Cucerirea Constantinopolului în anul 1204

Student: Iacob Andrei-Valentin

Manuel Comnen fiind prea atent la visurile imprudente ale unui imperalism
grandios acesta a neglijat în mod evident pericolul care amenința în Orient
datorită cruciaților. Totul va epuiza monarhia. Slabiciunea și sărăcia pe care
acesta a lăsat-o va avea efecte negative atunci când puterea va cădea în mâini
mai slabe.

Vine la conducerea Alexis al II-lea acesta fiind doar un copil era ajutat de
mama sa, regenta Maria de Antiohia fiind sprijinită de cruciați fără să fie prea
populară în celelalte cercuri. Andronic va profita de acest haos și se va instala
împărat în 1182. El a fost ultimul Comnen aflat la conducere și putea de altfel să
fie și un mare împărat dar a rezistat doar 3 ani.

Insurecția lui Isaac Anghelos în Bitinia a înecat-o în sânge în anul 1185. El a

reușit să micșoreze impozitele, reduce cheltuielile și va reorganiza
administrația și se afla pe drumul cel bun pentru a reface țara el se confruntă cu
grave probleme externe prin pierderea Tessalonicului în favoarea nomanzilor și
a Dalmației în lupta cu ungurii. O revoluție îl instalează pe Isaac Anghelos pe
tron care va accentua ruinarea imperiului.

Isaac nu a avut nicio calitate pentru a putea îndepărta criza amenințătoare.

Fratele său Alexis al III-lea, care l-a detronat de altfel nici el nu se putea spune
ca avea vreun talent. Astfel că monarhia se afla în fața ruinei.

Puterea imperială se arată și ea suficient de slăbită. În Capitală legea era făcută

de către oameni iar în provincii s-a ridicat feudalismul și imperiul a fost
dezmembrat.

Isaac se declară independent în Cipru în anul 1184 și Gabras la Trebizonda.

Dezordinea era la ordinea zile, de asemenea impozitele erau mult prea mari iar
comerțul era ruinat și tezaurul absolut gol.1

1
Charles Diehl, Istoria Imperiului Bizantin, Editura Scorilo, Craiova, 1999, p.p 152,153
 Demoralizarea era cea mai frecventă stare printre rândurile populației. Până și
la biserici erau călugări care produceau în permanență dezordine. Reforma
mănăstirească devenea astfel o adevărată necesitate.

Pericolul extern pândea de asemenea la ușă. În Balcani s-a scurtat jugul

imperiului. În Serbia Ștefan Nemania reușește să unească Herțegovina,
Muntenegrul și Serbia danubiene formând un mare stat. Se răscoală și vlahii și
bulgarii conduși de Petru și Ioan în anul 1185. Aceștia reușesc să progreseze
destul de repede datorită ajutorului cumanilor și concursului regelui Nemania.
Isaac a fost înfrânt la Berrhoea în anul 1190 și la Arcadiopolis în 1194. Se
fondează un stat vlaho-bulgar, urmând ca Ioniță să-i asigure creșterea acestuia.
În anul 1201, Alexis al III-lea va fi nevoit să recunoască printr-un tratat toate
cuceririle vlaho-bulgare de la Belgrad până la Marea Neagră și la Vardar.

Puțin după conducătorul vlah va obține de la Inocențiu al III-lea titlul de rege

și construirea unei biserici naționale. Aceasta a constituit cea mai gravă ruinare
a operei lui Tzimisces și al lui Vasile al II-lea.

În ceea ce privește Orientul arăta destul de sumbru. Populația apuseană de la

Constantinopol a fost masacrată și va produce o revoltă în anul 1182 care va
duce la cucerirea Tessalonicului de către regele nonand al Siciliei Isaac reușind
să respingă invadatorii în 1186. Prin asta ostilitatea dintre Occident și bizantini
va crește.

Acțiunile lui Frederic Barbarossa din timpul celei de-a III-a cruciadă vor avea
un efect negativ asupra imperiului. A fost un moment când împăratul german
ajutat de sârbi și bulgari va dori să cucerească Constantinopolul. Henric al VI-
lea s-a dovedit mai rău decât tatăl său, Barbarossa, pentru că mostenise ambițiile
și domeniile regilor nomanzi. El visa la recucerirea Orientului cruciat iar pentru
acesta l-a somat pe Alexis să-i restituie înapoi toate teritoriile pe care le
cuceriseră cu ani în urmă normanzi. Până atunci voia să-l oblige la plata unui
tribut.

Veneția era tot mai agitată iar pentru a o linisti Isaac a plătit o serie de
despăgubiri și a acordat și mari privilegii.2

Alexis a mărit în anul 1198 concesiunile. Acesta a acordat reparații

asemănătoare genovezilor și pisanilor.

2
Ibidem p. 154,155
 Venețienii se simțeau amenințati de ura exasperantă a negustorilor și
meseriașilor bizantini. A apărut ideea după ce Henrico Dandolo a devenit doge
că dacă vor cuceri Imperiul Bizantin ar fi singura și unica cale pentru a satisface
dorința apusenilor și de a asigura interesele Republicii în Orient. Ostilitățile față
de papă, ambițiile care erau la Veneția produc deturnarea cruciadei a patra.
Contraatacul formidabil pe care l-au organizat barbarii le permit să slăbească
foarte mult bizanțul și prin dezvoltarea slavilor nu era capabil să ii reziste. Cu
toate acestea orașul lumină nu s-ar fi prabușit daca pe tron nu ar fi sosit
persoane slab pregătite și josnice.

Papalitatea nu s-a lăsat învinsă nici după a treia cruciadă. Ei voiau ca pământul
lumii catolice apusene să rămână în posesia bisericii. Richard Inimă de Leu și
Filip August nu puteau să ajute în conducerea ultimului efort creștin datorită
problemelor interne ale statelor lor.

Următoarea expediție către Europa urma să fie condusă de tânărul Henric al

VI-lea, cel mai reprezentativ suveran.

Din 1194 împăratul dorea să se preocupe de eliberarea Ierusalimului și de

supunerea influenței sale în Imperiul Bizantin mai ales că momentul părea unul
prielnic după trecerea în neființă a lui Saladin.

Pe de altă parte cel care apăra Ierusalimul, Henri de Champagne își făcea
foarte bine treaba apărând teritoriile din Tripoli și Antiohia. 3

La 31 mai 1195, pleacă la Bari Henri VI-lea pentru a duce ajutoare pe

Pământul Sfânt. Intră în relații cu Orientul dorind să recunoască suzeranitatea
acestora.

Fără papă va reuși încă odată să ridice Germania. Papa nu-și dorea ca și casa
de Hohenstaufen să crească întrucât aveau niște conflicte mai vechi. La
chemarea împăratului a fost ridicată o mare flota la Messina pe 22 septembrie
1197.

Atitudinea proastă a cruciaților localnici împotriva noilor veniți, această

atitudine a pus piedici expediției făcând-o destul de inutila.

Astfel că nu a putut fi evitată cucerirea Jffei de către Malik-al-Adil în august

1197, singura cucerire notabilă a germanilor fiind cea a Beirutului. După
această victorie trupele germane au încercat să pornească spre Ierusalim, ținând
3
Vladimir Roșulescu, Cruciadele, Editura Scorilo, Craiova, 1999, p. 253-254
cont și de moartea bizară a lui Henric al VI-lea. Nesiguranța se angajază destul
de repede pe cruciați care sunt nevoiți să încheie un armistițiu de un an cu
Malik-al-Adil.

Moartea împăratului schimba radical situația acesta fiind înlocuit în Germania

de fratele său iar tânărul fiu se instalează la Palermo pentru a deține posesiunile
italo-siciliene.

Papa Inocențiu al III-lea îl succedă lui Celestin în 1198. Așadar se dorea

reluarea războiului sfânt.

Noul papă își dorește să revină dominația creștină în Orient. Cererea lui Leon,
regele Armeniei de a uni biserica armeană cu scaunul de la Roma va produce
inițiativa unei noi cruciade.

Următorul an a fost ales la Conducere contele Champagne care s-a dedicat trup
și suflet expediției militare. În 1201 s-a semnat un tratat cu Veneția urmând ca
plecarea să fie în anul următor însă moartea comandantului lasă expediția fără
conducător.

Papa va decreta un impozit de 2,5% pe veniturile ecleziastice pentru a finanța

cruaciada. Cruciații din Champagne și Flanda care l-au ales în fruntea lor pe
Thibaut de Champagne, la moartea acestuia își trimit plenipotențiarii pentru a
încheia cu Veneția tratatul care va permite transportarea armatei estimată la
patru mii cinci sute de cavaleri, noua mii se scutieri, douăzeci de segenți
pedeștri și aprovizionarea acestora pe un an care constul acestora total era
estimat la 85 000 de mărci.4

În primăvara anului 1202 însă cruciada avea doar o treime din trupele
prevăzute și plătesc cu greu 50 000 mărci venețienilor. Un moratoriu se acordă
în cazul în care Veneția va ajuta la recucerirea portului Zara de la regele
Ungariei. Cucerirea orașului stârnește proteste în rândurile armatei iar papa este
nevoit să îi excomunice pe venețieni și cruciați, dar acesta anulează în cele din
urmă pedeapsa pentru cei din urmă. Alexios al IV-lea Anghelos ajunge la Zara
iarna cerând de la cruciați să-l restabilească pe tron pe tatăl său Isaac al II-lea,
orbit și răsturnat de Alexios al III-lea în 1195. În schimbul ajutorului el le dă
importante sume de bani, contribuție care va duce la continuarea cruciadei și
unirea Bisericilor. Cu toate că au existat unele piedici în primăvara anului 1203
armatele cruciadei cuceresc Corfu începând așadar asediul Constantinopolului
4
Cecile Morrison, Cruciadele, Editura Meridiane, București, 1998, p. 66,67
la 24 iunie 1203. Primul asediu a provocat fuga lui Alexios al III-lea rămâne
așadar reinstauratul Isaac al II-lea împreună cu fiul său la cârma cetății.
Incapabili să respecte promisiunile pe care le-au făcut cruciaților aceștia nu mai
aveau rabdare deloc, iar populație devenise de asemenea din ce în ce mai ostilă,
aceștia sunt înlăturați și vine pe tron Alexios al V-lea Ducas, antilatin convins.
În martie 1204, are loc semnarea unui tratat între Enrico Dandolo și baronii
cruciați iar la acest tratat se hotărăște împărțirea Imperiului Bizantin a cărui
posesie avea să fie asigurată de atacarea Constantinopolului . La 13 aprilie,
orașul este cucerit și lăsat pradă jafului: “N-au fost nicicând vazute ori cucerite
atâtea avuții, atât de nobile, atât de bogate, câte se strânseseră aici, în mai bine
de șase veacuri”, scria Robert de Clari care făcea comparația între bunătatea
sarazinilor și violențele latinilor care puteau însemnele lui Hristos. Cruciada a
ruinat “regina orașelor” creștinătății și a adâncit definitiv schisma între Biserici.

Evident pentru greci și creștinătatea lor scandalul nu apare decât progresiv în

conștiința oriental. Inocențiu acceptă întâi promisiunile de unire a Bisericilor și
de ajutor pentru Imperiul Latin de la Ierusalim. Apoi auzind cum s-a desfășurat
în realitate cruciada el este primul care dorește deturnarea cruciadei acuzându-i
pe venețieni:

“Ați abătut și ați făcut armata creștină să se abată de la calea cea bună la cea
rea…, ați deturnat această armată atât de numeroasă…, care fusese adunată cu
atâta greutate, a cărei conducere costase atât de scump, cu care trăgeam nădejde
nu numai să recăpătăm Ierusalimul, dar și să punem stăpânire pe cea mai mare
parte a regatului Egiptului.”

Fenomenul de deviere nu este așadar creația modernă, ci s-a străduit să

descopere responsabili fenomenului.5

Interesele și responsabilitățile în devierea Cruciadei a IV-a nu rămân mai puțin

evidente. Filip de Suabia încă din 1202 vorbește papei că dacă își va putea
recăpăta locul la conducerea Imperiului Bizantin îi va sprijini pentru cruciadă.
Inocențiu bineînțeles că își dorea ca bizantinii să se supună și să sprijine Roma
și cruciada, însă nu se gândește să-și folosească forța pentru a-și atinge scopul.
În schimb el avea mare nevoie de Veneția pe care a folosit-o în scop propriu.
Începând din 1082 el a primit privilegii comerciale considerabile reînnoite sub
domnia lui Isaac al II-lea și Alexios al III-lea. Însă Veneția se simtea amenințată
de concurența Genovei mai ales atunci când aceștia nu mai beneficiează nici de
5
Ibidem p. 68
ajutorul Bizantinilor pentru combaterea pirateriei. În 1171 și 1182, în timpul
unei răscoale, negustorii italieni au fost masacrați și expulzați. Cuceriea
Constantinopolului le va oferi venețienilor situația prielnică pentru a avea acces
la Marea Neagră interzisă până atunci accesul străinilor. În ochii cruciaților se
văd așadar bogațiile materiale și spirituale ale Bizanțului. Prin Bizanț și prin
chemarea lui Alexios al IV-lea reușește Veneția să se dezvolte și să devină un
imperiu în Orient.

Dintre toate realizările Cruciadei, imperiul venetian avea să fie cel mai de
durată. În termenii tratatului din 1202 împărțeala se făcea pe jumătate între
venețieni și cruciati, acordând un sfert imperiului latin, iar celelalte trei sferturi
urmează a fi împărțite jumătate venețienilor și jumătate “pelerinilor”.

Împăratul a ales Constantinopolul, Tracia și nord-vestul Asiei Mici, teritorii

apărate cu greutate în fața bulgarilor la Adrianopol în anul 1205 și ale grecilor la
Niceea fiind învinși în 1225 la Poimanenon. Apoi ale celor două forte reunite
prin asediul Constantinopolului din anul 1236.6

Dăinuirea Imperiului Latin depinde așadar doar de neînțelegerile dintre

adversari si de eventualele ajutoare primite din partea Occidentului fiind redusă
stăpânirea doar asupra orașului propriu-zis Constantinopol.

Chemările lui Grigore al IX-lea la cruciadă pentru apărarea Imperiului

Bizantin nu au avut efectul așteptat iar în 1261 Constantinopolul a fost cucerit
aproape fără luptă.

Participarea venețiană a fost astfel un moment decisiv pentru a afla tabara

invingatoare.

Istoriografia nu a făcut decât să aprecieze treaba pe care au reușit să o facă

venețienii prin cruciada și mai ales numindu-l pe Enrico Dandolo ca auctor
rerum al evenimentelor.7

Poziția superioara a dogelui a fost sublinată și de către papa Inocențiu al III-

lea, dincolo de acuzațiile de deviere a cruciadei.

6
Ibidem p. 69-71
7
Șerban Marin, Veneția, Cruciada a patra și Imperiul latin de Constantinopol, Vol. II, Editura Academiei
române, București, 2014, p. 29-31
 Bibliografie:

Marin, Șerban, Veneția, Cruciada a patra și Imperiul latin de Constantinopol,

Vol. II, Editura Academiei române, București, 2014

Morrison, Cecile, Cruciadele, Editura Meridiane, București, 1998

Roșulescu, Vladimir, Cruciadele, Editura Scorilo, Craiova, 1999

Diehl, Charles, Istoria Imperiului Bizantin, Editura Scorilo, Craiova, 1999