Piata Fortei Munca

CUPRINS : ……………………………………………………………………….
-2
INTRODUCERE……………...………………………………………………….-3
Capitolul I : PARTICULARITĂŢILE PIEŢEI FORŢEI DE MUNCĂ..…….-4
1.1 Piaţa muncii, cererea şi oferta de muncă ……………...…………………...-4

1.2 Segmentarea pieţii muncii. Formarea nivelului salariului pe diferite pieţe7
1.3 Principalii factori perturbatori ai echilibrului macroeconomică ………...-9
Capitolul II : PROBLEMELE OCUPĂRII FORŢEI DE MUNCĂ ÎN

ECONOMIE ....................................................................................................... -11
2.1 Concept de şomaj,cauzele şi formele lui …………………………………..-11

2.2 Costurile sociale ale şomajului……………………………………………. -14
2.3 Politici de ocupare a forţei de muncă ……………………………………..-16
Capitolul III : FORŢA DE MUNCĂ ÎN REPUBLICA MOLDOVA –

PROBLEME ŞI SOLUŢII……………………………………………………..-19
CONCLUZIE …………………………………………………………………...-31
ANEXE………………………………………………………………………......-33
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………..-37
INTRODUCERE
După Dicţionarului explicativ al limbii române, munca este o activitate
conştientă, specifică omului, îndreptată spre un anumit scop, pe parcursul căreia
omul efectuează, reglementează şi controlează prin acţiunea sa schimbul de materii
între el şi natură, pentru satisfacerea nevoilor sale.
Antoine de Saint Exupéry, numeşte această activitate: “Calitate a omului, care
nu are nici un nume. Această calitate poate fi însoţită de veselia cea mai zâmbitoare.
Este acea calitate a tâmplarului care se aşează de la egal la egal în faţa bucăţii sale
de lemn, o pipăie, o măsoară, şi, departe de a o trata cu uşurinţă, îşi adună pentru ea
toată priceperea”.
Munca - factor de producţie activ şi determinant în activitatea economică,
impune o analiză amplă la nivel macroeconomic şi microeconomic. Munca ocupă,
în universul sociologilor, un loc important. Ea mobilizează iscusinţele, permite
omului să depăşească constrângerile mediului şi contribuie astfel la crearea
bogăţiilor. Veniturile care îi sunt asociate constituie o componentă esenţială a
cererii reprezentate de gospodării şi permit accesul la consum. Indiferent că este
vorba de atribuirea posturilor, de ierarhia calificărilor, sau de organizarea relaţiilor
profesionale, gestiunea resurselor umane regrupează aceste diferenţe caracteristice
şi pune în joc mai multe problematici. Unele trimit la dezbateri teoretice, altele se
referă la contribuţii mai factuale; de exemplu, cum se explică progresia şomajului
de lungă durată: trebuie să incriminăm rigiditatea aparatului productiv, să ne
pronunţăm în favoarea unei redefiniri a procedurilor de indemnizare sau să evocăm
recompunerea relaţiilor sociale; trebuie să raţionăm în termeni de integrare şi de
polivalenţă sau să punem accent pe delocalizarea activităţilor şi reducerea
posibilităţilor de angajare. O altă temă de actualitate: precarizarea locurilor de
muncă, inegalităţile dintre categoriile mâinii de lucru ce riscă să se accentueze.
Determinînd, astfel, că munca este factorul primordial în activitatea
economică, piata muncii va reprezenta felul în care toate persoanele se încadrează
în activitatea economică, variaţia cererii şi ofertei de locuri de muncă în dependenţă
de mai mulţi factori.
În capitolul I voi vorbi despre particularităţile, echilibrul pieţii forţei de muncă,
majoritatea factorii ce influentează acest echilibru, segmentarea pieţii muncii şi
formarea nivelului salariului pe diferite pieţe.
Capitolul II include şomajul, cauze, forme şi costurile lui, politici de ocupare a
forţei de muncă, nesiguranţa efectelor politicii macroeconomice.
In capitolul III sunt redate datele generale despre ocupare şi şomaj,
caracteristica acestuia, probleme şi soluţii.
3
Capitolul I: PARTICULARITĂŢILE PIEŢEI FORŢEI DE MUNCĂ
1.1 Piaţa muncii, cererea şi oferta de muncă
Piaţa muncii reprezintă spaţiul economic în care tranzacţionează în mod liber
utilizatorii de muncă (deţinătorii de capital) în calitate de cumpărători şi posesorii
resursei de muncă, în calitate de vînzători, în care, prin mecanismul preţului
muncii, al concurenţei libere între agenţii economici, al altor mecanisme specifice,
se ajustează cererea şi oferta de muncă.
Pe piaţa muncii se întîlnesc şi se confruntă două forţe, se manifestă două
comportamente :
- vînzătorul de muncă, ofertantul acestui articol specific (solicitantul de
locuri de muncă), care aşteaptă maximum de avantaj net de pe urma vânzării, a
închirierii muncii sale (maximum de utilităţi şi minimum de dezutilităţi);
- cumpărătorul de forţă de muncă, utilizatorul, (cel ce oferă locuri de
muncă), care, la rândul lui, asteaptă maximum de profit.
Ca piaţă derivată, aceasta are funcţia majoră de a asigura activităţile social-
economice cu resursele de muncă în cantitatea, structurile şi calitatea necesară.
Daca marfa produsă cu o anumită fortă de muncă nu se vinde, nu-şi găseşte
cumpărătorii, atunci nici resursa de muncă folosită la producerea acelei mărfi nu-şi
va mai găsi cerere. Anticipând, se poate spune că specificitatea acestei pieţe
decurge şi din diferenţa dintre salariu şi preţul celorlalte bunuri, în
sensul că numai salariul real oscilează (ca şi preţurile normale), salariul nominal
înregistrând creşteri continue.
Oferta de muncă se delimitează în cadrul potenţialului demografic printr-o
serie de criterii, de condiţii socio-demografică, de opţiuni ale persoanelor cu vârsta
legală de muncă şi apte de muncă.
Oferta de muncă constituie acele resurse de muncă, acel potenţial de muncă,
care se încadrează în categoria de ofertă pe baza criteriului salarizării. Oferta de
muncă se manifestă prin cerere de locuri de muncă salariată, în angajarea ca
salariaţi.
După cum se ştie, trei sunt factorii principali care influenţează oferta de
muncă la acest nivel :
(a) mărimea salariului (normal, real);
(b) raportul dintre utilitatea şi dezutilitatea muncii (respectiv, relaţia dintre
efortul individual şi costul de oportunitate);
(c) nevoia de a subzista a salariului şi a familiei sale.
Ţinând seama de influenţa acestor factori, curba ofertei de muncă este atipică,
cum se poate observa în graficul de mai jos.
4
O’
S1 B
A
So
O
/ / / / /
2 4 6 8 10 Cantitatea de muncă
Figura 1. Curba atipică a ofertei de muncă
Oferta de muncă este formată din munca pe care o pot depune membrii
societăţii în condiţii salariale. Prin urmare, în oferta de muncă nu se include femeile
casnice, studenţii, militarii în termen şi alţi oameni care depun activităţi nesalariale.
Oferta de muncă se exprimă prin numărul celor apţi de muncă sau populaţia
aptă disponibilă din care se scade numărul femeilor casnice, al studenţilor şi al celor
care nu doresc să se angajeze în nici o activitate, întrucît, au resurse pentru existenţa
sau au alte preocupări.
Cererea şi oferta de muncă nu trebuie considerate prelungiri simple şi directe
ale cererii şi ofertei de bunuri economice pe o altă piaţă, ci ca nişte categorii
specifice cu un conţinut care le este propriu. În acest sens se impun atenţiei
următoarele aspecte:
 Oferta de muncă în ansamblul său se formează în decursul unui timp
îndelungat în care creşte şi se instruieşte fiecare generaţie de oameni pînă la vârsta
la care se poate angaja;
Posesorii forţei de muncă au o mobilitate relativ redusă; oamenii nu se
deplasează dintr-o localitate în alta şi nu-şi schimbă cu uşurinţă munca, ci sunt
ataşaţi mediului economico-social, chiar dacă nu au avantaje economice. De
asemenea, oferta de muncă depinde de vârstă, sex, starea sănătaţii, psihologie,
condiţii de muncă etc, aspecte care nu sunt neapărat de natură economică;
Oferta de forţă de muncă este eminamente perisabilă şi are caracter relativ
rigid. Cel ce face oferta trebuie să trăiască, nu poate aştepta oricît angajarea pe un
loc de muncă;
Generaţiile de tineri nu sunt crescute de părinţii lor ca nişte mărfuri sau
numai pentru a deveni salariaţi, ci ca oameni. De aceea, oferta de muncă nu se
formează în exclusivitate pe principiile economiei de piaţă.
5
Cererea şi oferta de muncă nu sunt omogene, ci de comun din segmente şi
grupuri neconcurenţiale sau puţin concurenţiale, neputîndu-se subsitui reciproc
decît în anumite limite sau deloc.
Piaţa muncii, ca expresie a raporturilor dintre cerere şi ofertă, se desfăşoară în
două trepte sau faze. Prima se manifestă pe ansamblul unei economii sau pe
segmente mari de cerere şi ofertă, determinate de particularităţile tehnico-
economice ale activităţilor. În cadrul acestei faze, se formează codiţiile generale de
angajare ale salariaţilor, se conturează principiile care acţionează la stabilirea
salariilor şi o anumită tendinţă de stabilire a salariilor la un nivel înalt sau scăzut. A
doua fază reprezintă o continuare a celei dintîi şi constă în întîlnirea cererii cu oferta
de muncă în termeni reali, în funcţie de condiţiile concrete ale firmei şi salariaţilor
ei. Cererea se dimensionează precis, ca volum şi structură, pe baza contractelor şi a
altor angajamente asumate de firmă, iar oferta se delimitează şi ea pornind de la
programul de muncă, număr de ore suplimentare pe care salariaţii acceptă să le
efectueze sau nu, în funcţie de nevoile şi aspiraţiile lor, de situaţia socială şi
economică etc. la momentul respectiv.
Cererea de muncă are ca punct de plecare nevoia de servicii-muncă din partea
utilizatorilor acesteia. Condiţia generală a transformării nevoilor de muncă în cerere
de muncă este remunerarea sau salarizarea; aceasta se concretizează în oferta de
locuri de muncă salariate.
Cererea de muncă şi oferta de muncă sunt categorii şi mărimi dependente, pe de
o parte, de dezvoltarea economico-socială, de amploarea şi structurile activităţilor
economice şi ale acţiunilor sociale şi, pe de altă parte, de fenomenele şi procesele
social-demografice.
Caracterul specific al pieţei de muncă poate fi pus în evidenţă prin urmatoarele
aspecte :
a) cererea de muncă este, pe termen scurt, practic, invariabilă; crearea de
noi locuri de muncă presupune dezvoltarea activităţilor existente şi iniţierea altora
noi, probleme complexe care nu se pot realiza decît în timp;
b) oferta de muncă, la randul ei se formează în decursul unui orizont de timp
îndelungat, timp în care noua generaţie ajunge la vârsta legală de muncă şi se
instruieşte;
c) oferta de muncă îşi pune amprenta asupra modului de satisfacere a
cererii de muncă;
d) modalitatea redusă a forţei de muncă, a posesorului acestuia; oamenii
sunt ataşaţi mediului social-economic în care s-au format şi unde trăiesc; avantajele
economice oferite de alte zone (localităţi) nu îşi exercită nelimitat rolul în ceea ce
priveşte deplasările oamenilor spre noi locuri de muncă;
e) oferta de muncă depinde şi de alţi factori decît cei economici(vârsta,
starea sănătăţii, psihologia oamenilor).
6
1.2 Segmentarea pieţei muncii.Formarea nivelului salariului pe diferite
pieţe
În ultimele decenii, analiştii au ajuns la concluzia că nu există o unică piaţă a
muncii la scara economiei naţionale.Segmentarea pieţei muncii se întemeiază pe
condiţiile generale de existenţă şi manifestare a sistemelor reale contemporane.
Astfel, sistemul economic de piaţă real presupune o relaţie de independenţă
specifică a unuia din sectoarele arătate de celălalt.Corespunzător, există şi o piaţă a
muncii duală, fiecare având o anumită autonomie şi fiind relativ izolată de celelalte
segmente.Pe diferitele pieţe există condiţii inegale pentru salariaţi, în ceea ce
priveşte condiţiile de muncă şi nivelurile salariilor, în ce priveşte realizarea
profesională etc.
Segmentele reale ale pieţei muncii sunt analizate prin folosirea mai multor
criterii de grupare, în funcţie de fiecare criteriu existând diferite genuri de pieţe ale
muncii.
Astfel, se constată cel puţin următoarele criterii :
a) după forma de proprietate – piaţa muncii a sectorului privat şi piaţa
întreprinderilor publice (de pildă, piaţa producătorilor de armament), în general,
piaţa sectorului public;
b) după dimensiunile utilizatorilor de muncă – piaţa muncii (a cererii de
muncă) din partea marilor firme şi piaţa muncii pentru micile întreprinderi;
c) după gradul de organizare a ofertei de muncă – piaţa nestructurală, a
salariaţilor liberi şi piaţa salariaţilor sindicalizaţi.
Mecanismul pieţei muncii în condiţiile pieţei cu concurenţă perfectă este, ca şi
în cazul bunurilor economice, un model teoretic de analiză.
Piaţa oligopsonică – constă în acea situaţie de piaţă cînd cîteva firme
mari deţin angajarea unei părţi considerabile din oferta de muncă posibilă. Aceste
firme caută să menţină această pondere şi această structură de angajaţi prin
modificarea salariilor. Firmele cu poziţie de oligopson plătesc salarii mai mari
pentru a atrage forţa de muncă cu calificări superioare din alte ramuri şi sectoare .
Piaţa cu monopol bilateral – deţine un rol semnificativ în rîndul
pieţelor perfecte ale muncii. Acest segment al pieţei muncii are o pondere mare în
ţările dezvoltate. Ea se identifică cu piaţa marelui business privat, sau, reprezintă
piaţa muncii în condiţiile economiei decente .
Salariu negociat colectiv – pe această piaţă este un instrument de
analiză modernă a modului de funcţionare a pieţei muncii. Acolo unde se practică
acest salariu mecanismul negocierilor pe piaţa muncii joacă un rol mai mare sau
mai mic în funcţie de:
1. Gradul de extindere a sindicatelor salariaţiilor, de amploare a încadrării a
salariaţiilor în sindicate;
2. De încadrarea patronilor în organizaţii specifice;
3. De organizarea celor două forţe ale pieţei muncii, de combativitate a lor.
Veniturile din muncă se impart în venituri de transfer şi în rente economice.
7
Venituriele de transfer reprezintă cîştigul necesar pentru al preveni pe
purtătorul muncii să emigreze dintr-o activitate în alta; deci, este vorba de salariul
ce trbuie plătit unei persoane pentru a o motiva să desfăşoare în continuare
activitatea la care s-a angajat.
Rata economică reprezintă tot ceea ce caştigă un individ în plus faţă de
veniturile de transfer.
Mărimea relativă a acestor două elemente depinde de elasticitatea ofertei
factorilor de producţie – munca. Dacă oferta este mică, renta economică deţine în
ansamblul salariului o pondere mai mare şi invers.
Să luăm exemplul pieţei muncii asistentelor medicale şi să o surprindem în
graficul de mai jos. Plecînd de la punctul a spre punctul b, pe măsura ce salariul
creşte, tot mai multe persoane sunt atrase de profesia respectivă. La fiecare nivel al
salariului, noile asistente vor primi exact atît cît este necesar pentru a fi convinse să
lucreze la nivelul acestui salariu. Pentru ultimele intrate, salariul reprezintă numai
venituri de transfer.
b
Se
1
a 2 c
O Qe
8
1.3 Principalii factori care influienţează asupra modificării echilibrului
pieţei muncii
Problema ce se impune a fi clarificată în continuare este să identificăm
principalii factori perturbatori ai echilibrului economiei corespunzătoare utilizării
integrale a forţei de muncă, şi modul cum influenţeaza fiecare factor acest echilibru.
În primul rînd, factorul perturbator poate fi chiar politicianul(politicienii)
care, ori elaborează o politica monetară sau fiscală eronată ce are efecte inverse
decît se aşteaptă, ori elaborează o politică justă de reducere a ratei şomajului şi de
înbunătăţire a mersului economiei în perioadele dinaintea alegerilor. Acest ultim
lucru poate fi numit de ciclul afacerilor politice, concept ce exprimă corelaţia ce
există între condiţiile economice şi rezultatele electorale dintr-o ţară.
În al doilea rînd, factorul perturbator îl pot constitui unele scimbări în
condiţiile de producţie. De exmplu o creştere sau o scădere bruscă şi semnificativă a
preţului uni factorial de producţie pe piaţa mondială, pot determina importanţe
dereglări economice. Convigătoare în acest sens ni se par efectele stocului
petrolului care, prin scăderea preţului în 1986-87, au generat creşterea nivelului
veniturilor iar prin creşterile de preţ din 1973-74 şi din 1979-1980, au determinat
scăderi considerabile a venitului.
În al treilea rînd, modificări neprevăzute, din raţiuni de politică socială sau
din alte raţiuni neeconomice, ale cehltuielilor guvernamentale constituie un alt
factor perturbator. Astfel, o creştere a acestora va duce la o creştere a cererii
agregate, făcînd să crească producţia şi venitul, dacă nu sunt însoţite de măsuri
adecvate de politică fiscală şi monetară, adică de creştere corespunzătoare a
fiscalităţii şi respectiv, de aplicare a unei politici monetare destul de restrictivă.
Dimpotrivă, o reducere a cheltuielilor guvernamentale va trebui însoţită de o
reducere a fiscalităţii şi o mai mare lărgire în politica monetară, dacă nu dorim ca să
scadă producţia şi venitul.
În al patrulea rÎnd, factorul perturbator poate fi şi o modificare a exportului
determinate de o creştere bruscă a cererii din străinatate pentru produsele naţionale,
poate duce la o creştere a veniturilor, aşa cum o scădere bruscă a acestei creşteri
poate diminua veniturile. Şi într-un caz şi în altul, modificările neprevăzute ale
exportului pot provoca dereglări în economie.
În al cincilea rînd, o modificare bruscă a dorinţelor de consum ale populaţiei, la
oricare nivel dat al venitului, modificare ce nu are o motivaţie economică obiectivă,
ci pur şi simplu este o modificare subiectivă, modificare a dorinţelor de a consuma
mai mult sau mai puţin de venit, poate constitui un factor perturbator. Această
modificare va duce la o modificare corespunzătoare a funcţiei consumului precum
şi a funcţiei economiilor, deci şi a investiţiilor.
În mod similar putem asista, în al şaselea rînd, la o modificare a cheltuielilor
investiţionale, fără a fi generată neapărat de o raţiune economică. Această
modificare poate fi pusă pe o creştere sau descreştere bruscă a optimismului
investitorilor. Astfel, dacă investitorii vor căpăta brusc o speranţă de creştere a
profiturilor din activitatea investiţională, vor mări partea din venit destinată
9
economiilor, reuşind astfel să-şi crească şi mai mult veniturile prin noi investiţii.
Acest fenomen apărut, de exemplu, în fostele ţări comuniste, unde dupa revolutie a
crescut dorinţa populaţiei de a investi în construcţia de locuinţe, nu neapărat în
speranţa de a obţine un prin neplata unei chirii sau prin încasarea unor chirii în
viitor, ci pur şi simplu din dorinţa de a avea o locuinţă sigură. În mod similar poate
apare o scădere a optimismului investiţional, cu consecinţe respective asupra cererii
agregate şi a venitului.
În al şaptelea rînd, modificările spontane în cererea de bani din sectorul privat
devin un factor perturbator al activităţii economice, deoarece ele pot afecta rata
dobînzii şi, ca atare, poate afecta direct investiţiile.
Factor perturbator poate deveni şi comportarea salariilor. Astfel, creşteri
neprevăzute de salarii, fără a avea la baza raţiuni de ordin economic, adică corelări
cu sporul de producţie şi de productivitate, ci presiunea străzii, presiunea sindicală
sau interese electorale, devin puternici factori destabilizatori în economie. Tot
destabilizatori al economiei poate deveni şi o scădere nejustificată de salarii.
10
Capitolul II : PROBLEMELE OCUPĂRII FORŢEI DE MUNCĂ ÎN
ECONOMIE
2.1 Conceptul de şomaj, cauzele şi formele lui
Piaţa contemporană a muncii înglobează mai multe moduri de combinare a
factorului muncă, din punct de vedere al ocupării:
1. Echilibru – oferta şi cererea de muncă sunt egale – ocupare deplină
2. Dezechilibru
a) subocupare – oferta de muncă este mai mică decît cererea
b) supraocupare – oferta de muncă depăşeşte cererea
Echilibrul pieţei muncii trebuie să fie abordat ca:
1. Echilibru funcţional – defineşte zona de compatibilitate a ocupării forţei de
muncă şi creşterea productivităţii muncii, în condiţiile strict determinate de
producători.
2. Echilibru structural – exprimă modul de distribuire a resurselor de muncă
pe sectoare, ramuri, activităţi social-economice, profesii, calificări, zone ş.a.
3. Echilibru intern – între nevoile şi resursele de muncă, ambele condiţionate
de volumul de muncă şi cel al productivităţii.
Formele dezechilibrului pe piaţa muncii pot fi întelese numai după explicarea
termenilor: ocupare deplină, şomaj voluntar şi şomaj involuntar.
Ocupare deplină – angajarea a 96-97% din populaţia activă disponibilă,
diferenţa pînă la 100% fiind considerată şomaj natural. Aceasta reprezintă acel
volum şi acea structură a ocupării, a utilizării forţelor de muncă, care permit
obtinerea maximului de bunuri pentru acoperirea nevoilor oamenilor.
Conceptele de şomaj voluntar şi şomaj involuntar caracterizează şi
aprofundează şomajul natural.
Şomaj voluntar – constă în acea neocupare datorată refuzului sau
imposibilităţii unor persoane de a accepta salariul oferit. Un asemenea şomaj arată
că sunt şi persoane care nu pot să se angajeze într-o activitate deoarece nivelul
ridicat al salariilor, determinat prin negocieri colective, generează diminuarea
cererii de muncă.
Şomaj involuntar – include persoanele neocupate care ar fi dispuse să
lucreze, acceptînd chiar un salariu nominal mai mic decît salariul existent, sperînd
ca atunci cînd cererea efectivă de muncă se va mări, va creşte şi nivelul ocupării.
De regulă şomajul este tratat şi apreciat prin prisma celui involuntar, astfel
putem incerca să conturăm o definiţie acestui fenomen.
Şomajul este un dezechilibru al pieţei muncii la nivelul ei naţional - un
excedent al ofertei fată de cererea de muncă cu niveluri şi sensuri de evoluţie
diferite pe ţări şi perioade, ce are în prezent un caracter permanent, dar care nu
exclude definitiv existenţa stării de ocupare deplină a forţei de muncă. Şomajul se
mai poate defini ca o stare de inactivitate economică, totală sau parţială, proprie
celor care nu au loc de muncă, sunt în cautarea unuia, dar nu-şi pot găsi de lucru ca
salariaţi. Şomajul este locul de întîlnire şi de confruntare al cererii globale şi ofertei
globale de muncă.
11
Există o serie de teorii sociologice cu referire la factorii cauzatori ai şomajului:
I. Teoria clasică susţine ideea că şomajul există numai pentru persoanele care
vor să se angajeze, dar cu un salariu superior celui stabilit pe piaţa muncii. Ca
urmare, şomajul are cauză rigiditatea salariului real la scădere, nivelul prea ridicat al
acestuia pretins de lucrători şi presiunile sindicale asupra modului de determinare a
salariului care împiedică întreprinzătorii să ridice cererea de forţă de muncă la
nivelul care ar absorbi întreaga ofertă existentă la un moment dat. Şomajul voluntar
rezultă din faptul că o parte din şomeri acceptă voluntar să rămână în această
situaţie pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp. Ea s-ar datora dorinţei
lor de a avea mai multă informaţie despre locurile de muncă ce se oferă.
Considerând insuficiente informaţiile furnizate pe piaţa muncii, ei preferă să
examineze singuri ansamblul de oportunităţi în baza unor calcule de tip cost /
avantaj (costul = lipsa ocupării, iar avantajul = un loc de muncă mai bun).
II. Teoria lui John Maynard Keynes susţine ideea că şomajul involuntar există
dacă, în cazul unei creşteri uşoare, în raport cu salariul nominal, a preţurilor la
bunurile pe care le consumă muncitorii, cât şi cererea totală de mână de lucru
dispusă să muncească la salariul nominal curent, cât şi cererea totală de mână de
lucru la acel salariu, ar fi mai mari decât volumul existent al ocupării. Cauza
şomajului involuntar este insuficienţa cererii de consum. Cum cererea de forţă de
muncă e derivată din cererea pentru bunurile la producerea cărora este folosită,
explicaţia şomajului involuntar nu se găseşte pe piaţa muncii, ci pe piaţa bunurilor
şi serviciilor. O reducere a investiţiilor din diverse motive (rata dobânzii ridicată,
rata profitului inacceptabilă pentru întreprinzător, conjunctură nefavorabilă) va
reduce într-o etapă următoare producţia, întreprinzătorii nu mai sunt interesaţi să
ceară angajări, iar preţul de vânzare coboară. Diferenţa între volumul ocupării
anterioare şi cel existent în noile condiţii este şomaj involuntar, pentru că aceşti
lucrători ar accepta lucrul la salariul curent al pieţei, dar cererea este insuficientă
datorită scăderii investiţiilor, care numai încurajează investitorii să angajeze
salariaţi.
III. Concepţia neoclasică susţine că şomajul ar rezulta din înseşi procesele
creşterii, ceea ce îi oferă caracterul de fenomen “natural”. Şomajul ar rezulta din
mobilitatea forţei de muncă şi condiţiile de informare a pieţei muncii. Statisticile
arată o diminuare a perioadei medii de ocupare şi, respectiv, o mărire a duratei
medii de şomaj datorate prelungirii perioadei dintre două angajări.
Cauzele şi formele şomajului

Mecanismele pieţei muncii se află sub incidenţa numeroaselor
împrejurări, nu numai a celor strict economice, ci şi demografice, tehnice sau
ştiinţifice. El apare ca urmare a unei evoluţii nefavorabile a activităţilor social
economice, datorită solicitărilor suplimentare de muncă ale noilor generaţii sau
datorită solicitărilor de locuri de muncă ale persoanelor încadrate în vîrsta a doua.
Formele dominante de extindere ale şomajului întîlnite astăzi sunt:
• Şomajul de conversiune – afectează salariaţii care aveau locuri de muncă
stabile pînă la licenţiere, fără vechime mare în muncă. La începutul perioadei de
12
şomaj, ei sunt consideraţi favorizaţi, iar în caz de prelungire a perioadei de şomaj,
trec într-o categorie mai defavorizată.
• Şomajul repetativ – îi cuprinde pe aceia care cunosc o succesiune de
perioade de activitate şi de şomaj, mai afectaţi fiind tinerii şi cei cu calificare slabă.
• Şomajul de excluziune – reuneşte populaţia activă în care sunt incluse
persoane mai învârstă, mai puţin calificate sau aflate în şomaj de timp îndelungat,
indiferent dacă mai primesc sau nu îndemnizaţia de şomaj
În cadrul proceselor de formare a şomajului, în funcţie de
cauzele directe care îl determină, se disting mai multe forme de şomaj:
1. Şomaj ciclic – expresie a şomajului structural şi sezonier, care se formează în
faza de recesiune(criză-depresiune)a ciclului economic, sau care decurge direct din
restrîngerea activităţii economice în anumite anotimpuri ale anului.
2. Şomaj de discontinuitate – se colaborează cu reglementările privind
concediile de maternitate şi alte aspecte ale vieţii de familie.
3. Şomaj frictional – efectul dezutilizării marginale a folosirii mîinii de lucru,
care înglobează motive ce determină o persoană să nu accepte un post pentru ca
salariul primit are o utilitate sub un anumit minim.
4. Şomaj de inadaptare – determinat de imposibilitatea unei părţi a populaţiei
active denumite tehnofoba, de a utiliza şi a se adapta tehnicilor avansate actuale
care presupun abstracţie, interactivitate, viteză de execuţie şi flexibilitate deosebite.
5. Şomaj sezonier – se formează datorită restrîngerii activităţii economice în
anumite perioade , sezoane ale anului, în care condiţiile economice sunt mai puţin
prielnice, el fiind caracteristic: agriculturii, construcţiilor şi turismului.
6. Şomajul structural – este determinat de tendinţele de restructurare a
economiei pe activităţi care are loc sub incidenţa progresului tehnico-economic,
crizei energetice, fenomenelor sociale şi politice.
7. Şomaj tehnic – este determinat de întreruperea activităţii unei firme din lipsa
de comenzi pe un timp îndelungat.Cei afectaţi primesc îndemnizaţii de şomaj de la
firma respectivă. Ieşirea din şomaj are loc odată cu reluarea activităţii.
8. Şomaj tehnologic – este determinat de înlocuirea vechilor tehnici şi
tehnologii cu aparate noi, şi de centralizare a
unor capitaluri. Resorbirea lui presupune recalificarea forţei de muncă în
concordanţă cu noile cerinţe.
13
2.2 Costurile şomajului
Efectele fenomenului şomaj sunt tratate adesea unilateral. Se pune accentul fie
pe efectele resimţite de şomer şi de familia sa, fie pe cele naţionale: sociale,
economice, politice.În ceea ce ne priveşte, considerăm că asemenea efecte trebuie
privite şi apreciate în unitatea lor. Evident, ele trebuie analizate într-o anume
succesiune, care nu apare întotdeauna ca fiindlogică pentru toţi analiştii.
Costul social-economic al acestui fenomen reprezintă efortul total pe care
îl suportă populaţia, economia şi societatea care sunt afectate de şomaj.
• La nivelul persoanelor, apar aspecte de natură economică, dar şi aspecte
morale, social-culturale, chiar şi politico-militare.
• La nivelul economiei şi societăţii, costul social are în vedere aspecte ca:
- irosirea cantităţii de forţă de muncă- este un efect incontestabil al şomajului
cronic de mare amploare. Dacă acest efect este corelat cu rolul activ al factorului
muncă şi cu caracterul neconservabil al muncii, atunci el apare în adevărata sa
lumină, ca o adevărată pierdere de mare amploare.
- diminuarea intensităţii dezvoltării economice- există şi opinia opusă,
conform căreia existenţa şomajului este un factor de presiune asupra celor ce
lucrează, aceştea muncind cu intensitate sporită şi asigurînd o creştere a producţiei
naţionale mai mare decît dacă ar fi ocupaţi toţi cei disponibili.
- scăderea veniturilor bugetului de stat- se ştie că, în nici o ţară, ajutorul de
şomaj nu asigură acoperirea integrală a salariului avut anterior de şomer şi nici nu
se raportează la salariile medii etc.De aceea, şomerii şi famiile lor trec prin
dificultăţi materiale deosebite, care sunt însoţite de apariţia unor stări psiho-sociale
grave ce afectează calitatea vieţii în general, îndeosebi aspectele privind educaţia,
sănătatea, sportul.
- creşterea cheltuielilor statului pentru întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor
publice din domeniul înregistrării şomajului- în ţările cu sisteme naţionale de ajutor
de şomaj, fondurile cu destinaţia respectivă ajung să deţină pînă la 3,5- 4% din PNB
şi pînă la 17 – 19% din bugetele ţărilor. În situaţia în care numărul persoanelor
ocupate scade, cotizaţiile suportate de acestea sporesc absolut şi relativ. Nu
întîmplător problema asigurării fondurilor necesare a generat numeroase tensiuni şi
chiar conflicte sociale şi politice.
Toate acestea, spun unii analişti ai fenomenului, duc direct la apariţia
unor fenomene negative, ce afectează societate în general şi realizarea personalităţii
umane (furturi, crime, sinucideri, comportamente anormale, adesea antiumane etc.).
Costurile mari care implică şomajul se grupează în:
1. Costuri directe – evaluate sub forma vărsămintelor monetare către fondul
destinat protecţiei sociale.
2. Costuri indirecte – generate de diminuarea globală a producţiei şi a
veniturilor de care ar putea beneficia întreaga populaţie.
Aprecierea complexă a acestui fenomen impune surprinderea :
• Efectelor pozitive (apar pe termen scurt):
- incitarea angajaţilor la perfecţionarea profesională
14
- o mai mare mobilitate şi adaptabilitate a forţei de muncă
• Efecte negative (apar pe termen lung). Datorită acestora s-a ajuns la
concluzia ca şomajul este un fenomen negativ, ale cărui costuri depăşesc cu mult
avantajele.
Care este relaţia de interdependenţă dintre şomaj şi PNB (în termeni
reali )? Aceasta este întrebarea pe care şi-a pus-o economistul american Arthur M.
Okun în anii 1960 şi la care a dat un răspuns cunoscut în ştiinţa economică sub
denumirea de legea Okun.
Economistul american Arthur M. Okun formulează o lege ce
îi poartă numele, şi exprimă intensitatea negativă dintre nivelul şi dinamica
şomajului, pe de o parte, şi mărimea şi modificarea în termeni reali ale Produsului
National Brut, pe de altă parte. Okun consideră că ridicarea nivelului şomajului
trebuie să fie însoţită de reducerea volumului real al PNB, deoarece persoanele
ocupate participă la producerea bunurilor materiale şi serviiciilor, iar şomerii nu
produc bunuri economice.
15
2.3 Politici de ocupare a forţei de muncă
Reprezintă un ansamblu de măsuri elaborate de stat pentru a interveni
pe piaţa muncii în scopul stimulării creării de noi locuri de muncă, diminuînd
dezechilibrele şi disfunctionalităţile de pe piaţa muncii.
Politici pasive de ocupare – pornesc de la nivelul ocupării considerat dat şi
urmăresc găsirea de noi soluţii pentru angajarea excedentului de forţă de muncă.
Exemple de măsuri adoptate de aceste politici:
- reducerea duratei muncii
- diminuarea vârstei de pensionare
- creşterea perioadei obligatorii de şcolarizare
- creşterea locurilor de muncă cu program zilnic redus şi atipic
- restricţionarea imigrărilor
Politici active de ocupare – presupun măsuri, metode, procedee de mărire a
nivelului ocupării.
Exemple de măsuri de politică activă:
- amplificarea şi stimularea investiţiilor
- ameliorarea conţinutului învăţămîntului
- îmbunătăţirea orientării şcolare şi profesionale a tinerilor
- stimularea mobilităţii persoanelor active spre alte locuri de muncă
- încurajarea cercetării ştiinţifice
- extinderea activităţilor economico-sociale şi ecologice
Sunt enumerate mai multe politici ale forţei de muncă ca :
- politicile impozitelor,
- politicile de pensionare,
- politicile salariale,
- serviciile de ocupare a forţei de muncă,
- ajutor de şomaj,
- educaţia şi dezvoltarea resurselor umane,
- eficienţa şi sensibilitatea genurilor a politicilor şi instituţiilor naţionale,
- statul femeilor şi bărbaţilor în legea naţională,
- inegalităţile în salarizare între bărbaţi şi femei.
Şomajul se amplifică datorită capacităţilor de producţie nefolosite, într-un
context de recesiune economică profundă şi o strategie de tranziţie la economia cu
piaţa concurenţială . Trebuie avut în vedere efectul distructiv al dobînzilor asupra
investiţiilor şi implicit al ocupării; rigiditatea salariilor în privinţa scăderii;
eliberarea accentuată a forţei de muncă din motive de retehnologizare şi stagnarea
creării de locuri de muncă.
Principalele forme de şomaj întîlnite la noi sunt:
- şomajul conjunctural
- şomajul structural
- şomajul tehnologic
Măsurile de diminuare a şomajului se grupează în :
- măsuri ce privesc direct pe şomeri
16
- măsuri ce privesc populaţia ocupată
- alte măsuri
În prezent rata şomajului în ţara noastră este de circa 7% pe ansamblul
economiei, existînd printre şomeri o mare parte a muncitorilor din ramurile
energointensive. Şomajul afectează în prezent foarte mult tinerii şi femeile.Din
cauza marii recesiuni în care ne aflăm, şomajul are o tendintă de creştere de lungă
durată.
Politici antişomaj
Politicile antişomaj pot fi înpărţite în două mari categorii : politici pasive şi
politici active. Politicile adoptate vizează diminuarea şomajului prin măsuri ce se
referă la:
I.şomeri
II.populaţia ocupată
I.Măsurile care se referă direct la şomeri sunt cele ce vizează organizarea
pregătirii şi calificării lor, trecerea la noi forme de ocupare, reglementări juridice
privind înscrierea , redierea sau plasarea şomerilor. Programele de instruire
reprezintă cea mai răspîndită categorie de măsuri pentru şomeri.
II.Măsurile care privesc populaţia ocupată au ca scop atît prevenirea şomajului
cît şi reducerea acestuia prin crearea unor posibilităţi de angajare.
Măsura cea mai semnificativă, care se poate lua pe timp limitat se referă la
“împărţirea muncii” între cei angajaţi şi crearea astfel a unor noi locuri de muncă.
O altă măsura o reprezintă “programele speciale” de creare de locuri de muncă
care cuprind o gamă vastă de acţiuni (de exemplu: înfiinţarea de întreprinderi în
“zonele defavorizate” unde rata şomajului este peste media pe ţară, aceşti
întreprinzători acordîndu-li-se o serie de facilităţi dacă angajează şomeri: credite cu
dobîndă mică de aproximativ 17.5% se acordă întreprinzătorilor care creează locuri
de muncă pentru şomeri etc).
Nesiguranţa efectelor politicii macroeconomice

Avînd în vedere, pe de o parte, întîrzierile în apariţia rezultatelor politicii
macroeconomice şi, pe de altă parte, imprecizia modelelor de previziune
macroeconomică, putem afirma de la început că vom asista şi la o nesiguranţă a
efectelor unei asemenea politici.
Fiecare economist poate găsi un model, mai mult sau mai puţin complex şi
corect, de estimare a efectelor unei anumite acţiuni politice. Deci fiecare va ajunge
să previzioneze o anumită dimensiune a efectelor politicii stabilizatoare. De
exmplu, dacă într-o etapă de recensiune putem mări cheltuielile guvernamentale cu
20 mln lei pentru a creşte PNB, această creştere va fi previzionată diferit de
economişti în funcţie de modelul macroeconomic după care e determinat
multiplicatorul politicii fiscale. Astfel, dacă după un model, multiplicatorul politicii
fiscale va fi 0.8, atunci PNB va creşte cu 16 mln. Dacă după alt model,
17
multiplicatorul va fi 1.2 atunci PNB va creşte cu 24 mln, iar după un model ce
indică un multiplicator de 1.8, PNB va creşte cu 36 mln. Deci, cînd vom creşte
cheltuiala guvernamentală cu 20 mln, ne vom aştepta la o creştere a PNB între 16 şi
36 mln . Dacă politicienii nu vor alege cel mai bun multiplicator de estimare a
efectelor măsurii pe care o iau, au toată şansa ca, în loc să stabilizeze economia, să
întroducă fluctuaţii mai mari şi să o deregleze mai mult. Acest multiplicator care
variază între anumite limite şi care reflectă nesiguranţa efectelor unei anumite
măsuri de politică economică, il vom numi multiplicator de nesigurantă.
Acum se ridică întrebarea; politicienii nu sunt derutaţi în faţa unui asemenea
multiplicator de nesiguranţă? Desigur pot fi derutaţi. Atunci care ar fi soluţia?
Soluţia ar fi că, în condiţiile în care multiplicatorul de nesiguranţă cunoaşte abateri
mari de la valoarea sa medie, măsurile de politică stabilizatoare să fie mai prudente
şi de mai mică anvergură, eventual să fie aplicate treptat,pentru a nu avea surpriza
unui efect contrariu celui aşteptat. Dacă multiplicatorul de nesiguranta are valori
mai apropiate de valoarea sa medie, atunci măsurile de politică stabilizatoare pot fi
luate mai în forţă. Putem concluziona că, întradevăr, este imposibil de evitat apariţia
fluctuaţiilor în economie.
18
Capitolul III : PIAŢA FORŢEI DE MUNCĂ ÎN REPUBLICA
MOLDOVA – PROBLEME ŞI SOLUŢII
Ancheta asupra forţei de muncă în gospodării este principala sursă şi

instrument de obţinere a informaţiei privind forţa de muncă, ocuparea şi şomajul.
Obiectivul principal al anchetei este, pe deoparte, măsurarea populaţiei
active şi a populaţiei inactive, iar pe de alta parte, determinarea structurilor acestor
categorii precum şi a tendinţelor dinamice.
Informaţiile prezentate au fost obţinute prin anchetele trimestriale
desfăşurate în anul 2006 pe eşantioane trimestriale a câte 12000 gospodării.
Estimatorii pentru anul 2006 au fost calculaţi ca medii anuale în baza a patru
trimestre, rata de răspuns fiind de 92,5% . În tabelul de mai jos sunt prezentate
intervalele de încredere pentru principalii indicatori.
Denumirea Valoarea Intervalul de

indicatorului încredere
Populaţia activă 1357,2(mii pers.) 1293,6-1420,8(mii

pers.)
Rata de activitate 46,3(%) 45,0-47,5(%)
Populaţia ocupată 1257,3(mii pers.) 1197,3-1317,3(mii
pers.)
Rata de ocupare 42,9(%) 41,6-44,1(%)
Şomeri 99,9(mii pers.) 87,7-112,1(mii pers.)
Rata şomajului 7,4(%) 6,5-8,2(%)
Pe parcursul anilor, printre absenţe de lungă durată au predominat cele cu

caracter sezonier, restul absenţelor fiind în scădere constantă. Astfel modificările
operate au influenţat în principal indicatorii privind ocuparea în activităţile
agricole. În afară de aceasta scăderea ocupării în agricultură în trimestrul I a fost
cauzată de condiţiile meteorologice nefavorabile.
Din analiza informaţiilor obţinute rezultă următoarele:

- se conturează tendinţa de creştere a numărului populaţiei ocupate în
activităţile non-agricole, fapt determinat de schimbările structurale din economie;
- în activităţile agricole continuă să predomine persoanele ocupate în
gospodăriile auxiliare ale populaţiei, principala ocupaţie fiind producerea de
produse agricole pentru consumul propriu.
În anul 2006 populaţia economic activă (populaţia ocupată + şomerii) a
Republicii Moldova a constituit circa 1357,2 mii persoane. Disparităţi importante pe
sexe în cadrul persoanelor active nu s-au înregistrat:numărul bărbaţilor a fost practic
19
egal cu cel al femeilor. Ponderea populaţiei rurale a fost mai mare faţă de cea a
populaţiei urbane (54,5% şi respectiv 45,5%).
Rata de activitate a populaţiei de 15 ani şi peste a constituit 46,3%, atingând
valori mai înalte în rândul populaţiei masculine – 50,0%, în comparaţie cu rata
pentru femei -43,0%. În rândul populaţiei urbane rata de activitate a atins 49,7%, în
comparaţie cu rata de activitate în rândul populaţiei rurale – 43,7%. Cea mai înaltă
rată de activitate (68,0%) s-a înregistrat în categoria de vârstă 45-54 ani.
Anexa 1. Rata de activitate a populaţiei de 15 ani şi peste pe grupe de vârstă

sexe şi medii în anul 2006
Total 15- 25- 35-44 45-54 55- 65 ani

populaţie 24 ani 34 ani ani ani 64 ani şi peste
Total 49 21,8 59,8 65,8 68 50,3 16,1
Masculin 50,4 22,9 57,5 66,3 68,1 62,7 19,5
Feminin 47,7 20,5 62,1 65,2 67,9 40,6 13,9
Urban 52,5 24,9 66,4 68,4 70,3 48,8 6,2
Rural 46,4 19,8 53,7 63,9 66 51,4 21,3
Rata de participare a populaţiei în vârstă de muncă -16-56/61 ani - a înregistrat

53,4%. Pentru grupa de vârstă 15-56/61 -52,1%.Rata de activitate a populaţiei în
vârstă de 15-64 ani a fost de 50,9%.
Populaţia ocupată a constituit circa 1257,3mii persoane. Repartiţia pe sexe
relevă că ponderea bărbaţilor a fost practic egală cu cea a femeilor. Mediului rural i-
au revenit 55,4% din totalul populaţiei ocupate şi celui urban-44,6%.
Rata de ocupare a populaţiei de 15 ani şi peste a fost de 42,9%. La bărbaţi
ea a fost mai înaltă(45,5%) în comparaţie cu femeile -40,5%. În distribuţia pe medii
de reşedinţă rata de ocupare a fost de 45,2% în mediul urban şi 41,2% în mediul
rural. Cea mai înaltă rată de ocupare (65,1%)s-a înregistrat la persoanele de 50-54
ani.
Rata de ocupare a populaţiei în vârstă de muncă (16-56/61 ani)a înregistrat
valoarea de 49,2%. Pentru grupa de vârstă 15-56/61 - 48,0%. Rata de ocupare a
populaţiei în vârstă de 15-65 ani a fost de 47,1%.
Analiza structurii populaţiei ocupate pe grupe de vârstă arată că ponderea
persoanelor adulte(25-54 ani) a constituit 73,6% din total, a persoanelor tinere(15-
24 ani)-10,5% şi a persoanelor în vârstă de 55 ani şi peste -15,8%, inclusiv a
persoanelor de 65 ani şi peste – 22,8%.
După nivelul de instruire s-a conturat următorul tablou: persoanelor cu
studii medii generale şi profesionale le-a revenit 43,3%, persoanelor cu studii
superioare – 20,7%. Persoanelor cu studii medii generale şi de specialitate şi
persoanelor cu studii gimnaziale au înregistrat aproape aceleaşi ponderi
(17,0%,respectiv 16,6%).
În distribuţia după activităţile din economia naţională se constată că
33,6% din totalul persoanelor ocupate au activat în sectorul agricol, din ei jumătate
20
au lucrat în gospodăriile auxiliare proprii, ceea ce reprezintă fiecare a şasea
persoană din totalul persoanelor ocupate. Ponderea persoanelor angajate în industrie
a constituit 12,8%, în comerţ şi activităţi hoteliere -15,6%. Lucrătorilor din
medicină şi angajaţilor din învăţământ le-au revenit în total 14,7%.
În anul 2006 s-a păstrat tendinţa de creştere a numărului populaţiei ocupate în
activităţile non-agricole.
Conform repartizării după forme de proprietate 68,5% din populaţie a fost
ocupată în unităţi cu forma de proprietate şi 27,0% - în unităţi cu forma de
proprietate publică. Ponderea sectorului privat a predominat în agricultură(96,9%),
în comerţ(96,0%), în construcţii (93,3%), în activitatea hotelieră (88,9%) în
industria prelucrătoare (70,4%).
Structura populaţiei ocupate după statul profesional relevă, că salariaţii au
alcătuit 67,0%, iar lucrătorilor pe cont propriu le-au revenit 29,0% din totalul
persoanelor ocupate. Patronii continuă să deţină o pondere nesemnificative,
alcătuind doar 1,0% din totalul populaţiei ocupate, majoritatea cărora (56,9%)având
ca activitate comerţul.
Din repartizarea populaţiei pe grupe de ocupaţii se remarcă preponderenţa
muncitorilor necalificaţi(22%) şi a lucrătorilor calificaţi din agricultură,
sivicultură şi pescuit (circa 19%). În rândul acestora ponderea cea mai mare
(39,3%) o deţineau persoanele cu vârsta între 35-49 ani. Aproape aceeaşi pondere
(37,8%) o deţineau şi persoanele în vârstă de 50 de ani şi mai mult. În această
categorie mai bine de jumătate (52,6%)erau femei.
Specialiştii cu nivel superior de calificare şi lucrătorii în servicii, comerţ şi
asimilaţi au deţinut aproximativ aceleaşi ponderi (11,5% şi 11,2%).
În grupa conducătorilor şi funcţionarilor superiori din administraţia publică
şi unităţile socio-economice numărul bărbaţilor a fost de 1,6 ori mai mare decât cel
al femeilor. În schimb în grupa specialiştilor cu nivel superior de calificare femeile
deţineau ponderea de circa 63,0% în comparaţie cu bărbaţii.
Dintre tineri 41,6% erau încadraţi în grupa calificaţi din agricultură,
sivicultură şi pescuit şi a muncitorilor necalificaţi.
Nouă din zece persoane ocupate au declarat că programul lor de lucru era
complet. Program complet aveau 96,4% dintre salariaţi, 96,3% dintre patroni şi
80,6% dintre lucrătorii pe cont propriu.
Din numărul persoanelor care au lucrat cu program complet aproape trei
sferturi (71,4%) au lucrat efectiv 40 de ore şi mai mult pe săptămână. Totodată,
circa o treime din totalul persoanelor cu program complet a avut o durată efectivă a
săptămânii de lucru de lucru care depăşea 40 de ore.
Dintre persoanele care au lucrat cu program parţial ponderea semnificativă au
deţinut-o persoanele domiciliate în mediul rural(65,7%) din totalul persoanelor cu
program parţial le-au deţinut lucrătorii pe cont propriu. Salariaţilor le-a revenit mai
bine de o pătrime(28,3%).
În sectorul informal au lucrat 10,0% din totalul persoanelor ocupate în
economie, iar 35,1% au avut un loc de muncă informal. Din numărul persoanelor
ocupate informal salariaţii au alcătuit o treime; totodată 17,8% din totalul
salariaţilor aveau un loc de muncă informal.
21
Aproximativ fiecare a patra persoană ocupată (23,4%) a declarat că ar
dori să-şi schimbe situaţia actuală la locul de muncă, din care fiecare a şasea căuta
un alt loc de muncă. Motivul principal a fost nivelul nesatisfăcător al venitului: mai
bine de jumătate (54,3%)ar dori o remunerare mai mare pe oră, iar fiecare al
cincilea(21,6%) ar dori să lucreze mai multe ore pentru un venit mai mare. Pentru
alte 7% din totalul persoanelor care doreau să schimbe situaţia actuală la locul de
muncă motivul principal era dorinţa de a utiliza mai adecvat abilităţile/calificarea.
Pe de altă parte 13,8% din totalul persoanelor ocupate au constatat că
ocupaţia actuală este mai inferioară domeniului lor de pregătire.
Numărul persoanelor subocupate, adică acele persoane care au avut un
loc de muncă, doreau să lucreze ore suplimentare şi au fost disponibile să înceapă
lucrul în următoarele două săptămâni a constituit peste 105,3 mii, ceea ce reprezintă
8,4% din totalul persoanelor ocupate. Fenomenul subocupării preponderent este
răspândit în mediul rural – 72,1% din totalul persoanele subocupate. Volumul
subocupării a constituit circa 34 mii programe (zile) complete care ar fi putut fi
lucrate şi s-au dorit a fi lucrate de către persoanele ocupate. Rata volumului
subocupăriia fost egal cu 2,7%.
Persoanele cu activităţi secundare au constituit 3,3% din totalul
persoanelor ocupate sau peste 41 mii persoane. Din ele 70% au avut activităţi
agricole. Cota persoanelor cu activităţi secundare din localităţile săteşti cu mult
depăşea cota persoanelor din localităţi urbane(78,7%,respectiv 21,3%). Şi femeile
au avut o pondere mai mare (53,7%) în comparaţie cu bărbaţii.
Numărul şomerilor în sens BIM a fost de circa 100 mii. Şomajul
afectează într-o proporţie mai mare bărbaţii – 61,7% şi persoanele din mediul urban
– 56,9%. Este necesar de menţionat că din rândul şomerilor 70,6% au fost persoane
cu experienţă în muncă. Durata medie a şomajului a fost de 21 luni. Din numărul
total al şomerilor 38,1% se aflau în şomaj de lungă durată, iar 18,0% din ei făceau
parte din categoria tinerilor(15-24 ani). Ponderea persoanelor ce se aflau în şomaj
de foarte lungă durată(24 luni şi mai mult) a constituit o pătrime în numărul total al
şomerilor.
Rata şomajului în rândul tinerilor (15-24 ani) a fost de 17,1%. Şi la tineri
şomajul în rândul bărbaţilor a înregistrat diferenţe notabile faţă de cel înregistrat în
rândul femeilor (19,6 şi 15,9%). Ponderea şomerilor tineri în total şomeri a fost de
27,3%.
Incidenţa şomajului cu durata de 6 luni şi peste în rândul tinerilor a alcătuit
46,2%.
Populaţia inactivă de 15 ani şi peste a reprezentat 53,7% din totalul
populaţiei de aceeaşi categorie de vârstă.
22
Anexa 3. Distribuţia populaţiei inactive de 15 ani şi peste pe categorii de
inactivitate,sexe şi medii (%)
Total Masculin Feminin Urban Rural

Total 100 100 100 100 100
Elevi sau 25,7 26,2 25,5 28,6 23,7
studenţi
Pensionari 33,1 26,5 38,7 35,1 31,8
Casnice 7,2 0,1 13,3 10,4 5,2
Altă situaţie 34,0 47,3 22,8 25,9 39,3
Din punct de vedere al relaţiei cu piaţa muncii, în cadrul populaţiei inactive

distingem două categorii importante:persoane descurajate şi persoane care au fost
declarate de către gospodării plecate în alte ţări la lucru sau în căutare de lucru.
Ponderea persoanelor descurajate în a mai căuta un loc de muncă a constituit 3,7%
în totalul populaţiei inactive de 15 ani şi peste. Numărul persoanelor declarate
plecate în alte ţări la lucru sau în căutare de lucru a fost de circa 310,1 mii persoane
ceea ce constituie 19,7% în totalul populaţiei inactive de 15 ani şi peste. Circa două
treimi din cei declaraţi plecaţi au fost bărbaţi. Persoanelor plecate din localităţile
rurale le-a revenit 70,1%.
Raportul de dependenţă economică(RDE), exprimat prin numărul
persoanelor neocupate ce revin la 1000 persoane ocupate a fost de 1855% . Cele
mai înalte valori au fost înregistrate la femei (1977%) şi în mediul rural -2045%.
Analiza ratei de activitate la persoanele în categoria de vârstă 15-64 ani
relevă faptul că în Republica Moldova rata de activitate a scăzut de la 65,4%(2000)-
la 53,8%(2005), pierzând din valoare pe parcursul acestei perioade 11,6 p. p.,în
timp ce în UE rata de activitate a rămas practic neschimbată-70%.
23
Combaterea şomajului în Moldova: probleme social-juridice
O parte integrantă a politicilor şi strategiilor economico-sociale constituie

ocuparea forţei de muncă şi protecţia socială a persoanelor aflate în căutarea unui
loc de muncă. Problemele pieţii muncii nu pot fi înţelese fără a ţine seama de
transformările caracteristice perioadei de tranziţie la economia de piaţă.
Reformarea economiei Republicii Moldova a fost însotită de o reducere
considerabilă a populaţiei, legal ocupate în economia naţională şi a locurilor de
muncă. Aceasta este condiţionat de tendinţa generală de reducere a activităţii
economice în toate ramurile economiei naţionale.
O consecinţă a situaţiei social economiceexistente sînt concediile fără plată,
acordate salariaţiilor din iniţiativa administraţie.
Continuă să rămînă inpunător numărul persoanelor disponibilizate în rezultatul
reducerilor statelor de personal fiind mai pronunţată în sectorul public.capacitatea
joasă de a absoarbe forţa de muncă îi impune pe salariaţi să intreprindă acţiuni
suplimentare în căutarea unui loc de muncă.
A fost adoptat cadrul legislative nou în domeniul utilizării forţei de muncă şi
protecţiei sociale a populaţiei afectate de şomaj. Soluţionarea problemelor
menţionate se efectuează în baza unui sistem de protecţie socială a populaţiei
afectate de şomaj, specific perioadei de tranziţie la relaţiile economice de piaţă.
În scopul atenuării consecinţelor şomajului şi asigurării protecţiei sociale a
populaţiei, afectate de şomaj, începînd cu anul 1994 în Republica Moldova se
elaborează programe de de stat şi locale de utilizare a forţei de muncă. Scopul
principal al acestor programe este prevenirea şomajului în masă, păstrarea locurilor
de muncă existente şi crearea locurilor noi de muncă, plasarea în cîmpul muncii a
şomerilor, orientarea profesională a populaţiei adulte şi pregătirea profesională a
şomerilor, organizarea lucrărilor publice remunerate, susţinerea activităţii
antreprenoriale, adaptarea populaţiei la condiţiile relaţiilor economice de piaţă,
asigurarea protecţiei sociale a şomerilor ş.a.
În republică s-a implimentat organizarea tîrgurilor locurilor de muncă, măsură
activă pe piaţa forţei de muncă, care oferă posibilitatea persoanelor aflate în
căutarea unui loc de muncă şi agenţilor economici de a se întîlni direct pentru a
negocia oferta.
Pe perioada desfăşurării tîrgurilor locurilor de muncă pentru persoanele aflate în
căutarea unui loc de muncă s-au organizat diverse seminare, expoziţii a mărfurilor
şi serviciilor agenţilor economici, s-au acordat consultaţii privind orientarea şi
pregătire profesională, în problemele legislaţiei muncii,consultaţii juridice în
domeniul realizării dreptului la muncă ş.a.
Un aport esenţial la combaterea şomajului îl are ,,CLUBUL MUNCII’’, care
reprezintă un program special de suport informaţional, asistenţă psihologică,
consultanţă în orientarea profesională şi ajutor practic individual la plasarea în
câmpul muncii. Acest program este destinat, în special, persoanelor aflate în şomaj
de lungă durată şi este orientat spre o politică activă de ocupare a forţei de muncă.
În scopul creării posibilităţilor reale de promovare a măsurilor active pe piaţa
muncii a fost elaborat proiectul legii pentru modificarea şi completarea Legii
24
privind sistemul public de asigurări sociale. Factorii importanţi ai sporirii gradului
de ocupare şi protecţiei sociale a populaţiei îl constituie măsurile active desfăşurate
pe piaţa forţei de muncă. Printre aceştea un rol important îl are informarea
populaţiei asupra oportunităţilor de pregătire profesională şi plasarea în câmpul
muncii, orientarea profesională şi crearea condiţiilor psihologice favorabile pentru
depăşirea situaţiei de şomaj.
Pentru creşterea mobilităţii profesionale şi integrarea sau reintegrarea pe piaţa
forţei de muncă persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă sunt calificate şi
recalificate prin intermediul Serviciului de stat al forţei de muncă care le asigură
creşterea şi diversificarea competenţelor profesionale
Accentul se pune la pregătirea profesională a şomerilor în profesiile cerute pe
piaţa forţei de muncă, fapt ce le-ar permite şomerilor după absolvirea cursurilor să
desfăşoare activităţi de antreprenoriat, să exercite ocupaţii pe cont propriu sau la
meserii din domeniul meşteşugăritului popular şi deservirii sociale.
Politica de ocupare “integrală” a forţei de muncă – o problemă foarte

complexă
Experienţa ţărilor lumii, mai mult sau mai puţin dezvoltate, dovedeşte că ele au
înregistrat destule etape de declin economic, declin însoţit de un şomaj
masiv(cronic). Sînt cunoscute, începînd din 1920 pînă în present, situaţii de şomaj
în unele ţări care au atins nivele de pînă la 25%, lucru nedorit de nimeni. O ţară cu
un nivel de 5% al şomajului în mod sigur se află într-o etapă de depresiune
economică.
Dacă problema asigurării ocupării “integrale” a forţei de muncă ar fi o
problemă simplă, sigur că ţările lumii ar putea să o rezolve uşor. Faptul că problema
nu a putut fi rezolvată decît cu eforturi mari şi în perioade destul de mari de timp,
ne confirmă că nu este o problemă uşoară. Nu a putut-o evita nici SUA, nici Anglia,
nici Franta, nici Germania, decît pe anumite perioade de timp, deşi au avut un
potenţial economic deosebit.
O ţară care reuşeşte să reducă la minim şomajul, înseamnă că a dus o politică
macroeconomică adecvată şi a găsit mijloace necesare pentru absorbţia forţei de
muncă rămasă fără lucru. Important este de a găsi o politică macroeconomică
stabilizatoare, adică o politică care să mentină un grad ridicat de ocupare a forţei de
muncă şi să evite alunecarea într-un şomaj cronic. Întrbările la care trebuie să de-a
răspuns macroeconomiştii sunt:
• De ce s-au produs crizele economice şi deci şomajul?
• Pot fi evitate crizele economice şi şomajul ?
• Se pot repeta crizele economice şi şomajul?
Răspunzînd la aceste întrebări în mod favorabil, vom elabora de fapt concepţia
unei politici stabilizatoare de ocupare “integrală” a forţei de muncă, care să evite
repetarea unor crize la nivel naţional sau internaţional. Considerăm că Republica
Moldova poate utuliza urmatoarele soluţii :
25
Soluţia lui Keynes
Este ştiut că în anii ’20 Anglia a suferit o perioadă de aproximativ 10 ani de
şomaj, iar SUA se afla în plină depresiune economică. Aceste lucruri l-au
determinat pe Keynes ca in anii ’30 să-şi scrie cartea de capătîi ‘Teoria generală a
ocupării, dobînzii şi banilor’, în care a cautat să de-a un răspuns privind cauzele
acestor crize precum şi ce ar trebui de făcut ca ele să nu se mai repete. Prin
explicaţiile şi soluţiile sale, Keynes a pus de fapt bazele macroeconomiei moderne.
În acest sens, Keynes explică crizele cu ajutorul modelului cererii agregate. Astfel
el motivează avîntul economic prin dezvoltarea producţiei de masă în ramurile
moderne ale economiei, ale căror bunuri sunt mult cerute pe piată, iar depresiunea
economică prin scăderea cererii de investiţii. Keynes susţine ca cererea
investitională este sensibilă la rata dobînzii. Ca urmare, el apreciază că expansiunea
monetară ar fi relative ineficace în stimularea cererii si ofertei de bunuri şi servicii.
Pe această bază Keynes propune o serie de măsuri de politică macroeconomică
stabilizatoare, mai precis o folosire intensă a măsurilor de politică fiscală
anticiclică, în vederea reducerii fluctuaţiilor ciclice din economie. Astfel el afirmă
că atît ieşirea din depresiune, pot fi făcute prin măsuri de reducere a fiscalităţii, pe
de o parte, şi prin măsuri de crestere a cheltuielilor guvernamentale, pe de altă parte.
Soluţia lui Friedman
Aşa cum am văzut, Keynes minimalizează importanţa politicii monetare
anticriză. Acest lucru a fost sesizat de Milton Friedman care, împreună cu
colaboratorii săi a pus bazele teoriei monetariste în anii ’50. Conform teoriei
monetariste, politica monetară are un rol hotărîtor în determinarea şi
comportamentul nivelului producţiei (venitului) şi al preţurilor, iar etapele de
depresiune economică prin care au trecut majoritatea ţărilor lumii au fost generate
de o politică monetară expansionistă ar putea stimula cererea si oferta de bunuri si
servicii.
Pe această bază Friedman propune o serie de măsuri de politică macroeconomică
stabilizatoare anticiclică, în scopul de a reduce fluctuaţiile ciclice din economie.
Astfel, el afirmă că atît ieşirea din depresiunea economică cît şi evitarea intrării în
depresiune, pot fi făcute prin măsuri de creştere a stocului de bani şi de reducere a
dobînzii.
Astfel ambele teorii aduc argumente specifice cu privire la cauzele depresiunii
economice precum şi a posibilităţilor de ieşire din depresiune. Posibilitatea repetării
declinului economic depinde însă de capacitatea şi voinţa de a vedea realitatea
economică. Marele Eminescu spunea că: “Inteligenţa e putinţa – buna credinţă e
vointa de-a vedea şi reproduce obiectiv cele ce există şi se intimplă”. Deci numai în
cazul unor politici potrivnice s-ar putea repeta greşelile în politica
macroeconomică, deoarece istoria ne va ajuta să nu mai facem aceleaşi greşeli.
Soluţia mixtă
Dacă şi Keynes şi Friedman au dreptate în felul lor, înseamnă că cea mai bună
soluţie este o soluţie mixtă care se ia în consideraţie ambele grupe de argumente.
Trebuie să pornim de la faptul că o economie nu functionează bine dacă nu se
produc continuu producţii şi venituri tot mai mari şi daca nu se asigură o tot mai
buna ocupare a forţei de muncă. Este ştiut că şomajul şi capacitaţile de producţie
26
nefolosite în creştere, sunt datorate faptului că producţia nu creşte pe măsura
potenţialului său, numit şi “output potenţial”. Prin output potenţial înţelegem de fapt
PNB-real care îl poate produce societatea în condiţiile ocupării integrale a forţei de
muncă, adică în condiţiile unui şomaj de maxim 5%. Diferenţa dintre output
potenţial (PNB-real potenţial) şi output real (PNB – real efectiv), reprezintă “golul
de PNB real” sau subproducţia reală. Evitatrea subproducţiei se poate face numai
cu o politică fiscală şi monetară expansionistă pentru a creşte cererea agregată. O
cerere excesivă înseamnă o creştere exagerată a preţurilor şi veniturilor băneşti,
adică inflaţie, aducînd cîştiguri foarte mici în producţie şi în venitul real. De
asemenea, o cerere mică inseamnă pierderi de producţie, capacitate nefolosită şi
şomaj.
Din cele de mai sus se desprinde clar că obiectivul unei politici mixte,
stabilizatoare este tocmai minimizarea acestor variaţii ale cererii, adică să se
realizeze o concordanţă cît se poate de bună între sporul de cerere şi potenţialul
productiv al economiei. Deci rezultatul unei politici stabilizatoare nu trebuie să fie
doar o simplă nivelare a vîrfurilor producţiei şi utilizării forţei de muncă şi nici o
menţinere a cererii globale de bunuri şi servicii la un nivel constant. Rezultatul
acestei politici mixte, trebuie să fie minimizarea deviaţiilor de la un trend crescător,
nu de la o medie fixă, deoarece, în orice economie ce se dezvoltă, cererea trbuie să
crescă continuu în scopul de a menţine o utilizare cît mai completă a capacităţilor de
producţie şi a forţei de muncă, în condiţiile menţinerii unor preţuri cît mai stabile.
Cînd o economie porneste de la un nivel cu mult sub potenţial, producţia va trebui
să crească într-un ritm mai rapid decît potenţialul pentru a ajunge la o utilizare
integrală a forţei de muncă.
Utilizarea integrală a forţei de muncă mai are şi avantajul că contribuie la
micşorarea şi lichidarea deficitelor bugetare, ducînd chiar la un “surplus bugetar al
ocupării integrale a forţei de muncă”. Chiar dacă nu se reuşeşte ocuparea integrală,
acest surplus bugetar trebuie luat în considerare că un obiectiv potenţial spre care să
tindă orice politică mixtă,stabilizatoare.
O politică mixtă, stabilizatoare trebuie să-şi propună şi o creştere a outputului
potenţial pentru a obţine o ocupare tot mai completă a forţei de muncă şi deci o
creştere a cererii agregate.
O politică stabilizatoare trebuie să reuşească de asemenea, menţinerea unui
echilibru productivitate – salarii, în sensul că salariile să nu crească mai repede
decît productivitatea muncii. Numai aşa se va reuşi ca, cu mai puţină muncă, să se
obtină aceeaşi cantitate de bunuri şi servicii. Dacă recunoaştem că preţurile sunt un
barometru al costului muncii pe unitate de produs, atunci preţurile nu ar creşte dacă
salariile nu ar creşte mai repede decît productivitatea muncii. Tot aşa, dacă salariile
cresc la fel de repede ca şi productivitatea muncii, costul muncii pe produs va
rămîne constant. Prin urmare o creştere neinflaţionistă a salariilor, presupune ca
ele să nu crească mai repede decît productivitatea muncii.
27
O altă problemă este ,,apariţia cu întîrziere a efectelor politicii
stabilizatoare’’
Pentru a explica o asemenea dificultate vom porni de la un exemplu. Să

presupunem că economia suferă o abatere ca urmare a unei dereglări în cererea
agregată, dereglare ce va reduce producţia sub nivelul ei potenţial, corespunzător
utilizării integrale a forţei de muncă, Y*(fig 7 )
Din figură se observă că la momentul t0, producţia potenţială Y* corespunzătoare
ocupării integrale a forţei de muncă, incepe să scadă spre nivelul Y1. Din acest
moment organul de decizie macroeconomică începe să-şi fundamenteze o politică
de redresare a producţiei, lucru ce durează pîna în momentul t1, cînd începe
aplicarea politicii de redresare a cărei efecte încep să se vadă abia după momentul
t2, cînd deja producţia a scăzut la nivelul Y1.
Un lucru este interesant de precizat aici şi anume dacă factorul perturbator -
scaderea cererii agregate, este un factor temporar sau permanent.
28
Produsul naţional brut
Y2
Y*
Y1
t0
t1 t2 t3 t4 t5 t6 Timpul
Intîrzierile efectelor politicii stabilizatoare

Fig. 7
Dacă un factor perturbator temporar, nivelul producţiei se va redresa de la sine şi

va atinge din nou valoarea Y*. Dacă nu am sesizat caracterul temporar al
perturbaţiei şi am apucat a lua măsurile de politică fiscală şi monetară de redresare a
producţiei - să zicem de crestere a cheltuielilor guvernamentale şi de crestere a
stocului de bani, declanşate încă de la momentul t1, aceste măsuri îşi vor arăta
roadele în continuare. Astfel, nivelul producţiei va creşte spre Y2 indicat prin curba
punctată, nivel mai mare decît cel corespunzător utilizării integrale a forţei de
muncă Y*. Şi aceste măsuri, la rîndul lor, îşi vor arăta efectele cu întîrziere şi vom
constata că după momentul t6 iar vom intra cu producţia sub nivelul Y*, procesul
continuind în mod similar. Iată deci că, dacă nu a sesizat caracterul temporar al
perturbaţiei şi posibilitatea de autoreglare a sistemului economic, prin măsurile de
29
politică stabilizatoare luate, mai rău au destabilizat economia. Concluzia care se
desprinde de aici este că mai bine nu luăm nici o măsură de politică monetară sau
fiscală şi lăsăm problema pe seama mecanismului de autoreglare al economiei.
Dacă însă factorul perturbator - scăderea cererii agregate, nu este un factor
permanent, atunci observăm că revenirea nivelului producţiei la valoarea Y*,
corespunzătoare utilizării integrale a forţei de muncă, se va face abia la momentul
t6, cu posibilitatea că, chiar prin măsurile de politică stabilizatoare luate, să
provocăm alte dereglări ale nivelului producţiei.
Nu greşim deci dacă afirmăm că, înîirzierile în efectele politicii stabilizatoare
devin ele însele o sursă de fluctuaţii ale output-ului dorit, fluctuaţii care altfel nu s-
ar produce.
De fapt aceste întîrzieri generate de politica stabilizatoare pot fi împărtite în două
categorii:
a) întîrzieri necesare fundamentării politicii de stabilizare, care reprezintă
perioda necesară organelor de decizie macroeconomică pentru
• sesizarea dereglării şi formării convingerii că trebuie luate nişte măsuri,
perioda care poate fi pozitivă, în cazul cînd trece un timp din momentul în care se
produce dereglarea şi momentul în care se crează convingerea luării unor măsuri, şi
negative, în cazul cînd dereglarea poate fi priza şi măsurile de politică stabilizatoare
se iau înainte chiar de producerea dereglării;
• fundamentarea deciziei de politică stabilizatoare, care necesită exact
perioda din momentul formării convingerii că trebuie luate nişte măsuri şi pîna la
stabilirea exactă a măsurilor de luat;
• aplicarea în practică a măsurilor de politică fiscală şi monetară
preconizate, aplicare care poate fi mai rapidă în cazul politicii monetare, dar poate
dura mai mult în cazul politicii fiscale deoarece măsurile de politică fiscală trebuie
mai întîi aprobate de parlament şi apoi creat cadrul organizaţional de aplicare a
acestora;
b) întîrzieri necesare apariţiei efectelor politicii de stabilizare, care reprezintă
perioda necesară din momentul aplicării deciziilor de politică monetară şi fiscală
pînă cînd efectele acestor politici se materializează în efectele practicii dorite, efecte
ce pot fi de două feluri:
• efecte imediate, de obicei de mai mică amploare şi importanţă;
• efecte întîrziate, de mare amploare şi importanţă, care la rîndul lor
antrenează alte efecte întîrziate.
Să ne gîndim, de exemplu, la faptul că guvernul ia măsuri ca, din veniturile sale,
să sporescă pentru o periodă cererea agregată în faza de recensiune. Efectul imediat
va fi o creştere a ratelor dobînzii pe termen scurt. Acestea la rîndul lor, vor duce la
cresterea venitului, a ratei dobînzii pe termen lung care, la rîndul ei, va influenţa
negative investiţiile, consumul şi valoarea averii. Iată că, atunci cînd se realizează o
creştere imediată a cererii de pe piaţa prin achiziţiile guvernamentale, creşterea
imediată a cererii agregate duce la creşterea cererii agregate ulterioare, deoarece şi
consumul şi investiţiile depind de valorile trecute ale venitului, asistînd la efecte în
lanţ prin apariţia cu întîrziere a efectelor politicii stabilizatoare.
30
Atunci cînd estimăm efectele politicii de stabilizare, este necesar să nu uităm că
aceste efecte pot fi amendate de stabilizatori automaţi din economie. Aceşti
stabilizatori, dintre care îi reamintim pe cei mai importanţi ca fiind impozitul pe
venit şi ajutorul de şomaj, pot contribui la stabilizarea economiei prin faptul că
reduc efectele multiplicatorului oricării dereglări a cererii agregate. Desigur, trebuie
stabilite nişte limite între care pot fi extinşi aceşti stabilizatori. Dacă am văzut ce fel
de întîrzieri există pînă ce apar efectele politicii stabilizatoare, ne putem pune în
final problema: care măsuri au efecte mai rapide asupra ocupării integrale a forţei
de muncă? Pentru a răspunde la această întrebare va trebui să apreciem întîrzierea
totală, că suma a celor două tipuri de întîrzieri amintite mai sus, atit pentru măsurile
de politică fiscală cît şi pentru cele de politică fiscală cît şi pentru cele de politică
monetară.
Practica economică demonstrează că, în cazul măsurilor de politică fiscală,
întîrzierile mai mari sînt cele din prima categorie, cele de fundamentare, iar
întîrzierile mai mici sunt cele din a doua categorie, cele necesare apariţiei efectelor
lor. În cazul măsurilor de politică monetară, situaţia este în general inversă. De
aceea, decizia asupra măsurilor de politică stabilizatoare trebuie luată după
compararea, pe de o parte, a timpului total de răspuns al acestora şi, pe de altă parte,
a efectelor lor în reglarea macroeconomică.
CONCLUZIE :
31
În lume există un puternic dezechilibru între cerere şi ofertă, piaţa muncii
neputînd fi tratată separat de mediul economic general, fiind un fapt la rîndul său,
un instrument funcţional pentru economia de piaţă. Este o piaţă cu ofertă scăzută şi
nu foarte diversificată şi respectiv cu o cerere mare, concentrată şi ea pe cîteva
segmente. Din cauza decalajului evident între cerere şi ofertă, presiunea care apasă
asupra celor implicaţi în sistem este foarte mare, mecanismul sănătos al concurenţei
încetează să mai functioneze. De fapt, pe „piaţă” apar doar anumite posturi, altele
fiind tranzacţionate în afara pieţei, adică pe o piaţă neagră paralelă. Acest fapt
crează pe termen mediu şi lung puternice frustrări şi dezechilibre, pentru că se
transmite implicit mesajul că nu valoarea contează, ci accesul preferenţial la
informaţii şi oportunităţi de muncă. Deoarece se tranzacţionează liber în principal
posturi mai putin dezirabile, oamenii de valoare învaţă că nu este loc pentru ei.
Piaţa muncii se caracterizează în principal prin natura „produsului” vîndut,
care este munca, o combinaţie rară între timp dedicat activităţii, voinţă, inteligenţă,
educaţie şi experienţă, calităţi personale, imaginaţie şi curaj, sacrificii şi neimpliniri,
efort şi oboseală. Cît „costă” toate acestea, la cît se poate preţui o viaţă de muncă,
cum pot fi evaluate competentele şi cu ce instrumente?
Psihologia în general, psihologia muncii, psihologia organizaţională, au creat
instrumente complexe, elaborate şi funcţionale mai ales, dar din păcate acestea nu
sunt tocmai accesibile în R.Moldova deoarece sunt foarte scumpe. Chiar dacă
experienţa recrutorilor poate compensa aceste deficiente, desigur situaţia nu este
dezirabilă, profesioniştii în recrutare simţind acut lipsa lor. Un bun specialist ori
muncitor, un profesionist, îşi poate practic îmbogăţi angajatorul, respectiv îl poate
falimenta, dacă nu a fost bine selecţionat. De aceea, evaluarea reală a competentelor
este o problemă ce nu poate fi tranşată decît apelînd la instrumente şi mijloace
dedicate. Aceste instrumente fac parte din marele lanţ al stabilirii preţului cu care o
persoană îşi poate vinde timpul.
Dezechilibrul dintre cerere şi ofertă este accentuat continuu de sistemul
educaţional, care se adaptează mai greu la realităţile economiei de piaţă.
De exemplu încă se pregătesc generic vorbind economisti, dar nu şi oameni de
business. În plus, din inerţie, sistemul pregăteşte oameni pentru profesii pentru care
există deja candidaţi cît pentru 10 generaţii. Din acest motiv se cronicizează
şomajul, oamenii fiind greu de recalificat şi evident acest lucru durează. Individul
trebuie să-şi actualizeze permanent competentele pentru a face faţă exigenţelor
pieţei dar nimeni nu-i poate pune la dispoziţie programe actualizate.
Piaţa muncii depinde foarte mult de mediul economic prin generarea de locuri
de muncă, reglementări legale, fiscalitate. Dacă acestea sunt mai greu de
îmbunătăţit în timp, măcar mentalitatea angajatorilor ar putea suferi transformări
pozitive, prin apelul la profesioniştii în resurse umane, la agenţii specializate şi la
cursuri de perfectionare. Destul de puţini angajatori înteleg exact schimbarea de
paradigmă pe care o presupune tranzacţia de competente, dar nici sistemul oficial
nu-i ajută. Pentru a tranzacţiona competente, pe scurt abilităţi şi capacităţi, ar trebui
construit un sistem de certificare a acestora, sistem cu ciclu foarte scurt. Există mari
deosebiri între ocupaţie, funcţie, meserie şi profesie. Calificările „tehnice”,
profesionale, formate de sistemul de învătămînt nu mai sunt suficiente. Se cere în
32
plus, practic şi pentru poziţii nondecizionale: comunicarea, colaborarea, lucrul în
echipă, iniţiativă, creativitatea, asumarea responsabilităţilor, întelegerea
interacţiunilor complexe, a sistemelor relaţionale, utilizarea în activitatea cotidiană
în special a calculatorului.
În concluzie, piaţa muncii depinde de om, deoarece schimbarea începe de la
oameni, oportunităţile trebuie prinse „din mers”, pentru ca societatea informaţională
a mileniului 3 se bazează pe descentralizare, dinamism, atomizare, adaptare.
Anexa 2. Distribuţia numărului şomerilor pe grupe de vârstă, sexe şi

medii(%)
33
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006
Total 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0
15-24 ani 26,4 30,2 29,2 26,0 26,5 29,6 27,3
25-34 ani 23,2 22,0 21,7 21,7 21,7 19,4 23,6
35-49 ani 40,9 37,6 39,2 40,7 39,1 38,7 34,6
50 ani şi peste 9,5 10,2 9,8 11,6 12,7 12,2 14,4
Masculin 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0
15-24 ani 26,4 31,0 30,3 25,1 25,9 26,0 26,6
25-34 ani 24,6 22,4 20,9 21,6 22,7 21,2 24,9
35-49 ani 39,4 36,1 37,3 39,8 38,,8 36,7 34,3
50 ani şi peste 9,6 10,5 11,5 13,5 12,6 16,1 14,1
Feminin 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0
15-24 ani 26,5 28,9 27,7 27,3 27,3 29,6 28,4
25-34 ani 21,3 21,3 22,9 21,8 20,1 19,4 21,5
35-49 ani 42,8 39,9 42,0 42,1 39,8 38,7 35,2
50 ani şi peste 9,4 9,9 7,3 8,8 12,8 12,2 14,8
Urban 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0
15-24 ani 21,5 23,5 23,5 21,7 20,9 21,5 22,3
25-34 ani 23,4 22,3 22,4 21,6 22,6 22,0 24,1
35-49 ani 44,2 42,2 42,7 43,9 41,5 39,4 35,8
50 ani şi peste 10,9 12,0 11,3 12,8 15,0 17,1 17,7
Rural 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0
15-24 ani 42,6 53,9 45,6 35,6 37,4 41,6 33,9
25-34 ani 22,4 20,8 19,7 21,9 19,9 16,8 23,0
35-49 ani 29,9 21,2 29,3 33,5 34,4 33,1 33,1
50 ani şi peste 5,1 4,1 5,4 9,0 8,3 8,5 10,1
Anexa 4. Populaţia ocupată pe activităţi, grupe de vârstă, sexe si medii

anul 2006
Sexe, Populaţia Grupa de vârsta
34
65
medii,
activităţi ale economiei ocupată, 15-24 15-29 25-34 35-44 45-54 55-64 ani si
naţionale total ani ani ani ani ani ani peste
Total 1257,3 132,3 251,4 252,2 301,2 372,5 153,8 45,3
Agricultură,economia
vînatului,sivicultură,pescuit 422,4 39,4 64,0 61,1 94,4 122,7 68,4 36,4
Industrie 161,3 20,8 38,2 33,7 35,2 52,1 18,0 1,4
Construcţii 67,3 11,2 19,7 16,6 17,0 17,3 4,9 0,4
Comerţ cu ridicata şi
amănuntul;hoteluri şi restaurante 196,0 26,6 50,5 52,2 52,2 50,3 13,6 1,1
Transporturi şi comunicaţii 65,3 6,7 15,0 15,7 18,7 18,4 5,5 0,3
Administraţie
publică;învăţămînt;sănătate şi
asistenţă socială 256,7 18,5 41,5 47,9 66,8 86,5 32,6 4,3
Alte activităţi 88,3 9,2 22,5 25,0 16,9 25,1 10,7 1,5
Bărbaţi 628,6 75 140,8 132,6 143,6 172,2 82,7 22,5
Industrie 89,8 10,4 19,8 17,7 17,5 29,4 13,6 1,2
Construcţii 60,9 10,6 18,7 15,5 15,0 14,7 4,7 0,3
Administraţie
Alte activităţi 43,1 3,7 10,5 13,3 8,6 9,6 6,5 1,4
Femei 628,7 57,4 110,6 119,5 157,6 200,3 71,0 22,9
Industrie 71,5 10,4 18,4 16,0 17,7 22,7 4,5 0,1
Construcţii 6,4 0,5 1,0 1,1 2,0 2,6 0,2 0,1
Administraţie
Alte activităţi 45,3 5,4 12,0 11,7 8,2 15,5 4,3 0,1
Urban 560,9 51,4 119,6 137,2 128,4 171,8 63,4 8,7
Industrie 103,8 9,7 21,0 21,1 21,6 36,9 13,2 1,2
Construcţii 43,1 5,3 10,5 9,8 10,8 12,9 4,1 0,3
Administraţie
Alte activităţi 70,0 6,2 17,7 21,3 12,3 19,6 9,2 1,4
Rural 696,4 80,9 131,8 115,0 172,8 200,7 90,4 36,6
Industrie 57,6 11,1 17,2 12,6 13,6 15,2 4,8 0,2
Construcţii 24,2 5,9 9,1 6,8 6,2 4,4 0,8 0,1
Administraţie
Alte activităţi 18,3 2,9 4,8 3,6 4,6 5,5 1,5 0,1
Anexa 5. Populaţia ocupata după nivelul de instruire, pe grupe de vârstă, sexe
şi medii anul 2006
35
Sexe, Nivel de instruire
medii,
activităţi Populaţ Prima
ale ia Superi Gimnazi r sau
economie ocupat or Liceal; al fară
i ă, Mediu de Secundar mediu şcoal
naţionale total specialitate profesional general ă
Total 1257,3 260,5 214,2 294,2 250,6 208,9 28,8
15-24 ani 132,3 16,0 8,5 27,8 28,7 47,4 4,0
15-29 ani 251,4 55,8 21,2 51,9 50,4 67,4 4,7
25-34 ani 252,2 72,6 36,2 58,7 46,8 36,8 1,1
35-44 ani 301,2 56,7 63,7 88,2 64,5 27,5 0,5
45-54 ani 372,5 75,5 77,1 87,3 84,8 46,1 1,7
55-64 ani 153,8 33,8 24,5 29,0 23,6 37,8 5,0
65 ani si
peste 45,3 5,9 4,3 3,2 2,2 13,2 16,5
Barbati 628,6 124,1 84,5 185,4 118,2 103,9 12,5
15-24 ani 75,0 7,3 4,0 16,5 16,3 28,1 2,7
15-29 ani 140,8 28,7 10,7 31,8 27,0 39,2 3,3
25-34 ani 132,6 38,4 16,1 35,4 22,3 19,6 0,8
35-44 ani 143,6 24,9 21,9 54,5 29,9 12,1 0,3
45-54 ani 172,2 30,5 29,2 55,0 36,2 20,5 0,9
55-64 ani 82,7 19,0 11,1 21,2 12,3 17,8 1,4
65 ani si
peste 22,5 4,1 2,3 2,8 1,3 5,7 6,3
Femei 628,7 136,4 129,7 108,8 132,4 105,0 16,3

15-24 ani 57,4 8,6 4,5 11,3 12,4 19,3 1,3
15-29 ani 110,6 27,1 10,4 20,1 23,4 28,2 1,4
25-34 ani 119,5 34,2 20,1 23,3 24,5 17,2 0,3
35-44 ani 157,6 31,9 41,9 33,7 34,6 15,4 0,2
45-54 ani 200,3 45,0 47,9 32,3 48,6 25,6 0,9
55-64 ani 71,0 14,8 13,4 7,8 11,4 20,1 3,6
65 ani si
peste 22,9 1,8 2,0 0,4 1,0 7,5 10,2
Urban 560,9 198,8 108,7 128,2 91,9 32,2 1,1
15-24 ani 51,4 11,7 3,9 12,1 14,7 9,0 -
15-29 ani 119,6 44,9 10,4 25,4 26,6 12,3 -
25-34 ani 137,2 61,4 19,4 30,1 20,8 5,4 -
35-44 ani 128,4 40,8 31,2 34,5 17,7 4,2 -
45-54 ani 171,8 55,4 40,0 38,6 29,3 8,1 0,4
55-64 ani 63,4 25,2 12,5 12,0 8,8 4,6 0,3
65 ani si
peste 8,7 4,2 1,7 0,9 0,7 1,0 0,3
Rural 696,4 61,7 105,5 166,0 158,7 176,7 27,7
15-24 ani 80,9 4,2 4,6 15,6 14,0 38,4 4,0
15-29 ani 131,8 10,9 10,8 26,5 23,8 55,1 4,7
25-34 ani 115,0 11,1 16,8 28,6 26,0 31,4 1,1
35-44 ani 172,8 15,9 32,5 53,7 46,7 23,4 0,5
45-54 ani 200,7 20,1 37,0 48,7 55,5 38,1 1,3
55-64 ani 90,4 8,6 12,0 17,0 14,9 33,2 4,7
65 ani si
peste 36,6 1,8 2,5 2,3 1,6 12,2 16,2
Anexa 6. Şomeri BIM după nivelul de instruire pe grupe de vârstă, sexe şi
medii, anul 2006
36
Şomeri BIM, Grupa de virsta
Sexe, total
medii, (mii 15-24 25-34 35-44 45-49 50 ani şi mai
nivel de instruire persoane) ani ani ani ani mult
Total 99,9 27,3 23,6 22,6 12,0 14,4
Superior 13,3 3,9 3,1 2,7 1,4 2,2
Mediul de specialitate 15,9 1,7 3,5 4,6 2,9 3,3
Secundar profesional 25,2 5,7 5,7 7,2 3,3 3,3
Liceal,mediu general 23,9 5,5 6,2 6,1 2,8 3,3
Gimnazial 20,6 9,9 4,9 2,1 1,5 2,2
Primar sau fără şcoală 0,9 0,6 0,2 - - 0,1
Bărbaţi 61,7 16,4 15,4 13,7 7,4 8,7
Superior 7,3 1,9 1,8 1,5 0,8 1,4
Gimnazial 12,8 6 3,2 1,2 0,9 1,4
Primar sau fără şcoală 0,8 0,5 0,2 - - -
Femei 38,2 10,9 8,2 8,9 4,6 5,7
Superior 6,0 2 1,4 1,2 0,6 0,8
Mediul de specialitate 6,97,5 0,8 1,3 2,2 1,1 1,4
Gimnazial 6,4 3,9 1,7 0,8 0,7 0,9
Primar sau fără şcoală 0,2 0,1 - - - 0,0
Urban 56,8 12,7 13,7 13,2 7,2 10,1
Superior 11,3 2,8 2,7 2,5 1,3 2,0
Gimnazial 6,4 2,9 1,5 0,4 0,4 1,2
Primar sau fără şcoală 0,3 0,3 - - - -
Rural 43,1 14,6 9,9 9,4 4,8 4,3
Superior 2,1 1,0 0,4 0,2 0,2 0,2
Gimnazial 14,2 7,0 3,3 1,7 1,1 1,1
Primar sau fără şcoală 0,6 0,4 0,2 - - 0,1
Bibliografie:
1. Cătălin Haidumac ,, Introducere în studiul economiei de piaţă’’,

Editura All Educaţional.
2. D. Moldovanu ,, Economie Politică’’ Editura Arc 2001.
3. Forţa de muncă în Republica Moldova,ocupare şi şomaj, 2006 Chişinău:
Statistică 2006.
37
4. Gogoneaţă Constantin ,, Economie politică - Teorie micro şi
macroeconomică ’’ Editura Didactica si Pedagogica Bucureşti 1995.
5. Gotişan Iurie ,,Evoluţii,tendinţe şi pronosticuri referitoare la piaţa
muncii din Republica Moldova în apropierea acesteea de standardele
U.E.’’ . – Chişinău 2007.
6. Hîrbu Eduard ,, Populaţia şi dezvoltarea economică a Republicii
Moldova’’. – 2002.
7. Iurcu Sergiu ,,Caracteristicile pieţei forţei de muncă din Republicii
Moldova’’. – 2000.
8. Ion Capanu ,, Indicatori economici pentru managementul micro şi
macroeconomic” Editura Economica.
9. I.D. Adumitracesei ,, Economie Politica” Editura Politron.
10.Marius Băcescu ,, Macroeconomie şi politici macroeconomice” Editura
All Educational.
11. Nora Chiriţă,Emil Scarlat ,,Politici macroeconomice”Editura
Economică
Articole :
,,Revista naţională de drept’’
Surse electronice :
www.e-referate.ro
www.google.com
www.referat.ro
www.statistică.md
38

Piata Fortei Munca

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Piata Fortei Munca

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS : ……………………………………………………………………….

Capitolul I : PARTICULARITĂŢILE PIEŢEI FORŢEI DE MUNCĂ..…….-4

1.1 Piaţa muncii, cererea şi oferta de muncă ……………...…………………...-4

Capitolul II : PROBLEMELE OCUPĂRII FORŢEI DE MUNCĂ ÎN

2.1 Concept de şomaj,cauzele şi formele lui …………………………………..-11

Capitolul III : FORŢA DE MUNCĂ ÎN REPUBLICA MOLDOVA –

Cauzele şi formele şomajului

Nesiguranţa efectelor politicii macroeconomice

Ancheta asupra forţei de muncă în gospodării este principala sursă şi

Denumirea Valoarea Intervalul de

Populaţia activă 1357,2(mii pers.) 1293,6-1420,8(mii

Pe parcursul anilor, printre absenţe de lungă durată au predominat cele cu

Din analiza informaţiilor obţinute rezultă următoarele:

Anexa 1. Rata de activitate a populaţiei de 15 ani şi peste pe grupe de vârstă

Total 15- 25- 35-44 45-54 55- 65 ani

Rata de participare a populaţiei în vârstă de muncă -16-56/61 ani - a înregistrat

Total Masculin Feminin Urban Rural

Din punct de vedere al relaţiei cu piaţa muncii, în cadrul populaţiei inactive

O parte integrantă a politicilor şi strategiilor economico-sociale constituie

Politica de ocupare “integrală” a forţei de muncă – o problemă foarte

Pentru a explica o asemenea dificultate vom porni de la un exemplu. Să

Intîrzierile efectelor politicii stabilizatoare

Dacă un factor perturbator temporar, nivelul producţiei se va redresa de la sine şi

Anexa 2. Distribuţia numărului şomerilor pe grupe de vârstă, sexe şi

Anexa 4. Populaţia ocupată pe activităţi, grupe de vârstă, sexe si medii

Femei 628,7 136,4 129,7 108,8 132,4 105,0 16,3

1. Cătălin Haidumac ,, Introducere în studiul economiei de piaţă’’,

,,Revista naţională de drept’’

S-ar putea să vă placă și