Timișoara medievală, în Regatul maghiar (până în 1554)

Fiind așezată într-un punct strategic, de unde putea fi controlată o mare parte a
Câmpiei Banatului, atât Timișoara cât și funcția de comite de Timiș devin din ce în
ce mai importante. Timișoara primește un impuls deosebit în timpul domniei regelui
Carol Robert de Anjou care în urma vizitei sale din 1307 ordonă construirea unui
palat regal, pe locul unde este acum Castelul Huniade, construit de Iancu de
Hunedoara, iar în timpul anarhiei feudale, acesta chiar își va muta capitala la
Timișoara. Stabilirea curții regale în acest loc a determinat o creștere
demografică a așezării, dar importanța ei devine și comercială și politică.
Timișoara devine capitala regatului ungar pentru o perioadă de opt ani, între 1316
și 1323.

Timișoara va juca un rol important și în lupta cu noua amenințare de la sud: turcii

otomani. În 1394, turcii conduși de Baiazid trec pe lângă Becicherecu Mare și
Timișoara în drumul lor spre Țara Românească, unde vor fi înfrânți de către
voievodul muntean Mircea cel Bătrân în bătălia de la Rovine. Timișoara va servi din
nou ca punct de concentrare a forțelor armate creștine, de data aceasta în vederea
confruntării de la Nicopole. După înfrângerea creștinilor, turcii vor devasta
Banatul până la Timișoara, de unde vor fi alungați de către comitele de Timiș,
Ștefan de Lossoncz (Lossonczy István).

Numirea lui Iancu de Hunedoara în anul 1440 în funcția de comite de Timiș marchează
un capitol aparte din istoria Timișoarei. Iancu va fi cunoscut în întreaga regiune
pentru reputata victorie de la Belgrad asupra otomanilor, fiind considerat în acea
vreme apărător al creștinătății. El va transforma orașul într-o tabără militară
permanentă și în domiciliul său, pentru că se mută împreună cu familia. Astfel,
cetatea va rămâne în posesia Corvineștilor până în 1490. După moartea lui Ladislau
al V-lea, regele Ungariei, Matei Corvin, fiul lui Iancu de Hunedoara, este ales
suveran al Ungariei (1458). Acesta este considerat de către istoriografia maghiară
drept unul dintre cei mai mari regi din istoria Ungariei. Odată cu extinderea
teritorială a Imperiului Otoman în această parte a Europei, Timișoara, prin poziția
sa și prin forța garnizoanei sale, devine cheia unui întreg sistem defensiv ce
asigura partea sud-estică a Ungariei. Din această cauză încercările de cucerire ale
turcilor devin din ce în ce mai insistente. Astfel, tentative de cucerire a cetății
au loc în anii 1462 și 1467, dar toate aceste expediții au eșuat.
Rascoala lui Gheorghe Doja(1514)
Un episod deosebit din istoria Timișoarei îl reprezintă asediul cetății de către
oastea țăranilor răsculați condusă de Gheorghe Doja. Războiul țărănesc a pornit din
Transilvania, după ce Gheorghe Doja a fost numit comandant al cruciadei
antiotomane, inițiate de Papa Leon al X-lea. Acesta promisese iobagilor
participanți la cruciadă eliberarea, însă cum războiul nu a mai avut loc,
nemulțumirea maselor oprimate a dus la transformarea revoltei într-o răscoală.
Armatele răsculate, formate din iobagi români și unguri au înfrânt mai întâi
nobilimea condusă de comitele Ștefan Báthory și episcopul Nicolae Csáki, dar au
fost înfrânte lângă Timișoara de comitele Ioan Zapolya. Gheorghe Doja a încercat să
schimbe albia Begăi pentru a se putea apropia mai ușor de cetate, dar nu a reușit
și a fost înfrânt.

Atacul otoman (1552)

Articol principal: Asediul Timișoarei (1552).
După moartea lui Ioan Zapolya, Transilvania și Banatul, împreună cu Timișoara, vor
ajunge în mâinile habsburgilor. După un asediu eșuat în anul 1551, turcii se
regrupează și se întorc cu o nouă strategie. La 22 aprilie 1552, o armată de
160.000 de oameni sub comanda lui Ahmed Pașa pleacă de la Adrianopol, iar peste
două luni ajunge în fața Timișoarei, înconjurând-o în două zile. Se construiesc
poduri peste râu, iar mlaștinile sunt acoperite cu lemn și scânduri. Luptele au
continuat 25 de zile, iar cei 160.000 de turci atacau cetatea apărată de numai
câteva mii de creștini. Lovitura de grație este distrugerea turnului de apă care
făcea legătura între oraș și castel, iar cei din cetate rămân fără apă pe o căldură
dogoritoare. Așadar, comitele Ștefan de Losoncz nu mai are altă soluție decât să
negocieze predarea cetății și reușește să obțină promisiunea că trupele creștine
decimate și civilii din oraș vor putea trece cu tot avutul lor, lăsând cetatea în
mâna turcilor. Astfel, la 30 iulie 1552, soldații, civilii și răniții ies din
cetate încrezători în vorbele pașei, însă acesta își încalcă jurământul și toți
supraviețuitorii sunt măcelăriți cu cruzime de către ieniceri. Rănit grav, Ștefan
de Losoncz, comandantul garnizoanei, este adus în fața lui Ahmed Pașa și decapitat.
Orașul este apoi prădat, devastat, bisericile creștine sunt transformate în geamii
musulmane.