Societatea politică.

1. Conceptul de societate politică.

Prin societate politică se înțelege totalitatea instituțiilor, organizațiilor, asociațiilor și mijloacelor de

informare în masă, care, în mod organizat și programatic, se implică în problemele puterii și conducerii
politice, fie făcînd parte din organele de conducere politică, fie activînd pentru dobîndirea puterii politice.
Din componența societății politice fac parte statul, partidele politice, oricare alte organizații, care, prin statut,
prin program, prin activități legale, se implică în problemele puterii politice, ale organizării și conducerii
politice a societății. Statul ca instituţie centrală a sistemului politic reprezintă o organizare specifică a puterii
politice în societate, ce dispune de suveranitate, monopol asupra folosirii coerciţiei legale şi realizează
guvernarea cu societatea prin intermediul unui mecanism special. Statul contemporan prevede un set de
trăsături caracteristice, acestea fiind recunoscute de comunitatea internaţională şi se folosesc în calitate de
criterii de recunoaştere a altor state drept subiecţi a relaţiilor internaţionale, ce dispun de drepturi şi
responsabilităţi concrete. Aceste criterii se prezintă a fi trei elemente constitutive importante pentru stat:
teritoriul, populaţia şi suveranitatea. La rîndul său, teritoriul reprezintă baza fizică, materială a s tatului.
Teritoriul ca indiciu al statului este indivizibil, inviolabil, inalienabil şi exclusiv. Populaţia constitue
comunitatea umană, ce locuieşte pe teritoriul statului şi se supune puterii acestuia. În conformitate cu
dreptului internaţional populaţia se identifică cu locuitorii statului. Suveranitatea presupune a fi independent
de orice forţe, situaţii sau personae. Puterea statului este suverană, adică dispune de supremaţie în ţară şi
independenţă în relaţiile cu alte state. Fiind suverană, puterea de stat în primul rînd este universală, în al
doilea rind dispune de prerogative de a amîna orice manifestări a oricărei alte puteri comunitare şi în al
treilea rind dispune de mijloace exclusive de interacţiune (armată, poliţie) .
Astfel, statul reprezintă o formă de organizare a puterii politice, ce are o structură determinată.
Organizarea, structura şi realizarea puterii de stat presupun forma statului. Forma statului ca totalitatea
indiciilor externi include trei elemente: forma organizării de stat, forma de guvernare şi regimul politic.
Forma de organizare a statului reprezintă organizarea naţional-teritorială a statului şi o corelaţie a organelor
centrale, regionale. Principalele forme ale organizării de stat sunt confederaţia, statul unitar şi federaţia.
Confederaţia reprezintă o uniune permanentă a statelor suverane, creată pentru atingerea unor obiective
politice generale, preponderent de ordinul politicii externe. Fiecare membru al 30 confederaţiei îşi păstrează
independenţa de stat unindu-se cu alte state într-o uniune benevolă, delegînd centrului un set strict limitat de
atribuţii. Pentru realizarea politicii deja elaborate statele care intră în componenţa confederaţiei crează cîteva
sau un organ special şi funcţii de răspundere. Deciziile în cadrul confederaţiei se adoptă în bază de consens
şi intră în vigoare doar după adoptarea organelor puterii centrale a statelor ce o compun (exemplu de
confederaţie a fost SUA între anii 1776-1787, Elveţia între anii 1815-1848, Germania între anii 1815-1867,
unele trăsături ale confederaţiei se identifică astăzi în Uniunea Europeană).
Statul unitar se caracterizează printr-o măsură înaltă de centralizare a puterii politice. Este cea mai
răspîndită formă de organizare a statului din lume, exemplu sunt Finlanda, Franţa, Spania, Marea Britanie,
Japonia, România, Ucraina, Republica Moldova. În statul unitar activează o constituţie unică, a cărei norme
funcţionează pe tot teritoriul ţării, o sistemă judecătorească centralizată, o sistemă unică a organelor
superioare a puterii de stat, o cetăţenie unică şi o sistemă de drept unică. Teritoriul statului unitar se
divizează în unităţi teritorial-administrative (departamente, judeţe, ţinuturi, regiuni, raioane). Spre exemplu,
actualmente Marea Britanie ca stat unitar, are o organizare ce se caracterizează prin existenţa autonomiilor
administrative pentru teritorii aparte din componenţa ţării, acestea sunt Scoţia şi Irlanda de Nord ce dispun
de o autonomie limitată.
Federaţia constituie un stat unional ce se conţine din formaţiuni statale, care dispun de o determinată
independenţă judecătorească şi politică. Federaţia este o formă de organizare destul de răspîndită, exemplu
este Federaţia Rusă, SUA, Canada, Germania, Brazilia, Tanzania. Începutul unificator al federaţiei este
spaţiul social-economic unic, o sistemă monetară unică, cetăţenie federală, Constituţie federală, organe de
putere federale. Dar pe lîngă acestea există şi cetăţenia unor subiecţi federali aparte (ţinuturi, state, republici,
landuri) care au propriile Constituţii, legislaţie, propriile organe ale puterii executive şi legislative. Între
federaţie şi subiecţii ei se crează relaţii specifice, în care prevalează principiul supremaţiei Constituţiei
federale şi legilor federale. Subiecţii fedraţiei au o reprezentare disrectă în parlamentul ţării, asigurată prin
existenţa celei de-a doua camere (în Fedraţia Rusă – Consiliul Fedral, SUA – Senatul, Germania -
Bundesratul) .
Prin formă de guvernare se subînţelege metoda de organizare a puterii superioare de stat, principiile
corelaţiei organelor ei, măsura de participare a populaţiei în formarea acestora. Se deosebesc două forme
principale de guvernare a statului precum republica şi monarhia. Republica este o formă de guvernare în
care toate organele puterii de stat sunt eligibile sau se formează în baza reprezentării intrituţiei de stat. Se
diferenţiază trei forme de guvernare republicană: prezidenţială, parlamentară şi mixtă. Monarhia constituie o
formă de guvernare în care puterea superioară de stat aparţine juridic unei persoane, care îşi ocupă funcţia în
ordine statilită prin moştenirea tronului. Există două varietăţi de monarhie: absolutistă şi constituţională.
Monarhia absolutistă s-a format ca instituţie politică în perioada târzie a evului mediu. Pentru ea este
caracteristic lipsa totală a drepturilor poporului, lipsa organelor reprezentative, concentrarea puterii de stat în
mânile monarhului. Actualmente monarhie absolutistă există în Arabia Saudită, Katar, Oman. Pe măsura
dezvoltării relaţiilor social-economice monarhia absolutistă într-un rînd de ţări a evoluat în monarhie
constituţională care se divizează în dualistă şi parlamentară. În monarhia dualistă puterea de stat se împarte
între monarh şi parlament, atribuţiile acestuia fiind formale. Monarhia dualistă constituie o formă de
guvernare tranzitorie, caracteristică pentru perioada în care burghezia slabă este nevoită să împartă puterea
politică cu feudalii (spre exemplu Maroc, Iordania). În monarhia parlamentară (de exemplu Marea Britanie)
organul superior al puterii executive este monarhul, pe lângă care există un consiliu secret în care intră toţi
membrii cabinetului de miniştri şi primul ministru, precum şi membrii cabinetului anterior, acest consiliu
având un caracter ceremonial, iar toate deciziile politice se adoptă de cabinetul de miniştri. Toate actele ce
vin de la monarh au nevoie de semnătura primului ministru, astfel că răspunderea totală aparţine guvernului.
În viaţa politică oficialitatea cea mai notorie o constituie primul ministru. Puterea legislativă aparţine
parlamentului, care este compus din două camere: Palata Lorzilor şi Camera Comunelor.
1. Modelul parlamentar clasic al monarhiei parlamentare este "modelul tipic" britanic care a fost şi
este urmat de alte ţări. Constituie un sistem politic în care separaţia puterilor se caracterizează prin
flexibilitate şi dinamism. Organul executiv şi organul legislativ distinct realizează o colaborare în exercitarea
funcţiilor etatice , dispunând de mijloace care le permitsă se controleze mutual. Monarhia parlamentară, în
forma sa clasică, presupune în esenţă un executiv alcătuit dintr-un şef de stat şi cabinet ministerial
responsabil în faţa Parlamentului atât pentru propriile acte făcute în exerciţiul atribuţiilor lui, cât şi pentru
cele ale şefului statului.

2. Statul de drept şi statul social

Esenţa valorică a ideilor statului de drept constă în afirmarea suveranităţii poporului ca sursă a puterii,
garantarea libertăţii lui, subordonarea statului societăţii. Respectiv, conceptul statului de drept a fost utilizat
în literatura germană în prima jumătate a sec. XIX în lucrările lui K.Volicker, R. fon Molly. În general statul
de drept poate fi determinat ca stat, în care există supremaţia legii, dreptului. Altfel spus, statul de drept –
este o formă juridică de organizare şi activitate a puterii politice şi corelaţia ei cu indivizii ca subiecţi de
drept . Printre principiile de bază ale statului de drept pot fi menţionate următoarele:
1. Supremaţia legii – dominarea legii în toate sferele vieţii sociale. Legea, adoptată de organul superior al
puterii în condiţiile respectării stricte a tuturor procedurilor constituţionale, nu poate fi schimbată, anulată
sau stopată nici printr-un act instituţional, decizie guvernamentală, hotărâre a organelor de partid. Toată
activitatea socială se realizează în strictă corespundere cu legea, consolidată prin constituţia statului de drept.
2. Realitatea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Acest principiu constă în recunoaşterea, consolidarea şi
garantarea drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţenilor. Astfel, drepturile şi libertăţile omului nu constituie
„un dar” al puterii, dar îi aparţin lui de la naştere.
3. Responsabilitatea reciprocă a statului şi personalităţii. Acest principiu exprimă începuturile morale în
relaţiile dintre stat ca purtător a puterii politice şi cetăţean ca participant în realizarea ei. Statul prin
intermediul adoptării legilor îşi ea asupra sa obligaţiuni concrete faţă de cetăţean, organizaţiile obşteşti, alte
state şi comunitatea internaţională.
4. divizarea puterilor în legislativă, executivă şi judecătorească. Acest principiu are drept obiectiv de a
exclude monopolul puterii în mâinile unei persoane, organ sau strat social şi să asigure corespunderea
întregii sisteme a puterii cerinţelor de drept şi a respectării lor.
5. existenţa formelor efective de control şi supraveghere asupra realizării legilor. Către acestea se referă
judecătoriile, procuraturile, arbitrajul de stat . Vis-a-vis de statul de drept de o importanţă majoră în
societatea contemporană este rolul statului social. Sunt mai multe abordări a statului social, dar generalizând
se poate concluziona că acesta este statul, ce are menirea să asigure fiecărui cetăţean condiţii demne de
viaţă, protecţie socială, coparticipare în sfera producerii, iar în sens ideal aproximativ şanse egale de viaţă,
posibilităţi pentru autorealizarea personalităţii în societate.

Bibliografie
1.Casiadi O., Pîrţac G., Porcescu T. Ştiinţa politică. – Chişinău, 2007.
2.Moşneaga V., Rusnac G., Sacovici V. Politologie: manual pentru specialităţile nonprofil. –
Chişinău: CEP USM, 2007.
3.Pîrţac G., Oleinic L. Politologia. – Chişinău, 2010.
4.Sandu I., Colaţchi A. Politologia. – Chişinău, 2003.