Turcia în perioada interbelică

Student: Iacob Andrei-Valentin

Intrarea nesăbuită în război a Turciei accelerează destrămarea imperiului

sultanilor, punând la ordinea zilei împărțirea Imperiului Otoman între puterile
Antantei, care au primit ajutor de la Italia și S.U.A.

La 30 octombrie 1918, Turcia capitulează și semnează armistițiul de la

Mudros, iar puterile imperialiste au trecut la aplicarea planului pe care l-au
gândit în timpul războiului. Inafară de aceste puteri, la sfârșitul războiului și
Grecia și-a manifestat dorința de a-și însuși o parte din teritoriul turc. Astfel că
armatele grecești au ocupat Turcia răsăriteană în Europa și Smirna în Asia
Mică. Italienii au ocupat Adalya în timp ce francezii au capturat Cilicia iar
englezii erau deja prezenți în Arabia, Palestina și Mesopotamia. Turcia a fost
amenințată cu desființarea, iar poporul turc urma să fie sub dominație străină în
acest caz.1

Planurile de desființare au stârnit indignarea populației la adresa imperaliștilor

și dorința clară a poporului de a-și apăra țara. Rolul esențial în procesul de
eliberare națională l-a avut burghezia care era mai bine organizată decât
celelalte clase asuprite, în această perioadă. Clasa muncitoare nu era pregătită
fiind concentrată in orașele din Istanbul și coasta Asiei Mici, care erau deja
ocupate de intervenționiștii străini.

Revoluția burgheză s-a desfășurat sub forma unui război de eliberare contra
cotropitorilor străini. În fruntea revoluționarilor se afla Mustafa Kemal, un fost
comandant, care a luptat la Galipoli, în Caucaz și în Siria. Mustafa s-a
manifestat împotriva politicii capitularde a sultanului Mehmed al VI-lea, ultimul
din istoria Turciei, generalul Kemal fiind îndepărtat din capitală și trimis
inspector al unui corp de armată în Asia Mică.

În orașele din Asia Mică s-au organizat întruniri și congrese. În septembrie

1919, în orașul Sivaș are loc un congres național, prin care s-a adoptat
programul de luptă împotriva imperaliștilor străini și pentru a moderniza și
dezvolta țara.

1
N. Z. Lupu, Gh. N. Căzan, C. Bușe, Istoria Universală Contemporană, Vol. I, București, 1979, p. 73,74
 La 26 ianuarie 1920 se întrunește parlamentul turc la Istanbul fiind adoptat
Pactul național prin care se exprimă în unanimitate dorința de luptă pentru
apărarea integrității și suveranității naționale a Turciei. Acest pact a avut un
puternic impact asupra populației hotărâtă să-și apere țara. Pentru a-i intimida,
la 16 martie 1920, tupele Antantei ocupă principalele instituții civile, cazărmile
și depozitele din Capitală, iar Parlamentul se dizolvă. Deputații care scapă fără a
fi arestați se alătură Marii Adunări Naționale de la Ankara.

La 23 aprilie, se deschid lucrările Marii Adunări Naționale, în urma discuțiilor

își asumă prerogativele conducerii luptei de eliberare națională. Față de
împotrivirea maselor populare, imperialiștii trec din nou la măsuri în forță.
Intervenția greacă s-a lărgit prin ocuparea regiunii Adrianopole în Europa și a
orașului Bursa din Asia Mică. Agenții Antantei au organizat răscoale
contrarevoluționare în Anatolia, creând mari dificultăți pentru guvernul Marii
Adunări Naționale.2

Sub amenințarea forței pe care o avea Antanta se semnează la 10 august 1920

Tratatul de la Sevres prin care fostul Imperiu otoman era desființat, iar Turcia se
reducea la orașul Constantinopol și la Anatolia centrală. Teritoriile se vor
împărți între Anglia, Franța, Italia și Grecia, iar strâmtorile sunt sub control
“internațional” fiind, în realitate, sub conducerea Angliei și Franței. De
asemenea ei trebuiau să respecte și amestecare puterilor imperialiste în treburile
interne ale țării și o obligau la plata vechii datorii, la care se adăugau procentele
și ratele neplătite din 1914.

După încheierea Tratatului de la Sevres, Marea Adunare Națională era ferm

hotărâtă să respingă aplicarea tratatului. În acest sens s-au depus mari eforturi
pentru crearea și echiparea unei noi armate.

La 16 martie 1921, la Moscova se semnează primul tratat egalitate și prietenie

între Turcia și Rusia sovietică. Prin tratatul din martie se reglementează
problema granițelor, se desființează privigeliile de care beneficiau clericii și
negustorii în Imperiul Otoman și Rusia renunță la orice despăgubire de război.
În plus, Rusia se angaja moral și material să sprijine Turcia pentru eliberarea sa.

În primavera anului 1921, armatele turcești reușesc primele victorii militare de

la Inonu împotriva intervenționiștilor greci, înarmați până la gât datorită
sprijinului britanic. Guvernul lui Kemal profită de faptul că principalele puteri
ale Antantei nu mai sunt așa de apropiate și încheie cu francezii și italienii
2
Ibidem p. 75
acorduri pentru evacuarea provinciilor turce, pe care le ocupaseră aceștia în
Asia Mică. Imperialiștii francezi și italieni și-au dat seama că nu puteau face
față ofensivei turcești și că prezența lor nu făcea decât să întărească pozițiile
britanice. Desigur că această retragere a ascuțit și mai mult contradicțiile între
foști aliați. Imperialismul britanic i-a împins pe greci să atace pe toate fronturile.
Ofensiva a fost bună la început însă la 75 km de Ankara, pe râul Sakarya,
armatele turce înving și își obligă adversarii să se retragă.

După acest eșec al grecilor din vara anului 1921, frontul se stabilizează pe o
perioadă de un an, timp în care revoluția turcă adună forțe noi, iar
intervenționiștii străini pierd încrederea în victorie.

După o bună pregătire la 26 august 1922, armata turcă atacă în sectorul central
al frontului Afyon-Karahisar. Armatele grecești sunt înfrânte și obligate să se
retragă în panică. La 6 septembrie este eliberat Brusa, iar la 9 turcii intră în
Izmir. Înfrângerea grecilor a fost totală și odată cu ei și politica imperialist a
britanicilor față de Turcia.

La 11 octombrie 1922, armistițiul de la Mundanya îi obligă pe greci să

evacueze Adrianopol (Edirne) și Tracia răsăriteană (Rumelia).

La 1 noiembrie 1922, Marea Adunare Națională a Turciei votează pentru

detronarea lui Mehmed al VI-lea. 3 Astfel a luat sfârșit lungul război de eliberare
națională a poporului turc.

După Conferința de la Lausanne a fost semnat un nou tratat între Turcia și

Convenția Strâmtorilor, la 2 octombrie 1923, forțele aliate au parasite Istanbul,
iar la 6 octombrie trupele turce, în aplauzele mulțimii, au intrat în fosta capitală
imperială. La 13 octombrie 1923, Marea Adunare Națională a hotărât să mute
capitala la Ankara. La 29 octombrie 1923, Turcia l-a ales pe Mustafa Kemal ca
președinte iar acesta îl numește pe Ismet prim-ministru al guvernului. La 3
martie 1924 a fost abolită instituția kalifatului, iar pe 24 aprilie 1924 a fost
adoptată constituția Republicii Turcia, bazată pe suveranitatea poporului.

Din momentul în care acesta a fost numit la conducerea luptei pentru

independent și crearea Turciei modern, Mustafa Kemal a promovat principii
realiste în politica sa externă. Ideea principală a diplomației sale a fost “Pace în
țară, pace în lume.”4
3
Ibidem p. 76
4
Gh. Buzatu, Marusia Cîrstea, Europa în balanța forțelor 1919-1939, Editura Mica Valahie, București, 2007, p.
281,282
 Alfabetul arab a fost înlocuit cu cel latin în 1928, întrucât era mai simplu și
mai ușor de învățat. Reforma scrisului a fost primită cu bucurie de opinia
publică din Turcia diminuând astfel analfabetismul, învătând în următorii ani un
număr de peste trei milioane de turci. În 1932, Kemal a purces la turcizarea
limbii “prin repunerea în circulație a cuvintelor de autentică sursă turcă”.
Reforma fiind absolut necesară întrucât doar 19% din totalul de 17 milioane de
turci își înțelegeau limba. În acest sens a fost creat Institutul de Cercetări
Lingvistice.

Înțelegând importanța pentru trecut și istorie în formarea unor cunoștiințe

naționale, Kemal a inițiat desfășurarea unor cercetări istorice înființând așadar
Institutul de Cercetări Istorice și Arheologice.5

Pe plan extern a fost încheiat la Paris un tratat cu URSS la 17 decembrie 1925,

fiind reînnoit și completat în anii 1929,1931 și 1935.

Un interes special a acordat Turcia kemalistă, îndeosebi după semnarea

Tratatului de la Lausanne relațiilor cu țările din Balcani. Raporturile au fost
reglementate treptat întrucât au trebuit rezolvate o serie de litigii.

Relațiile cu Bulgaria au fost marcate, până să se semneze Tratatul de la

Lausenne, de aspirațiile Sofiei față de regiunea Tracia și de problema ieșirii la
Marea Neagră. Întrucât Iugoslavia nu a dorit să semneze Tratatul de la
Lausenne, Turcia dorea să semneze un tratat de prietenie cu țara respectivă.

Relațiile cu Grecia au fost în mare parte stabilite de clauzele din documentele

semnate la Lausanne. Stabilirea frontierei din Tracia a durat extrem de mult
până în noiembrie 1926, când s-a ajuns la un compromise. Suveranitatea asupra
insulelor egeene și Statutul Patriarhului Ecumenic au fost subiecte controversate
între cele două state. Cu România relațiile s-au îmbunătățit, mai ales că
guvernul kemalist a trimis primul diplomat în anul 1923 la București.

Raporturile Turciei cu Marile Puteri au fost complexe. Turcia a contestat Marii

Britanii drepturile din zona Mosulului, ceea ce complică fixarea frontierei. Cu
Franța relațiile își revin prin Acordul Franklin-Bouillon din 20 octombrie 1921.
După Lausanne, raporturile dintre Ankara și Paris au fost formal cordiale.
Printr-un acord semnat la 12 martie 1921 între Italia și Turcia încep
reglementarea raporturilor. Accente antiitaliene n-au lipsit totuși mai ales prin
instalarea la putere a lui Mussolini.
5
Valentin Ciorbea, Din istoria secolului XX: 1918-1939, Editura Ex Ponto, Constanța, 2006, p. 354,355
 Începând cu anul 1925 diplomația kemalistă a încercat să se consolideze pe
plan international, cu condiția să nu arate vreo urmă de ostilitate față de Rusia.

În dorința de a da o replică Acordului de la Locarno, semnat în luna octombrie

1925, Turcia a lansat în februarie 1926 planul unui Pact balcanic cu participarea
tuturor celor șase state balcanice. Demersul Turciei viza constituirea unui
Locarno balcanic.6

În anul 1926, se semnează la Ankara tratatul de prietenie cu Persia și Tratatul

de frontieră anglo-turco-irakian prin care regiunea Mosul îi revenea Irakului.

Turcia aderă la începutul lui 1929 la Pactul Briand-Kellog și Protocolul de la

Moscova privind aplicarea prevederilor pactului. În 1930 Turcia și Grecia trec
prin două momente dificile care duc la întărirea încrederii dintre acestea. La 10
iunie 1930 s-a semnat convenția privind rezolvarea definitivă a problemelor
care au fost în urma Tratatului de la Lausanne, iar pe 30 octombrie se semnează
Tratatul greco-turc de neutralitate, concilațiune și arbitraj.

Anii 1930-1934 au fost dominate de Conferințele balcanice. Turcia își adduce

o contribuție importantă la succesul reuniunilor; de altfel cea de-a doua
Conferință a fost la Istanbul între 20-26 octombrie 1931.

O serie de rezultate ale acestor întâlniri care au întărit relațiile Turciei cu

statele balcanice au fost Pactul greco-turc din 14 septembrie 1933, Tratatul de
prietenie veșnică, neagresiune, arbitraj și conciliațiune româno-turc, Tratatul de
prietenie, neagresiune și soluționare juridică dintre Turcia și Iugoslavia din 27
noiembrie 1933. Turcia și-a reînnoit tratatul și cu Bulgaria, semnat în 1929.

Al doilea rezultat însemnat a fost și semnarea Pactului Înțelegerii Balcanice la

9 februarie 1934 de către Grecia, Iugoslavia, România și Turcia. Articolul 1
prevederea ca statele să-și acorde securitatea frontierelor. A urmat negocierea
convențiilor militare, la 1 august 1934 s-a semnat prima convenție la Geneva,
între Turcia și România.

Diplomația turcă a înregistrat la începutul anilor ’30 și alte succese. La 1932 a

fost primită în Societatea Națiunilor. Îngrijorată de problemele dezarmării și
securității, Turcia semnează în iulie 1933, la Londra, convențiile de definire a
agresorului.

6
Ibidem p. 356,357
 Cu prilejiul deterioriorării situației internaționale turcii vor dori să modifice
clauzele Convenției Strâmtorilor. La 11 aprilie 1936 guvernul turc a lansat
statelor participante la Conferința de la Lausanne și Secretariatului Societății
Națiunilor o “notă în care solicita o nouă Convenție a Strâmtorilor, invocând
securitatea Turciei în condițiile deteriorării situației internaționale.” În esență își
dorea să recapete drepturile asupra Strâmtorilor, să pună în aplicare principiul
neimixtiunii(amestecul în treburile altcuiva) în treburile interne și să se
reconfirme principiul navigației libere prin Strâmtori. Turcia a reușit să obțină
prin consimțământ mutual o reviziuire în serviciul apărării păcii.7

Succesul de la Montreaux îl încurajează pe conducătorul Turciei să stabilească

definitive frontier de sud a statului. Mustafa își dorea recuperarea teritoriului
Hatayului, ce fusese atribuit Siriei, iar aceasta pusă sub mandatul Franței.

În urma implicării Societății Națiunilor și a unor demersuri diplomatice

Hatayului ii s-a acordat autonomie, iar teritoriul era demilitarizat, Turcia primid
portul Iskenderun. În iunie 1939 s-au retras trupele francize din Hatay, teritoriul
rămânând sub conducerea Turciei.

La 8 iulie 1937 prin Pactul turco-irakiano-iraniano-afgan semnat la Saadabad

s-au depășit o serie de diferende mai vechi. Prin două înțelegeri cu Franța și
Marea Britanie, Turcia își asigură ajutorul mutual în cazul unei agresiuni.
Urmând semnarea Acordului anglo-franco-turc la 19 octombrie 1939, favorabil
atât Turciei cât și celorlalte state membre ale Înțelegerii Balcanice.

Mustafa Kemal a reformat așadar Turcia, așa cum apreciază și biografii săi cei
mai avizi – “ în domeniul politic, economic, cultural și spiritual. A interzis
poligamia, a stabilit coduri și legi, a expropiat averile califatului și ordinele
călugărești; a creat servicii medicale și institute de igienă; a adoptat calendarul
gregorian și alfabetul latin; a emancipat femeia; a chemat de la sine savanți și i-
a pus să descifreze istoria multiseculară a poporului turc din aluviunile arabe și
islamice de tot felul… Primul președinte Ataturk a fost promotorul acțiunilor
ferme, care au situat Turcia între națiunile moderne” . 8

În toate preocupările sale de politică externă ale lui Kemal mereu era prezentă
ideea de a ridica prestigiul țării sale în fața întregii lumi. El s-a folosit de orice
mijloc pentru a promova elementele componente ale individualității poporului
turc, cultura ta, trecutul său istoric cu tot ce are mai scump și mai valoros.
7
Ibidem p. 358
8
Gh. Buzatu, Marusia Cîrstea, Op. cit., p. 283
 Ideile și sentimente patriotice nu i-au lipsit acestuia și a atras întotdeauna de
partea sa forța necesară cu care și-a putut desfășura luptele de obținere a
independenței naționale. Însă el era de asemenea și adeptul unei înțelegeri dintre
state. El spunea: “Unicul mijloc ca oamenii să fie fericiți este ca ei să se stimeze
și să se respecte reciproc, să-și sporească eforturile în muncă, singura capabilă
să satisfacă toate nevoile lor psihice și morale”. 9

Bibliografie:

Buzatu, Gh., Cîrstea, Marusia, Europa în balanța forțelor 1919-1939, Editura

Mica Valahie, București, 2007

Ciorbea, Valentin, Din istoria secolului XX: 1918-1939, Editura Ex Ponto,

Constanța, 2006

9
Mehmet Ali Ekrem, Ataturk: Făuritorul Turciei moderne, Editura Politica, București, 1969, p. 202
Ekrem, Mehmet Ali, Ataturk: Făuritorul Turciei moderne, Editura Politica,
București, 1969

Lupu, N. Z., Căzan, Gh. N., Bușe, C., Istoria Universală Contemporană, Vol. I,
București, 1979