TEHNICI EXPERIMENTALE ŞI BIOETICĂ

7. Statusul animalului, perspective etice.

Bioetica veterinară

7.1. Perspective etice asupra tratamentului şi

statutului animalelor

De-a lungul anilor, etica comportamentală şi raportul ei cu

statutul animalelor sunt, poate, printre cele mai discutate (şi
disputate) subiecte. Este uimitor să observăm câte poziţii,
adeseori contradictorii, au fost afirmate în cursul dezbaterilor pe
această temă. De fapt, subiectul central al disputei se referă la
limitele libertăţilor comportamentale umane în raport cu speciile
non-umane. Paleta abordărilor porneşte de la fiinţa non-umană
incapabilă de a perecepe durerea sau plăcerea , o fiinţă asimilată
de fapt unei maşini, şi merge până la considerarea animalului
drept o entitate având aproape aceleaşi drepturi cu cele ale
omului. O trecere în revistă a principalelor tendinţe conturează de
fapt doar trei abordări majore: aboliţionism, reformism şi status-
quo:

1. Aboliţionismul pledează în favoarea suprimării totale a

comportamentelor umane în raport cu fiinţele non-umane, cum ar
fi obţinerea de hrană sau utilizarea lor în cercetare.

2. Reformismul acceptă necesitatea unor astfel de practici,

militând însă pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale
animalelor (de exemplu prin mărirea cuştilor animalelor utilizate în
cercetare).

3. Susţinătorii status-quo-ului, contrar celor afirmate de

aboliţionişti, recunosc necesitatea practicilor comportamentale
umane în raport cu animalele, şi contrar reformiştilor, refuză orice
îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă ale fiinţelor non-umane.

Partizanii fiecărei opţiuni filozofice aduc argumente

pertinente în sprijinul tezei susţinute, argumentele fiind de ordin
moral, religios, economic etc.
În această perioadă se pare că opţiunea reformistă este
cea mai apreciată. Dovadă sunt iniţiativele legislative la nivel
mondial legate de protecţia animalelor. Cu toate acestea
dezbaterea , atât publică cât şi cea a specialiştilor pe marginea
acestui subiect continuă; viitorul va arăta care dintre aceste trei
opţiuni majore va preemina.

1
 TEHNICI EXPERIMENTALE ŞI BIOETICĂ

7.2. Vegetarianismul

Percepţia opiniei publice în faţa acestei dezbateri legate de

comportamentul uman faţă de animale este într-o bună măsură în
favoarea acestora din urmă. Una dintre consecinţele acestei
opţiuni a fost apariţia vegetarianismului, cu toate variantele sale.
Dacă în deceniul cinci al secolului trecut opinia medicală
unanimă considera aportul de proteine animale drept esenţială
pentru sanătatea umană, cercetări efectuate ulterior au
demonstrat de o manieră convingătoare potenţialul nociv al
acestora. Corelat cu creşterea interesului pentru statutul
animalelor, acest fapt a determinat apariţia vegetarianismului, a
refuzului de a consuma hrană de provenienţă animală.
Vegetarianismul nu are doar o componentă de nutriţie, el nu se
rezumă doar la a renunţa la hrana animală în favoarea sănătăţii;
componenta etică rezidă din dorinţa de a se evita exploatarea
animalelor în scopul obţinerii hranei. Forme extreme ale
vegetarianismului refuză chiar şi consumul de miere, pentru că
aceasta s-ar obţine prin exploatarea albinelor.

7.3. Animalele de companie şi grădinile

zologice

Dezbaterea referitoare la morala comportamentului uman

faţă de fiinţele non-umane continuă şi în ceea ce priveşte
animalele de companie. Acest termen defineşte animalele îngrijite
de oameni pentru confortul lor propriu; altfel spus în calitate de
companioni din afara propriei specii. Deţinerea unor astfel de
animale este un obicei străvechi, animalele de companie stând
alături de om în drumul acestuia spre civilizaţie.

Avantajele deţinerii unor astfel de animale pentru

deţinătorul uman sunt atât de ordin fiziologic (scăderea tensiunii
arteriale, scăderea incidenţei atacurilor cardiace, diminuarea
anxietăţii şi a depresei etc), cât şi psihologice (creşterea
respectului de sine, sporirea securităţii emoţionale etc). Cu toate
acestea mulţi autori pun sub semnul îndoielii aceste avantaje,
cosiderându-le mai degrabă anecdotice; ei argumentează acest
punct de vedere prin absenţa unor studii exhaustive relativ la
acest subiect.

Avantajele pe care animalele de companie le aduc

societăţii umane derivă din creşterea eficienţei tratamentelor
pentru anumite boli în prezenţa acestor animale. Astfel de date
sunt bine documentate ştiinţific; sunt citate ameliorări semnificative
ale statusului pacientului cu schizofrenie cronică, ale persoanelor
infectate cu virusul imuno-deficienţei umane (HIV) sau a celor care
suferă de sindromul imuno-deficienţei umane (SIDA). În afecţiunile

2
 TEHNICI EXPERIMENTALE ŞI BIOETICĂ

menţionate mai sus, terapia medicamentoasă asistată de animale

de companie a avut rezultate semnificativ mai bune decât cele
obţinute în absenţa acestora. Totodată au fost emise ipoteze
pertinente despre beneficiile persoanelor vârstnice şi singure.

Avantajele pe care le are animalul de companie din acest

parteneriat sunt foarte greu de cuantificat. Ele depind de modul în
care deţinătorul uman înţelege să-i asigure necesarul fiziologic
(hrană, apă, condiţii de viaţă) şi cel afectiv.

Dezavantajele deţinerii de animale de companie au suscitat

şi ele vii polemici printre cei care analizează fenomenul. Acestea
sunt atât de ordin etic, cât şi economic. Se reproşează astfel
deţinătorilor de animale enormele resurse irosite pentru creştere
acestora, resurse care pot fi canalizate spre alte domenii. Se
estimează că piaţa animalelor de companie se cifrează la mai
multe miliarde de dolari pe an, în timp ce în zonele defavorizate
ale planetei sunt oameni care trăiesc cu echivalentul câtorva dolari
pe lună. Mai sunt de asemenea incriminate: posibilitatea abuzului
deţinătorului uman în raport cu animalul de companie, bolile care
pot fi transmise prin contactul cu un animal bolnav, creşterea
animalelor agresive şi periculoase în scopuri comerciale etc.

Pe lângă aceste teme în discuţie mai există una care,

probabil, le cuprinde pe toate celelalte: este moral sau nu de a
avea un animal de companie? Dezbaterea continuă.

Un alt aspect legat de comportamentul uman fată de

animale care trebuie supus dezbaterii etice este cel al oportunităţii
existenţei grădinilor zoologice şi a altor forme de deţinere în
captivitate a animalelor sălbatice. La fel ca în cazurile precedente
şi în aceste situaţii există argumente pro şi contra.

De fapt această dispută are la bază o singură întrebare:

este etic sau nu să ţinem animalele sălbatice în captivitate? Legat
de aceste aspecte predomină argumentele contra legitimităţii
ţinerii animalelor sălbatice în captivitate. Este rezonabil să
presupunem că, în afara mediului lor natural, animalele nu pot
avea o stare de bine comparabilă cu cea pe care ar avea-o dacă
ar trăi în libertate. Cu toate eforturile grădinilor zoologice de a imita
ambientul natural al animalelor în cauză, rezultatele sunt departe
de aşteptări. Îndepărtarea animalelor de habitatul propriu, de
reţeaua socială caracteristică fiecărei specii nu poate fi benefică
pentru animal. Mai mult decât atât, se poate aduce argumentul că,
în captivitate, animalele nu mai au libertatea de a-şi trăi propria lor
viaţă.

Apărătorii existenţei grădinilor zoologice aduc şi ei o serie

de argumente. Unul dintre ele ar fi divertismentul care reprezintă
de fapt şi scopul existenţei acestor instituţii. Cu toate acestea,
ţinerea în captivitate a unor animale sălbatice doar pentru a
genera divertisment este o explicaţie mai mult decât cinică,ea este

3
 TEHNICI EXPERIMENTALE ŞI BIOETICĂ

practic imorală. Un alt argument ar fi acela al conservării unor

specii care au probleme în mediul lor natural. Nici acest argument
nu este foarte pertinent, datele ştiinţifice arătând că rezultatele
obţinute în acest sens sunt mai degrabă modeste. De asemenea,
pretenţia de a păstra aceste animale în vederea unor experimente
ştiinţifice nu aduce avantaje apărătorilor grădinilor zoologice. S-a
mai adus în dezbatere şi rolul educativ al unor astfel de animale,
dar posibilităţile multiple de acumulare de informaţie existente
astăzi aruncă în derizoriu un astfel de argument.

7.4. Comportamentul uman faţă de animalele

de fermă

Creşterea tradiţională a animalelor presupunea o relaţie

aproape simbiotică a omului cu animalul de fermă. Asigurarea
unor condiţii bune de viaţă acestora din urmă garanta producţia de
hrană necesară supravieţuirii fermierului, O exprimare elocventă
asupra acestei situaţii spune: „Noi avem grijă de animale şi
animalele au grijă de noi”.

Astăzi tabloul s-a modificat în mod radical. Printre factorii

responsabili de această schimbare se pot enumera: creşterea
generală a populaţiei, scăderea cantitativă a forţei de muncă din
agricultură, necesitatea obţinerii unor profituri corespunzătoare din
creşterea animalelor în condiţiile menţinerii unor preţuri scăzute la
alimente etc.

Explozia industrializării din ultimele decenii a condus la

apariţia unor ferme de producţie caracterizate prin limitarea tot mai
marcată a spaţiilor destinate animalelor, terenurile rămase putând
fi astfel destinate altor scopuri. La aceasta a contribuit şi
dezvoltarea tratamentelor antibiotice fără de care animalele astfel
înghesuite ar fi fost decimate de epidemii. De asemeni
mecanizarea a tot mai multe manopere specifice a fost în măsură
să compenseze diminuarea forţei de muncă atrase în alte
sectoare economice.

Transformarea agriculturii din extensivă în intensivă

forţează animalele de fermă să trăiască într-un mediu cu care nu
sunt biologic adaptate. Dar aceasta presupune costuri ascunse
care impun o reevaluare a situaţiei. Chiar dacă aceste animale
sunt produse în condiţii de spaţiu restrâns, ele sunt genetic
programate la fel ca şi celelalte, pentru condiţii extensive. Stresul
generat de această contradicţie face ca pierderile de producţie să
fie semnificative, creând îngrijorare în rândul fermierilor avizaţi. Nu
sunt de neglijat nici problemele economice, legate de consumuri
mari de apă şi energie electrică, sau cele de mediu, cauzate de
dejecţii la care se adaugă şi eroziunea solului. O altă problemă
consecutivă consumului mare de antibiotice rezidă în posibilitatea

4
 TEHNICI EXPERIMENTALE ŞI BIOETICĂ

selectării unor tulpini patogene rezistente (în special Salmonella şi

Campylobacter), cu efecte negative asupra sănătăţii celor care
consumă astfel de produse.

Îngrijorarea produsă de aceste aspecte au determinat

guvernele unor state cum ar fi Marea Britanie, Danemarca,
Germania şi Elveţia să ia o serie de măsuri legislative pentru
ameliorarea condiţiilor de viaţă ale animalelor de fermă. Suedia se
găseşte în fruntea acestor naţiuni cu o legislaţie care tinde să
abolească acest tip de creştere a animalelor. Pe de altă parte
introducerea unor astfel de metode în ţările lumii a treia, ca o cale
spre o creştere economică rapidă, amplifică problemele existente
şi tinde să le exporte şi în aceste zone de pe glob.

7.5. Managementul vieţii sălbatice; specii periclitate şi

biodiversitate

În ultimii ani apare tot mai frecventă discuţia privind

necesitatea unui management al vieţii sălbatice. Aparent această
formulare este o contradicţie în termeni. De ce să fim obligaţi să
organizăm supravieţuirea unei părţi a biosferei care de milioane de
ani se descurcă fără intervenţia omului? Cu toate acestea evoluţia
speciei umane în ultima sută de ani şi-a pus o amprentă atât de
puternică asupra planetei încât managementul vieţii sălbatice a
devenit o obligaţie.

În cele 2,5 miliarde de ani care au trecut de la apariţia vieţii

pe Pământ, diversitatea speciilor nu a încetat să crească, astăzi
planeta cunoscând cea mai mare biodiversitate din toată istoria ei,
circa 10 milioane de specii. Evoluţia viului nu a fost însă lipsită de
sinusoide. În total, în această perioadă se estimează că au avut
loc cinci valuri majore de extincţie, legate de fenomene naturale
care nu au avut nimic de a face cu specia umană.

Astăzi, încă o dată trebuie să o spunem, lucrurile s-au

schimbat radical. Cauza o reprezintă înmulţirea indivizilor speciei
umane cu implicita extindere a habitatului necesar. Dispariţia
marilor prădători şi avantajele aduse de civilizaţie au făcut ca
specia umană să urce în vârful piramidei trofice, iar înmulţirea
membrilor ei să nu mai fie supusă regulilor naturale. Se adaugă
aici consecinţele acestei înmulţiri şi anume poluarea, irosirea
resurselor, vânătoarea şi pescuitul intensive. Echilibrul natural fiind
astfel rupt, suntem obligaţi să gestionăm ceea ce a mai rămas.
Biodiversităţii enorme din acest moment al evoluţiei vieţii i se
asociază şi o rată de extincţie pe măsură, probabil cea mai mare
din ultimele mii de ani, cauzată, spun specialiştii, de activităţile
umane.

5
 TEHNICI EXPERIMENTALE ŞI BIOETICĂ

Se estimează că din 1600 şi până în prezent numai pe

teritoriul Statelor Unite au dispărut circa 500 de specii sau
subspecii de animale şi păsări. Specialiştii susţin că o rată
naturală de extincţie ar fi dus la dispariţia a doar 10 specii. Cifrele
sunt relevante: probabil activitatea umană va cauza o extincţie
care o va egala, dacă nu chiar o va depăşi pe cea cauzată de
fenomenele geologice. Dacă trendul actual se menţine, în câteva
decenii ne vom confrunta cu dispariţia a 20% din speciile existente
în prezent.

Speciile apar, parcurg o evoluţie de obicei îndelungată în

timp după care dispar; şi specia umană va ajunge la un moment
dat la capătul liniei. Este un proces firesc în evoluţia vieţii.
Distrugerea antropogenică (cauzată de om) a speciilor este însă
mult mai periculoasă decât extincţia naturală. Este adevărat că,
de-a lungul a milioane de ani, multe specii au dispărut ca urmare a
unor fenomene de extincţie naturală. Cu toate acestea, extincţia a
fost însoţită de înlocuirea speciei ajunse la finalul filogenezei fie cu
o altă specie derivată din cea dispărută (mai bine pregătită pentru
supravieţuire), fie cu un competitor care a luat locul speciei
eliminate. Specialiştii au ajuns la concluzia că şi în situaţia în care
valul de extincţie s-a datorat unor catastrofe naturale (de exemplu
ciocnirea cu un asteroid), evoluţia naturală şi-a urmat cursul firesc,
înlocuind speciile dispărute. Extincţia antropogenică este însă
haotică; ea nu pune nimic în loc. Speciile ameninţate nu au timpul
necesar de a evolua pentru a face faţă noilor condiţii; ele dispar
pur şi simplu. Mai plastic spus, diferenţa dintre extincţia naturală şi
cea provocată de om este cea dintre moartea naturală şi crimă.

Dintre cauzele generate de factorul uman responsabile de

diminuarea biodiversităţii se pot enumera: pierderea habitatului,
vânătoarea, recoltarea faunei şi a florei, factorii poluanţi,
introducerea de specii exotice în arealul celor tradiţionale etc. În
ceea ce priveşte pierderea arealului, o îngrijorare deosebită o
suscită diminuarea şi dispariţia habitaturilor umede din dorinţa
extinderii zonelor propice agriculturii. Ecosistemele insulare
generează de asemenea îngrijorare, multe dintre ele având
caracter de unicat în ceea ce priveşte flora şi fauna locală;
activităţi tipic umane, cum ar fi turismul, pun în pericol fragilele
ecosisteme. Distrugerea, într-un ritm alarmant, a pădurilor
tropicale reduce arealul multor specii exotice; încă odată
economicul primează în raport cu ecologicul.

S-a pus întrebarea de ce este necesară sprijinirea

biodiversităţii? Chiar şi dezbaterile cele mai antropocentrice au
ajuns la concluzia că biodiversitatea trebuie menţinută. Expresii de
tipul „specii fără valoare”, întâlnite frecvent în astfel de discursuri
reflectă, în cel mai bun caz, o gravă eroare de percepţie. Sigur că
unele specii sunt, din punct de vedere economic, mai valoroase
decât altele; dar asta doar dacă le evaluăm strict din punct de
vedere economic. Beneficiile pe care o mare biodiversitate le

6
 TEHNICI EXPERIMENTALE ŞI BIOETICĂ

aduce speciei umane pot să transceadă economicul, ajungând în

alte sfere de interes. O serie de specii periclitate, unele de care
poate nici nu ştim, aduc beneficii substanţiale agriculturii, industriei
sau medicinei. Sunt de notorietate cazurile în care extracte din
anumite specii au adus avantaje medicale deosebite. De
asemenea nu trebuie uitat faptul că, deseori, specii pe care le
numim fără valoare asigură sănătatea ecosistemului, dispariţia lor
putând afecta speciile de importanţă economică. Altele ne sunt
utile pentru a descifra etapele evoluţiei vieţii reprezentând
elementele de legătură în acest lanţ neîntrerupt pe care nu l-am
elucidat încă total; dispariţia acestor specii ar afecta cunoaşterea
umană.

Chiar dacă privim biodiversitatea doar din punct de vedere

economic, nu trebuie să uităm că, spre deosebire de alte tipuri de
resurse (combustibili fosili, minereuri etc) ea se constituie ca o
resursă regenerabilă. Protecţia acordată acum speciilor periclitate
poate conduce la supravieţuirea speciei umane pe termen lung.

Salvarea tuturor speciilor ameninţate este o utopie;

consumul de resurse în vederea atingerii acestui scop este
prohibitiv. Acesta este motivul pentru care cei implicaţi în
protejarea vieţii sălbatice au propus iniţierea unui triaj al speciilor,
împărţindu-le în trei categorii:

- specii care evoluează spre extincţie indiferent de

intensitatea eforturile noastre de a le salva;

- specii care vor supravieţui şi fără un efort din

partea omului;

- specii care probabil vor evolua spre extincţie în

absenţa eforturilor noastre.

„Convenţia asupra diversităţii biologice” este cel mai

important document elaborat la nivel înalt pentru protecţia
speciilor. Lansat de Naţiunile Unite la Summitul Pământului de la
Rio de Janeiro din 1992, documentul afirmă „îngrijorarea
semnatarilor faţă de reducerea semnificativă a diversităţii biologice
ca urmare a unor anumite activităţi umane”. Semnată de 153 de
naţiuni, Convenţia afirmă „conştientizarea valorii intrinseci a
diversităţii biologice şi a valorii ecologice, genetice, sociale,
economice, ştiinţifice, educaţionale, culturale, recreaţionale şi
estetice ale diversităţii biologice”.

Din ignoranţă specia umană a creat o situaţie de criză a

cărei rezolvare va necesita eforturile mai multor generaţii. O criză
la scară planetară necesită o rezolvare la scară planetara.
Rezolvarea va impune, probabil, „pasul înapoi” făcut de specia
noastră. Va trebui să recreem habitaturi naturale pentru speciile
ameninţate. Va trebui să combinăm ştiinţa cu conştiinţa pentru a
„repara” ceea ce s-a stricat.

7
 TEHNICI EXPERIMENTALE ŞI BIOETICĂ

7.6. Etica veterinară

Spre deosebire de medicina umană, a cărei preocupare

faţă de apectele etice ale practicii profesionale coboară până la
Hipocrate, medicina veterinară a început normarea etică doar la
sfârşitul anilor 70 ai secolului trecut. Procesul a fost catalizat şi de
preocuparea crescândă a opiniei publice faţă de tratamentul oferit
animalelor, alături de schimbarea percepţiei faţă de acestea. Spre
exemplu, în Statele Unite ale Americii este în vigoare „Codul etic
al Asociaţiei Medicale Veterinare Americane”

Dilemele etice nu au întârziat să apară. Prima şi cea mai

importantă dintre ele a fost legată de întrebarea: cui trebuie
medicul veterinar să-i dovedească loialitate în primul rând,
animalului sau proprietarului acestuia? De asemenea mai trebuie
evaluate şi necesităţile societăţii în general, care ar putea să
primeze faţă de interesul animalului. Nu trebuie de asemenea
neglijat nici aspectul pecuniar al practicii medicale veterinare: un
client nemulţumit va scădea veniturile cabinetului în cauză. Pus în
faţa frecventului conflict de interese dintre animal, proprietar,
societate şi propria sa persoană, veterinarul se vede obligat să
recurgă la o evaluare etică complexă a situaţiei.

Veterinarul specializat în animale de companie se confruntă

frecvent cu probleme etice legate de cerinţele proprietarului pentru
executarea unor tratamente cosmetice, acestea nefiind de obicei
în beneficiul animalului, Cupajul urechilor, spre exemplu,
manoperă destinată ameliorării estetice a animalului conform unor
standarde de frumuseţe strict umane, pot fi considerate în acest
context solicitări frivole. Cu toate acestea, refuzul practicării
manoperei poate nemulţumi proprietarul animalelor, cu efecte
pecuniare nedorite de către veterinar.

Practica sterilizării, a castrării animalelor, îşi poate găsi

argumentarea logică în dorinţa ţinerii sub control a efectivelor unei
anumite populaţii. Cu toate acestea se pune problema etică dacă
această intervenţie umană este în beneficiul animalului. În acest
sens, anumite state interzic practicile chirurgicale pentru evitarea
suprapopulării, pledând în favoarea mijloacelor contraceptive şi a
supravegherii constante a animalului.

Divergenţele între interesul animalului şi cel economic apar

în special în cazul fermelor de animale. Se pune întrebarea dacă
administrarea antibioticelor sau a factorilor de creştere este în
interesul animalului sau doar al producătorului. Sigur că aceste
unităţi au drept scop producţia alimentară; dezbaterea etică
rămâne cu toate acestea o problemă deschisă (vezi şi 7.4).

8
 TEHNICI EXPERIMENTALE ŞI BIOETICĂ

O altă dezbatere etică generatoare de dileme este cea

privitoare la eutanasie. Şi nu la eutanasia în cazul unui animal
bolnav, fără şanse de vindecare (cum ar fi, spre exemplu, un
cancer în fază terminală), ci la solicitarea de eutanasiere a unui
animal de casă în perfectă stare de sănătate, dar pe care
deţinătorul nu mai vrea să-l păstreze. Concepţia etică a
veterinarului este cea care tranşează dilema. În sens invers,
păstrarea în viaţă a unui animal suferind doar pentru raţiuni
economice, reprezintă de asemenea o problemă de etică. Tot
legat de eutanasie s-au luat în discuţie mijloacele de a o realiza,
preferându-se o supradoză de anestezic (care face animalul
inconştient înaintea morţii) substanţelor paralizante care practic
asfixiază un animal conştient.

Teste de verificare:

1. Care sunt cele trei abordări majore în ceea ce

priveşte comportamentul uman faţă de animale?

2. Care sunt avantajele unui animal de companie

pentru deţinătorul uman?

3. În ceea ce priveşte managementul vieţii sălbatice,

definiţi noţiunea de triaj al speciilor.