea marginilor;
· acoperirea acestora cu flux;
· încălzirea loculi de lipire până la temperatura de topire a aliajului;
· apropierea barei din aliaj de lipit acoperit cu flux de locul de îmbinare;
· topirea aliajului de lipit şi realizarea îmbinării.

Lipirea prin rezistenţă de contact

Se realizează prin încălzirea locală, folosind efectul termic al curentului electric şi topirea
aliajului de lipit aşezat între piesele care se asamblează.
Scule, dispozitive, verificatoare:
· Instalaţie de lipire prin rezistenţă de contact, dispozitiv de prindere, pile.
Materiale utilizate

10
 · Piese pentru ansamblu material de adaos, clorura de zinc, clorura de amoniu.
Etapele parcurse la această metodă de lipire sunt următoarele:
· curăţarea mecanică a pieselor;
· degresarea;
· decaparea;
· fixarea în poziţia de asamblare;
· cufundarea în baia de flux în stare lichidă;
· introducerea în baia de aliaj topit.
Metodă este folosită la lipirea ţevilor de radiatoare şi la lipirea sculelor.
Pentru protecţia locurilor ce nu trebuie acoperite cu aliaj de lipit, se aplică acestor zone o
protecţie cu sticla solubilă, în amestec cu creta sau cu miniu de plumb.

Fig.6 Lipirea prin rezistenţă de contact

11
 2.3 LIPIREA TARE

Acest procedeu poate conduce la obţinerea de asamblări cu cost redus, care au rezistente
mecanice mari de până la 1200 Mpa, şi temperaturi cuprinse între 196°C şi 400°C. Lipirea tare
este folosită la lipirea pieselor suprapuse la presiuni şi solicitări mai mari decât în cazul
lipiturilor moi, pentru asamblarea ţevilor şi conductelor de apă, pentru conductele de ulei, aer
comprimat, în instalaţii chimice, precum şi la lipirea sculelor aşchietoare.
Pentru realizarea lipiturilor tari, piesele se fixează mai întâi cu cleme, puncte de sudură,
nituri fălţuiri sau sârme.
Aceste lipituri se folosesc la lipirea plăcutelor dure, din componenţa sculelor aşchietoare,
în electronică, în tehnica nucleară, în industria alimentară sau în instalaţiile frigorifice.
Aliajele folosite pentru lipituri tari sunt Al – Şi, Cu – Pb; Ni, Cu – Zn, precum şi
materialele preţioase
Fluxurile folosite la lipiturile tari sunt: boraţi, fluoroborati, cloraţi de sodiu, potasiu, litiu,
acid boric, borax.
Deoarece rezistenta pieselor obţinute prin asamblări lipite depinde de variaţia de
asamblare aleasă, de cele mai multe ori lipiturile se realizează prin suprapunere.

Metode de realizare a lipiturilor ţări:

· lipirea cu flacăra;
· lipirea în baie de săruri;
· lipirea în cuptor cu atmosfera controlată;

Lipirea cu flacăra

Lipirea prin această metodă se face parcurgând următoarele etape:

· ajustarea şi curăţarea suprafeţelor ce trebuie lipite;
· acoperirea cu strat de flux asupra fetelor ce urmează a fi lipite; (borax dizolvat în apă);
· legarea cu sârmă să pieselor ce urmează a fi lipite, pentru a nu se deplasa în timpul lipirii;
· aşezarea pieselor pe un suport (o cărămidă etc);
· aplicarea pe locul cusăturii de bucăţi de aliaj de topit;
· încălzirea locului cusăturii cu lampa cu benzina sau cu flacără de la un arzător cu
oxiacetilena pentru sudură, pentru topirea aliajului de lipit;
· răcirea lentă a cusăturii în atmosferă;
· înlăturarea fluxului prin fierbere timp de 15 minute, în soluţie de 10% soda caustică, 5%
ulei mineral şi 85% apa;
· spălarea cu apa, din abundenţă;
· ştergerea cu o cârpă uscată;
· uscarea

12
 Fig. 7 Lipirea cu flacăra

Lipirea în bai de săruri

Metodă este folosită pentru aliaje greu fuzibile. La această metodă, piesele curăţate şi
degresate se spală şi se usucă bine, iar după asamblare sunt introduse în baie cu saruri topite. În
această situaţie, nu sunt necesare fluxuri, deoarece compoziţia acestor bai asigura decaparea şi
protecţia la încălzire a suprafeţelor lipite. Aliajul de lipit se topeşte şi pătrunde în locurile de
îmbinare.
Înainte de a introduce piesele în baie, ele sunt fixate în dispozitive ce asigură poziţia lor
relativă.

Fig.8 Lipirea în bai de săruri

13
Lipirea în cuptoare cu atmosfera controlată
În cazul acestei metode de lipire, se parcurg următoarele etape:
· pregătirea suprafeţelor de lipit prin curăţarea mecanică şi decaparea suprafeţelor;
· fixarea pieselor ce se asamblează în poziţia dorită, folosind dispozitive speciale;
· aşezarea aliajului de lipit în locul de îmbinare;
· introducerea în cuptorul încălzit, la o temperatură cu 50-60°C, mai ridicată decât
temperatura de topire a aliajului de lipit;
· introducerea în cuptor a gazului protector (oxid de carbon, gaz de antracit, gaze inerte,
hidrogen) pentru a împiedica oxidarea suprafeţelor;
· încălzirea şi topirea aliajului pentru realizarea îmbinării.

Fig. 9 Cuptoare cu atmosferă controlată

2.4 LIPIREA CU ADEZIVI

Materiale utilizate la lipirea cu adeziv.

Adezivul constituie elementul principal al îmbinării şi se alege funcţie de solicitările la care sunt
supuse piesele de îmbinat. Un rol important revine, în acest caz, temperaturii de lucru a pieselor
îmbinate. Adezivii pot avea unul sau mai mulţi componenţi şi se pot afla în stare lichidă, solidă,
pasta, peliculă sau pulbere.
Întărirea adezivului de realizează pe cale fizică, prin evaporarea unuia din componenţi,
sau pe cale chimică, prin reacţii chimice produse între componenţi.

14
Tehnologia de lipire.Principalele operaţii parcurse sunt:
 Tratarea prealabilă a suprafeţelor de lipit, care constă în curăţirea cu solvenţi (benzină,
tetraclorura de carbon), asperităţile suprafeţelor (prin sablare, cu hârtie abrazivă cu
granulaţie mare, prin decapare cu soluţie de acid sulfuric şi bicromat de sodiu) şi uscarea
acestora în scopul evitării vaporilor de apă.
 Aplicarea adezivului pe suprafeţele de îmbinat în funcţie de starea acestuia prin
pulverizare, întindere, roluire, spălăcire, stropire, topire.
 Punerea în contact a pieselor prin apăsarea suprafeţelor de îmbinat cu forţe uniforme
repartizate şi întărirea adezivului în dispozitive ce împiedică deplasarea reciprocă a
suprafeţelor umectate cu adeziv.
 Controlul îmbinării, fie distructiv prin analizarea statistică a câtorva piese, fie
nedistructiva cu ajutorul ultrasunetelor sau cu radiaţii X.
Domeniul de utilizare.
Îmbinările cu adezivi prezintă o serie de avantaje care duc la extinderea continuă a
acestui procedeu de asamblare. Astfel, se pot realiza îmbinări continue nu numai între piese
metalice, ci şi între piese din materiale foarte diferite ca, de exemplu, metale cu lemn, cauciuc,
materiale plastice sticlă etc.
De asemenea, îmbinările au proprietăţi bune de izolare electrică, termică şi fonică şi de
rezistenţă la coroziune. Totuşi îmbinările prezintă şi o serie de dezavantaje legate de rezistenţă
scăzută la temperaturi ridicate şi de îmbătrânirea adezivilor.
Aplicaţiile îmbinării cu adezivi sunt din ce în ce mai numeroase, că: rigidizări de profile,
fixări de piese, de elemente de răcire pe radiatoare, îmbinări concomitente cu nituri şi şuruburi,
blocări de prezoane şi piuliţe, la fixarea rulmenţilor, etanşări, modele de turnătorie, asamblări de
panouri electrice, împachetări de tole, plăcuţe de frână pe saboţi, acoperiri de fisuri etc.

Fig.10 Lipirea parchetului cu adeziv

15
 2.5 DEFECTELE ŞI CONTROLUL SUPRAFEŢELOR LIPITE

 Recondiţionarea pieselor prin lipire moale se execută prin metode speciale: prin reacţie,
prin frecare şi cu ultrasunete, folosindu-se temperaturi de aproximativ 523K. Ca aliaje de
lipit se folosesc cele pe bază de zinc cu cantităţi mici de aluminiu, argint, cupru sau
nichel. Adaosurile de staniu, cadmiu şi bismut reduc temperatura de topire a aliajelor de
lipit pe bază de zinc, dar, în acelaşi timp, diminuează rezistenţa lor la coroziune. Fluxurile
utilizate pentru lipirea moale conţin de obicei cloruri şi fluoruri dizolvate în apă sau în
soluţii organice. Mai des folosită este clorura de zinc care intră în reacţie cu aluminul la o
anumită temperatură.
 La recondiţionarea pieselor prin lipire tare ca material de adaos se întrebuinţează aliaje pe
bază de aluminiu cu zinc, aluminiu cu siliciu şi cupru, care au temperatura de topire de
aproximativ 773K. Fluxul utilizat conţine saruri halogene: cloruri de sodiu de potasiu, de
zinc, de bariu, de litiu precum şi fluoruri de sodiu şi potasiu. Acestea se pot dilua cu
alcool etilic sau metilic în loc de apă, pentru că în timpul lipirii să nu se producă degajări
de hidrogen. Recondiţionarea prin lipire tare se efectuează cu flacără în cuptoare şi în
baie de săruri. O condiţie importantă este reglarea exactă a temperaturii de lucru,
admiţându-se o abatere maximă de +-5. Înainte de lipire, piesele se decapează într-o baie
ce conţine o soluţie apoasă de hidroxid de sodiu de 5%, încălzită la aproximativ 338K, în
care se menţin circa 60s. Rezistenţa îmbinărilor realizate prin lipire tare se ridică la
nivelul rezistenţei materialului de bază. Pieselor din aliaje dure din aluminiu care au fost
tratate termic, după recondiţionare prin lipire, li se reface acest tratament.
 La recondiţionarea pieselor se folosesc frecvent cleiurile sintetice sau organice, răşinile
epoxidice sau poliesterice.
 La tehnologia recondiţionării pieselor prin lipire cu compoziţii sintetice se folosesc
cleiuri şi adezivi epoxidici.
 Indiferent de compoziţia folosită, pentru asigurarea unei bune aderente, între piesele care
se recondiţionează trebuie efectuate următoarele operaţii:
o Pregătirea suprafeţelor pieselor, prin spălare, curăţare, ajustare limitarea
crăpaturilor, degresare;
o Pregătirea peticelor executate din diferite materiale (oţel, material sintetic,
material plastic, material textil etc.), ţinând seama că ele să fie mai mari cu
20.. .30mm în toate direcţiile, decât crăpătura pe care o astupă;
o Aplicarea compoziţiei, atât pe suprafaţa piesei de bază cât şi pe petic în straturi
subţiri de 0,1 mm;.
o Uscarea compoziţiei, de obicei, la temperatura mediului ambiant;
o Aplicarea peticului şi presarea;
o Încălzirea îmbinării, în scopul creşterii aderentei suprafeţelor de contact; piesele
care se îmbina se pot încălzi parţial sau total în cuptoare cu gaze încălzite,
rezistente electrice etc.;
o Răcirea lentă a pieselor, de preferinţă în cuptor (max. 1 K/min);
o Demontarea dispozitivelor de presare;
o Verificarea calităţii îmbinării, vizual, cu lupe sau hidraulic (pentru identificarea
fisurilor şi a porozităţilor);
o Înlăturarea surplusului de material de pe marginile peticelor pe cale mecanică.

16
 Recondiţionarea cu adezivi epoxidici a pieselor cu crăpături sau spărturi consta în
executarea următoarelor operaţii: curăţarea de murdărie, rugină şi arsuri a zonei defecte
cu perii de sârmă, pietre abrazive, pile etc; ştemuirea marginilor crăpaturilor, pe o
adâncime de 2... 3 mm, sub un unghi de 70... 80°; burghierea cu burghiu cu diametrul de
2... 4 mm şi apoi presarea ştifturilor, în scopul limitării crăpaturilor cu lungimi de până la
150 mm; burghierea suplimentară, cu acelaşi (burghiu, pe conturul crăpaturilor
(spărturilor) cu lungimi mari de 150...... 170 mm, la distanţe egale de 25 mm; degresarea
suprafeţelor cu acetona; aplicarea unui strat subţire de pastă ( epoxid de 0,15... 1,00 mm;
aplicarea peticelor din ţesătura din fibră de sticlă de 0,3 mm, ţesături de nailon sau a
peticului din tabla (oţel, alamă, aluminiu etc.) cu grosimea de 0,5... 1,0 mm, peticul
trebuind să depăşească marginile defectului cu 15... 20 mm, fiind presat uşor; aplicarea
repetată a stratului de adeziv şi petice de fibră de sticlă (de maximum 8... 10 ori) şi în
final a adezivului folosit.

17
 CAPITOLUL III MĂSURI DE PROTECŢIA MUNCII LA
UTILIZAREA LA LUCRĂRI DE LIPIRE
Din punctul de vedere juridic, normele de protecţie a muncii sunt acele norme de
convieţuire socială care, garantate sau nu prin forţa de constrângere a statului, reglementează
conduita oamenilor în cadrul unor comunităţi productive, determinând condiţiile în care urmează
să efectueze diferite operaţii concrete de utilizare a echipamentelor şi obiectelor muncii şi
excluzând orice riscuri, urmărind cu prioritate apărarea sănătăţii, a integrităţii corporale a
executantului.
Normele de protecţie a muncii pot fi definite că o măsură legislativă de realizare a
securităţii muncii; conţinutul lor este format din colecţii de prevederi cu caracter obligatoriu, prin
a căror respectare se urmăreşte eliminarea comportamentului accidentogen al executantului în
procesul muncii. Fiecare prevedere reprezintă în sine o măsură de prevenire - tehnică sau
organizatorică - a riscului producerii accidentelor de muncă şi îmbolnăvirilor profesionale.
În consecinţă, rolul normelor de protecţie a muncii este de a stabili acele măsuri de
prevenire necesare pentru anihilarea factorilor de risc de accidentare şi îmbolnăvire profesională
dependenţi de executant.
Funcţiile normelor de protecţia muncii :
-normele constituie principalul instrument în realizarea instruirii în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă. În conformitate cu prevederile legislative în vigoare, conţinutul de bază al
oricăruia dintre tipurile obligatorii de instructaj de protecţie a muncii este format din normele de
protecţie a muncii corespunzătoare activităţii pentru care este instruit subiectul. De asemenea,
verificarea nivelului de instruire se realizează tot în raport cu prevederile normelor.
Normele constituie unul dintre instrumentele în baza cărora, în cazul cercetării
accidentelor de muncă, se stabilesc cauzele producerii acestora şi vinovăţia. Utilizarea lor în
acest context permite şi identificarea măsurilor de prevenire care nu au fost aplicate, respectiv a
factorilor de risc de accidentare şi îmbolnăvire profesională care continua să existe în procesul de
muncă.
Normele reprezintă unul dintre instrumentele cu ajutorul cărora se realizează controlul şi
autocontrolul de protecţia muncii. Conform Legii nr. 90/1996 a protecţiei muncii şi a actelor
juridice referitoare la organizarea şi funcţionarea Inspecţiei muncii, prin controlul de protecţie a
muncii efectuat de organismele specializate se urmăreşte modul în care se desfăşoară activitatea
de prevenire a accidentelor şi a îmbolnăvirilor profesionale, şi în primul rând gradul în care sunt
aplicate şi respectate măsurile
Cuprinse în normele de protecţie a muncii. Autocontrolul, ca formă de control intern al
activităţii de protecţie a muncii, are aceleaşi obiective ca şi controlul efectuat de organismele
publice, deci va utiliza aceleaşi instrumente.
Normele reprezintă unul dintre principalele acte juridice în funcţie de care se stabilesc şi
se sancţionează abaterile în domeniul protecţiei muncii. Această funcţie derivă în mod necesar
din funcţia lor de instrument de control.
Normele constituie unul dintre principalele criterii în fundamentarea politicii generale şi a
programului de activitate pentru realizarea securităţii muncii la nivelul agenţilor economic
În conceperea planurilor de activitate de protecţie a muncii se urmăreşte în primul rând,
în virtutea legii, înscrierea ca obiectiv a realizării acelor măsuri preventive care se regăsesc în
norme şi nu au fost încă aplicate sau sunt îndeplinite doar parţial.

18
 Normele generale de protecţie a muncii, emise prin Ordinul Ministrului Muncii şi
Protecţiei Sociale nr. 508/20.11.2002 şi Ordinul Ministrului Sănătăţii şi Familiei nr.
933/25.11.2002, cuprind principii generale de prevenire a accidentelor de muncă şi bolilor
profesionale precum şi direcţiile generale de aplicare a acestora. Normele au ca scop eliminarea
sau diminuarea factorilor de risc de accidentare şi/sau îmbolnăvire profesională existenţi în
sistemul de muncă, proprii
Fiecărei componente a acestuia (executant - sarcina de muncă - mijloace de producţie -
mediu de muncă), precum şi informarea, consultarea şi participarea angajaţilor şi a
reprezentanţilor acestora în procesul de asigurare a securităţii şi sănătăţii în muncă.
Respectarea Normelor generale de protecţie a muncii este obligatorie pentru toate
unităţile din economie aflate sub incidenţa Legii protecţiei muncii nr. 90/1996.
Normele generale de protecţie a muncii sunt armonizate cu legislaţia Uniunii Europene,
în principal cu prevederile Directivei - cadru 89/391/CEE şi ale directivelor specifice elaborate în
baza art. 16 al acesteia.
Structura Normelor generale de protecţie a muncii este stabilită prin anexă la Legea
protecţiei muncii nr. 90/1996 cuprinzând categoriile de măsuri generice de prevenire aferente
fiecărui element al sistemului de muncă, inclusiv normele de igienă a muncii care trebuie
respectate Normele Specifice de Securitate a Muncii
Normele specifice de securitate a muncii sunt aprobate prin Ordin al Ministrului Muncii
şi Solidarităţii Sociale. Legea Protecţiei Muncii nr. 90/1996 reglementează activităţile pentru
care se elaborează normele specifice de securitate a muncii. Metodologia de elaborare a acestora
a fost concepută de INCDPM şi aprobată de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale. La
elaborarea proiectelor de norme au contribuit institute de cercetare şi specialişti din cadrul
Inspecţiei Muncii.
Normele specifice de securitate a muncii cuprind prevederi de securitate a muncii
valabile pentru anumite activităţi sau grupe de activităţi caracterizate prin riscuri similare.
Prevederile acestor norme se aplică cumulativ, indiferent de formă de proprietate sau modul de
organizare a activităţilor reglementate.
Normele specifice de securitate a muncii sunt reglementări cu aplicabilitate naţională,
cuprinzând prevederi minimal obligatorii pentru desfăşurarea diferitelor activităţi în condiţii de
securitate. Respectarea acestor prevederi nu absolvă persoanele juridice sau fizice de răspunderea
ce le revine pentru asigurarea şi a altor măsuri, corespunzătoare condiţiilor concrete în care se
desfăşoară activităţile respective, prin instrucţiuni proprii.
Structura fiecărei norme specifice are la baza abordarea sistemica a aspectelor de
securitate a muncii - practicată în cadrul Normelor generale - pentru orice proces de muncă.
Conform acestei abordări, procesul de muncă este tratat ca un sistem, compus din următoarele
elemente ce interacţionează:
 EXECUTANTUL: omul implicat nemijlocit în executarea unei sarcini de muncă.
 SARCINA DE MUNCĂ: totalitatea acţiunilor ce trebuie efectuate de executant, prin
intermediul mijloacelor de producţie şi în anumite condiţii de mediu, pentru realizarea
scopului procesului de muncă.
 MIJLOACE DE PRODUCŢIE: totalitatea mijloacelor de muncă (instalaţii, utilaje,
maşini, aparate, dispozitive, unelte etc.) şi a obiectelor muncii (materii prime, materiale
etc.) care se utilizează în procesul de muncă.
 MEDIUL DE MUNCĂ: ansamblul condiţiilor fizice, chimice, biologice şi psihosociale în
care unul sau mai mulţi executanţi îşi realizează sarcina de muncă.

19
 Reglementarea măsurilor de securitate a muncii în cadrul normelor specifice, vizând
desfăşurarea uneia sau mai multor activităţi în condiţii de securitate, se realizează prin tratarea
tuturor aspectelor de securitate a muncii la nivelul fiecărui element al sistemului: executant-
sarcina de munca-mijloace de productie-mediu de muncă, propriu proceselor de muncă din
cadrul activităţii care face obiect de de reglementare.
Prevederile sistemului naţional de reglementări normative pentru asigurarea securităţii
muncii constituie, alături de celelalte reglementări juridice referitoare la sănătatea şi securitatea
în muncă, bază pentru:

 activitatea de concepţie şi proiectare a echipamentelor tehnice şi a tehnologiilor;

 autorizarea funcţionarii unităţilor;

 instruirea salariaţilor în domeniul securităţii muncii;

 cercetarea accidentelor de muncă, stabilirea cauzelor şi a responsabilităţilor.

20
 BIBLIOGRAFIE
- Asamblări mecanice manual pentru clasa a XI a şi a XII ruta progresivă,
Autori: Mihaela Gabriela Ionescu, Ana Olivia, Gabriela Alice Enache, Sorina Antosica,
Maria Manole

- Organe de maşini şi organe de asamblare, editura Mirton, Timişoara 2001

Autori: Mikos.I.

- Organe de maşini şi transmisii mecanice, editura Mirton, Timişoara 2005

Autori: Mikos.I.

- Organe de maşini şi mecanisme, Craiova 1993

Autori: Drobota.V.

21