UNIVERSITATEA ”DUNĂREA DE JOS”, GALAȚI

FACULTATEA ȘTIINȚE JURIDICE, SOCIALE ȘI POLITICE

SPECIALIZAREA: DREPT
FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT: ZI

REFERAT
Extrădarea și expulzarea
la disciplina Drept internațional public

Student: Victoria BULGAC,

anul III, grupa 1

Galați, 2021
 1. Aspecte introductive

Extrădarea și expulzarea sunt două măsuri foarte grave care privesc în mod direct libertatea
individuală (art. 23) și dreptul la libera circulație (art. 25) a persoanei.

Extrădarea este un act de asistenţă judiciară internaţională reciprocă. Aceasta se poate asigura
fie pe cale contractuală (prin convenţii, acorduri), fie pe cale legislativă (prin legi, norme), fie pe
cale de simplă atitudine curtenitoare (reciprocitate extra-contractuală).

Expulzarea este măsura care se aplică străinilor, în urma săvârșirii de către aceștia a anumitor
fapte penale care au trezit pericol în societate.

Au existat și încă continuă să existe multe situații în care infractorii, după ce au săvârșit anumite
infracțiuni sau după ce au fost condamnați pe teritoriul unui stat, decid să se refugieze în alt stat,
încercând astfel să se eschiveze de la răspunderea penală ce urmează a fi aplicată. În aceste cazuri,
statul care l-a refugiat pe infractor va trebui să îl predea statului respectiv pe baza solicitării
înaintate, pentru a-l putea judeca, condamna sau pentru ca acesta să poată executa pedeapsa.
Extrădarea este consecinţa teritorialităţii legii penale şi se bazează pe colaborarea internaţională ce
are la bază asistenţa juridică între state. Este foarte important cunoașterea principalelor aspecte ale
acestor măsuri și a condițiilor necesare pentru a fi dispuse.

2. Definiția extrădării și expuzării

Expulzarea – actul prin care un stat constrânge unul sau mai mulți străini aflați pe teritoriul său
să îl părăsească în cel mai scurt timp posibil 1; este un act administrativ, nu o sancțiune penală, statul
care ia măsura respectivă nefiind obligat să o și motiveze, acest lucru este lăsat la latitudinea lui.

Extrădarea2- un procedeu de cooperare internațională în vederea combaterii infracționalității

transfrontaliere și asigurării executării pedepselor pentru fapte comise pe teritoriile altor state sau
care au adus prejudicii. Extrădarea – actul prin care este predat autorul unei infracțiuni de către
statul care îl deține unui alt stat – la cererea acestuia – pentru a fi judecat sau pentru a executa o
pedeapsă la care a fost condamnat3.

1
Louis Delbez, Manuel de droit international public, Paris 1951, pp.125 și urm.
2
P. Dailler/A. Pellet, Droit international public, Paris, 2002, p. 512-514
3
Antoine Favre, Cours de droit des gens, Fribourg, 1955, p.260
1
 În stiinţa dreptului penal român extrădarea este definită ca fiind un act bilateral, politic şi
juridic prin care statul, pe al cărui teritoriu se află un infractor străin, predă pe acesta statului unde
s-a săvârşit infracţiunea ori statului ale cărei interese au fost afectate prin comiterea faptei sau al
cărui cetătean este, în vederea tragerii la răspundere penală ori a executării pedepsei la care a fost
condamnat printr-o hotărâre definitivă.

3. Dispoziții constituționale
CONSTITUȚIA ROMÂNIEI, ARTICOLUL 19: Extrădarea şi expulzarea

(1) Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România.

(2) Prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza
convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate.
(3) Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau în
condiţii de reciprocitate.
(4) Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie.

4. Scurt istoric al extrădării

Extrădarea a fost, la începuturi, mai mult un gest de curtoazie pe care un suveran îl făcea faţă
de alt suveran și care permitea monarhilor să-şi pedepsească inamicii personali care se refugiau
pe teritoriul altui stat. Convenţiile care reglementau extrădarea erau foarte puține, fiind negociate
şi încheiate în interesul suveranilor. Monarhul statului solicitat hotăra personal în mod
discreţionar dacă acordă sau nu extrădarea. Decizia pe care o lua depindea în mare măsură de
natura relaţiilor existente cu statul solicitant, persoana extrădabilă nefiind luată în calcul decât
într-o mică măsură. Extrădarea a fost folosită foarte rar în Evul Mediu. În perioada următoare,
extrădarea a rămas la fel la discreţia suveranului, căruia fiecare individ îi era supus.

După instaurarea monarhiei constituţionale şi parlamentare, au început să apară conceptele

de “Stat” şi de “individ”. Statul începe să se detaşeze de suveran, iar individul devine subiect al
statului, iar nu obiect. Declaraţia de la Philadelphia (177) şi Declaraţia Drepturilor Omului şi
Cetăţeanului (1789, Franța) au consacrat noi principii conform cărora oamenii se nasc liberi şi
egali, nimeni nu poate fi acuzat, arestat sau deţinut, în afara cazurilor determinate prin lege şi
după formele prescrise de aceasta.

2
 La sfârşitul Secolului Luminilor, a început să apară practica încheierii unor convenţii de
extrădare bazate pe anumite principii. Cele două războaie mondiale au demonstrat că este necesar
ca statele suverane să coopereze între ele. Ca finalitate, în domeniul extrădării, tratatele bilaterale
au fost din ce în ce mai mult înlocuite de cele multilaterale.

5. Instituția extrădării
Extrădarea este o măsură de asistență juridică interstatală în materie penală prin intermediul
căreia se poate realiza transferul unei persoane care este urmărită sau condamnată penal dintr-un stat
în cadrul altui stat.

Temeiul juridic al extrădării este reprezentat de convențiile de extrădare sau cele de asistență
juridică încheiate în diferite state în acest scop, prin aplicarea concretă a principiului reciprocității.
Dacă lipsesc aceste convenții, temeiul îl constituie convențiile multilaterale prin intermediul cărora
se incriminează asemenea infracțiuni grave [crimele contra păcii, crimele contra omenirii] și
legislația internă a statelor. Un stat poate accepta sau refuza predarea unui infractor, cu o singură
excepție: în cazul persoanelor care au comis crime împotriva păcii și a omenirii. Autorii crimelor
politice nu se extrădează (în această categorie sunt incluse și faptele comise împotriva securității
interne și externe a statului).

În România, singura instituție care are dreptul să întocmească cererile de extrădare în

numele statului român este Ministerul Justiției. Extrădarea poate fi pasivă sau activă. Extrădarea
este reglementată în Constituție (art.19), Codul penal (art.14), Legea 302/2004 privind cooperarea
judiciară internațională.

6. Condițiile de admisibilitate ale extrădării4:

 Principiul dublei incriminări: infracțiunea care stă la baza extrădării trebuie să fie
incriminată de legislațiile ambelor state, având la bază principiul reciprocității5 între state.
 Principiul pedepsei privative de libertate: pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea
incriminată trebuie să fie mai mare de un an privațiune de libertate, în cazul în care
extrădarea se cere pentru a executa pedeapsa, iar în cazul în care este cerută în scopul
urmăririi penale/judecării, trebuie ca pedeapsa să fie de cel puțin 2 ani.

4
M. Floroiu, Concepte de drept internațional public, , Ed. Didactică și Pedagogica, București, 2013
5
Dumitru Mazilu, Dreptul internațional public, Ediția a II-a, Editura Lumina Lex, București, 2015, p. 285
3
  Fapta să nu fie prescrisă: răspunderea penală a cetățeanului făptuitor să nu fi fost
înlăturată. În cazul în care fapta pentru care se cere aplicarea măsurii extrădării este
prescrisă sau amnistiată, sau dacă există o altă cauză care poate înlătura răspunderea
penală – atunci extrădarea nu mai poate avea loc.
 Să nu existe deja o condamnare pronunțată de alt stat pentru aceeași faptă săvârșită.
 Principiul specialității extrădării: statul care a obținut extrădarea poate să dispună de
cetățeanul extrădat doar pentru fapta pentru care a făcut obiectul extrădării.
În dreptul internațional se cer a fi îndeplinite 2 principii în materia extrădării: al
reciprocității și al specializării. Dacă extrădarea a fost solicitată de mai multe state, de
regulă, se aplică statului pe teritoriul căruia s-a consumat fapta periculoasă, din simplul
motiv că acel stat a suportat consecințele infracțiunii.
Condiții referitoare la infracțiune : să se fi săvârșit o infracțiune pe teritoriul
statului solicitant de către un cetățean român ori prin fapta săvârșită să fi fost lezate
interesele statului român; extrădarea poate fi cerută atât pentru infracțiunile consumate,
cât și pentru cele rămase în stadiul de tentativă. Infractorul trebuie să fie cetățean
român, să se găsească pe teritoriul statului solicitant, împotriva lui să fie pusă în
mișcare acțiunea penală.
Condiții referitoare la procedură: să existe o cerere de extrădare din partea
statului solicitant; statul care primește cererea trebuie să-l aresteze pe făptuitor; statul
solicitant trebuie să-l informeze pe statul solicitat despre desfășurarea și finalizarea
procesului penal și, neapărat, data și locul predării persoanei competente.
Persoanele care sunt exceptate de la extrădare6: persoanele cărora li s-a
acordat dreptul de azil în România; persoanele străine care se bucură în România de
imunitate de jurisdicție; străinii citați din străinătate în vederea audierii ca părți, martori
sau experți în fața unei autorități judiciare române solicitante, în limitele imunităților
conferite prin convenție internațională.

Măsura extrădării se poate realiza deci pe baza unor convenții internaționale, de regulă,
convenții bilaterale de asistență juridică, dar și prin convenții matrimoniale. Se mai poate realiza pe
bază de reciprocitate și în temeiul unor dispoziții din legea internă a statului care acordă extrădarea 7.
Ținând cont de faptul că este una din modalitățile cele mai importante ale luptei statelor împotriva

6
https://www.avocatoo.ro/blog/extradarea-si-expulzarea/ accesat la data de 28.04.2021, ora 21:20.
7
R. Miga-Beșteliu, Drept internațional public, Volumul 1, Ed. All Beck, București, 2005, p. 132
4
criminalității, în literatura de specialitate s-a apreciat că extrădarea este o obligație pentru stat,
deoarece refuzul ar împiedica înfăptuirea justiției.

7. Scurt istoric al expulzării

Expulzarea (surghiunirea, exilarea) este o pedeapsă pe care un stat poate să o impună unei
persoane pentru că a fi comis o infracțiune sau o faptă delictivă. Această măsură constă în a-l
expulza pe cineva dintr-un loc sau dintr-un teritoriu.

La începuturi, expulzarea era o pedeapsă foarte comună, și era utilizată drept pedeapsă
imediat inferioara pedepsei cu moartea. De obicei, neîndeplinirea expulzării din partea persoanei
expulzate se pedepsea cu moartea

În prezent, aplicarea acestei pedepse este mult mai dificilă. Problema principală este că țara
vecină nu este obligată să accepte persoana expulzată8.

8. Instituția expulzării
Expulzarea este o măsură recunoscută în practica internațională. Este considerată o măsură
administrativă și nu cu caracter penal. Ea este aplicată împotriva străinilor care sunt considerați
indezirabili9.

Statul care adoptă această măsură nu are obligația să dea explicații statului căruia aparțin
cetățenii expulzați referitor la motivele care au stat la baza expulzării. Măsura expulzării este de
competența statului care o aplică. Dacă sunt anumite rațiuni referitoare la interesele statului care
impun acest lucru, autoritățile nu vor face publice motivele expulzării. Totuși, în anumite situații,
dacă statul dorește sau din amabilitate către statul căruia aparține cetățeanul expulzat, poate informa
despre motivele care au determinat adoptarea unei asemenea măsuri10.

Persoana care a fost expulzată nu poate reveni în țara din care a fost expulzată decât dacă:

 ordinul de expulzare a fost anulat;

 a dobândit cetățenia statului care l-a expulzat.

În cazul în care statul care a aplicat măsura expulzării decide să acorde cetățenia sa celui care
fusese expulzat, înseamnă că ”măsura expulzării a fost anulată”, iar străinul respectiv ”a fost repus
de drepturi”.
8
https://ro.wikipedia.org/wiki/Expulzare accesat la 27.04.2021, ora 20:10.
9
Ca urmare a săvârșirii unor fapte grave, prin care se încalcă legile statului de reședință sau interesele acestui stat.
10
C. De Boeck, L’expulsion et les difficultes internationales qu’en souleve la pratique, Tome III, p.448.
5
 Expulzarea este o măsură de siguranţă care se poate lua faţă de o categorie limitată de persoane:
cea a cetăţenilor străini şi persoanelor fizice fără cetăţenie. Este o măsură potrivit căreia o persoană
din această categorie a comis o infracţiune în ţara noastră i se interzice în condiţiile legii rămânerea
sa pe teritoriul ţării, deoarece prezența acesteia prezintă pericol social (infracţiuni împotriva statului,
contra autorităţii, infracţiuni economice). Starea de pericol se deduce din fapta săvârşită şi din
împrejurările comiterii acesteia, din legatura ei cu mediul social în care a fost săvârşită. Înlăturarea
acestei stări este posibilă prin ruperea infractorului de acest mediu, adică, ţinând seama de condiţia
sa de străin, prin interzicerea de a mai rămâne pe teritoriul ţării, şi, ca urmare, prin îndepărtarea
silită de pe acest teritoriu. Datorită caracterului său sancţionator, măsura expulzării este dispusă
printr-un act administrativ individual, motivat prin raţiuni de ocrotire a ordinii publice, a regimului
politic, sistemului economic, securitate naţinală.

În ceea ce priveşte condiţiile de exercitare a dreptului statului de a expulza străinii, dreptul

internaţional impune anumite limite care trebuie respectate cu strictețe. Aceste condiţii nu trebuie să
fie exagerat de drastice, să se permită expulzatului să-şi aleagă statul spre care să fie expulzat, să se
respecte drepturile elementare ale persoanei, cum ar fi excluderea violenţei, a detenţiei ilegale.

Un străin care se află în mod legal pe teritoriul unui stat, parte la acest pact nu poate fi expulzat
decât ca urmare a unui decizi luate, în conformitate cu legea şi dacă raţiuni imperioase de
securitate naţională nu se opun, el trebuie să aibă posiibilitatea de a prezenta motivele care
pledează împotriva expulzării sale şi de a obţine reexaminarea cazului său de către o autoritate
competentă11.

Există însă şi alte limite ale expulzării. “Un străin nu trebuie expulzat într-o ţară sau un teritoriu
în care persoana sau libertatea sa ar fi ameninţate pe motiv de rasă, religie, cetăţenie sau opinii
politice”12.

Expulzarea se caracterizează, ca și celelalte măsuri de siguranță, prin trăsături specifice şi

anume:

 prin cauza care provoacă starea de pericol social şi justificarea recurgerii la această măsură
de siguranţă ;

Articolul 13 al Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice adoptat de Adunarea Generală a
11

O.N.U. în 1966
12
Art. 33 (1) din Convenţia privind statutul refugiaţilor din 28 iulie 1951 adopată de Conferinţa O.N.U a
plenipotenţialilor
6
  prin felul şi intensitatea pericolului social care determină recurgerea la această măsură de
siguranţă ;
 prin modul în care se ajunge la înlăturarea stării de pericol.

9. Condițiile expulzării
Condițiile aplicabile expulzării sunt aceleași care se aplică și în cazul extrădării, prezentate mai sus.

Condiții necesare: instanța trebuie să constate că s-a săvârșit o infracțiune; trebuie stabilit că
infractorul are calitatea de cetățean străin sau apatrid cu domiciliul în străinătate, trebuie
constatat pericolul în cazul rămânerii străinului pe teritoriul țării și că în țara care urmează a
fi expulzat străinul acesta să nu fie supus la tortură sau condamnat la moarte.
Condițiile legale ale expulzării: să fie vorba de un cetățean străin fără domiciliu în țară;
cetățeanul străin să fi săvârșit o infracțiune la noi în țară; dacă expulzarea însoțește pedeapsa
cu închisoarea, punerea în executare a expulzării se face după executarea pedepsei.
Măsura expulzării nu se dispune, iar în cazul în care a fost dispusă, nu poate fi executată
dacă străinul: este învinuit / inculpat într-o cauză penală și magistratul dispune instituirea
măsurii interdicției de părăsire a localității ori a țării; a fost condamnat prin hotărâre
judecătorească rămasă definitivă și are de executat o pedeapsă privativă de libertate.
Interdicția expulzării durează până la dispariția motivelor pe care a fost întemeiată.
Fiind o măsură destul de gravă, în Pactul internațional cu privire la drepturile civile și
politice se stipulează că un străin ”care se află în mod legal pe teritoriul unui stat parte la
prezentul Pact nu poate fi expulzat decât în executarea unei decizii luate în conformitate cu
legea13” și ”trebuie să aibă posibilitatea de a prezenta considerentele care pledează
împotriva expulzării sale și de a obține examinarea cazului său de către autoritatea
competentă”.

10. Asemănări și deosebiri între cele 2 instituții

  Asemănări:
 ambele măsuri   se aplică numai infractorului cetăţean străin sau fără cetăţenie   cu domiciliul
în străinătate , nici un cetăţean român  nu poate fi extrădat sau expulzat;
 niciuna dintre cele două măsuri nu se va lua  în eventualitatea în care infractorul  străin sau
fără cetăţenie cu domiciliul în străinătate riscă să fie supus torturii   sau să i se aplice
pedeapsa capitală;
 în cazul ambelor instituţii trebuie să  se fi comis o infracţiune.

13
Art. 13, Pactul internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice.
7
 Deosebiri:
în cazul extrădării infracţiunea trebuie să se fi săvârşit  pe teritoriul statului solicitant, pe când în
cazul  expulzării infracţiunea trebuie să se fi săvârşit pe teritoriul statului nostru.
din punct de vedere procedural expulzarea se dispune din oficiu de către autorităţile judiciare, ca
urmare a comportării necorespunzătoare în ţara noastră a străinului sau a persoanei fără cetăţenie 
care nu domiciliază în România , în timp ce extrădarea se dispune la cererea unui stat , pe bază de
convenţii internaţionale de reciprocitate sau în temeiul legii de extrădare, datorită faptului  că
persoana respectivă a avut  un comportament necorespunzător  în străinătate.

11. Concluzii
Expulzarea și extrădarea sunt două măsuri foarte importante folosite de-a lungul timpului.. Nu
trebuie nici într-un caz de confundat cele două instituții. Expulzarea constă în îndepărtarea silită de
pe teritoriul țării a infractorului, cetățean străin sau apatrid, pentru a înlătura starea de pericol creată.
Noi cunoaștem că statul are grijă de străinii de pe teritoriul său, totuși un stat are și dreptul de a
refuza unui străin continuarea șederii pe teritoriul național și de a recurge la expulzarea sa în caz de
necesitate. Străinul este obligat să părăsească teritoriul statului unde își are reședința, dacă a săvârșit
o faptă penală prin care a creat o stare vădită de pericol. Expulzarea ține de competența exclusivă a
instanțelor de judecată. Doar ele pot decide expulzarea unui străin sau apatrid de pe teritoriul
României și tot ele pot decide anularea ordinului de expulzare. Prin această măsură dispusă se pune
capăt șederii unor străini de pe teritoriul unui stat,

Extrădarea este un act de cooperare a statelor împotriva infractorilor de un anumit grad de

periculozitate pentru a împiedica sustragerea acestora, prin refugierea pe teritoriul altui stat, de la
răspunderea penală. Ea implică întotdeauna două state: statul solicitat – pe teritoriul căruia se
găsește infractorul și statul solicitant – cel care cere extrădarea. Infracțiunea pentru care se cere
extrădarea trebuie să prezinte o anumită gravitate, trebuie sancționată cu o pedeapsă privativă de
libertate.

Extrădarea mai este văzută ca un act de asistență juridică între state, în care acestea își acordă
ajutor reciproc la nivel internațional, în ceea ce privește persoanele care urmează a fi extrădate.

Bibliografie
Cărți, monografii, tratate:
I. Louis Delbez, Manuel de droit international public, Paris 1951.
II. P. Dailler/A. Pellet, Droit international public, Paris, 2002.
8
III. Antoine Favre, Cours de droit des gens, Fribourg, 1955.
IV. M. Floroiu, Concepte de drept internațional public, , Ed. Didactică și Pedagogica,
București, 2013.
V. Dumitru Mazilu, Dreptul internațional public, Ediția a II-a, Editura Lumina Lex,
București, 2015.
VI. R. Miga-Beșteliu, Drept internațional public, Volumul 1, Ed. All Beck, București,
2005.
VII. C. De Boeck, L’expulsion et les difficultes internationales qu’en souleve la pratique,
Tome III.

Acte normative, coduri, tratate:

I. Constituția României;
II. Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice adoptat de Adunarea Generală
a O.N.U. în 1966
III. Convenţia privind statutul refugiaţilor din 28 iulie 1951 adopată de Conferinţa O.N.U
a plenipotenţialilor

Adrese web:
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Expulzare
 https://www.avocatoo.ro/blog/extradarea-si-expulzarea/