Sunteți pe pagina 1din 61

Școala Națională de Studii Politice și Administrative

Facultatea de Științe Politice

Specializarea Sociologie

Influența violenței televizuale asupra


comportamentului adolescenților

Coordonator științific: Absolvent:

Conf. dr. Marius Pieleanu Crăciun Manuel

București

2010

CUPRINS
1
REZUMAT

CAPITOLUL 1: VIOLENȚĂ ȘI AGRESIVITATE. CONSIDERAȚII GENERALE


1.1. TIPOLOGIA VIOLENȚEI
1.2. TEORII DESPRE VIOLENȚĂ ȘI AGRESIVITATE
CAPITOLUL 2: VIOLENȚA TELEVIZUALĂ ȘI EFECTELE EI
2.1. FUNCȚIILE MASS-MEDIEI
2.2. EFECTELE TELEVIZIUNII ASUPRA MINȚII UMANE
2.3. EFECTELE VIOLENȚEI TELEVIZUALE ȘI PRIMELE CERCETĂRI
ÎN DOMENIU
2.4. TELEVIZIUNEA: INFORMARE SAU MANIPULARE?
CAPITOLUL 3: TELEVIZIUNEA ȘI VIOLENȚA ÎN ROMÂNIA
3.1. MONITORIZAREA ȘI REGLEMENTAREA VIOLENȚEI
TELEVIZUALE ÎN ROMÂNIA
3.2. CERCETARI ȘI STUDII ROMÂNEȘTI CU PRIVIRE LA VIOLENȚA
TELEVIZUALĂ
CAPITOLUL 4: METODOLOGIA CERCETĂRII
4.1. MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI
4.2. OBIECTIVELE CERCETĂRII
4.3. UNIVERSUL CERCETĂRII
4.4. UNITATEA DE ANALIZĂ ȘI INREGISTRARE
4.5. ELABORAREA IPOTEZELOR
4.6. TIPUL DE CERCETARE
4.7. OPERAȚIONALIZAREA CONCEPTELOR
4.8. REZULTATELE CERCETĂRII

CONCLUZII FINALE

BIBLIOGRAFIE

ANEXA 1 – GRILA DE INTERVIU

REZUMAT

2
În capitolul 1, intitulat „Violenta şi agresivitate. Consideraţii generale” se face o
trecere în revistă a celor mai importante teorii despre cauzalitatea agresivităţii la om. Sunt
enumerate principalele teorii ale modelelor sociocultural, psihosociologic şi biologic-
etologic. De asemenea, capitolul mai cuprinde definiţii şi tipologii ale violenţei.
Cel de-al doilea capitol cuprinde informaţii privind funcţiile mass mediei, câteva
aspecte legate de efectele televiziunii asupra minţii umane, cele mai importante cercetări în
domeniul violenţei televizuale ce se manifesta asupra comportamentului copiilor şi
adolescenţilor.
În capitolul trei este descrisă activitatea Consiliului Naţional al Audiovizualului
(CNA), instituţia ce se ocupă în România cu monitorizarea şi reglementarea violenţei
televizuale, de asemenea sunt prezentate date din cele mai importante cercetări româneşti
în domeniu.
Ultimul capitol cuprinde informaţii despre cercetarea pe care am realizat-o şi
concluziile acesteia. Metoda sociologică folosită a fost ancheta pe bază de interviu, ce a
fost aplicat adolescenţilor cu vârstă cuprinsă între 14 şi 18 ani, fete şi băieţi, provenind atât
din mediul rural cât şi din mediul urban. Obiectivele de la care am pornit au fost acelea de
a vedea dacă efectele violenţei televizuale se manifestă în rândul adolescenţilor incluşi în
eşantion şi, de asemenea, cât de mare este ponderea emisiunilor cu conţinut violent în
timpul vizionării la televizor a acestora.
Rezultatele obţinute au arătat că unul dintre efectele violenţei televizuale cel mai des
întâlnit în rândul adolescenţilor incluşi în eşantion este cel de desensibilizare. De altfel,
tipul de programe pe care adolescenţii le urmăresc diferă în primul rând de mediul de
provenienţă, dar şi de gen, băieţii din mediul rural obişnuiesc să urmărească mai des
emisiuni ce conţin violentă, în special violență verbală.

CAPITOLUL 1: VIOLENȚĂ ȘI AGRESIVITATE. CONSIDERAȚII


GENERALE

3
1.1. TIPOLOGIA VIOLENȚEI

Violenţa este o trăsătură ce domină oamenii, într-o măsură mai mică sau mai mare, şi
care ajunge în unele cazuri să le dirijeze acţiunile către fapte reprobabile şi condamnabile
din dorinţă de a câştiga putere, devenind un mijloc de rezolvare a conflictelor şi urmărire al
intereselor. La bază dezvoltării şi evoluţiei omenirii a fost întotdeauna un război, graniţele
Europei de astăzi au fost trasate în urma a două Războaie Mondiale, iar cu siguranţă în
acest moment, undeva în lume, are loc un război.
Filosofi, psihologi, cercetători, criminologi, sociologi, de-a lungul timpului, cu toţii
au încercat să afle răspunsul la întrebările: de ce omul este violent, care este natura
agresivităţii sale umane? Primii care şi-au pus problema existenţei omului violent au fost
filosofii Thomas Hobbes şi Jean-Jeaques Rousseau, încă din secolul al XVI-lea.
Thomas Hobbes susţinea că omul este violent şi animalic prin natura sa, el „este mai
degrabă o fiară decât o fiinţă raţională, afectul şi instinctele îl domină şi îl determină să
vadă în semenii săi simple mijloace pentru atingerea scopurilor imediate sau de lungă
durată, menite să-i asigure autoconservarea, bunăstarea sau vanitatea”1. Filosoful englez
susţinea că natura umană nu este sociabilă deoarece indivizii devin duşmani atunci când îşi
doresc acelaşi lucru, competiţia fiind acerbă, ei pornind de pe poziţii egale, atât în ceea ce
priveşte facultăţile trupului cât şi facultăţile spiritului. Astfel că, egalitatea naturală a
oamenilor face ca starea de natură să fie una de război a tuturor împotriva tuturor (“bellum
omnius contra omnes”)2. Hobbes explică modul în care a luat naştere societatea prin
intermediul unui contract social, care îl obligă pe om să renunţe la dreptul de a-şi ucide
oricare dintre semenii săi, acest drept fiind cedat unui suveran, care îl va folosi în mod
legitim, numai atunci când cineva va încălca înţelegerea şi va pune în pericol legătura
civilă şi pe oricare dintre membrii comunităţii.

Două secole mai târziu, Jean-Jeaques Rousseau susţinea că la început omul a fost
bun, fiind singur profita de darurile pe care natura i le oferea fără a se afla în conflict cu
nimeni. Însă, o data cu apariţia societăţii, omul a devenit rău, violent împotriva semenilor

11
Balba, Corneliu; Ratulea, Daniela, Suveranitate si violenta la Hobbes si Foucoult, in Neculau, Adrian;
Ferreol, Gilles, Violenta. Aspecte psihosociale, ed. Polirom, Iasi, 2003, p. 19;
2
Ibidem, p.20
4
săi. Rousseau susţinea că tot ceea ce ne poate arăta societatea umană este violența celor
puternici şi oprimarea celor slăbi.3
Dar să vedem ce este violenţa, cum a fost ea definită şi care sunt diferenţele dintre
noţiunea de “violență” și cea de “agresivitate”. Termenul de violentă provine din limba
latină, rădăcina lui este “vis”, care înseamnă “forța” şi trimite la ideea de putere, de
dominaţie, de utilizare a superiorităţii fizice asupra altcuiva. Noţiunea de violență
presupune utilizarea forţei şi a constrângerii fizice, psihice sau morale asupra unei
persoane care nu doreşte să fie tratată în acest mod. Eric Debarbieux defineşte violenţa
astfel: „o dezorganizare brutală sau continuă a unui sistem personal, colectiv sau social şi
care se traduce printr-o pierdere a integrităţii, ce poate fi fizică, psihică sau materială”. 4 Y.
A. Michaud, specialist in problematica violenței şcolare, sustine că “există violenţă când
într-o situaţie de interacţiune, unul sau mai multi actori acţionează de o manieră directă sau
indirectă, masată sau distribuită, aducând prejudicii altora în grade variabile, fie în
integritatea lor fizică, fie in integritatea lor morală, fie in posesiunile lor, fie in participările
lor simbolice şi culturale.5
Cel de-al doilea concept luat în discuţie, cel de agresivitate, provine din latinescul
“agredire”, ceea ce semnifică “a merge catre (ceva) cu un spirit belicos, cu tendinţa de a
ataca”. Laplanche si Pontalis definesc termenul de agresivitate, in lucrarea “Dictionarul de
psihanaliza”(1994), drept “o tendinţă sau ansamblu de tendinţe ce se actualizează în
conduite reale sau fantasmatice care ţintesc să facă rău altcuiva, să-l distrugă, să-l
constrangă, să-l umilească etc.”6. Cercetatorul John Dollard, cel ce a enunţat teoria
frustrare-agresivitate, susţine că “agresivitatea este un act al cărui scop este de a produce
un prejudiciu unui alt organism”7. O alta definiţie a agresivităţii este dată de Robert A.
Baron şi D. Richardson, care inteleg prin acest concept “orice formă de comportament
direct orientat pentru a răni sau insulta o alta fiinţă care este motivată să evite un astfel de

3
Balba, Corneliu; Ratulea, Daniela, Suveranitate si violenta la Hobbes si Foucoult, in Neculau, Adrian;
Ferreol, Gilles, Violenta. Aspecte psihosociale, p. 23
4
Salavastru, Dorina, Violenta in mediul scolar, in in Neculau, Adrian; Ferreol, Gilles, Violenta. Aspecte
psihosociale,ed. Polirom, Iasi, 2003, p. 119;
5
Ibidem;
6
Ibidem, p. 120;
7
Jderu, Gabriel, Comportamentul agresiv, in Chelcea, Septimiu, Psihosociologie. Teorii, Cercetari,
Aplicatii, editia a II-a, ed. Polirom, Iasi, 2008, p. 208;
5
comportament”8. Definiţia dată de sociologul român Septimiu Chelcea este de asemenea
foarte interesantă: “agresivitatea este comportamentul verbal sau acţional ofensiv care are
ca scop umilirea, vatămarea sau chiar suprimarea altor persoane, care sunt motivate să
evite acest comportament”9.
De obicei un act violent implică şi agresivitate, cele doua noţiuni au elemente
commune, insă şi diferite. Michel Floro încearcă să realizeze o diferenţă între agresiviate şi
violenţă pornind de la trei criterii. Un prim criteriu este cel de ordin topologic, unde
agresivitatea este vazută ca fiind în primul rând internă, pe când violenţa este în primul
rând externă. Cel de-al doilea criteriu, cel funcţional, se referă la faptul că agresivitatea ţine
mai mult de gândire, de proiect, de analiză, pe când violenţa este de ordinul acţiunii
noastre, o acţiune adaptata obiectivului ce trebuie atins. Ţinând cont de ultimul criteriu, cel
etic, cele două concepte se diferenţiază prin faptul că agresivitatea este acceptabilă, ea
poate fi inteleasa ca o potenţialitate ce îi permite individului să înfrunte problemele, pe
când violenţa este vazuta ca inacceptabilă, deoarece este o acţiune producatoare de durere,
de suferinţa.10
Violenţa inlude numeroase acte, fapte, comportamente, acţiuni, diferite atât în ceea
ce priveşte intensitatea şi gravitatea cât şi în ceea ce priveşte natura acestora, tocmai de
aceea autorii din domeniu au încercat să găsească criterii de clasificare a violenţei.
Jean-Claude Chesnais, autorul “Istoriei violenţei în Occident de la 1880 până în
zilele noastre”, stabileşte doua tipuri de violenţă, în funcţie de modul în care aceasta este
realizată, de numărul persoanelor ce iau parte la actul violent. Primul tip despre care
vorbeşte Chesnais este violenţa individuală, ce se imparte în violenţă criminală şi violenţă
non-criminală. Violenţa criminală este cea mai gravă forma întrucat lezează integritatea,
viaţa, demnitatea şi libertatea individului; ea poate fi de mai multe tipuri: mortală (se
soldează cu decesul victimei prin omor, asasinat, otravire etc.); corporală (prin lovituri,
răniri, vătămări corporale) sau sexuală (violul). Violenţa individuală non-criminală poate fi
întâmplătoare, aici pot fi incluse accidente de circulaţie şi cele de munca sau suicidară
(îndreptată asupra propriului corp, individul având dubla calitate: autor şi victimă). Cel de-
al doilea tip de violenţă propus de demograful francez este violenţa colectivă. Aceasta se
împarte în trei categorii: a) violenţa cetăţenilor împotriva puterii (greve, demonstraţii,
8
Ibidem;
9
Ibidem, p. 209;
10
Salavastru, Dorina, Violenta in mediul scolar, in in Neculau, Adrian; Ferreol, Gilles, Violenta. Aspecte
psihosociale;
6
revoluţii); b) violenţa puterii împotriva cetăţenilor (terorismul de stat, totalitarismul); c)
violenţa proxistă (razboiul).11
O altă clasificare a violentei a fost propusă de Daniel weltzer-Lank, acesta ia în
considerare aspecte fizice, psihologice, verbale, sexuale şi economice. Primul tip, violenţa
fizică, implică toate atingerile fizice aduse corpului unei alte persoane de o mai mare sau
mai mică gravitate, de exemplu, de la un simplu tras de păr pană la lovituri corporale sau
tăieturi cu obiecte ascuţite. Cel de-al doilea tip, violenţa psihologică, include toate acţiunile
care ating sau încearca să atingă integritatea psihica sau mentală a unei persoane. Violenţa
verbala se manifestă prin urmatoarele acţiuni: un debit verbal excesiv, critici şi reproşuri
frecvente nemotivate la adresa ideilor altor persoane, schimbarea frecventă şi conditionată
a subiectului de conversaţie sau prin încercarea de a schimba la o persoană sistemul de
valori şi credinţe personale. Un alt tip, violenţa economică se manifestă prin controlul
financiar pe care un individ îl manifesta asupra altuia sau prin obligarea la diverse munci
sau cerşetorie a altor persoane. Violenţa sexuală include orice act sexual, tentativă de a
avea act sexual, comentarii sau avansuri sexuale îndreptate contra sexualitatii unei
persoane prin utilizarea forţei şi constrângerii independent de relaţia victimei cu agresorul
şi în orice context. Violenţa simbolica este manifestată sub forma unor îndemnuri, aluzii
sau semnale prin care se încearcă manipularea fizică sau morală a unor persoane de către
alte persoane. Ultimul tip de violenţă propus de către Daniel Weltzer-Lank, violenţa
criminală, include toate aceste acte de violenţă interzise de lege şi care sunt pedepsite, dar
şi expunerea deliberată a unor persoane la un pericol grav şi iminent.12

1.2. TEORII DESPRE VIOLENȚĂ ȘI AGRESIVITATE

De-a lungul timpului, un număr semnificativ de cercetători, din diferite domenii,


precum Konrad Lorenz, Cesare Lombroso, Albert Bandura, John Dollard și alții, au
încercat să stabilească, în cadrul cercetărilor întreprinse de ei, care este cauza agresivității
umane. Astfel, s-au formulat diverse explicații, ce au fost clasificate în funcție de
domeniile care au abordat problema agresivității. Septimiu Chelcea propune clasificarea

11
Banciu, Dan, Violenţa şi Criminalitate, 2008, curs nepublicat, Facultatea de Sociologie si Asistenta
Sociala, Universitatea Bucuresti;
12
Ibidem;
7
teoriilor explicative ale agresivității în funcție de trei modele: modelul biologic-etologic;
modelul psihosociologic și modelul socio-culturologic.13
Teoriile cuprinse în modelul biologic-etologic, pronesc de la premisa că agresivitatea
umană are radacini biologice, omul posedând o serie de condiționări comportamentale spre
manifestări agresive foarte asemănătoare cu cele ce se regăsesc la animale.
Teoria privind explicația etologica a agresivității a fost formulată de catre Konrad
Lorenz, pornind de la ideea originii animale a omului. Acesta face diferența dintre
agresivitatea intraspecifică și cea interspecifică, susținând că în cazul omului există un
instinct al luptei ce poate fi făcut răspunzator de apariția comportamentului agresiv. Lorenz
susține că “agresivitatea este determinată de o serie de “stimuli declanșatori”, anihilarea
acestor stimuli nu implică eliminarea comportamentelor pe care le declanșează, deoarece
respectivul tip de comportament are o natura instinctuală, organismul orientându-se în
căutarea acestor stimuli.”14
Un alt etolog, adept al modelului biologic-etologic, este Desmond Morris. Acesta
susține că lupta dintre animale poate fi justificată prin doua motive: în primul rând
stabilirea dominației în cadrul unei ierarhii sociale și în al doilea rând păstrarea controlului
asupra unui anumit teritoriu de unde se poate asigura hrana necesară supraviețuirii speciei.
Morris compară oamenii cu primatele, specie de animale ce au o ierarhie socială foarte
bine structurată, în cazul omului această ierarhie fiind modificată pe parcursul evoluției
filogenetice, modificare ce a fost determinată de nevoia de cooperare în cazul vanătorii și
de stabilire pe un teritoriu fix. “Un alt factor de diferențiere dintre primate și oameni este
‘dependența prelungită fața de tineret’, ceea ce a contribuit la organizarea socială în
familii, fiecărui mascul revenindu-i responsabilitatea de cap al unei familii și, implicit,
rolul de apărator al unui teritoriu propriu în cadrul unei comunități. Astfel, la oameni se
adaugă o a treia forma de agresivitate, cea care are ca scop apărarea teritoriului familiei.
Teritorialitatea și nevoia de ierarhie socială acționeaza ca două cauze supraindividuale ale
agresivității.
Din cadrul modelului biologic-etologic face parte și explicația psihanalitică
formulată de catre Sigmund Freud, în anul 1930. Ideea de bază de la care pronește Freud
este aceea a existenței unui instinct al morții. În concepția fondatorului psihanalizei, există
două pulsiuni instinctive înnăscute ce se află în contradicție: instinctul vieții (Eros) și
13
Jderu, Gabriel, Comportamentul agresiv, in Chelcea, Septimiu, Psihosociologie. Teorii, Cercetari,
Aplicatii, p. 211;
14
Ibidem , p. 212;
8
instinctul morții (Thanatos). “Agresivitatea umană este declanșată de thanatos, care
funcționează ca un instinct de autodistrugere a cărui orientare este una exterioară, spre
ceilalți. El se poate manifesta distructiv la adresa celorlalți, găsindu-și exprimarea în
comportamente agresive, sau se poate exprima într-un plan deplașat, fară să ia forma unor
acte antisociale.”15
Explicația sociobiologică a fost formulată de către inițiatorul domeniului
sociobiologiei, Edward O. Wilson. Acesta susține că nu contează atât de mult caracterul
agresivitații, dacă este total înnascut sau parțial ori total sau parțial dobândit, deoarece este
cunoscut faptul că disponibilitatea pentru învațarea unui anumit comportament este
condiționată genetic, fiind supusa unui proces de evoluție.
Un alt susținător al modelului biologic-etologic a fost italianul Cesare Lombroso, a
cărui teorie se bază pe faptul că, în esența, caracteristicile fizice ale individului erau
indicatorii de bază ai degenerării și inadaptării. Lombroso a pornit de la ideea că
criminalitatea este un factor ereditar, iar criminalul înnăscut poate fi identificat dupa
anumite defecte fizice, ce fac ca acesta să fie atavistic sau sălbatic. Acele deformații ale
fizionomiei pot indica personalitatea și caracterul individului prin anumite particularități
ale fetei și ale trupului. Dacă omul obișnuit, prin natura sa, este făcut să evolueze,
criminalul involuează. Lombroso identifică căteva stigmate fizice prin care poate fi
identificat un criminal înnăscut, și anume: asimetria feței, devieri în mărimea capului sau a
formei acestuia, defecte particulare ale ochilor, dentiție anormală, asimetria craniului și
altele. Din cercetările sale asupra criminalității feminine, medicul legist italian a ajuns la
concluzia că femeile arătau foarte puține semne de degenerare, deoarece erau mai puțin
evoluate decât bărbații, din cauza vieții inactive pe care o duceau, acestea fiind mult mai
copilăroase și mai puțin inteligente decât bărbații. De asemenea, femeile criminale
prezentau anumite anomalii precum asimetria craniului sau pilozitate excesivă16.
Cel de-al doilea model prin care se încearcă explicarea cauzalității agresivității
umane este modelul psihosociologic. Una dintre cele mai importante teorii este cea
enunțată de către John I. Dollard și colaboratorii săi, teoria frustrare-agresivitate, a cărei
idee principală este aceea că agresivitatea este întotdeauna o consecința a frustrării, astfel
că, orice frustrare antrenează o formă de agresivitate. În lucrarea “Frustration and
Aggression”, frustrarea este definită ca “o stare afectivă negativă provocată de privarea
individului de bunurile sau drepturile cuvenite, precum și de apariția neasteptată a unor
15
Ibidem, p. 215;
16
http://en.wikipedia.org/wiki/Cesare_Lombroso, accesat la data de 10.05.2010;
9
obstacole reale sau imaginare în calea atingerii scopurilor, aspirațiilor sau dorințelor”17.
Deși teoria a întâmpinat critici serioase, în special din partea lui Leonard Berkowitz care
consideră că se exagerează legatura dintre frustrare și agresivitate, un lucru rămâne sigur:
faptul că frustrarea este una dintre cele mai importante surse ale agresivității.
Ultimul model, cel socioculturalist, încadrează teoria învațării sociale propusă de
către Albert Bandura și colaboratorii săi. Aceștia au întreprins o serie de experimente
pornind de la premisa că agresivitatea este rezultatul unui proces de învațare socială,
oamenii obișnuiesc să dobândească astfel de comportamente prin observarea și imitarea
celor din jur. Cel mai cunoscut experiment este cel în care s-a încercat studierea relației
dintre învățarea observațională și performantă și a constat în următoarele situații: unui grup
de copii mici li s-a prezentat un film în care un adult manifesta comportamente agresive
fată de o papușă gonflabilă. Condițiile experimentale au fost de trei feluri: în prima
condiție apărea un al doilea adult, la inceputul și la starșitul filmului, care îi oferă celuilalt
o bautură răcoritoare drept recompensă; în a doua condiție, cel de-al doilea adult care
apărea îl pedepsea pe primul, care se manifesta agresiv față de papușă, certându-l și
pălmuindu-l; în condiția experimentală de control, adultul care se manifestă agresiv nu a
mai fost nici pedepsit și nici recompensat. Următorul pas a fost introducerea copiilor într-o
cameră unde se afla o papusă gonflabilă. Rezultatele obținute au fost următoarele: „în
condiția expunerii la un model agresiv care a fost recompensat (băutura racoritoare) și în
condiția experimentală de control, copiii au imitat în mai mare măsură acțiunile agresive
ale adultului decât au facut-o copiii din grupul în care comportamentul agresiv al maturului
era pedepsit. Întrebarea care a apărut în urma acestui experiment a fost dacă copiii din
condiția experimentală cu pedeapsa au deprins invățarea observațională”.18 Concluzia
finală a fost aceea că gradul de învătare observațională a fost mai mare în cazul copiilor
aflați în grupul în care adultul a fost pedepsit decât în celelalte doua grupuri.
Sorin Rădulescu și Dan Banciu trec în revista o serie de teorii ce evidențiază relația
dintre criminalitate și unele procese și fenomene macrosociale. Una dintre aceste teorii este
cea a dezorganizării sociale. Aceasta teorie este susținută în special de către sociologii
Școlii de la Chicago care încearcă să pună în evidență prin diferite ipoteze influența
dezorganizării legate de ecologia urbană asupra fenomenului de infracționalitate. În urma a
numeroase cercetări s-a ajuns la concluzia că „metropola nu reprezintă un sistem unitar, ci
17
Jderu, Gabriel, Comportamentul agresiv, in Chelcea, Septimiu, Psihosociologie. Teorii, Cercetari,
Aplicatii, p. 217;
18
Ibidem, p. 221-222;
10
este alcatuită dintr-o serie de arii, zone și subculturi specifice, fiecare avându-și propriul
său model normativ”19. Mai exact, în anumite zone dintr-un oraș mare criminalitatea este
mai ridicată decât în alte zone aflate în centru. De obicei, aceste zone cu infracționalitate
ridicată sunt aflate la periferia orașului și sunt caracterizate prin sărăcie, o cota ridicată de
malnutriție, sănătate precară și boli psihice, persoanele ce locuiesc aici au de obicei un
comportament imoral și ilegitim (alcoolism, consum de droguri, prostituție).
O altă teorie amintită de către cei doi autori este cea a anomiei sociale. Aceasta a fost
enunțată de cunoscutul sociolog Emile Durkheim, care susținea că fenomenul de devianță
are un caracter universal, el fiind prezent în orice societate. Delincvența, ca și crima, joacă
un rol util și necesar în cadrul evoluției unei societați, a moralei și a dreptului. Deci,
criminalul nu ar trebui considerat o „ființa radicală și nesociabilă”, „un element parazitar”,
ci din contră, el este „un agent regulator al vieții sociale”. 20 Durkheim introduce termenul
de anomie ce reprezintă „o stare obiectivă a mediului social în care trăiesc indivizii și
grupurile sociale, fiind caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale, datorită unor
schimbări bruste, situație concretizată în absența unor definiții precise a valorilor și a
scopurilor care orientează comportamentul indivizilor”.21 Starea de anomie se află la
originea creșterii delictelor, crimelor și sinuciderilor, fiind o adevarată cauză a
delincvenței.

CAPITOLUL 2: VIOLENȚA TELEVIZUALĂ ȘI EFECTELE EI

2.1. FUNCȚIILE MASS-MEDIEI

Am văzut în paginile anterioare că cercetatori din diverse domenii au enunțat teorii


referitoare la cauzele ce-l determină pe om să devină violent, agresiv. Unii au susținut că
de vină ar fi rădăcina biologică a individului (K. Lorenz), alții, ca mediul social (A.
Bandura), sau că toate actele de agresivitate izvorăsc dintr-un “instinct al morții” pe care îl
avem cu toții (S. Freud). Începând cu deceniul șase al secolului al XX-lea, cand a avut loc

19
Rădulescu, Sorin; Banciu, Dan, Sociologia crimei și criminalității, ed. Șansa, Bucuresti, 1996, p. 120;
20
Ibidem, p. 123;
21
Ibidem;
11
și o dezvoltare a televiziunii, cercetătorii, în special cei americani au început să contureze o
nouă teorie a cauzalității violenței. Această teorie susține că vilența televiziuală ar fi unul
dintre factorii ce contribuie la creșterea violenței în cadrul unei societați, a infracționalității
violente.
Mai întai să vedem însă cum s-a dezvoltat televiziunea și care sunt funcțiile mass-
mediei.
Este greu de stabilit cine este invetatorul televiziunii deoarece de-a lungul a zeci de
ani numeroși ingineri și cercetători și-au adus contribuția la ceea ce va fi denumită cea mai
mare invenție a secolului al XX-lea. Primele descoperiri în acest domeniu au fost făcute de
către europeni în anii 1930, astfel că, în 1936 Societatea Britanică de Televiziune pornește
difuzarea regulată a unor emisiuni televizate prin intermediul postului BBC. În Statele
Unite ale Americii prima transmisie televizată a avut loc în aprilie 1939, iar după cel de-al
Doilea Război Mondial televiziunea s-a dezvoltat rapid, statele europene rămânând în urmă
cu inovațiile din acest domeniu au preluat în mare măsură modelul american. Astfel,
familia mass-media se mărește cu înca un membru.
P. F. Lazarsfeld și R. K. Merton stabilesc trei funcții principale ale mass-mediei.
Prima funcție este cea care oferă poziție (statut) social, mai exact, prin intermediul mass-
media enumite probleme publice, persoane sau organizații dobândesc un anumit statut, de
asemenea, li se conferă prestigiu și le crește autoritatea. O a doua funcție este aceea de
impunere a normelor sociale: “mijloacele de comunicare de masă pot initia acțiuni sociale,
demascând condiții care sunt în dezacord cu morala publică [...] Mass-media participă la
regularizarea funcționării societății și la întărirea controlului social”22. Atunci când oamenii
văd că sunt condamnate public anumite acte deviante simt o mai mare nevoie de a lua
atitudine împotriva acestor acte. Funcția anormală de narcotizare îl face pe telespectatorul
expus la valul de informații să adopte mai degrabă o cunoaștere pasivă decât o participare
activă la fenomenele care au loc în societate.
În opinia lui H. Lassewell funcțiile mass-media sunt următoarele: a) prezentarea
actualității (culegerea și diseminarea de date referitoare la evenimentele sociale curente);
b) cristalizarea opiniilor (diversele grupuri sociale pot să-și formuleze punctul lor specific
de vedere); c) socializarea (prin mass-media copii și tinerii asimilează anumite valori și
modele culturale, anumite norme de comportament și de gandire).23

22
Dragan, Ioan, Comunicarea. Paradigme si teorii, vol. 2, ed. RAO, Bucuresti, 2007, p. 37;
23
Ibidem;
12
În lucrarea “Introducere în sistemul mass-media”, Mihai Coman afirmă că rolul
mass-mediei este acela de a informa publicul, tocmai de aceea cea mai importantă funcție
este cea de informare, ce se referă la nevoia indivizilor și a grupurilor de a controla mediul
înconjurător. Oamenii preiau de obicei din mass-media informații ce le pot fi folositoare în
activitatea cotidiană, precum: programul tv, anunțurile despre starea vremii sau despre
trafic etc. O altă funcție este cea de interpretare, fiind foarte importantă decizia presei de a
face publică sau de a ignora o anumită informație. Ținând cont că pentru anumite
colectivități cunoasterea lumii în care trăiesc depinde de informațiile din presa este
“evident că alegerile și clasificările oferite de mass-media configurează imaginea socială a
evenimentelor zilei, cu vârfurile și coborâșurile ei, cu priorități și zone de dezinteres” 24.
Funcția de legatură se refera la firele nevăzute ce unesc milioanele de oameni ce consumă
produsele mass-media, ei fiind expuși acelorași mesaje ajung să împartășească aceleași
valori și reprezentări culturale, să gândească prin prisma informațiilor pe care le primesc și
să posede cunoștințe asemanatoare.
O altă funcție a mass-mediei este cea de culturalizare. “O dată cu apariția și cresterea
ponderii mass-media, o mare parte a activităților de transmitere a valorilor și modelelor
culturale, de cunoaștere și a comportamentului au fost preluate de mesajele presei. În
prezent, prin conținuturile distribuite de mass-media circulă și se fixează normele de
comportament general acceptate, altfel spus, “convențiile tacite” ale unei societăți”25. În
societatea modernă, pe masură ce timpul alocat muncii scade și creste timpul alocat altor
activități de relaxare, foarte multi oameni aleg să-și umple acest timp liber cu programe
mass-media, tocmai de aceea aceasta are și funcția de divertisment, fiind una dintre cele
mai importante furnizoare de divertisment din societatea de astăzi, prin accesibilitatea și
cantitatea mare de programe.
Însă media nu are doar funcții și părti pozitive, ci are și cateva disfuncții pe care
Melvin L. DeFleur, le sesizează. Acestea sunt: stimularea delincvenței, contribuirea la
degradarea morală, contribuirea la adormirea conștiinței politice, înăbușirea preocupărilor
și capacităților creatoare, coboară gusturile publicului. Charles R. Wright adaugă încă două
disfuncții ale mass-media: crearea și întreținerea panicii și întreținerea unei imagini
catrastofice asupra situației economice, sociale, politice. Tot despre disfuncțiile mass-
media scrie și Kazuhiko goto, referitor la societatea japoneză și la consecințele negative
asupra copiilor în urma expunerii îndelungate la televiziune: a) televizorul răpește copiilor
24
Coman, Mihai, Introducere in sistemul mass-media, ed. Polirom, Iasi, 1999, p. 77;
25
Ibidem, p. 88
13
un timp prețios și indispensabil pe care ei l-ar putea consacra achiziționării directe a
propriei experiențe de viață; b) cultura viitorilor adulți va fi afectată de faptul că
televiziunea are inevitabil tendința de a simplifica realitatea, orientâdu-se spre divertisment
de cele mai multe ori; c) comunicarea televizuală este de sens unic, ceea ce favorizează
pasivitatea individului său îl privează de avantajele comunicării interpersonale; d)
publicitatea trezește dorințe și așteptări inutile, utopice, aspirații nelegitime.26

2.2. EFECTELE TELEVIZIUNII ASUPRA MINȚII UMANE

Foarte puține persoane realizează pericolul pe care îl reprezintă expunerea copiilor la


programe televizuale violente și care se gândesc la consecințele negative pe care le pot
avea acestea asupra dezvoltării adolescenților.
Cercetătorii americani au început să își pună aceste probleme înca de la pătrunderea
televiziunii în societatea modernă. Un număr semnificativ de cercetători din diferite
domenii (ex: McLuhan, H. Krugman, E. Peper, etc) au realizat studii și experimente,
începând cu anii 1960, prin care încercau să demonstreze influența nefastă a televizorului
asupra creierului și gândirii umane. Despre aceste studii vorbește Virgiliu Gheorghe în
lucrarea “Efectele televiziunii asupra minții umane și despre creșterea copiilor în lumea de
azi” (Ed. Prodromos, 2006, ediția 2).
H. Krudman a încercat să dovedească prin cercetările sale că vizionarea televizuala
amorțește emisfera stângă a creierului (cea care se ocupă de organizarea, analiza și
judecata datelor primite) și lasă emisfera dreaptă (cea care proceseaza informațiile
determinând răspunsuri emoționale, în defavoarea celor raționale) să îndeplinească toate
activitățile cognitive. Consecința acestui lucru este aceea că unii oameni nu înțeleg ce vad
la televizor sau nu știu să povestească ce au văzut atunci când sunt întrebați. Acest fapt a
fost demonstrat și de către cercetatorul J. Jacoby, care a descoperit că 90% din 2700 de
indivizi testați au înteles greșit ceea ce priviseră la televizor cu câteva momente înainte.27
Autorii care au scris despre efectele vizionării îndelungate la televizor au delimitat
așa numita “generație crescută cu televizorul” (J. Jacoby)28. Este vorba despre copiii care
au intrat în contact cu televizorul de la vârste foarte fragede, copii care au fost lăsați de
26
Dragan, Ioan, Comunicarea. Paradigme si teorii, vol.2, partea a VIII-a;
27
Virgiliu Gheorghe, Efectele televiziunii asupra mintii umane si despre cresterea copiilor in lumea de azi,
editia 2, Ed. Prodromos, Bucuresti, 2006;
28
Apud Dragan, Ioan, Comunicarea. Paradigme si teorii, vol. 2, p. 401;
14
către parinți să se uite la televizor cateva ore pe zi - pentru a-i ține ocupați - începând de
la vârsta de 2, 3 ani. S-a stabilit că efectul de pasivitate asupra minții pe care îl induce
viziunea la televizor a avut urmări în cazul acestor copii în ceea ce privește dezvoltarea
normală a creierului. Pe măsură ce înainteaza în vârstă se observa că acești copii prezintă
anumite dizabilități intelectuale, în special referitor la activitatea școlară. Ei își pierd
puterea de concentrare, neputând fi capabili să urmărească un discurs, de multe ori
intervenind plictiseală, mai ales atunci cand consideră că nu este interesant ceea ce se
discută. De asemenea, copiii respectivi au probleme în formularea propriilor idei și în
soluționarea unor probleme destul de simple, fiind obișnuiți să primească răspunsurile deja
formulate de la televizor, lipsindu-le imaginația creativă, memoria fiind de scurtă durată.
Efectele pe termen lung, pentru perioada adultă în ceea ce îi privește pe cei care au
petrecut prea mult timp în fața televizorului în perioada copilăriei, ar fi incapacitatea de a
face față susținerii unui interviu de angajare sau practicării unei meserii ce necesită abilități
de orator. De asemenea, nu vor putea fi capabili să-și argumenteze punctele de vedere
pentru a obține ceea ce-și doresc.29
Dacă în Statele Unite ale Americii generațiile de copii crescuți în fața televizorului
erau prezente încă din perioada anilor ’60, în România putem vorbi despre acest lucru după
1992 când televiziunile private au început să-și facă apariția una după alta. Consider că
adolescenții de astăzi cu vârsta cuprinsă intre 14 și 18 ani sunt cei asupra cărora se
manifestă efectele vizionării îndelungate la televizor. După părerea mea, concluziile pe
care le trage Virgiliu Gheorghe sunt foarte drastice: copiii din zilele noastre vor deveni
niște adulți a caror capacitate cerebrală va fi insuficient dezvoltată, prezentând anumite
dizabilități intelectuale. Este adevărat însă, că acești copii prezintă dificultăți în ceea ce
privește comunicarea propriilor idei și că, de multe ori pentru a realiza unele teme pentru la
școală, precum referate sau eseuri, apelează la calea cea mai ușoară: internetul, în locul
bibliotecii.

2.3. EFECTELE VIOLENȚEI TELEVIZUALE ȘI PRIMELE CERCETĂRI ÎN


DOMENIU

29
Virgiliu Gheorghe, Efectele televiziunii asupra minții umane și despre creșterea copiilor în lumea de azi,
editia 2;
15
În cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea Statele Unite ale Americii nu s-au
remarcat doar prin prosperitate economică şi inovaţie tehnologică, ci şi prin creşterea
infracţionalităţii, tocmai de aceea primele cercetări care s-au făcut pe tema violenţei
mediatice şi a impactului acesteia asupra copiilor şi adolescenţilor au fost în această ţara.
Pionier al cercătorilor din acest domeniu este considerat a fi profesorul american
George Gerbner, de la Universitatea din Pennsylvania. Acesta susţinea că „actualitatea
studierii acestei problematici provine din neliniştea provocată de incidenţa violenţei şi a
terorii mediatice asupra vieţii publice, a copiilor şi a tineretului, a delincvenţei şi a
controlului social, că urmare a producerii în serie şi a etalării în mass-media, îndeosebi în
televiziune a imaginilor violente”30.
Inițierea unor studii în acest domeniu a fost determinată de mai mulți factori. În
primul rând s-a avut în vedere diversitatea actelor violente în țările occidentale: s-a
dezvoltat violența străzii, s-a multiplicat numărul omuciderilor, au apărut revolte ale
elevilor si ale studenților împotriva sistemelor școlare și uneori a celui social, începuturile
terorismului. De asemenea, a crescut numărul actelor de violență, a agresivității, chiar a
omuciderilor în rândul minorilor, producându-se o explozie a criminalității acestora.31 Un
al treilea factor ar fi declanşarea unor campanii puternice împotriva televiziunii, care era
văzută că fiind responsabilă de agresivitatea tinerilor, ce deveniseră contestatari, dar şi de
extinderea valului de violentă în societate. Criticii de televiziune afirmau că lumea este
invadată de agresivitatea din cauza filmelor care exhibă violentă şi a emisiunilor pline de
violenţă. F. Brady afirmă că ţinerii au tendinţa de a reproduce în viaţa cotidiană actele de
violenţă de pe micul sau marele ecran.32 S-a calculat că la 14 ani un adolescent american cu
un statut socioeconomic mediu, a văzut 14 000 de omucideri la televiziune, peste 90% din
ansamblul programelor televiziunii americane cuprinzând acte de violență, cele mai brutale
programe fiind cele de desene animate cu o medie de 24 de acte de violență pe ora. Una
dintre ipotezele de la care a pornit cercetătorul american Head a fost: “cu cât scenele de
violență sunt mai numeroase, cu atât impactul lor nefast este mai puternic: violența
televizuala este ca si otrava, ea acționând cu atât mai intens cu cât doza este mai
puternică”.33

30
Dragan, Ioan, Media și violență, 2006, Revista Sociologică Românească, vol.IV, nr. 2, p. 13;
31
Dragan, Ioan, Comunicarea. Paradigme si teorii, vol. 2, partea 10, cap. 1;
32
Ibidem, p. 401;
33
Ibidem, p. 402;
16
Un alt factor a fost acela că perioada anilor ‘60 a fost una a controverselor aprige, de
exprimare a unor puncte de vedere exclusiviste privind efectele şi funcţiile sociale ale
televiziunii. Pornind de la stările pe care le trăiesc consumatorii de televiziune (angoasă,
frică) George Gerbner a încercat să identifice câteva corelaţii statistice între acestea. A
rezultat că un consum masiv de programe violente îi desensibilizează pe oameni - acest
lucru manifestându-se prin faptul că aceştia nu mai sunt atât de sensibili faţă de actele de
violenţă sau victimele violenţei. În urma studiilor s-au stabilit câteva efecte contradictorii:
sporirea sentimentului de izolare la mării consumatori de televiziune şi întărirea tendinţelor
de retragere din realitate; accentuarea fenomenului de înstrăinare de comunitate la cei
puternic dependenţi de media. Unii critici considerau că televiziunea poate dezvolta
comportamente de cooperare pe când alţii considerau că ea poate genera agresivitate.34

A. Perspective teoretice
În introducerea raportului “Violență și teroare în media”, G Gerbner definește
conceptele de violență și teroare astfel: “În cea mai mare parte a studiilor efectuate,
violența este definită ca o acțiune fizică ce vizează deschis să rănească sau să ucidă, sau
care amenință să facă acestea. Actul terorist este adesea definit ca un act de violență produs
de către, între sau contra statelor, altor instituții, grupurilor și a indivizilor, al carui scop
este acela de a provoca teama și de a exprima o poziție cu caracter aproape întotdeauna
politic (...). Violența și teroarea în media dau o imagine conflictuală asupra relațiilor
sociale, ele arătând cum poate fi utilizată forța pentru a stăpânii, izola, domina, provoca sau
distruge. Arătând cum cineva poate obține ceva contra altcuiva, violența în media poate, de
asemenea, hranii sentimentul forței sau pe cel al vulnerabilității, în masura în care ea
infațișează ierarhia socială.”35
În 1982 în SUA se publicau circa 2500 de studii ce dezbăteau influența televiziunii și
efectele generate de programele violente, majoritatea bazându-se pe una din urmatoarele
teze: teza efectului cathartic, teza suscitării violenței sau teza efectului întăritor.36
Teza efectului cathartic susţine că mecanismul efectului catharsis este următorul: în
viaţa cotidiană oamenii sunt confruntaţi cu diverse situaţii frustrante care pot eventual
provoca alunecarea în acte violente, de agresivitate. Catharsisul oferă eliberarea de aceste

34
Ibidem;
35
Dragan, Ioan, Media si violenta, 2006, Revista Sociologica Romaneasca, vol.IV, nr. 2, p. 13;
36
Dragan, Ioan, Comunicarea. Paradigme si teorii, vol. 2, 2007;
17
frustrări prin „participare simbolică”, imaginară, la scenele de violenţă şi la actele de
agresivitate văzute la televizor. Programele difuzare de televiziune, ce conţin violenţă oferă
material pentru fantezii agresive, reducând comportamentul de acest tip. Pot exista şi
cazuri în care violenţa televizuală creează anxietate faţă de agresivitate, lucru ce poate duce
la inhibarea impulsurilor agresive. În concluzie, susţine Feshbach – enunțătorul acestei
teorii - televiziunea ajută şi nu contribuie la dezvoltarea violenţei.

Teza suscitării violenţei susţine faptul că prin mesajele violente media constituie o
sursă de stimulare a agresivităţii şi a comportamentelor violente. Fiind asaltaţi de
spectacolul violenţei, ţinerii pot ajunge să creadă că violenţa este singurul mijloc de a-şi
rezolva conflictele. Este foarte important modul în care este prezentată violenţa: dacă este
prezentată că justificare (ex: legitimă apărare) sau este realizată de un personaj preferat,
atunci sporesc şansele ca aceste comportamente să fie imitate de către copiii sau
adolescenţii în căutare de modele. Este important de menţionat că violenţa televizuala nu
induce de una singură comportamentul agresiv ci asociată cu alţi factori precum:
caracteristicile şi trăsăturile psihosociale ale individului şi apartenenenta acestuia la
anumite grupuri şi medii sociale.
Cea din urma teză, a efectului de întărire, susţine că “persoanele şi mesajele
violente nu fac decât să actualizeze şi să întărească pulsiuni şi tendinţe agresive existente la
indivizi, în funcţie de felul în care au fost educaţi şi socializaţi”. 37 Mass-media nu poate
determina schimbarea atitudinilor și comportamentelor în direcția agresiviății. Ea poate
ajuta la actualizarea tendințelor agresive la un individ ținând cont de următorii factori: 1)
structura personalității subiectului; 2) situația în care se află; 3) grupurile de apartenență și
de referință ale subiectului.

B. Rezultate ale studiilor și cercetărilor


“În SUA un vârf al emisiunilor violente a fost atins în anii 1984-1985, când violența,
în diferitele ei forme, era prezența în opt din zece programe difuzate în intervalul prime
time38 (27 incidente violente pe oră)”.39

37
Dragan, Ioan, Comunicarea. Paradigme și teorii, vol. 2, p. 404;
38
Prime time = 19:00 – 23:00;
39
Ibidem, p. 432;
18
Profesorul Ioan Dragan îl citează în cartea sa Comunicarea. Paradigme și teorii pe Jean
Daniel care afirmă că: “Banalizarea violenței a devenit un fapt izbitor și amenințător.
Lumea nu este mai violentă decat cea de odinioară, dar amuzamentul și indiferența cu care
lumea contemplă propriile violențe și modul în care sunt imaginate violențe tot mai multe
și mai monstruoase grație imaginilor de cinema și de televiziune este fără precedent”.40
În continuare voi relata cateva date preluate din articolul “Media si violenta” (Ioan
Dragan, 2006) ce au fost extrase din cercetarile efectuate pe continentul nord-american cu
provire la violenta televizuala si impactul ei asupra indivizilor.
În urmă unui studiu realizat de N. Minnow şi C. Lemay, s-a constatat că până la
vârstă de 18 ani majoritatea americanilor au petrecut în faţă televizorului mai multe ore
decât în şcoală şi cu mult mai mult timp decât au petrecut vorbind cu prietenii, cu părinţii
sau cu profesorii.
Un alt studiu realizat în 1992 arată că până la împlinirea aceleaşi vârste, de 18 ani,
un tânăr a văzut, prin intermediul televizorului, aproximativ 200.000 de acte de violentă,
ceea ce generează nesiguranţă, frică sau percepţie negativă a relaţiilor umane şi a lumii,
precum şi exaltare agresivă.
Într-un raport al comisie juridice a Senatului American, din 1999, era menţionat
faptul că 59% dintre părinţii americani spun despre copiii lor în vârstă de 4-6 ani, în special
băieţi, că imită comportamente agresive văzute la televizor.
Se mai mentionează faptul că televiziunea este vinovată, de una singură, “de peste
10% dintre actele de violență ale tinerilor, iar în copleșitor de multe alte cazuri, are o
influență foarte importantă în comiterea actelor de violență de cărte aceștia” (p. 14)
În rândul copiilor şi al tinerilor lectură de carte a scăzut de până la zece ori din 1960
până în prezent. Un lucru absolut înspăimântător este acela că un copil american asistă în
timpul vieţii lui la 8 000 de crime şi 100 000 de acte de violenţă televizuala. Nu ar trebui să
ne mire faptul că o mare parte din ceea ce copiii văd la televizor este alcatuită din violenţă,
fiind reprezentată că “cea mai potrivită cale de rezolvare a problemelor interpersonale, de
răzbunare a insultelor și a ofenselor, de a obține dreptatea și toate lucrurile dorite de la
viață”. (p. 15)
În jur de 40% dintre adolescenți au învățat cum să vorbească cu iubitul sau iubita lor
din emisiunile cu continut sexual ale televiziunii, acestea având ca efect stimularea
sexualitatii precoce în randul adolescențiilor. “McLuhan sugerase că televiziunea
contribuie semnificativ la hipertrofierea sensibilității sexuale, a rolului sexualității în viața
40
Ibidem, p. 426;
19
indivizilor”41. Televizunea se exprimă puternic prin erotism și tinerii învață în special de la
televizor cum să se comporte în relațiile sexuale, ce atitudini trebuie să adopte femeia și
barbatul. Unul dintre programele care generează cea mai mare dependență este telenovela,
unde personajele, de obiei, întreţin relaţii sexuale fără a fi căsătoriţi, nefiind arătate
efectele negative ale acestor contacte neprotejate (de exemplu: sarcini nedorite sau boli cu
transmitere sexuală). Vizionarea acestor tipuri de programe le dă tinerilor senzaţia că
majoritatea celor de vârstă lor şi-au început viaţă sexuală, ceea ce a contrbuit în ultimii 20
de ani la o scădere graduală, dar constantă a vârstei la care tinerii au primul lor contact
sexual (cf. Braberman şi Strasburger).
Dintr-un studiu realizat de L. Tucker în 1989 reieşea că copiii cu vârstă cuprinsă
între 2 şi 5 ani petrec în medie 25 ore pe săptămână privind la televizor, cei cu vârsta între
6 şi 12 ani petrec 22 de ore, iar cei între 12 şi 17 ani aproximativ 23 de ore pe săptămână.42
Huesmann susține că “frecvența expunerii băieților la emisiunile violente pe care le
preferă, dupa declarațiile lor, poate constitui un predictor pentru frecvența și gravitatea
delictelor pe care le comiteau la vârsta de 30 de ani, chiar după ce influența agresivitatii
initiale a acestor baieti era anulata”43 Alte cercetari au aratat ca desenele animate pot fi o
sursa de stereotipuri negative cu privire la unele minoritati.44
S-a observat ca atunci cand parintii privesc la televizor in compania copiilor si nu
discuta cu ei despre ce se intampla pe micul ecran, copiii pot deveni mai agresivi in viata
de zi cu zi. De altfel, copiii cei mai agresivi aveau in general parinti care erau la randul lor
agresivi, ce se aratau nemultumiti fata de copiii lor si ii pedepseau mai sever.45
In ceea ce priveste audienta tv, cercetarile realizate de catre Medrich in 1979 si mai
tarziu de catre Patterson, in 1987, au avut concluzii similare: cei ce se uita in mod constant
la televizor sunt de regula cei saraci si mai putin educati (care au resursele materiale si
culturale limitate) ce traiesc de cele mai multe ori in mai putina intimitate, adesea in case
supraaglomerate. Pentru acest tip de persoane televiziunea reprezinta o atractie deosebita
deoarece au mai putine posibilitati de petrecere a timpului liber, oportunitatile de a face

41
Ibidem, p. 417;
42
Ibidem, p. 416;
43
Stefanescu, Poliana, Expunerea la violenta televizuala si comportamentul agresiv al copiilor. Un model
structural al efectelor pe termen scurt, 2006, Revista Sociologie Romaneasca, vol. IV, nr. 2, p. 73;
44
Ibidem;
45
Ibidem;
20
altceva fiind limitate.46 Intr-o alta cercetare, Van Der Voort era de parere ca gradul mai
mare de expunere al copiilor la violenta le reduce posibilitatea acestora de a o percepe si le
produce o placere mai mare.
Ioan Dragan (2007, vol. 2, partea 10) enumera alte concluzii ale unor cercetari
americane, precum: violenta mediatica a devenit un ritual cotidian in toate casele de la cele
mai mici varste; anunturile din media referitoare la sinucideri si acte de violenta sunt
urmate de cresteri ale actelor de violenta. Himmelweit afirma ca violenta mediatica il face
pe individ mai putin constient de consecintele pe care aceasta le antreneaza. Unele dintre
efectele scenelor violente, constatate in urma acestor cercetari, sunt ca pentru copil violenta
este mai putin traumatizanta cand este prezentata intr-un context umoristic, ca identificarea
cu un personaj face ca actiunile sa para mai violente, dar si ca decorul emisiunilor are o
importanta destul de mare.
In urma studiilor realizate de G. Gerbner, acesta a ajuns la concluzia ca violentele din
media maresc sentimentele de angoasa, de insecuritate si de teama in randul populatiei,
precum si neincrederea, alienarea sau dorinta de a poseda avere. Gerbner a sesizat, ca si alti
cercetatori, ca in orele de maxima audienta violenta este prezenta in mai toate programele
de televiziune, telespectatorul neavand alta optiune. Acesta si-a pus intrebarea daca
absorbtia violentei mediatice este cea care determina preferinta pentru programele violente
sau invers, “nu cumva indivizii inclinati spre agresivitate si acte violente aleg spectacolul
violentei pentru a-si intari inclinatiile lor?”47
O cercetare importanta in ceea ce priveste evaluarea violentei din programele tv si a
impactului sau, pe care G. Gerbner l-a coordonat, a fost cel desfasurat sub auspiciile
centrului Annenberg School of Communication (Universitatea Princeton), infiintat in 1967
si continuat timp de aproape 20 de ani. “Studiul a pus in lumina efectele nocive ale
consumului de televiziune: indirecte, pe termen lung, cumulative si destul de puternice.
Printre aceste efecte se numara generarea si accentuarea temerilor fata de violenta reala si
de posibilitatea de a deveni victima. Cercetarea a plecat din start de la o abordare negativa
a televiziunii si a receptorilor. Au existat doua premise in acest sens: 1. televiziunea ofera o
viziune completa, coerenta, organica despre lume, dar distorsionata (la articularea careia
contribuie in primul rand naratiunile tv); 2. publicul de televiziune actioneaza neselectiv,
iar privitul la televizor se desfasoara mai curand ca un ritual. Ipoteza studiului a fost
46
Stefanel, Adriana, Televiziunea in viata copiilor cu varste cuprinse intre 7 si 10 ani, 2006, Revista
Sociologie Romaneasca, vol. IV, nr. 2, p. 123;
47
Dragan, Ioan, Comunicarea. Paradigme si teorii, vol. 2, p. 459;
21
urmatoarea: expunerea la mesajele televizuale contribuie la adoptarea viziunii despre lume
(stereotipa si deformata) oferita de catre televiziune (...).
In cadrul analizei de continut, timp de aproximativ 13 ani, din 1967 pana in 1979, au
fost monitorizate 1491 de programe tv difuzate in prime time in timpul saptamanii si pe
parcursul intregii zile in week-end. Au fost investigate prioritar programele de
divertisment, ce permit evaziunea din realul cotidian (...). Analiza de continut a conformat
ideea unei lumi televizuale coerente, dar distorsionate: in programele tv, barbatii erau
suprareprezentati (de trei ori mai numerosi decat femeile), batranii si tinerii erau
subreprezentati; categoriile sociale ale celor cu profesii liberale si ale oamenilor de afaceri
erau suprareprezentate in defavoarea muncitorilor si a functionarilor, negrii erau
suprareprezentati etc. (...) Televiziunea cultiva propria viziune despre lume (coerenta dar
deformata) in randul telespectatorilor, mai ales in cazul celor care abuzeaza de televiziune.
(...) Marii consumatori de televiziune (heavy viewers), cei care se uita la televizor mai mult
de patru ore pe zi, comparativ cu micii consumatori (light viewers), tind “sa vada” lumea
prin “ochelarii” televiziunii. De exemplu, acestia percep lumea mai violenta, manifesta un
sentiment de insecuritate pronuntat si se tem puternic de criminalitate.”48
Una dintre limitele acestui studiu se refera la localizarea teoriei, valabilitatea ei mai
curand pentru cazul Statelor Unite, deoarece incercarile de a extinde cercetarile in afara
SUA si de a valida teoria cultivarii in alte tari nu a fost intotdeauna un succes. O alta limita
ar fi aceea ca au fost analizate preferential programele de divertisment in defavoarea celor
informative sau de “infotainment” si nu s-a acordat o atentie deosebita impartirii si
evaluarii pe genuri televizuale.49
Un studiu important coordonat de catre Joel Federman a fost initiat in 1995 si a fost
realizat de patru mari universitati americane: Universitatea din California – Santa Barbara,
Universitatea din Carolina de Nord – Chapel Hill, Universitatea din Texas – Austin si
Universitatea din Wisconsin – Madison, finantarea venind din partea industriilor americane
ale retelelor de cablu. Metodologia pe care s-a bazat acest proiect a constat in analiza de
continut a unui esantion de 2500 de ore de programe (fictiuni, reality show-uri, clipuri
muzicale), analize ale impactului programelor violente asupra tinerilor (anchete, focus
grupuri), masurarea receptivitatii si a eficientei sistemelor de avertizare, receptarea
actiunilor sociale si educative antiviolenta, analiza statisticilor privind violenta din orasele
48
Todoran, Ileana, Evaluarea aplicarii signalecticii in Romania. Context si implicatii, 2006, Revista
Sociologie Romaneasca, vol. IV, nr. 2, p. 87;
49
Ibidem, p. 88;
22
si comunitatile americane. O concluzie importanta a acestui studie este aceea ca violenta
tele vizuala este un factor de risc pentru cresterea comportamentelor violente ale tinerilor.
Cercetatorii ce au luat parte la acest studiu au combinat analiza de continut cu un studiu de
psihosociologie a comportamentelor si au ajuns la concluzia ca minorii si tinerii expusi
masiv la programe de televiziune sunt cei mai inclinati la comportamente violente, la
teama sau desensibilizare. Principalele rezultate ale prezentului studiu au fost urmatoarele:
57% dintre programele analizate contineau violenta; 15% dintre programe erau insotite de
avertisment antiviolenta; 51% dintre scene se desfasurau in contexte realiste; 73% dintre
scenele violente contineau acte de violenta nepedepsite; 58% dintre interactiunile violente
nu aratau suferinta; 44% dintre scenele violente apareau ca justificate.50
Cercetari asemanatoare cu cea realizata de cele patru universitati americane, dar la o
scara mai mica, au fost efectuate si in Europa pe perioada anului 1995, in Marea Britanie,
Germania sau Franta. In Marea Britanie, esantionul a fost de patru saptamani consecutive
cuprinzand programe difuzate pe patru canale hertziene si patru canale difuzare prin satelit.
Rezultatele studiului au aratat scaderea duratei scenelor de violenta pe ansamblul
programelor, iar pe alta parte o intensificare a reprezentarii violentei (efect pervers al
diversificarii si a competitiei dintre programe). “Rezultate similare au fost consemnate in
Germania de catre profesorul Jo Groebel: caracter decontextualizat al actelor de violenta;
in 39% dintre scene agresorul nu e cunoscut; sanctiunile apar doar in 12% dintre cazuri; in
73% dintre cazuri violenta nu atrage nicio consecinta pentru agresori; in 35% dintre cazuri
actele sunt comise cu sange rece si intentionate, cu premeditare.”51
In Franta studiul a fost efectuat pe durat unei saptamani pe un esantion de 230 de
emisiuni, reprezentand un volum de doar 117 ore, comparatie cu celelalte cercetari.
Rezultatele au aratat ca 35,6% dintre emisiuni, adica 82 de emisiuni, nu contineau nicio
urma de violenta, iar volumul secventelor violente cumuleaza 53 de ore. Autoarele Divina
Frau-Meigs si Sophie Johel au facut o comparatie intre cercetarile din Statele Unite si cele
din Franta si au constatat ca televiziunile franceze prezinta in programele lor o pondere a
violentei mult mai ridicata decat televiziunile americane.52
In studiul efectuat de I. Rowell Huesmann si colaboratorii sai (Universitatea
Michigan) intre 1977 si 1992 s-a urmarit relatia longitudinala dintre expunerea la violenta

50
Dragan, Ioan, Media si violenta, 2006, Revista Sociologica Romaneasca, vol.IV, nr. 2;
51
Ibidem, p. 22;
52
Ibidem;
23
televizuala a copiilor intre 6 si 10 ani si comportamentul agresiv in perioada adulta dupa 15
ani, pe un esantion de 557 de copii ce au crescut in anii 1970-1980. Urmarind datele reiese
ca expunerea la violenta in copilarie prezice comportamentul agresiv din perioada tineretii
atat in cazul baietilor cat si a fetelor. Aceste date au fost colectate in doua perioade a vietii
subiectilor cuprinsi in esantion: intre 1977-1978 grupurilor de copii cu varste intre 6-7 ani
si intre 8-9 ani, iar cea de-a doua perioada a fost intre 1992-1995, dupa 15 ani cand
subiectii aveau varsta de aproximativ 20 de ani. Din cei 557 de subiecti initiali au reusit sa
reexamnieze in jur de 450, aplicandu-li-se interviuri “face-to-face”, prin telefon sau prin e-
mail, de asemenea au fost intervievate si persoane apropiate lor pentru a putea culege mai
multe detalii despre subiectul respectiv. Rezultatele obtinute au fost urmatoarele: datele din
arhivele politiei au indicat ca atat barbatii cat si femeile care au inregistrat un scor ridicat la
testul de masurare a agresivitatii au comis mai multe acte de violenta, referitoare in special
la nerespectarea unor reguli rutiere. De altfel, unii dintre barbatii cu un scor ridicat au fost
condamnati pentru diverse delicte, cei agresivi fiind chiar arestati de mai multe ori. Atat in
cazul barbatilor cat si al femeilor care au inregistrat un scor ridicat exista o probabilitate
mai mare sa-si fi agresat sotii, asa cum reiese din cele relatate de acestia. In ceea ce
priveste tipul de agresivitate este mai probabil ca femeile sa ia parte la forme de agresiune
indirecta, iar barbatii sa ia parte la forme de agresivitate directa, precum si faptul ca ambele
genuri sa se foloseasca de agresivitatea verbala. Cert este faptul ca au existat corelatii
pozitive intre indicatorii “vizionarea de programe in copilarie” si “asocierea cu un personaj
negativ sau violent” cu comiterea unor acte agresive la varsta adulta.53
Echipa de cercetatori de la London School of Economics and Political Science au
realizat un studiu, in 1995, despre locul pe care il ocupa noile forme de media in viata
tinerilor cu varste cuprinse intre 6 si 17 ani, “new media” incluzand televiziunea prin cablu
sau satelit, computerul personal, jocuri video, internet, e-mail., CD-ROM. Studiul s-a
desfasurat pe o perioada de 4 ani, raportul final fiind lansat in luna martie a anului 1999.
In Marea Britanie copiii folosesc media in jur de cinci ore pe zi, aproximativ
jumatate din acest timp este petrecut in fata televizorului, pe locul doi in preferintele lor
situandu-se muzica. In aceaperioada noile tehnologii media nu reprezentau o atractivitate
pentru copii, insa pentru o parte dintre ei computerul incepuse sa rivalizeze cu televizorul,
astfel ca vizionarea la televizor plus statul la calculator ajungeau sa ocupe sapte ore pe zi

53
Huesmann, Rowell, L. et al, Longitudinal Relation Between Children’s Exposure to TV Violence and Their
Aggressive and Violent Behaviour in Yount Adulthood: 1977-1992, Develpmental Psychology, vol. 39, nr. 2,
p. 201-221, disponibil www.citeseerx.ist.psu.edu la data de 10.05.2010;
24
din activitatea copilului. Acest studiu s-a desfasurat in mai multe tari din Europa si
comparand rezultatele obtinute s-a ajuns la concluzia ca in Marea Britanie copiii se uita la
televizor mai mult decat copiii din celelalte tari europene: cu aproape o jumatate de ora pe
zi mai mult decat cei din Olanda, Suedia sau Spania si cu aproape o ora mai mult pe zi
decat cei din Germania, Franta sau Elvetia.
Copiii privesc o diversitate de programe insa le prefera in special pe cele destinate
adultilor, obiceiurile lor de vizionare potrivindu-se cu cele ale parintilor lor. Aproape
jumatate din casele in care se aflau copii, cuprinse in esantion, erau racordate la televiziune
prin cablu sau satelit (42%), astfel copiii si tinerii aveau acces la programele lor favorite:
desene animate pentru cei mai mici, sport pentru baietii mai mari si seriale sau drame
pentru fetele mai mari. Cercetatorii au descoperit ca unii copii cauta diversitate atunci cand
privesc la televizor, pe cand altii aleg sa se uite mereu la acelasi tip de programe. Un
exemplu il constituie “fanii distractiei televizate”, acestia sunt cei care petrec mai mult
timp, peste medie, privind la televizor, casete video sau jucand jocuri pe calculator si foarte
putin timp citind carti. De obicei acestia se dovedesc a fi fani ai sportului, “ aceasta
inseamna ca ei – de obicei baieti ce provin din familii din clasa muncitoare, cu varsta
cuprinsa intre 12 si 14 ani - spun ca jocul lor preferat de pe calculator este, cel mai
probabil, un joc despre sport, programul lor preferat este, cel mai probabil, un program
sportiv, dintr-o lista de 14 lucruri interesante, cel mai probabil aleg sportul, de aemenea vor
spune ca a fi bun la sport te face popular printre cei de varsta ta”.54 Desi privitul la televizor
este cea mai populara activitate domestica, ea este vazuta ca a doua optiune deoarece
tinerii apeleaza la ea atunci cand sunt plictisiti sau nu au altceva mai bun de facut. De
altfel, aceasta activitate este una de familie, cu cat copii cresc cu atat intreprind mai putine
activitati impreuna cu parintii, insa privitul la televizor in familie ramane in capul listei. Pe
de alta parte, cand copiii au fost intrebati cum prefera sa se uite la televizor, cele mai multe
raspunsuri au fost “singur”, adica fara vreun membru al familiei. Nivelul de educatie al
parintilor este foarte important atunci cand vine vorba de “dotarea” dormitorului copilului,
parintii cu un nivel inalt de educatie vor alege sa puna carti in dormitorul copilului in locul
televizorului, in schimb parintii cu un nivel scazut de educatie aleg televizorul.55
Brandon Centerwall, in cercetarile sale, a demonstrat ca vizionarea indelungata la
televizor, mai ales a programelor cu un continut violent, reprezinta un factor ce cauzeaza
54
Livingstone, Sonia, Implications for Children and Television of the Changing Media Environment: A
British and European Perspective, 1999,p. 6, disponibil pe www.lse.ac.uk la data de 10.05.2010;
55
Ibidem;
25
jumatate dintre omuciderile din Statele Unite. Centerwall a comparat rata omorurilor si
furturilor faptuite de albi in trei tari: SUA, Canada si Africa de Sud. Acesta a obserat ca in
SUA si Canada, dupa 15 ani de la introducerea televiziunii (perioada de maturizare a unei
generatii crescute in fata televizorului) rata omorurilor si a furturilor s-a dublat, comparativ
cu situatia din Africa de Sud unde rata se mentinea constanta, tinand cont de faptul ca
televiziunea a patruns mai tarziu. Insa situatia s-a schimbat si aici dupa 15 ani, fiind
asemanatoare cu cea din primele doua tari.56
“Grant Handrick, in urma unei cercetari intreprinse asupra a 208 de detinuti federali,
a constatat ca 90% dintre ei invatau trucuri criminale si isi imbunatateau tehnicile privind
la televizor, iar 40% dintre ei au declarat ca au copiat exact crimele pe care le vazusera mai
inainte pe micul ecran.”57
O concluzie la care au ajuns majoritatea cercetarorilor este aceea ca argumentul, cu
care se apara radiodifuzorii si programatorii, conform caruia gustul si cerintele publicului
sunt responsabile pentru ponderea programelor violente, nu este valid. Realizand o paralela
intre audientele programelor violente si a celor nonviolente (difuzate in paralel) s-a
constatat ca audientele celor mai violente nu sunt superioare celor nonviolente, dimpotriva,
publicul le prefera pe cele din urma. Astfel “gradul de expunere la violenta mediatica
depinde de mai mult de politica editoriala a media, a televiziunilor in special si de
apartenenta la anumite grupuri, decat de alegeri operate de telespectator. Deci, contrat unor
idei sustinute de industriile mediatice, violenta nu este capabila prin ea insasi sa captiveze
un numar sporit de telespectatori, esentialul tine de o programare care concentreaza astfel
de emisiuni in orele de maxima audienta (ceea ce reduce marja de alegere a indivizilor) si
de interesele economice; producerea de seriale violente, dupa formule si retete deja
utilizate devine mai ieftin decat inventarea si crearea de noi tipuri de emisiuni, mai
complexe si deci mai costisitoare.”58
De-a lungul anilor s-au efectuat sute de cercetari atat in Statele Unite cat si in
Europa, e imposibil sa le mentionez pe toate, insa am incercat sa prezint rezultatele si
concluziile celor mai importante dintre ele. Exista totusi si unele cercetari conform carora
nu s-a demonstrat existenta unei relatii cauzale intre consumul de violenta televizuala si
deprinderea unui comportament violent.
56
Virgiliu Gheorghe, Efectele televiziunii asupra mintii umane si despre cresterea copiilor in lumea de azi,
editia 2, Ed. Prodromos, Bucuresti, 2006
57
Ibidem, p. 318
58
Dragan, Ioan, Media si violenta, p. 25;
26
C. Efectele violenței televizuale
Cele mai intalnite efecte, asupra carora au cazut de acord majoritatea cercetarorilor
ce au studiat problematica influentei violentei televizuale, au la baza teorii celebre privind
agresivitatea si teorii psihosociale.
Teoria provocarii a fost elaborata de catre P. H. Tannenbaum, care sustine ideea ca
expunerea la violenta televizuala amplifica agresivitatea, deoarece violenta creste excitatia,
“incita” telespecatorii. Aceasta ipoteza are la baza numeroase studii care au demonstrat ca
materialele umoristice, erotice sau violente cresc excitatia psihologica mai ales in randul
adolescentilor, astfel ca expunerea la astfel de materiale, ce provoaca portretizari vizuale,
conduce la o agresivitate ulterioara mai mare.
O alta teorie importanta, cea a invatarii sociale, sustinuta in primul rand de Albert
Bandura, se refera la faptul ca modelele de comportament sunt invatate observandu-i pe
altii, in acest fel, copiii achizitioneaza comportamente nefamiliare. Teoria invatarii sociale
este cea mai influenta sursa de cercetare asupra agresivitatii deoarece reuneste toti factorii
ce ar putea induce un comportament agresiv: atributele individuale, stimulii observati si
mediul care ar putea facilita sau inhiba performanta raspunsurilor achizitionate prin
observatie. O ultima teorie, cea a reducerii agresivitatii, sugereaza ca expunerea la violenta
din televiziune va reduce agresivitatea ulterioara.
Pornind de la aceste teorii au fost indentificate urmatoarele efecte pe care le poate
produce violenta televizuala asupra indivizilor:
• efectul de invatare sociala (apropierea si imitarea actelor
violente, a eroilor violenti si a comportamentelor violente);
• efectul de catharsis (eliberarea de pulsiuni agresive);
• dezinhibarea (favorizarea declansarii agresivitatii si trecerea
la acte violente prin pierderea retinerilor la comiterea de acte violente);
• incitarea si imitarea (provocarea directa la acte si
comportamente violente).
Alte patru efecte converg din doua teorii psihosociale: teoria desensibilizarii si teoria
fricii:
• reducerea emotionalitatii individuale la stimuli violenti, in
consecinta o anumita inferenta fata de violenta reala;

27
• banalizarea violentei (atenuarea reactiilor oamenilor fata de
violenta din jurul lor, formarea unor atitudini de acceptare a violentelor ca un “rau
necesar”);
• procesul de incubatie (instalarea progresiva a sentimentelor
de teama si insecuritate, ce pot deveni paralizante);
• fenomenul cultivarii (confundarea “realitatii lumii” cu
“realitatea mediatica” imbibata cu violenta, ceea ce duce la supraestimarea violentei
reale).59
Divina Frau-Meigs si Sophie Johel subliniaza ca exista diferente de pozitie intre
cercetatorii nord-americani si cei europeni: primii au ajuns la certitudinea ca violenta
mediatica are o mare influenta asupra comportamentului indivizilor pe cand ceilalti sunt
mai sceptici in aceasta privinta. Acest lucru se datoreaza in mare parte istoriei televiziunii
pe cele doua continente. SUA a fost supusa mai din timp industriilor audio-vizuale
producatoare de genuri si forme impregnante de violenta, de asemenea copiii americani
petrec un numar mult mai mare de ore in fata televizorului, ceea ce a dus la realizarea unui
numai mai are de studii pe aceasta tema (inclusiv studii longitudinale). In Europa,
consumul televizual al adolescentilor si tinerilor este mult mai mic decat in SUA, deoarece
peisajul televizual a fsot dominat pana la mijlocul anilor ’80 de televiziunile publice care
erau mai usor supuse controlului editorial, programele televiziunilor publice din anii 1950-
1970 aveau preponderent continut informativ si educativ. Dupa anii 1980, televiziunile
europene au inceput sa importe programe americane, astfel ca violenta televizuala a crescut
foarte mult, depasind chiar ponderea din televiziunile americane, unde, in ultimii ani s-a
remarcat o diminuare a violentei televizuale.60
Cele doua autoare mentionate mai sus sunt de parere ca efectele violentei tv nu pot fi
generalizate, nu toti adolescentii sunt indiferenti sau insensibili, pentru ca astfel nu ar mai
fi declarat in cercetarile efectuate (in timpul chestionarii) ca sunt de parere ca la televezior
este prezentata prea multa violenta. De asemenea, ele considera ca violenta televizuala nu
este responsabila de cresterea criminalitatii, ea reprezinta doar unul dintre factorii ce duc la
aceasta crestere. Nu toate cazurile de violenta si agresivitate din randul adolesccentilor si

59
Dragan, Ioan, Comunicarea. Paradigme si teorii, vol.2, p. 464;
60
Ibidem;
28
tinerilor au fost comise sub impactul violentei tv, insa exista cateva cazuri izolate in care
agresorii minori au actionat sub impulsul a ceea ce au vazut la televizor.61
Profesorii D. Banciu, S. Radulescu si V. Teodorescu (2002) sunt, de asemenea, de
parere ca violenta televizuala reprezinta doar unul dintre factorii determinanti ai
comportamentului deviant juvenil. Din anchetele bazate pe interviu, avandu-i ca subiecti
pe delincventii minori institutionalizati in penitenciare sau centre de reabilitare, a rezultat
ca un numar extrem de redus de minori se inspirasera din cele vazute la televizor. De altfel,
a rezultat ca un factor important in aparitia manifestarii deviante si infractionale la varsta
adolescentei ii reprezinta deficientele si disfunctiile educative ale familiei. “Disolutia
grupului familial, deteriorarea climatului afectiv si emotional din familie, lipsa de
comunicare sociala in familie, deficiente ale stilului educativ parental in familie, lipsa de
control a minorilor de catre parinti reprezinta, la randul lor, factori care influenteaza
negativ conduita minorului, determinandu-l ca, in anumite conditii favorizante, sa comita si
sa reitereze acte cu caracter deviant si infractional”.62
Este adevarat ca violenta televizuala nu se afla la originea tuturor comportamentelor
agresive ale copiilor, insa efectele acesteia ii incita in special pe acei copii agresivi din fire,
existand riscul ca acestia sa devina si mai agresivi decat ar fi fost in alte conditii. “Grupul
cel mai vulnerabil nu reprezinta decat o minoritate a telespectatorilor, dar tot ei sunt cei
mai susceptibili de a constitui majoritatea agresorilor. Acest fapt in sine motiveaza
studierea acestor telespectatori si a continutului violent din emisiunile tv.”63
Mecanismele ce fac legatura intre programele si emisiunile cu continut violent si
comportamentul agresiv al copiilor telespectatorilor sunt urmatoarele:
a) absenta consecintelor (copiii invata ca violenta este cel mai bun raspuns la
situatiile dificile si ca este cel mai eficient mod de a pune capat unui conflict);
b) recompensarea personajelor violente pentru rezolvarea unor situatii (copiii
nu sunt capabili sa faca distinctia intre recompensarea rezolvarii situatiei si recompensarea
modului in care s-a facut);

61
Ibidem;
62
Banciu, Dan; Radulescu, Sorin; Teodorescu, Vasile, Tendinte actuale ale crimei si criminalitatii in
Romania, ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002, p. 418;
63
Stefanescu, Poliana, Expunerea la violenta si comportamentul agresiv al copiilor. Un model structural al
efectelor pe termen scurt, p. 73
29
c) desensibilizarea copiilor in privinta actelor de violenta, prin aparitia ideii ca
ceea ce se intampla la televizor nu este real si prin urmare nu trebuie sa ne lasam
impresionati de moartea unui personaj pe care, ulterior, il vedem evoluand intr-un alt film;
d) reprezentarea violentei de dragul violentei;64
e) profilul publicului (caracteristicile psihologice ale indivizilor – instabilitate
psihica, predispozitii violente, nivel de inteligenta mai scazut-, caracteristicile psihosociale
– o imagine de sine slab structurata si mai curand negativa, o slaba integrare sociala -,
mediul social, educatia, statusul socioeconomic, etc.65
In urma analizarii acestor mecanisme s-au identificat patru efecte ce se manifesta
asupra copiilor care urmaresc multe acte de violenta la televizor:
• agresivitatea;
• frica;
• nepasarea;
• efectul mimetic.
Expunerea la violenta mediatica, in conexiune cu alti factori, precum statutul
socioeconomic, familia din care provine telespectatorul, anturajul, nivelul de inteligenta
sau caracteristicile psihologice, pot induce la agresivitate prin urmatoarele efecte:
• imitare (copiii imita actiunile parintilor, pe ale prietenilor, si eroilor din
filme mai ales cand actiunea lor este recompensata);
• desensibilizarea (cu cat vor vedea mai multa violenta, cu atat li se vor parea
mai normale comportamentele agresive si le vor accepta mai usor);
• justificarea (dupa ce priveste scene violente, un copil care s-a comportat
agresiv scapa mai usor de sentimentul de vinovatie si gaseste o justificare pentru actiunile
sale);
• “amortire” (pentru orice copil normal, scenele violente sunt neplacute si
determina o excitatie psihica mare; cei care privesc frecvent filme violente
sunt obisnuiti cu acestea si au raspunsuri emotionale scazute);
• “celebrarea” razboinicilor, durilor si justitiarilor (personajele sunt apreciate mai
mult pentru duritate decat pentru inteligenta, sensibilitate sau umor).66

64
Dragan, Ioan, Comunicarea. Paradigme si teorii, vol.2, partea 10;
65
Todoran, Ileana, Evaluarea aplicarii signalecticii in Romania. Context si implicatii;
66
Dragan, Ioan, Media si violenta;
30
Pentru un adult poate parea absurd ca privitul la televizor poate induce anumite
efecte, tocmai de aceea unii parinti nu considera ca este necesar un control asupra a ceea ce
copiii lor urmaresc la televizor. Parintele crede ca este suficient sa-i interzica copilului de
12-13 ani sa urmareasca un program despre care stie ca poate contine anumite scene cu
conotatie sexuala, nu neaparat pentru continutul acelor scene, ci pentru ca el nu se simte
pregatit sa ii explice copilului anumite lucruri, tocmai pentru ca nici lui nu i-a explicat
nimeni si nu stie sau ii este rusine sa abordeze subiectul. De asemenea, a interzice copiilor
mici sa se uite la desene animate, nu vine ca o constientizare a parintilor asupra
continutului acelor programe, ci mai degraba ca o pedeapsa pentru ca cel mic a facut o
greseala.
Este important sa se inteleaga ca cei mici percep altceva si altfel emisiunile de
televiziune in comparatie cu adultii. De unde si efectele adeseori incalculabile pe care
televiziunea le are asupra copiilor, inclusiv asupra adolescentilor. “In functie de varsta, ei
au capacitati cognitive si empatice diferite, o imatura experienta a lumii insasi, precum si a
mediului televiziunii. Distinctia dintre real si imaginar este esentiala pentru producerea, de
pilda, a efectelor violentei televizuale asupra copiilor: la varsta prescolara este dificil
pentru copil sa vada in desene animate (in general imbibate de violenta) doar o lume
imaginara”.67
Giovani Sartori (2005) foloseste termenul de “paidèia” (din greceste: educarea
copilului), pentru a sustine ideea ca televiziunea nu reprezinta doar un instrument de
comunicare, ci este un mediu nou in care se dezvolta un nou tip de fiinta umana: “homo
videns”, acest tip este reprezentat de copiii ce petrec ore in sir in fata televizorului, fiind
practic educati de televizor, care de multe ori joaca rolul de baby sitter. Autorul afirma ca
televiziunile italiene nu mai difuzeaza informatie (stiti despre politica sau economia
internationala). Buletinele de stiri contin din ce in ce mai multe stiri mondene, din aria
spectacularului: din sport, din “cronica neagra” sau din “cronica roz”; toate acestea avand
menirea de a duce la o incultura a telespectatorului.
Afirmatia lui Sartori este valabila nu doar pentru cazul Italiei, ci pentru multe alte tari
printre care se afla si Romania. Tot ceea ce vedem la stiri intra in aria spectacularului, a
senzationalului: o buna parte din buletinele de stiri este alcatuita din omoruri, violuri sau
sinucideri, stirile despre politica au devenit mai degraba stiri despre viata politicianului si
bineinteles ca tot ceea ce auzim legat de economia tarii este faptul ca “monstrul” numit
criza financiara a facut noi victime. Consider ca toate acestea nu duc la o informare a
67
Dragan, Ioan, Media si violenta, p. 38;
31
telespectatorului, ci mai degraba la panicare. Iar in ceea ce priveste divertismentul,
lucrurile stau si mai rau. In emisiunile de genul acesta vedem doar asa-zise “vedete” ce fac
pe martirele in lupta impotriva ziaristilor, fotomodele care ne povestesc ce au mai facut in
ziua respectiva la cumparaturi, iubite de foftbalisti care se cearta pentru un barbat sau
manelisti care isi numara banii. De asemenea, sunt emisiuni in care sunt puse fata in fata
anumite categorii de persoane care ar trebui sa se insulte spre amuzamentul
telespectatorilor.
Dupa cum se observa, televiziunea trece printr-un proces de degradare din
perspectiva calitatii culturale ale informatiilor pe care le raspandeste, fiind valorizate false
model ce creaza influentarea negativa a telespectatorilor cu varste scazute. Nu se vorbeste
despre carti, despre istoria unor locuri impresionante sau despre marile descoperiri ale
acestei lumi, pe toate posturile se promoveaza pseudovedete sau se comenteaza vacantele
sau masinile pe care si le-au achizitionat acestea. Cel mai grav este insa ca telespectatorul
roman in general prefera acest gen de emisiuni “usoare” ce nu ii solicita prea mult
intelectul.
Gerbner vorbea despre teza incubatiei culturale, ce se refera la impactul programelor
televizuale asupra formarii modului in care tinerii isi reprezinta lumea, inclusiv in materie
de violenta. Teza porneste de la rolul masiv al televiziunii, al consumului televizual in
formarea si transmiterea modelelor de comportament, in general a modelelor culturale.68
Se poate spune ca concepti lui Sartori nu este departe de ideea lui Gerbner. Autorul
italian sustine ca televiziunea creeaza si ajuta la inmultirea de “homo insipiens” (oameni
ignoranti) deoarece premiaza si promoveaza extravaganta, absurditatea si prostul gust.
“Mass-media, si mai ales televiziunea sunt astazi gestionate de subcultura, de persoane
lipsite de cultura”.69
In SUA, dar si in Italia, in urma unor anchete pe baza de chestionar a reiesit ca o
mare majoritate a tinerilor, in special studentii, nu au stiut sa raspunda sau au dat
raspunsuri gresite la intrebari despre evenimente istorice sau culturale. Pe de alta parte,
acelasi esantion a raspuns cu o mare exactitate la intrebarile legate de vedetele mondene
(din sport, film, muzica).70 De aici reiese efectul negativ al expunerii indelungate la
televizor asupra culturii, in special in randul tinerilor.
68
Dragan, Ioan, Media si violenta;
69
Sartori, Giovani, Homovidens. Imbecilizarea prin televiziune si post-gandirea, ed. Humanitas, Bucuresti,
2005, p. 121;
70
Ibidem;
32
2.4. TELEVIZIUNEA: INFORMARE SAU MANIPULARE?

Televiziunea a patruns profund in viata noastra, deschidem televizorul atunci cand


suntem singuri acasa doar pentru a ne creea senzatia ca mai e cineva cu noi, il deschidem
dimineata cand nu avem dispozitia sa ne ridicam si vrem sa mai intarziem un pic in pat si
tot el este cel cu ajutorul caruia adormim cateodata seara.
Roger Silverstone sustinea ca televizorul este un canal de comunicare al suburbiei,
atat din punct de vedere istoric cat si social, deoarece programele de televiziune si serialele
descriau evenimentele si viata familiilor ce traiau in suburbii. Astfel, familia obisnuita din
suburbie a preluat modele culturale de comportament prin intermediul televiziunii si de
asemenea, a asimilat informatiile si si-a format opinii in legatura cu viata economica,
politica, sociala, in functie de cele difuzate la televizor.
Exista o relatie importanta intre televizor si timpul petrecut in familie; astfel membrii
familiei, in special femeile isi organizeaza activitatile zilnice in functie de intervalul orar in
care sunt difuzate programele de televiziune preferate. Silverstone analizeaza influenta
televiziunii in viata cotidiana a familiilor din perioada anilor ce au urmat celui de-Al
Doilea Razboi Mondial. Aceasta este perioada aparitiei si dezvoltarii televiziunii, in special
in Statele Unite, ce a coincis cu perioada de reintregire a familiei si construirea unui model
familial. “Televiziunea devine deci, un membru al familiei in sens metaforic, dar si in sens
propriu, in masura in care este centrul energiei emotionale sau cognitive, eliberand sau
acumuland tensiune, de exemplu, sau oferind confort sau un sentiment de siguranta. El
devine, de asemenea, un membru al familiei in masura in care exprima dinamica
interactiunii familiale, dinamica relatiilor si identitatilor bazate pe sex si varsta sau
dinamica vietii sale schimbatoare in lume, pe masura ce copiii cresc si parasesc caminul
sau capii de familie devin someri sau mor.”71
De asemenea, este analizata legatura dintre televizor si separatia pe sexe in cadrul
familiei: “Barbatii controleaza televizorul acasa, deoarece caminul este locul unde se
relaxeaza, unde sunt ingrijiti si unde, dupa o zi lunga de munca, isi aduc masculinitatea,
public legitimata, pe terenul de lucru al femeii”.72

71
Silverstone, Roger, Televiziunea in viata cotidiana, ed. Polirom, Iasi, 1999, p. 53;
72
Ibidem, p. 52;
33
Spre sfarsitul anilor 1950, serialele de televiziune comice despre familie
(sitcomurile) erau foarte populare in randul telespectatorilor, prin intermediul lor se dorea
restabilirea vietii de familie in SUA dupa razboi si oferirea unor modele corespunzatoare,
mai ales pentru gospodinele proaspat instalate in suburbie. ”Aceste seriale comice
prezentau o versiune mai putin teatrala si mai realista a vietii de familie, oferind un tip de
naturalism care solicita privitorului tv o identitate mai putin constienta cu sine si o versiune
a familiei din suburbie reprezentata din ce in ce mai mult prin viata tinerilor.”73
In Romania inainte de 1990 televiziunea era folosita, in primul rand, pentru
propaganda, de catre Partidul Comunist. Dupa 1991, ea si-a reluat functia de informare,
dezvoltandu-se din ce in ce mai mult si cea de divertisment.
Dar oare nu ni se induce si in ziua de azi cum ar trebui sa gandim sau ce atitudini sa
adoptam fata de anumite subiecte? Prin faptul ca se face reclama pentru parada gay si ca in
emisiuni sunt invitate din ce in ce mai multe persoane cu alta orientare sexuala sau chiar
transexuali, ni se sugereaza ca noi, romanii, ar trebui sa fim mai deschisi, sa acceptam mai
mult?
Acum cativa ani, “cazul Mailat” – romanul de etnie roma care a fost acuzat ca a
violat si ucis o femeia in Italia - a fost intens mediatizat in toata Europa, starnind
controverse in randul europenilor, dar in special a italienilor. Toate posturile de televiziune
din peninsula se grabeau sa anunte fiecare infractiune in care aparea ca autor un personaj
de etnie roma, insitand pe tara de origine a acestora si generalizand o reala problema in
legatura cu infractorii ce emigrau in tara lor din Romania. Au fost prezentate apoi razii ale
carabinierilor in taberele de romi si s-a alertat populatia cu privire la pericolul pe care il
reprezinta, romanii, de acum, in perceptia italienilor, asupra securitatii lor. Efectul acestor
tehnici a fost acela ca italienii au devenit mult mai ostili fata de cei proveniti din Romania,
indiferent de etnia lor, creand pe alocuri sentimente de ura fata de acestia si erau
considerati ca primii suspecti in momentul in care se intampla o crima sau alta infractiune.
Mijloacele de comunicare in masa constituie cea mai importanta sursa de informare
atat despre crime si criminalitate, cat si despre activitatea politiei si a justitiei, televiziunile
si ziarele intrecandu-se in relatarea a cat mai multe acte infrationale violente.74
“In 1973, Bob Roshier a constatat ca presa britanica distorsioneaza perceptia
publicului despre infractiuni si infractori si ca aceasta distorsiune are o consecinta in timp
73
Ibidem, p. 54;
74
Chelcea, Septimiu, Opinia publica despre criminalitate, justitie si politie, Revista Sociologie Romaneasca,
2005, vol. 3, nr. 2, p. 70;
34
si intre diferitele tipuri de publicatii. Pe baza unor astfel de cercetari, Stanley Cohen si Jock
Young (1973) au sugerat ca ‘mass-media ii poate face receptivi pe anumiti indivizi la
anumite tipuri de devianta sau probelem sociale si poate intari anumite credinte sau
stereotipuri’ ”75
Alti doi cercetartori, Allen Liska si William Baccaglini, au constatat ca in timp ce
amuciderile reprezentau 0,02% in statistica oficiala referitoare la criminalitate din SUA, in
mass-media acestea acopereau 30% din totalul stirilor. “Leo Barrile a ajuns la concluzia ca
persoanele care vizioneaza constant programele tv au o preceptie mai distorsionata despre
criminalitate comparativ cu cele care sunt telespectatori ocazionali”.76
Simona Gabriela Sanzianu (2006) a analizat 105 articole despre violenta in diferite
ziare si este de parere ca presa incearca atragerea cititorilor prin senzational. De multe ori,
asemanator u stirile de la televizor, cazurile sunt prezentate detaliat insistandu-se pe
amanuntele socante ale manifestarilor violentei si pe marturiile victimelor sau a martorilor.
Autoarea reda un citat dintr-un articol al lui Mircea Vasilescu (publicat in Dilema, an XI,
nr. 543), unde acesta mentiona ca: “Accidentele si catrastrofele se vad la toate telejurnalele
din lume, dar reporterii nostrii exceleaza in a le relata cu lux de amanunte, in a le zgandari
pe victime cu intrebari cinice, in ai stoarce pe vecinii victimelor de tot felul de detalii
inutile si indecente.” (idem, p. 60)
Statisticile politiei romane arata ca infractiunile savarsite prin violenta se pastreaza la
un nivel alarmant fara variatii mari pe ultimii cinci ani (Figura 2.2.), de asemenea, rata
criminalitatii inregistreaza o crestere constatanta din 2005 pana in 2007 cand cresterea s-a
mentinut, dar la un nivel mai mic pentru 2008 (Figura 2.1.).

Figura 2.1.

75
Ibidem;
76
Ibidem, p. 71;
35
(sursa: http://www.igp.ro/rata_criminalitatii_2004_2008.htm, accesat pe 02.06.2010, ora 15:00)
Figura 2.2.

(sursa: http://www.igp.ro/infractiuni_cu_violenta_2004_2008.htm, accesat pe 02.06.2010, ora


15:00)

CAPITOLUL 3: TELEVIZIUNEA ȘI VIOLENȚA ÎN ROMÂNIA

3.1. MONITORIZAREA ȘI REGLEMENTAREA VIOLENȚEI


TELEVIZUALE ÎN ROMÂNIA

Spuneam la un moment dat, pe la inceputul lucrarii, ca nu poate fi determinat cu


exactitate cand a luat nastere televiziunea, insa noua inventie a inceput sa se dezvolte rapid,
in special in SUA si in tarile occidentale europene.
In Romania, primele programe in ceea ce priveste televiziunea s-au facut in 1953,
cand a fost constituit si probat primul emitator de televiziune in alb-negru, iar cativa ani
mai tarziu, la 31 decembrie 1956, a fost inaugurata televiziunea de stat, denumita
Televiziunea Romana.

36
Daca, in SUA incepand cu 1960 grupuri de cercetatori de la diferite universitati isi
puneau problema influentei violentei televizuale asupra telespectatorilor cu varste fragede
si demarasera studii in aceasta directie, in tara noastra intrebari legate de aceasta problema
s-au pus abia cu cativa ani in urma, studiile din acest domeniu fiind abia la inceput.
Din moment ce Statele Unite reprezentau tara in care televiziunea incepuse sa fie
prezenta in mai toate casele si vietile americanilor, tot aici au fost adoptate si primele
reglementari privind violenta televizuala, in anii 1930, prin “Motion Picture Production
Code”. La acesta s-au adaugat, mai tarziu, si codurile proprii ale Asociatiei Nationale a
Societatilor de Televiziune si ale celor trei mari retele americane de televiziune – NAB,
NBC, ABC. Insa aceste reglementari nu s-au bucurat de un foarte mare succes, multe
televiziuni optand sa nu le respecte. S-a incercat chiar votarea unei legi in cadrul
Congresului insa nu s-a reusit.77
Tot in Statele Unite s-a adoptat pentru prima data un Sistem de Avertizare,
Clasificare si Reglementare a intervalelor orare in care sunt acceptate emisiuni violente,
fiind aplicate chiar si cateva sanctiuni celor care nu au respectat procedura. Multe dintre
reglementari au fost adoptate ulterior si s-au realizat sub presiunea asociatiilor de parinti si
de educatori, a societatii civile, dar si a institutiilor legislative (Congresul, Senatul, chiar si
Presedintele SUA). In Romania, singura organizatie care are ca obiectiv protectia minorilor
in fata violentei mediatice este C.N.A., pe cand in tarile vest-europene, de exemplu in
Franta, exista un numar mare de organisme publice, organizatii nonguvernamentale si
fundatii care exercita o mare presiune asupra operatorilor de radio si televiziune pentru
atenuarea si diminuarea continuturilor violente si cu conotatie pornografica, dar , in acelasi
timp, organizeaza si dezbateri publice si campanii de sensibilizare si educare a publicului
in general a elevilor, adolescentilor si tinerilor asupra riscurilor expunerii acestora la
programe violente.78
Domeniul audiovizualului romanesc a fost dominat timp de aproximativ 34 de ani de
televiziunea de stat, condusa bineinteles de Partidul Comunist. Astfel ca violenta mediatica
nu isi avea locul in cele cateva ore de transmisie pe zi. Dupa 1990 cand presa a devenit, in
sfarsit, libera si s-a deschis calea televiziunilor private, a luat fiinta Consiliul National al
Audiovizualului (CNA), in iulie 1992, institutie ce se ocupa cu monitorizarea si

77
Dragan, Ioan, Comunicarea. Paradigme si teorii, vol.2, partea 10;
78
Ibidem;
37
reglementarea audiovizualului romanesc, in componenta careia intra 11 membri numiti de
catre Parlament, a caror mandat se intinde pe o peropada de sase ani.79
CNA-ul este institutia abilitata cu eliberarea licentelor audio-vizuale, a autorizatiilor
de retransmisie, precum si cu emiterea unor norme cu privire la publicitatea audiovizuala si
teleshopping; programarea si difuzarea emisiunilor privind campaniile electorale sau
responsabilitatile culturale ale radiodifuzorilor. Scopurile acestui Consiliu sunt multiple si
se refera la asigurarea urmatoarelor lucruri: respectarea exprimarii pluraliste de idei si de
opinii in programele transmise de radiodifuzorii aflati sub jurisdictia Romaniei; pluralismul
surselor de informare si libera concurenta in domeniul audiovizualului; protejarea culturii
si a limbii romane, a culturii si a limbi minoritatilor nationale; un raport echilibrat intre
serviciile nationale de radiodifuziune si serviciile locale, regionale ori tematice; protejarea
minorilor, apararea demnitatii umane; transparenta comunicarii de masa din sectorul
audiovizual.80
De-a lungul timpului, de la infiintarea CNA si pana in prezent, membrii consiliului
au adoptat numeroase legi si decizii cu privire la functionarea posturilor de televiziune si la
reglementarea continuturilor audiovizualului. In cadrul Deciziei Nr. 248 din 1 iulie 2004 a
Consiliului National Al Audiovizualului privind Protectia Copiilor in Cadrul Serviciilor de
Programe, ce a intrat in vigoare la 15 august 2004, a fost adoptata signalectica ce are drept
obiectiv principal restrictionarea vizionarii televizuale de catre minori a anumitor programe
ce nu corespund varstei acestora. In articolul 15 al respectivei Decizii sunt specificare
urmatoarele: “Sunt interzise in cadrul emisiunilor destinate copiilor, fumatul si consumul
bauturilor alcoolice, comportamentul trivial, limbajul vulgar ori licentios, aluziile sexuale,
ridiculizarea defectelor fizice si a handicapurilor”.81 In urmatoarele articole se mentioneaza
respectarea unui interval orar in ceea ce priveste promovarea unor programe ce contin
elemente negative (violenta, sex, limbaj vulgar) (art. 16) si criteriile in functie de care sunt
stabilite restrictiile de care trebuie sa tina cont titularii televiziunilor autorizate in
momentul difuzarii pe post aa unui anumit tip de program (art. 18).
In articolul 19 sunt prezentate categoriile in care sunt incadrate productiile
audiovizuale si anume:

79
http://arhiva.cna.ro/desprecna/arhiva.html, 15.05.2010;
80
http://arhiva.cna.ro/desprecna/rolsimisiune.html, 15.05.2010;
81
http://www.cna.ro/IMG/pdf/Studiu2.pdf, p. 138, 15.05.2010;
38
“ a) productii audiovizuale accesibile tuturor categoriilor de public, fara restrictii sau
semne de avertizare;
b) productii audiovizuale care pot fi vizionate de copiii in varsta de pana la 12 ani
numai cu acordul sau impreuna cu parintii sau familia (violenta fizica, psihica si de limbaj
minima ca durata, intensitate si numar de scene, nuditate fara conotatii sexuale);
c) productii audiovizuale interzise copiilor sub 12 ani (violenta fizica, psihica si de
limbaj redusa ca durata, intensitate si numar de scene, expresii vulgare ori licentioase
incidentale, nuditate);
d) productii audiovizuale interzise copiilor sub 16 ani (violenta fizica, psifica sau de
limbaj intensa, sistematic repetata, violenta casnica sau sexuala, scene de cruzime asupra
oamenilor sau animalelor, scene de sinucidere, consum de droguri si alcool,
comportamente si atitidini antisociale ce pot fi imitate cu usurinta, scene care descriu
abuzuri asupra copiilor sau care prezinta femeile in ipostaze degradaante, divertismentul pe
teme sexuale sau care are conotatii sexuale ori in care abunda limbajul vulgar ori licentios,
reality-show pe teme avand conotatii sexuale sau axat pe violenta fizica sau psihica, filme
erotice, filme horror, competitiile full-contact);
e) productii audiovizuale interzise copiilor sub 18 ani (productii audiovizuale, altele
decat cele pornografice, care in SUA si in tarile din UE sunt interzise publicului sub 18
ani);
f) alte productii audiovizuale interzise copiilor sub 18 ani (filme si emisiuni
pornografice a caror scop principal este fie prezentarea in detaliu a actului sexual sau a
modalitatilor de satisfacere a dorintelor sexuale, fie emisiuni audiovizuale in care se
prezinta un act sexual real indiferent de modalitatea de filmare).”82
In articolele 20-25 este prezentat intervalul orar in care sunt admise programele
descrise in articolul 19, precum si descrierea semnelor de avertizare si modalitatea aparitiei
lor pe ecran in momentul difuzarii programelor specificate in articolul citat. De asemenea,
in articolul 27 este specificat faptul ca radiodifuzorii au obligatia de a informa sonor si
vizual publicul, inainte de inceperea difuzarii, cu privire la genul productiei audiovizuale si
la restrictiile de vizionare. Protectia minorilor trebuie urmarita si in programele
informationale, nu doar in cele fictionale sau de difertisment, astfel ca articolul 28 se refera
la programele de stiri. In cadrul buletinelor de stiri trebuie selectionate acele materiale ce
pot avea conotatii negative asupra perceptiei minorilor, precum: stiri despre comiterea unor

82
http://www.cna.ro/IMG/pdf/Studiu2.pdf, p. 138-139, 15.05.2010;
39
infractiuni grave, prezentarea unor acte de omor voluntar sau imagini cu caracter
pornografic.
In legatura cu prezentarea stirilor, in vara anului 2008, Senatul a propus Legea
stirilor pozitive, conforma careia buletinele de stiri, difuzate la radio sau televizor, trebuiau
sa contina in mod egal stiri pozitive si stiri negative. Jurnalistii au contestat vehement
aceasta lege, argumentand ca se incalca principiul libertatii de exprimare al presei. In
realitate, pe langa acest argument, parerea mea este ca buletinele de stiri ar fi pierdut o
mare parte din audienta in momentul in care ar fi relatat mai putine stiri senzationale
despre crime sau infractiuni, ce atrag atentia telespectatorului, stirile cu un caracter pozitiv
fiind mai plictisitoare sau neinteresante pentru telespectatori. Astfel, la presiunea
televiziunilor, dupa lungi discutii in Comisiile Parlamentare, dar si pe micile ecrane,
Camera Deputatilor a respins-o.
Intre timp, o parte dintre aceste articole au fost modificate sau au fost introduse altele
noi, tinandu-se cont de activitatea posturilor de televiziune, de evenimentele sociale, de
intrarea in Uniunea Europeana sau de cercetarile si studiile din domeniu. Astfel, in Decizia
nr. 187 din 3 aprilie 2006 privind Codul de Reglementare a Continutului Audiovizual,
intrata in vigoare din 3 februarie 2009, in articolul referitor la categoriile in care se
incadreaza productiile audiovizuale, punctul “productii audiovizuale interzise copiilor sub
16 ani” a fost modificat, scazandu-se cu un an varsta copiilor care au acces la aceste
programe (“productii audiovizuale interzise copiilor sub 15 ani”). Noi reglementari apar in
articolul 15 al Deciziei 187: “(1.) In intervalul orar 6:00-20:00 nu pot fi difuzate emisiuni
care contin : a) detalii sau metode de sinucidere sau automutilare; b) demonstratii sau
detalii importante privind tehnici criminale; c) demonstratii sau detalii importante privind
exorcismul, practici oculte, fenomene sau practici paranormale.”83
Atunci cand aceste regulamente sunt incalcate in diferite programe, postul de
televiziune respectiv este amendat, insa ce ne garanteaza ca aceste reguli sunt respectate si
de catre cei carora le sunt adresate: telespectatorii minori?
Consiliul National al Audiovizualului a incercat sa ii sensibilizeze pe parinti si sa le
atraga atentia in ceea ce priveste comportamentul televizual al copiilor, printro campanie
ce s-a lansat sub denumirea: “Somnul parintilor naste monstrii”. Aceasta campanie a venit
ca o consecinta a cresterii numarului de programe cu continut violent si cu conotatii
sexuale transmise pe posturile de televiziune din România. “Campania media vizează

83
http://www.cna.ro/Decizia-nr-nr-187-din-3-aprilie.html?var_recherche=decizia%20187%203%20aprilie,
15.05.2010;
40
conștientizarea părinților privind pericolul reprezentat de vizionarea programelor tv cu
efect potențial dăunător în ceea ce privește dezvoltarea fizică, mentală și morală a
copiilor.” Mesajul promovat a fost: “Nu-ți lăsa copilul educat de televizor”84
Au fost produse și difuzate trei spoturi pentru televiziune și două spoturi pentru
radio, incepând cu septembrie 2007 și până în februarie 2008. Spoturile tv, intitulate
“Noaptea”, “Tortul” și “Dansul la bară”, au fost inspirate din secvențe des întâlnite în
thrilere sau filme erotice, punându-i pe copii in ipostaza de agresor sau de victimă în fața
imaginilor de la televizor. Au existat și critici ai acestei campanii care au susținut că
spoturile tv erau destul de violente și pot avea influențe negative asupra copiilor însă,
CNA-ul s-a apărat subliniind faptul că acea campanie era destinată parinților și nu copiilor,
de altfel, spoturile erau difuzate după ora 22:00.

3.2. CERCETĂRI ȘI STUDII ROMÂNEȘTI CU PRIVIRE LA VIOLENȚA


TELEVIZUALĂ

A. “Evaluarea reprezentării violenței în programele televizuale”. 2004

Primul studiu românesc despre măsurarea violenței televizuale a fost realizat în 2004,
de către Centrul de Studii Media și Noi Tehnologii de Comunicare al Universitătii
Bucuresti, la cererea CNA, sub conducerea profesorilor Ioan Drăgan si Poliana Ștefănescu.
Metodele folosite au fost analiza de conținut și analiza semio-discursivă, în monitorizarea a
zece canale de televiziune românești (Acasa TV, Atomic, Antena 1, B1 TV, MTV, TVR1,
TVR2, National TV, Prima TV, PRO TV), notându-se fiecare act de violența fizică,
verbala, psihologică, socială, economică, sexuală, precum și distincția dintre violența reală
și cea fictională. Perioada de monitorizare a fost între 26 iulie și 8 august 2004.85
Rezultatele acestui studiu au fost urmatoarele: s-a observat că ponderea violenței
ficționale (66%) este mult mai mare decât cea a violentei reale (34%); canalul ce se
situează pe primul loc, atât în ceea ce privește frecvența cât și durata scenelor, este Atomic.
Pe a doua pozitie se regăsește Acasa TV, canalele cu o pondere redusa a violenței, atât
reală cât și ficțională, fiind B1 TV si TVR2. În analiza programelor tv s-a ținut cont de
intervalul orar de difuzare a acestora (acces prime time, prime time si post prime time),
rezultând că postul cu cea mai ridicată rata a violenței reale în prime time este Antena 1,
84
http://www.cna.ro/Campanie-pentru-protec-ia.html, 15.05.2010;
85
http://www.cna.ro/Evaluarea-reprezentarii-violentei.html, 15.05.2010;
41
urmat de PRO TV și Prima TV. Din punctul de vedere al tipologiei violenței, pe primul loc
se află violența fizică, cea reală cu un procentaj de 40,90%, iar cea ficțională cu 35,81%.
Pe locul al doilea se află violența verbală, cea reală 28,91%, iar cea ficțională cu 35,55%.
Din datele obținute în urma monitorizării s-a constatat că majoritatea actelor violente sunt
comise de adulți cu vârsta peste 30 de ani, de tineri între 19-29 de ani sau de fenomene
naturale, agresiunile comise de minori cu vârsta cuprinsă între 7-14 ani și adolescenți între
15-18 ani fiind în proporție foarte scazută.86
Printre concluziile la care au ajuns autorii acestui studiu se numara urmatoarele:
televiziunile românești au drept model cultural, în privința identității editoriale,
televiziunile americane și vest europene; în timp ce în aceste tări se remarcă două tendințe
în ce privește violența televizuală (pozitivă: reducerea progresivă a numărului, ponderii și
duratei în programe a scenelor de violența reală și ficțională și negativă; amplificarea
intensității/negativității actelor de violența mediatizată), în România, violența televizuală
se menține la cote foarte ridicate. Violența apare ca un act natural, de apărare, într-o
societate în care domina insecuritatea, tocmai de aceea prezentarea violenței într-un
program tv este văzută ca fiind absolut normala. În ceea ce privește violența ficțională, ea
este întalnită mai des pe canalele publice, pe când violența reală predomină atât pe canalele
publice cât și pe cele private, diferențele fiind foarte mici: “în cazul canalelor private,
accentul cade pe caracterul spectacular și de fapt divers al știrilor violente, pe când
canalele publice sunt mai atente în sensul valorizării dimensiunilor de prevenire și de
avertizare, reparare a mediatizării faptelor de violența”.87
O ultimă concluzie este aceea că se constată o ameliorare în ceea ce privește
funcționalitatea signalecticii adoptate de CNA, mai ales în ceea ce privește adoptarea
criteriilor de clasificare a emisiunilor (în deosebi din categoria AP) și a programării orare a
emisiunilor.88
Acest studiu a fost reluat în 2008, de către aceeași echipă de cercetatori, perioada de
monitorizare fiind cuprinsa între 13 și 19 octombrie. S-a menținut aceeași metodă de
cercetare și aceeași tipologie a violenței, noutatea constând în diversificarea tipurilor de
emisiuni studiate (informative, ficționale, de divertisment, reality-show și promo-uri). De
asemenea, au fost adăugate/schimbate canalele tv analizate, introducându-se și cele de
86
Dragan, Ioan, Stefanescu, Poliana, Evaluarea reprezentarii violentei in programele televizuale, 2004,
disponibil pe http://www.cna.ro/Evaluarea-reprezentarii-violentei.html, la data de 15.05.2010;
87
Ibidem;
88
Ibidem;
42
desene animate, canalele tv fiind: TVR1, PRO TV, Acasa TV, Antena 1, Prima TV, B1
TV, OTV, KanalD, Antena 3, Realitatea TV, Jetix, Minimax si Cartoon Network.
În comparație cu 2004, în 2008 cel mai frecvent tip de violența întâlnit în emisiunile
analizate a fost cel de violență verbală într-un procent de 47,7%, urmat de violența fizică
cu un procent de 30,5%, cel mai rar tip de violență observat fiind cea sexuala (2,2%). De
altfel, cele mai multe acte violență pe ora au avut loc în emisiunile de tip reality-show,
urmate de cele de divertisment. Violența de tip verbal se regăsește în cea mai mare pondere
pe canalul KanalD (94,1% din totalul tipurilor de violență observate pe acel post tv), iar
cele mai multe acte de violență fizică s-au inregistrat pe PRO TV (52,7% din totalul actelor
de violență înregistrate pe acest canal).89
În ceea ce privește durata și frecvența actelor de violență reală, respectiv ficțională,
nu există diferențe majore între valorile celor doi indicatori înregistrate în anii 2004 și
2008, dupa cum se poate observa din graficele urmatoare:
Situatie comparativa violenta reala-violenta fictionala
2004/2008 - frecventa actelor de violenta (%)

53.83
53.49
54.00
52.00
50.00 46.17 46.51
48.00
46.00
44.00
42.00
2008 2004

reala fictionala

Figura 3.1.

89
Dragan, Ioan, Stefanescu, Poliana, Masurarea gradului de violenta prezent in programele audiovizualului
romanesc, 2008, disponibil pe: http://www.cna.ro/article1638,1638.html , 15.05.2010;
43
Figura 3.2.

(sursa: http://www.cna.ro/IMG/pdf/3.comparatii_canale220109.pdf, 15.05.2010)

Referitor la concluzii, o parte dintre acestea sunt asemănătoare cu cele ale studiului
din 2004. Una dintre concluziile studiului din 2008 este aceea că violența verbală a
înregistrat în acest an cea mai mare cotă în raport cu celelelalte tipuri de violență, durata
medie a acestui tip depășindu-le pe celelalte, singurul canal în care valorile violenței
verbale sunt mai scăzute, dar nu eliminate definitiv, este cel public, TVR1. O altă
concluzie îngrijoratoare la care s-a ajuns în urma cercetarii a fost aceea că în cazul
canalelor de desene animate, rata violenței este mult mai ridicată, comparativ cu celelalte
canale de televiziune. În desenele animate este reprezentată îmbinarea elementelor real și
ficțional ce compun universul prezentat. Astfel, imaginile violente, în special cele de
violență fizică, sunt mai directe și mai repetitive, neexistând o sancționare a actelor de
violentă, evitându-se suferința și consecințele reale ale actului violent sau amestecându-se
violența cu umorul. Cel mai violent canal de desene animate este Cartoon Network, unde
sunt prezentate 21 de minute de violență într-o oră de program. 90
Studiul din 2008 a fost continuat de o cercetare din 2009 asupra violenței televizuale
și a impactului asupra copiilor coordonată de acelasi profesor Ioan Drăgan. Metodele de
cercetare s-au menținut, la fel și tipologia violenței, schimbându-se însa câteva canale, B1
TV și Kanal D fiind eliminate, la fel și perioada de culegere a datelor a fost mai scurtă din
rațiuni financiare, de doar o saptamână, în intervalul 5-11 ianuarie 2009.
Datele cercetarii sunt similare cu cele din 2004 și 2008, se pastrează aceeași
ierarhizare în ce privește tipul violenței, ramane violența verbală cea mai întalnita la nivel
90
Ibidem;
44
general într-o măsura de 43,9% în timp ce violența fizică crește la valoarea de 33,6% din
totalul violenței înregistrate pe canelele tv analizate. Valori îngrijoratoare ale violenței
verbale sunt înregistrate pe OTV unde acest tip de violența se ridică la nivelul de 75,6%
dintre toate tipurile de violența, în timp ce canalul cu cea mai mare valoare a actelor de
violența fizică este PRO TV, cu 57,4%, lucru datorat difuzării predominante a filmelor de
acțiune.91
Valorile medii de acte de violența calculate pe ora, înregistrate în săptămâna
analizată, s-au menținut aproximativ la aceleași nivele destul de ridicate pentru fiecare
dintre canalele analizate. Astfel, PRO TV înregistrează cel mai mare numar de acte de
violența pe ora, 23,4, fiind urmat de OTV, cu 22,6, în timp ce TVR1 este postul unde au
putut fi urmarite doar 9 acte de violența pe ora, media fiind de 14. Un lucru alarmant fiind
din nou valorile foarte ridicate ale canalelor destinate copiilor, posturile de desene animate
depășind cu mult posturile pentru adulți ca numar de scene violente pe ora, Jetix fiind lider
la acest capitol cu 37 de acte violente. 92 Posturile de desene animate au înregistrat în
săptămâna cercetata, peste 2000 de acte de violența în total la nivel general, Jetix este cel
mai ‘violent’ canal cu peste 850 de acte de violența în cele 7 zile ale cercetarii în
programul ales de 4 ore pe zi, fiind urmat de Cartoon Network cu 815 si Minimax cu 338
scene de violenta. Dintre acestea se înregistrează un procent de 52% ca violența fizică,
29% violență verbală și 19% alte forme de violență, fiind opusul posturilor pentru adulți
unde predomina actele de violență verbală în fața celor de violență fizică.93
Se remarcă în cele trei studii realizate la cererea CNA și finanțate de UNICEF că
asocierea dintre cultura violenta și televiziune rămâne constantă și evidența în toate aceste
cercetari.

B. “Cercetare privind comportamentul de consum de programe audiovizuale al


elevilor pe trei grupe de varsta ( 7-10 ani, 11-14 ani, 15-18 ani)”. 2005

O a doua cercetare privind influența violenței televizuale în randul copiilor din


România a fost realizată în 2005, în două etape ( în iulie și în noiembrie) sub denumirea

91
Dragan, Ioan, et al, Reprezentarea violentei televizuale si protectia copilului, 2009, editura Venemonde,
Bucuresti, p. 58-59)
92
Ibidem;
93
Ibidem, p. 78;
45
“Cercetare privind comportamentul de consum de programe audiovizuale al elevilor pe
trei grupe de varsta ( 7-10 ani, 11-14 ani, 15-18 ani)”. Cercetarea s-a bazat pe două
sondaje de opinie și a fost realizată tot la solicitarea CNA de către CURS în colaborare cu
Centrul de Studii Media al Universității București, volumul eșantioanelor fiind de 1100 de
elevi cu vârsta între 7 și 10 ani și 2300 de elevi cu vârsta între 11-14 și 15-18 ani.
Rezultate obținute scot în evidență faptul că atât copiii cât și adolescenții romani fac
parte din categoria grea a telespectatorilor, având peste trei ore zilnic de vizionare tv în
cursul săptămânii, dar și în weekend ( peste 53% din grupa de varstă 15-18 ani, peste 57%
dintre cei cu varsta 11-14 ani și peste 42% dintre elevii de 7-10 ani în zilele de lucru; 72%
din grupa de varstă 7-10 ani, 68% dintre cei cu vârsta între 11-14 ani și 59% dintre elevii
între 15-18 ani în zilele de weekend).94
În ceea ce privește frecvența de programe de televiziune în funcție de mediul
rezidențial, urban sau rural, situația diferă de la un grup de vârstă la altul, astfel, cei din
mediul rural din grupa de vârstă 15-18 ani aloca mai mult timp vizionării tv decat cei din
aceeași grupă din mediul urban, pe când cei din grupele de vârstă 11-14 ani și 7-10 ani din
mediul urban sunt cei care alocă mai mult timp vizionării tv decât cei din mediul rural din
aceleași grupe de vârstă. Canalele tv ce se afla pe primul loc în preferințele elevilor sunt
PRO TV, precum cei cu vârste mai mari și Cartoon Network și Minimax, pentru cei cu
vârste mici. Postul Acasa TV este urmărit de majoritatea respondenților indiferent de grupa
de vârstă, fiind apreciat datorită telenovelelor și muzicii.95
Conform lui Dorel Abraham, “motivele pentru care se uită elevii la televizor sunt
legate în principal de dorințele de distracție și amuzament (plăcere). Acest motiv apare pe
primul loc la toate cele trei categorii de elevi, dar este invocat într-o proporție mai mare de
către grupa de vârstă 7-10 ani (50%), urmată de grupa de vârstă 11-14 ani (46%) și apoi de
grupă de vârstă 15-18 ani (34%). Cel de-al doilea motiv ca importanță, cel legat de
necesitatea elevilor de a se informa, de a dobândi noi cunoștințe, crește odată cu vârsta,
începând cu 23% (ponderea în cazul grupei de vârstă de 7-10 ani), continuând cu 31%
(procentul corespunzător invocării acestui motiv de grupă de vârstă 11-14 ani), la 34%
( ponderea cu care situează acest motiv pe primul loc, cei din grupa de vârstă 15-18 ani).
Nu toți elevii au o conștientizare clară a motivației de vizionare a emisiunilor de
televiziune. De altfel, motivele de genul ‘pentru a-mi umple timpul’, ‘de plictiseală’ sau
94
Abraham, Dorel, Audienta si impactul consumului de televiziune asupra elevilor, 2006, Revista Sociologie
Romaneasca, vol. IV, nr. 2, p. 43-69;
95
Ibidem;
46
‘din obișnuința’ ocupă ponderi semnificative, între 15 și 25%, ceea ce reflectă un consum
pasiv, puțin selectiv de televiziune.”96
În ceea ce privește atitudinea elevilor fața de violență din emisiunile tv, între 43-44%
dintre elevii fiecărei grupe de vârstă consideră că violența din filme este prea multa, 33-
45% atât cât trebuie, iar între 9-12% consideră că violența din filme este prea puțină. De
asemenea, “fetele apreciază in proporție mai mare decât baieții excesul de violență din
filme, la toate cele trei categorii de vârstă, iar baieții sunt mai numeroși decât fetele atunci
când consideră că violența transmisă prin filme este ‘prea puțina’. Diferențele nu sunt
semnificative în funcție de mediile urban-rural.”97 Toate cele trei grupe de vârstă consideră
că violența transmisă prin buletinele de știri este prea multă, în special cei din grupa 15-18
ani.
În privința efectelor violenței din emisiunile de televiziune, datele acestei cercetări
arată că elevii se simt influențați de scenele de violență pe care le văd la televizor. Unul
dintre cele mai puternice efecte resimțite de elevi, de la 28% (grupa de vârstă 7-10 ani)
până la 41% (grupa de vârstă 15-18 ani) este: “Mă amuză și mă lasă indiferent”, urmat
îndeaproape de “mă fac mai curajos și îndrazneț”. Alte efecte resimțite într-o măsură mai
mică de către cele trei grupe de vârste sunt cele exprimate prin expresiile: “mă ajută să le
imit în relațiile cu alții” (3%); “mă îngrozesc și imi dau un sentiment de nesiguranță” (31-
34%) și “îmi tulbură somnul” (4-11%, afectând în special categoriile de vârstă mai tinere).
În ceea ce privește valorile pe care elevii le însuțesc din diferite medii sociale (familie,
școala), televiziunea este văzută de toate categoriile de vârstă ca având cea mai mare
influența în procesul de însușire a unor valori și atitudini mediatice, precum: vedetismul
(între 71-84%), sexualitatea (între 40-67%), lipsa de scrupule (între 30-53%), violența
(între 67-77%), plăcerile vieții (între 26-45%), vulgaritatea/agresivitatea (între 55-66%),
minciuna (între 33-49%), senzaționalul (între 59-67%) și îmbogațirea (între 33-47%);
influența fiind mai mare asupra grupei de vârstă 15-18 ani.98
Cercetătorii ce au luat parte la acest studiu susțin că este înca prea devreme pentru a
trage niște concluzii cu privire la efectele programelor de televiziune violente asupra
copiilor din țara noastră, deoarece nu există înca date suficiente, acest studiu fiind primul
de acest fel realizat in România. Cert este că numărul copiilor care consumă televiziune

96
Ibidem, p. 53;
97
Ibidem, p. 60-61;
98
Ibidem;
47
este din ce în ce mai mare, aproximativ o treime dintre ei ajungând să devină dependenți de
televizor, asupra lor manifestându-se unele efecte, înca nemăsurate în România, dar
înregistrate în cursul cercetărilor efectuate în alte țări, ce ar putea fi nefaste din punctul de
vedere al dezvoltării personalității acestora.99

CAPITOLUL 4: METODOLOGIA CERCETARII

4.1.MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI

In ultima vreme daca deschidem televizorul nu vedem decât persoane care se ceartă
în direct sau știri despre jafuri la bancomate, omoruri conjugale sau sinucideri, până și cei
care ar trebui să ne reprezinte într-un mod civilizat și diplomat se comportă josnic
insultând și agresând verbal sau fizic alte persoane în talk-showuri televizate. Întrebarea la
care această cercetare încearcă să găsească un raspuns este urmatoarea: în ce masură
imaginile acestea văzute la televizor influențează comportamentul adolescenților în zilele
noastre? Uneori sunt prezentate la știri acte violente comise de minori ce par desprinse
parcă din filmele de acțiune, minori ce se inspiră practic din ceea ce văd la televizor și
reproduc imagini violente în viața lor zilnică, în familie, pe stradă sau la școală și mă întreb
dacă la mijloc e coincidență sau imitație.
Într-un articol din Revista Sociologie Românescă (2006), Dinu Hanibal Dumitrașcu
dădea exemplu de câteva cazuri de acest gen, în care copiii au comis crime deosebit de
grave, imitând scenele violente din programele de televiziune: un copil în vârstă de 13 ani
și-a ucis în urmă cu cațiva ani sora mai mică cu mai multe lovituri de cuțit, susținând apoi
că a retrait în somn secvențe dintr-un film pe care îl văzuse cu trei zile înainte de crima. Un
alt exemplu este cel al unui copil de cinci ani, supradotat, care a fost dat afară de la trei
grădinițe, pe motiv că baiatul era incapabil să-și găsească un loc printre cei de vârsta lui
din cauza violenței de care se folosea în toate împrejurimile. Psihologii care au studiat
cazul copilului sunt de părere că acesta copiază ceea ce vede la televizor, fiind lăsat toată
ziua în fața ecranului, astfel a început să folosească replicile și amenințările personajelor
negative, să-și impună condițiile prin forța fizică, a devenit irascibil, reacționând cu
pumnul la tot ce nu îi era pe plac.
99
Ibidem;
48
Acestea sunt doar cateva exemple, existand insa multe altele in care, desi autorul
actului violent nu a invocat explicit influențe mediatice asupra actului pe care l-a comis,
forma spectaculara a actului de violență te trimite cu gândul la violența mediatică
prezentată în știri sau filme.
Prin această cercetare voi încerca să aflu în ce măsură efectele violenței televizuale
(precum: desensibilizarea, efectul catharsis, dezinhibarea sau imitarea) se manifestă în
comportamentul pe care adolescenții îl adoptă în cadrul societății românești.
De asemenea, sunt de părere că adolescenții preferă televizorul sau calculatorul
atunci cand vor să se relaxeze sau atunci când caută informații despre lucruri noi, în
detrimentul cărților, pe acestea din urmă folosindu-le doar pentru școală. Destul de puțini
copii mai citesc în ziua de astăzi din placere și sunt pasionați de cărți, de obicei, cei mai
mulți o fac din obligație pentru școală, preferând să se documenteze de cele mai multe ori
de pe internet.

4.2.OBIECTIVELE CERCETĂRII

1) Prin această cercetare doresc să aflu dacă efectele violenței televizuale se manifestă
în rândul adolescenților incluși în eșantion.
2) De asemenea, doresc să aflu cât de mare este ponderea emisiunilor cu conținut
violent în timpul vizionării la televizor, în rândul adolescenților din eșantion.

4.3.UNIVERSUL CERCETĂRII

Universul acestei cercetări pe tema “Influența violenței televizuale asupra


comportamentului adolescenților” este delimitat de adolescenții cu vârstă cuprinsă între 14
și 18 ani, atât persoane de sex feminin cât și persoane de sex masculin. Subiecții vor fi
selectați, atât din mediul rural cât și din mediul urban, provenind din familii cu o situație
financiară stabilă și fiind instituționalizați într-o formă de învățământ preunivesitar.
Selecţia a fost aleatorie, fară a fi bazată pe anumite reguli de eşantionare, fiind axată mai
mult pe cunoştinţele din cercul meu social.

49
4.4 UNITATEA DE ANALIZĂ ȘI ÎNREGISTRARE

În cercetarea de față am ales ca unitate de analiză și înregistrare persoana.

4.5 ELABORAREA IPOTEZELOR

Ipotezele de la care am pornit aceasta cercetare sunt următoarele:


1) Cu cât adolescenții urmăresc în mai mare măsură programele cu conținut violent cu atât
e mai mare probabilitatea ca în rândul lor să se manifeste efectele violenței televizuale
(desensibilizarea, efectul catharsis, dezinhibarea sau imitarea).
2) Băieții au tendința să urmărească programe cu conținut violent într-o mai mare măsură
decât fetele, astfel, cu cât urmaresc mai mult cu atât sunt mai predispuși la acte de
agresivitate.
3) Adolescenții își aleg modele de comportament și modele culturale din râ ndul vedetelor
de televiziune, din domenii precum: sportul, muzica, cinema, jurnalism etc.
4) În ultimii ani preocuparea adolescenților pentru lectură, ca activitate de recreere, s-a
diminuat în favoarea activităților legate de televizor, computer, jocuri video etc.

4.6. TIPUL DE CERCETARE

În studiul asupra efectelor violenței televizuale în rândul adolescenților am ales ca tip


de cercetare ancheta pe bază de interviu individual, coordonat de către un operator.
Septimiu Chelcea definește interviul de cercetare ca fiind o “tehnică de obținere, prin
întrebări și răspunsuri, a informațiilor verbale de la indivizi și grupuri umane în vederea
verificării ipotezelor sau pentru descrierea științifică a fenomenelor socioumane”.100
Interviul întrunește o serie de avantaje, printre care: flexibilitatea, se referă la posibilitatea
de a obține răspunsuri specifice la fiecare întrebare; asigurarea controlului asupra
succesiunii întrebarilor; colectarea unor răspunsuri spontane, asigurarea unor răspunsuri
personale sau asigurarea răspunsului la toate întrebarile. Însa, tehnica interviului are și o
serie de dezavantaje și limite intrinseci: timpul îndelungat necesar pentru identificarea
persoanelor incluse în esantion, pentru obținerea acordului și desfasurarea convorbirii;
inconveniente legate de faptul că se cere indivizilor să raspunda indiferent de starea lor de

100
Chelcea, Septimiu, Metodologia cercetarii sociologice. Metode cantitative si calitative, editia 2 rev,
2004,editura Economica, Bucuresti, p. 297;
50
spirit, lipsa de standardizare în formularea intrebarilor, ceea ce limiteaza comparabilitatea
informațiilor; dificultăți în accesul la cei care sunt incluși în eșantion.101

4.7. OPERAȚIONALIZAREA CONCEPTELOR

Violența este definită de către Lazar Vlăsceanu și Cătălin Zamfir ca reprezentând


“utilizarea forței și constrângerii de către un individ, grup sau clasă socială cu scopul
impunerii voinței asupra altora.”102
Dimensiuni ale conceptului de violență:
1) Manifestarea violenței verbale
Indicatori: - numărul de înjurături folosite în anumite circumstanțe;
- numărul de răspunsuri prin apelul la țipete sau insulte.
2) Manifestarea violenței fizice
Indicatori: - numărul de încaierări la care a luat parte;
- numărul de situații rezolvate prin apelul la forța fizică (palme, pumni,
lovituri, îmbrâncituri).
Conceptul de agresivitate este definit de către aceeași autori ca fiind
“comportamentul verbal sau acțional, ofensiv, orientat spre umilire, minimalizarea sau
chiar suprimarea fizică a celorlalți. Comportamentul agresiv poate fi orientat spre contra
propriei persoane ca în cazul unor tulburări psihice sau spre distrugerea obiectelor investite
cu semnificații sociale.”103
Dimensiuni ale agresivității:
1) Modul în care se manifestă agresivitatea
Indicatori: - numărul de izbucniri nervoase în situații tensionate;
- numărul de situații în care a umiliat o altă persoană;
- numărul de situații în care a rănit o alta persoană.
Desensibilizarea reprezintă unul dintre efectele violenței televizuale și se referă la
banalizarea violenței – atenuarea reacțiilor oamenilor față de violența din jurul lor,

101
Ibidem, p. 301;
102
Vlasceanu, Lazar, Zamfir, Catalin, Dictionar Sociologie,
http://www.dictsociologie.netfirms.com/V/Termeni/violenta.htm, 21.05.2010;
103
Vlasceanu, Lazar, Zamfir, Catalin, Dictionar Sociologie, disponibil pe
http://www.dictsociologie.netfirms.com/A/Termeni/Agresivitate.htm, 21.05.2010;
51
formarea unor atitudini de acceptare a violențelor ca un rău necesar – și la indiferența față
de violența reală (reducerea emoționalității individuale la stimuli violenți).104
Dimensiuni ale desensibilizării:
1) Gradul de desensibilizare
Indicatori: - de câte ori a asistat la acte de violență;
- de câte ori a ajutat pe cineva implicat intr-un act de violență.

4.8. REZULTATELE CERCETĂRII

Cercetarea a avut ca obiective observarea modului în care se manifestă efectivele


violenței televizuale în rândul adolescenților si măsurarea ponderii programelor cu conținut
violent în cadrul vizionării tv a acestora. Ghidul de interviu folosit a fost structurat,
întrebările fiind grupate în funcție de ipoteze, astfel încât răspunsurile obținute să ajute la
validarea ipotezei respective.
Interviul a fost aplicat unui număr de 30 de persoane, 16 fete și 14 băieți, provenind
atât din mediul urban (Buzău și București), cât și din mediul rural (din două sate din
județul Buzău). Adolescenții fac parte din grupa de vârstă cuprinsă între 14 și 18 ani și
urmăresc în medie, în jur de 2-3 ore pe zi la televizor, atât în timpul săptămânii cât și în
weekend, câțiva dintre ei ajungând și până la peste patru ore pe zi.

A. Alegerea modelelor de comportament și a modelelor culturale

La prima întrebare (a se vedea Anexa 1) majoritatea respondenților consideră că


funcțiile mass-mediei sunt cea de informare și de divertisment, câțiva fiind de părere că
mass-media are și funcția de a manipula populația. Întrebarile numarul 2 (Ai o vedetă
preferată, o persoană publică pe care o admiri?De ce?) și numărul 3 (În ceea ce privește
trăsăturile tale de caracter, gândește-te la o persoană din domeniu cu care crezi ca te-ai
putea asemăna.) au fost formulate pentru susținerea ipotezei: “Adolescenții își aleg modele
de comportament și modele culturale din rândul vedetelor de televiziune, din domenii
precum: sportul, muzica, cinema, jurnalism etc.” Din răspunsurile date de adolescenți am
observat urmatoarele lucruri: o parte din ei, atât baieții cât și fetele, indiferent de mediul de
proveniență, au răspuns că nu au vedete preferate și că nu se aseamănă cu vreuna deoarece

104
Dragan, Ioan, Comunicarea. Paradigme si teorii, vol. 2, 2007, editura RAO,
Bucuresti, partea a X-a;
52
nu le cunosc îndeajuns de bine; pe de altă parte, baieții ce provin din mediul urban admiră
cu predilecție vedete ca Mihai Bendeac, Gigi Becali, Ion Țiriac sau Ilie Năstase și
consideră că se aseamănă din punctul de vedere ar personalității cu persoane ce provin din
lumea sportului (Gigi Becali, Cristi Borcea sau Franky Morales – roller), sau cu cântăreți
precum Tom DeLonge. Comparativ cu aceștia, baieții ce provin din mediul rural admiră și
consideră că se aseamană indeosebi cu persoane din lumea fotbalului, sport pe care
majoritatea dintre ei îl au ca pasiune (Cristiano Ronaldo, Messi, Hagi, Mutu, Lacatus).
Fetele ce provin din mediul urban au ca preferați printre vedetele din muzică (Celine Dion,
Tudor Chirilă, Madonna, Lady Gaga) sau dintre prezentatorii tv (Mircea Badea, Mircea
Dinescu), câteva dintre ele considerând că se aseamană cu vedete tv precum Andreea Esca,
Oana Cuzino, Mihaela Rădulescu sau personajul Hermione din filmul Harry Potter. Toate
fetele provenind din mediul rural au răspuns la întrebarea numărul 3 că nu se aseamănă cu
nicio personalitate, însa printre vedetele lor preferate se numără în special nume din
domeniul muzical: Enrique Iglesias, Rihanna, Puya, Justin Timberlake, Lady Gaga sau
vedete tv precum Mihaela Rădulescu.
Se observă că persoanele pe care adolescenții le admiră sau în personalitatea cărora
se regăsesc sunt genul de persoane care obțin venituri substanțiale fără a avea o educație
foarte avansată (fotbalistii) sau care au devenit celebre datorită vieții personale decât
activității profesionale. Sunt însa și persoane care au o activitate profesională reușită și
reușesc să se țină departe de scandaluri.
În ceea ce privește relația cu părinții (întrebarea numărul 4) în general au o relație
bună, bazate în primul rând pe comunicare, mai ales în cazul fetelor care au afirmat, în
marea lor majoritate, că vorbesc foarte multe lucruri mai ales cu mamele. În cazul baieților
relația se bazează mai mult pe întelegere, comunicarea fiind în unele cazuri într-o mai mică
proporție. De aici se poate trage concluzia că adolescenții cuprinși în eșantion provin dintr-
un mediu familial stabil, în care sunt promovate valori pozitive precum adevărul sau
respectul.

B. Preocuparea adolescenților pentru lectură

Setul de întrebări formulate pentru susținerea ipotezei “În ultimii ani preocuparea
adolescenților pentru lectură, ca activitate de recreere, s-a diminuat în favoarea
activităților legate de televizor, computer, jocuri video etc.” (întrebările numărul 5, 6, 7)
are rolul de a scoate în evidența pe ce loc se află lectura de carte printre preferințele
53
adolescenților. La întrebarea 5 (Cum obisnuiești să te relaxezi în weekend, după o
săptămână grea de scoală?) respondenții din mediul urban, atât fete cât și băieți, aleg de
cele mai multe ori ca metodă de relaxare ieșitul în parc, ieșitul cu prietenii, alte activități
extrașcolare, ascultatul muzicii. Statul la calculator sau privitul la televizor reprezintă o
opțiune secundară la care apelează în special seara, când se întorc acasă. Doar două
persoane, de sex feminin, au afirmat că uneori obișnuiesc să citească în weekend pentru a
se relaxa. Comparativ cu aceștia, respondenții din mediul rural, atât fete cât și băieți, au
răspuns în număr mai mare că în weekend obișnuiesc să se uite la televizor, la filme sau să
stea la calculator. Și aceștia obișnuiesc să iasă cu prietenii sau să se plimbe, însă cititul nu
se regasește printre activitățile lor recreative.
La întrebarea numărul 6 (Daca ar fi să pleci singur/ă într-o călătorie lungă, care ar
fi primele trei obiecte pe care le-ai lua cu tine?), băieții, indiferent de mediul de
proveniență au ales să-și ia cu ei obiecte de tehnologie, precum calculatorul (internet),
telefonul mobil, aparat foto sau obiecte precum: o brichetă sau o pălărie, doar două
persoane menționând că și-ar lua cu ei și o carte, în schimb se regăsește într-un caz și un
cuțit, obiect considerat armă albă ce poate fi folosit la vătămarea corporală a altor persoane
într-un mod violent. În randul fetelor, lucrurile stau puțin diferit, deși au menționat că și-ar
lua cu ele și obiecte de tehnologie (telefon mobil, laptop, mp3, sau un radio), toate fetele
intervievate, provenind din mediul urban, au menționat că printre cele trei obiecte se află și
o carte. Comparativ cu acestea, fetele din mediul rural au ales obiecte ca telefonul mobil,
calculatorul, jocuri, farduri sau loțiune de plaja, o singură persoană menționând că ar lua cu
ea și o carte.
Întrebarea numărul 7 se referea la ultima carte pe care au citit-o. Rezultatele sunt
următoarele: băieții provenind din mediul rural au răspuns că de obicei nu citesc, iar ultima
carte pe care au menționat că au citit-o face parte din programa școlară (ex: Baltagul sau
Maytrei). Asemănător cu aceștia, fetele ce provin din același mediu, au răspuns că citesc
mai mult din obligație, pentru la școală, cărțile menționate regăsindu-se în programa
școlară obligatorie. Au existat și fete care au spus că au mai citit și altceva. Răspunsurile
băieților din mediul urban sunt diferite de cele ale colegilor din mediul rural; aceștia au
răspuns într-o mai mare măsură că citesc și altceva în afară de ceea ce li se recomandă la
școală, doar doi dintre ei spunând că nu obișnuiesc să citească. De altfel, situația este
diferită și în cazul fetelor din mediul urban, care au putut să numească atât ultima carte
citită cât și o carte care le-a plăcut foarte mult, majoritatea fiind altele decât cele cerute la
școală.
54
Concluzia reieșită de aici este aceea că, în general, fetele citesc mai mult decât
băieții, iar adolescenții din mediul urban obișnuiesc să citească mai mult decât cei din
mediul rural. Bineînțeles, aici este important de ținut cont și de unitatea de învățământ pe
care aceștia o frecventează, îndeosebi cei care sunt înscriși la licee recunoscute ca fiind de
o calitate mai bună a învătământului, atât fetele cât și băieții, au ca reper alte valori decât
cei care invață în licee mai puțin bune, sau în școli de arte și meserii.

C. Ponderea programelor cu conținut violent în timpul vizionarii tv

Prin întrebarea numărul 8 (a se vedea Anexa 1) mi-am propus să aflu în ce măsură


adolescenții copiază comportamentul celor din jurul lor sau acționează în funcție de cum
au fost învățați de către părinți, sau au vazut în familie. Surprinzător, majoritatea au
răspuns, indiferent de sex sau mediul de proveniență, că încearcă să ofere primul ajutor sau
sună la ambulanță. Puțin mai dezinteresați au parut băieții din mediul urban care au
menționat că prima dată îl înștiințează pe șoferul autobuzului de cele întamplate, urmând
apoi să încerce să ajute dacă nu se implică altcineva, în acest fel aceștia încercând să
plaseze responsabilitatea. Au existat și două persoane care au răspuns ca nu le interesează
și coboară la prima stație, respectiv că stau deoparte și doar dacă este foarte grav și nu mai
intervine nimeni încearcă să facă ceva. Putem spune că acești adolescenți încearcă să pună
cât de cât în valoare principiile pe care le-au învățat în familie sau la scoala, nefiind total
dezinteresați de ceea ce se întamplă în jurul lor, un factor important în acest caz fiind
educația.
Prin întrebarea numărul 9 (a se vedea Anexa 1) am încercat să aflu dacă adolescenții
aleg să apeleze la violență atunci când lucrurile nu decurg așa cum vor ei. Un factor de care
trebuie să ținem cont în acest caz este personalitatea individuluiș astfel majoritatea băieților
din mediul urban au răspuns că fie încearcă să vorbească cu cealaltă persoană si să o
convingă să se uite amândoi la același lucru la care se uită și el, fie renunță să se mai uite la
televizor și aleg calculatorul. O singură persoană a răspuns că ar recurge la violent fizica.
Baieții din mediul rural au avut raspunsuri asemănatoare, apelând în primul rând la
modalitați de convingere prin cuvinte. De asemenea, fetele, indifferent de mediul de
proveniență, au răspuns că de obicei evită să se certe cu cealaltă persoană așa că, fie
renunta să se mai uite la televizor, fie incearcă să o convindă să o lase să se uite în
continuare, rare fiind cazurile când se impun prin forță, de altfel, depinde și de cine este
cea de-a doua persoană.
55
Prin intermediul întrebărilor cu numărul 10, 11, 12, am încercat să aflu în ce măsură
efectul de desensibilizare se regăsește la adolescenții cuprinși în eșantion. Astfel, la
întrebarea numărul 10, referitoare la buletinul implicarea sau asistarea la o scenă de
violență, majoritatea băieților, indifferent de mediul de proveniență, au răspuns că nu
intervin în cearta colegilor, prefer să asiste sau să plece din clasă, mai mult îi încurajează
sau îi filmează pentru a-i da pe internet. Comparative cu aceștia, fetele sunt mult mai
sensibile, în special cele din mediul urban, care au răspuns într-o proporție mult mai mare
că încearcă să-i despartă pe cei doi sau că cer ajutorul unui professor pentru a calma
spiritele. Fetele din mediul rural care au dat răspunsuri asemănătoare au fost în proporție
mult mai mică, ele preferând, ca și băieții, să asiste sau să iasă din clasă.
În ceea ce privește întrebarea numărul 11 (a se vedea Anexa 1), foarte puțini dintre
adolescenții incluși în eșantion au fost impresionați de moartea handbalistului roman, doar
câțiva dintre băieții din mediul rural ce au ca pasiune sportul. Opiniile generale sunt acelea
că presa a mediatizat excesiv acest caz, până la epuizare, doar din dorința de a face
audiență. De altfel, faptul că unii dintre ei nu auziseră până atunci de persoana respectivă i-
a făcut să treacă mult mai ușor peste acest eveniment.
La întrebarea numărul 12, referitoare la buletinul de știri de la ora 17:00, majoritatea
răspunsurilor au fost că nu obișnuiesc să urmărească știrile, dar știu despre ce este vorba,
tocmai de aceea au renunțat să se mai uite. Majoritatea consideră că acest bulletin de știri
este cel mai violent, penibil, deprimant sau degradant dintre cele prezentate în țara noastră.
Pe unii dintre ei subiectele prezentate îi amuză, pe alții îi impresionează într-o mică
măsură.
Efectul de catharsis (întrebarea numărul 14) nu este present la niciunul dintre
respondenți, emisiunile sau filmele cu conținut violent nu reușesc să îi destreseze,
preferând să aleagă alte modalitați pentru a se calma, precum ascultatul muzicii, plimbări
sau dormit. În ceea ce privește violența verbal (întrebarea numarul 16), ea este folosită în
special de către baieți, mai ales cei din mediul urban, fetele apelând la ea doar atunci când
sunt foarte nervoase.

D. Emisiunile urmărite de adolescenți și părerea lor despre violența televizuală

Emisiunile sau filmele pe care adolescenții cuprinși în eșantion obișnuiesc să le


urmărească sunt următoarele: meciuri de fotbal, Un show păcatos, Lost, Mondenii, În puii
mei, Cronica Cârcotașilor, filme SF, documentare de pe Discovery sau National Geografic,
56
În gura presei, Anatomia lui Grey, Te pui cu blondele, Cireașa de pe tort, Poveștiri de
noapte, Happy Hour, Șueta cu Bahmu sau desene animate.
La întrebarea numărul 18 (a se vedea Anexa 1) majoritatea respondenților sunt de
accord că există violență la televizor, unii consideră că este prezentă într-o măsură foarte
mare, indifferent de program și intervalul orar (fetele din mediul rural în special), alții
consider că există doar în anumite programe (părere exprimată în special de băieți).

CONCLUZII FINALE

În urma acestei cercetări concluziile care pot fi trase sunt următoareale: unul dintre
efectele violenței televizuale cel mai des întâlnit în rândul adolescenților cuprinși în
eșantion, este cel de desensibilizare. Violența de pe micul ecran, în special violența reală
din cadrul buletinelor de știri, este văzută ca fiind obositoare, degradantă și uneori
deprimantă, astfel că, îmbâcsiți de atâtea scene violente, adolescenții au devenit imuni la
acestea, considerându-le uneori banale sau natural. Tocmai de aceea li se pare normal ca
doi colegi să se certe, iar ei să stea și să asiste asemeni unui spectacol. De altfel, moartea
unor oameni, fie ei și embleme naționale, îi impresionează pe foarte puțini dintre ei, ceilalți
văzând evenimentul ca ceva care se întâmplă undeva departe și din care presa încearcă să
scoată bani.
În ceea ce privește consumul de carți acesta este relativ scăzut, mai ales în rândul
tinerilor din mediul rural, care aleg să renunțe în număr din ce în ce mai mare la școală sau
care dau un randament școlar foarte scăzut, reușind să fie instituționalizați în școli de
meserii sau în licee mai puțin bune. Acest lucru nu se întâmplă însă și în rândul celor din
mediul urban, în special în cazul fetelor, care însa se mai simt atrași de cărți.
Deși majoritatea tinerilor respondenți au fost de parere că există violență în
programele de televiziune, o parte din programele pe care ei prefer să le vizioneze sunt
incluse în această categorie, cuprinzând în special violență verbal și uneori chiar și fizică.
Cei care consider că există prea multă violenţă la televizor sunt în special fetele din mediul
urban, observându-se că printer preferinţele acestora în materie de programe tv se numără
mai ales documentare de pe Discovery sau National Geografic. Cei care consideră că
violenţa televizuală nu este prezentă într-o proporţie atât de mare, ci doar în anumite
programe şi la anumite interval orare sunt îndeosebi băieţii, care obişnuiesc să urmărească
genul de programe menţionate mai sus.
57
Rezultatele acestei cercetări nu pot fi extinse sau generalizate. Părerea a 30 de
persoane nu poate să reflecte intr-un mod corect părerea a milioane de adolescenţi din
această ţară. Ceea ce este important de reţinut este faptul că am reuşit într-o mare măsură
să aflu ceea ce mi-am propus, jumătate din ipotezele de la care am pornit obţinând
validarea în urma aplicării interviurilor.
Ca oricare altă cercetare şi în cazul de faţă m-am izbit de câteva limite, una dintre
acestea fiind refuzul adolescenţilor de a comunica in vederea aplicării interviurilor.
Consider că România se află la început pe acest drum, cu cât se vor face mai multe
cercetări în acest domeniu, cu atât mai mult se va reuşi să se atragă atenţia asupra unor
problem pe care alte ţări le-au conştientizat de mult. Însă aceste cercetări nu ar trebui să
rămână cunoscute doar printre sociologi, ci să fie făcute publice, prin intermediul unor
campanii în şcoli, mai ales în rândul părinţilor care sunt singurii în măsură să îşi educe
copiii însuşindu-le valori pozitive şi să nu lase televizorul să-i educe.
Poate că această cercetare nu schimbă cu nimic situaţia în care ne aflăm în prezent,
sunt conştient că e un pas mic, televiziunile vor transmite în continuare programe ce conţin
scene de violenţă, iar copiii şi adolescenţii vor privi în continuarea. Mi-ar plăcea să cred că
am reuşit să trag un semnal de alarmă şi că măcar persoanele cu care am reuşit să vorbesc,
pe viitor, vor fi mai selective în ceea ce priveşte programele de televiziune şi vor reuşi să
stingă televizorul atunci când nu este nimic interesant pentru ei de văzut, alegând să
deschidă o carte.

58
BIBLIOGRAFIE

1. Abraham, Dorel, Audienta si impactul consumului de televiziune asupra elevilor,


Revista Sociologie Romaneasca, 2006, vol. IV, nr. 2, p. 43-69;
2. Banciu, Dan, Radulescu, Sorin, Vasile Teodorescu, Tendinte actuale ale crimei si
criminatitatii in Romania, ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002, cap. 10;
3. Banciu, Dan, Violenţa şi Criminalitate, curs nepublicat, Facultatea de Sociologie si
Asistenta Sociala, Universitatea Bucuresti, 2008;
4. Balba, Corneliu; Ratulea, Daniela, Suveranitate si violenta la Hobbes si Foucoult, in
Neculau, Adrian; Ferreol, Gilles, Violenta. Aspecte psihosociale, ed. Polirom, Iasi,
2003;
5. Chelcea, Septimiu, Opinia publica despre criminalitate, justitie si politie, Revista
Sociologie Romaneasca, 2005, vol. III, nr. 2;
6. Chelcea, Septimiu, Metodologia cercetarii sociologice. Metode cantitative si
calitative, editia 2 rev, ed. Economica, Bucuresti, 2004;
7. Coman, Mihai, Introducere in sistemul mass-media, ed. Polirom, Iasi, 1999;
8. Dragan, Ioan, Comunicarea. Paradigme si teorii, vol. 2, ed. RAO, Bucuresti, 2007;
9. Dragan, Ioan, Media si violent, Revista Sociologica Romaneasca, 2006, vol.IV, nr.
2;
10. Dragan, Ioan, Stefanescu, Poliana, Evaluarea reprezentarii violentei in programele
televizuale, 2004, disponibil pe http://www.cna.ro/Evaluarea-reprezentarii-
violentei.html, la data de 15.05.2010;
59
11. Dragan, Ioan, Stefanescu, Poliana, Masurarea gradului de violenta prezent in
programele audiovizualului romanesc, 2008, disponibil pe:
http://www.cna.ro/article1638,1638.html, 15.05.2010;
12. Dumitrascu, Dinu Hanibal, Avatarurile televiziunii asupra dezvoltarii copiilor,
Revista Sociologie Romaneasca, 2006, vol. IV, nr. 2;
13. Virgiliu Gheorghe, Efectele televiziunii asupra mintii umane si despre cresterea
copiilor in lumea de azi, editia 2, Ed. Prodromos, Bucuresti, 2006;
14. Huesmann, Rowell, L. et al, Longitudinal Relation Between Children’s Exposure to
TV Violence and Their Aggressive and Violent Behaviour in Yount Adulthood:
1977-1992, Develpmental Psychology, vol. 39, nr. 2, p. 201-221, disponibil
www.citeseerx.ist.psu.edu la data de 10.05.2010;
15. Jderu, Gabriel, Comportamentul agresiv, in Chelcea, Septimiu, Psihosociologie.
Teorii, Cercetari, Aplicatii, editia a II-a, ed. Polirom, Iasi, 2008;
16. Livingstone, Sonia, Implications for Children and Television of the Changing
Media Environment: A British and European Perspective, 1999, disponibil pe
www.lse.ac.uk la data de 10.05.2010;
17. Radulescu, Sorin; Banciu, Dan, Sociologia crimei si criminalitatii, ed. Sansa,
Bucuresti, 1996;
18. Sartori, Giovani, Homovidens. Imbecilizarea prin televiziune si post-gandirea, ed.
Humanitas, Bucuresti, 2005;
19. Salavastru, Dorina, Violenta in mediul scolar, in Neculau, Adrian; Ferreol, Gilles,
Violenta. Aspecte psihosociale,ed. Polirom, Iasi, 2003;
20. Sanzianu, Simona Gabriela, Violenta in familie prezentata in presa din Romania, ed.
Lumen, Iasi, 2006;
21. Silverstone, Roger, Televiziunea in viata cotidiana, ed. Polirom, Iasi, 1999;
22. Stefanel, Adriana, Televiziunea in viata copiilor cu varste cuprinse intre 7 si 10 ani,
2006, Revista Sociologie Romaneasca, vol. IV, nr. 2;
23. Stefanescu, Poliana, Expunerea la violenta televizuala si comportamentul agresiv al
copiilor. Un model structural al efectelor pe termen scurt, 2006, Revista Sociologie
Romaneasca, vol. IV, nr. 2;
24. Todoran, Ileana, Evaluarea aplicarii signalecticii in Romania. Context si implicatii,
2006, Revista Sociologie Romaneasca, vol. IV, nr. 2;
25. Vlasceanu, Lazar, Zamfir, Catalin, Dictionar Sociologie, disponibil pe
http://www.dictsociologie.netfirms.com, accesat pe 21.05.2010;
60
26. http://en.wikipedia.org/wiki/Cesare_Lombroso, accesat pe 10.05.2010;
27. http://www.descopera.ro/lumea-digitala/3489507-istoria-din-spatele-micului-ecran,
accesat pe 10.05.2010;
28. http://www.igp.ro/rata_criminalitatii_2004_2008.htm, accesat pe 02.06.2010;
29. http://www.igp.ro/infractiuni_cu_violenta_2004_2008.htm, accesat pe 02.06.2010;
30. http://arhiva.cna.ro/desprecna/arhiva.html, accesat pe 15.05.2010;
31. http://www.cna.ro/IMG/pdf/Studiu2.pdf, accesat pe 15.05.2010;
32. http://arhiva.cna.ro/desprecna/rolsimisiune.html, accesat pe 15.05.2010;
33. http://www.cna.ro/Decizia-nr-nr-187-din-3-aprilie.html?var_recherche=decizia
%20187%203%20aprilie, accesat pe 15.05.2010;
34. http://www.cna.ro/Campanie-pentru-protec-ia.html, accesat pe 15.05.2010;

35. http://www.cna.ro/Evaluarea-reprezentarii-violentei.html, accesat pe 15.05.2010;


36. http://www.cna.ro/IMG/pdf/3.comparatii_canale220109.pdf, accesat pe 15.05.2010;

61