Sunteți pe pagina 1din 15

TEMA 4: EFECTELE CONTRACTULUI ÎNCHEIAT

1. Noţiunea şi clasificarea efectelor;


2. Efectele ce rezultă din încheierea contractului;
3. Efectele ce decurg din executarea contractului;
4. Efectele ce rezultă din executarea necorespunzătoare sau neexecutarea condiţiilor
contractului;

§1 Noţiunea şi clasificarea efectelor


Definiţia. Prin efecte ale contractului sunt înţelese totalitatea de obligaţii şi drepturi
care pot lua naştere cât din conţinutul contractelor în baza clauzelor acestuia, atât şi ca rezultat al
nerespectării clauzelor, precum şi în cazul nerespectării condiţiilor de valabilitate.
Clasificarea. În acest capitol nu ne vom referi la efectele ce rezultă in încheierea
nevalabilă a contractului, deoarece acest subiect este descris într-un capitol anterior. Totodată,
pornind la relevarea conţinutului efectelor contractului încheiat, este necesar de a menţiona, că
acestea privesc următoarele categorii de bază:
1) Efectele ce privesc părţile şi;
2) Efectele ce privesc terţii.
La rândul său, efectele ce privesc părţile pot fi divizate în:
1) Efecte ce rezultă din executarea corespunzătoare a contractului şi;
2) Efecte ce rezultă din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a
contractului.
3) Efectele ce rezultă din executarea contractului.
O problemă deosebit de importantă constituie determinarea efectelor contractului
încheiat. De fiecare dată, la încheierea contractului, efectele acestuia sunt determinate fie expres
prin lege, fie prin condiţiile contractului. Oricum, însă, apare necesitatea corectei determinări a
efectelor contractului. Astfel determinăm existenţa unor reguli de determinare a efectelor
contractelor, cum ar fi dovedirea actului, care presupune prezentarea probelor ce vor face dovada
contractului (înscrisul, banda magnetică, ricipisa etc.), stabilirea condiţiilor de valabilitate şi
interpretarea clauzelor contractuale, care este realizată, de regulă, prin calificarea clauzei şi
stabilirea înţelesului acesteia.

§2. Efectele ce decurg din executarea contractului


În momentul când vorbim despre efectele ce decurg din încheierea contractului, este
necesar de menţionat, că acestea o constituie principala categorie de efecte pe care le urmăresc
părţile la încheierea contractului. După cum se menţionează cu bună dreptate, «...raţiunea
încheierii unui tratat este tocmai crearea de efecte juridice, adică angajarea părţilor la o anumită
conduită obligatorie»1. În acest context menţionăm, că principalul efect pe care îl creează un
contract valabil încheiat este stabilirea unei conduite a părţilor la contract. Această conduită este
reflectată în conţinutul drepturilor şi obligaţiilor pe care şi le asumă părţile la încheierea
contractului. Astfel, din momentul încheierii contractului acesta dobândeşte putere de lege pentru
părţi. În acest sens, părţile la contract sunt obligate a executa cu exactitate, în modul şi termenele
stabilite în contract toate clauzele acestuia. În acest context, orice abatere, chiar şi de aşa natură,
care la prima vedere ar fi acceptabilă pentru cealaltă parte la contract, oricum va fi considerată
drept executare necorespunzătoare a contractului. Deasemenea, în materie de efecte a
contractului, este necesar să menţionăm despre irevocabilitatea contractului, astfel cum, părţile
contractuale nu sunt în drept să inducă revocarea contractului, decât în cazul în care legea în mod
expres stabileşte această posibilitate. În acest sens, partea la contract nu este în drept să înceteze
unilateral de la executarea clauzelor contractuale.

1
O. Balan, E. Serbenco, «Drept internaţional public», Chişinău, 2001, pag. 255.
Una din categoriile de efecte, ce decurge din principiul relativităţii efectelor
contractului, constă în faptul, că contractul încheiat nu produce efecte faţă de terţi, dacă legea nu
prevede altceva. În acest sens avem o serie de contracte, care în materie de efecte se pot referi,
altfel spus, stabilesc drepturi şi obligaţii faţă de terţi. Spre exemplu, încheierea contractului de
mandat generează obligaţia pentru cel cui îi este prezentat mandatul, de a executa prestaţia faţă
de mandatar aşa cum ar fi fost executată faţă de mandant. Deasemenea aşa fel de contract este
contractul prin care se stabileşte stipulaţia pentru terţ.
Totodată, este necesar de a menţiona şi faptul, că contractul încheiat nu poate fi
refuzat executării în mod unilateral de către una din părţile contractuale. Astfel, legislaţia în
vigoare stabileşte regula generală, conform căreia, contractul încheiat este irevocabil pentru
părţi, dacă legea nu stabileşte altceva în mod expres. Astfel, pentru exemplu, contractul de
mandat presupune posibilitatea revocării lui pentru mandant. Contractul de donaţie filantropică,
deasemenea presupune posibilitatea revocării lui de către donator.
În concluzie, fiecare contact în funcţie de regimul juridic conferit de către legislaţie
sau de către părţi, presupune diverse efecte juridice, toate ele stabilind, atât un rezultat material,
cât şi un comportament concret al părţii asupra căreia se referă acest efect.
În unele cazuri, totuşi, conţinutul contractului deviază de la clauzele reale stabilite de
către părţi. Este vorba despre contracte secrete, care nu exprimă adevărată stare a actului juridic
civil, şi care în dreptul civil poartă denumirea de simulaţie.
Este necesar de a deosebi simulaţia de nulitate şi de efectele neîndeplinirii clauzelor,
prima fiind o încălcare ce ţine de contract, ci de lege, iar prin urmare nu duce la încălcarea
principiului legalităţii. Astfel simulaţia nu duce la încetarea executării contractului nici pentru
trecut, nici pentru viitor. Unul din tipurile contractelor secrete care nu-şi găseşte reglementare
expresă este contractul de substituire (interpunere), ce constă în schimbarea persoanei ce trebuie
să devină adevăratul titular al dreptului. Scopul urmărit prin încheierea acestui contract este
eschivarea de la plata impozitelor, de declarare a venitelor, de spălare de bani etc.

§3. Efectele ce rezultă din executarea necorespunzătoare sau neexecutarea


contractului
Înafară de momentele stabilite de contracte, în unele cazuri, legislaţia stabileşte alte
efecte decât cele stipulate în contracte şi anume:
1) Rezoluţiunea, ce constituie încetarea efectelor unui contract cu efecte
retroactive, pentru trecut, care sunt datorate neexecutării culpabile a obligaţiilor de către una din
părţile contractului sinalagmatic2. Tradiţional în literatura de specialitate rezoluţiunea este
aplicată cazurilor de neexecutare a contractelor, însă practica încheierii contractelor cunoaşte
aplicarea procedeului analogic cu rezoluţiunea, dar care nu poate fi desemnat în categoria
revocării, având în vedere chiar şi faptul, că revocarea este caracteristică doar uneia din părţile
contractuale. Deseori în practică aceste efecte sunt confundate cu revocarea contractului, iar ce
este mai rău - cu nulitatea acestuia. Aceasta are loc, cel mai des, datorită efectelor pe care le
produce rezoluţiunea. Astfel precum şi în cazul nulităţii rezoluţiunea, deasemenea presupune
restituirea tuturor prestaţiilor executate de până la încheierea contractului, însă comparativ cu
nulitatea, rezilierea constituie un efect al contractului valabil încheiat.
2) Rezilierea, ce constituie încetarea unui contract cu efecte pentru viitor,
care se datorează neexecutării culpabile a obligaţiilor de către una din părţi la contractul de
executare succesivă. În comparaţie cu rezoluţiunea, care se aplică şi contractelor de executare
instantanee şi are efecte retroactive, rezilierea se aplică contractelor de executare succesivă şi are
efecte doar pentru viitor, toate efectele produse până la momentul inducerii rezilierii, rămânând a
avea valoare juridică. Ca şi în cazul rezoluţiunii, rezilierea poate fi indusă nu numai către
cazurile de neexecutare a obligaţiilor contractuale. Aceasta poate apărea ca efect şi în cazul
executării corespunzătoare a contractului, dar la expunerea voinţei părţilor. În asemenea caz este

2
V. Stoica, «Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile», Bucureşti, 1997, pag.11.
vorba despre rezilierea voluntară3, care, mai menţionăm, este necesar de a o deosebi de revocare
a contractului.
3) Caducitatea, ce constituie încetare a contractului prin stabilirea
neeficacităţii acestuia datorită intervenţiei unor cauze ulterioare încheierii sale şi independent de
voinţa părţilor. Drept situaţie de caducitate a contractului poate servi neeficienţa obiectului care
urmează a fi realizat, iraţionalitatea acestuia, dispariţia cauzei contractului etc.
4) Răspunderea contractuală, care constituie o instituţie specifică şi care o
vom examina-o într-un capitol aparte.

§1 Noţiuni generale privind răspunderea contractuală. Instituţia răspunderii civile


detotdeauna a constituit «cheia de boltă» a jurisprudenţei. Necătând la faptul că respectivului
compartiment al dreptului îi este dedicată pe parcursul timpului o deosebită atenţie, se poate
afirma cert faptul că soluţii unice în diversele probleme legate de răspunderea juridică nu
totdeauna sunt găsite.
Însăşi răspunderea juridică este necesar de a fi privită sub două aspecte şi anume ca
răspundere pozitivă - pentru faptele pozitive sau negative4 - acţiuni sau abstenţiuni - ce urmează
a fi comise în viitor, şi răspundere negativă - pentru faptele pozitive sau negatorii - acţiuni sau
abstenţiuni - ce au fost comise în trecut.
Definirea răspunderii juridice civile, dealtfel cum şi a altor instituţii ale dreptului civil nu
şi-a găsit o reflectare unică. Însăşi teoria dreptului nu a determinat până la ziua de azi o definiţie
unică a răspunderii juridice. Astfel în teoria dreptului, răspunderea juridică este tratată drept o
sancţiune stabilită prin lege, care este aplicată în cazul nerespectării normei de drept şi care este
aplicată în caz de săvârşire a acestei încălcări 5. Analogic este definită şi răspunderea juridică
civilă. Astfel autorii români C. Stătescu şi C. Bîrsan cu referire în special la răspunderea civilă
delictuală, susţin, că aceasta este «... o sancţiune specifică dreptului civil, aplicată pentru
săvârşirea faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu. Strict vorbind, ea este o sancţiune civilă, cu
caracter reparator, fără a fi, în acelaşi timp, o pedeapsă».
Din cele spuse mai sus conchidem, că răspunderea juridică este privită sub două aspecte.
Astfel, fiind privită în stricto sensu, aceasta o putem determina drept o obligaţie suplimentară
impusă persoanei care a comis încălcarea, deoarece impunerea unei persoane de a executa o
obligaţie care aceasta deja o avea, nu completează cu nimic conţinutul raportului juridic.
Deaceea executarea unei obligaţii existente (şi care titularul obligaţiei a refuzat executarea
acestea), asigurată, inclusiv şi prin forţa de constrângere a statului, nu poate fi considerată drept
răspundere.

3
V. Stoica, «Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile», Bucureşti, 1997, pag.17
4
În literatura de specialitate sunt întâlnite afirmaţii, conform cărora, răspunderea pozitivă nu
poate fi referită la fapte negative (ex. cauzatoare de daune). Totodată ţinem să afirmăm, că
această poziţie este deja depăşită, deoarece, legislaţia cunoaşte cazuri, în care persoanele suportă
măsuri de răspundere pentru fapte negatorii - cauzatoare de daune - viitoare în virtutea activităţii
bazate pe riscul cauzării acestei daune sau probabilitatea sigură de a le cauza. Exemplu în acest
sens poate servi prevederile Legii Republicii Moldova privind plata pentru poluarea mediului,
care stabileşte, care în articolul 7 stabileşte, că plata pentru emisiile de poluanţi ale surselor
mobile se varsă în momentul vămuirii combustibilului importat. Totodată, legislaţia în vigoare a
majorităţii statelor, inclusiv şi a României stabileşte, că plata pentru emisiile de poluanţi în aerul
atmosferic ale autovehiculelor neînmatriculate în ţară se percepe la intrarea pe teritoriul ţării.
5
Ioffe pag.2 ; Иоффе О.С. Шаргородский М. Д. , Вопросы теории права, М. 1961, с. 318;
Самощенко И.С., Фарушкин М.Х., Ответственность по советскому законодательству. М.
1971, с. 54-55; Братусь С.Н. Юридическая ответственность и законность, М. 1976, с.4.
Alţi autori, acceptând a privi răspunderea juridică în lato sensu, consideră drept
răspundere juridică, cât stabilirea unor obligaţii suplimentare în vederea executării obligaţiei
principale, atât şi aplicarea măsurilor de constrângere a statului în vederea executării obligaţiei6.
Intenţionăm să credem, că răspunderea juridică nu este doar o obligaţie suplimentară
impusă persoanei, prin acţiunile căreia a fost adusă o lezare de interes, dar şi o executare silită a
obligaţiei pe care persoana o avea, şi prin neexecutarea căreia ar fi adus lezare de interes. În acest
sens, am putea defini răspunderea juridică, ca fiind acele consecinţe determinate de lege, pe care
urmează a le suporta persoana, prin comportamentul căreia, s-a cauzat o daună de interes atât
general cât şi personal, apărat de lege. Condiţia proximă este ca acest comportament să fie
determinat de lege ca pasibil răspunderii.
În ceea ce priveşte răspunderea civilă, atunci am putea afirma că aceasta este
caracterizată prin prezenţa unor trăsături deosebite, care îi conferă o maximă flexibilitate în
aplicare şi totodată care asigură o maximă eficacitate a realizării raporturilor juridice civile. În
teoria dreptului civil, dar mai cu seamă în legislaţia civilă, până la ziua de azi încă nu a fost
trasată o linie «sigură» care ar fi delimitat noţiunea «răspundere civilă» de noţiunea «răspundere
materială». În această ordine de idei, considerăm destul de reuşită clasificarea tipurilor de
răspundere juridică, realizată de către teoreticienii ruşi, unde aceasta a fost privită sub mai multe
aspecte. Astfel, autorul rus O. Leist7 clasifică răspunderea juridică în funcţie de mai multe
criterii, cum ar fi:
a) În funcţie de caracterul încălcărilor şi sancţiunilor aplicate, se deosebeşte
răspunderea penală, contravenţională, disciplinară şi patrimonială (materială);
b) În funcţie de ordinea de aplicare a sancţiunilor, deosebim răspundere
judecătorească şi administrativă;
c) În funcţie de subiectul răspunderii, deosebim răspunderea personală şi
răspunderea subiectelor colective;
d) În funcţie de caracterul încălcării de drept, deosebim răspunderea din culpă şi
răspunderea fără culpă;
e) În funcţie de modul de apariţie şi realizare a răspunderii, deosebim răspunderea ce
apare prin prescripţia legii în rezultatul încălcării prevederilor normei de drept şi răspunderea
care apare în baza legii în procesul de cercetării faptelor contravenţionale sau penale, efectuate
de către organele de stat competente.
În această ordine de idei, este necesar de a face o delimitare dintre noţiunile «răspundere
civilă» şi «răspundere materială». Tradiţional, teoria dreptului delimitează răspunderea juridică
în răspundere civilă, administrativă, penală şi materială de dreptul muncii. Drept criteriu, care
este luat la baza acestei clasificări domeniul raporturilor juridice în care apare răspunderea
juridică şi care sunt reglementate de un anumit tip de norme ce fac parte dintr-un act normativ
separat. În acest sens, utilizând noţiunea «răspunderea civilă» o echivalăm cu expresia
«răspunderea în dreptul civil». Aceasta afirmăm în contextul faptului, că în dreptul civil sunt
aplicate măsuri de răspundere patrimonială (materială) şi măsuri de răspundere nepatrimonială,
ţinând cont de faptul, că şi în raporturile juridice de drept penal, civil, administrativ, muncii etc.,
poate apărea răspundere materială (patrimonială) şi răspundere personală 8. Răspunderea
materială priveşte obligaţia persoanei pasibilă răspunderii de a suporta anumite cheltuieli
materiale suplimentare, cum ar fi confiscarea averii, amenda penală, contravenţională şi cea
civilă (ce priveşte penalităţile într-un contract), confiscarea contraechivalent (rechiziţia),
6
Лейст О.Э., Санкции в советском праве, М. 1962, с. 110; Самощенко И.С., Фарушкин
М.Х., Ответственность по советскому законодательству. М. 1971, с. 56-58; Братусь С.Н.
Юридическая ответственность и законность, М. 1976, с.4, 5.
7
Лейст О.Э., Санкции в советском праве, М. 1962, с. 133
8
În acest context şi în continuare, noţiunea de răspundere personală este utilizată nu în înţelesul
expus de teoreticianul rus O. Leist ca răspundere a persoanelor fizice, ci ca răspundere ce
afectează drepturile nepatrimoniale ale persoane.
închiderea contului bancar etc. Răspunderea personală priveşte acele obligaţii, care nu ţin de
aspectul material al persoanei şi de careva cheltuieli, pe care aceasta ar fi obligată să le suporte,
cum ar fi închisoarea penală şi administrativă, privarea de dreptul de a conduce mijloacele de
transport auto, privarea de drepturile părinteşti, obligaţia de a aduce scuze în public sau
dezminţiri ai afirmaţiilor calomnioase etc. În contextul celor expuse mai sus, ne rămâne să
afirmăm, că răspunderea materială poate fi aplicată în raporturile de dreptul civil, de dreptul
penal, de dreptul administrativ, de dreptul muncii, de dreptul mediului etc.
Astfel, definind răspunderea civilă nu putem de a nu face referinţă la faptul, că aceasta
constituie o formă a răspunderii de drept privat, unde pe lângă faptul, că răspunderea materială
este prioritară celei personale, prejudiciul cauzat printr-o acţiune poate fi recuperat benevol de
către persoana care a cauzat prejudiciul, fără amestecul organelor de stat şi doar numai în virtutea
faptului că persoana care a cauzat prejudiciul conştientizează caracterul ilegal al faptei sale şi că
organele de stat competente, pot să intervină în asigurarea executării obligaţiei de recuperare a
prejudiciului.
Literatura de specialitate în domeniul dreptului civil acordă cea mai mare atenţie
problemei răspunderii contractuale. În acest sens răspunderea civilă contractuală este definită ca
fiind obligaţia debitorului de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea,
executarea necorespunzătoare sau executarea cu întârziere a obligaţiei sale contractuale9.
Dacă e să ne referim la general la răspunderea civilă contractuală, atunci este necesar de a
vorbi despre faptul, că între răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală nu există deosebiri
de esenţă10 şi aceasta poate surveni în următoarele condiţii:
a) A fost săvârşită o faptă (neexecutare, executare necorespunzătoare sau executarea
cu întârziere) de către debitor, prin care s-a încălcat una sau mai multe clauze contractuale;
b) Fapta prejudiciabilă a fost săvârşită cu culpă;
c) Este prezentă legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciul cauzat;
d) Părţile contractuale au stabilit sancţiuni sub formă de amendă sau penalităţi de
întârziere, iar în cazul în care am putea vorbi despre o posibilitate de dezvoltare a clauzelor
contractuale în materie de răspundere - şi alte modalităţi11;
Un moment, care considerăm merită o deosebită atenţie, constituie problema răspunderii
pentru faptele cauzatoare de daune civile în virtutea existenţei unui contract, care obligă
creditorul de a duce răspunderea faţă de terţa persoană, care a fost prejudiciată de către debitor.
Este vorba de contractele de asigurare de răspundere pentru daune, despre contractele de
garantare a desfăşurării coerente a raporturilor contractuale sau contractele-garanţii, cum ar fi
contractul de gaj, contractul de fidejusiune, contractul de garanţie bancară etc. În asemenea caz
aspectul care priveşte răspunderea contractuală ţine de răspunderea pe care o va purta
făptuitorul-debitor faţă de creditorul care a recuperat dauna cauzată victimei.

§2. Modalităţile răspunderii contractuale.


În contextul celor spuse mai sus, totuşi, am putea vorbi despre o răspundere civilă
contractuală în condiţiile generale stabilite de legislaţie. Astfel, într-un contract debitorul poate
încălca prevederile acestui contract prin cele trei forme - prin neexecutare, prin executare
necorespunzătoare şi prin executare cu întârziere.
2.1 Prin executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale se înţelege faptul, că
debitorul a executat în natură obligaţiile sale sau este gata să le execute după îndeplinirea

9
M. Eliescu, «Răspunderea civilă delictuală», Bucureşti, 1972, pag. 7., după: L. Pop «Drept
civil. Teoria generală a obligaţiilor», Iaşi 1994, pag. 328.
10
A. Bloşenco, Răspunderea civilă delictuală, Chişinău, 2002, pag. 25.
11
Cu toate, că legislaţia actuală a Republicii Moldova nu interzice în mod expres, dar o eventuală
clauză ce ar stabili obligaţia suplimentare cu caracter sancţionator, considerăm, că nu ar fi
susţinută printr-o hotărâre judecătorească. Totodată, mai menţionăm, că o asemenea clauză
legislaţia civilă nu interzice.
termenului suspensiv stabilit în contract de către părţi 12. În acest sens, în materie de răspundere
contractuală, esenţial este acel fapt, că fie nerespectarea condiţiei cu privire la termen a dus la o
daună, fie întârzierea a încălcat o prevedere contractuală ce priveşte obiectivul contractual.
Este necesar de ţinut cont de faptul, că uneori, executarea cu întârziere poate avea efect
de neexecutare a obligaţiilor contractuale. Acest fapt este foarte important, deoarece, deseori,
neexecutarea în termenul stipulat a obligaţiei, duce la dispariţia necesităţii de a mai fi executată.
Un exemplu ar servi cazul, când întârzierea executării obligaţiei de îndeplinire a lucrărilor de
întărire a digurilor, devine neexecutare a acesteia, dacă după curgerea termenului, digurile au
fost deteriorate în virtutea cărorva calamităţi naturale.
2.2 Neexecutarea obligaţiei, ca şi în cazul întârzierii executării obligaţiei, priveşte
situaţia în care în termen nu s-a executat obligaţia, însă comparativ cu prima, debitorul nu a
executat în natură obligaţiile sale sau nu este gata să le execute după îndeplinirea termenului
suspensiv stabilit în contract de către părţi.
2.3 Executarea necorespunzătoare a obligaţiei de către debitor, constă în executarea în
termen a obligaţiei, însă cu nerespectarea condiţiilor de calitate a executării. Astfel, această
formă de încălcare a prevederilor contractuală este cea mai frecventă.

§3. Obiectul de prejudiciu în cadrul răspunderii civile contractuale


Orice abatere de la normele de drept, care urmează a fi supusă măsurilor de răspundere se
consideră că cauzează un prejudiciu. Aceasta frânează desfăşurarea ordonată a raporturilor
sociale, crează în cadrul acestora neregularităţi, impedimente, fapt prin care se cauzează daune
unor participanţi la raporturi în particular sau societăţii în întregime. Astfel, în virtutea legăturii
indispensabile între raportul juridic şi normele de drept, conchidem, că nu se poate de violat
norma de drept fără să fi violat raportul juridic, aşa cum nu se poate de violat raportul juridic fără
a viola norma de drept. În acest sens, norma juridică şi raportul social reglementat de această
normă constituie un obiect unic, inseparabil al prejudiciului.
Am considera, în contextul celor spuse mai sus, că ar exista chiar şi un raport juridic de
prejudiciu, care cuprinde în sine aceleaşi trei elemente - subiectul, obiectul şi conţinutul, unde
obiect al acestui raport constituie în exclusivitate doar ceea ce se pune sub protecţia legii sau se
determină de părţi în contract. În acest caz este evident că vorbim în exclusivitate doar de
obiectul extrinsec al raportului.
Conform uneia din opinii, drept obiect de prejudiciere în raporturile de răspundere civilă
sunt considerate a fi acele acţiuni sau abstenţiuni pretinse de către subiectul activ de la subiectul
pasiv la încadrarea în raport13, adică conduita părţilor în raport. Opinia respectivă este bazată pe
faptul că raportul juridic civil are caracter social14.
O altă opinie apreciază obiectul de prejudiciu în raporturile juridice de răspundere civilă
ca fiind ansamblul de acţiuni şi abstenţiuni ce le poate pretinde subiectul activ faţă de subiectul
pasiv şi care în caz de necesitate primul este în posibilitate să le ceară executarea sau respectarea
acestora, chiar şi prin intermediul forţei coercitive a statului 15. Conform acestei opinii, obiectul
raportului juridic constituie nu numai însăşi când subiectul poate imediat beneficia de o oarecare
acţiune sau abţinere, dar şi starea când acesta este în posibilitatea de a pretinde la acestea, fiind în
drept şi să nu realizeze posibilitatea respectivă.
Într-o altă opinie, obiectul de prejudiciu al raportului juridic de răspundere civilă este
privit nu doar ca potenţialul de acţiuni sau abstenţiuni pe care le pretinde subiectul activ din
12
L. Pop, «Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor», Iaşi, 1994, pag. 330.
13
A. Ionaşcu, «Tratat de drept civil», vol. 1, Partea Generală, Bucureşti, 1967, pag. 208.
14
Dealtfel acest temei este luat la bază nu numai de părtaşii acestei idei. Astfel, chiar şi în cazul,
când cercetătorii specialişti în domeniu acceptă apartenenţa la categoria de obiect al raportului
juridic şi a asemenea categorii cum ar fi bunurile, serviciile prestate etc., ei oricum nu neagă
întru totul prioritatea caracterului social al raportului, în aşa fel, efectiv preamărind-ui volumul
de conţinut al obiectului.
15
Gh. Avornic, Gh, Lupu, «Teoria generală a dreptului», Chişinău, 1997, pag. 182.
partea subiectului pasiv, dar asamblează în noţiunea respectivă şi aşa categorie cum ar fi valorile
materiale sau nemateriale16.
Dacă e să privim în fond problema respectivă, este necesar de a menţiona faptul că aceste
definiţii enunţă opinii ce ţin de o extremă sau alta. Astfel, dacă e să aderăm la una sau alta din
opiniile enunţate, atunci în primul rând riscăm a fi criticaţi de adepţii celeilalte poziţii, care
evident conţine în sine afirmaţii veridice, iar într-al doilea rând, nu suntem asiguraţi să
soluţionăm în aşa fel problema, evident din considerente, că cel puţin şi unii şi alţii din oponenţi
eventual au posibilitatea de a nu alege corect punctul de reper în tratarea şi argumentarea
problemei. În acest context am propune, considerăm, o soluţie, după noi, de “compromis” în
soluţionarea problemei în cauză, care ar privi problema respectivă de pe o poziţie relativ diferită
de cele enunţate mai sus. Esenţa acesteia constă în aceia că este necesar de a privi noţiunea de
obiect de prejudiciu în sensul larg şi în sensul restrâns al acesteia. Astfel, în stricto sensu privim
obiectul raportului juridic de răspundere civilă ca fiind acele acţiuni sau abstenţiuni pe care le
pretinde subiectul supraordonat de la subiectul subordonat. În lato sensu privim noţiunea de
obiect de prejudiciu civil în sens de conduita ce o urmăreşte subiectul activ către cel pasiv,
inclusiv şi acele valori sau scopuri materiale pe care le urmăresc părţile incadrându-se în raport,
altfel spus, în acest sens obiectul raportului juridic cuprinde două categorii: obiectul de conţinut
al raportului de răspundere - intrinsec şi obiectul de rezultat (scop) al raportului - extrinsec.
În contextul celor enunţate mai sus, este necesar de menţionat că diferenţierea obiectelor
acestora se efectuiază în funcţie de mai multe criterii. Vom lua drept bază două criterii şi anume:
în funcţie de obiectul de conţinut al raportului (conduita) şi în funcţie de obiectul-scop al
raportului.
În funcţie de primul criteriu, deosebim două categorii de forme ale obiectelor de
prejudiciu în raporturile de răspundere juridică civilă contractuală şi anume acţiuni şi abstenţiuni
pe care le pretinde subiectul activ de la cel pasiv.
Acţiuni sunt acele manifestări materiale şi de altă natură pe care subiectul pasiv este
obligat să le întreprindă în favoarea sau interesul subiectului activ.
Abstenţiuni constituie acea stare de lucruri, când subiectul pasiv este obligat faţă de
subiectul activ să nu întreprindă careva acţiuni, fie privind lezarea unui drept absolut 17, fie
privind abţinerea de la realizarea unei acţiuni, care în cazul contrar ar fi putut s-o ducă la
realizare.
În funcţie de al doilea criteriu determinăm ca obiecte cu caracter material sau obiecte-
scop toate acele rezultate urmărite de părţi la raporturi. Astfel, drept obiect material sau de
rezultat al raportului juridic putem determina ca fiind calitatea bunului cumpărat, viaţa şi
sănătatea oamenilor, însăşi bunul procurat sau transmis cu drept de locaţiune etc.
Deasemenea, în funcţie de natura abaterii, se poate cauza un prejudiciu material sau unul
nematerial.

§4. Vinovăţia ca condiţie a răspunderii contractuale


Argumentarea ştiinţifică a vinovăţiei, ca condiţie a răspunderii civile poate fi bazată pe
diferite poziţii. Însăşi vinovăţia constituie element al laturii subiective a componenţei de
încălcare de lege şi totodată elementul determinant a răspunderii subiective. Dacă omul este liber
în acţiunile sale sau îşi permite libertatea, totodată dându-şi sama de factorii obiectivi care
conduc acţiunile sale ce duc la survenirea anumitor efecte, chiar şi ne dorite, dar presupuse sau
posibil de a fi presupuse, atunci el poartă vina oricărei sale acţiuni, deoarece acestea sunt
rezultatul voinţei sale absolute18. Omul îşi dă bine sama de factorii obiectivi care condiţionează
faptele sale, el având posibilitatea de a face o alegere, în virtutea conştientizării necesităţii şi

16
D. Baltag, «Teoria generală a dreptului şi a statului», Cimişlia, 1996, pag. .
17
Această situaţie este cea mai frecventă şi caracteristică domeniului contravenţional.
18
Ioffe O, «Ответственность по советскому гражданскому праву», Leningrad, 1955, pag.
110
respectiv, având capacitatea de a conştientiza posibilitatea de a refuza de la acţiune sau
dimpotrivă - de a o săvârşi.
Anume libertatea acţiunii, inclusiv şi în a alege între licit şi ilicit, constituie determinanta
vinovăţiei. După cum a afirmat Lombrozo, a fi liber nu înseamnă a face ce vreai, - a fi liber
înseamnă a nu face ceia ce nu vrei. Astfel, persoana care nu este liberă în a alege unul sau altul
tipuri de acţiuni sau eventual abstenţiunea, nu poate purta vina pentru faptă, deoarece în acest caz
era determinată de a săvârşi fapta, fără a avea posibilitate de a alege cel puţin altă alternativă.
Deci vina, după accepţiunea tradiţională constituie atitudinea psihică a făptuitorului faţă
de fapta sa şi urmările pe care le-a produs această faptă.
În aceste împrejurări, afirmăm, că efectiv sunt cazuri, când formal legea poate fi
încălcată, fără ca făptuitorul să fi fost vinovat de această încălcare. Altfel, spus, legea poate fi
încălcată şi fără culpă. În deosebi aceasta este caracteristic dreptului civil.
În special, problema vinovăţiei a preocupat doctrina dreptului penal şi contravenţional,
deoarece aceasta constituie «cheia de boltă» a răspunderii în aceste domenii. În ce priveşte
dreptul civil, în diferite perioade problema vinovăţiei civile a constituit fie o facultate, fie o
condiţie a răspunderii. Astăzi dreptul civil îl preocupă această problemă în măsura în care să fie
stabilită latura subiectivă a răspunderii. Mai mult decât atât, am îndrăzni să afirmăm, că pentru
dreptul civil elementul subiectiv este un element facultativ, neavând un caracter determinant şi
esenţial în aplicarea măsurilor de răspundere, deoarece deseori, aplicarea măsurii de răspundere
nu depinde de gradul de vinovăţie sau chiar şi de prezenţa acesteia. Astfel, cauzarea unei daune
materiale prin acţiunile unui minor de vârsta de 10 ani nu «scuteşte» persoana prejudiciată de la
dreptul de a cere de la părinţii minorului recuperarea daunei cauzate. Deasemenea această
situaţie este evidentă în cazurile în care este vorba despre răspunderea solidară a persoanelor,
precum şi în alte cazuri prevăzute de legislaţie şi care literatura de specialitate le conferă de
regulă un loc de rege la compartimentul «particularităţi ale răspunderii juridice civile».
Pornind de la idea unei răspunderi pozitive şi negative, unde ultima are acţiune asupra
faptelor săvârşite în trecut, ajungem la concluzia, că vinovăţia este examinată doar în sensul
răspunderii negative pentru fapte negatorii, altfel spus, pentru încălcarea unei norme
preexistente19. Pentru aplicarea răspunderii contractuale această situaţie este cea mai adecvată şi
caracteristică.
Problema necesităţii examinării vinovăţiei în considerarea prezenţei elementului subiectiv
sau lipsa de importanţă a prezenţei sau lipsei lui a constituit totdeauna unul din cea mai
discutabilă problemă. Astfel, în teoria dreptului civil s-au instaurat două poziţii de bază, care-şi
fac argumentare în temeiul a două principii, ce fac referinţă la necesitatea considerării vinovăţiei
ca temei a răspunderii civile. Prima poziţie se bazează pe principiul «dauna ca temei de
răspundere». A doua poziţie este susţinută pe principiul «vinovăţia ca temei a răspunderii».
Părtaşii principiului vinovăţiei în aplicarea măsurilor de răspundere civilă susţin idea, că
răspunderea civilă nu poate fi aplicată decât în cazul în care este prezentă vinovăţia făptuitorului.
Deaceia, făptuitorul va fi obligat să recupereze nu orice daună, dar numai acea dauna care este
cauzată din vina sa. Respectiv doar acţiunea săvârşită cu vinovăţie poate servi drept temei pentru
aplicarea răspunderii civile.
Părtaşii principiul «dauna ca temei de răspundere» nu neagă totalmente necesitatea
considerării vinovăţiei, însă aceasta are importanţă doar în ceea ce priveşte faptul cui să-i fie
imputată fapta. În acest sens ei susţin idea, că temei de aplicare a măsurilor de răspundere civilă
constituie doar prezenţa prejudiciului. În acest caz problema principală constituie doar stabilirea
legăturii obiective de cauzalitate dintre faptă şi consecinţele acesteia. Aspectul subiectiv
constituie deja un criteriu facultativ.
Analizând aceste două poziţii nu putem fi categoric părtaşii unei sau altei poziţii,
deoarece şi unii şi alţii din cercetători înaintează destule şi convingătoare argumente în ceea ce
priveşte poziţia ce o susţin. Însă totodată nu putem fi corecţi, dacă vom afirma, că susţinem

M. Planiol, Etudes sur la responsabilite civile, 1905. Pag. 283, citat de M. Eliescu, op. Cit- pag
19

173
ambele poziţii în egală măsură. O perioadă destul de îndelungată, doctrina sovietică a dreptului
civil a pus accentul pe răspunderea subiectivă în dreptul civil, totodată, lăsând o rezervă mică,
abia observată şi în ceea ce priveşte răspunderea obiectivă. După cum afirma S. Bratusi, nici una
din teoriile civile nu sunt în stare să îndreptăţească sau să argumenteze din care considerente este
aplicată răspunderea pentru cauzarea de daune fără vină, - toţi afirmă, că aceasta o stabileşte
legea20. O argumentare mai convingătoare acesteia poate fi adusă în baza teoriei răspunderii
bazate pe risc21. Conform acesteia teorii, răspunderea fără culpă pentru cauzarea de daune de
către un izvor de pericol sporit este fundamentată pe un element subiectiv. În calitate de element
subiectiv figurează însăşi voinţa şi conştiinţa făptuitorului. În acest sens, temei pentru răspundere
constituie riscul, ca acceptarea conştientă a posibilităţii survenirii urmărilor cu caracter nociv
drept rezultat al acţiunilor sale - a făptuitorului - şi acceptarea lor conştientă de către făptuitor.
Continuând idea răspunderii contractuale, deasemenea este necesar de a face încă o
remarcă, şi anume în ceea ce priveşte răspunderea contractuală obiectivă. Din start, ţinem să
afirmăm, că aceasta îşi are izvor contractul de asigurare de daune. În acest sens, asigurătorul, fără
a fi în culpă de dauna cauzată fie de o terţă persoană, fie de o forţe ce nu pot fi dirijate de om, va
fi obligat să recupereze mărimea daunei cauzate.
În ceea ce priveşte conţinutul vinovăţiei la general, mai este important să analizăm două
elemente inseparabile ce determină vinovăţia civilă. Este vorba despre elementul intelectiv şi
elementul volitiv.

§5. Dauna ca temei a răspunderii contractuale.


Legislaţia civilă are în vedere prin daune acele cheltuieli făcute de creditor, pierderea sau
deteriorarea bunului lui, precum şi veniturile neobţinute de creditor, pe care el le-ar fi obţinut,
dacă obligaţia ar fi fost executată de debitor. Prin completare la regula enunţată, menţionăm, că
prin daună contractuală mai înţelegem şi orice alt fapt consierat drept daună de către părţile
contractuale. În literatura juridică de specialitate, dar şi legislaţia în vigoare, utilizează paralel cu
termenul daună şi termenul «prejudiciu» sau «pagubă», care sunt nu altceva decât sinonim.
Întorcându-ne la definiţia daunei, ţinem să menţionăm faptul, că în literatura juridică de
specialitate, dar dacă facem referinţă la conţinutul legii civile - şi acesta ne vorbeşte despre daună
ca fiind acea lezare de drept ce poate avea doar conţinut material, care efectiv poate fi evaluată în
expresie bănească22. Ţinem să nu fim deacord cu aceste afirmaţii, din simplu considerent al
faptului, că obiect al prejudicierii în dreptul civil pot fi atât drepturile patrimoniale cât şi cele
nepatrimoniale, ultimile neavând o expresie bănească. În acest sens suntem pe deplin deacord cu
principiul de definire a daunei, acceptată în literatura românească de specialitate conform căruia
dauna constituie un rezultat de natură patrimonială sau nepatrimonială.
Prin urmare, prin prejudiciu este necesar să înţelegem acele rezultate dăunătoare, de
natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective şi intereselor
legitime ale unei persoane23.
Încă un moment ce prezintă importanţă în corecta înţelegere a noţiunii de daună sau
prejudiciu, constituie considerarea existenţei daunei în cazul aplicării clauzei penale în cadrul
unui contract.
Astfel, pornind de la ideia, că «prejudiciul este nu numai condiţia răspunderii, dar şi
măsura ei, în sensul, că autorul răspunde numai în limita prejudiciului cauzat» 24 unii autori
consideră, că clauza penală constituie o măsură de răspundere ce iese din afara daunei. Categoric
nu putem fi deacord cu aceste afirmaţii, deoarece în materie contractuală, comparativ cu
20
S. Bratusi, «Юридическая ответственность и законность», pag. 174
21
V. Oighenziht, «Проблема риска в гражданском праве», Dusanbe, 1972.
22
O. Ioffe, «Ответственность по советскому гражданскому праву», Leningrad, 1955, pag.
204; R. Petrescu, «Teoria obligatiilor. Răspunderea delictuală», Bucureşti, 1996, pag. 137;
23
I. Albu, V. Ursa, «Răspunderea civilă pentru daune morale», Cluj-Napoca, 1979, pag. 29; L.
Pop, «Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor», Iaşi, 1994, pag. 193
24
I. Anghel, Fr. Deak, M. Popa, «Răspunderea civilă», Bucureşti, 1970, pag. 81.
domeniul delictual, întinderea faptelor ce constituie daună pentru părţi este stabilită de înseşi
părţile la acest contract. Astfel, întârzierea debitorului pentru o perioadă de timp, pentru
exemplu, chiar o zi două, chiar dacă aceasta nu a cauzat pierderi materiale efective, oricum
constituie daună, deoarece această întârziere a lezat dreptul creditorului de a recepţiona la timp
marfa sau serviciul prestat de debitor.
Una in cele mai importante probleme este cea a clasificării daunelor. Astfel, în funcţie de
tipul daunei putem vorbi despre caracterul şi natura raportului juridic, putem vorbi despre norma
juridică ce urmează a fi aplicată etc. Reieşind din importanţa atât teoretică cât şi practică a
clasificării tipurilor de daune am releva următoarea clasificare a daunelor în funcţie de mai multe
criterii. Astfel:
a) În funcţie de conţinutul pecuniar al daunei, aceasta poate fi materială şi
nematerială sau patrimoniale şi nepatrimoniale;
b) în funcţie de natura izvorului daunelor, deosebim daune delictuale (izvorâte din
lege) şi daune contractuale (izvorâte din contract);
c) în funcţie de tipul normelor ce reglementează modul de recuperare a daunei,
deosebim daună civilă, daună penală, daună de drept administrativ, daună de mediu, daună
fiscală.
d) în funcţie de domeniul raporturilor juridice în cadrul cărora sunt lezate drepturile,
deosebim daune în domeniul raporturilor de proprietate, daune în domeniul raporturilor de
muncă, daune în domeniul raporturilor de protecţie, conservare şi dezvoltare a mediului, daune
în domeniul raporturilor fiscale, daune în domeniul raporturilor de administrare etc.
e) în funcţie de faptul cui i se cauzează prejudiciul, deosebim prejudiciu cauzat
persoanei umane şi prejudiciu cauzat bunurilor persoanei25. La rândul său prejudiciile cauzate
persoanei pot fi fizice şi psihice;
f) în funcţie de natura obiectului prejudiciat, deosebim daune corporale, morale şi
materiale26;
g) în funcţie de posibilitatea de a prevedea survenirea prejudiciului, deosebim
prejudicii previzibile şi prejudicii imprevizibile27;
h) în funcţie de perioada de timp în decursul căreia se produc prejudiciile, deosebim,
prejudicii instantanee şi prejudicii succesive28;
i) în funcţie de subiectul ce a cauzat dauna, deosebim daune cauzate de subiecţii
individuali de drept, daune cauzate de subiectele colective de drept (importanţă în considerarea
vinovăţiei şi legăturii cauzale - interesul);
j) în funcţie de numărul subiectelor ce au contribuit la cauzarea daunei, deosebim
daună cauzată de o singură persoană şi daună cauzată prin concursul a mai multor persoane;
k) în funcţie de raportul între daunele ce rezultă una din alta, deosebim daune
primare şi daune derivate (rezultate din cele primare)29;
l) în funcţie de caracterul faptei prin care s-a cauzat dauna, deosebim daune cauzate
prin fapte licite (legitima apărare şi extrema necesitate) şi daune cauzate prin fapte ilicite.
m) în funcţie de faptul când îşi fac apariţia daunele, deosebim daune curente şi daune
viitoare30;

25
I. Albu, V. Ursa, «Răspunderea civilă pentru daune morale», Cluj-Napoca, 1979, pag. 32.
26
Asemenea clasificare este relevată în articolul 1607 al Codului civil canadian (Code civil du
Quebec).
27
L. Pop, «Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor», Iaşi, 1994, pag. 195.
28
L. Pop, «Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor», Iaşi, 1994, pag. 195.
29
Unii autori utilizează în acest sens termenul de daune directe şi daune indirecte (a se vedea M.
Despax «Droit de l’environement», Paris, 1980, după M. Duţu, «Dreptul mediului», Bucureşti,
1996, pag. 137)
n) în funcţie de posibilitatea determinării daunelor, deosebim daune existente şi
dauna ce se exprimă prin câştigul nerealizat (venit ratat);
o) în funcţie de validitatea actului prin care se cauzează dauna, deosebim daune din
acte juridice nule şi daune din acte juridice valabile;
p) în funcţie de modul de operare a daunei, deosebim, daune comise prin acţiuni şi
daune comise prin abstenţiuni;
În materie de daune civile, această clasificare exclude unele categorii, în funcţie de
obiectul care îl are sau alte criterii specifice doar dreptului civil.

§6. Fapta prejudiciabilă ca temei a răspunderii civile contractuale


Fapta cauzatoare de daune poate fi săvârşită prin două forme principale - prin acţiune sau
prin abstenţiune. După opiniile unor autori, uneori poate fi prezentă şi o formă mixtă a acţiunii
cauzatoare de daună31, care se exprimă în comiterea concomitent a acţiunilor interzise şi
abstenţiunea de la săvârşirea acţiunilor la care persoana era obligată.
Totuşi, în pofida strânsei legături dintre aceste forme, considerăm, că prezintă interes şi
necesitate de a examina aceste forme separat, deoarece ele sunt caracterizate prin trăsături
specifice, având implicaţii practice fiecare din ele. Astfel, cauzarea de daune poate avea aspect
de acţiune şi de abstenţiune de la comiterea unor acţiuni active, acestea având şi o apreciere
practică în vederea corectei calificări a modului de operare32 şi stabilirii posibilităţii făptuitorului
de a suporta răspundere.
Deci, prin acţiune, înţelegem acele manifestări active ale persoanei, cu caracter negatoriu şi
care sunt stabilite de lege drept acţiuni care se abat de la norma conveţuirii sociale. Altfel spus,
acţiuni sunt acele manifestări materiale şi de altă natură pe care subiectul pasiv este obligat să le
întreprindă în favoarea sau interesul subiectului activ.
Abstenţiuni constituie acea stare de lucruri, când subiectul pasiv este obligat faţă de
subiectul activ să nu întreprindă careva acţiuni, fie privind lezarea unui drept absolut 33, fie
privind abţinerea de la realizarea unei acţiuni, care în cazul contrar ar fi putut s-o ducă la
realizare.
Totodată pentru ca aceste forme să obţină caracterul faptei pasibile atragerii la răspundere
civilă este necesară prezenţa condiţiei ce priveşte ilicitul acesteia.
Însăşi ilicitul faptei rezultă din faptul că ea este interzisă prin lege, iar la răspunderea
contractuală – prin contract. Dar legea civilă, comparativ cu cea penală sau contravenţională nu
cuprinde în sine o listă exhaustivă a faptelor care sunt interzise sau dimpotrivă sunt prescrise.
Aceasta reiese din natura domeniului raporturilor de dreptul civil. În special aceasta se relevă în
cadrul raporturilor contractuale, unde părţile la raporturi, desinestătător stabilesc cadrul de
acţiuni sau abstenţiuni ce vor fi considerate abatere de la contract.
La moment există doar întrebarea - care sunt criteriile în baza cărora se apreciază ilicitul
faptei ce este pasibilă aplicării măsurilor de răspundere civilă. Aceste criterii urmează a fi
determinate în funcţie de tipurile de răspundere - delictuală sau contractuală.

30
În mod expres întâlnim referinţele la prejudiciul viitor în articolul 1611 al Codului civil
canadian (Code civil du Quebec). Respectiv, conform prevederilor acestui articol, persoana
prejudiciată, necătând, că prejudiciul la moment nu este prezent, ea poate induce obligaţia faţă de
debitor de recuperare a unui prejudiciu viitor.
31
О. С. Иоффе, Ответственность по советскому гражданскому праву, Ленинград 1955, pag.
92
32
Deseori, însăşi modus operandum determină posibilitatea de a stabili legătura cauzală între
fapta cauzatoare de daune şi dauna cauzată prin această faptă.
33
Această situaţie este cea mai frecventă şi caracteristică domeniului civil, contravenţional şi
penal.
Astfel, în cadrul raporturilor ce rezultă din cauzarea de daune prin acte delictuale sau
contractuale determinăm următoarele criterii de apreciere a ilicitului faptei ce este pasibilă
aplicării măsurilor de răspundere civilă:
a) Dreptul de a săvârşi faptele care au dus la daune 34. Astfel, în cazul în care
persoana-făptuitor era în drept prin lege să săvârşească acţiunile care au dus la cauzarea de daune
este exonerată de răspundere civilă.
b) Obligaţia de a săvârşi fapta care a dus la cauzarea de daune. În virtutea
obligaţiilor funcţionale persoana-făptuitor poate cauza o daună, dar care faptă era obligat să o
săvârşească în virtutea unei prevederi legale35.
c) Aprecierea faptului, dacă persoana-făptuitor nu era în starea de legitimă apărare
sau extremă necesitate36. Cu toate, că problema legitimei apărări şi extremei necesităţi priveşte
exonerarea de răspundere doar penală sau contravenţională, aceasta, oricum obţine şi unele
aspecte speciale în materie de drept civil. Astfel, cauzarea de daune civile ce sunt incadrate în
categoria de legitima apărare vor exonera cât de răspundere penală sau contravenţională, atât şi
de cea civilă, aşa cum depăşirea limitelor legitimei apărări constituie o faptă ilicită şi implică
după sine aplicarea măsurilor de răspundere civilă. În cazul în care este vorba de extrema
necesitate, aici, legislaţia civilă, nu presupune în toate cazurile exonerarea de la răspundere,
astfel, cum persoana în interesul cărea au fost întreprinse acţiunile va fi pasibilă chemării în faţa
instanţei pentru a fi obligată la recuperarea daunei cauzate prin acţiunile în condiţiile de extremă
necesitate.
d) Fapta să nu fie pasibilă aplicării măsurilor de răspundere civilă
extracontractuală. Astfel, în cazul în care fapta constituie obiect al răspunderii civile delictuale,
atunci nu se mai poate vorbi despre natura contractuală a acesteia. Uneori, normele legii admite
posibilitatea abaterii prin stabilirea unor clauze contractuale, în temeiul cărora părţile lărgesc sau
dimpotrivă limitează cadrul drepturilor şi obligaţiilor în cadrul acestor raporturi. În aşa caz ceia
ce părţile vor stabili suplimentar sau în limitele formulei legale «dacă altceva nu o prevede
contractul», va constitui ceea ce se numeşte răspundere contractuală.
e) Clauzele contractuale să determine strict cadrul drepturilor şi obligaţiilor
contractuale, astfel cum, pentru aplicarea măsurilor de răspundere contractuală este important ca
părţile să stabilească strict cadrul obligaţiilor reciproce. Pentru aplicarea măsurilor concrete de
răspundere contractuală este necesar de a stabili şi categoriile de sancţiuni, la care părţile se
obligă în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale, dar
uneori nu este esenţial faptul ca părţile să stabilească spectrul de măsuri, deoarece aceasta la
rândul său poate duce la încetarea raporturilor contractuale.
f) Caracterul scopurilor pe care le urmăresc părţile întru executarea contractului.
În cazul în care scopul contractului este ilicit sau amoral, acesta nu poate servi temei pentru
răspunderea contractuală.
O importanţă deosebită, considerăm o are delimitarea, cât în materie contractuală atât şi
în materie extracontractuală, a inacţiunii ilicite de imposibilitatea de a acţiona. Este necesar de
reţinut, că pentru a fi stabilită abstenţiunea, este necesar să fie existentă o obligaţie a persoanei-
făptuitor de a acţiona într-un anumit mod, obligaţie care este efectiv negliijată. În acest context
se determină următoarele momente ce deosebesc abstenţiunea ca faptă ilicită de imposibilitatea
de a acţiona şi anume:
a) În cazul abstenţiunii ilicite, persoana necesită să fie în posibilitate fizică de a
acţiona, astfel, cazul imposibilităţii de a acţiona se poate consta prin lipsa la moment a
aptitudinilor fizice de a săvârşi acţiunile în vederea executării obligaţiei.
În cazul abstenţiunii ilicite, persoana necesită să aibă atitudine psihică faţă de fapta sa,
astfel cum persoanele lipsite de descernământ nu pot apărea ca subiecţi de răspundere civilă,
34
Articolul 1998 Cod civil al Republicii Moldova
35
Articolul 2002 Cod civil al Republicii Moldova
36
Articolele 2001, 2002 Cod civil al Republicii Moldova
deasemenea mai sunt situaţii în care persoana nu-şi dă şi nu are posibilitate să-şi dea seama
despre faptul, că la moment se abţine de la acţiuni. Aceasta se referă la cazurile în care
persoanele nu conştientizează ilicitul abstenţiunii, deoarece consideră în mod eronat, că comite o
abstenţiune legală.

§7. Legătura de cauzalitate.


În acele cazuri, când se presupune, că fapta unei persoane a dus la cauzarea daunei, o
întrebare destul de importantă constituie determinarea legăturii de cauzalitate între fapta comisă
şi dauna produsă. Aceasta se soluţionează după schema «faptă - legătură de cauzalitate - daună».
Problema legăturii de cauzalitate permanent a constituit una din cele mai dificile şi mai
discutabile probleme. Subiectul de discuţie privea două aspecte:
1) dacă este sau nu legătura de cauzalitate unul din temeiurile atragerii la răspundere
juridică civilă pentru daune şi;
2) care sunt regulile de stabilire a legăturii de cauzalitate.
În acest sens am putea relata următoarele:
Referitor la faptul dacă legătura de cauzalitate este sau nu element obligatoriu pentru
angajarea răspunderii civile, putem spune cu certitudine, că chiar şi în cazul răspunderii
obiective, legătura de cauzalitate este o condiţie obligatorie, în lipsa căreia nu poate fi vorba de
angajare a răspunderii juridice. Totuşi unii autori susţin, că în cazul în care nu este prezentă o
careva daună, ci sunt constatate acţiuni pasibile răspunderii, legătura de cauzalitate nu este
obligatoriu de a fi constatată. Nu putem fi de acord cu aceste afirmaţii din considerente, că nu
poate fi vorba de o faptă pasibilă răspunderii, dar care exclude dauna. Orice faptă poate fi
imputată doar în cazul în care aceasta cauzează daună, fie materială, fie de altă natură. Uneori,
crearea înseşi a unui pericol, fără ca să mai urmeze un careva pierderi materiale, deja constituie
daună. Respectiv aceasta cere în mod obligatoriu necesitatea examinării chestiunii cu privire la
legătura de cauzalitate. Alta este problema, dacă legătura de cauzalitate urmează a fi stabilite sau
doar se prezumă.
Deseori, cauzarea daunelor este rezultatul acţiunii unei persoane (fizice sau juridice), dar
de regulă, la survenirea daunei concurează o serie de condiţii-cauze, care direct sau indirect
contribuie la producerea rezultatului final. Prin urmare, este destul de important de a stabili cu
certitudine de a stabili anume care faptă a dus la cauzarea daunei.
Doctrina juridică a propus diverse sisteme de reguli de stabilire a legăturii de cauzalitate.
Astfel, determinăm următoarele sisteme pentru stabilirea legăturii de cauzalitate37:
a) Sistemul echivalenţei condiţiilor, care presupune, că în cazul în care nu se poate
determina cu precizie faptul cauzal, toate faptele în absenţa cărora prejudiciul final nu ar fi
survenit, au aceiaşi valoare cauzală, adică sunt echivalente.
b) Sistemul cauzei proxime, care presupune, că se consideră cauză drept cauză a
prejudiciului numai fenomenul, fapta sau împrejurarea imediat anterioară producerii acestuia,
apreciindu-se că în lipsa ei, chiar dacă ar fi existat celelalte împrejurări, prejudiciul nu s-ar fi
produs.
c) Sistemul cauzei adecvate, care presupune, că sunt considerate cauze acele
fenomene, fapte sau împrejurări, anterioare, care în mod normal, obişnuit, conform experienţei
umane, produc asemenea prejudicii sau consecinţe, fiind previzibile, iar fenomenele, faptele sau
împrejurările care numai accidental au determinat producerea daunei nu sunt considerate cauze
ale acesteia.
d) Sistemul unităţii indivizibile dintre cauză şi condiţii, care presupune, că
fenomenul-cauză nu acţionează singur şi izolat, ci în anumite condiţii, care fără a produce ele
singure efectul păgubitor, au favorizat totuşi producerea acestuia, în asemenea condiţii, toate
condiţiile ce au contribuit la producerea daunei obţin caracter cauzal, prin urmare pot fi
considerate cauze ale daunei.
37
L. Pop, «Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor», Iaşi, 1994, pag. 212-215.
Dacă e să ne referim la regulile aplicate în Republica Moldova, ţinem să menţionăm, că
anume sistemul unităţii indivizibile dintre cauză şi condiţii constituie sistemul de reguli, prin
prisma căruia se stabileşte legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

S-ar putea să vă placă și