A, ex.

9
Sugestii de asocieri cu alte texte (aspecte tematice comune: comuniunea om-
natură, copilăria, timpul ireversibil)
Pădurea copiilor de Tudor Arghezi
"Fiindcă ai fost cuminte, mă țiu de cuvânt și-ți povestesc cum era
pădurea în care mă jucam eu toată ziua de vară, când eram mic. Tu știi ce este
o pădure. Mergi între copaci, în sus și în jos, înainte și înapoi, la stânga și la
dreapta și pretutindeni numai între copaci, și copacii sunt înfipți în pământ, de
rădăcini. Tot așa era și pădurea mea, cu deosebire că, în loc să fie lipiți de
pământ, copacii umblau de colo până colo, neținuți de nimic. Câteodată când
treceam prin pădure era acolo toată, și până să mă întorc nu mai era deloc, și a
doua zi venea îndărăt. Nu știu cum s-a întâmplat că pădurea asta fără păreche
a fost zămislită mișcătoare. Poate că din pricina mulților copii câți erau în
statele care încingeau codrul de jur-împrejur, copacii au luat ceva din
zburdălnicia lor și au rămas nebunatici și copilăroși. Câteodată ne suiam câte
zece, cincisprezece, într-un pom și el o lua la drum cu noi, ca un car cu boi, ne
plimba prin toată pădurea și se întorcea cu noi în cârcă în locul unde ne
suisem. Apoi, își înmuia crengile, lăsându-le cu noi în jos, noi ne ploconeam la
el, el da din vârf a "mulțumim dumitale". Pomii erau și niște tâlhari: intrau în
livezile oamenilor și prădau merii pârguiți și perele coapte. Când ai să vezi
vreun brad cu poamele în el să știi că ai de-a face cu un hoț. Copacul se scutură
nițel, când se adunau copiii și toate poamele furate le erau dăruite lor. Era o
babă cu părul roșu în partea locului, care făcea farmece și vrăji cu pădurea
copiilor, puind arborii să umble la rând, ca plopii, unul înapoia celuilalt, pe
marginile drumurilor, de o parte și de alta, și dacă voia să gonească un om,
înfricoșat, din casa lui, ca să i-o ia alții, baba trimetea patru, cinci molifti
(molizi) bătrâni de se așezau în poartă, plini de bufnițe și cucuvai și câte unul
plecat din pădure cu luna cu tot, luna aflându-se tocmai în păienjenișurile lui,
când pornea copacul. Spune tu, nu te-ar apuca frica și n-ai fugi dacă,
deșteptându-te într-o bună dimineață, ai da, în bătătură, de patru clopotnițe
sau biserici, ieșite în timpul nopții din pământ? Cât privește moliftii, ei au și o
voce ciudată, ce răsună cum ar șuiera un clopot în desimea lor și uneori parcă
ar purta in ei un ceasornic mare, care bate orele si toaca lor măsurată. Sub
camilavca* neagră, atârnată brazilor din crestete pe brațe, se aud șoapte
călugărești, pădurile din creștetul munților vorbind adeseori cu Domnul, în
limba de rugăciuni a vântului, care-i graiul către vecie al lucrurilor tainice de pe
pământ. Pădurea mea era și locuită de o mulțime de făpturi cu coarne sau
numai cu copite, cu labe, degete și unghii; făpturi, unele mari, însă blajine,
lăsându-se să fie apucate și prinse; zimbri cu fruntea lată, cerbi cu ramuri în
cap, țapi cu zulufi de os, și mistreți, purtători de rituri ai ștampilei umede
Dumnezeiești, însemnată cu două litere, Alfa și Omega, în mijlocul unui
rostogol. Noi alergam câte o jumătate de ceas după un bivol sălbatic, îl
prindeam în brațe și el se dezumfla încet, dându-și sufletul întreg de bucurie.
Vrie să-ți spui adevărat? Animalele erau de cauciuc subțire și pădurea era de
gutapercă - și primarul nostru le umfla în toată sâmbăta seara cu pompa de
bicicletă, ca să avem cu ce ne juca duminica dimineața."
* camilavca (camilafcă) - potcap acoperit cu un văl, de obicei negru, care atârnă
pe spate, purtat de prelații și călugării ortodocși la anumite ocazii. 
* s. f. Substanță plastică și izolantă, extrasă din latexul frunzelor unei plante
tropicale, având numeroase întrebuințări în tehnică, în medicină

Fiind băiet păduri cutreieram de Mihai Eminescu

   Fiind băiet păduri cutreieram
                        Și mă culcam ades lângă izvor,
                        Iar brațul drept sub cap eu mi-l puneam
                        S-aud cum apa sună-ncetișor:
                        Un freamăt lin trecea din ram în ram
                        Și un miros venea adormitor.
                        Astfel ades eu nopți întregi am mas,
                        Blând îngânat de-al valurilor glas.
 
                        Răsare luna,-mi bate drept în față:
                        Un rai din basme văd printre pleoape,
                        Pe câmpi un val de arginție ceață,
                        Sclipiri pe cer, văpaie preste ape,
                        Un bucium cântă tainic cu dulceață,
                        Sunând din ce în ce tot mai aproape…
                        Pe frunze-uscate sau prin naltul ierbii,
                        Părea c-aud venind în cete cerbii.
 
                        Alături teiul vechi mi se deschide:
                        Din el ieși o tânără crăiasă,
                        Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise,
                        Cu fruntea ei într-o maramă deasă,
                        Cu ochii mari, cu gura-abia închisă;
                        Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă,
                        Călcând pe vârful micului picior,
                        Veni alături, mă privi cu dor.
 
                        Și ah, era atâta de frumoasă,
                        Cum numa-n vis o dată-n viața ta
                        Un înger blând cu fața radioasă,
                        Venind din cer se poate arăta;
                        Iar păru-i blond și moale ca mătasa
                        Grumazul alb și umerii-i vădea.
                        Prin hainele de tort subțire, fin,
                        Se vede trupul ei cel alb deplin.