TEHNICI EXPERIMENTALE ŞI BIOETICĂ

5. Bioetica–consideraţii generale. Tipuri de bioetică.

Realităţi şi valori în bioetică

5.1. Bioetica-consideraţii generale

Etica este ştiinţa moralei. Complexitatea eticii derivă din

însăşi definiţia ei. Varietatea normelor morale, legale, culturale,
sociale şi religioase din societatea modernă face din etică un
câmp de dezbatere dinamic, într-o permanentă schimbare. Nu
întotdeauna valorile asumate de individ coincid cu cele ale
societăţii în care trăieşte. În astfel de situaţii este rolul eticii de a
ajuta la asumarea unei atitudini morale atunci când valorile
personale sunt controversate.

Bioetica poate fi definită ca ştiinţa pluridisciplinară care

grupează opinii şi activităţi cu scopul de a clarifica şi rezolva
problemele etice suscitate de ştiinţa şi biotehnologiile
actuale. Ea se constituie ca o prelungire firească a eticii şi
acoperă o gamă foarte mare de probleme aflate în dispută. Ca un
singur exemplu, lucrarea „Encyclopedia of Bioethics” apărută la
New York în 2004 numără nu mai puţin de 3062 de pagini.

Apariţia bioeticii a fost determinată de interacţiunea a două

fenomene: pe de o parte abuzurile cercetării medicale efectuate
pe fiinţele umane, iar pe de altă parte nevoia de umanizare a
progresului tehnologic. Starea de ameninţare resimţită de opinia
publică în faţa evoluţiei ştiinţei a generat nevoia unor reglementări
etice , ducând la apariţia bioeticii.

Americanul Van Rensselaer Potter prin volumul său „The

science of survival” (1971) este cel care a semnat certificatul de
naştere al noii ştiinţe, fiind primul care a utilizat termenul de
bioetică. Mai existaseră şi anterior preocupări pe marginea eticii
medicale, dar anul mai susmenţionat este considerat în mod
convenţional drept momentul apariţiei bioeticii ca ştiinţă.

Dată fiind marea varietate a temelor abordate, a devenit

imediat limpede că nu poate fi aplicată o singură metodologie, mai
mult, cum nici o ramură a ştiinţei nu a putut revendica bioetica
doar pentru ea, noua ştiinţă a fost împărţită în mai multe categorii:
- etica teoretică: odată definită noua ştiinţă, a venit
rândul filozofilor şi a teologilor să îi confere
fundamentele teoretice;
- etica clinică: se referă la practica îngrijirii
bolnavului; rolul principal în delimitarea eticii clinice

1
 TEHNICI EXPERIMENTALE ŞI BIOETICĂ

revine atât medicilor cât şi pacienţilor (de exemplu

decizia de a întrerupe aparatele de respiraţie
artificială unui pacient irecuperabil);
- etica reglatoare (metodologică): se referă la
stabilirea standardelor unei manopere medicale,
focalizându-se nu atât asupra cazului în sine cât
asupra metodei de lucru (de exemplu criteriile de
definire ale decesului pacientului);
- bioeticile culturale: corelează bioetica cu contextul
social, ideologic,istoric şi cultural; efortul
interpretativ este făcut de istorici, de specialiştii în
ştiinţele sociale etc. (de exemplu evaluează
oportunitatea implementării unor norme vest-
europene în estul Europei).

5.2. Utilizarea băncilor de ADN în scopul cercetării şi

pentru stabilirea profilului genetic

Posibilitatea identificării unei persoane pornind de la ADN-

ul său a apărut încă din 1985. Cercetările efectuate pe această
temă s-au dovedit a fi deosebit de fructuoase, rezultatele obţinute
fiind imediat preluate de medicina legală şi criminalişti. Pentru
prima dată apărea posibilitatea identificării unei persoane cu
acurateţe, pornind de la o cât de mică celulă deţinătoare de ADN.
Pasul următor a constat în crearea unor bănci de ADN în care să
fie depozitate mostre ale celor mai periculoşi infractori, în vederea
depistării rapide a autorilor unor fapte reprobabile ulterioare.
Metoda s-a extins la membri forţelor militare, la identificarea
copiilor răpiţi şi la trasarea liniilor familiale de-a lungul mai multor
generaţii. Mai apoi a apărut ideea de a crea bănci de ADN pentru
toţi cetăţenii, în vederea creşterii siguranţei publice şi a lor
personale. Dar această măsură s-a dovedit a fi discutabilă din
punctul de vedere al bioeticii.

Anterior acestei metode se utiliza fotografierea sau

prelevarea amprentelor digitale pentru a identifica o persoană. Şi
atunci de ce a fost necesară reacţia opiniei publice faţă de această
nouă metodă de identificare? Răspunsul este simplu: pentru că,
pentru prima dată, se foloseau fragmente din însăşi corpul
persoanei. Or, din punct de vedere etic, fiecare celulă a corpului
nostru ne aparţine în totalitate. Mai mult decât atât, progresul
tehnicilor de investigare a ADN-ului permiteau obţinerea unei
întregi serii de informaţii legate de proprietarul celulelor astfel
încât, aceste informaţii, divulgate neintenţionat sau cu rea credinţă
puteau aduce atingere libertăţilor civile ale persoanei în cauză. Ca
un exerciţiu logic nu e greu de imaginat ce ar fi putut face politica
rasială a unui Adolf Hitler dacă s-ar fi aflat în posesia unor astfel
de informaţii.

2
 TEHNICI EXPERIMENTALE ŞI BIOETICĂ

Mediile guvernamentale au prezentat reacţia opiniei publice

drept una cel puţin exagerată, dacă nu chiar paranoică. Nu a fost
deloc aşa, opinia publică considerând că este mai bine să prevezi
orice „derapaj” posibil; experienţa istorică a secolului trecut a
arătat că orice este posibil.

Contextul actual de după septembrie 2001 face ca

dezbaterea să fie tot mai aprinsă. Pe de o parte se situează
mediile guvernamentale care solicită crearea unei baze de date
pentru toţi cetăţenii în vederea ameliorării siguranţei publice, iar de
cealaltă parte un segment al opiniei publice care susţine că o
astfel de abordare restrânge semnificativ gradul de libertate al
individului.

O altă dezbatere legată de stabilirea profilului genetic se

referă la oportunitatea utilizării analizei alelelor specifice
populaţionale (PSA). Această analiză permite afilierea, cu maximă
acurateţe, a individului la un grup etnic. Oponenţii acestei metode
se tem că ea ar putea reprezenta argumentul ştiinţific pentru
viitoare politici sau atitudini de discriminare rasială. Încadrarea
indivizilor în rase s-ar putea face de acum pe baze ştiinţifice,
generând potenţiale delimitări biologice între acestea. Astfel,
rasele ar fi transformate din construcţii sociale, aşa cum sunt
privite acum, în entităţi biologice separabile.

5.3. Embrionul şi fetusul

Între momentul naşterii şi cel al morţii nu există nici o

dispută legată de calitatea de fiinţă umană a persoanei în cauză.
De-a lungul acestei perioade individul este protejat de ceea ce
numim drepturile inalienabile ale omului. Dar din ce moment o
fiinţă poate fi considerată ca beneficiară acestor drepturi?. În acest
caz disputa bioetică e departe de a fi lămurită.

Din momentul fertilizării ovulului de către spermatozoid şi

până în momentul naşterii evoluţia ontogenetică parcurge mai
multe etape. Fertilizarea şi naşterea definesc începutul şi sfârşitul
unei perioade numită prenatală, care include două stadii,
embrionar şi fetal.

Fertilizarea este momentul în care cei doi gameţi, având

fiecare câte o zestre haploidă de cromozomi, se întâlnesc formând
zigotul cu un genom diploid. Zigotul se divide apoi de câteva ori,
formând blastocistul; masa celulară internă a blastocistului
contribuie la formarea embrionului. Aceste celule trec prin câteva
stadii de diferenţiere formând epiblastul embrionar, precursorul
individului uman. Embrionul trece prin faza de gastrulaţie,
esenţială, pentru că acum se formează cele trei foiţe embrionare:
ectodermul, mezodermul şi endodermul. Din acestea se vor forma,

3
 TEHNICI EXPERIMENTALE ŞI BIOETICĂ

în perioada de organogeneză, ţesuturile specifice şi organele

primordiale. La sfârşitul perioadei embrionare majoritatea
organelor sunt definite, cel puţin într-o formă rudimentară.
Perioada fetală se caracterizează prin diferenţierea şi creşterea
spectaculoasă a organelor formate anterior. În ultima parte a
perioadei fetale sistemul nervos parcurge o fază de stabilire
accelerată a sinapselor şi de maturaţie a creierului, proces care se
continuă şi după naştere. În mod convenţional se consideră că în
primele 8 săptămâni de sarcină produsul de concepţie se numeşte
embrion, iar mai apoi făt. Cu toate acestea păreri mai recente
susţin că termenul de embrion ar trebui limitat doar la stadiile cele
mai incipiente ale gestaţiei, adică doar până la implantarea în uter.
Această opinie a fost adoptată de legislaţia Statelor Unite care
definesc fătul drept produsul de concepţie de la implantare şi până
la naştere.

Deseori discuţia legată de momentul în care un embrion

sau un făt trebuie asimilat unei fiinţe umane are la bază nu atât
etica în sine cât mai degrabă o interpretare diferită dată biologiei.
Aceiaşi observaţie o vom face şi la discuţiile legate de clonare
terapeutică, avort sau fertilizare in vitro.

Complexitatea caracterului acestei probleme necesită

utilizarea unor noţiuni complexe cum ar fi: unitate, individualitate,
potenţialitate şi continuitate. De fapt dilema etică este de a stabili
în ce moment individului uman este înzestrat cu valoare etică şi,
respectiv, cu drepturile care decurg din această valorizare.

Trecând în revistă tendinţele principale de dezbatere se

conturează trei concepte diferite asupra individualităţii:
- individualitatea genomică stabilită în timpul
fertilizării;
- individualitatea numerică atunci când embrionul nu
mai poate fi confundat;
- individualitatea self-ului susţinută de prezenţa unui
sistem nervos central funcţional.

Este necesară o succintă clarificare a termenilor cu care

operăm în cazul unei discuţii despre embrion ca subiect de
cercetare. În primul rând trebuie specificat faptul că embrionul ca
subiect de cercetare este un embrion produs de obicei prin
fertilizare in vitro, dar şi prin alte tehnici.

Există mai multe denumiri care se utilizează pentru a defini

acest embrion:
- preembrion;
- embrion preimplantaţional;
- embrion ex utero;
- embrion precoce.

4
 TEHNICI EXPERIMENTALE ŞI BIOETICĂ

Evoluţia ideilor bioetice legate de embrionul

preimplantaţional ca subiect de cerectare ştiinţifică, precum şi
asupra fertilizării in vitro au parcurs mai multe etape:
- oportunitatea fertilizării in vitro: când aceasta este
necesară din punct de vedere medical;
- care este durata de timp în care un embrion poate
fi păstrat (SUA maximum 14 zile, Marea Britanie,
mai mult de 14 zile în anumite condiţii foarte clar
specificate);
- metodele tehnice prin care se poate efectua
fertilizarea in vitro;
- interzicerea cercetărilor care ar putea afecta
embrionul şi a-l face nepotrivit pentru implantare;
- în ce măsură embrionul preimplantaţional poate fi
considerat o fiinţă umană beneficiară a drepturilor
omului care rezultă din această calitate;
- ce categorie de cercetări ştiinţifice au utilitate
publică deci pot beneficia de fonduri de finanţare
publice. Legat de acest aspect, una din sursele de
îngrijorare rezidă în exceptarea studiilor finanţate
din fonduri private de la o serie de reglementări
etice.

Studiile efectuate pe celule stem s-au dovedit a fi deosebit

de atractive din punct de vedere ştiinţific, datorită capacităţii lor de
a se diferenţia si de a deveni, virtual, orice parte a corpului în care
sunt introduse; ele par de asemenea capabile să regenereze liniile
tisulare şi să „repare” un organ afectat.

Controversele etice legate de aceste proceduri nu au

întârziat să apară. În primul rând s-a pus problema sursei de
obţinere a acestor celule stem. În prezent astfel de celule sunt
obţinute din cordonul ombilical, ţesuturi fetale şi embrionare şi de
la adulţi. Cele mai bune celule stem utilizate în practica medicală
sunt cele obţinute de la embrioni şi fetuşi. Dacă ele sunt prelevate
de la fetuşi avortaţi nu există nici o controversă etică. Se pune
însă întrebarea asupra moralităţii producerii unor embrioni doar
pentru colectarea de celule stem. Şi este firesc să ne punem
această întrebare pentru că acei fetuşi ar putea deveni , în alte
condiţii, fiinţe umane în adevăratul sens al expresiei.

O altă problemă etică ridicată este cea a consimţământului

liber exprimat, atât al donorului cât şi al primitorului. Pentru că
donorul, în cazul de faţă embrionul, e greu de imaginat că îşi va da
acceptul, se pune problema cine va consimţi în locul său. Şi
aceasta pentru că acceptul mamei e lipsit de relevanţă. Ne
întoarcem aici la problema primară: din ce moment produsul de
concepţie poate fi considerat cu adevărat o fiinţă umană care
beneficiază de drepturile omului?

5
 TEHNICI EXPERIMENTALE ŞI BIOETICĂ

Controversa etică părea a fi rezolvată punând problema în

termenii de avantaje-dezavantaje. În favoarea avantajelor ar putea
pleda terapiile cu ajutorul celulelor stem, uneori cu rezultate
spectaculoase; diabetul, bolile cardio-vasculare sau maladia
Parkinson ar fi doar câteva din afecţiunile al caror tratament
beneficiază de progresele pe acestă linie. Dar, încă odată revine
obsesiva întrebare: dar din acel embrion nu s-ar fi putut dezvolta o
fiinţă umană?
Departe de a se termina, disputa bioetică ia amploare pe
măsura evoluţiei cercetării ştiinţifice. Noi şi noi date se
acumulează legat de acest subiect, solicitând aprofundarea
analizei morale a problemei.

5.4. Clonarea

Clonarea poate fi definită ca transferarea nucleului unei

celule într-o altă celulă, care, din punct de vedere tehnic este un
ovocit. În acest fel va rezulta o celulă genetic identică cu cea care
a donat nucleul; altfel spus clonarea s-ar putea defini prin crearea
unei copii genetic identice. Este demn de menţionat faptul că, prin
însăşi definiţia şi modalităţile sale tehnice, clonarea este o
reproducere asexuată.

Studiile referitoare la posibilitatea clonării au început cu mai

mulţi ani în urmă, dar succesul (mai degrabă mediatic) obţinut în
1997 de Ian Wilmut şi colegii săi prin crearea unei oi clonate
(celebra Dolly) a făcut ca numărul cercetărilor de profil să crească
foarte mult.

Din punct de vedere strict tehnic clonarea nu mai prezintă

dificultăţi notabile pentru specialiştii în domeniu. Pentru bioeticieni
ea se dovedeşte însă o problemă spinoasă. Controversa iscată ar
putea fi rezumată într-o singură întrebare „Avem dreptul de a ne
juca de-a Dumnezeu?”

Una dintre primele dispute a fost generată de credinţele

religioase care susţin că doar Dumnezeu este cel care crează
viaţa. Interferând cu acest proces, specia umană îşi arogă o
calitate care, din punct de vedere religios, nu îi aparţine. Deşi este,
aparent, o concepţie pur religioasă, o analiză mai atentă a temei
relevă o complexitate care depăşeşte acest cadru de dezbatere.
Într-adevăr, apariţia unei noi fiinţe umane este un act de creaţie;
tehnicile de clonare îl transformă într-un act de producţie. Când
creem nu ştim cu exactitate care va fi rezultatul procesului,
păstrând individualitatea şi unicitatea fiinţei umane; când
producem, cunoaştem de la bun început care vor fi parametri
produsului.

6
 TEHNICI EXPERIMENTALE ŞI BIOETICĂ

O altă problemă etică ridicată de specialişti rezidă în faptul

că producerea de fiinţe umane prin clonare face ca oamenii de
ştiinţă să acţioneze contra naturii. Şi aceasta pentru că, după cum
am arătat anterior, clonarea este o metodă de reproducere
asexuată, în timp ce specia umană se reproduce sexuat.

Oare generarea de produse umane având anumite

caracteristici bine stabilite de producător va fi benefică pentru
generaţiile următoare? Aceasta este o altă întrebare pe care şi-au
mai pus-o specialiştii. Am putea replica faptul că avem suficientă
înţelepciune pentru a da un răspuns pozitiv; dar este oare aşa?
Sau este din nou vorba de aroganţa noastră (am putea spune
caracteristică speciei) , care ne împiedică să întrevedem aspectele
negative?

Posibilitatea apariţiei unui exemplar identic i-a făcut pe

criticii clonării să mai ridice încă o problemă, şi anume pe cea a
unicităţii. Ei susţin că fiecare fiinţă umană are un drept inalienabil
la unicitatea propriei persoane. Această obiecţie a fost
contracarată cu analiza situaţiei gemenilor la care asemănarea
este mai mare decât în cazul clonelor. Argumentaţia se bazează
pe similaritatea ADN-ului mitocondrial din cazul gemenilor, pe
când la clone acesta diferă (să nu uităm, s-a înlocuit doar nucleul,
nu şi mitocondriile).

Conex cu această temă a mai apărut una, generată de

credinţele religioase: absenţa sufletului în organismul clonat. Într-
adevăr, conform dogmelor religioase, suflet au doar fiinţele umane
create de Dumnezeu, nu şi cele produse de alte fiinţe umane. De
cealaltă parte a baricadei se argumentează că toate fiinţele umane
sunt dotate cu suflet, indiferent de metoda prin care ajung la viaţă
(toate sunt „făpturile lui Dumnezeu”)

5.5. Bioetica transplantului de organe, ţesuturi şi celule

5.5.1. Transplantul de organe, ţesuturi şi celule

Transplantul de organe este o metodă terapeutică necesară

atunci când, prin terapiile convenţionale, un organ bolnav sau
disfuncţional nu mai poate fi readus la starea iniţială. În această
situaţie este necesară înlocuirea sa cu un organ sănătos. În
prezent sunt mai multe organe cărora li se adresează tehnica:
rinichi, cord, ficat, plămâni, pancreas etc.

Primul transplant reuşit al unui rinichi de la un individ uman

la altul s-a realizat în 1954, când medicul Joseph Murray din
Boston a reuşit să facă un transplant renal între doi gemeni. A fost

7
 TEHNICI EXPERIMENTALE ŞI BIOETICĂ

punctul de plecare a unei metode terapeutice de succes,

salvatoare a mai multor mii de vieţi omeneşti până în prezent.

Există mai multe tipuri de grefe (organe transplantate) în

funcţie de sursa din care provin:

- isogrefe, atunci când provin de la gemeni identici ;

- allogrefe, când organul transplantat este prelevat

de la un donor genetic neidentic;

- autogrefe, când donorul şi primitorul este una şi

aceeaşi persoană (de exemplu în cazul celor cu
arsuri pe suprafeţe întinse se pot preleva porţiuni
de epidermă din alte părţi ale corpului, indemne);

- xenogrefe, când donorul nu este o fiinţă umană

(de exemplu când se transplantează unui om un
ficat de porc).

Organul transplantat fiind străin organismului acceptor

(non-self) sistemul imunitar încearcă să elimine intrusul apărând
astfel fenomenul de rejet. Probabil că succesul primului transplant
de rinichi, când acest fenomen era de abia intuit, s-a datorat
faptului că transferul a avut loc între doi gemeni identici; ţesuturile
având un grad mare de similaritate implicit rejetul a fost minim
dacă nu chiar absent.

Controversele etice legate de această abordare medicale

sunt deosebit de interesante.

Una dintre abordări se referă la donator. Pentru a putea fi

utilizate în tehnicile de transplant, organele de interes trebuie
prelevate în primele minute după decesul donorului. Altfel,
încetarea funcţiilor vitale şi implicita întrerupere a fluxului sangvin
vor deteriora iremediabil organul în cauză. Astfel s-a pus problema
definirii morţii din punct de vedere medical. În mod tradiţional
moartea se declara pe criterii cardiovasculare: încetarea activităţii
cardiace şi oprirea respiraţiei. Progresul tehnologic a făcut însă
posibilă menţinerea funcţiilor respiratorie şi circulatorie ale corpului
chiar şi după moarte. A apărut astfel necesitatea redefinirii morţii
pacientului după noi criterii de evaluare. Astfel, în 1968, o echipă
formată din medici, avocaţi, filozofi şi teologi au elaborat criteriile
necesare pentru a defini moartea cerebrală. Aceste criterii sunt
deosebit de drastice, moartea cerebrală fiind declarată doar după
efectuarea unei serii de teste şi evaluări: existenţa comei profunde
ireversibile, absenţa reflexelor, absenţa răspunsului la durere,
incapacitatea respiraţiei neasistate etc. Toate aceste eforturi au
făcut posibilă păstrarea organelor într-o stare bună chiar şi după
moartea pacientului, pentru a fi ulterior transplantate.

8
 TEHNICI EXPERIMENTALE ŞI BIOETICĂ

Cauza morţii este şi ea luată în discuţie. Sunt preferate

organele prelevate de la donatorii care au decedat ca urmare a
unui traumatism cranian sau a unui accident vascular cerebral. Se
subînţelege că cei care au decedat ca urmare a unor boli
infecţioase (cum ar fi de exemplu infecţia cu virusul
imunodeficienţei umane – HIV- sau al hepatitei), care au suferit de
diabet, cancer, etc nu se vor califica în calitate de donori.
Hipertensiunea arterială şi diabetul, alături de o mulţime de alte
afecţiuni generale, pot afecta calitatea organelor sau ţesuturilor,
făcându-le inadecvate pentru transplant.

Vârsta donatorului a fost şi ea evaluată. În epoca de

pionierat a metodei s-a considerat că doar organele prelevate de
la pacienţii tineri pot fi potrivite pentru transplant; ameliorarea
continuă a tehnicilor a ridicat progresiv vârsta donatorului.

O altă problemă care suscită îngrijorare este cea a

donatorului viu de organe (rinichi sau o porţiune de ficat). După
cum se ştie, organismul uman prezintă doi rinichi, unul singur fiind
totuşi suficient pentru supravieţuire; cu alte cuvinte omul îşi poate
dona un rinichi menţinându-şi intacte funcţiile vitale. Cu toate
aceste se ridică unele probleme etice. Intervenţia chirurgicală
pentru prelevarea rinichiului, deşi minim invazivă prezintă o serie
de riscuri. Statisticile sugereaza că riscul ca un donator de rinichi
să decedeze ca urmare a manoperei de donare este de 3 la
10000. Specialiştii estimează că este o rată acceptabilă pentru ca
aceste manopere să continue să fi făcute . În cazul donării unui
segment de ficat rata creşte de peste 10 ori, rămânând totuşi
acceptabilă.

Modalitatea de recoltare şi stocare a organelor susceptibile

de a fi transplantate este de asemenea subiect de interes etic.
Donarea oganelor şi a ţesuturilor trebuie să fie un act voluntar,
fără o compensare materială; este interzisă prin legislaţia mai
multor state comercializarea cu scop pecuniar a acestora. Din
punct de vedere etic, donarea de organe trebuie să derive din
dorinţa de a ajuta un semen aflat în suferinţă. Astfel, drama
personală trăită ca urmare a morţii (de obicei subite) a unui
apropiat poate avea o latură pozitivă, prin salvarea vieţii altor fiinţe
umane. În acelaşi mod se pune problema în cazul prelevării de
organe de la persoane decedate: acordul familiei trebuie
fundamentat pe dorinţa acesteia de a ajuta, cu organele
decedatului, salvarea vieţii altor persoane. Consimţământul expres
al familiei este obligatoriu în legislaţia anumitor state; în altele
însă, prelevarea se poate face şi pe baza simplei prezumţii a
consimţământului familiei. Argumentul adus de legiuitori în
favoarea ultimei proceduri are la baza întârzierea prelevării dacă
este necesar consimţământul expres, întârziere care poate
degrada organul în discuţie până la a-l face inutil pentru
transplant.

9
 TEHNICI EXPERIMENTALE ŞI BIOETICĂ

5.5.2. Xenotransplantul

O atenţie deosebită a acordat bioetica xenotransplantului,

reprezentat de posibilitatea prelevării de ţesuturi sau organe de la
o altă specie decât cea umană. Metoda a apărut şi s-a dezvoltat
pe fondul deficitului de organe, celule şi ţesuturi umane în raport
cu cererea. Astăzi realizarea xenotransplantelor este o metodă
experimentală; cu toate acestea rezultatele sunt încurajatoare.
Probabil că în viitorul apropiat ea va deveni o tehnică atractivă din
punct de vedere medical.

Primele încercări de a transplanta organe (cum ar fi rinichii

unor primate sau ficat de porc) non-umane la indivizi umani s-au
soldat cu eşec. Şi aceasta din cauza fenomenului de rejet
hiperacut (respingerea organelor străine), în ciuda masivei terapii
imunosupresoare administrate. În mod normal, în cazul
allotransplantului (cu organe provenite de la un donor uman
neidentic genetic) apare fenomenul de rejet acut. Răspunsul
imunitar în cazul xenotransplantului este mult mai puternic, dată
fiind diferenţa dintre specii; trombii circulanţi care apar fac ca
organul transplantat să moară în câteva minute. Chiar şi în situaţia
în care acest fenomen ar fi rezolvat, se pune problema barierelor
fiziologice şi fiziopatologice dintre specii. Astfel, în cazul ficatului,
acesta nu este doar un organ de detoxifiere şi de stocare; el are şi
rolul de a sintetiza o serie de molecule esenţiale pentru viaţă. În
acest context, este improbabil ca un ficat de porc să fie capabil să
susţină viaţa unei fiinţe umane.

Cea mai mare îngrijorare a suscitat-o posibilitatea apariţiei

unor infecţii provenite de la donor, infecţii cu care specia umană
nu este obişnuită. Preocuparea este accentuată şi de posibilitatea
ca maladia să nu rămână cantonată la individul uman primitor al
xenotransplantului, ci să se transmită şi altor fiinţe umane.
Perspectiva poate deveni dramatică în cazul agenţilor patogeni
care rămân clinic nedetestabili o lungă perioadă de timp în ceea
ce se numeşte stadiul de fereastră imunologică. Timpul prelungit
de la inoculare până la depistare ar putea genera o ameninţare
epidemică, cu consecinţe greu de calculat.

S-ar putea replica acestei îngrijorări cu argumentul că

deosebirile de specie fac aproape imposibilă o astfel de evoluţie.
Dar să nu uităm că, pentru a diminua fenomenele de rejet, cei mai
adecvaţi donori de organe sunt tocmai reprezentanţii speciilor
înrudite cu cea umană. Este deci logic să presupunem că şi
agenţii lor patogeni sunt cei mai susceptibili de a contamina specia
noastră.

Este suficient să aducem în discuţie originea infecţiei cu

virusul imunodeficienţei umane - HIV -, care a fost depistat la
primate ;mult timp omul nu a fost o gazdă predilectă pentru virus,

10
 TEHNICI EXPERIMENTALE ŞI BIOETICĂ

dar , din motive care nu sunt pe deplin elucidate, a suferit o

modificare care l-a determinat să infecteze şi reprezentanţii
speciei umane. Gripa aviară este un alt exemplu binecunoscut; şi
aici vorbim de o specie îndepărtată genetic de specia noastră.
Virusul responsabil de această maladie până nu de mult specifică
păsărilor , a suferit recent o transformare care l-a făcut apt să
contamineze fiinţele umane. În general se consideră că agenţii
patogeni capabili să declanşeze infecţii cu o perioadă îndelungată
de latenţă sunt de tipul retrovirusurilor endogene, care sunt parte a
materialului genetic uman, primatelor non-umane, porcilor,
şoarecilor; este posibil să se regăsească în toate animalele.

Rezolvarea acestei îngrijorări legitime ar putea fi obţinută

printr-o supraveghere epidemiologică şi o monitorizare atentă a
pacientului după efectuarea manoperelor de transplant. Dar, din
cauza aspectelor menţionate în paragraful anterior, această
supraveghere ar trebui să fie de lungă durată şi deosebit de
invazivă în ceea ce priveşte viaţa privată a pacientului; aceasta
situaţie ridică alte controverse etice. Unii merg până acolo încât să
solicite acordul ambilor parteneri pentru efectuarea
xenotransplantului, alături de un acord pentru a evita procreerea
după xenotransplant.

O problemă deosebită de etică a xenotransplantului este

ridicată de reacţia psihologică a pacientului în faţa unui astfel de
tratament. Introducerea unui non-self atât de categoric cum este
un organ de la o alta specie poate declanşa o reacţie emoţională
negativă deosebit de puternică La baza formării ei stau atât
concepte culturale şi sociale, cât mai ales cele religioase. De
exemplu, o serie de dogme teologice aparţinând unor religii variate
(cum ar fi islamul sau iudaismul) consideră porcul drept un animal
impur din punct de vedere ritual; este uşor de imaginat reacţia
unui pacient de o astfel de credinţă în faţa perspectivei unui
transplant de ficat aparţinând unui reprezentant al suinelor.
Informarea deplină a pacientului despre toate etapele şi
procedurile care vor fi efectuate poate reduce un astfel de stres.

Specia umană nutreşte un ataşament emoţional

semnificativ mai mare pentru primatele non-umane decât faţă de
alte specii. Este de înţeles, ele reprezentând din punct de vedere
genetic, „verişoarele”noastre. Utilizarea de organe, ţesuturi sau
celule de la „un membru al familiei” se poate constitui ca o practică
inacceptabilă pentru mulţi dintre noi. Şi la aceasta se mai adaugă
faptul că, oricum, multe dintre ele sunt specii pe cale de dispariţie.
Rezultatul acestei dezbateri s-a concretizat în dorinţa realizării
unui consens de a elimina primatele non-umane de pe lista
donorilor de organe pentru xenotransplant.

Deseori, pentru a face materialul prelevat apt pentru

xenotransplant, asupra lui trebuie efectuate anumite modificări
genetice. Manipularea genomului speciei respective pentru a

11
 TEHNICI EXPERIMENTALE ŞI BIOETICĂ

introduce gene umane poate fi considerată drept o practică

discutabilă din punctul de vedere al bioeticii.

Nu în ultimul rând se pune problema costurilor unor astfel

de terapii. Şi aici nu este vorba doar de bugetul terapiei în sine, ci
ale cercetării, obţinerii materialelor pentru xenotransplant etc.
Costurile se dovedesc a fi atât de mari încât probabil că de
rezultatul practic al acestor cercetări nu se vor bucura decât puţini
indivizi. Se pune atunci problema dacă nu ar fi mai etică
realocarea acestor fonduri spre cercetarea acelor maladii care
afectează un număr mult mai mare de pacienţi, spre acele direcţii
de cercetare de ale căror rezultate va putea beneficia un număr
mai mare de bolnavi. Spre exemplu o rezolvare a problemei
diabetului va însănătoşi un număr foarte mare de pacienţi cu
costuri mult mai mici. Terapia imunosupresoare necesară pentru a
diminua fenomenul de rejet este, de asemenea, atât de
costisitoare încât se pune problema rentabilităţii economice a
acestor variante terapeutice.

Teste de verificare

1. De câte tipuri este etica?

2. Care ar putea fi dezavantajele creerii unor bănci de

ADN?

3. De câte tipuri sunt grefele?

4. Cum se defineşte xenotransplantul?

12