După piesa de teatru pentru copii

Copilăria lui George Enescu (iunie 2014)

Scenariul Emanuel Ciocu
Consultant de specialitate Cristina Sârbu

Volum realizat cu sprijinul

Coordonator de colecție Cristina Sârbu

Text Cristina Sârbu, Ana Sârbu
Ilustrații Ana-Maria Lemnaru www.anamarialemnaru.com
Corector Olga Grigorescu
Litere Harman Script și Berenis ADF Pro

© Asociaţia Clasic e Fantastic, 2021

Toate drepturile sunt rezervate. Orice reproducere a acestei lucrări,
parţială sau integrală, prin orice mijloace, nu poate fi realizată
decât cu acordul explicit al Asociaţiei Clasic e fantastic.

Editura Muzicală, 2021

Calea Victoriei nr. 141, sector 1 Bucureşti
Editură recunoscută CNCS
Tel. Fax: 021 312 9867
e-mail: em@edituramuzicala.ro
www.edituramuzicala.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Sârbu, Cristina
Copilăria lui George Enescu: după piesa de teatru Copilăria lui George Enescu/
Cristina Sârbu, Ana Sârbu; scenariu: Emanuel Ciocu; il. şi layout: Ana Lemnaru.
Bucureşti : Editura Muzicală, 2021
ISBN 978-973-42-1214-9
I. Sârbu, Ana
II. Ciocu, Emanuel (scenariu)
II. Lemnaru, Ana (il.)
78
929
 Cristina Sârbu
Ana Sârbu

Copilăria lui

George Enescu

Colecția
Clasic e fantastic.
Copilăria
marilor muzicieni.
pentru Ana
și Sebastian
 Înainte de poveste

C ând i-am cunoscut eu pe Sică și pe Rică, stră-stră-

străbunicii mei erau deja foarte bătrâni. Și prietena lor, pisica Lola,
nu mai era sprintenă și vioaie ca altădată. Prefera să lenevească,
să doarmă toată ziua, într-un loc moale și călduț. Cei trei vechi
prieteni stăteau mult de vorbă împreună, la o farfurioară cu lapte,
un mic “ceva bun” și povesteau, povesteau, povesteau câte și mai
câte dintre cele pe care le trăiseră împreună într-o viață lungă,
bogată și aventuroasă. Un nume revenea des în poveștile lor, cel
al lui George Enescu, în casa căruia au stat ani buni. Locurile în
care s-a născut și a copilărit viitorul muzician se pare că au fost
de basm. Aveau și nume interesante, cu sonorități ciudate: Liveni,
Cracalia, Mihăileni, Bălțătești, Dorohoi, Botoșani, Suceava… Iar
povestea băiatului extrem de talentat, copil-minune și el, mi se
părea foarte specială. Îmi amintesc că, într-o după-amiază caldă de
vară, i-am auzit pe cei trei vechi prieteni citind, în grădină, un ziar…

5
 Amintiri (1)

Din scăunelele comode așezate

la firul ierbii, Sică și Rică se bucurau de o
plăcută după-amiază de vară. Sică își ridicase
puțin boticul, iar mustățile lui se legănau ușor, în adierea caldă a
vântului. Șoricelul închisese ochii de plăcere. Nu departe, ascuns sub
o frunză căzută, un alt șoricel mic-mic-mic, pe nume Sol, se aciuise și el
alături de cei bătrâni, simțindu-se în siguranță și
curios la vorbele acestora. Cu ochelarii pe nas, Rică
se concentra asupra unei pagini de ziar.

6
 — De abia aștept să îți citesc… de abia aștept.
— Păi, citește… De ce nu citești? Sică e nedumerit.
— Vreau să fie prezentă și Lola, să audă și ea, o să-i facă o mare plăcere…
— Ce o să-mi facă plăcere? Lola apare în pas tăcut și se tolănește
alături de prietenii ei, pe iarba moale.
— Ascultați… ascultați! Rică își drege emoționat vocea și începe să citească:

Ajungând la liman, privesc în inima Parisului. Pentru a merge

urmă oceanul vieții: valurile
se pierd în depărtare și nu
mai rămâne decât oglinda
lucie care răsfrânge cerul
– cerul meu: muzica.
Povestea aceasta începe
acolo, departe, pe plaiurile
Moldovei și se isprăvește aici, în
din satul în care m-am născut
spre marele oraș unde-mi
sfârșesc zilele, am străbătut
o cale anevoioasă, străjuită
de copaci ce se pierd în
zarea îndepărtată. A fost
lung, desigur, acest drum.
Cât de scurt mi s-a părut!

Rică își scoate ochelarii, ridică privirea și întreabă:

— Știți despre cine e vorba? Știți cine rostește aceste cuvinte? Știți cine…
— Enescu! George Enescu! Sică și Lola au răspuns într-un glas.
— Plaiurile Moldovei… Parisul… copacii de lângă drum… Lui Sică îi
tremură vocea.
— Și cerul, cerul pe care îl privea atât de des și cu atâta drag… Și
muzica. Parcă și Lolei îi vine să lăcrimeze. Jurjac al nostru! Așa îl
alintau cei din casă pe micul George.
— Da, Jurjac al nostru! Rică zâmbește. Ce om mare a ajuns! Printre
cei mai mari muzicieni ai lumii. Așa scrie aici. V-am citit dintr-un

7
 interviu recent. Sunt așa de mândru de el!
— Vă amintiți… vă amintiți? Eram la Liveni, în casa în care s-a
născut. Ba nu, greșesc, eram deja la Cracalia. Era ziua în care
Jurjac fusese dus prima oară la un târg. Câți ani să fi avut?
Doi… poate trei…? Sică e nesigur. A trecut atâta timp.
— Împlinise trei ani, îmi amintesc eu, intervine Lola.
— Și când s-a întors a venit direct la noi în grădină și ne-a povestit.
Era tot o după amiază ca aceasta…

Întâlnirea cu muzica. Prima vioară,

a doua vioară și călătoria la Iași

Pe prispa încă însorită a unei case mici

cu pridvorul de lemn vopsit unde se uscau funiile
de ceapă la soare, Sică, Rică și Lola moțăie leneși. E
liniște. Cei ai casei încă nu s-au întors de la târg. E zi de
sărbătoare, agitație mare, multă lume, lăutari și hore…
— Sigur a fost frumos la târg. De abia aștept să vină Jurjac
să ne povestească. Mi-ar fi plăcut și mie. Sică e visător.
— Ba nu ți-ar fi plăcut deloc! mârâie Lola. Te-ar fi călcat în
picioare cât ai clipi! Praf, zgomot, primejdii la tot pasul. Sigur
câini, mulți câini mari, răi, fioroși… Nu e de noi.
— Ai dreptate. Rică e de acord. Mai bine aici, în soare, în liniște în siguranță.
— Hei! Aud tropot de cai! Voci vesele. Ei sunt, au sosit. Bucuros,
Sică se ridică pe lăbuțele din spate.
— Repede, în tufiș… să ne ascundem… repede. Rică a și dispărut.

8
 Sunetul roților de lemn se aude din ce în ce mai aproape. Și tropotul
cailor. Prrrrrrrrr!! Stați așa! Trăsura se oprește și din ea coboară sprinten
conu Costache. Își întinde brațele să le dezmorțească după drum apoi se
întoarce și își ajută soția să coboare și ea. Cu grijă își ia în brațe băiețelul
și îl depune pe treptele casei.
— Ești bine Jurjac? Ai înțepenit? Ți-e foame… ți-e sete? Ești obosit?
Hai să te speli…

Coana Mărghiolița e numai griji. Băiatului trebuie să îi fie bine, să

aibă toate cele de trebuință, să nu-l supere nimic. Șapte copii pierduse
până acum, cinci deodată, din cauza unei epidemii de anghină difterică
și teama de a-l pierde și pe al optulea… Dar Jurjac era sănătos, vesel și
mulțumit. Sare treptele câte două – Ai grijă, să nu cazi, mai încet!!! Coana
Mărghiolița s-a speriat. Conu Costache o privește duios, mijind un zâmbet
sub mustață. Toți trei intră în casă.

De după un tufiș, Sică, Rică și Lola au urmărit toată

scena. Privesc atenți în jur și, nesimțind nicio primejdie, se apropie
încet de prispă.
— Tare aș vrea să iasă să ne povestească! Sică privește cu speranță
la ușa închisă.
— Vine el, vine el, n-ai grijă. Cum scapă de gura mamei, o să iasă.
Rică nu vrea să recunoască, dar e și el nerăbdător.
— Să sperăm că nu trebuie să așteptăm prea mult, sunt foarte
curioasă cum a fost, recunoaște și Lola.
Într-adevăr, nu trece mult și Jurjac iese vesel din casă.

10
— Știam că vă găsesc aici. Se joacă cu șoriceii, o mângâie pe Lola
pe spinare și pisica toarce fericită. Mă așteptați să vă povestesc?
Cei trei dau aprobator din cap. Vă povestesc, sigur că da… La
Bălțătești a fost un târg bogat. Cu multe animale, cu saci de
grâne, cu oale și unelte, găseai tot ce aveai nevoie. Cu vânzători
de nimicuri și de turtă dulce. Cu mâncare și băutură din belșug.
Am întâlnit mulți cunoscuți. Tata m-a ridicat pe umeri ca să văd
mai bine și de abia am convins-o pe mama să nu mă țină strâns
de mână, de frică să nu cad. Sigur că nu am căzut, sunt un
băiețel mare, știu să mă țin drept. Jurjac râde. Dar cel mai mult
și mai mult mi-au plăcut lăutarii.

— Lăutarii? Ce e un lăutar? Se
mănâncă? E gustos? Sică nu
contenește cu întrebările.
— Nuuuu, Sică. Nu! Lăutarii sunt
oameni, ca și noi. Adică, așa ca
mine, zâmbește Jurjac. Ei cântă la
instrumente muzicale: un nai,
câteva viori, un țambal și un contrabas. Băiatul stă
puțin și se gândește, apoi își reia cu avânt șirul vorbei.
Și lăutarii cântă cu atâta foc încât picioarele încep
să salte singure și hora se
încinge cât ai clipi!
— Hora? Ce înseamnă
hora? Acum Rică este
nedumerit.

11
 — Hora este un dans popular, în
care băieții și fetele se țin de mâini
și se învârtesc în cerc. Și fac pași de
dans, pe care îi știu toți. Pășesc toți
deodată. Parcă inimile le bat la fel.
Și ei saltă în ritmul muzicii. Uiți
de orice necaz sau durere. Dansezi
și te bucuri. Ești fericit. Asta e hora. Iar taraful –
grupul de instrumentiști, explică băiatul anticipând întrebarea –
cântă neobosit. Nu mă mai săturam ascultând și privind! Cel mai
mult mi-a plăcut vioara. Deși toate instrumentele din taraf au
rolurile lor importante, nu se poate fără viori.

12
 Jurjac se oprește brusc. Se gândește. Apoi, le face prietenilor lui un
semn – stați pe loc! – și dispare în grădină. Cei trei se privesc nedumeriți,
dar îl ascultă: nu se mișcă. Băiatul revine aducând o bucată de lemn și
câteva bețe. Am nevoie de o sfoară, oare unde găsesc o sfoară?! Urcă scările
în grabă și dispare în casă. Se întoarce cu o bucată de sfoară. Se căznește
să întindă sfoara pe bucata de lemn încercând să construiască o strună de
vioară. Fluieră imitând sunetul naiului, iar cu bețele bate în pământ așa
cum văzuse că fac cei ce cântă la țambal. Nu e mulțumit de rezultat.
— Vă las. Trebuie să îi spun ceva tatii, acum, imediat. Trebuie să îi spun
să îmi cumpere o vioară. Neapărat trebuie să îmi cumpere o vioară!

Nu au trecut multe zile și conu Costache se întoarce de la oraș cu

o vioară sub braț. Din tufiș, Sică, Rică și Lola l-au văzut și s-au bucurat.
Jurjac era tare neliniștit și nerăbdător. Aștepta vioara în fiecare zi. Acum,
sigur va fi fericit. Dar… Ușa casei se deschide și Jurjac iese alergând.
Lacrimile îi curg pe obraji.
— Ce, ce s-a întâmplat, nu ai primit vioara dorită? Sică, Rică și
Lola îl înconjoară pe băiatul care, așezat pe o
treaptă, hohotește cu capul lăsat pe brațele
încrucișate.
— Nnnnu! Nnnnu a fost vioara pe
care o așteptam. Tata mi-a
luat o vioară de jucărie!
Cu trei corzi în loc de
patru. Nu se poate
cânta nimic pe ea.

13
 Am aruncat-o în foc!!!
— Ai aruncat-o!!! În foc!!! Vioara… de jucărie???
Vaaaai. Ce trist…

Cei trei prieteni se strâng și mai aproape în

jurul băiatului care nu contenește din plâns. Oare
de ce conu Costache nu a înțeles că Jurjac voia o
vioară adevărată? Să cânte cu adevărat, așa cum îi auzise
pe lăutarii din satul vecin. Și să fie fericit!
Se pare că, după această întâmplare, coana Mărghiolița și conu
Costache au înțeles ce importantă este vioara pentru fiul lor. Și i-au
cumpărat un instrument adevărat. O vioară mică, cea mai mică, o
vioară de sfert, ca pentru vârsta lui. Mult mai mică decât cea la care
cânta conu Costache! Dar o vioară adevărată. Jurjac a început de îndată
să îi descopere secretele. Îl mânau plăcerea și dorința, de a scoate din
instrument sunete frumoase, calde, luminoase care să spună povești sau să
îndemne la dans. Băiatul aproape că nu mai ieșea din casă. Pe ferestrele
larg deschise, sunetele viorii se auzeau în toată curtea și mai departe, în
toată grădina.

— Nu l-am văzut de mult pe Jurjac. Nu a mai ieșit să se joace cu

noi. Nu se mișcă din casă! De când a primit vioara, nu o lasă din
mână! Doar când doarme sau când mănâncă. Lola s-a cățărat pe
pervazul ferestrei și privește în cameră. Dar să știți că nu e ușor
să scoți sunete frumoase din acest instrument! Trebuie să apeși
degetele pe corzile întinse, să treci atent arcușul cu păr de cal
bine frecat cu sacâz peste corzi. Ia mult timp!

14
 În vocea Lolei s-a strecurat o urmă de supărare. Îi lipseau
hârjonelile cu băiatul, îi era dor de mângâierile lui, ce ar mai fi tors!
— Lae Chioru, lăutarul, i-a fost totuși de mare ajutor, apreciază
Lola. L-a chemat conu Costache să se ocupe de băiat, să-l învețe să
cânte la scripcă. Dar n-a durat mult. În scurt timp, nu a mai
avut ce să-i arate că Jurjac al nostru învățase și pricepuse
totul. A ridicat uimit din umeri lăutarul în fața lui conu Costache
spunând: Nu mai am ce să-l învăț! Și a plecat.

Sică e sigur de asta căci îl văzuse chiar el pe Lae Chioru

îndepărtându-se cu vioara sub braț.
— Prinde cu ușurință orice melodie. Eu am auzit câteva frânturi
ce semănau a muzică. I-am auzit chiar pe conu Costache și pe
coana Mărghiolița zicând că băiatul le-a cântat, cu un deget, pe o
singură coardă, o melodie foarte cunoscută, Valurile Dunării.
— Și tot între ei vorbeau – continuă Lola – că Jurjac e foarte talentat și
ar trebui să îl ducă la Iași, să îl vadă un profesor, profesorul Caudella.
— Deci vor pleca la Iași? Întreabă Sică.
— Da, cred că da.
— Ce interesant! Rică își mângâie gânditor mustățile.

Când Jurjac a împlinit cinci ani au plecat la Iași, s-au întâlnit cu

profesorul Caudella, dar întâlnirea nu a fost așa cum, probabil, și-a imaginat-o
conu Costache. Când s-au întors, Jurjac le-a povestit totul prietenilor lui.
— Am fost cam obraznic, recunoaște băiatul.
— Obraznic! Tu! Nu se poate. Lola se ridică și începe să se plimbe
cu pași moi.

16
 — Da, eu. Nu aș putea spune, de ce m-am comportat așa. Cred că nu
mi-a plăcut că domnul profesor mi-a cerut să cânt. Hai să vedem ce știi?
Și atunci i-am spus și eu Arată-mi dumneata mai întâi, dacă știi să cânți!
— Vai! Ai spus tu asta!? Cum ai putut?! Sigur profesorul era în vârstă.
Trebuia să fii politicos, respectuos… Cei trei prieteni se agită speriați.
— Da, poate că așa ar fi trebuit să fiu.
Uite că nu am fost! Dar, după ce i-a
trecut uimirea, profesorul Caudella mi-a
cântat ceva frumos, foarte frumos, la
o vioară minunată. La sfârșitul vizitei,
mi s-a făcut o poză cu acea vioară!
Apoi i-am cântat și eu. După ureche,
așa cum m-am priceput, mărturisesc
că eram puțin rușinat. Domnul profesor
mi-a spus că am talent, dar m-a întrebat
dacă știu să scriu și să citesc notele.
I-am răspuns că nu înțeleg de ce trebuie
să scriu și să citesc note, căci muzica se
cântă, nu se citește. Așa credeam eu. Dar domnul Caudella a fost foarte
nemulțumit. Mi-a răspuns: „Și limba se vorbește, dar asta nu înseamnă că
nu trebuie să știi să scrii și să citești!” Și m-a trimis acasă să învăț notele.
Tata a fost destul de supărat. Pe drum, mi-a spus că dacă nu învăț
notele, o să ajung să îngrijesc de porci. Și cum nu vreau să fiu porcar, va
trebui să învăț notele cât mai curând. Ca să pot cânta mai bine la vioară.

Liniște. Toți se gândesc la același lucru. Nu există altă soluție: Jurjac

va trebui să învețe notele. Numai astfel va putea să cânte mai bine la vioară!

17
 Amintiri (2)

A scultând parcă muzica pe care doar ei o aud, Sică, Rică și Lola

închid ochii. E frumos să-ți amintești lucruri plăcute.
— Cânta frumos, la vioara lui, conu Costache. Rică e un cunoscător,
părerea lui contează.
— Dacă îmi amintesc bine, intervine Lola, s-ar putea spune că
familia lui era una de muzicieni.
— Mai degrabă, de cântăreți, o corectează Sică. Bunicul lui Jurjac, Enea
Galin, era cântăreț vestit în satul Zvoriștea. Glasul său l-a ajutat
să devină preot și așa și-a luat numele de Enescu. Și Constantin
Enescu, conu Costache, a urmat câțiva ani seminarul de preoți de
la Socola din Iași, dar a renunțat și s-a făcut, un timp, învățător de
țară. S-a hotărât apoi să devină administrator de moșie.
— Zice o vorbă veche, din bătrâni: Cine cântă, nu e un om rău!
— Ai dreptate, Rică. Nu, conu Costache nu era un om rău. Mi-l
amintesc bine, povestește pisica: avea o fire viguroasă și energică, era
afectuos, dar iute la mânie. Un om puternic, sănătos care degaja o
energie plină de bunătate. Îi plăcea să ducă o viață simplă; nu trăia
ca un boier, ci ca un mic proprietar bun, milos și căruia îi plăcea să
ajute. I-a fost mereu alături lui Jurjac, l-a susținut și l-a încurajat.
— Coana Mărghiolița nu era întotdeauna de acord cu el, zâmbește
Sică. Am asistat, discret, la unele certuri… Și ea era tot dintr-o
familie de preoți ortodocși.
— Mi-o amintesc duioasă, iubitoare, prea iubitoare poate, adaugă
Lola. Jurjac a fost nu numai un copil răsfățat, ci și un copil iubit
peste măsură, până la sufocare. Mama se temea groaznic să nu

19
 îl piardă așa cum i-a pierdut pe ceilalți șapte frați care s-au
născut înaintea lui. Copilăria băiatului a fost diferită de a altora.
De teama unei boli, în primii ani nu a avut voie să aibă nici un
tovarăș de joacă.
— De aceea s-a împrietenit cu noi, îl completează Rică.
— Era și un copil tare muncitor. Sică ține neapărat să vorbească despre
asta. La patru ani știa să citească, să scrie, să adune și să scadă.
— Foaaaarte muncitor. Și foarte deștept. Pisica ridică lăbuța a
luare aminte.
— Și foarte talentat, adaugă Rică. Atunci când s-au întors de la
Iași a început imediat să învețe notele. Primul lui profesor – vă
amintiți?! –, a fost un inginer din Dorohoi, Mişu
Zoller care studiase în Germania și care era şi
muzicant amator în ceasurile lui libere. Dar nu cred
să fi luat mai mult de trei sau patru lecţii: în scurt timp
„profesorul” a fost obligat să mărturisească că nu mai are
ce să îl înveţe.

— Atunci a apărut și pianul în casa Enescu, intervine Sică. L-a

cumpărat conu Costache, pentru fiul lui atât de talentat. Jurjac
a fost fericit. Cânta la vioară doar melodii simple acum, dar cu
toate degetele pe pian… ce armonii minunate putea imagina! Ce
bogăție de sonorități! Tare i-a plăcut.
— I-a plăcut atât de mult încât acum, după
ce învățase și să citească și să scrie note,
a dorit imediat, nici mai mult nici mai
puțin decât să compună! Stați așa!

20
 Lola se ridică, își întinde lăbuțele și își arcuiește șira spinării ca să
se dezmorțească și pășește moale spre biblioteca ce ocupa în cameră un
perete întreg. Dacă am noroc, o găsesc. Sigur am păstrat-o! Mi-am dat seama
că are o valoare istorică! Pisica privește atentă rafturile apoi se întinde
către o mapă aflată destul de la îndemână. O ia cu lăbuțele și, cu
puțin efort – mapa nu era chiar ușoară! –, reușește să o aducă în
mijlocul camerei și să o deschidă, pe covor. Răsfoiește hârtiile aflate
înăuntru și scoate triumfătoare o foaie cu portative.
— Uite-o!
— Ce ai acolo, vreau să văd, sare Rică.
— Și eu, și eu. Sică se apropie și el în grabă.
— Aveți ce vedea. Lola e foarte mândră. Arată foaia cu
portative. Citiți: Țara Românească, operă pentru pian
și vioară de George Enescu, compozitor român în
vârstă de cinci ani! Are doar 12 măsuri! Dar
Jurjac a intitulat-o “operă”.
Tare ambițios era!

21
 — Și când te gândești că nu l-a învățat nimeni! Eu, intervine Sică,
m-am întrebat mereu, cum a fost posibil?! Cântatul la vioară l-a
deprins, puțin de la tatăl lui, mai mult de la lăutari pe care îi
observa atent în zilele de sărbătoare când tarafurile cântau cu foc
și oamenii jucau.
— Din muzica aceea s-a inspirat și pentru prima lui operă, zâmbește
Rică atoateștiutor. „Țara românească!”
— Ai dreptate, așa a fost. Când era mic, nu l-a învățat nimeni
temeinic și serios să cânte la vioară, la pian sau să compună. Am
stat de vorbă de câteva ori despre asta. Și îmi spunea… – Lola
face o pauză ca să își amintească mai bine – îmi spunea: Fără
să mă gândesc prea mult, am început să compun; fără să știu nimic,
fără să fiu îndrumat de nimeni, am avut totuși ideea fixă de a fi
compozitor și numai compozitor. Când ai o idee fixă, poți să urnești
munții din loc căci un îndărătnic nu se oprește la faptul că nu știe
sau nu poate nimic. Nu aveam nici cea mai mică idee despre cum se
scrie muzica. În casă nu aveam decât o metodă de învățat să cânți
la vioară de Bériot. Dar se poate compune și fără să cunoști regulile
cu condiția însă să ai instinct muzical: am avut dovada prin mine
însumi! Ce ziceți de asta?

De uimire, Sică și Rică își pierduseră graiul. Nu știau de aceste

discuții secrete ale Lolei cu Jurjac și, când și-au mai revenit, parcă au
simțit o undă de invidie.

22
 Sol povestește. Viena

După ce împlinise șapte ani, cu

notele învățate, cu vioara destul de bine pusă
în mână, familiarizat cu clapele pianului și
aducând cu sine și câteva compoziții proprii,
Jurjac se prezintă din nou în fața maestrului
Eduard Caudella. De astă dată, bătrânul profesor
este profund impresionat de talentul cu totul
ieșit din comun al copilului. Vrem să studieze cu
dumneavoastră! cere conu Costache. Nu, răspunde
profesorul, băiatul merită mai mult; trebuie să plece la Viena, doar acolo va
avea cei mai buni profesori și va cunoaște marea și adevărata muzică! Și conu
Costache l-a ascultat.

Însoțit de mama lui, George Enescu pleacă la

Viena. Are șapte ani. Cei doi locuiesc la o pensiune de
familie, mică și primitoare. Jurjac trebuie să învețe limba
germană! Era absolut necesar. Profesoara
angajată este încântată de rapiditatea
cu care copilul prinde o limbă străină
foarte grea și complicată. Mai adaugă și
câteva noțiuni de engleză la cele câteva
cuvinte franțuzești pe care băiatul le
mai avea în minte și pe care
le prinsese acasă.

23
 Jurjac descoperă cu încântare orașul: străzile,
monumentele, istoria, atmosfera și, mai ales, viața muzicală
a unei metropole europene. Calcă pe urmele lui Mozart,
Beethoven, Schubert… Îl cunoaște pe bătrânul Brahms
care trăia încă. La celebra Operă vieneză
ascultă multe lucrări de Richard Wagner:
Tannhäuser, Lohengrin, Olandezul
zburător/ Vasul fantomă și tetralogia
Inelul nibelungului. Este cucerit!
Dragostea și admirația față de maestrul
german îl vor însoți toată viața.
Intră la Conservator cu o aprobare specială
la clasa de vioară a profesorului Sigmund
Bachrich și face progrese spectaculoase. Toți
îl admiră și toți îl iubesc pe românul atât de
talentat și de muncitor, sosit de departe! Toți
îl iau foarte în serios și îl tratează cu respect.
Este primit în orchestra Conservatorului,
face multă muzică de cameră, activitate ce îi
provoacă o plăcere deosebită și care îi lărgește
mult orizontul.
 Când, copleșită de boală, coana Mărghiolița este nevoită să se
întoarcă în țară, rămas singur pe meleaguri străine, băiatul se mută în
casa profesorului său de vioară, Joseph Hellmesberger-junior. Maestrul
și discipolul se vor înțelege foarte bine și progresele micuțului violonist
sunt spectaculoase. La Conservator, studiul armoniei îi captează atenția.
La 11 ani, Jurjac știa deja să compună în formele clasice de rondo, sonată,
variațiuni, uvertură… Desenează cu plăcere – o veche pasiune din copilărie
–, citește mult și… anii trec…

Când nu mai poţi de dor și visezi

la o bucăţică de brânză telemea
sau la o felie de brânză de burduf!

Din fereastra apartamentului ocupat de familia Hellmesberger

Sică, Rică și Lola privesc tăcuți cerul albastru și însorit ce se întinde
deasupra Vienei. Stau așa de mult, nemișcați. Gândurile zboară libere,
nestăpânite. Rică vorbește primul fără să își întoarcă privirea.
— Știi de ce îmi este dor mie?
— Nu știu. Spune. Sică se străduiește să fie curios.
— De o bucățică de brânză telemea! Rică înghite în sec.
— Taci! Sică își frânge neliniștit lăbuțele. Taci că îmi faci poftă!
Tăcere.

25
— Dar mie știi de ce îmi e dor? îndrăznește șoricelul.
— Nu știu. Spune. De ce? Vocea lui Rică e ușor răstită, parcă
presimte o primejdie.
— De puțină… doar un pic… de brânză de burduf! Sică simte un gol
în stomac.
— Taaaaaci! Rică e și el agitat. Taci că îmi faci poftă! Vocea i se
pierde într-un geamăt.
Tăcere.
— Dar mie știți de ce îmi este dor! se răstește Lola furioasă
privindu-și prietenii.
Șoriceii speriați, își întorc privirile către pisică.
— De o zi fără văicărelile voastre! Credeți că mie nu îmi este dor de
casă? Sau lui Jurjac?! Credeți că el e fericit aici, printre străini?!
Departe de părinți…

Sică și Rică își pleacă vinovați

privirile. Lola se ridică, sare de pe pervaz și
începe să se plimbe prin cameră legănându-și
supărată coada.
— Viena e un oraș foarte frumos. Și conașu
Jurjac a învățat multe, este apreciat și iubit. De
câți ani suntem aici?
— De aproape șase! Sică și Rică au
răspuns într-un glas.
— Da, de șase ani. Și în curând o să
plecăm la Paris…
— La Paris! Ochii celor doi șoricei se umplu de lacrimi. Am crezut…

26
 — Ce ați crezut? Că ne întoarcem acasă?! Și ce să
facă Jurjac la Cracalia!? Acum, după ce, la 11 ani a
absolvit cursul de violină de la Conservator obținând cea
mai mare distincție: Gesellschaftsmedaille! Lola se străduiește
să pronunțe corect cuvântul într-o limbă străină și pare
mulțumită de rezultat. Gesellschaftsmedaille! repetă cu mândrie
pisica. Și a ajuns să cânte și în orchestra Conservatorului! Acum
studiază și compoziția cu profesorul Robert Fuchs. Și continuă și
cu vioara sub îndrumarea profesorului Hellmesberger-junior.

Șoriceii sunt copleșiți. Așa e, Jurjac nu se putea întoarce într-un sat

românesc, la Cracalia. Ar fi fost păcat, mare păcat.
— Conu Costache l-a întrebat pe profesorul Hellmesberger ce ar trebui
să facă fiul lui talentat și deștept mai departe? Lola continuă să
vorbească din ce în ce mai furioasă. Căci, se pare, aici la Viena, nu
mai are ce învăța. Vă mai amintiți când profesorul Hellmesberger
l-a însoțit pe Jurjac în România și amândoi au concertat la Ateneul
Român? Era în primăvara lui 1894. Băiatul nostru avea 13 ani! Vă
amintiți aplauzele și uralele de la sfârșit?!
— Cum am putea uita așa ceva! se smiorcăie Rică.
— A fost atât de frumos! Sică e și el copleșit de emoția amintirii.
— Dar nu știți că, după concert, coana Mărghiolița s-a apropiat de
profesorul austriac și i-a spus – eram acolo, tot ce auziți este
adevărat! ține să precizeze pisica. I-a spus: Iată-ne la capătul
drumului. Am așteptat atâta vreme, am fost de atâtea ori departe de
el, acum, în sfârșit ni l-ați dat îndărăt, bogat și puternic. De acum
înainte va fi din nou al nostru! Vă înșelați doamnă ! a răspuns

27
 profesorul Hellmesberger. Acesta nu este capătul drumului, este doar
începutul lui. Dacă băiatul vrea să nu rămână doar un bun violonist,
dacă dorește să cunoască marea și adevărata muzică, dacă vrea să
compună el însuși muzica lui, dacă vrea să își caute calea care poate
duce sus, foarte sus, atunci… trebuie să plece la Paris.
Tăcere.

— Și voi ce faceți!? Lola își privește fix

prietenii. Voi ce faceți?! În loc să vă
bucurați de viitorul strălucit care îl
așteaptă pe Jurjac al nostru
la Paris… în loc să vă
bucurați… voi… Vocea pisicii
începe să tremure. Voi… vă
plângeți: Mi-e dor de casă! Mi-e
dor de casă… Pisica nu se mai poate
stăpâni și izbucnește în lacrimi: Și
mie mi-e dor de casă! Mi-e
doooor de casă! Îmi este atât
de dooooooooor!!!!

Ușa se deschide și Jurjac intră în cameră. Imaginea celor trei

prieteni îmbrățișați strâns și hohotind de plâns îl nedumerește. A auzit
ultimele cuvinte ale Lolei.
— Ce e Lola? De ce plângi? De cine îți este dor? De ce plângeți toți?
Ce s-a întâmplat?
— Ne e dor de casă! reușește Sică să chițăie printre lacrimi.

28
 — Vă e dor de casă. Jurjac îngenunchează pe podea
alături de prietenii lui. Și mie îmi este dor de casă,
tare dor. De locurile natale, de părinți, de grădină și de horele
de la târguri… Copilăria mea a fost un rai până la șapte ani,
când stăteam laolaltă cu mama și cu tata și trăiam într-un fel de
vis luminos și dulce. Cum m-am găsit însă între străini am fost
apucat de un fel de groază, pe care din simplu orgoliu nu voiam
s-o mărturisesc. Când am sosit aici făceam jocuri de cuvinte și
observam că Viena rimează cu hiena.
— Nu ne-ai spus asta niciodată! Remarcă Lola uimită.
— Nu. Am ținut doar pentru mine, am știut că și vouă vă e greu.
Și mie mi-e dor, foarte dor, dar… se pare că nu am încă voie să
mă întorc acasă. Am o datorie față de părinți, față de profesorul
Caudella, dar și față de mine. Să merg mai departe pe drumul
ales. Dar știți ce o să fac ?
Ștergându-și lacrimile, pisica și cei doi șoricei îl privesc întrebător.

29
— O să scriu despre copilăria mea când voi fi mai mare și mai
învățat. O să scriu despre lucrurile care mă bucură și cele care
mă întristează, despre oameni și natură, despre tot ce am văzut,
am trăit și am simțit, în copilărie. Voi scrie o suită pe care o
s-o numesc Impresii din copilărie! Lăutarul: e un personaj
internațional și felul său de a cânta, vesel sau posomorât, se
schimbă după dispoziție... Bătrânul cerșetor: Bogdaproste! Cerul
să vă miluiască! Pentru a-i reda chipul imaginez sonorități aspre,
sfâșietoare, ca și el… Pârâiașul din fundul grădinii, parcă-l
văd și acum: un firicel subțire de apă, care susura și devenea
deodată, o mică baltă, cu luciu de oglindă. O să scriu și despre
Pasărea din colivie și cucul din perete. Biata pasăre închisă
în colivia ei! Cucul cu mecanismul său liniștitor și punctual.
Bătea ora 7 împreună cu bătrâna pendulă. Atunci știam că
era timpul să acoperim colivia pentru noapte. O să scriu și un
Cântec de leagăn: Doica bătrână își leagănă pruncul. Pentru a-l
adormi, ea îi îngână preziceri în șir: vei fi mare, vei fi tare, vei
fi… Înainte de a adormi, copilul vede lucind la fereastră Clarul
de lună și ascultă țârâitul unui greier. Apoi îl fură somnul.
În miez de noapte se deșteaptă și aude Vântul în horn care
devine în curând, Furtună în noapte. Ce groază! Repede sub
plapumă. Omulețul adoarme din nou și deodată Răsăritul
soarelui! S-a făcut ziuă. Săgeți de lumină pătrund pretutindeni.
Păsările ciripesc. Toate temele muzicale redând lumina
și umbrele revin, în culori luminoase, liniștite,
schimbate. Copilul răsuflă, e fericit. A trecut prin
noapte și furtună. Așa o să scriu. Vă promit!

30
31
 Amintiri (3)

— Și s-a ținut de promisiune. A durat ceva timp, dar

Jurjac al nostru a scris suita Impresii din copilărie, exact
așa cum ne-a descris-o nouă atunci, la Viena, când avea 13 ani,
remarcă Rică admirativ. Jurjac al nostru s-a ținut întotdeauna de
cuvânt. Ce faci Lola, ce cauți?
— Caut… Lola răsfoiește atent în mapa plină de hârtii – caut…
câteva scrisori pe care știu că le am. Scrisori de la Viena… pe
care Jurjac le-a trimis părinților lui. De câte ori le recitesc… Uite-le!
Citiți și voi!

Pisica scoate cu grijă câteva foi îngălbenite de vreme și le împarte

șoriceilor. Aceștia încep să citească și…
— Vaaaaai… îmi vine să plâng! Sică nu mai poate vorbi de emoție.
— Și mie… și mie! Lacrimi calde curg pe obrăjorii lui Rică.
— Nu-i așa că e frumos?! Ce bine că le-am păstrat. Așa ni-l putem
aminti pe Jurjac exact așa cum a fost. Uite ce-i scrie tatălui său
de la Viena, în 22 octombrie 1889: Sărut mâinile tată, Noi suntem
sănătoși. De 21 noiembrie dă fiul lui Dl. Bachrich un concert, spune-mi
de am voie să mă duc și eu. Eu toată ziua sunt vesel. (...) Sunt foarte
regulat cu violina, cu pianul și cu français al meu… A matale fiu
supus G. Enescu. 1889! Câți ani avea?
— Opt ani, răspunde Rică prompt. Opt ani avea și era deja la
Viena… departe de casă… învăța să cânte la vioară de la cei mai
buni! Scrisoarea mea este scrisă în același an: Sărut mâinile tată,
Eu sunt sănătos. Noi am cumpărat bilet pentru concert. Eu mă duc în

32
 fiecare zi la plimbare cu Dra. în Volksgarten (Grădina publică n.n.) unde
este frumos. Deunăzi am făcut cunoștință cu un băet de șase ani și cu o
fetiță de cinci ani. N-am alta ce-ți scrie. A matale fiu supus G. Enescu
— Domnișoara! Vă amintiți? Domnișoara, institutoarea Lydie
Cèdre, profesoară de franceză, guvernanta casei Enescu,
însoțitoarea lui George la Viena. În casă i se spunea
Mamzelle Ledie. Era drăguță! încheie Lola.
— Uite o scrisoare tot din 1889. Are cu
totul alt ton decât cele
trimise către
conu Costache,
constată Sică:

— Și ce vesel era! Chiar dacă muncea din greu. Uite dovada: Scumpii
mei părinți, Sunt bine. De dimineață am repetat 4 ore, după amiază
tot pe atât. Dlui Hellmesberger îi place cum merg. G.Enescu. Viena, 20
aprilie 1890, precizează Lola.

33
— Da. Muncea. Rică știe bine asta. Muncea și… visa să se
întoarcă acasă. Așa scrie aici: Astă noapte am visat că sunt
acasă. Scrisoare către conu Costache, Viena 6 ianuarie 1890.
Și am mai găsit una. Citește: Sărut mâinile mamă, M-ai întrebat
dacă îmi place să mă duc acasă, dar eu îți răspund că m-aș fi dus
și astăzi, dacă tata mi-ar fi spus. Viena, 24 februarie 1890
— Îi era dor. La toți ne era dor. Tare dor, șoptește Lola.
— Dar după Viena a urmat Parisul, știți bine. Sică dă
din cap a neputință.

— Da. Și la Paris, Jurjac s-a transformat în

George. În George Enescu, rostește Lola mândră.
Avea 13 ani când a ajuns la Paris, dar nu mai
era un copil. Din păcate, nu am scrisori din anii
petrecuți în capitala Franței.
— Au fost ani grei, dar și ani frumoși.
De muncă, dar și de succese. Rică
ridică lăbuța. Unu – ridică un deget – A
terminat cursurile de vioară în 1899
cu Premiul I. Premier Prix! A lucrat cu
profesorul Marsick!
— Daaaa! Dar a avut și aventuri neplăcute.
Vă amintiți când și-a rupt un deget? Sică e
nerăbdător să povestească. Un necaz care, din
fericire, a trecut fără să lase urme. Jurjac, pardon,

34
 George ațipise pe un scaun care s-a sfărâmat sub el. Căzând, toată
greutatea corpului a apăsat asupra unui singur deget care a fost
aproape zdrobit. Unghia i-a fost smulsă și, la un moment dat,
existau temeri să nu aibă un os rupt. Din fericire a rămas numai
cu spaima și durerea. Degetul bolnav s-a vindecat.
— Nu mă mai întrerupe. Rică e supărat. Vorbeam de anii de muncă
și de succesele de la Paris. Ridică al doilea deget. Doi. A primit în
dar o vioară minunată.
— Daaaaa! De astă dată Lola intervine încântată. Și nu orice fel
de vioară, un Stradivarius! Da, un Stradivarius cumpărat de la
magazinul Hamma, din Stuttgart, din Germania. A costat 15.000
de mărci! O avere! Jumătate din această sumă i-a fost trimisă
de răposatul Spiru Haret, ministrul de atunci al culturii, care a
luat inițiativa ca elevii școlilor primare să contribuie fiecare cu
zece bani pentru cumpărarea acestei viori. Și astfel cu ajutorul a
90.000 de copii, George și-a cumpărat un Stradivarius.
— Lasă că și conu Costache a contribuit din plin. Sică ține să precizeze
acest amănunt. Nu-mi amintesc exact suma dar… a fost maaaaaare.
— Iar m-ați întrerupt! Chiar înainte de cel mai important lucru pe
care îl aveam de spus. Rică mai ridică un deget. Trei! A studiat
vioara, dar și compoziția, ce își dorea el mai mult și mai mult. Cu
cei mai buni profesori, Jules Massenet și Gabriel Fauré.
— Și i s-a cântat prima lucrare! Poema română Lola și Sică au
rostit vorbele într-un glas.
— La Paris. Rică intervine prompt.
— Nu avea nici 17 ani! Sică nu poate sta locului de emoție…
— 6 februarie 1898! N-o să uit niciodată acea zi! Ochii Lolăi sclipesc.

35
 Paris

Este ziua cea mare. 6 februarie 1898! Sică, Rică și Lola

se plimbă agitați prin cameră. Oare s-a terminat concertul? Oare
nu s-a terminat? Oare cum a primit publicul lucrarea de debut
a românului George Enescu? Suita simfonică Poema română.
Maestrul Édouard Colonne, violonist și dirijor, a avut încredere și
a programat-o într-unul dintre concertele sale celebre în epocă.
Concertele Colonne. Prima lucrare a lui George, cântată în public!
Și, peste un an, faimoasa editură Enoch a anunțat că dorește să o
publice. Incredibil, dar adevărat!

Se aude ușa de la intrare. Cei trei prieteni încremenesc. Se

deschide ușor ușa de la cameră. În cadrul ei, George, obosit, dar
strălucind de fericire.
— Succes?! șoptește Lola.
— Uriaș! Răspunde George zâmbind.
Epuizat, se lasă să cadă într-un fotoliu. Sică, Rică și Lola
încremenesc. Așteaptă povestea. Vor povestea.
— Lăsați-mă să-mi trag sufletul. Emoția m-a copleșit. Bucuria m-a
copleșit. Vă povestesc totul imediat. Doar câteva minute.

Liniște. Se aude doar ticăitul pendulei. George închide ochii. Oare

sunt treaz sau visez?! Lola își amintește vorbele marelui scriitor francez
Balzac pe care le-a auzit de atâtea ori rostite în casă: Douăzeci la sută talent,
restul e muncă și răbdare. Rică e mândru: a muncit și a câștigat George

36
al nostru. Își amintește și cum, atunci când cineva l-a întrebat care este
programul lui de viață, George a răspuns: Munca! Lucrez oricând. Sunt în
permanentă activitate. Mulțumirea mea cea mai mare, singura mulțumire, este
lucrul. Iar Sică, nu se poate împiedica să nu se gândească la viitor: Acasă.

Ținutul Botoșanilor… Satele

dintre Siret și Prut au dat
mulți oameni mari: poetul
Eminescu din Ipotești, istoricul
Nicolae Iorga din Botoșani,
pictorul Ștefan Luchian din
Ștefănești. Sigur se va adăuga și
George Enescu din Liveni!

— Gata. Mi-am revenit. Acum vă pot

povesti. A fost… MINUNAT! George se ridică
și începe să se plimbe prin cameră. Sunt fericit. Publicul
a primit foarte bine lucrarea. Știți că am încercat să evoc în
această suită simfonică unele din amintirile mele din copilărie!
Imagini din țara mea natală, pe care am părăsit-o de opt ani
și care mă face și astăzi să-i regăsesc mireasma și priveliștile.
Căci eu n-am părăsit dealurile, văile și pădurile Moldovei. Nici
murmurul izvoarelor, nici ciripitul păsărilor. Le-am
luat cu mine și le aud cântând în inima mea.

37
 Și acum, prin muzica mea, simplu de tot, foarte naiv, dar pornind totul
din inimă, le-au auzit și alții. Și se pare că le-a plăcut ce au auzit.
— Aplauze? Au fost aplauze? Multe aplauze? O cascadă de aplauze?
Rică așteaptă încordat răspunsul.
— Sigur, s-a aplaudat mult. Dar… Aplauzele nu mă încălzesc atât.
În schimb însă, când orchestra e pătrunsă de ideea pe care o
urmăresc, când mă înțelege, când muzicienii se identifică cu mine,
când instrumentele reușesc să traducă în sunete intențiile mele,
în momentele acelea simt o senzație plăcută, intensă, ceva ce nu
se poate descrie. Ceva ce trebuie trăit pentru a fi înțeles, adaugă
George zâmbind fericit.
— Asta s-a întâmplat și la repetiție… își amintește Lola.
— Ai dreptate. Seara aceasta a fost minunată. Dar cel mai
emoționant moment din viața mea de până acum a fost când, pitit
într-un colț al foyerului de la Châtelet, la cei 16 ani ai mei, am
auzit, la prima repetiție, cum orchestra „Colonne” descifra Poema
română… că în acele momente când îmi dădeam seama că alți
oameni caută să descifreze gândul meu.
— Ce frumos! Sică e din nou gata să plângă de emoție. O să scrii
acasă totul, în amănunt.
— Nu. George e hotărât. Eu scriu foarte rar și foarte pe scurt. Părinții
mei mă ceartă de câte ori merg acasă în vacanță pentru că le
scriu foarte rar. Eu când am de spus ceva cuiva, obișnuiesc a da
telegramă. Nu-mi plac corespondențele lungi așa cum nu-mi place
să țin o cuvântare cât de mică; știu să vorbesc numai la vioară.
— Și acum, ce urmează? Rică e mai pragmatic.
— Vreau să compun. Vreau să fiu compozitor!

38
 — Și vioara? Lola e nedumerită.
— Vioara e un instrument gingaș, încântător, mi-e drag, însă ce
vrei să fac eu, cu patru coarde și-un arcuș pe una, două sau cel
mult trei voci? întreabă George. Sunt strâns, n-am libertate. Însă
vioara are pentru mine o altă însemnătate. Îmi dă independența.
O iau la subsuoară și încep să cutreier, și așa nu sunt legat nici
de stat, nici de editori, nu-s la dispoziția nimănui. Eu nu lucrez
muzică la comanda nimănui, ci la comanda sufletului meu. De
mult am înțeles că vioara îmi va fi de mare folos. Cu ea voi
câștiga banii necesari pentru a-mi cumpăra tihna scrisului.
— Dar? Lola nu e mulțumită cu răspunsul primit.
— Dar… Deși am mare succes ca violonist după ce cânt, odată cu
ultimul sunet, totul devine poveste. Pe când muzica scrisă, ea
rămâne… rămâne peste veacuri, nu moare niciodată. Așa că vreau
să scriu mult, bun, frumos, românesc. Așa cum nu scrie – nu
poate să scrie! – nimeni, în afară de mine. Eu, George Enescu,
legat de Moldova românească prin toate fibrele mele. Legătura
mea cu pământul, cu cerul și apele Moldovei, nimic nu o poate
deznoda. Mă simt înfrățit cu tot ce este moldovean. Mai ales cu
muzica populară, pentru mine o sursă inepuizabilă de inspirație.
George a ridicat vocea. Ceea ce spune e foarte important, este crezul
care îl va călăuzi de aici înainte, toată viața. Deși profund impresionat, Rică
mai are totuși o întrebare:
— Și după ce termini Conservatorul aici, la Paris, ce vei face?
— Voi studia, mai mult, mereu. Intenționez să merg la Berlin. Omul
are totdeauna ceva de învățat, vedeți voi, dragi prieteni, dacă i-ar
fi dat omului să trăiască încă o viață, tot n-ar termina de învățat.

40
 După poveste

Sol simte că ar mai fi câte ceva de spus. Recapitulează

principalele momente ale vieții lui George Enescu:

Primele apariții în public ale micuțului George

Enescu au fost în timp ce era student la Viena.
Nu avea nici zece ani când devine din ce în
ce mai cunoscut în cercurile muzicale ale
capitalei austriece unde începe să fie numit
“un Mozart român”. La sfârșit de august,
1890, ziarul Rumänischer Lloyd din București
publică articolul Ein rumänischer Mozart/
Un Mozart român. În vara anului 1889 apăruse
prima oară și în țară, într-un concert de binefacere
organizat la Slănic Moldova.

Primul concert la Ateneul

Român din București îl are în martie, 1894. La 13
ani. Este acompaniat la pian de profesorul său
vienez Josef Hellmersberger-junior. Va reveni
la București, tot la Ateneul Român, în martie
1896 și în 1898 acompaniat de ambele
dăți de pianistul Theodor Fuchs. Apoi, va
mai cânta, la București și în țară, pe tot
parcursul vieții sale atunci când programul și
vremurile îi vor permite.

41
 Știți acum, dragi cititori, prima lucrare a lui George Enescu
interpretată în public a fost Poema Română la 6 februarie 1898, la Paris.
Nu împlinise încă 17 ani. Succes uriaș!
Dar Sol ar mai vrea să spună câte ceva și despre Enescu, cel de după
1900 când, la 19 ani, a terminat studiile în capitala Franței.

Adevărata sa carieră internațională de

violonist începe în februarie 1900 când apare,
tot la Paris, sub bagheta lui Edouard Colonne cu
concerte de Beethoven și Saint-Saëns. Are 19
ani. Va fi apreciat ca unul dintre cei mai mari
violoniști din lume și devine un foarte căutat
profesor de vioară. Faima de instrumentist
virtuoz va fi mereu dublată de cea de compozitor.
Drumul început la Paris cu Poema Română la
6 februarie 1898 va culmina cu cele trei mari
simfonii și uriașa partitură a operei Oedipe la
care a lucrat 10 ani (1921-1931) și care a fost prezentată
în premieră mondială la 13 martie 1936 pe scena Operei Garnier
din Paris. Dar numele lui George Enescu
rămâne legat de numeroase pagini
simfonice, vocal-simfonice și de
cameră. Trebuie să amintim, în
mod special, cele două Rapsodii
române care, și ele, l-au făcut foarte
repede celebru în întreaga lume pe
compozitorul român.

42
 George Enescu a făcut mult, foarte mult pentru viața muzicală
românească. A inaugurat în 1921 prima instituție românească lirică, Opera
Română din București, cu spectacolul Lohengrin de Richard Wagner. Din
inițiativa lui s-a constituit în 1920 Societatea Compozitorilor Români. În
timpuri de război, a mers pe front și le-a cântat soldaților răniți, alinându-
le suferința. A concertat în numeroase orașe de provincie, făcând cunoscute
publicului larg capodopere ale marii muzici. A ajutat mult pe cei aflați în nevoie…
Portretul muzicianului George Enescu trebuie întregit și cu activitatea
sa de dirijor. A avut mare succes, mai ales în America. A fost deosebit
de apreciat și ca pianist. Dar, așa cum a dorit încă din anii copilăriei,
compozitorul a avut întotdeauna întâietate în fața violonistului, dirijorului,
pianistului sau profesorului Enescu. Când, în culmea gloriei, la un interviu a
fost întrebat ce planuri are, maestrul a răspuns simplu și sincer: Proiectele
mele? Foarte simple. Două-trei luni pe an, dau concerte. Apoi mă retrag undeva,
unde nu vreau să știe nimeni de mine și mă consacru compoziției.

Acesta a fost George Enescu, încheie

Sol. Maestrul, despre care marele Saint-
Saëns a spus: compune cu ușurința cu care
mărul produce flori!

43
 Listă de lucrări ( selecţie)

Opus 1: Poema română, pentru orchestră și cor

masculin fără cuvinte (1897)
Opus 7: Octetul în Do major, pentru coarde (1900)
Opus 9: Suita nr.1 în Do major pentru orchestră (1903)
Opus 10: Suita nr.2 în Re major pentru pian (1903)
Opus 11, Nr. 1: Rapsodia română nr. 1 în La
major (1901)
Opus 11, Nr. 2: Rapsodia română nr. 2 în Re
major (1902)
Opus 13: Simfonia nr. 1 în Mi bemol major (1905)
Opus 14: Dixtuor în Re major, pentru instrumente
de suflat (1906)
Opus 17: Simfonia nr. 2 în La major (1912-1914)
Opus 21: Simfonia nr. 3 în Do major pentru
orchestră și cor (1916-1918)
Opus 23: Oedipe, tragedie lirică în patru acte pe un libret de Edmond Fleg (1921-1931)
Opus 24 nr. 1: Sonata nr. 1 în fa diez minor pentru pian (1924)
Opus 25: Sonata nr. 3 în la minor pentru pian și vioară „în caracter popular
românesc” (1926)
Opus 27: Suita nr. 3 în Re major „Săteasca” pentru orchestră (1938)
Opus 28: Impressions d’Enfance (Impresii din copilărie) pentru vioară și pian (1938)
Opus 29: Cvintetul în la minor pentru pian și coarde (1940)
Opus 22 nr.2: Cvartetul nr. 2 în Sol major pentru coarde (1950)
Opus 31: Vox maris în Sol major, poem simfonic pentru tenor, cor și orchestră (1954)
Opus 33: Simfonia de cameră pentru 12 instrumente (1954)

44
 Mic dicţionar de termeni muzicali ( și nu numai)

- CONCERT (dublu sens) – 1. Un eveniment muzical, de mai mare sau mai mică
amploare, la care participă public. 2. O consistentă lucrare muzicală scrisă pentru unul
sau mai multe instrumente soliste cu acompaniament de orchestră. În forma lui clasică,
are trei părți în mișcări contrastante, de genul repede-lent-repede.
- CVARTET, CVINTET, OCTET, DIXTUOR – formații instrumentale formate din
patru, cinci, opt sau zece instrumentiști
- SACÂZ – Produs solid, sticlos, fără gust și miros, de culoare gălbuie sau brună,
obținut prin îndepărtarea terebentinei din rășina de conifere, folosit în industrie și la
frecarea părului folosit pentru arcușele instrumentelor cu coarde. Mai este numit și
colofoniu. (DEX)
- LĂUTAR – Muzicant instrumentist care cântă mai mult după ureche decât
după note, de obicei într-un taraf.
- MUZICĂ DE CAMERĂ – Lucrări scrise pentru ansambluri instrumentale
de mici dimensiuni, care, se presupune, pot încăpea într-o cameră. La polul opus se
situează orchestra mare simfonică, ce are nevoie obligatoriu de o scenă pe care să poată
fi așezați până la… 1000 de instrumentiști: Simfonia nr.8 de Mahler care cere
858 de cântăreţi (dintre care 350 de copii) şi 171 de instrumentişti (84 doar la
compartimentul de coarde).
- POEM/POEM (FORMĂ VECHE) - lucrare amplă pentru orchestră,
având de obicei un conținut programatic (spune o poveste).
- RAPSODIE – Compoziție muzicală, de formă liberă, compusă din
motive și fragmente variate, inspirate adesea din folclor.
- RONDO – Piesă muzicală instrumentală cu caracter vioi, a cărei
temă principală revine periodic în cursul piesei, alternând cu diferite alte teme
(episoade sau cuplete)

45
 - SFERT/Vioară de sfert – Există patru mărimi în care vioara
se construiește. Vioară întreagă, cea mai mare, de trei-sferturi, de
jumătate și de un sfert (cea mai mică). Se alege instrumentul cel mai potrivit
lungimii brațului celui care cântă. Se pune instrumentul pe umărul stâng și se întinde
mâna sub ea. Mărimea potrivită este cea la care degetele pot să înconjoare comod
melcul viorii.
- SIMFONIE/ SIMFONIE DE CAMERĂ – Cuvântul simfonie derivă din grecescul
syn (împreună) și phōnē (a suna). Este un tipar destinat doar muzicii instrumentale. De
obicei are patru părți, dar există și câteva excepții. Repertoriul simfonic clasic și romantic
este destinat ansamblurilor instrumentale mari, chiar 100 de instrumentiști. Beethoven
este primul compozitor care a introdus, în ultima parte a Simfoniei sale cu nr. IX, și
cor. Mahler este alt mare compozitor care a alăturat, în unele dintre simfoniile lui, și
vocea umană (soliști sau cor). Printre marii compozitori de simfonii din istoria muzicii
se numără Mozart, Beethoven, Schubert, Schumann, Brahms, Ceaikovski, Șostakovici…
Simfonia de cameră este o lucrare muzicală scrisă pentru un ansamblu simfonic mai mic,
pentru o orchestră formată din 16-30 de instrumentiști.
- SONATĂ – Sonata (din latină: sonare) reprezintă o compoziție muzicală
executată la un instrument sau la un grup restrâns de instrumente (da sonare), în
opoziție cu „cantata“ (din latină: cantare), care indică o bucată muzicală interpretată
de vocea omenească (da cantare). Sonata ca gen nu trebuie confundată cu forma de
sonată, care se referă la o modalitate particulară de organizare a materialului muzical
în interiorul unei părți componente (de obicei, dar nu totdeauna, prima mișcare) a
unei sonate, unei simfonii, unui concert, unui cvartet sau altei compoziții muzicale de
cameră. ( Wikipedia)
- STRADIVARIUS – Un Stradivarius este unul dintre instrumentele cu
coarde ( mai ales viori) construite de membrii familiei italiene Stradivari, în special
de Antonio Stradivari, între secolele XVII și XVIII. Sunt deosebit de apreciate pentru

46
calitatea sunetului iar prețul celor care s-au păstrat până astăzi a ajuns la multe de
milioane de EUR
- TARAF – O formație muzicală mică (de lăutari), care cântă muzică populară, în
general, după ureche.
- UVERTURĂ – este pagina muzicală de sine stătătoare care deschide o
partitură de operă sau de balet. Vine din franceză (ouvrir – a deschide, ouverture –
deschizătură, ouvert – deschis, ouvrable – ce poate fi deschis). Materialul muzical al
uverturii cuprinde principalele teme muzicale ale lucrării ce
urmează a fi desfășurată/interpretată.

Bibliografie selectivă

- Cophignon, Alain – Georges Enesco, Fayard, 2006

- Enescu, George – Scrisori, vol.I, Editura Muzicală a Uniunii
Compozitorilor, București, 1974
- Gavoty, Bernard – Amintirile lui George Enescu. Editura Muzicală,
București, 1982
- George Enescu – Academia Republicii Populare Romîne.
Institutul de istoria artei. Ediție îngrijită de Acad. George Oprescu și
Acad. Mihail Jora, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R,
București, 1964

47
 Următorul volum din seria
Clasic e fantastic. Copilăria marilor muzicieni
este
George Gershwin și povestea unei
rapsodii „in blue”
 „Clasic e fantastic. Copilăria marilor muzicieni“ este un proiect ce propune
spectacole de teatru și muzică adresate copiilor între 4 și 10 ani. Ele se joacă pe scenele
Teatrului Odeon din București și pe scena de concert din Sala Mare a Filarmonicii
„George Enescu“ de la Ateneul Român.

Povestea spune că doi șoricei, Sică și Rică, au trăit, un timp, în vioara lui
Antonio Vivaldi, în orga lui Johann Sebastian Bach, în biblioteca lui Wolfgang Amadeus
Mozart, în clavecinul lui Ludwig van Beethoven, în pianul lui Frédéric Chopin, în
cămăruța lui Richard Wagner, în grădina din fața casei lui George Enescu... În piesele de
teatru, bătrânul Sol povestește ce lucruri minunate a aflat de la stră-stră-stră-bunicii
lui, Sică și Rică, despre copilăria acestor mari compozitori, despre bucuriile și tristețile
lor, despre munca de zi cu zi în fața instrumentului, începând chiar de la vârste foarte
mici, despre călătoriile lungi și obositoare ale celor considerați copii-minune, pe care
întreaga Europă dorea să îi vadă și să îi asculte, și mai ales despre felul în care toți au
învățat să scrie muzică și să se bucure de ea.

Până în ianuarie 2020, piesele de teatru au ajuns la un număr de douăsprezece

avându-i ca eroi pe Vivaldi, Bach, Mozart, Beethoven, Rossini, Wagner, Chopin, Ceaikovski,
Johann Strauss, Enescu, Bartók, Gershwin. Cărțile din colecția noastră sunt inspirate
din aceste piese de teatru cu muzică. La materialul deja existent, s-au mai adăugat însă
numeroase pagini menite a completa și îmbogăți povestirea, destinată acum lecturii.

Cristina Sârbu
Coordonator de colecție