Sunteți pe pagina 1din 14

http://www.scientia.

ro/homo-humanus/49-note-si-adnotari-carti-celebre/828-marea-
depresiune-marea-criza-din-1929.html

DURATA ŞI GRAVITATEA

Marea Depresiune a început în Statele Unite ca o recesiune obişnuită, în vara anului


1929. Totuşi, criza s-a agravat vizibil spre sfârşitul anului şi a continuat până la începutul
lui 1933. Productivitatea reală şi preţurile au scăzut abrupt. Între apogeul şi finele crizei,
producţia industrială din SUA a scăzut cu 47%, iar produsul intern brut (PIB) real a
scăzut cu 30%. Indexul preţurilor vânzărilor en gros s-a redus cu 33% (asemenea scăderi
în nivelul preţurilor sunt cunoscute drept deflaţie). Cu toate că există unele îndoieli în
privinţa acurateţei statisticilor, cu toţii sunt de acord că rata şomajului a depăşit 20% în
momentul culminant. Gravitatea Marii Depresiuni în Statele Unite se evidenţiază prin
comparaţie cu următoarea recesiune americană din sec. XX, cea din anii 1981–1982,
când PIB-ul ţării a scăzut cu doar două procente şi rata şomajului a atins mai puţin de
zece procente. De asemenea, pe parcursul recesiunii din 1981–1982 preţurile au continuat
să crească, deşi rata lor de creştere a scăzut substanţial (fenomen cunoscut drept
dezinflaţie).

Depresiunea a lovit efectiv fiecare ţară din lume. Totuşi, intervalul de timp şi
magnitudinea crizei au variat substanţial de la ţară la ţară. Marea Britanie s-a confruntat
cu creşterea economică lentă şi cu recesiunea în aproape toată cea de-a doua jumătate a
anilor 1920 şi nu a căzut într-o depresiune severă decât spre începutul lui 1930, iar
declinul în producţia industrială a fost cca o treime din contracţia producţiei înregistrate
în Statele Unite. Franţa a resimţit o scurtă cădere economică la începutul anilor 1930.
Revirimentul francez din 1932 şi 1933 a fost însă de scurtă durată. Atât producţia
industrială franceză cât şi preţurile au scăzut dramatic între 1933 şi 1936. Economia
Germaniei a intrat în criză la începutul anului 1928, apoi s-a stabilizat doar pentru a
reintra în regres în al treilea trimestru al lui 1929. Declinul producţiei industriale germane
a fost sensibil egal cu cel din Statele Unite. Câteva de ţări din America Latină au trecut
prin depresiune la finele lui 1928 şi începutul lui 1929, cu puţin înainte de declinul
producţiei în SUA. În vreme ce unele ţări mai puţin dezvoltate au avut de-a face cu
depresiuni grave, altele, precum Argentina şi Brazilia, au resimţit crize mai moderate. Şi
Japonia a cunoscut o criză moderată, care a început relativ târziu şi s-a încheiat relativ
devreme.

Deflaţia generală a preţurilor, evidentă în SUA, a fost înregistrată şi în alte ţări. Absolut
fiecare stat industrializat a suferit declinuri ale preţurilor de vânzare en gros de peste 30%
între 1929 şi 1933. Din cauza flexibilităţii mai mari a structurii preţurilor din Japonia,
acolo deflaţia a fost neobişnuit de rapidă în 1930 şi 1931. Poate că această deflaţie rapidă
a ajutat la menţinerea declinului în activitatea japoneză de producţie la cote rezonabile.
Preţurile produselor de bază comercializate pe pieţele mondiale au căzut chiar mai
dramatic în acea perioadă. De exemplu, preţurile cafelei, bumbacului, mătăsii şi
cauciucului s-au redus la jumătate numai între septembrie 1929 şi decembrie 1930. În
consecinţă, pentru producătorii de bunuri de larg consum, balanţa comercială s-a
destabilizat abrupt.

Relansarea economică a SUA a început în primăvara anului 1933. Productivitatea a


crescut rapid la mijlocul anilor 1930: PIB-ul real s-a ridicat la o rată medie de 9% pe an
între 1933 şi 1937. Însă productivitatea scăzuse atât de mult la începutul acelui deceniu
încât pe parcursul întregii perioade a rămas la cote substanţial reduse faţă de cele cu care
economia americană era obişnuită. În 1937–1938, Statele Unite au suferit o altă scădere
abruptă a activităţii economice, dar în a doua jumătate a anului 1938 economia americană
a crescut cu o rapiditate mai mare decât la mijlocul anilor 1930. Productivitatea la nivel
naţional a revenit, în final, la tendinţa sa de lungă durată în 1942.

Recuperarea economică a cunoscut profunde variaţii în restul lumii. Economia britanică


s-a oprit din declin la puţin timp după ce Marea Britanie a abandonat etalonul aurului în
septembrie 1931, dar recuperarea autentică nu a început decât spre sfârşitul anului 1932.
Economiile mai multor ţări din America Latină au început să se consolideze la finele lui
1931 şi începutul lui 1932. Germania şi Japonia au început să-şi revină în toamna lui
1932. Canada şi multe ţări europene mai mici au început să se redreseze cam în aceeaşi
perioadă ca şi Statele Unite, adică în primele luni ale lui 1933. Pe de altă parte, Franţa,
care a resimţit criza acută mai târziu decât majoritatea celorlalte ţări, nu a intrat cu
adevărat în faza de revenire din criză până în 1938.

CAUZELE DECLINULUI

Cauza fundamentală a Marii Depresiuni a fost reducerea consumului (uneori numit şi


cerere agregată), ceea ce a dus la declinul producţiei, pe măsură ce producătorii şi
comercianţii observau o creştere neplanificată de marfă în stocuri. Sursele reducerii
cheltuielilor de consum în SUA au variat în decursul depresiunii, dar s-au cumulat într-un
monumental declin al cererii globale. Regresul american a fost transmis restului lumii
prin etalonul aurului. Cu toate acestea, mulţi alţi factori au influenţat criza economică în
diverse ţări.

CRAHUL BURSEI DE VALORI

Declinul iniţial al productivităţii în SUA în vara lui 1929 este unanim considerat că ar fi
rezultat din stricta politică monetară americană care viza restrângerea speculaţiilor la
bursă. Anii 1920 au fost un deceniu prosper, dar nu o perioadă de dezvoltare
excepţională. Preţurile rămăseseră relativ constante tot deceniul şi chiar au existat curbe
moderate de recesiune atât în 1924, cât şi în 1927. Singurul sector în care excesul era
vizibil a fost bursa de valori. Preţurile acţiunilor crescuseră de mai bine de patru ori de la
cota cea mai joasă din 1921, la valoarea de vârf din 1929. În 1928 şi 1929, Sistemul
Federal de Rezerve sau Rezerva Federală a SUA (Federal Reserve) a crescut ratele
dobânzilor, în speranţa că va încetini creşterea alertă a preţurilor pe acţiuni. Aceste rate
mai mari ale dobânzilor au dus la stagnarea cheltuielilor de care depindea fluctuaţia
dobânzilor în domenii precum construcţiile şi achiziţionarea de automobile, care la
rându-le au inhibat producţia. Unii savanţi consideră că avântul în construcţiile imobiliare
de la mijlocul anilor 1920 a provocat un exces în oferta de locuinţe şi o notabilă cădere în
domeniul construcţiilor în 1928 şi 1929.

Către toamna lui 1929, preţurile acţiunilor în SUA au atins cote care nu puteau fi
justificate printr-o anticipare rezonabilă a câştigurilor viitoare. Drept rezultat, când mai
multe evenimente minore au dus la declinul treptat al preţurilor, în octombrie 1929,
investitorii şi-au pierdut încrederea, iar balonul de săpun al bursei de valori s-a spart.
Panica vânzărilor s-a declanşat în Joia Neagră, 24 octombrie 1929. Multe acţiuni fuseseră
cumpărate cu acoperire – adică, folosind împrumuturi garantate doar cu o mică fracţiune
din valoarea acţiunilor. În consecinţă, scăderea i-a forţat pe unii investitori să-şi lichideze
pachetele de acţiuni, accentuând astfel căderea preţurilor. Între valoarea lor de vârf în
septembrie şi valoarea minimală în noiembrie, preţurile acţiunilor în SUA (măsurate prin
indicatorul Cowles) au scăzut cu 33%. Deoarece declinul a fost atât de dramatic, acest
eveniment a rămas cunoscut ca Marele Crah din 1929.

Crahul bursei de valori a redus substanţial cererea globală americană. Achiziţiile de


bunuri de folosinţă îndelungată şi investiţiile în afaceri au suferit un puternic recul în
urma crahului. O explicaţie plauzibilă ar fi că criza financiară a generat o nesiguranţă
considerabilă în privinţa veniturilor viitoare, iar nesiguranţa, la rândul ei, a determinat
consumatorii şi firmele să amâne achiziţia de bunuri de folosinţă îndelungată. Deşi
pierderea de averi personale cauzată de căderea preţurilor pe acţiuni a fost relativ redusă,
crahul a scăzut cheltuielile de consum, făcându-i pe oameni să se simtă mai săraci.
Consecinţa declinului drastic în cheltuielile consumatorilor şi ale întreprinderilor a fost că
productivitatea reală în Statele Unite, care fusese într-un lent regres până atunci, a intrat
în cădere liberă la finele lui 1929 şi pe parcursul lui 1930. Astfel, deşi Marele Crah al
bursei de valori şi Marea Depresiune economică sunt două evenimente distincte, scăderea
preţurilor pe acţiuni a fost un factor care a contribuit la declinul producţiei şi la şomajul
din SUA.

PANICĂ ÎN SECTORUL BANCAR ŞI CONTRACŢII MONETARE


Următoarea lovitură adusă cererii globale a avut loc în toamna anului 1930, când primul
dintre cele patru valuri de panică în sectorul bancar a cuprins Statele Unite. O panică
bancară se produce când depunătorii îşi pierd concomitent încrederea în solvabilitatea
băncilor şi pretind ca depozitele bancare să le fie returnate în numerar. Băncile, care în
mod normal deţin doar o fracţiune din depozite ca rezerve în numerar, sunt nevoite să-şi
anuleze creditele pentru a aduna lichidităţile necesare. Acest proces de lichidare
precipitată a împrumuturilor poate determina chiar şi o bancă solvabilă să falimenteze.
SUA au fost încercate de nenumărate momente de panică bancară în toamna lui 1930, în
primăvara lui 1931 şi în toamna anilor 1931 şi 1932. Ultimul val de panică a continuat în
iarna lui 1933 şi a culminat cu „vacanţa naţională a băncilor“ declarată de preşedintele
Franklin D. Roosevelt pe 6 martie 1933. Vacanţa bancară a obligat toate băncile să se
închidă pentru public urmând să li se permită să-şi redeschidă ghişeele doar după ce
inspectorii guvernului le-au confirmat solvabilitatea. Panica a avut consecinţe serioase
asupra sistemului bancar. Până în 1933, o cincime din băncile care funcţionau la
începutul lui 1930 intraseră în faliment.

Prin însăşi natura lor, panicile în sectorul bancar sunt în mare parte incidente iraţionale şi
inexplicabile, dar unii din factorii care contribuie la declanşarea ei pot fi explicaţi.
Istoricii economiei cred că mărirea substanţială a datoriei fermelor în anii 1920, împreună
cu politicile americane care au încurajat apariţia de bănci mici şi lipsite de diversitate au
creat un mediu în care asemenea panici pot izbucni şi se pot extinde. Considerabilele
datorii ale fermierilor au fost acumulate în parte din cauza preţurilor mari ale produselor
agricole în timpul Primului Război Mondial, care i-au determinat pe fermierii americani
să apeleze la importante credite financiare în speranţa că-şi vor mări producţia investind
în proprietăţi funciare şi utilaje. Ca urmare a scăderii preţurilor pentru mărfurile agricole
după război, fermierii au întâmpinat dificultăţi în achitarea ratelor de împrumut.

Rezerva Federală a avut tentative neconvingătoare de a preîntâmpina panica bancară.


Economiştii Milton Friedman şi Anna J. Schwartz, în bine cunoscutul studiu O istorie
monetară a Statelor Unite, 1867–1960 (A Monetary History of the United States, 1867–
1960; 1963) au susţinut că moartea în 1928 a lui Benjamin Strong, guvernator al Băncii
Rezervei Federale din New York încă din 1914, a fost o cauză semnificativă a acestei
ineficienţe. Strong a fost un conducător viguros, care înţelegea capacitatea băncii centrale
de a limita panicile. Moartea sa a lăsat un vid de putere la Rezerva Federală şi a permis
unor persoane din conducere cu concepţii mai opace să blocheze orice intervenţie
eficientă. Panicile au cauzat o creştere dramatică a totalului de lichidităţi pe care oamenii
doreau să-l deţină acasă în detrimentul depozitelor bancare. Creşterea raportului între
banii gheaţă şi depozite a fost motivul principal pentru scăderea rezervei monetare cu
31% între 1929 şi 1933. Pe lângă faptul că a permis panicii să reducă rezerva monetară a
SUA, Rezerva Federală a redus deliberat rezerva monetară şi a mărit ratele dobânzilor în
septembrie 1931, când Marea Britanie a fost nevoită să renunţe la etalonul aurului, iar
investitorii se temeau că şi Statele Unite vor proceda la fel.

Cercetătorii cred că asemenea declinuri ale rezervei monetare provocate de hotărârile


Rezervei Federale au avut un profund efect de contracţie a productivităţii. Poate că o
imagine simplă evidenţiază cel mai bine rolul predominant jucat de colapsul monetar în
Marea Depresiune în SUA. În vremuri de normalitate economică, precum anii 1920, atât
rezerva monetară, cât şi productivitatea tind să crească în mod constant. Dar la începutul
anilor 1930 ambele s-au prăbuşit. Colapsul rezervei monetare a inhibat cheltuielile în mai
multe privinţe. Probabil cea mai relevantă a fost că regresul preţurilor reale şi cel al
rezervei monetare a determinat consumatorii şi oamenii de afaceri să se aştepte la o
eventuală deflaţie, manifestată prin scăderea salariilor şi a preţurilor. În consecinţă, deşi
ratele nominale ale dobânzilor erau foarte coborâte, populaţia s-a ferit de împrumuturi de
teamă că salariile şi profiturile viitoare vor fi insuficiente pentru acoperirea ratelor de
credit. La rândul ei, această ezitare a dus la reducerea severă a cheltuielilor, fie ele de
consum sau sub forma investiţiilor de afaceri. Panica a exacerbat cu certitudine
diminuarea cheltuielilor, deoarece a generat pesimism şi neîncredere. De asemenea,
falimentul atâtor bănci a perturbat sistemul de împrumuturi, reducând astfel fondurile
disponibile pentru investiţiile financiare.

AURUL CA STANDARD
Unii economişti argumentează că Rezerva Federală a permis sau chiar a cauzat căderile
enorme ale rezervei monetare americane parţial pentru a menţine etalonul-aur. La
adăpostul său, fiecare ţară îşi determina valoarea monedei recurgând la aur ca unitate de
măsură şi întreprindea acţiuni monetare pentru a-şi proteja preţul fixat. Este posibil, dacă
Rezerva Federală ar fi întreprins acţiuni mai energice ca răspuns la panicile bancare, să se
fi stârnit un val de neîncredere printre economiile străine care ar fi considerat că SUA ar
avea de gând să renunţe la etalonul-aur. Ar fi rezultat un mare aflux al aurului peste
graniţe, iar SUA ar fi fost obligate să devalorizeze aurul. De asemenea, dacă Rezerva
Federală nu ar fi impus o oarecare rigiditate economică în toamna lui 1931, exista riscul
unor atacuri speculative asupra dolarului, care ar fi forţat SUA să abandoneze
etalonul-aur laolaltă cu Marea Britanie.

Deşi se poartă polemici în privinţa impactului pe care etalonul-aur l-a avut în limitarea
politicilor monetare americane, nu încape îndoială ca a fost un factor-cheie în propagarea
declinului economic al Americii către restul lumii. Prin etalonul-aur, dezechilibrele din
comerţ sau din cursul de valori au determinat o creştere a vânzărilor de aur pe pieţele
internaţionale. De exemplu, la mijlocul anilor 1920 cererea internaţională puternică
pentru bunuri americane, precum acţiunile şi obligaţiunile, a adus considerabile influxuri
de aur în SUA. În acelaşi mod, decizia Franţei, luată după Primul Război Mondial, de a
reveni la etalonul-aur în condiţiile deprecierii francului a condus la surplusuri comerciale
şi la un substanţial influx de aur.

Marea Britanie a ales să se întoarcă la etalonul-aur după Primul Război Mondial la


paritatea antebelică. Însă inflaţia din timpul războiului presupunea aprecierea lirei, iar
această apreciere a atras deficituri comerciale şi importante afluxuri de aur după 1925.
Pentru a împiedica reducerea rezervei de aur, Banca Angliei a crescut substanţial rata
dobânzilor. Rata mare a dobânzilor a descurajat achiziţiile de bunuri şi investiţiile,
producând o rată mare a şomajului în Marea Britanie pe tot parcursul celei de-a doua
jumătăţi a anilor 1920.

Odată ce economia americană a început să se contracte sever, tendinţa de influx al aurului


din alte ţări spre Statele Unite s-a intensificat. Factorul determinant a fost deflaţia din
SUA, care făcea bunurile americane deosebit de dezirabile pentru străini, în timp ce
veniturile mici reduceau cererea americană pentru produsele străine. Pentru a contracara
tendinţa rezultantă către un surplus comercial american dublat de influxuri de aur venit de
peste hotare, băncile centrale din lume au ridicat ratele dobânzilor. În principiu,
menţinerea etalonului internaţional al aurului pretindea o contracţie monetară masivă în
toate economiile lumii pentru a o egala pe cea care avea loc în SUA. Consecinţa a fost un
regres al productivităţii şi al preţurilor în multe ţări, care, la rândul său, aproape că a
egalat criza din SUA.

Crize financiare şi panici bancare au avut loc într-un număr de ţări în afară de Statele
Unite. În mai 1931 dificultăţile întâmpinate de Creditanstalt, cea mai mare bancă a
Austriei, în efectuarea plăţilor au declanşat un lanţ de crize financiare care au acoperit o
mare parte a Europei şi au determinat Marea Britanie să renunţe la etalonul-aur. Printre
ţările cele mai afectate de falimentele bancare şi de volatilitatea pieţelor financiare s-au
numărat Austria, Germania şi Ungaria. Aceste crize bancare răspândite ar fi putut să fie
rezultatul slabei organizări, al altor factori locali sau pur şi simplu al propagării de la o
ţară la alta. În plus, deoarece forţa celelalte ţări să se ralieze deflaţiei din SUA,
etalonul-aur a redus valoarea garanţiilor suplimentare ale băncilor, făcându-le mai
vulnerabile la cererile de lichidare a depozitelor bancare. Ca şi în SUA, panica în sectorul
bancar şi alte perturbări ale pieţei financiare din alte ţări au dus la scăderea productivităţii
şi a preţurilor.

CREDITE ŞI COMERŢ INTERNAŢIONAL

Unii cercetători accentuează asupra importanţei pe care o au şi alte circumstanţe


economice internaţionale. Creditele externe înspre Germania şi America Latină au
căpătat o amploare apreciabilă la mijlocul anilor 1920, însă împrumuturile externe
americane au scăzut în 1928 şi 1929 din cauza ratelor de dobândă în urcare şi a
dezvoltării bursei de valori din Statele Unite. Această reducere a împrumuturilor externe
ar putea să fi contribuit la contracţiile ulterioare ale sistemului de credite şi la reculul de
productivitate în ţările debitoare. În Germania, care a avut o inflaţie foarte rapidă
(hiperinflaţie) la începutul anilor 1920, este posibil ca autorităţile monetare să fi ezitat să
aplice politici de expansiune pentru a contracara ritmul lent al economiei, fiindcă se
temeau că vor reactiva inflaţia. Efectele reducerii creditelor externe ar putea explica de ce
economiile Germaniei, Argentinei şi Braziliei au început să se clatine înainte ca Marea
Depresiune să se declanşeze în SUA.

Adoptarea tarifului Smoot-Hawley în 1930 în SUA şi apariţia la scară globală a


politicilor comerciale protecţioniste au creat alte complicaţii. Tariful Smoot-Hawley era
menit să majoreze veniturile fermelor prin reducerea competiţiei externe pe piaţa
produselor agricole. Însă şi alte ţări au urmat exemplul, atât ca măsură de represalii, cât şi
în încercarea de a corecta dezechilibrele comerciale. Cercetătorii sunt de părere că aceste
politici ar fi putut reduce comerţul într-o oarecare măsură, dar nu au fost o cauză majoră a
depresiunii în cazul marilor producători industriali. Totuşi, politicile protecţioniste ar
putea să fi contribuit la extraordinara cădere a preţurilor mondiale pentru materiile prime,
care a produs probleme serioase ale balanţei de plăţi pentru ţările producătoare de bunuri
neprelucrate din Africa, Asia şi America Latină şi a determinat politici de contractare
fiscală şi monetară în acele state.

SURSELE RECUPERĂRII ECONOMICE

Ţinând cont de influenţa covârşitoare pe care au avut-o contracţia monetară şi


etalonul-aur în declanşarea Marii Depresiuni, nu este surprinzător că deprecierile valutei
şi expansiunile monetare au fost principalele surse de relansare economică în întreaga
lume. Există o corelaţie remarcabilă între perioadele în care diverse state au abandonat
etalonul-aur (ori şi-au depreciat substanţial valuta) şi perioadele în care au reînceput
creşterile de productivitate economică. De exemplu, Marea Britanie, forţată să renunţe la
etalonul-aur în septembrie 1931, şi-a revenit destul de repede, în timp ce SUA, care nu
şi-au depreciat efectiv moneda până în 1933, s-au relansat economic mult mai târziu. În
mod similar, în Argentina şi Brazilia, care au început procesul de depreciere în 1929,
criza nu a căpătat proporţii, situaţia economică fiind deja stabilă în 1935. Pe de altă parte,
Belgia şi Franţa, state din „Blocul Aurului“, încă tributare etalonului-aur şi deloc grăbite
să-şi deprecieze moneda, aveau, chiar şi în 1935, o producţie economică la cote
semnificativ mai mici decât cele din 1929.

Însă deprecierea nu a determinat direct creşterea productivităţii, ci a permis, mai degrabă,


statelor afectate să-şi mărească rezervele monetare fără a avea grija cursului aurului şi a
ratelor de schimb. Ţările care s-au folosit mai mult de această libertate de acţiune au avut
o revenire economică mai spectaculoasă. Expansiunea monetară din SUA la începutul lui
1933 a fost deosebit de dramatică. Rezerva americană s-a mărit cu aproape 42% între
1933 şi 1937. Această expansiune monetară s-a datorat în mare măsură influxului
substanţial de aur către Statele Unite, motivat parţial de tensiunile politice crescânde în
Europa, care, ulterior, au culminat cu Al Doilea Război Mondial. Expansiunea monetară
a stimulat cheltuielile prin scăderea ratelor dobânzilor şi prin credite mai accesibile. De
asemenea, a indus aşteptări de inflaţie, mai degrabă decât de deflaţie, insuflând astfel mai
multă încredere potenţialilor debitori că salariile şi profiturile lor vor fi suficiente pentru a
acoperi ratele unui eventual împrumut. Un semnal evident că expansiunea monetară a
stimulat reabilitarea economică a SUA prin încurajarea creditelor a fost creşterea
cheltuielilor efectuate de consumatori şi întreprinderi pentru produse în rate, precum
maşini, camioane şi utilaje, în detrimentul cheltuielilor de consum pentru servicii.

Politicile fiscale au avut un rol minor în stimularea relansării economice în SUA. Legea
veniturilor din 1932 a mărit rata taxelor, în mare pentru a echilibra bugetul federal, şi,
prin aceasta, a dat o nouă lovitură care a produs contracţia economiei, descurajând în
continuare cheltuielile. Programul New Deal (Noua Înţelegere) al preşedintelui Franklin
D. Roosevelt, iniţiat la începutul lui 1933, a inclus un număr de noi programe federale cu
scopul de a genera procesul de relansare economică. Bunăoară, Administraţia Lucrărilor
Publice (Works Progress Administration; WPA) a angajat şomeri să lucreze la proiecte de
construcţie a clădirilor guvernamentale, iar Autoritatea bazinului hidrografic al râului
Tennessee (Tennessee Valley Authority; TVA) a construit baraje şi centrale electrice
într-o zonă deosebit de afectată de criză. Totuşi, creşterile efective ale cheltuielilor
guvernamentale şi ale deficitului de buget guvernamental au fost mici comparativ cu
dimensiunile economiei americane. Acest fapt este cu atât mai evident când luăm în
considerare deficitele bugetare la nivelul fiecărui stat, întrucât aceste deficite se
accentuau chiar după ce deficitul federal se stabiliza. În consecinţă, noile programe de
cheltuieli iniţiate de New Deal au avut asupra economiei un efect redus de expansiune.
Rămâne de discutat dacă au avut totuşi efecte pozitive asupra atitudinii consumatorilor şi
mediului de afaceri.

Este posibil ca unele programe din cadrul politicii New Deal chiar să fi stingherit
redresarea. De exemplu, Legea redresării industriei naţionale din 1933 a pus bazele
Administraţiei Naţionale de Relansare (National Recovery Administration; NRA), care
avea rolul de a încuraja întreprinderile din fiecare sector industrial să adopte un cod de
comportament. Aceste coduri descurajau competiţia între firme în stabilirea preţurilor,
stabileau salarii minime în fiecare sector industrial şi, uneori, impuneau limitarea
producţiei. La fel, Legea regularizării agricole din 1933 a dus la înfiinţarea Administraţiei
de Regularizare Agricolă (Agricultural Adjustment Administration; AAA), care a impus
reguli şi a acordat stimulente materiale fermierilor pentru a limita producţia, în speranţa
că astfel vor creşte preţurile produselor agricole. Studiile moderne sugerează că asemenea
practici anticompetitive şi linii directoare în privinţa salariilor şi preţurilor au cauzat
inflaţia la începutul perioadei de relansare în SUA şi au descurajat reangajările şi
producţia.

Relansarea economică în SUA a fost blocată de o altă recesiune care a început în mai
1937 şi a durat până în iunie 1938. Una dintre sursele recesiunii din 1937–1938 a fost
decizia Rezervei Federale de a înăspri cerinţele pentru rezervele monetare. Această
decizie, generată de temerile că economia ar putea fi expusă exceselor speculative, a
provocat nu doar întreruperea creşterii rapide a rezervei monetare, ci chiar o nouă cădere
a sa. Contracţiile fiscale şi scăderea investiţiilor în stocuri de marfă din cauza tulburărilor
sindicale sunt tot atâţia factori agravanţi ai crizei. Faptul că Statele Unite au resimţit o a
doua contracţie economică foarte severă înainte să-şi fi revenit din enormul declin de la
începutul anilor 1930 este motivul principal pentru care SUA au rămas în criză un întreg
deceniu.
Al Doilea Război Mondial a avut doar un rol modest în relansarea economică americană.
În pofida recesiunii din 1937–1938, în 1939 PIB-ul real în SUA era mult peste cotele
dinaintea depresiunii, iar în 1941 ajunsese la distanţă de doar zece procente faţă de
tendinţa pe termen lung. Astfel, în mod fundamental, SUA îşi reveniseră în mare măsură
înainte de majorarea cheltuielilor militare. Concomitent, economia SUA era cumva sub
valorile impuse de tendinţele economice, la începutul războiului, iar rata şomajului era de
cca zece procente în 1941. Deficitul bugetului guvernamental a crescut rapid în 1941 şi
1942 pentru a întări forţa militară, iar Rezerva Federală a răspuns ameninţării şi, mai
târziu, realităţii războiului asigurându-se de creşterea importantă a rezervei monetare în
această perioadă. Politicile fiscale şi monetare expansioniste, dublate de recrutările în
masă începute în 1942, au reîntors îndată economia pe făgaş ascendent şi au redus rata
şomajului la cotele dinaintea Marii Depresiuni. Deci, chiar dacă războiul nu a fost
factorul determinant pentru revenirea economiei pe trend ascendent în SUA, conflagraţia
mondială a jucat un rol în combaterea şomajului.

Însemnătatea expansiunii fiscale, în special a cheltuielilor militare, în stimularea


relansării economice a variat substanţial de la ţară la ţară. Marea Britanie, asemenea
SUA, nu a folosit expansiunea fiscală în deosebită măsură la începutul revenirii sale.
Totuşi, şi-a mărit considerabil cheltuielile militare după 1937. Franţa a crescut taxele la
mijlocul anilor 1930 în efortul de a proteja etalonul-aur, dar, apoi, a avut mari deficite
bugetare începând cu 1936. Însă efectul de expansiune al acestor deficite a fost
contracarat întrucâtva de o legiferare a reducerii săptămânii de lucru în Franţa de la 46 la
40 de ore – o schimbare care mărea costurile şi reducea producţia. Politicile fiscale au
fost folosite cu mai mult succes în Germania şi Japonia. Deficitul bugetar german ca
parte a produsului intern s-a mărit nesemnificativ la începutul revenirii economice, dar a
crescut exponenţial după 1934, ca rezultat al cheltuielilor în lucrările publice şi
reînarmare. În Japonia, cheltuielile guvernului, mai ales cele în domeniul militar, s-au
mărit de la 31 la 38% din PIB între 1932 şi 1934, soldându-se cu deficite bugetare
importante. Stimulul fiscal, combinat cu o expansiune monetară substanţială şi cu un yen
depreciat, a readus economia niponă la ocuparea totală a forţei de muncă într-un timp
relativ scurt.
IMPACTUL ECONOMIC

Cel mai devastator impact al Marii Depresiuni a fost suferinţa umană fără precedent.
Într-o scurtă perioadă de timp, productivitatea la scară globală şi nivelul de trai s-au
prăbuşit brusc. Până la o pătrime din forţa de muncă a ţărilor industrializate s-a aflat în
neputinţa de a-şi găsi de lucru la începutul anilor 1930. Deşi condiţiile economice au
început să se amelioreze spre mijlocul anilor 1930, redresarea totală nu s-a înfăptuit decât
la finele deceniului.

De asemenea, Marea Depresiune şi răspunsul politic la ea au schimbat radical economia


mondială. Cel mai evident, au grăbit, dacă nu chiar produs, sfârşitul etalonului
internaţional al aurului. Deşi, după Al Doilea Război Mondial, a fost restabilit un sistem
de rate fixe de schimb valutar, graţie sistemului Bretton Woods, economiile lumii nu au
mai aderat la sistemul respectiv cu convingerea şi fervoarea pe care au avut-o faţă de
etalonul-aur. Până în 1973, ratele de schimb fixe fuseseră abandonate în favoarea
cursurilor de schimb flotante (sau flexibile).

Atât uniunile sindicale, cât şi sistemele de ajutor social s-au dezvoltat substanţial în anii
1930. În SUA, numărul membrilor de sindicat a crescut de mai bine de două ori între
1930 şi 1940. Această tendinţă a fost stimulată pe de o parte de şomajul sever al anilor
1930 şi de promulgarea Legii naţionale a raporturilor sindicale (National Labor Relations
Act, 1935), numită şi Legea Wagner, care încuraja negocierile colective. Statele Unite au
pus bazele plăţii compensaţiilor pentru şomaj şi asigurărilor pentru persoanele în etate şi
moştenitori prin Legea asigurărilor sociale (Social Security Act, 1935), promulgată ca
reacţie la privaţiunile anilor 1930. Este neclar dacă aceste schimbări ar fi avut eventual
loc în SUA dacă nu s-ar fi produs Marea Depresiune. În multe ţări europene numărul
membrilor sindicali a crescut şi s-au instituit pensiile de stat înainte de anii 1930. Cu toate
acestea, ambele tendinţe s-au amplificat în Europa în timpul Marii Depresiuni.

În multe ţări, controlul guvernamental al economiei, mai ales al pieţelor financiare, a luat
amploare în acea perioadă. SUA, de exemplu, au înfiinţat Comisia Titlurilor de Valoare şi
a Bursei (Securities and Exchange Commission; 1934) pentru a controla emiterea de noi
acţiuni şi practicile comerciale din cadrul bursei de valori. Legea bancară (Banking Act)
din 1933, numită şi Legea Glass-Steagall, a prevăzut asigurarea depozitelor bancare în
SUA şi a interzis băncilor să gireze sau să emită titluri de valoare. Asigurările depozitelor
bancare, preluate în practica economică globală abia după Al Doilea Război Mondial, au
eliminat panicile bancare din seria de circumstanţe agravante ale recesiunii în SUA după
1933.

Marea Depresiune a jucat un rol crucial şi în dezvoltarea politicilor macroeconomice


destinate moderării recesiunilor şi revirimentelor economice. Caracterul determinant al
reducerii cheltuielilor şi al contracţiei monetare în perioada depresiunii a stat la baza
lucrării economistului britanic John Maynard Keynes, Teorie generală a ocupării forţei
de muncă, a dobânzii şi a banilor (General Theory of Employment, Interest, and Money,
1936). Teoria lui Keynes a sugerat că majorarea cheltuielilor guvernamentale, micşorarea
impozitelor şi expansiunea monetară ar putea fi folosite pentru a combate depresiunea
economică. Aceste propuneri, precum şi consensul crescând că guvernul ar trebui să
încerce să stabilizeze piaţa muncii au influenţat adoptarea unor politici economice mult
mai proactive din anii 1930 încoace. Adunările legislative şi băncile centrale din întreaga
lume încearcă acum periodic să prevină sau să atenueze recesiunile. E greu de spus dacă
o asemenea schimbare ar fi avut loc în cazul în care Marea Depresiune nu s-ar fi produs.
Este clar că această schimbare a redus şansele ca un declin în cheltuieli să fie lăsat să se
multiplice şi să se răspândească în întreaga lume, aşa cum s-a întâmplat pe parcursul
Marii Crize a anilor 1930.