Liviu Rebreanu - Universul creatiei

Prof. PAVELESCU RAMONA TEODORA

SCOALA GIMNAZIALA POGANU,VERGULEASA,JUD.OLT

Intr-un context literar divers prin tematica si formule narative, proza lui Liviu
Rebreanu impune definitiv viziunea realist-obiectiva, creatia epica densa, organizata in
structuri solide, arhitectonice. Continuand traditia reprezentata de N. Filimon sau D.
Zamfirescu in cercetarea societatii romanesti, autorul parcurge etapa unei vaste documentari
pentru a elabora apoi o opera de compozitie, cu personaje incadrate unor evenimente
semnificative si urmarite printr-un studiu atent de analiza psihologica.
Romanul social ilustrat prin Ion (1920), Craisorul (1929) si Rascoala (1932) se
caracterizeaza printr-o epica obiectiva, prezentand viata in ipostaze multiple, tipuri diverse de
personaje si relatii social. Romanul psihologic completeaza dintr-o alta perspectiva
personalitatea creatorului, prin analiza miscarilor launtrice, a meandrelor sufletesti, a
momentelor de criza identificate in raport cu tema iubirii sau a razboiului. Padurea
spanzuratilor (1922), Adam si Eva (1925), Ciuleandra (1927) sau Jar (1934) deschid alte
universuri literare ale intelectualilor cu traiectorii dramatice, ale dilemelor constiintei si
patimilor sufletesti.
Un prim moment in devenirea prozatorului Rebreanu il constituie publicarea in mai
multe editii a unor nuvele, cu tematica diversa. Desi modeste ca realizare, nuvelele au
reprezentat un exercitiu stilistic necesar, pregatind incordarea si tensiunea narativa ale marilor
creatii, in acelasi timp, acestea contin adevarate nuclee epice, o serie de teme si motive
semnificative, dezvoltate ulterior in romanele rebreniene.
Din prozele referitoare la viata satului - conceput ca o matrice a existentei tonice,
normale - se vor naste romanele Ion si Rascoala, viziuni epopeice asupra spatiului rural
romanesc. Titluri sugestive pentru creatia nuvelistica de factura realista sunt: Dintele, Ofilire,
Rafuiala, Nevasta, Prostii. A doua tema notabila din proza scurta deschide universul armatei,
al razboiului -drame psihologice in contextul legilor aspre ale razboiului, conflictul dintre
datorie si constiinta. Reprezentative raman nuvelele Calvarul, Hora mortii, Itic Strul, dezertor
si Catastrofa.
O alta tematica, neproductiva insa la nivelul romanului, este cea a orasului. Se afla aici
lumea marunta a functionarilor, indivizi cu existente umile, oameni ai periferiei, amintind de
proza scriitorilor rusi (Dostoievski, Gorki, CehoV) sau chiar de filonul romanesc valorificat
de Baronzi, Sadoveanu, Bratescu-Voinesti. Culcusul si Golanii prezinta drame conjugale,
moduri de existenta, personaje esuate.
Nuvelele prefigureaza nu numai tematic creatiile romanesti, ci si la nivel stilistic prin
organizarea logica a discursului, curgerea epica, insertia dialogului, taietura sigura a frazei.
“Ion”, primul roman publicat de Liviu Rebreanu (în 1920), este un roman realist de tip
obiectiv, cu tematică rurală, o capodoperă a literaturii române interbelice. Considerat
de Eugen Lovinescu “cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române”, romanul
prezintă drama ţăranului ardelean integrat într-o societate pentru care pământul este, mai mult
decât un mijloc de subzistenţă, un criteriu al valorii individuale. Opera literara “Ion” este
un roman, prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe planuri, cu un conflict complex,
personaje numeroase şi realizarea unei imagini ample asupra vieţii. Este roman de tip obiectiv
prin specificul naratorului (obiectiv, detaşat, impersonal), al naraţiunii (la persoana a III-a) şi
al relaţiei narator-personaj (naratorul omniscient ştie mai mult decât personajele sale şi,
omniprezent, dirijează evoluţia lor ca un regizor universal, conform unui destin prestabilit).
          Complexitatea mesajului textului poate fi dedusă după atitudinile pe care romanul le
generează la nivelul receptorului. În acest sens, sunt cunoscute interpretările diferite ale
criticilorEugen Lovinescu, George Călinescu şi Nicolae Manolescu.
Astfel, pentru Lovinescu, romanul este unul modern, acţiunile personajului Ion punând
în valoare inteligenţa ascuţită a acestuia, mobilitatea deosebită pe care mintea sa o are în a
rezolva o situaţie socială extrem de complicată: “Ion e expresia instinctului de stăpânire a
pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, […] şi, mai ales, o voinţă
imensă”. La polul opus, George Călinescu interpretează textul într-un senstradiţionalist,
afirmând că Ion nu este nimic altceva decât o brută, un individ primar, lipsit de inteligenţă,
avand doar o viclenie procedurală tipică fiinţelor inferioare: “Ion nu e însă decât o brută,
căreia şiretenia îi ţine loc de deşteptăciune… Nu din inteligenţă a iesit ideea seducerii, ci
din viclenia instinctuală, caracteristică oricarei fiinţe reduse.” Cu toate acestea,
interpretarea cea mai coerentă, în spiritual lumii textului, pare că o dă Nicolae Manolescu,
aşezând inţelegerea romanului într-o altă perspectivă.
Din perspectiva lui Manolescu, atât Lovinescu cât şi Călinescu se află în eroare,
deoarece interpretările lor sunt făcute dintr-un unghi moral, etic. Nicolae Manolescu spune
că, de fapt,destinul lui Ion este unul tragic, că satul Pripas este o comunitate aflată în afara
moralei, element care anulează orice posibilă interpretare din perspectiva actelor morale. Cu
alte cuvinte, Ion nu ar fi putut acţiona altfel decât a făcut-o, faptele sale desfăşurându-se în
normalul psihologic presupus de existenţa în acea comunitate amorală, motiv pentru care Ion
nu poate fi acuzat de cruzime.
          Tema romanului este problematica pământului, analizată în condiţiile socio-
economice ale satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea. Romanul prezintă lupta
lui Ion, un ţăran sărac, pentru a obţine pământ şi consecinţele actelor sale. Relaţia organică
dintre Ion şi pământ este fixată chiar din capitolul al II-lea, secvenţa a doua, prin prezentarea
drumului lui Ion la cosit. Naratorul surprinde atât drumul lui Ion, cât şi instinctul său de
proprietate şi legătura sa cu pământul: “toată fiinţa lui arde de dorul de a a avea pământ
mult, cât mai mult. Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veşnic a pizmuit pe cei
bogati şi veşnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimaşă: trebuie să aibă pământ mult,
trebuie! De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă…”. Pământul este pentru Ion
o stihie, o forţă care îl cheamă, îi ordonă mişcările şi îl face să se simtă stăpân în aceiaşi
măsură în care este stăpânit. Deşi Ion o iubeşte pe Florica, satisfacerea patimii pentru pământ
se realizează prin intermediul căsătoriei cu Ana, forţându-l astfel pe Vasile Baciu să-i cedeze
pământurile. După căsătorie, “Ion ieşea deseori în hotar să-şi desfeţe sufletul în priveliştea
pământurilor lui. […] privea brazdele cu dragoste pătimaşă, mormăind mândru de
mulţumire: - Acum avem şi noi pământ, slavă Domnului, numai sănătos să fiu să-l
muncesc!”. Se evidenţiază astfel satisfacerea setei organice de pămant a lui Ion. Tema
centrală, posesiunea pământului, este dublată de tema iubirii şi de tema destinului.
          Un prim element al textului narativ, semnificativ pentru tema şi viziunea despre lume,
estetitlul romanului – “Ion”, care pune în evidenţă personajul eponim.Ion devine, astfel,
exponent al ţărănimii prin dragostea lui pentru pământ, individualizat însă prin relaţia
organică cu acesta. În satul Pripas, căsătoria “sărăntocului” Ion cu Ana, o fată cu zestre, nu
este un fapt deosebit, pentru că Vasile Baciu şi Ion Pop al Glanetaşului dobândiseră avere în
acelaşi mod.
          De asemenea, construcţia personajelor este semnificativă pentru prezentarea viziunii
despre lume. Ion este personajul principal, realizat prin tehnica basoreliefului şi a
contrapunctului, personaj monumental, complex. La începutul romanului i se face un portret
favorabil, care motivează acţiunile sale prin nevoia de a-şi depăşi condiţia. Din perspectivă
călinesciană, Ion se dezumanizează treptat, în goana sa pătimaşă după pământ, iar moartea sa
este expresia intenţiei moralizatoare a scriitorului. Pe de altă parte, Nicolae Manolescu afirmă
că “în centrul romanului se află patima lui Ion, ca formă a instinctului de posesiune”,
patimă care îl face pe protagonist să se folosească de femeie pentru obţinerea pământului.
Cele două femei, conturate antitetic, Ana şi Florica, simbolizează cele două patimi ale
personajului principal: pământul şi iubirea.
          Conflictul central din roman este lupta pentru pământ din satul tradiţional, unde averea
condiţionează respectul comunităţii. Drama lui Ion este drama ţăranului sărac: “Glasul
pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, coplşindu-l.”. Mândru
şi orgolios, conştient de calitatile sale, nu-şi acceptă condiţia şi este pus în situaţia de a alege
între iubirea pentru Florica şi averea Anei. Cele două chemari lăuntrice nu îl pun într-o
situaţie-limită, pentru că se manifestă succesiv, nu simultan.
          Concepţia autorului despre roman se reflectă artistic în structura “circulară” a
romanului. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului care intră şi
iese din satul Pripas, loc al acţiunii romanului. Personificat, drumul are semnificaţia simbolică
a destinului. Descrierea iniţială a drumului, supusă convenţiei realiste a veridicităţii, prin
detalii toponimice, îl introduce pe cititor în viaţa satului ardelean de la începutul secolului al
XX-lea: “Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul […] se desprinde un
drum alb mai sus de Armadia, […] ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de
coline.”
          În opinia mea, “Ion” este un roman care impresionează, atât prin structura narativă, cât
şi prin construcţia personajului eponim. Consider că Ion este un rezultat al instinctelor
lăuntrice, mereu dominat de dorinţa de a stăpâni şi de a urca pe scara socială. Astfel, Liviu
Rebreanu se evidentiază prin construirea unei personalităţi complexe, cu un impact major
asupra cititorului, un personaj marcant al literaturii române.
          În concluzie, romanul “Ion” este o capodoperă a literaturii române realiste interbelice,
apreciat la aparitie de criticul Eugen Lovinescu drept “cea mai puternică creaţie obiectivă a
literaturii române”.