Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Dinte
Cuprins
• 1Etimologie
• 2Descriere
• 3Structură
• 4Sisteme de identificare
• 5Dinții omului
• 6Vezi și
• 7Note
• 8Bibliografie
• 9Legături externe
Etimologie[modificare | modificare sursă]
Cuvântul românesc dinte este moștenit din limba latină: dens (nominativ), dentis (genitiv), iar
la acuzativ[2]: dentem, având același sens ca și în limba română. În latină, provine din
rădăcina indoeuropeană comună (reconstruită) °d-, °ed, °denk sau °dent („a mușca”, „a
mesteca”)[3], de unde au ieșit, între altele, cuvintele όδούς (odous), plural: έδοντες (edontes)
și όδοντος (odontos) din greaca veche sau tand, din limba olandeză.[3]
Descriere[modificare | modificare sursă]
Dinții sunt cele mai dure formațiuni ale organismului care prezintă 3 componente și anume
rădăcina implantată printr-o gomfoză (articulație fixă) în alveola dentară, continuată cu colul în
raport cu gingia, iar la exterior coroana vizibilă și albicioasă.
Structură[modificare | modificare sursă]
Coroana dintelui este alcatuita dintr-un strat neuniform de smalț, care este
un țesut ectodermic format în perioada embriogenezei. Stratul de smalt este mai subtire
înspre rădăcină, și are în compoziția sa substanțe minerale, apă și substanțe organice.
Atât în rădăcină cât și în coroană există la interior o altă substanță de origine mezodermică
numită dentină, formată în perioada embrionară.
Profund în dinte se găsește pulpa dentară, plină cu țesut moale conector. Aici se
găsesc nervi și vase de sânge care pătrund în dinte printr-un canal apical al rădăcinii. Pulpa
este adesea denumită „nervul dintelui”. Între pulpă și dentină se găsesc odontoblastele, care
formează dentina.
Pe lângă denumirile individuale ale dinților (ex. incisivul central superior), există o serie de
sisteme de identificare a acestora, folosite cu precădere în stomatologie. Printre acestea se
numără sistemul FDI, sistemul francez, sistemul unghiular sau anglo-saxon, sistemul
aritmetic și sistemul american.
l
a
cn
aă
vu
it
ga
ar
re
e