Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
O. Balan, E. Serbenco, «Drept internaţional public», Chişinău, 2001, pag. 255.
Una din categoriile de efecte, ce decurge din principiul relativităţii efectelor
contractului, constă în faptul, că contractul încheiat nu produce efecte faţă de terţi, dacă legea nu
prevede altceva. În acest sens avem o serie de contracte, care în materie de efecte se pot referi,
altfel spus, stabilesc drepturi şi obligaţii faţă de terţi. Spre exemplu, încheierea contractului de
mandat generează obligaţia pentru cel cui îi este prezentat mandatul, de a executa prestaţia faţă
de mandatar aşa cum ar fi fost executată faţă de mandant. Deasemenea aşa fel de contract este
contractul prin care se stabileşte stipulaţia pentru terţ.
Totodată, este necesar de a menţiona şi faptul, că contractul încheiat nu poate fi
refuzat executării în mod unilateral de către una din părţile contractuale. Astfel, legislaţia în
vigoare stabileşte regula generală, conform căreia, contractul încheiat este irevocabil pentru
părţi, dacă legea nu stabileşte altceva în mod expres. Astfel, pentru exemplu, contractul de
mandat presupune posibilitatea revocării lui pentru mandant. Contractul de donaţie filantropică,
deasemenea presupune posibilitatea revocării lui de către donator.
În concluzie, fiecare contact în funcţie de regimul juridic conferit de către legislaţie
sau de către părţi, presupune diverse efecte juridice, toate ele stabilind, atât un rezultat material,
cât şi un comportament concret al părţii asupra căreia se referă acest efect.
În unele cazuri, totuşi, conţinutul contractului deviază de la clauzele reale stabilite de
către părţi. Este vorba despre contracte secrete, care nu exprimă adevărată stare a actului juridic
civil, şi care în dreptul civil poartă denumirea de simulaţie.
Este necesar de a deosebi simulaţia de nulitate şi de efectele neîndeplinirii clauzelor,
prima fiind o încălcare ce ţine de contract, ci de lege, iar prin urmare nu duce la încălcarea
principiului legalităţii. Astfel simulaţia nu duce la încetarea executării contractului nici pentru
trecut, nici pentru viitor. Unul din tipurile contractelor secrete care nu-şi găseşte reglementare
expresă este contractul de substituire (interpunere), ce constă în schimbarea persoanei ce trebuie
să devină adevăratul titular al dreptului. Scopul urmărit prin încheierea acestui contract este
eschivarea de la plata impozitelor, de declarare a venitelor, de spălare de bani etc.
2
V. Stoica, «Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile», Bucureşti, 1997, pag.11.
vorba despre rezilierea voluntară3, care, mai menţionăm, este necesar de a o deosebi de revocare
a contractului.
3) Caducitatea, ce constituie încetare a contractului prin stabilirea
neeficacităţii acestuia datorită intervenţiei unor cauze ulterioare încheierii sale şi independent de
voinţa părţilor. Drept situaţie de caducitate a contractului poate servi neeficienţa obiectului care
urmează a fi realizat, iraţionalitatea acestuia, dispariţia cauzei contractului etc.
4) Răspunderea contractuală, care constituie o instituţie specifică şi care o
vom examina-o într-un capitol aparte.
3
V. Stoica, «Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile», Bucureşti, 1997, pag.17
4
În literatura de specialitate sunt întâlnite afirmaţii, conform cărora, răspunderea pozitivă nu
poate fi referită la fapte negative (ex. cauzatoare de daune). Totodată ţinem să afirmăm, că
această poziţie este deja depăşită, deoarece, legislaţia cunoaşte cazuri, în care persoanele suportă
măsuri de răspundere pentru fapte negatorii - cauzatoare de daune - viitoare în virtutea activităţii
bazate pe riscul cauzării acestei daune sau probabilitatea sigură de a le cauza. Exemplu în acest
sens poate servi prevederile Legii Republicii Moldova privind plata pentru poluarea mediului,
care stabileşte, care în articolul 7 stabileşte, că plata pentru emisiile de poluanţi ale surselor
mobile se varsă în momentul vămuirii combustibilului importat. Totodată, legislaţia în vigoare a
majorităţii statelor, inclusiv şi a României stabileşte, că plata pentru emisiile de poluanţi în aerul
atmosferic ale autovehiculelor neînmatriculate în ţară se percepe la intrarea pe teritoriul ţării.
5
Ioffe pag.2 ; Иоффе О.С. Шаргородский М. Д. , Вопросы теории права, М. 1961, с. 318;
Самощенко И.С., Фарушкин М.Х., Ответственность по советскому законодательству. М.
1971, с. 54-55; Братусь С.Н. Юридическая ответственность и законность, М. 1976, с.4.
Alţi autori, acceptând a privi răspunderea juridică în lato sensu, consideră drept
răspundere juridică, cât stabilirea unor obligaţii suplimentare în vederea executării obligaţiei
principale, atât şi aplicarea măsurilor de constrângere a statului în vederea executării obligaţiei6.
Intenţionăm să credem, că răspunderea juridică nu este doar o obligaţie suplimentară
impusă persoanei, prin acţiunile căreia a fost adusă o lezare de interes, dar şi o executare silită a
obligaţiei pe care persoana o avea, şi prin neexecutarea căreia ar fi adus lezare de interes. În acest
sens, am putea defini răspunderea juridică, ca fiind acele consecinţe determinate de lege, pe care
urmează a le suporta persoana, prin comportamentul căreia, s-a cauzat o daună de interes atât
general cât şi personal, apărat de lege. Condiţia proximă este ca acest comportament să fie
determinat de lege ca pasibil răspunderii.
În ceea ce priveşte răspunderea civilă, atunci am putea afirma că aceasta este
caracterizată prin prezenţa unor trăsături deosebite, care îi conferă o maximă flexibilitate în
aplicare şi totodată care asigură o maximă eficacitate a realizării raporturilor juridice civile. În
teoria dreptului civil, dar mai cu seamă în legislaţia civilă, până la ziua de azi încă nu a fost
trasată o linie «sigură» care ar fi delimitat noţiunea «răspundere civilă» de noţiunea «răspundere
materială». În această ordine de idei, considerăm destul de reuşită clasificarea tipurilor de
răspundere juridică, realizată de către teoreticienii ruşi, unde aceasta a fost privită sub mai multe
aspecte. Astfel, autorul rus O. Leist7 clasifică răspunderea juridică în funcţie de mai multe
criterii, cum ar fi:
a) În funcţie de caracterul încălcărilor şi sancţiunilor aplicate, se deosebeşte
răspunderea penală, contravenţională, disciplinară şi patrimonială (materială);
b) În funcţie de ordinea de aplicare a sancţiunilor, deosebim răspundere
judecătorească şi administrativă;
c) În funcţie de subiectul răspunderii, deosebim răspunderea personală şi
răspunderea subiectelor colective;
d) În funcţie de caracterul încălcării de drept, deosebim răspunderea din culpă şi
răspunderea fără culpă;
e) În funcţie de modul de apariţie şi realizare a răspunderii, deosebim răspunderea ce
apare prin prescripţia legii în rezultatul încălcării prevederilor normei de drept şi răspunderea
care apare în baza legii în procesul de cercetării faptelor contravenţionale sau penale, efectuate
de către organele de stat competente.
În această ordine de idei, este necesar de a face o delimitare dintre noţiunile «răspundere
civilă» şi «răspundere materială». Tradiţional, teoria dreptului delimitează răspunderea juridică
în răspundere civilă, administrativă, penală şi materială de dreptul muncii. Drept criteriu, care
este luat la baza acestei clasificări domeniul raporturilor juridice în care apare răspunderea
juridică şi care sunt reglementate de un anumit tip de norme ce fac parte dintr-un act normativ
separat. În acest sens, utilizând noţiunea «răspunderea civilă» o echivalăm cu expresia
«răspunderea în dreptul civil». Aceasta afirmăm în contextul faptului, că în dreptul civil sunt
aplicate măsuri de răspundere patrimonială (materială) şi măsuri de răspundere nepatrimonială,
ţinând cont de faptul, că şi în raporturile juridice de drept penal, civil, administrativ, muncii etc.,
poate apărea răspundere materială (patrimonială) şi răspundere personală 8. Răspunderea
materială priveşte obligaţia persoanei pasibilă răspunderii de a suporta anumite cheltuieli
materiale suplimentare, cum ar fi confiscarea averii, amenda penală, contravenţională şi cea
civilă (ce priveşte penalităţile într-un contract), confiscarea contraechivalent (rechiziţia),
6
Лейст О.Э., Санкции в советском праве, М. 1962, с. 110; Самощенко И.С., Фарушкин
М.Х., Ответственность по советскому законодательству. М. 1971, с. 56-58; Братусь С.Н.
Юридическая ответственность и законность, М. 1976, с.4, 5.
7
Лейст О.Э., Санкции в советском праве, М. 1962, с. 133
8
În acest context şi în continuare, noţiunea de răspundere personală este utilizată nu în înţelesul
expus de teoreticianul rus O. Leist ca răspundere a persoanelor fizice, ci ca răspundere ce
afectează drepturile nepatrimoniale ale persoane.
închiderea contului bancar etc. Răspunderea personală priveşte acele obligaţii, care nu ţin de
aspectul material al persoanei şi de careva cheltuieli, pe care aceasta ar fi obligată să le suporte,
cum ar fi închisoarea penală şi administrativă, privarea de dreptul de a conduce mijloacele de
transport auto, privarea de drepturile părinteşti, obligaţia de a aduce scuze în public sau
dezminţiri ai afirmaţiilor calomnioase etc. În contextul celor expuse mai sus, ne rămâne să
afirmăm, că răspunderea materială poate fi aplicată în raporturile de dreptul civil, de dreptul
penal, de dreptul administrativ, de dreptul muncii, de dreptul mediului etc.
Astfel, definind răspunderea civilă nu putem de a nu face referinţă la faptul, că aceasta
constituie o formă a răspunderii de drept privat, unde pe lângă faptul, că răspunderea materială
este prioritară celei personale, prejudiciul cauzat printr-o acţiune poate fi recuperat benevol de
către persoana care a cauzat prejudiciul, fără amestecul organelor de stat şi doar numai în virtutea
faptului că persoana care a cauzat prejudiciul conştientizează caracterul ilegal al faptei sale şi că
organele de stat competente, pot să intervină în asigurarea executării obligaţiei de recuperare a
prejudiciului.
Literatura de specialitate în domeniul dreptului civil acordă cea mai mare atenţie
problemei răspunderii contractuale. În acest sens răspunderea civilă contractuală este definită ca
fiind obligaţia debitorului de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea,
executarea necorespunzătoare sau executarea cu întârziere a obligaţiei sale contractuale9.
Dacă e să ne referim la general la răspunderea civilă contractuală, atunci este necesar de a
vorbi despre faptul, că între răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală nu există deosebiri
de esenţă10 şi aceasta poate surveni în următoarele condiţii:
a) A fost săvârşită o faptă (neexecutare, executare necorespunzătoare sau executarea
cu întârziere) de către debitor, prin care s-a încălcat una sau mai multe clauze contractuale;
b) Fapta prejudiciabilă a fost săvârşită cu culpă;
c) Este prezentă legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciul cauzat;
d) Părţile contractuale au stabilit sancţiuni sub formă de amendă sau penalităţi de
întârziere, iar în cazul în care am putea vorbi despre o posibilitate de dezvoltare a clauzelor
contractuale în materie de răspundere - şi alte modalităţi11;
Un moment, care considerăm merită o deosebită atenţie, constituie problema răspunderii
pentru faptele cauzatoare de daune civile în virtutea existenţei unui contract, care obligă
creditorul de a duce răspunderea faţă de terţa persoană, care a fost prejudiciată de către debitor.
Este vorba de contractele de asigurare de răspundere pentru daune, despre contractele de
garantare a desfăşurării coerente a raporturilor contractuale sau contractele-garanţii, cum ar fi
contractul de gaj, contractul de fidejusiune, contractul de garanţie bancară etc. În asemenea caz
aspectul care priveşte răspunderea contractuală ţine de răspunderea pe care o va purta
făptuitorul-debitor faţă de creditorul care a recuperat dauna cauzată victimei.
9
M. Eliescu, «Răspunderea civilă delictuală», Bucureşti, 1972, pag. 7., după: L. Pop «Drept
civil. Teoria generală a obligaţiilor», Iaşi 1994, pag. 328.
10
A. Bloşenco, Răspunderea civilă delictuală, Chişinău, 2002, pag. 25.
11
Cu toate, că legislaţia actuală a Republicii Moldova nu interzice în mod expres, dar o eventuală
clauză ce ar stabili obligaţia suplimentare cu caracter sancţionator, considerăm, că nu ar fi
susţinută printr-o hotărâre judecătorească. Totodată, mai menţionăm, că o asemenea clauză
legislaţia civilă nu interzice.
termenului suspensiv stabilit în contract de către părţi 12. În acest sens, în materie de răspundere
contractuală, esenţial este acel fapt, că fie nerespectarea condiţiei cu privire la termen a dus la o
daună, fie întârzierea a încălcat o prevedere contractuală ce priveşte obiectivul contractual.
Este necesar de ţinut cont de faptul, că uneori, executarea cu întârziere poate avea efect
de neexecutare a obligaţiilor contractuale. Acest fapt este foarte important, deoarece, deseori,
neexecutarea în termenul stipulat a obligaţiei, duce la dispariţia necesităţii de a mai fi executată.
Un exemplu ar servi cazul, când întârzierea executării obligaţiei de îndeplinire a lucrărilor de
întărire a digurilor, devine neexecutare a acesteia, dacă după curgerea termenului, digurile au
fost deteriorate în virtutea cărorva calamităţi naturale.
2.2 Neexecutarea obligaţiei, ca şi în cazul întârzierii executării obligaţiei, priveşte
situaţia în care în termen nu s-a executat obligaţia, însă comparativ cu prima, debitorul nu a
executat în natură obligaţiile sale sau nu este gata să le execute după îndeplinirea termenului
suspensiv stabilit în contract de către părţi.
2.3 Executarea necorespunzătoare a obligaţiei de către debitor, constă în executarea în
termen a obligaţiei, însă cu nerespectarea condiţiilor de calitate a executării. Astfel, această
formă de încălcare a prevederilor contractuală este cea mai frecventă.
16
D. Baltag, «Teoria generală a dreptului şi a statului», Cimişlia, 1996, pag. .
17
Această situaţie este cea mai frecventă şi caracteristică domeniului contravenţional.
18
Ioffe O, «Ответственность по советскому гражданскому праву», Leningrad, 1955, pag.
110
respectiv, având capacitatea de a conştientiza posibilitatea de a refuza de la acţiune sau
dimpotrivă - de a o săvârşi.
Anume libertatea acţiunii, inclusiv şi în a alege între licit şi ilicit, constituie determinanta
vinovăţiei. După cum a afirmat Lombrozo, a fi liber nu înseamnă a face ce vreai, - a fi liber
înseamnă a nu face ceia ce nu vrei. Astfel, persoana care nu este liberă în a alege unul sau altul
tipuri de acţiuni sau eventual abstenţiunea, nu poate purta vina pentru faptă, deoarece în acest caz
era determinată de a săvârşi fapta, fără a avea posibilitate de a alege cel puţin altă alternativă.
Deci vina, după accepţiunea tradiţională constituie atitudinea psihică a făptuitorului faţă
de fapta sa şi urmările pe care le-a produs această faptă.
În aceste împrejurări, afirmăm, că efectiv sunt cazuri, când formal legea poate fi
încălcată, fără ca făptuitorul să fi fost vinovat de această încălcare. Altfel, spus, legea poate fi
încălcată şi fără culpă. În deosebi aceasta este caracteristic dreptului civil.
În special, problema vinovăţiei a preocupat doctrina dreptului penal şi contravenţional,
deoarece aceasta constituie «cheia de boltă» a răspunderii în aceste domenii. În ce priveşte
dreptul civil, în diferite perioade problema vinovăţiei civile a constituit fie o facultate, fie o
condiţie a răspunderii. Astăzi dreptul civil îl preocupă această problemă în măsura în care să fie
stabilită latura subiectivă a răspunderii. Mai mult decât atât, am îndrăzni să afirmăm, că pentru
dreptul civil elementul subiectiv este un element facultativ, neavând un caracter determinant şi
esenţial în aplicarea măsurilor de răspundere, deoarece deseori, aplicarea măsurii de răspundere
nu depinde de gradul de vinovăţie sau chiar şi de prezenţa acesteia. Astfel, cauzarea unei daune
materiale prin acţiunile unui minor de vârsta de 10 ani nu «scuteşte» persoana prejudiciată de la
dreptul de a cere de la părinţii minorului recuperarea daunei cauzate. Deasemenea această
situaţie este evidentă în cazurile în care este vorba despre răspunderea solidară a persoanelor,
precum şi în alte cazuri prevăzute de legislaţie şi care literatura de specialitate le conferă de
regulă un loc de rege la compartimentul «particularităţi ale răspunderii juridice civile».
Pornind de la idea unei răspunderi pozitive şi negative, unde ultima are acţiune asupra
faptelor săvârşite în trecut, ajungem la concluzia, că vinovăţia este examinată doar în sensul
răspunderii negative pentru fapte negatorii, altfel spus, pentru încălcarea unei norme
preexistente19. Pentru aplicarea răspunderii contractuale această situaţie este cea mai adecvată şi
caracteristică.
Problema necesităţii examinării vinovăţiei în considerarea prezenţei elementului subiectiv
sau lipsa de importanţă a prezenţei sau lipsei lui a constituit totdeauna unul din cea mai
discutabilă problemă. Astfel, în teoria dreptului civil s-au instaurat două poziţii de bază, care-şi
fac argumentare în temeiul a două principii, ce fac referinţă la necesitatea considerării vinovăţiei
ca temei a răspunderii civile. Prima poziţie se bazează pe principiul «dauna ca temei de
răspundere». A doua poziţie este susţinută pe principiul «vinovăţia ca temei a răspunderii».
Părtaşii principiului vinovăţiei în aplicarea măsurilor de răspundere civilă susţin idea, că
răspunderea civilă nu poate fi aplicată decât în cazul în care este prezentă vinovăţia făptuitorului.
Deaceia, făptuitorul va fi obligat să recupereze nu orice daună, dar numai acea dauna care este
cauzată din vina sa. Respectiv doar acţiunea săvârşită cu vinovăţie poate servi drept temei pentru
aplicarea răspunderii civile.
Părtaşii principiul «dauna ca temei de răspundere» nu neagă totalmente necesitatea
considerării vinovăţiei, însă aceasta are importanţă doar în ceea ce priveşte faptul cui să-i fie
imputată fapta. În acest sens ei susţin idea, că temei de aplicare a măsurilor de răspundere civilă
constituie doar prezenţa prejudiciului. În acest caz problema principală constituie doar stabilirea
legăturii obiective de cauzalitate dintre faptă şi consecinţele acesteia. Aspectul subiectiv
constituie deja un criteriu facultativ.
Analizând aceste două poziţii nu putem fi categoric părtaşii unei sau altei poziţii,
deoarece şi unii şi alţii din cercetători înaintează destule şi convingătoare argumente în ceea ce
priveşte poziţia ce o susţin. Însă totodată nu putem fi corecţi, dacă vom afirma, că susţinem
M. Planiol, Etudes sur la responsabilite civile, 1905. Pag. 283, citat de M. Eliescu, op. Cit- pag
19
173
ambele poziţii în egală măsură. O perioadă destul de îndelungată, doctrina sovietică a dreptului
civil a pus accentul pe răspunderea subiectivă în dreptul civil, totodată, lăsând o rezervă mică,
abia observată şi în ceea ce priveşte răspunderea obiectivă. După cum afirma S. Bratusi, nici una
din teoriile civile nu sunt în stare să îndreptăţească sau să argumenteze din care considerente este
aplicată răspunderea pentru cauzarea de daune fără vină, - toţi afirmă, că aceasta o stabileşte
legea20. O argumentare mai convingătoare acesteia poate fi adusă în baza teoriei răspunderii
bazate pe risc21. Conform acesteia teorii, răspunderea fără culpă pentru cauzarea de daune de
către un izvor de pericol sporit este fundamentată pe un element subiectiv. În calitate de element
subiectiv figurează însăşi voinţa şi conştiinţa făptuitorului. În acest sens, temei pentru răspundere
constituie riscul, ca acceptarea conştientă a posibilităţii survenirii urmărilor cu caracter nociv
drept rezultat al acţiunilor sale - a făptuitorului - şi acceptarea lor conştientă de către făptuitor.
Continuând idea răspunderii contractuale, deasemenea este necesar de a face încă o
remarcă, şi anume în ceea ce priveşte răspunderea contractuală obiectivă. Din start, ţinem să
afirmăm, că aceasta îşi are izvor contractul de asigurare de daune. În acest sens, asigurătorul, fără
a fi în culpă de dauna cauzată fie de o terţă persoană, fie de o forţe ce nu pot fi dirijate de om, va
fi obligat să recupereze mărimea daunei cauzate.
În ceea ce priveşte conţinutul vinovăţiei la general, mai este important să analizăm două
elemente inseparabile ce determină vinovăţia civilă. Este vorba despre elementul intelectiv şi
elementul volitiv.
25
I. Albu, V. Ursa, «Răspunderea civilă pentru daune morale», Cluj-Napoca, 1979, pag. 32.
26
Asemenea clasificare este relevată în articolul 1607 al Codului civil canadian (Code civil du
Quebec).
27
L. Pop, «Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor», Iaşi, 1994, pag. 195.
28
L. Pop, «Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor», Iaşi, 1994, pag. 195.
29
Unii autori utilizează în acest sens termenul de daune directe şi daune indirecte (a se vedea M.
Despax «Droit de l’environement», Paris, 1980, după M. Duţu, «Dreptul mediului», Bucureşti,
1996, pag. 137)
n) în funcţie de posibilitatea determinării daunelor, deosebim daune existente şi
dauna ce se exprimă prin câştigul nerealizat (venit ratat);
o) în funcţie de validitatea actului prin care se cauzează dauna, deosebim daune din
acte juridice nule şi daune din acte juridice valabile;
p) în funcţie de modul de operare a daunei, deosebim, daune comise prin acţiuni şi
daune comise prin abstenţiuni;
În materie de daune civile, această clasificare exclude unele categorii, în funcţie de
obiectul care îl are sau alte criterii specifice doar dreptului civil.
30
În mod expres întâlnim referinţele la prejudiciul viitor în articolul 1611 al Codului civil
canadian (Code civil du Quebec). Respectiv, conform prevederilor acestui articol, persoana
prejudiciată, necătând, că prejudiciul la moment nu este prezent, ea poate induce obligaţia faţă de
debitor de recuperare a unui prejudiciu viitor.
31
О. С. Иоффе, Ответственность по советскому гражданскому праву, Ленинград 1955, pag.
92
32
Deseori, însăşi modus operandum determină posibilitatea de a stabili legătura cauzală între
fapta cauzatoare de daune şi dauna cauzată prin această faptă.
33
Această situaţie este cea mai frecventă şi caracteristică domeniului civil, contravenţional şi
penal.
Astfel, în cadrul raporturilor ce rezultă din cauzarea de daune prin acte delictuale sau
contractuale determinăm următoarele criterii de apreciere a ilicitului faptei ce este pasibilă
aplicării măsurilor de răspundere civilă:
a) Dreptul de a săvârşi faptele care au dus la daune 34. Astfel, în cazul în care
persoana-făptuitor era în drept prin lege să săvârşească acţiunile care au dus la cauzarea de daune
este exonerată de răspundere civilă.
b) Obligaţia de a săvârşi fapta care a dus la cauzarea de daune. În virtutea
obligaţiilor funcţionale persoana-făptuitor poate cauza o daună, dar care faptă era obligat să o
săvârşească în virtutea unei prevederi legale35.
c) Aprecierea faptului, dacă persoana-făptuitor nu era în starea de legitimă apărare
sau extremă necesitate36. Cu toate, că problema legitimei apărări şi extremei necesităţi priveşte
exonerarea de răspundere doar penală sau contravenţională, aceasta, oricum obţine şi unele
aspecte speciale în materie de drept civil. Astfel, cauzarea de daune civile ce sunt incadrate în
categoria de legitima apărare vor exonera cât de răspundere penală sau contravenţională, atât şi
de cea civilă, aşa cum depăşirea limitelor legitimei apărări constituie o faptă ilicită şi implică
după sine aplicarea măsurilor de răspundere civilă. În cazul în care este vorba de extrema
necesitate, aici, legislaţia civilă, nu presupune în toate cazurile exonerarea de la răspundere,
astfel, cum persoana în interesul cărea au fost întreprinse acţiunile va fi pasibilă chemării în faţa
instanţei pentru a fi obligată la recuperarea daunei cauzate prin acţiunile în condiţiile de extremă
necesitate.
d) Fapta să nu fie pasibilă aplicării măsurilor de răspundere civilă
extracontractuală. Astfel, în cazul în care fapta constituie obiect al răspunderii civile delictuale,
atunci nu se mai poate vorbi despre natura contractuală a acesteia. Uneori, normele legii admite
posibilitatea abaterii prin stabilirea unor clauze contractuale, în temeiul cărora părţile lărgesc sau
dimpotrivă limitează cadrul drepturilor şi obligaţiilor în cadrul acestor raporturi. În aşa caz ceia
ce părţile vor stabili suplimentar sau în limitele formulei legale «dacă altceva nu o prevede
contractul», va constitui ceea ce se numeşte răspundere contractuală.
e) Clauzele contractuale să determine strict cadrul drepturilor şi obligaţiilor
contractuale, astfel cum, pentru aplicarea măsurilor de răspundere contractuală este important ca
părţile să stabilească strict cadrul obligaţiilor reciproce. Pentru aplicarea măsurilor concrete de
răspundere contractuală este necesar de a stabili şi categoriile de sancţiuni, la care părţile se
obligă în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale, dar
uneori nu este esenţial faptul ca părţile să stabilească spectrul de măsuri, deoarece aceasta la
rândul său poate duce la încetarea raporturilor contractuale.
f) Caracterul scopurilor pe care le urmăresc părţile întru executarea contractului.
În cazul în care scopul contractului este ilicit sau amoral, acesta nu poate servi temei pentru
răspunderea contractuală.
O importanţă deosebită, considerăm o are delimitarea, cât în materie contractuală atât şi
în materie extracontractuală, a inacţiunii ilicite de imposibilitatea de a acţiona. Este necesar de
reţinut, că pentru a fi stabilită abstenţiunea, este necesar să fie existentă o obligaţie a persoanei-
făptuitor de a acţiona într-un anumit mod, obligaţie care este efectiv negliijată. În acest context
se determină următoarele momente ce deosebesc abstenţiunea ca faptă ilicită de imposibilitatea
de a acţiona şi anume:
a) În cazul abstenţiunii ilicite, persoana necesită să fie în posibilitate fizică de a
acţiona, astfel, cazul imposibilităţii de a acţiona se poate consta prin lipsa la moment a
aptitudinilor fizice de a săvârşi acţiunile în vederea executării obligaţiei.
În cazul abstenţiunii ilicite, persoana necesită să aibă atitudine psihică faţă de fapta sa,
astfel cum persoanele lipsite de descernământ nu pot apărea ca subiecţi de răspundere civilă,
34
Articolul 1998 Cod civil al Republicii Moldova
35
Articolul 2002 Cod civil al Republicii Moldova
36
Articolele 2001, 2002 Cod civil al Republicii Moldova
deasemenea mai sunt situaţii în care persoana nu-şi dă şi nu are posibilitate să-şi dea seama
despre faptul, că la moment se abţine de la acţiuni. Aceasta se referă la cazurile în care
persoanele nu conştientizează ilicitul abstenţiunii, deoarece consideră în mod eronat, că comite o
abstenţiune legală.