67. Bolile encefalului.

Bolile encefolului – cele mai frecvente sunt: comoția și contuzia, hemoragia traumatică
în encefal și lezarea encefalului în cazul rănilor traumatice deschise.
Comoția – apare la loviturile accelerate puternice și provoacă dereglarea funcției encefolului
fără schimbări grave ale țesutului nervos. În cazul comoției slabe animalul cade și nu se poate
ridica câteva minute, iar la comoția gravă – în decurs de câteva ore.
Tratamentul -Imobilitate, la insuficiența cardiacă administrează camfor cu cafeină, la respirația
superficială – subcutant lobelin sau cititon. Pentru inhibiția exitării se folosește bromidul de
sodiu, rampunul, combilenul.
Contuzia – dereglarea integrității substanței cerebrale pe o suprafață limitată. Clinica și
tratamentul ca și la comoție.
Lezarea encefalului în cazul traumelor deschise
Rănile pot fi: penetrante și nepenetrante. Animalul este în șoc. Rănile penetrante au sfârșit
letal, la cele nepenetrente se efectuează prelucrarea chirurgicală, terapia antișoc și
simtomatică.

68. Bolile nervilor periferici şi leziuni traumatice a nervilor periferiei.

Leziunile traumatice ale nervilor periferici

Din punctul de vedere al clinicii chirurgicale se disting traumatisme închise - compresiunea,
contuzia, elongaţia şi ruptura nervilor periferici şi traumatisme deschise ale nervilor periferici -
plăgile nervilor.
Compresiunea nervilor periferici. Diferiţi agenţi traumatizanţi pot exercita asupra
nervilor compresiuni puternice sau slabe, scurte sau prelungite, lente sau rapide, de aceea
şi consecinţele clinice sînt variate, după felul şi intensitatea acţiunii mecanice.

Simptomatologia compresiunii nervilor se caracterizează prin hiperestezie (durere), anestezie, pareză sau paralizie motorie.
Aceste simptome apar lent mai ales în compresiunile produse de cicatrice, de căluşuri, luxaţii sau de tumori. Sensibilitatea dispare
progresiv de la extremitatea membrului către rădăcină şi de la suprafaţă în profunzime. Dacă compresiunea este moderată şi de
scurtă durată se va produce o simplă pareză, uneori trecătoare, dar cînd compresiunea este bruscă şi foarte intensă se produce, de la
început, o paralizie totală. Muşchii paralizaţi diminua în 1 volum şi se atrofiază moderat mai mult sau mai puţin rapid, dar, în general
amiotrofia nu apare înainte de 14-20 zile.
Aceste simptome nu sînt urmate de tulburări trofice; ele lipsesc sau se produc mai tîrziu. Reacţia de degenerescentă apare
tardiv, iar semnele de regenerare apar la cîteva săptămîni după înlăturarea compresiunii.
Diagnosticul compresiunii nervilor se stabileşte destul de uşor. El trebuie să stabilească totuşi dacă paralizia se datoreşte
unei leziuni cerebrale sau medulare, ori unei contuzii sau compresiuni a nervului sau a plexului nervos. Stabilirea originii paraliziei
este uneori destul de dificilă.
Prognosticul compresiunii nervilor variază după intensitatea şi durata compresiunii, în cele violente şi de lungă durată
leziunile duc la degenerare şi paralizia regiunii în care se distribuie nervul. Prognosticul mai variază şi după importanţa fiziologică a
nervului comprimat. Cînd acesta are o distribuţie mai redusă şi mersul animalului nu este compromis, prognosticul este benign. Din
contră, cînd compresiunea interesează un plex nervos (brachial etc.) ce scoate din sprijin un membru, prognosticul este foarte grav
cu atît mai mult cînd boala atinge ambele membre. Totuşi, în general, toate paraliziile produse printr-o compresiune bruscă şi
puternică sînt trecătoare (n. suprascapular, n. fibular, n. radial) şi cedează în urma tratamentului judicios.
 Tratamentul preventiv al compresiunii nervilor cere contenţia corectă a animalelor pe un pat de operaţie moale, format
dintr-un strat gros de paie şi scurtarea timpului de operaţie (cînd membrele anterioare sînt fixate într-o poziţie încrucişată) în distocii
etc. Se va evita de asemenea apariţia cicatricelor dureroase şi a cheloidelor.
Tratamentul curativ constă în a extirpa cicatricele dureroase, tumorile, exostozele şi căluşurile, descoperind şi izolînd
nervul compresat de aceste formaţiuni patologice. Eliberarea nervului se face totdeauna cu prudenţă, cu instrumentar adecvat (dălţi,
ciocan etc). De obicei, după eliberarea nervului, muşchii îşi reiau funcţiunea încetul cu încetul şi se refac cînd au fost atrofiaţi.
Cînd conductibilitata nervoasă este diminuată, se tonifică nervul comprimat prin repaus, ionizări locale, fricţiuni şi masaj,
făcute pe traiectul nervului, ca şi prin vitamino-terapie B x şi C, urmată de injecţii cu stricnina şi de electroterapie locală (curenţii
faradici).
La cal pentru a asigura un repaus bun este nevoie, uneori, să se ţină animalul printr-un aparat de suspensie. Prin aceasta
se evită oboseala, căderile şi eforturile de sculare, care pot duce la alte complicaţii.
Eenomenele de regenerare a nervului se grăbesc prin cauterizări (puncte sau linii), urmate de fricţii cu vezicători, precum
şi prin administrarea de iodură de potasiu, urmată de vitaminoterapie B r Atrofiile musculare se combat prin masaj, exerciţii (mişcare)
şi electroterapie.
Contuziile nervilor periferici
Contuziile se produc în urma izbirii cu corpuri contondente, lovirilor cu copita, căderilor sau prin
deplasarea fragmentelor unei fracturi ori a epifizelor articulare în luxaţii. Se întîlnesc, în special,
la nervii superficiali şi puţin apăraţi şi mult mai rar la nervii aşezaţi în profunzime. De aceea
nervii cei mai vulnerabili sînt: N. facialis la nivelul marginii maxdarului, A. raăialis la faţa externă
şi inferioară a humerusului, A. suprascaptdaris pe spina acromienă, A. fibularis în trecerea sa pe
tibia etc.
Modificările anatomo-patologice ale nervilor contuzionaţi variază după intensitatea
traumatismului. Sub influenţa contuziei se produce o uşoară infiltraţie sanguină între neurofibrile.
Contuziile se produc în urma izbirii cu corpuri contondente, lovirilor cu copita, căderilor sau prin
deplasarea fragmentelor unei fracturi ori a epifizelor articulare în luxaţii.
Se întîlnesc, în special, la nervii superficiali şi puţin apăraţi şi mult mai rar la nervii aşezaţi în
profunzime. De aceea nervii cei mai vulnerabili sînt nervii la nivelul marginii maxdarului, la faţa
externă şi inferioară a humerusului, pe spina acromienă, în trecerea sa pe tibia etc.
La membre se manifestă printr-o furnicătură, cu amorţire. Contuziile mai puternice se
însoţesc de o durere mai mult sau mai puţin intensă la locul traumatizat. Această durere este
apoi înlocuită printr-o paralizie senzitivă şi motorie, care după gradul contuziei poate să fie
trecătoare, să dispară după cîteva ore sau să rămînă pentru un timp mai îndelungat.

Plăgile nervilor

Plăgile înţepate, operatorii sau accidentale, despart fibrele nervoase şi produc o uşoară infiltraţie sanguină interfasciculară
sau chiar sub nevrilema. Ele produc totdeauna tulburări trecătoare.
Plăgi tăiate operatorii (nevrectomii) se practică la cal cu scopul de a combate durerea produsă de diverse boli localizate la
membre (artrite, osteite, exostoze etc). Secţiuni accidentale ale nervilor se întîlnesc la cal şi la cîine, în special la nivelul extremităţii
membrelor.
Simptomatologia este variabilă, după nervul lezat, după sediul şi întinderea traumatismului. Ca
simptome imediate se constată: durere, tulburări motorii şi tulburări senzitive. Simptomele
consecutive plăgilor nervilor se pot grupa în tulburări senzitive, motorii şi trofice.
Tratamentul plăgilor nervilor constă din toaleta şi antisepsia mecanică a plăgii, urmată
de sutura nervului şi a plăgii.
Nevrita
 Nevrita – este deteriorarea nervilor periferici.

Nevritele, produse de cauze mecanice, chimice, toxi-mfecţioase sau alergice, se întîlnesc la toate speciile şi de obicei au
origine infecţioasă sau toxiinfecţioasă. Ele pot să fie acute sau cronice, parenchimatoase sau interstiţiale, descendente sau
ascendente.
Cauzele mecanice ce pot produce nevrite sînt: contuziile, secţiunile nervilor, compresiunile prin tumori intranervoase sau
extranervoase, compresiunile prin corpi străini , fracturi, căluşuri şi luxaţii, apoi compresiuni produse de fetuşi în distocii, elongaţii ale
nervilor prin alunecări sau eforturi.
În dependență de localizarea deteriorării nervilor se deosebește:
- radiculita (deteriorarea rădăcinilor nervilor spinali)
- foniculita (deteriorarea cordonului spinal (medular))
- plexita (inflamația plexului nervos)
- nervita (inflamația nervului).

Simptomatologia nevritelor chirurgicale recunoaşte o evoluţie acută care duce la vindecare sau care poate conduce la
cronicizare. Pe lîngă această evoluţie acută, nevritele pot prezenta de la început o tendinţă spre cronicizare.
Persistă durerea pronunțată, dereglarea funcției motore ale mușchilor inervați, dereglarea
sensibilității, ridicarea temperaturii, agravarea stării generale a animalului.
Nevrita acută se manifestă de la început prin durere. Aceasta începe la locul unde nervul a fost lezat, iradiind de aici spre
periferie şi spre centru. Durerea este continuă, surdă şi tolerabilă, totuşi poate prezenta uneori accese foarte dureroase. Aceste
fenomene se calmează încetul cu încetul şi animalul bolnav se vindecă sau nevrita se cronicizează.
Nevrita cronică se caracterizează printr-un ansamblu de tulburări senzitive, motorii şi trofice. Tulburările senzitive sînt mai
puţin nete şi se caracterizează printr-o anestezie sau hiperestezie locală. Aceasta se datoreşte faptului că fibrele senzitive sînt mai
rezistente decît cele motorii şi că tulburările senzitive sînt totdeauna subiective. Cînd fibrele nervoase sînt întrerupte sau sînt atinse
de leziuni destructive se produce o anestezie a teritoriului inervat de nervul bolnav. Din contră, cînd fibrele nervoase nu sînt
întrerupte, iritaţia lor produce hiperestezie locală, care se exagerează prin mişcare, prin elongaţie şi prin pre siuni făcute pe trunchiul
nervos.
Simptomele cele mai caracteristice ale nevritelor acute şi cronice ale nervilor motori şi mieşti sînt tulburările motorii:
pareza, paralizia, atrofia musculară, ataxia şi incoordonarea motorie, spasmele şi contracturile, apoi tulburările senzitive, reflexe vaso-
motorii, secretorii şi trofice.
Tratamentul simptomatic a tuturor formelor se combină cu terapia patogenică și fizioterapia
(hidrocartizonă cu novocaină, proceduri calde, blocaje novocainice, vitamina B1 și B2, unguente
excitante, prozerină, dibazol, strihnin, veratin, galantamin, lazeroterapia).

69. Parezele şi paraliziile.

Parezele și paraliziile – sunt consecințele deteriorării nervilor periferici, encefalului și

măduvei spinării.
Pareza – este diminuarea funcției motore.
Paralizia – este lipsa definitivă a funcției motore.
Se deosebesc: 1. centrale – la deteriorarea encefalului și măduvei spinării;
2. Periferice – la deteriorarea nervilor periferici.
După localizare paraliziile se împart în: paraplegie – din 2 părți ale capului; hemiplegia –
paralizia unei părți a corpului; monoplegia – paralizia unui organ (extremitate, mușchi);
tetraplegia – implicarea extremităților anterioare și posterioare.
Pentru localizarea parezelor se utilizează aceeași termeni ca și la parolizii.
La pareze se dereglează numai funcția motoră a mușchilor inervați.
La paralizii dispare funcția motoră, reflexele și sensibilitatea, mușchii se atrofiază.
Impotenţa motrică merge de la pareze la paralizii, cu tulburări motorii localizate la muşchii inervaţi de nervii lezaţi.
Tulburările funcţionale variază după modul de localizare al leziunilor. Obişnuit nervii rachidieni sînt mult mai predispuşi la nevrite
decît nervii bulbari, iar printre nervii rachidieni nervul femural şi nervul radial sînt mai des atinşi.

Localizarea acestor nevrite la cal duce la paralizii cu caracter clinic special, ce permite uşor recunoaşterea. La membrele
posterioare la cal cvadricepsul crural este cel mai frecvent atins, datorită nevritei femuralului. Unii nervi ca nervul obturator, nervul
tibial, nervul fibular prezintă paralizii fără să manifeste o nevrita.
în general toate paraliziile au o simptomatologie proprie, în toate se observă o abolire a tonusului grupului muscular al căror nervi
sînt atinşi şi o predominare a activităţii muşchilor antagonişti. Mişcările membrului pierd precizia, sînt bruşte şi puţin inco ordonate,
datorită defectului de sinergie musculară. Un efort muscular efectuat în scopul de a provoca o flexiune a unei raze osoase aduce din
contră o mişcare de extensie.
In paralizii, pe lîngă simptomele proprii, se constată şi simptome caracteristice fiecărui nerv. Astfel în paralizia femuralului regiunea
crurală anterioară este puternic emaciată, aci, la palpaţie, prin traversul pielii se simte diafiza femurului. în repaus piciorul bolnav este
ţinut în demi-flexiune, purtat în afara liniei de aplomb, iar sprijinul se face în frunte. în mers, piciorul este puţin ridicat de pe sol, iar
sprijinul este foarte scurt.

70. Caracteristica tumorilor. Tumorile benigne.

Tumorile – sunt proliferări patologice autonome și atipice ale țesuturilor.

După simptoamele morfologice se nominalizează respectiv țesuturilor din care se
dezvoltă (fibroma, lipoma, mioma, osteasarcoma etc.)
După evoluție și simptomele clinice se împart în benigne și maligne.
Tumorile benigne – nu infiltrează țesuturile înconjurătoare și evoliează expansiv. (înlătură
țesuturile) Ele în dependență de localizare pot persista toată viața fără urmări negative.
În caz contrar provoacă comprimarea țesuturilor înconjurătoare și a organelor. După exiria
oportună (adecvată, potrivită, la timp a lor survine vindecarea totală. Ele pot recidiva numai în
cazul exciziei lor tardiva (înainte de vreme).

71. Tumorile maligne şi polumaligne.

Tumorile maligne – sunt compuse din celule patologice intensiv crescânde, care nu se supun
schimbărilor reverse.
Particularitatea caracteristică a celulelor lor sunt deviereile anormale morfologice profunde:
polimorfizmul, neidentificarea, polinucleele, mitozele abundente și altele. Ele infiltrează
țesuturile înconjurătoare și prin fluxul sanguin și limfatic se transferă în alte organe și țesuturi
provocând tumori noi – adică metastaze, care sânt particularitatea lor secundară.
Tumorile maligme sânt periculoase pentru organism din cauza recidivelor și metastazelor.
Mai există și tumori polumaligne – care au capacitatea de infiltrare a țesuturilor înconjurătoare
dar nu provoacă metastaze.
Din tumorile benigne fac parte:
Fibroma – care poate fi: condensată și moale; unică și multiplă. Forma condensată – este
formată din fibre cea moale din țesut conjunctiv.
Papiloma – reprezintă concreșterea limitată a țesutului conjunctiv vascularizat, care este
acoperit cu epiteliu multistratificat.
Papilomele evoluează treptat în formă de vilozităţi, polipe şi diverse conglomerate pe suprafața
mucoaselor ale organelor interne (esofag, stomac, uter, vezica urinară și altele).
Mai există: lipoma, hondroma, osteoma, mioma, anghioma.
Tumorile maligne
Carținoma sau cancer – se formează din celulele epiteliului superficial la suprafața pielii.
Sarcoma – evoluează din celulele conjunctive nematurizate.
În formarea sarcomei participă și alte țesuturi conjunctive de aceea se deosebește
fibrosarcoma, osteosarcoma, melanosarcoma, anghiosarcoma, liposarcoma și altele.
72. Reglarea neurogenă a reacţiei de apărare şi adaptare a organismului la traumă.

73. Reglarea humarală a reacţiei de apărare şi adaptare a organismului la traumă.

Reglarea humorală de protecție şi adaptare a organismului la traumă

Pentru cunoaşterea legităților şi mecanismelor în primul rând e necesar de a cunoaşte legitățile

reglării neuro-humorale a reacției de apărare şi adaptare a organismului în stare fiziologică
normală şi în stare patologică.

Problema constă în faptul, că celulele organismului animal, integritatea lor funcțională se află în
dependență nu numai de condițiile mediului extern (ambiant), dar şi de starea fiziologică a
sistemului nervos şi de integritatea funcțională a sistemului endocrin. (Cu alte cuvinte, starea
fiziologică a tuturor celulelor din organism depinde direct de starea fiziologică a organismului în
întregime şi de reglarea lui neuro-humorală. Organismul, ca sistem biologic unic se dirijează
după principiul legăturilor directe şi reverse, adică sistemul nervos în procesul dezvoltării
diferitor maladii în afară de funcția protector-adaptivă poate îndeplini şi o funcție semnificativă
ca factor patogenic).

(Lămurire: În hipotalamusul exitat, corespunzător gradului de iritație se elimina neurohormonul

care prin arteria portală se transferă în hipofiză. Sub acțiunea neurohormonului şi acțiunea
reflectoare din partea cortexului cerebral şi a centrelor subcarticale hipofiza elimină hormonul
adrenocorticotrop și somatotrop HACT şi HST, care migrează în sânge. Circulând în sânge ei
acționează asupra suprarenalelor. Sub acțiunea HACT celulele suprarenalelor secretă hormonul
cortizon, care anologic HACT slăbeşte reacția de protecție şi adaptare a organismului la traumă.
Ambii hormoni sânt antiinflamatorii. Sub acțiunea hormonului ST cortexul adrenal
(suprarenalele) secretă dezoxicarticosteron (DOCS), care invers intensifică reacțiile de adaptare
şi este inflamatoriu). Acest hormon menține şi raportul insulină:glucogon.

Veriga de legătură între impulsurile neurohumorale şi regiunile lezate servesc prostoglandinele,

care sânt produsele membranelor celulare (m. plasmatice, nucleare şi mitocondriale).
Prostoglandinele sunt transformatori specifici ale impulsurilor nespecifice transmise din sistemul
nervos şi endocrin.

În urma circulării în sânge a unei cantități corespunzătoare de hormoni ai hipofizei şi cotexului

adrenal în organism apare reacția protector-adaptivă, care asigură homeostaza, adică adaptarea,
acomodarea organismului către condițiile schimbătoare ale mediului.

Astfel dirijarea cu reacțiile protector-adaptive este pasibilă prin intermediul acțiunii

asupra sistemului endocrin şi nervos cu remediile şi metodele terapiei patogenice (blocajele
novocainice, somnul medicamentos, fizioterapia, injectarea hormonilor ACT şi ST, cortizonului,
dezoxicorticosteronului şi altele).

74. Formele de manifestare a organismului la traumă – colapsul şi şocul.

75. Patogeneza şi clinica şocului.

76. Reacţia simptomo-morfologică a organismului la traumă – inflamaţia.

Inflamația – este o reacție reflexă de apărare şi adaptare a organismului la traumă, care se

manifestă printr-un complex de schimbări bio-fizico-chimice şi morfo-funcționale, care sunt
însoțite de dereglarea metabolismului tisular, reacția vasculară, cporirea activă a fogațitozei
şi enzimolizei (fermwntolizei), distrofia tisulară (alterația), proliferarea şi formarea
elementelor tisulare (proliferația).
Inflamația este îndreptată asupra:
- Fixării şi localizării în focarul inflamatoriu a agenților patogeni (deterioratori)
- Neutralizării substanțelor toxice
- Eliberării organismului de țesuturile deteriorate moarte, substanțe toxice şi
microorganisme
- Crearea condițiilor favorabile pentru regenerarea şi restabilirea funcțiilor dereglate.

Se disting inflamații aseptice şi virotice (infecțioase). Cele aseptice după evoluție pot fi:
acute şi cronice; după caracterul exudatului:
- seroase
- Sero-fibrinoase
- fibrinoase
- hemoragice.
Cele virotice apar ca consecință a pătrunderii agentului patogen în rană şi se dezvoltă în
formă acută şi supraacută.
Inflamația include doi componenți reciproc legați:
- Deteriorator alterație
- Regenerator de restabilireproliferație, pe baza intensivității căror se disting 3 varietăți de
manifestare a influenței: - normergică; - hiperergică; - hipoergică.
77. Prima fază a inflamaţiei şi perioadele inflamaţiei aseptice şi purulente în această fază.

I fază - se caracterizează prin fenomene deterioratoare şi e însoțită de dereglări bio-fizico-

chimice în regiunea inflamatorie:
- Se semnalează dereglarea circuitului sanguin şi limfatic
- Scade tonusul vascular
- Creşte ppermiabilitatea pereților vasculari şi în rezultat se remarcă exudația sporită,
infiltrarea celulară şi histoliza țesuturilor
- În țesuturi se manifestă hipoxia locală, se dereglează şi se inversează metabolismul
glucidelor, lipidelor şi proteinelor, se reface metabolismul mineral şi hidro-metabolismul
- În focarul de inflamație se acumulează produse neoxidate ale metabolismului şi ale
segregării celulelor
- Creşte aciditatea şi schimbările destructive în celule şi a fenomenelor de hidratare şi
lechifiere a coloizilor țesuturilor moarte.

Modificările biofizico-chimice menționate şi altele, care se dezvoltă în focarul inflamatoriu

contribuie la apariția fenomenelor de hidratare, adică turdescența țesuturilor deteriorate,
intensificarea proteolizei şi fagocitozei active. Creşte în volum datorită reținerii de sânge
într-un anumit țesut - a fi–umflat, a fi plin.

78. Faza a II-a a inflamaţiei şi perioadele inflamaţiei aseptice şi purulente în această fază.

II fază – se caracterizează prin scăderea tuturor simptomelor inflamației şi normalizării

dereglărilor apărute în I fază.
Aici predomină procesele dehidratante, regeneratoare. Treptat:
- Se normalizează trofică şi metabolismul
- Se emeliorează circuitul sângelui şi limfei
- Scade cantitatea produselor neoxidate şi a segregării tisulare
- Se micşorează acedoza
- Scade exudația şi are loc purificarea focarului inflamatoriu.

În regiunea dată predomină reacția macrofagală şi se desfăşoară totalmente procese de

regenerare.
1. Posibilitatea reglării inflamației în cazul traumelor cu metodele şi remediile terapiei
patogenice
Principiile generale de reglare a inflamației recurg la lichidarea cauzelor, care provoacă
deteriorarea şi reacția de răspuns a organismului şi la normalizarea reacției inflamatorie. În
acest scop necesar prin metodele fizice, chimice şi biologice de a:
- Exclude acțiunea factorilor etiologici asupra organismului
- De a asigura linițte organismului lezat
 - De a proteja sistemul nervos de supraexitație sau de a înlătura supraexitațiile deja apărute
cu metodele şi remediile terapiei patogenice, care permit de a normaliza şi stimula
funcțiile fiziologice ale sistemelor şi organelor, participante în geneza inflamației.

Aceasa se realizează în primul rând cu blocajul novocainic, care atenuează exitația centrelor
nervoase şi a sistemului nervos vegetativ.
În afară de aceasta reglarea inflamației poate fi înfăptuită şi prin intermediul altor metode ale
terapiei patogenice: hormonoterapia, terapia tisulară, fizioterapia, transfuzia sângelui şi alte
remedii de acțiune nespecifică asupra organismului bolnav. Cu toate acestea e nesecar:
- De a crea animalului bolnav condiții mai favorabile de întreținere şi îngrijire
- A asigura animalul cu furaje integre şi vitaminizate şi cu rație furajeră balansată.

Inflamația – reacția protector-adaptivă de răspuns a organismului la traumă.

Clasificarea
După factorul etiologic există: - aseptice
- Septice
Inflamațiile aseptice se împart în:
- Exudative
- Proliferative

Cele exudative includ inflamațiile:

- Seroase
- Sero-fibrinoase
- Fibrinoase
- Hemoragice.

Cele proliferative includ inflamațiile:

- Fibroase
- Asificante.

După manifestare cele exudative sunt:

- Acute – pînă la 2-3 săptămâni
- Subacute – pînă la 3-6 săptămâni
- Cronice – pînă la 6 săptămâni

Cele proliferative după forma de manifestare sunt numai cronice.

Există o grupă specială a inflamației aseptice acute – alergice – care apar la sensibilizarea
organismului cu alergeni (alimentari, toxici, infecțioşi, etc).
La inflamațiile alergice, în general, sunt sensibile cabalinele (inflamația reumatică a copitelor,
inflamația periodică a ochilor) şi ovinele.
Inflamațiile septice – după etiologie şi caracterul clinic şi morfologic se manifestare se împart
în:
- Purulente
- Putrificante
- Anacrobe
- Specifice
- Infecşioase
- Parazitare.

Inflamațiile exudative cel mai frecvent sunt combinate:

- La cabaline – seroase-purulente
- La parocapitale –fibroase-purulente.

Sincopa – oprirea bruscă a bătăilor cardiace şi suspendarea respirației pentru un scurt interval de
timp (pierderea de cunoştință). Apare din cauza hipoxiei cerebrale acute.
Etiologia:
- hemoragii grave
- traumatism cardio-cerebral
- vasoconstricşii spastice
- stresul neuro-psihic
- dureri intense
- insolații puternice
- spaima puternică
- confenție brutală
- emfizem pulmonar

Clinica:
- căderea animalului în decubit lateral
- dilatarea pupilelor
- puls inperceptibil
- respirația superficilaă
- mucoasele palide etc.

Această stare durează pînă la 40 sec. (După restabilire o oarecare perioadă de timp animalul
este apatic, inactiv).
Tratamentul:
- lichidarea cauzei
 - asigurarea aerației
- injectarea cardiotonicilor (cafeină, ulei comforat, adrenalină, cardiamină etc.)
- inspirația vaporilor alcoolului
- lovituri cu palmele
- fricțiuni

(respirație artificială, intracardiac-scopolamină,

79. Posibilitatea reglării reacţiei de răspuns a organismului în cazul traumelor cu metodele şi
remediile terapiei patogenice.

80. Caracteristica mecanismelor terapiei patogenice.

81. Novocainoterapia.

82. Mecanismul influenţei curative a blocajului novocainic.

83. Varietăţile blocajelor novocainice.

84. Somnul medicamentos.

85. Caracteristica terapiei tisulare.

86. Pregătirea preparatelor şi suspensiei tisulare.

87. Tehnica terapiei tisulare. Indicaţii şi contraindicaţii la aplicarea ţesuturilor conservate.

88. Mecanoterapia.