Tema 1: Noţiunea, particularităţile specifice şi principiile dreptului

proprietăţii intelectuale
1. Noţiunea şi particularităţile specifice ale dreptului proprietăţii intelectuale.
2. Istoria şi evoluţia proprietăţii intelectuale.
3. Principiile dreptului proprietăţii intelectuale
4. Izvoarele DPI
5. Instituții juridice ale proprietății intelectuale

1. Noţiunea şi particularităţile specifice ale dreptului proprietăţii intelectuale.

Noţiunea dreptului de proprietate intelectuală are o evoluţie istorică în-delungată1 şi
controversată , care, deşi la ora actuală a intrat în uz sub această denumire, încă nu şi-a găsit
definirea precisă, ea continuînd să fie utilizată cu un anumit grad de convenţionalitate.
Din însăşi denumirea de „drept al proprietăţii intelectuale” aceasta s-ar putea defini ca un
ansamblu de norme juridice care reglementează relaţiile sociale privind crearea şi valorificarea
rezultatelor activităţii intelectuale a oamenilor. însă, după cum afirmă pe bună dreptate profesorul -
doctor Viorel Roş, această denumire nu este pe cît de tradiţională, pe atît şi de corectă. „Aceasta
pentru că, pe de o parte, spune mai departe V.Roş, instituţiile care o alcătuiesc şi care formează
obiectul ei de studiu nu privesc întotdeauna creaţii intelectuale, creaţii ale spiritului (este cazul
mărcilor şi indicaţiilor geografice), iar, pe de altă parte, chiar şi în acele cazuri în care obiectul
protecţiei îl reprezintă astfel de creaţii, regimul juridic al acestora este diferit de regimul proprietăţii
din dreptul comun.”
Ţinem să atragem atenţia şi la faptul că nici Convenţia mondială pentru instituirea
Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale (OMPI) nu defineşte direct dreptul proprietăţii
intelectuale, ea limitîndu-se doar la enumerarea obiectelor protecţiei juridice a proprietăţii
intelectuale. Art.2 (VIII) „Definiţii” al Convenţiei prevede că proprietatea intelectuală include
drepturile care se referă la:
 operele literare, artistice şi ştiinţifice;
 activitatea interpretativă a artiştilor, imprimările audiovizuale, emisiu-nile
radio-televiziunii;
 invenţiile în toate domeniile activităţii umane;
 descoperirile ştiinţifice;
 desenele şi modelele industriale;
 mărcile de fabrică, de comerţ şi de servicii, denumirile de firmă şi emblemele
comerciale;
 protecţia contra concurenţei neloiale, precum şi toate celelalte drepturi ce se
referă la activitatea intelectuală în domeniile: industrial, ştiinţific, literar şi artistic.
Deci, termenul „dreptul proprietăţii intelectuale” este un termen special, convenţional, însă
este comod în utilizare şi tradiţional pentru practica internă şi internaţională.
Din cele expuse şi ţinînd cont de caracterul său convenţional, dar tradiţional, am putea, totuşi,
defini dreptul proprietăţii intelectuale ca un ansamblu de norme juridice care reglementează
relaţiile sociale privind crearea şi valorificarea rezultatelor muncii intelectuale (spirituale, creatoare)
1
după analogia reglementării relaţiilor în cadrul dreptului de proprietate din dreptul comun, care îi
asigură titularului o anumită sferă de libertate în acţiuni.
Apare în secolele XVII-XVIII, odată cu dezvoltarea furtunoasă a ştiinţei şi tehnicii, a
industriei de editare şi difuzare a diverselor opere literare, ştiinţifice şi artistice, odată cu apariţia
diferitelor forme de schimb şi cooperare internaţională în domeniul creaţiei intelectuale. După cum
afirmă M.N.Kuzneţov, referindu-se la lucrarea lui E.Picard „Les droits intellectuels”. Bruxelles,
1879, termenul „proprietate intelectuală” a venit în literatura juridică din dreptul francez.
Particularităţile specifice ale dreptului proprietăţii intelectuale:
1. Prima din particularităţile specifice ale proprietăţii intelectuale constă in aceea că ea
are în calitate de obiecte bunuri incorporale, ele fiind rezultate ale activităţii intelectuale. Aceasta se
confirmă prin art.5 (3) al Legii RM nr.139 din  02.07.2010 privind dreptul de autor şi drepturile
conexe (cu modificările şi completările ulterioare), unde se spune: „Dreptul de autor se constituie
din drepturi patrimoniale şi drepturi morale (personale nepatrimoniale). Dreptul de autor nu depinde
de dreptul de proprietate asupra obiectului material în care şi-a găsit expresie opera respectivă.
Procurarea unui asemenea obiect nu conferă proprietarului acestuia nici unul din drepturile acordate
autorului de prezenta lege.”
2. Specifice sunt şi modurile de dobîndire, precum şi faptele juridice ce stau la baza
apariţiei drepturilor subiective asupra obiectelor concrete ale proprietăţii intelectuale .
3. Drepturile de proprietate intelectuală, spre deosebire de cele din cadrul dreptului de
proprietate din dreptul comun, care în fond nu au limite în timp, sunt limitate în timp, durata
protecţiei cărora depinzînd în fond de obiectul concret al acestora. De exemplu, conform art.17 al
Legii RM privind dreptul de autor şi drepturile conexe nr.293 din 23.11.1994, durata protecţiei
dreptului de autor este următoarea:
Drepturile patrimoniale exclusive și dreptul la remunerație durează pe tot timpul vieții
autorului și pe perioada de 70 de ani după deces, începând cu 1 ianuarie al anului următor celui al
decesului autorului.
Drepturile patrimoniale asupra operei audiovizuale se protejează timp de 70 de ani, începând
cu 1 ianuarie al anului următor decesului ultimului dintre coautori: realizator principal (regizor
scenograf), autorul scenariului (scenaristul), autorul dialogului și compozitorul – autorul operei
muzicale, special create pentru această operă audiovizuală.
 Drepturile patrimoniale asupra unei opere anonime sau apărute sub
pseudonim, cu excepția celei de artă aplicată, se protejează 70 de ani, începând cu 1 ianuarie
al anului următor celui al publicării legale a operei.
 Drepturile patrimoniale asupra operei create în copaternitate, cu excepția
operei de artă aplicată, se protejează pe parcursul întregii vieți a fiecăruia dintre coautori și
70 de ani, începând cu 1 ianuarie al anului următor celui al decesului ultimului coautor-
supraviețuitor.
 Drepturile patrimoniale asupra operei de artă aplicată se protejează timp de 25
de ani de la data creării ei, cu excepția modelelor și desenelor industriale neînregistrate
conform Legii privind protecția desenelor și modelelor industriale, create în scopul industrial
de reproducere, care se protejează timp de 3 ani de la data creării lor.

2
  Drepturile patrimoniale asupra unei opere nepublicate anterior, după expirarea
termenului de protecție a dreptului de autor, se protejează timp de 25 de ani de la data la care
opera a fost pentru prima dată publicată sau comunicată în mod legal publicului.
 Drepturile patrimoniale asupra publicațiilor critice sau științifice ale operelor
editate după expirarea termenului de protecție a dreptului de autor asupra acestora se
protejează timp de 30 de ani de la data la care publicația a fost pentru prima dată editată
legal.
Drepturile morale (personale) ale autorului sunt protejate pe un termen nelimitat. După
decesul autorului, protecția drepturilor lui morale este exercitată de moștenitori și de organizațiile
abilitate în modul corespunzător să asigure protecția drepturilor autorilor. Asemenea organizații
asigură protecția drepturilor morale ale autorilor și atunci cînd aceștia nu au moștenitori sau în cazul
stingerii dreptului lor de autor.
4. Drepturile subiective ce survin din dreptul proprietăţii intelectuale sunt limitate nu
numai în timp dar şi în spaţiu, acesta fiind teritoriul acelui stat care autorizează protecţia. Totuși
drepturile de proprietate intelectuală pot fi înregistrate și în plan internațional, cu condiția că acestea
corespund cerințelor stabilite de documentele internaționale, principalele fiind Convenția de la Paris
pentru Protecția Proprietății Industriale din 20.03.1883, Convenţia de la Berna cu privire la protecţia
operelor literare şi artistice, adoptată la 9 septembrie 1886, Aranjamentul de la Madrid privind
înregistrarea internațională a mărcilor din 14.04.1891, ș.a.
5. O altă particularitate specifică a regimului juridic al proprietăţii intelectuale, spre
deosebire de regimul juridic al proprietăţii din dreptul comun, constă în posibilitatea de a folosi
obiectele drepturilor subiective de către persoanele terţe fără acordul titularilor şi fără a oferi careva
remunerare acestor titulari.
Din cele expuse anterior nu e greu de a conchide, că elementele constitutive ale proprietăţii
intelectuale sunt:
a) dreptul de autor şi drepturile conexe,
b) dreptul proprietăţii industriale.
Prin intermediul dreptului de autor se protejează toate operele exprimate într-o anumită
formă obiectivă din domeniul literar, artistic și științific, indiferent de faptul dacă acestea au fost sau
nu aduse la cunostința publicului. Dr conexe se referă la drepturile subiective ale interpreților,
autorilor fonogramelor, videogramelor şi emisiunilor organizaţiilor de difuziune.
Obiecte ale dreptului de autor
 operele literare (povestiri, eseuri, romane, poezii etc.);
 programele pentru calculator care se protejează ca și operele literare;
 operele științifice;
 operele dramatice și dramatico-muzicale, scenariile și proiectele de scenarii, libretele,
sinopsisul filmului;
 operele muzicale cu sau fară text;
 operele coregrafice și pantomimele;
 operele audiovizuale;
 operele de pictură, sculptură, grafică și alte opere de artă plastică;

3
  operele de arhitectură, urbanistică și de arta horticolă;
 operele de artă aplicată;
 operele fotografice și operele obținute printr-un procedeu analog fotografiei;
 hărțile, planșele, schițele și lucrările tridimensionale din domeniul geografiei,
topografiei, arhitecturii și din alte domenii ale științei;
 bazele de date;
 alte opere.
Cînd se vorbeşte însă despre obiecte ale dreptului de proprietate industrială, se are în
vedere diversitatea de invenţii, de modele de utilitate, de desene şi modele industriale, de mărci,
Indicații geografice, Denumiri de Origine, Specialitate tradițională garantată.etc., adică de valori
ale creaţiei tehnice care pot fi obiecte ale unor drepturi subiective, asupra cărora şi prin
intermediul cărora dreptul de proprietate industrială îşi exercită protecţia sa juridică.

2. Istoria şi evoluţia proprietăţii intelectuale (Ciocirlan)

Evoluţia dreptului de autor. Baza obiectivă a apariţiei dreptului de autor o constituie
activitatea de creaţie a omului. Protecţia juridică a rezultatelor creaţiei autorilor asupra operelor
literare, artistice s-a realizat mult mai târziu. O asemenea protecţie nu a fost cunoscută nici grecilor
şi nici romanilor. Din alte surse putem afla despre existenţa comerţului cu manuscrisele operelor,
deci, dreptul se reducea la dreptul asupra manuscrisului. Comerţul de manuscrise, însă, nu
recunoştea şi nici nu apăra drepturile autorilor-creatori.
În evul mediu situaţia era aceeaşi ca şi în antichitate, numai că copiile erau mai scumpe.
Ideea protecţiei dreptului de autor a apărut odată cu inventarea tiparului de către Gutenberg, ce
a dat posibilitate multiplicării lucrărilor literare prin procese mecanice în locul copierii manuale.
Tiparul a apărut în Germania în 1450, în Franţa a fost cunoscut din 1469, iar în Londra din 1471.
Acest fapt a dus la apariţia negoţului cu cărţi. Ca rezultat au început a apărea copii neautorizate –
latura negativă a invenţiei tiparului şi lipsei protecţiei drepturilor autorilor, astfel tipărirea şi
vânzarea cărţilor a devenit o activitate riscantă. Mulţi întreprinzători au fost ruinaţi. Aceasta a dus la
apariţia necesităţii protecţiei care era efectuată iniţial prin privilegii ce acordau titularilor drepturi
exclusive de reproducere şi distribuire pentru perioade limitate în timp, punând sancţiuni pentru a
influenţa respectarea lor (amenzi, confiscarea copiilor ilegale, despăgubiri). În sec. XV – XVI în
Germania, Franţa şi Anglia apar privilegii asupra unor anumite opere.
Astfel, începând cu sfârşitul sec. XV şi până la începutul sec. XVII dreptul de autor se apăra
prin privilegii. Privilegiile acordau dreptul exclusiv de reproducere şi distribuire pentru perioade
limitate de timp. La sfârşitul sec. XVII-lea sistemul privilegiilor a fost criticat în Anglia de către
filosoful D. Loke ce a influenţat adoptarea în 1709 a primei legi – Statutul Reginei Anna. Obiectul
acestei legi era încurajarea învăţării şi asigurării posesiunii copiilor cărţilor de deţinătorii de drept.
Principalul efect a fost acordarea autorilor a dreptului unic de a tipări sau publica opera timp de 14
ani de la data primei publicări. Autorul putea vinde acest drept unei edituri. Perioada de protecţie se
prelungea dacă autorul era în viaţă încă pentru 14 ani. Pentru lucrările deja publicate se acorda
perioada de protecţie de 21 ani. În sec. XVIII camera Lorzilor a hotărât ca dreptul subiectiv asupra
operelor nepublicate să se reglementeze de dreptul comun, care a existat până în 1911, când a fost
adoptată legea dreptului de autor.
4
 În Franţa sistemul privilegiilor a fost abolit după revoluţie în 1791-1793 când adunarea
constituantă a adoptat 2 decrete ce a format temelia dreptului francez al dreptului de autor: I decret –
acorda autorilor dreptul de a reprezenta în public opera pe toată viaţa, iar moştenitorii, cesionarii – 5
ani după decesul autorilor, II decret 1793 – acorda autorilor protecţie pentru toată viaţa şi 10 ani
după moartea autorilor. Aceste drepturi erau concepute ca drepturi de proprietate.
Următorul stadiu al dezvoltării dreptului de autor este apariţia în Germania a conceptelor
filozofice ale lui Kant E. Potrivit căruia opera este o reflectare şi prelungire a personalităţii (opera
trebuie protejată ca drept al personalităţii). Acest concept a dus la dezvoltarea drepturilor morale în
ţările europene.
În SUA în anii 1790 se aplica legea dreptului de autor care prevedea protecţia cărţilor, hărţilor
şi diagramelor pe un termen de 14 ani. Legea a fost în vigoare până în 1976. Noua lege din 1976 a
modificat termenul de protecţie potrivit căreia drepturile autorului sunt protejate pe parcursul vieţii.
La sfârşitul sec. XIX a fost semnată Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi
artistice (1886).
Dezvoltarea dreptului de autor în RM este determinată de situaţia politică şi dezvoltarea
istorică. În baza cauzelor istorice dezvoltarea dreptului de autor până în 1991 este legată de legislaţia
Rusiei (Uniunii sovietice). Publicarea cărţilor era monopol de stat. Specificul dreptului de autor în
RM era în legătura strânsă cu legislaţia privind cenzura. La 22 iunie 1995 RM a aderat la Convenţia
de la Berna. În 1994 a fost adoptată legea cu privire la dr de autor și dr conexe, care ulterior a fost
înlocuită cu LEGE Nr. 139 din 02.07.2010 privind dreptul de autor şi drepturile conexe
Evoluţia brevetelor de invenţie.
Cuvântul „brevet” (patent) provine de la latinescul Litters Patents, ceea ce înseamnă „scrisoare
deschisă” care putea fi citită fără a rupe ştampila. Aceste scrisori reprezentau nişte anunţuri publice,
oficiale de drepturi.
În evoluţia istorică a brevetelor se remarcă trei perioade importante:
 perioada privilegiilor care începe în sec. XV–XVIII în care suveranul acordă
monopolul doar acolo unde se pare nimerit, conceptul de utilizare joacă un rol important. Privilegiile
sunt instrumente prin care suveranul oferă un drept special unui individ: eliberarea de sub regulile
breslei, scutirea de taxe, acordarea de pământ, acordarea de împrumuturi fără dobândă. Primele
privilegii acordate pentru descoperiri nu făceau deosebire între inventator şi persoana ce introducea
o invenţie în străinătate. Interesul monarhului era ca invenţia să înlocuiască importurile cu o ramură
nouă a industriei autohtone. Republica Veneţiană a fost prima care a adoptat o lege ce reglementa un
astfel de privilegiu numită „Carte Veneziană” din 1474. Termenul de protecţie potrivit acestei
reglementări era de 10 ani.
Practica transferului de tehnologie şi a înfiinţării de noi ramuri industriale a început să capete
amploare în secolul al XII-lea în Anglia, în secolul al XIV-lea Coroana acordă privilegii speciale
pentru protejarea indivizilor care înfiinţau noi ramuri industriale ce se bazau pe importul de
tehnologie. Protecţia a luat forma acordării celui ce a introdus o nouă tehnologie a dreptului unic de
a o folosi pentru o perioadă suficient de lungă pentru a o implementa şi pentru a-i instrui pe alţii să o
folosească.
Cu timpul se făceau abuzuri prin sistemul dat de protecţie. Ca efect, Coroana a promis să
acorde brevete care vor face obiectul hotărârilor judecătoreşti date potrivit legii.
5
 Sistemul privilegiilor a început să se dizolve şi în Anglia, unde, potrivit sistemului de drept
common law, suveranul englez acorda o parte a domeniului public unei persoane private care urma
să exploateze invenţia în interesul general. În 1964, Parlamentul englez a votat Statutul
monopolurilor – lege scrisă, care fără a crea noi drepturi a interzis acordarea privilegiilor regale.
Perioada de protecţie a fost stabilită de 40 ani (dublu perioadei de ucenicie în Anglia), toate
privilegiile anterioare au fost abrogate cu excepţia adevăratelor invenţii. Începând cu 1760, numărul
brevetelor acordate a crescut rapid, fapt ce era în legătură directă cu revoluţia industrială.
Sistemul common law a fost adoptat şi în SUA. Dura protecţiei varia de la 10 la 40 ani în
funcţie de valoarea atribuită invenţiei.
În sec XIII-lea, revoluţia franceză marchează finalul epocii feudale şi impune o legislaţie
naţională, guvernată de principiul egalităţii.
 perioada brevetelor naţionale (1790-1883) în care fiecare inventator are dreptul să
ceară obţinerea unui brevet ce depindea de factorii obiectivi. Statele Unite în 1970 şi Franţa în 1971
au adoptat legi privind brevetele de invenţie care se bazau pe ideea acordării tuturor inventatorilor
protecţie dacă întruneau anumite condiţii obiective. Potrivit acestei legi condiţia principală de
brevetare era noutatea – nouă era considerată invenţia care nu a beneficiat în Franţa sau în străinătate
de o publicitate suficientă pentru a putea fi pusă în practică. Astfel, vedem că o altă cerinţă este
utilitatea, care se cere a fi îndeplinită. O caracteristică a legii franceze era lipsa examinării prealabile
care există acum în Legea Republicii Moldova nr. 461-XIII/95. Potrivit Legii franceze din 1844
brevetele erau conservate la Conservatorul Naţional de arte şi meserii distrus în 1939. În 1951 a fost
creat Institutul Naţional de Proprietate Industrială – organ autonom administrativ şi financiar.
În SUA prima lege federală asupra brevetelor a fost în 1770 (după obţinerea independenţei).
Durata protecţiei era de 40 ani. Procedura era anevoiaosă din care cauză în 1793 a fost adoptată o
nouă lege. În această lege legiuitorul a exprimat opinii naţionaliste: în SUA potrivit legii din 1793
brevetele de invenţie erau acordate numai cetăţenilor americani, în Franţa persoana care provenea
din o altă ţară dar obţinea brevet francez se bucura de acelaşi tratament ca şi naţionalii, iar în cazul
obţinerii unui brevet în străinătate şi mai apoi în Franţa, titularul pierdea dreptul de a beneficia de
brevetul obţinut în străinătate. Acordarea brevetului se făcea de către secretarul de stat. În 1810 a
fost înfiinţat Oficiul pentru Brevete, iar în 1836 a fost restabilit sistemul examinării prealabile a
cererilor.
În Germania (în sec. XIX), anterior unificării, statele federale aveau legislaţie în domeniul
brevetelor: Prusia din 1815, Bavaria din 1825, Wertemberg din 1836. După unificare prim alege a
fost adoptată în 1877 . Această lege a exclus de la protecţie produsele şi procedeele contrare legii şi
bunelor moravuri, otrăvurile, substanţe explozive. Titularul brevetului se bucura de dreptul exclusiv
de exploatare şi comercializare, recunoscând licenţele obligatorii – în interese naţionale.
În Japonia prima lege asupra brevetelor datează din 1871. Fiind inspirată de legislaţia
americană, legea acorda brevet primului inventator, se efectua examenul prealabil. A doua lege a
fost adoptată în 1885. Aceasta a fost inspirată de legea franceză şi engleză, dar care nu recunoştea
brevetele străine. A treia lege a fost adoptată în 1896 sub presiune străină pentru aderarea la
Convenţia de la Paris, care a fost înlocuită de legile din 1956, 1970 care au introdus schimbări
potrivit reglementărilor internaţionale. Durata de protecţie a brevetelor japoneze era de 15 ani.
Criteriile de protecţie erau: noutatea, calitatea tehnică, posibilitatea de realizare.
6
 În Rusia prima lege a brevetelor a fost adoptată în 1812 care stabilea un nivel înalt al taxelor, o
durată maximă de 10 ani, protecţie se acorda şi importatorului. Prin modificarea legii din 1870
atribuţiile de acordare a brevetelor au fost transmise Consiliului de Stat din cadrul Ministerului
Finanţelor. În 1896 a fost adoptată o nouă lege. În 1919 fiind instaurat un nou regim toate brevetele
se naţionalizează şi în 1924 a fost adoptată o nouă lege fiind inspirată din legea germană. Ulterior a
fost adoptată o nouă lege în 1931, apoi instrucţiunile din 1942. Potrivit legii în Uniunea sovietică se
recunoştea trei categorii de obiecte protejate: invenţiile – soluţii noi ale unor probleme tehnice;
îmbunătăţirile tehnice realizate prin mijloace deja cunoscute; propunerile de raţionalizare – nu
presupun nici materiale şi nici echipamente noi.
Noul sistem s-a extins la începutul secolului al XIX-lea mai ales ca urmare a aplicării legii
franceze în ţările cucerite de Napoleon. Între anii 1815-1820 invenţiile au cunoscut o adevărată
explozie – mai mult de 100 brevete pe an au fost acordate în SUA, Franţa, Marea Britanie, iar între
anii 1850-1854 au fost acordate peste 1000 de brevete.
Acest fapt a dus la ceea că simplii importatori nu erau trataţi ca şi inventatorii. În majoritatea
statelor era sistemul înregistrării, cu excepţia SUA, unde examinarea individuală a fost introdusă în
1836.
În aceste situaţii, existenţa brevetelor constituia o piedică comerţului internaţional, creând
impresia posibilităţii de abandonare a protecţiei prin invenţii. În acest sens, Uniunea Vamală a
Statelor Germane a constituit o regulă potrivit căreia posesorul unui brevet îşi pierdea dreptul de a se
impune importului bunurilor protejate prin brevet în locul unde au fost produse în alte state. În
pofida acestor opinii inventatorii şi industriaşii din cele mai dezvoltate state, din punct de vedere
tehnic, au lansat ideea protecţiei internaţionale a invenţiilor. Toate lucrările au avut ca rezultat
adoptarea la 20 martie 1883 a Convenţiei pentru Protecţia Proprietăţii Industriale, care a avut loc la
Paris.
 perioada internaţionalizării brevetelor de invenţie care a început în 1883 şi
continuă până acum. Odată cu semnarea Convenţiei de la Paris, a început perioada internaţionalizării
proprietăţii industriale, în special, a sistemului de brevetare. Uniunea de la Paris a stabilit cadrul în
care s-a realizat progresul ulterior.
Convenţia de la Paris a prevăzut posibilitatea ca statele membre să încheie „acorduri speciale”
între ele în proprietatea industrială. Această posibilitate a fost folosită pe larg pentru încheierea
Tratatului de Cooperare în domeniul Brevetelor de Invenţie (1970; PCT) administrat de OMPI şi a
Convenţiei Europene pentru Brevetele de Invenţie (1973; administrat de Oficiul European al
Brevetelor de Invenţie – EPO).
După crearea UE statele membre au realizat un acord dublu: unul dedicat brevetului european
valabil în statele membre ale Convenţiei Brevetului Europa (CBE) şi altul dedicat brevetului
comunitar – limitat la aria geografică a CE. Ulterior au fost înfiinţate Organizaţia Europeană de
brevete şi Oficiul European de Brevete (OEB).
Istoricul protecţiei invenţiei în Republica Moldova: În 1995 a fost adoptată Legea privind
brevetele de invenție, în 1996 – Legea privind protecția desenelor și modelelor de utilitate, în 1996 –
Legea privind protecția mărcilor și denumirilor de origine, etc.

7
 Evoluţia mărcilor de produse şi de servicii.
Evoluţia mărcilor de produse şi de servicii.
Necesitatea distincţiei produselor nu este nouă şi, prin urmare, mărcile nu sunt o creaţie a
timpurilor noastre.
Din cele mai vechi timpuri s-au stabilit două modalităţi principial diferite de posesie a
patrimoniului: individuală şi colectivă. Pentru supravieţuirea omenirii cel mai avantajos mod de
posesie a bunurilor materiale a fost cel colectiv, care se baza pe egalitate, echitate. Mai apoi omul a
căpătat experienţă de organizare a vieţii şi a activităţii sale, fapt ce a determinat apariţia tendinţei de
îmbogăţire, care s-a soldat cu apariţia inegalităţii persoanelor după avere. Acesta a constituit primul
pas la apariţia proprietăţii private asupra bunurilor materiale: pământului, apelor, vitelor, armelor,
tacâmurilor etc. În aceste circumstanţe de luptă pentru o activitate mai fructuoasă şi obţinere a
veniturilor mari, a ocrotirii bunurilor proprii, a apărut necesitatea distingerii bunurilor corporale ce
aparţineau diferitor persoane. În acest scop au fost folosite diferite semne, care au evoluat şi au
devenit mărci.
Apariţia mărcilor se datorează dezvoltării relaţiilor marfă – bani, a separării meşteşugăritului
din gospodăria naturală.
Evoluţia mărcilor cunoaşte mai multe etape, prima fiind perioada antică. Arheologii şi istoricii
de artă semnalează existenţa semnelor atât în bazinul Mediteranian cât şi în Orientul Îndepărtat [76,
p. 12-13]. A.Pavlinscaia subliniază: „...diferite semne (combinaţii de linii, motive din natură) sunt
întâlnite pe diverse obiecte din ceramică, porţelan, arme confecţionate în Asiria, Egipt, Grecia şi
Roma antică [210, p.7].
Existenţa semnelor distinctive ce individualizează produsele nu este obiect de îndoială, dar
problema este de a şti, dacă ele aveau semnificaţia şi funcţiile cunoscute mai târziu. Unii autori
susţin că semnele aplicate pe vasele de ceramică din acea perioadă nu aveau semnificaţia de marcă şi
că în lucrările jurisconsulţilor romani lipsesc astfel de menţiuni. În opinia lui P.Roubier, aplicarea
semnelor pe obiecte confirma proprietatea persoanei asupra lor şi îi conferea, astfel, proprietarului o
satisfacţie morală [130, Vol.I, p. 78]. Alţi autori, ce constituie majoritatea, afirmă că existenţa
semnelor cu funcţie de marcă în antichitate era incontestabilă [134, p.12]. Actualmente această
poziţie este susţinută de toţi autorii din domeniul vizat [80, p. 307; 210, p. 667; 230, p.6-9].
În antichitate semnele folosite pentru diferenţierea obiectelor, animalelor erau numite „тамги”
la români „danga”- cuvânt de origine turcă. Aceste insemne se puneau pe diferite obiecte, se
imprimau pe pielea vitelor, pe pietre pentru a determina graniţele proprietăţii cunoscute în culturile
antice, deci, determinau apartenenţa obiectelor unui anumit proprietar. Aceste semne au stat la baza
protecţiei proprietăţii [238, p.7]. În acest sens englezii utilizau cuvântul „brand” sinonim cu –
„trade-mark” (marcă de fabrică sau de comerţ) [52, p. 424] ce reprezintă marcarea vitelor cu fierul
încins executată de fermieri. Însemnarea în acest mod a animalelor s-a păstrat până în zilele noastre.
În afară de acestea erau cunoscute şi alte semne utilizate. Sunt înscrisuri prin care se confirmă
că „etruşii” marcau caşcavalul cu simbolul lunii. Sau păstrat şi mărci verbale imprimate pe vaze,
care se află în muzeul Roman din Franţa aşa ca „Collofec” şi „Ofalbin”. În literatura romană s-au
găsit unele expuneri privind mărcile, astfel Iuvenal scria despre vin: „...anii şi murdăria au şters
semnele producătorilor locali de pe sticle”. În cadrul săpăturilor efectuate în Pompei au fost găsite
afişe cu semne ale lăptarilor, ale brutarilor, ale olarilor etc. [76, p. 87].
8
 O dată cu dezvoltarea meşteşugăritului şi comerţului consumatorilor nu le era indiferent ce
produse procură. În virtutea acestui fapt, meşteşugarii încep să-şi pună pe produsele sale anumite
semne asemănătoare după formă cu cele anterioare, dar care aveau o altă semnificaţie – semn de
autor [76, p.87-88].
Aceste fapte ne dovedesc existenţa mijloacelor de individualizare a produselor din cele mai
vechi timpuri, iar marcarea rezultatelor activităţii producătorilor cuprinde cea mai lungă perioadă de
utilizare şi reglementare juridică. Datorită acestui fapt avem posibilitatea de a analiza folosirea
mărcilor în toate perioadele de dezvoltare a relaţiilor de producţie.
În perioada evului mediu întrebuinţarea mărcilor constituie o certitudine. În statele cu o
cul¬tu¬ră bogată, în primul rând în Franţa, mai apoi, în Anglia, Germania, Rusia se utilizau pe larg
mărcile: „... în Rusia sunt cunoscute semne ale meşteşugarilor din sec. X, XI”, „în secolul XV în
Germania, Italia erau folosite embleme de către editori ce aveau o valoare artistică deosebită” [210,
p. 7]. Perioada evului mediu se caracterizează prin activitatea breslelor, manufacturilor, care utilizau
mărcile: breslei, a meşteşugarului-şef sau uneori a unei calfe. Aplicarea semnelor distinctive pe
bunurile produse a intrat în practica breslelor în secolele XV-XVI. În acea perioadă marcarea era
reglementată prin normele breslelor, care avea ca scop de a stabili apartenenţa producătorului unei
bresle, şi, totodată de a confirma că producătorul are dreptul de a fabrica şi comercializa aceste
bunuri, de a constitui un garant al calităţii (demonstra că bunul a trecut controlul în breaslă) şi de a
efectua un control al pieţei. Vedem deci, că, practic, unica marcă obligatorie era cea a breslei. Cu
toate acestea la producerea unor tipuri de bunuri (arme, lucruri din aur) existau şi mărci individuale,
folosirea cărora era de asemenea obligatorie.
La mijlocul sec. XV apar mărci individuale folosirea cărora este facultativă, determinată de
dorinţa meşteşugarului.
Acelei perioade nu-i era străină activitatea de prestare a serviciilor, cele mai solicitate fiind:
adăpostul, hrana, coafura. Pentru a recunoaşte prestatorii de servicii stăpânii atârnau pe porţi obiecte
ce aveau legătură cu serviciul prestat, de exemplu: o ciubotă, un foarfece, un mosorel de aţă cu ac
etc. Alături de aceste obiecte cu timpul încep să apară cuvinte şi semne, ce indicau profesiunile sau
bunurile ce se comercializau.
În perioadă de dezvoltare a producţiei marcarea devenea tot mai frecvent mijloc de
determinare a calităţii produselor şi era pusă la baza protecţiei clientelei împotriva falsurilor. În
ţările dezvoltate interesul se reducea la reglementarea juridică a folosirii mărcilor. Iniţial a fost
recunoscută necesitatea sancţiunilor pentru folosirea ilicită a mărcii. Prima reglementare, care s-a
aplicat în cazul uzurpării numelui şi a mărcii a fost Legea „Cornelia de falsis”. Prin ordonanţa
regelui Francis I din 1534 s-a stabilit că mărcile trebuie să fie diferite unele de altele, iar prin edictul
lui Carol Quintul din 16 mai 1544 falsificatorul mărcii unui titular se pedepsea cu tăierea mâinii
[134, p. 12].
Pentru a opri haosul şi actele de concurenţă neloială a fost adoptată o altă reglementare după
1789 prin decretul consular din 23 Nivose an. XI, care obliga pe fabricanţii instrumentelor din fier,
de cuţite, săpunuri, cărţi de joc, arme de foc de a distinge produsele lor cu o marcă particulară. Prin
decretul din 7 Germinal an. X manufactura de ciorapi şi bonete orientale din Orleans a fost
autorizată să pună pe produsele care le exportă în străinătate un ornament supus aprobării
guvernului. Acest drept de proprietate asupra mărcii era lipsit de sancţiuni [134, p. 13].
9
 Apoi a urmat legea din 1803, care a introdus depozitul mărcilor şi prevedea că mărcile au
aplicaţie generală indiferent de natura industriei. Contrafacerea mărcilor individuale se pedepsea şi
de Codul Penal francez din 1810 şi de Legea cu privire la mărci din 28 iulie 1824 [129, p. 558].
Dezvoltarea pieţei naţionale şi apariţia pieţei internaţionale în sec. XVI-XVII a dus la creşterea
cererii asupra produselor, fapt care a determinat şi mai mult necesitatea marcării bunurilor.
Dezvoltarea comerţului a determinat abolirea breslelor, care în Franţa s-a realizat prin legea
din 17 martie 1791, iar în Anglia în 1835, fapt care a dus la dezvoltarea şi mai intensă a marcării
produselor [143, p. 23]. Aceste transformări au avut ca rezultat dispariţia semnelor caracteristice
breslelor şi apariţia noilor semne de individualizare a produselor şi serviciilor, ce se deosebesc după
forma de exprimare şi conţinut, denumite mărci [167].
Prima lege în care s-au uniformizat reglementările juridice existente până atunci a fost Legea
franceză din 1857, care a avut la bază legea din 1824. Legea dată este cea mai completă şi
reglementează semnele care pot constitui o marcă, produsele care individualizează marca, condiţiile
protecţiei, delictele, pedepsele, măsurile vamale, competenţa acţiunilor, procedura contestării
infracţiunilor etc.
Fiind prima o lege atât de cuprinzătoare aceasta şi-a păstrat actualitatea şi a rămas în vigoare
timp de peste 100 de ani şi a stat la baza adoptării legilor respective în: Italia – 30 august 1868,
Belgia – 1 aprilie 1879, Marea Britanie – 25 august 1883, Germania – 12 martie 1894, Rusia – 26
februarie 1896, România – 15 aprilie 1879, Moldova – 1830 [137, p. 22].
După obţinerea independenţei de către SUA, din anul 1776 a apărut un proces lent de formare
a unui sistem juridic în domeniul mărcilor specific acestei ţări. Sistemul juridic american este
independent de cel britanic, deşi are multe asemănări. Deţinătorii mărcilor de fabrică şi de comerţ au
convins Congresul să adopte o lege a mărcilor, care a avut loc în 1870 şi a fost în vigoare timp de 7
ani. În 1905 a fost adoptată o nouă lege care a coincis cu cea britanică [143, p. 32]. Actualmente în
SUA este în vigoare Legea Federală privind Mărcile din 1946 (Trademark act of 1946) cu
modificările şi completările ulterioare şi „Rules of practice in trademark cases”. În fiecare stat al
federaţiei acţionează legea sa, însă, există o tendinţă de unificare a legilor referitoare la mărci [212].
Marca este cel dintâi dintre obiectele de proprietate industrială care a căpătat protecţie juridică
şi în România. Prin Convenţia comercială încheiată în 1875 cu Austro-Ungaria, România şi-a
asumat obligaţia de a asigura printr-o lege protecţia mărcilor comercianţilor austro-ungari. La 15
aprilie 1879 a fost adoptată Legea şi Regulamentul asupra mărcilor de fabrică şi de comerţ, care a
fost abrogată în 1967 adoptându-se o lege nouă. În lege era stabilită regula dobândirii dreptului la
marcă prin prioritate de înregistrare [134, p. 15]. Numeroasele lacune care existau în această lege şi
care nu soluţiona toate problemele existente a dus la adoptarea unei noi legi în 1998.
În Rusia prima reglementare juridică în domeniul proprietăţii industriale se atribuie sec. XVII
[210, p. 8]. În „Новоторговый Устав” din 22 aprilie 1667 mărcile îndeplineau funcţia de semn
vamal (pentru a diferenţia mărfurile ruseşti de cele străine şi de a confirma faptul plăţii taxei
vamale). Şi numai după reformele lui Petru I, care au avut ca urmare dezvoltarea furtunoasă a
industriei, mărcile au început a juca rolul care este cunoscut în accepţiunea de astăzi.
În 1744 în timpul domniei Elizavetei Petrovna a fost emis primul Ucaz guvernamental privind
marcarea obligatorie a tuturor produselor ruseşti cu semne distinctive de fabrică sau de uzină, spre a
le deosebi de altele identice sau asemănătoare. Astfel mărcile în Rusia au început a îndeplini funcţia
10
reală, de distincţie [210, p. 9]. Acest act, însă, nu a căpătat o largă răspândire. Un alt Ucaz lărgit
privind marcarea obligatorie a fost emis de Elizaveta a II-a. Până la începutul sec. XIX în Rusia erau
foarte multe neclarităţi în privinţa marcării produselor.
O claritate în legislaţia Rusiei privind marcarea produselor a început în 1830 când în Rusia
Ţaristă a fost adoptată Legea privind mărcile comerciale (Закон о торговых клеймах), în care erau
indicate regulile şi metodele de marcare. Legea dată prevedea răspunderea penală pentru imitarea
mărfurilor marcate sau a mărcilor [228, p. 554]. Legea, care corespundea nivelului de dezvoltare a
relaţiilor de producţie a fost legea din 1896, prin care folosirea mărcii era un drept nu o obligaţie,
care a fost în vigoare până la formarea statului socialist.
Ca rezultat al dezvoltării rapide a industriei în sec. XIX marcarea produselor a căpătat o largă
răspândire şi, ca rezultat, s-a înăsprit concurenţa. Liberalizarea activităţii economice a determinat
dezvoltarea reglementărilor juridice a mărcilor.
Interesul statelor dezvoltate este protecţia juridică a mărcilor şi peste hotare, pe plan
internaţional. Aceasta a dus la adoptarea Convenţiei de la Paris pentru protecţia proprietăţii
industriale la 20 martie 1883 şi a Aranjamentului de la Madrid privind înregistrarea internaţională a
mărcilor la 14 aprilie 1891 [42; 43].
După revoluţia din Rusia din 1917, mărcile de fabrică au avut importanţă diferită la diferite
etape de dezvoltare a statului socialist. Pentru prima dată problema marcării produselor a fost
înaintată de V.I.Lenin şi a fost oglindită în Decretul „Despre taxa asupra mărcilor” din 15 august
1918, prin care întreprinderile erau obligate să reînregistreze mărcile ce au căpătat protecţie juridică
în timpul Rusiei ţariste. Mărcile neînregistrate erau considerate nule. În iunie 1919 a fost adoptată
Hotărârea Sovietului Suprem ”privind mărcile de fabrică a întreprinderilor de stat”, prin care au fost
introduse mărci noi [150, p. 6].
În perioada noii politici economice activitatea de producere s-a majorat, fapt ce a stat la baza
reînnoirii legislaţiei în domeniul mărcilor. Astfel, la 10 noiembrie 1922, Sovietul Comisarilor
Poporului a emis Decretul cu privire la mărci, din care moment mărcile au devenit, practic,
protejate. Prin reglementarea dată s-a permis întreprinderilor, indiferent de forma de proprietate, de
a folosi mărci la individualizarea produselor. A fost introdusă obligaţia înregistrării mărcilor de
Comitetul de Invenţii, s-a stabilit răspunderea penală şi civilă pentru lezarea drepturilor titularului
mărcii. Prin Hotărârea din 18 mai 1923 s-a interzis folosirea mărcilor ce aparţineau întreprinderilor
naţionalizate. La 26 februarie 1926 a fost primită o nouă Hotărâre cu privire la mărci prin care se
reglementa ordinea de contestare a refuzului înregistrării mărcii. Industrializarea petrecută în
Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste a dus la modificarea acestor acte normative şi la 7 martie
1936 a fost adoptată o nouă Hotărâre prin care s-a modificat ordinea de înregistrare, s-a introdus
interdicţia de a folosi în calitate de mărci a semnului Crucii Roşii, de a folosi semnele devenite
uzuale, semnele ce pot induce în eroare. A fost introdus un nou tip de marcă – marca de comerţ
[227, p. 53].
Marcarea produselor în baza legislaţiei enunţate mai sus, în toate statele, poartă un caracter
facultativ, marcarea obligatorie fiind stabilită în cazuri exclusive privitor la anumite bunuri ce ating
interesele securităţii sănătăţii, comerţului exterior, a sistemului financiar, cum sunt obiectele din aur,
argint, produsele din tutun, băuturile alcoolice etc. Marcarea obligatorie se conţine numai în legea
Franţei şi a Austriei, Canadei, Mexicului.
11
 În perioada celui de-al II-lea război mondial legislaţia Uniunea Republicilor Sovietice
Socialiste (URSS) nu s-a modificat, iar înregistrarea a fost decentralizată. După război legislaţia a
continuat să fie perfecţionată şi URSS a apărut pe arena mondială de rând cu alte state socialiste. În
această perioadă reglementările internaţionale au căpătat o nouă esenţă, stând la baza atât a
protecţiei juridice cât şi a luptei de concurenţă, a întrecerii dintre state cu diferit regim social,
economic şi politic, a colaborărilor.
Interesul URSS pe piaţa internaţională a crescut. Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste era
nevoită să respecte cerinţele reglementărilor internaţionale, fapt ce a determinat ca la 1 iunie 1965 să
devină parte a Convenţiei de la Paris, iar la 12 octombrie 1967 - membru al OMPI.
Reglementările cu privire la mărci au fost oglindite şi în Bazele legislaţiei civile a Uniunii
Sovietice adoptate la 8 decembrie 1961.
În 1962, la 15 mai, a fost adoptată o nouă hotărâre prin care expres se reglementa transmiterea
mărcii în baza contractului de licenţă. Potrivit acestei hotărâri persoanele juridice erau obligate să
deţină mărci de fabrică. Un act important în domeniul dat a fost decretul din 24 ianuarie 1967 [150,
p.6-11]. În 1974 a fost adoptat un Regulament nou al mărcilor, care a modernizat regulile anterioare,
dar, prin care nu s-au introdus modificări principiale [227, p. 54].
O realizare importantă în dezvoltarea legislaţiei cu privire la mărci a fost adoptarea la 3 iunie
1991 a Legii URSS privind mărcile de fabrică şi de comerţ. În legătură, însă, cu destrămarea Uniunii
Sovietice legea dată nu a intrat în vigoare, dar a stat la baza adoptării Legii Federaţiei Ruse privind
mărcile de fabrică, mărcile de comerţ şi denumirile de origine a produselor, care a fost adoptată la
23 septembrie 1992, intrată în vigoare la 17 octombrie 1992.
Actualmente, majoritatea statelor au legi naţionale ce reglementează mărcile iar marcarea
produselor este facultativă, dar des utilizată, deoarece are o valoare enormă ce aduce mari venituri şi
e necesară activităţii comerciale.
Protecţia mărcilor în Republica Moldova
Prima reglementare în domeniul mărcilor, pe teritoriul Basarabiei, este Ucazul guvernamental
al Rusiei din 1744 privind marcarea obligatorie a tuturor produselor ruseşti cu semne distinctive de
fabrică sau de uzină, care ulterior după anexarea Basarabiei din 1812 la Imperiul Rus, a fost extinsă
asupra Basarabiei: legislaţia rusă a durat până la 24 ianuarie 1918, iar în 1830 a fost adoptată o lege
nouă ce conţinea reguli şi metode noi de marcare.
Odată cu Marea Unire cu România, pe teritoriul Basarabiei au fost aplicate reglementările
Legii române asupra mărcilor de fabrică şi de comerţ din 1879, iar în 1896 a fost adoptată legea
nouă privind protecţia mărcilor ce corespundea unei economii dezvoltate.
După reanexarea Basarabiei la Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, la 28 iunie 1940, a
intrat în vigoare, pe teritoriul Republii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Hotărârea Consiliului
Comisarilor Poporului al URSS din 4 martie 1940, privind înregistrarea mărcilor. În continuare toate
actele URSS acţionau şi pe teritoriul Moldovei fiind teritoriu al URSS.
Dobândindu-şi independenţa la 27 august 1991, legiuitorul din Republica Moldova a adoptat,
ulterior, noi reglementări în domeniul mărcilor şi anume:
 Regulamentul provizoriu cu privire la protecţia proprietăţii industriale în Republica
Moldova, aprobat prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova din 26 iulie 1993 nr.456 [28];

12
  Legea Republicii Moldova privind mărcile şi denumirile de origine a produselor
nr.588-XIII din 22.09.1995 [10];
 Regulamentul cu privire la modul de folosire a mărcilor – proprietate a statului,
aprobat prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.852 din 16.08.2001 [30];
 Regulamentul reprezentanţilor în proprietate industrială, aprobat prin Hotărârea
Guver-nului Republicii Moldova nr.1362 din 21.10.2002 [32].

3. Principiile dreptului proprietăţii intelectuale

Făcînd parte din dreptul civil, principiile reglementării relaţiilor sociale în dreptul proprietăţii
intelectuale au la bază, pe de o parte, principiile teoretice fundamentale şi ramurale ale dreptului
civil , iar pe de altă parte, existenţa şi însemnătatea principiilor proprii.
1. Primul dintre principiile reglementării relaţiilor în cauză este principiul libertăţii
activităţii de creaţie. Acest principiu este prevăzut în art. 33 (1) al Constituţiei Republicii Moldova,
şi anume: „Libertatea creaţiei artistice şi ştiinţifice este garantată. Creaţia nu este supusă cenzurii”.
Iar art. 32 (1) stipulează: „Oricărui cetăţean îi este garantată libertatea gîndirii, a opiniei, precum şi
libertatea exprimării în public prin cuvînt, imagine sau prin alt mijloc posibil”.
Principiul consfinţit prin aceste articole ale Constituţiei şi ale CC al RM rezultă din conţinutul
articolelor 19 şi 27 ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, adoptată de către ONU la New
York la 10 decembrie 19481 din articolele 9 şi 10 ale Convenţiei Europene pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale 2, adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi intrată în
vigoare la 3 septembrie 1953.
Din acest principiu constituţional rezultă că orice persoană poate aborda orice problemă, orice
temă pentru a-şi aplica asupra acestora capacităţile sale creative şi a-şi exprima liber viziunea
proprie în orice formă posibilă.
2. Al doilea principiu este principiul egalităţii în drepturi a autorilor, operelor
obţinute, prin activitatea de creaţie. Acest principiu rezultă din art. 16 (2) al Constituţiei RM, care
prevede: „ Toţi cetăţenii RM sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine
socială”. La rîndul său acest principiu survine din conţinutul art.7 al Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului.
În conformitate cu cerinţele acestui principiu sunt formulate normele ce determină modurile de
dobîndire a drepturilor subiective asupra operelor literare, ştiinţifice şi artistice, asupra brevetelor de
invenţie, mărcilor, desenelor şi modelelor industriale, precum şi normele ce determină conţinutul
drepturilor subiective asupra obiectelor proprietăţii intelectuale, formele de exercitare şi a
mijloacelor de apărare a acestor drepturi subiective.
3. Principiul echităţi în reglementarea relaţiilor de creare şi valorificare a obiectelor
proprietăţii intelectuale derivă de la principiul egalităţii. Primul îşi găseşte expresia şi în normele ce

Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, Chişinău, 1994

1

Tratate internaţionale, Chişinău, 1998, Voi. 1, pag. 12-17, în vigoare pentru Republica Moldova din 28 iulie
1990
2

Tratate internaţiolae, Chişinău, 1998, Vol.l, pag.341-358, în vigoare pentru Republica Moldova din 1 februarie
1998
13
determină obţinerea calităţii de autor şi coautor 3, şi în normele ce prevăd exercitarea drepturilor
asupra operelor colective4', şi în normele ce prevăd remunerarea autorilor pentru valorificarea
operelor create5, şi în normele ce prevăd formele şi volumul de răspundere pentru încălcarea
drepturilor subiective asupra obiectelor proprietăţii intelectuale, etc., fapt în baza căruia are dreptul
de a fi evidenţiat aparte.
4. Principiul îmbinării intereselor autorului cu cele ale societăţii rezultă din
articolele 32 (2) şi 55 ale Constituţiei RM. în art. 32 se spune că libertatea exprimări nu poate
prejudicia onoarea, demnitatea sau dreptul altei persoane la viziune proprie. Iar art. 55 prevede :
„ (1) Fiecare cetăţean are obligaţii faţă de stat şi faţă de societate, acestea derivînd nemijlocit din
drepturile şi libertăţile garantate. Respectul faţă de drepturile şi interesele legitime, faţă de
demnitatea altor cetăţeni este obligatorie”.
5. Principiul realităţii şi garantării drepturilor prevăzute de legislaţie vine tot din
normele constituţionale. De exemplu, al. 3 al art. 1 din Constituţia RM prevede că RM este un stat
„... democratic , în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a
personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate.”

4. Izvoarele dreptului proprietăţii intelectuale

4.1. Izvoarele interne şi internaţionale ale dreptului de autor

Izvoarele interne şi internaţionale în domeniul dreptului de autor. Dreptul de autor
naţional reprezintă un sistem complex de acte normative. În ierarhia actelor normative ale dreptului
de autor locul central îl ocupă Constituţia Republicii Moldova după care urmează Legea Republicii
Moldova privind dreptul de autor şi drepturile conexe nr. 139 (adoptată la 02.07.2010, în vigoare
din 01.01.2011). Potrivit legii speciale numite se reglementează 2 categorii de relaţii sociale:
relaţiile privind crearea şi valorificarea operelor literare, artistice şi ştiinţifice; relaţiile privind
crearea şi valorificarea interpretărilor, fonogramelor, a emisiunilor organizaţiilor de transmitere.
Legea RM privind dreptul de autor şi drepturile conexe este prima lege ce reglementează
relaţiile din domeniul dreptului de autor cu respectarea prevederilor Convenţiei de la Berna, altor
acte internaţionale.
Relaţiile privind crearea şi valorificarea operelor literare, artistice şi ştiinţifice sunt
reglementate şi prin alte legi:
 Legea RM cu privire la difuzarea exemplarelor de opere şi fonograme nr. 1459-XV
din 14.11.2002, MO al RM nr. 11-13/42 din 31.01.2003.

3
A se vedea articolele: 4, 11(1 şi 2), 12 (1,2 şi 3), 13 (1), 15(1) ale Legii RM privind dreptul de autor şi drepturile
conexe; articolul 9 (1 şi 4) al Legii RM privind brevetele de invenţie; articolul 9 (1 şi 3) al Legii RM privind protecţia
desenelor şi modelelor industriale
4
A se vedea articolele: 4, 11(3 şi 4), 12 (4, 5, 6 şi7), 13 (3, 4 şi 5), 15 (2) ale Legii RM privind dreptul de autor şi
drepturile conexe; articolul 9 (3 şi 8) şi 22 ale Legii RM privind brevetele de invenţie; articolele 9(2) şi 22 ale Legii RM
privind protecţia desenelor şi modelelor industriale
5
A se vedea articolele: 10, 20,25, 27 şi 29 ale primei Legi din referinţa 2; art.32 din Legea a doua; art. 10(5) al Legii a
treia
14
  Codul penal al Republicii Moldova nr. 985-XV din 18.04.2002, art. 185-1, 185-2,
185-3, 246-1, 246-2
 Codul civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06.06.2002, Cartea întâi -
Dispoziții generale (art. 8 alin. (2) lit. e), 21 alin. (2) lit. b), Cartea a doua –
Drepturile reale (art. 301, 470 alin. (2) lit.f)), Cartea a treia – Obligațiile (art. 925
alin. (1) lit. d), art.1171-1178 Franchisingul, Cartea a cincea - Dreptul Internațional
privat (art.1607)
 Codul audiovizualului al Republicii Moldova nr.260-XVI din 27.07.2006, art. 18, 20
alin. (1) lit. b)
 Codul contravențional al Republicii Moldova nr. 218-XVI din 24.10.2008, art. 96-
103, 283, 400 etc.
Actele normative subordonate legii în domeniul dreptului de autor:
 Hotărîrea pentru aprobarea Regulamentului cu privire la înregistrarea obiectelor
dreptului de autor și drepturilor conexe nr. 89 din 10.02.2012
 Hotărârea Guvernului Republicii Moldova despre tarifele minime ale remuneraţiei de
autor nr.641 din 12.07.2001, MO al RM nr. 81-83/682 din 20.07.2001.
 Regulamentul cu privire la modul de producere, eliberare
şi aplicare a marcajelor de control pe exemplarele de opere şi
fonograme aprobat prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 744 din
20.06.2003, MO al RM nr. 134/805 din 01.07.2003.
 Instrucţiunea privind controlul activităţii organizaţiilor de gestiune colectivă a
drepturilor patrimoniale de autor și/sau conexe (aprobată prin Ordinul Directorului
General al AGEPI nr.169 din 22.08.2016).
Izvoare importante a dreptului de autor intern sunt convenţiile şi tratatele internaţionale.
Actul de bază este Convenţia de la Berna care a fost numită mai sus. Dintre alte acte evidenţiem:
Convenţii încheiate în cadrul Uniunii de la Berna:
 Convenţia internaţională de la Roma din 1961, care are ca scop protecţia artiştilor
interpreţi sau executanţi, a producătorilor de fonograme şi a organismelor de
radiodifuziune.
 Convenţia de la Geneva din 29 octombrie 1971 privind protecţia producătorilor de
fonograme împotriva reproducerii neautorizate a fonogramelor.
 Convenţia de la Bruxelles din 21 mai 1974 privind distribuţia de semnale
producătorilor de programe transmise prin sateliţi.
 Tratatul de la Geneva din 1989 privind înregistrarea internaţională a operelor
audiovizuale.
 Convenţia Universală de la Paris din 1971 privind dreptul de autor.

4.2 Izvoarele interne şi internaţionale în domeniul proprietăţii industriale. Principalele

izvoare interne din domeniul dat sunt legile. Proprietatea industrială cuprinde mai multe legi:
 Legea privind protecția invențiilor nr. 50-XVI (adoptată la 07.03.2008, în vigoare din
04.10.2008);

15
  Legea privind protecția desenelor și modelelor industriale nr. 161-XVI (adoptată la
12.07.2007, în vigoare din 01.12.2007);
 Legea privind protecția mărcilor nr. 38-XVI (adoptată la 29.02.2008, în vigoare din
06.09.2008);
 Legea privind protecția indicațiilor geografice, denumirilor de origine și specialităților
tradiționale garantate nr.66-XVI (adoptată la 27.03.2008, în vigoare din 25.10.2008);
 Legea Republicii Moldova privind protecţia topografiilor circuitelor integrate nr.655
din 29.10.1999, MO al RM nr.1-4 din 06.01.2000.
Legile date reglementează obiectele principale de proprietate industrială. Rusia a găsit o
soluţie mai economă având o singură lege care reglementează invenţiile, modelele de utilitate,
desenele şi modelele industriale.6Legile RM au aproape aceeaşi structură, iar în privinţa unor aspecte
se repetă. Din punct de vedere a structurii aceste legi normele formează articole ce sunt unite în
capitole. Reieşind din conţinutul lor legile reglementează: condiţiile de acordare a protecţiei juridice,
procedura de obţinere a titlului de protecţie, drepturile şi obligaţiile titularilor, apărarea drepturilor
titularilor.
La proprietate industrială se mai atribuie:
 Legea concurenței nr. 183 din 11.07.2012;
 Legea Republicii Moldova nr. 171-XIII din 06.07.94 cu privire la secretul comercial.
Actele normative subordonate legii din domeniul proprietăţii industriale sunt numeroase.
Vom indica principalele:
 Regulamentul privind procedura de depunere, examinare și înregistrare a mărcilor, (aprobat
prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 488 din 13.08.2009)Regulamentul cu
privire la modul de folosire a mărcilor – proprietate a statului, aprobat prin Hotărârea
Guvernului Republicii Moldova nr.852 din 16 august 2001.
 Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.852 din 16.08.2001 cu privire la modul de
folosire a mărcilor - proprietate a statului
 Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 1080 din 08.10.2001 cu privire la aprobarea
Listei mărcilor - proprietate a statului
 Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 783 din 30.06.2003 cu privire la evaluarea
obiectelor de proprietate intelectuală.
Din actele internaţionale menţionăm:
 Convenţia privind instituirea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale 7
încheiată la 14.07.1967. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.1328-XII din 11.03.1993.
Publicat în ediţia oficială „Tratate internaţionale”, Chişinău, Vol.6, pag.187.
 Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 20 martie 1883.
Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.1328-XII din 11.03.1993. Publicat în ediţia oficială
„Tratate internaţionale”, Chişinău, Vol.6, pag.160.

6
Сергеев A. П. Право интелектуалльной собственности в Российской Федерации, Москва, изд. Проспект, 1996,
c. 81-82.
7
Republica Moldova a devenit stat-membru a O.M.P.I. la data de 25.12.1991.
16
  Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţională a mărcilor, adoptat la
14.04.1891. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.1624-XII din 26.10.1993. Publicat în
ediţia oficială „Tratate internaţionale”, Chişinău, Vol.7, pag.131.
 Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţională a
mărcilor din 27.06.1989. Hotărârea Parlamentului R.M. nr. 1252-XIII din 10.07.1997. Publicat în
ediţia oficială „Tratate internaţionale”, Chişinău, Vol.13, pag.176.
 Aranjamentul de la Nisa privind clasificarea internaţională a produselor serviciilor în
vederea înregistrării mărcilor din 15.06.1957. Hotărârea Parlamentului R.M. nr.12512-XIII din
10.07.1997. Publicat în ediţia oficială „Tratate internaţionale”, Chişinău, Vol.13, pag.163.
 Aranjamentul de la Viena privind instituirea clasificării internaţionale a elementelor
figurative ale mărcilor din 12.06.1973. Hotărârea Parlamentului R.M. nr.1250-XIII din 10.07.1997.
Publicat în ediţia oficială „Tratate internaţionale”, Chişinău, Vol.13, pag.135.
 Aranjamentul de la Locarno privind instituirea clasificării internaţionale a desenelor şi
modelelor industriale din 8.10.1968. Hotărârea Parlamentului R.M. nr. 1249-XIII din 10 iulie 1997.
Publicat în ediţia oficială „Tratate internaţionale”, Chişinău, Vol.13, pag.195.
 Tratatul de cooperare în domeniul brevetelor (P.C.T.) adoptat la 19. 06.1970. Decretul
Preşedintelui Republicii Moldova nr. 229 din 30.12.1993. Publicat în ediţia oficială „Tratate
internaţionale”, Chişinău, Vol.7, pag.96.
 Aranjamentul de la Strasbourg privind clasificarea internaţională a brevetelor de
invenţii din 24.03.1971. Hotărârea Parlamentului R.M. nr.1248-XIII din 10.07.1997. Publicat în
ediţia oficială „Tratate internaţionale”, Chişinău, V. 13, pag.148.
 Tratatul de la Budapesta privind recunoaşterea internaţională a depozitului
microorganismelor în scopul asigurării protecţiei prin brevete, adoptat la 28.04.1977. Decretul
Preşedintelui Republicii Moldova nr. 229 din 30.12.1993. Publicat în ediţia oficială „Tratate
internaţionale”, Chişinău, Vol.7, pag.164.
 Tratatul de la Nairobi privind protecţie simbolului olimpic, adoptat la 26.09.1981.
Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr. 229 din 30.12.1993. Publicat în ediţia oficială
„Tratate internaţionale”, Chişinău, Vol.7, pag.179.
 Aranjamentul de la Haga privind depozitul internaţional al desenelor şi modelelor
industriale din 6.11.1925. Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr. 229 din 30 decembrie
1993.
 Convenţia Euroasiatică privind brevetele semnată la Moscova la 9.09.1994 în vigoare
din 17 februarie 1994. Hotărârea Parlamentului R.M. nr. 615-XIII din 27.10.1995. Publicat în ediţia
oficială „Tratate internaţionale”, Chişinău, Vol.10, pag.84.
 Tratatul privind dreptul mărcilor, semnat la Geneva la 28.10.94, în vigoare din
01.08.1996. Hotărârea Parlamentului R.M. nr. 614-XIII din 27.10.1995. Publicat în ediţia oficială
„Tratate internaţionale”, Chişinău, Vol.10, pag.101.
 Convenţia internaţională privind Protecţia Realizărilor în Selecţie(U.P.O.V.) din
02.12.1961. Hotărârea Parlamentului R.M. nr. 1355-XIII din 22 octombrie 1997.
 Convenţia internaţională pentru protecţia noilor soiuri de plante din 02.12.1961.
Hotărârea Parlamentului R.M. nr.1355-XIII din 22.10.1997.

17
  Acord de colaborare pentru combaterea încălcărilor drepturilor în domeniul proprietăţii
intelectuale din 06.03.1998. Hotărârea Guvernului nr.1245 din 15.11.2001.

5. Instituții juridice ale proprietății intelectuale

Din momentul în care Republica Moldova și-a obținut independența, a fost necesară crearea
unei instituții cu un cadru juridic delimitat în domeniul PI.
Astfel, la 25 noiembrie 1991, primul președinte al Republicii Moldova Mircea Snegur
semnează Decretul nr.238 cu privire la Agenția de Stat pentru Drepturile de Autor(ADA), aflată în
subordinea Guvernului și care are scopul să asigure protecția și interesele legale ale autorilorde
opere literare, științifice, de artă, inclusiv a drepturilor conexe.
 În același context, la 25 mai 1992  prin decretul Presedintelui RM nr.120 a fost fondată
Agenția de Stat pentru Protecția Proprietății Industriale (AGEPI) pe lîngă Ministerul Economiei și
Finanțelor al RM, a cărui obiectiv principal consta în protejarea, din punct de vedere juridic
a proprietății industriale pe teritoriul Republicii Moldova. În anul 1995, în temeiul art.37 al Legii
nr.461/18.05.1995 AGEPI a obținut statutul de întreprindere de stat în subordinea Guvernului prin
HG nr.743 din 31.12.1996
În anul 2004, la 13 septembrie, în baza Codului cu privire la știință și inovare, are
loc fuzionarea celor 2 agenții  ADA și  AGEPI  și este aprobat statutul și structura Agenției de Stat
pentru Proprietatea Intelectuală – AGEPI rămînînd în subordinea Guvernului.
Zece ani mai tîrziu, la 3 iulie 2014, în Parlament, este adoptată Legea cu privire la Agenția de
Stat pentru Proprietatea Intelectuală, lege ce presupune schimbarea statutului Agenției, din instituție
de stat în instituție publică, ramânînd în subordinea Guvernului.
De-a lungul timpului au fost aprobate un șir de legi ce țin de protecția juridică a proprietății
intelectuale, primele fiind Legea nr. 588-XIII din 22.09.1995 privind mărcile și denumirile de
origine a produselor; Legea nr. 461-XIII din 18.05.1995 privind brevetele de invenție; Legea nr.
915-XIII din 11.07.1996 privind protecția soiurilor de plante; Legea nr. 991-XIII din 15.10.1996
privind protecția desenelor și modelelor industriale; Legea nr. 293-XIII din 23.11.1994 privind
dreptul de autor și drepturile conexe.
În anul 2008, datorită evolurării sistemului național de PI și a tendinței de apropiere a
sistemul de standardele europene, au fost adoptate, modicicate sau completate o serie de legi în
domeniu. Vorbim aici de legi în domeniul protecției mărcilor (nr. 38-XVI), soiurilor de plante (39-
XVI), invențiilor (nr. 50-XVI), indicațiilor geografice, denumirilor de origine și specialităților
tradiționale garantate (nr.66-XVI), iar la 2 iulie 2010 se adoptă și Legea 139 privind drepturile de
autor și conexe.
Comisia naţională pentru proprietatea intelectuală (CNPI) este un organ consultativ pe lîngă
Guvern şi este constituită în scopul coordonării şi asigurării interacţiunii ministerelor, altor autorităţi
administrative centrale, precum şi titularilor drepturilor de proprietate intelectuală în activităţile
orientate spre dezvoltarea şi consolidarea sistemului naţional de proprietate intelectuală, combaterea
şi prevenirea încălcărilor drepturilor de proprietate intelectuală şi lupta cu contrafacerea şi pirateria
în Republica Moldova.
În 2011, la 12 mai, CNPI adoptă structura noii Strategii Naționale în domeniul proprietății
intelectuale pînă în anul 2020, ulterior, în 2012 și Guvernul aprobă această Strategie.
18
 Începînd cu 1993 AGEPI își inițiaza activitatea pe plan international astfel, la 11 martie se
adoptă Hotărîrea cu privire la Convenția pentru Instituirea Organizației Mondiale de Proprietate
Intelectuală (OMPI),  Convenția de la Paris pentru Protecția Proprietății Industriale și Acordul
privind măsurile de protecție a proprietății industriale. * Unele convenții, tratate, aranjamente de
pînă la proclamarea independenței au rămas în vigoare fiind  aprobate de către Parlament.
În aceeași ordine de idei, la 12 martie 1993 se semnează Acordul privind măsurile de protecție
a proprietății industriale și crearea Consiliului Interstatal pentru Problemele Protecției Proprietății
Industriale (CSI). La sfîrșitul anului 1993 Președintele Republicii Moldova semnează Decretul de
aderare la Aranjamentul de la Haga privind înregistrarea internațională a desenelor și modelelor
industriale; Tratatul de la Nairobi privind protecția Simbolului Olimpic și Tratatul de la
Budapesta privind recunoașterea internațională a depozitului microoorganismelor în scopul
asigurării protecției prin brevete.
În 1995, la 22 iunie se ratifică Convenția Internațională pentru ocrotirea drepturilor
interpreților, ale producătorilor de fonograme și ale organizațiilor de difuziune (Roma 1961),
precum și Convenția privind protecția operelor literare și artistice (Berna 1886).
La 22 septembrie, același an (1995), Parlamentul ratifică Tratatul privind dreptul
mărcilor(Geneva) și Convenția Euroasitică privind brevetele (Moscova).
În 1995, la 13 martie se semnează Acordul de cooperare cu Oficiul European de
Brevete (OEB), iar în februarie 1996 Republica Moldova devine membru al Convenției Euroasiatice
privind brevetele. În 1997 Moldova decide să adere la Convenția internațională privind protecția
noilor soiuri de plante (UPOV – Uniunea Internațională pentru Protecția Noilor Soiuri de Plante). În
2000 RM aderă la Aranjamentul de la Madrid privind sancțiunilor pentru indicațiile false sau
înșelătoare de proveniență a produselor, precum și Aranjamentul de la Lisabona privind protecția
indicațiilor locului de origine a produselor și inregistrarea lor internațională. În anul următor se
aderă la Organizația Mondială a Comerțului și, implicit, la Acrordul privind aspectele drepturilor de
proprietate intelectuală legate de comerț (TRIPs).
În contextul apropierii sistemului național de PI de standardele europene, la 26 iunie 2012
Republica Moldova și Uniunea Europeană semnează la Bruxelles Acordul cu privire la protecția
Indicațiilor Geografice (IG) pentru produsele agricole și alimentare care prevede recunoașterea
produselor moldovenești cu IG și DO pe piața europeană.
În același an, la 22-23 octombrie, în cadrul unei vizite a Directorului General OMPI Francis
Gurry, la Chișinău se semnează Memorandumul de Înțelegere dintre Guvernul Republicii Moldova
și Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale privind cooperarea în domeniul PI.
Pe plan național, la 4 februarie 2005 AGEPI semnează cu Academia de Științe a Moldovei
Acordul de colaborare în domeniul promovării și protecției proprietății intelectuale, iar în următorii
ani s-au semnat acorduri de acest gen cu Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor,  Ministerul
Afacerilor Interne și BSA, Consiliul Coordonator al Audiovizualului ș.a.
Printre cele mai importante inițieri ce au marcat activitatea AGEPI pot fi menționate
următoarele:
 Înregistrarea primei cereri de brevet la 26 ianuarie 1993 (invenția ”Băutură nealcoolică”
solicitată de Matveenco Mihail);

19
  Înregistrarea de către AGEPI a primilor mandatari autorizați (reprezentanți în proprietatea
intelectuală) ai Republicii Moldova (24 aprilie 1993);
 Apariția primului număr al Buletinului Oficial de Proprietate Industrială (BOPI) la data de
30 octombrie 1993;
 Eliberarea la 4 februarie 1994 a Certificatului Nr.1 de înregistrare a mărcii (Combinatul de
piei artificiale și articole tehnice de cauciuc din Chișinău);
 Eliberarea la 12 mai 1994 a Brevetului Nr.1 al Republicii Moldova (pentru a asigura
protecția unui procedeu de fabricare a adaosului alimentar din materie vegetală);
 Eliberarea la 31 ianuarie 1995 a Certificatului Nr. 1 de înregistrare a desenului/modelului
industrial (Fabrica de mobilă ”Viitorul”);
 Eliberarea la 30 aprilie 1995 a Certificatului Nr. 1  de înregistrare a modelului de utilitate
(titular Emanuil Mitnic);
 Desfășurarea primului Simpozion ”Lecturi AGEPI”, care ulterior devine simpozion
internațional și se organizează în fiecare an – 24 octombrie 1997;
 Desfășurarea primei ediții ale Expoziției Internaționale Specializate ”INFOINVENT – 99”,
organizat de  către AGEPI și CIE ”Moldexpo” la 28-31 octombrie 1999.
 Deschiderea oficială a Institutului de Proprietate Intelectuală din cadrul AGEPI la 1
octombrie 2000;
 Lansarea în aprilie 2000 a concursului ”Marca comercială a anului” în cadrul expoziției
”Fabricat în Moldova”, eveniment organizat în parteneriat cu Camera de Comerț și Industrie și
Asociația Națională a Producătorilor;
 Lansarea,  în ianuarie 2009, a unui nou tip de servicii – prediagnoza proprietății intelectuale
– concept european în sprijinul întreprinderilor mici și mijlocii;
 Lansarea serviciului de depunere electronică a documentelor, utilizînd semnătura digitală (1
iunie 2009);
 Insituirea Observatorului respectării drepturilor de proprietate intelectuală la 29 iulie 2011.
Agenția de Stat pentru Proprietatea Intelectuală (AGEPI) este o instituție publică aflată în
subordinea Guvernului, responsabilă de promovarea și realizarea activităților în domeniul protecției
juridice a proprietății intelectuale privind drepturile de proprietate industrială, dreptul de autor și
drepturile conexe. AGEPI își desfășoară activitatea pe principiile autogestiunii și autofinanțării; are
statut de persoană juridică cu sediul în municipiul Chișinău, cu o denumire oficială, o denumire
prescurtată în limba de stat și o ștampilă cu Stema de Stat a Republicii Moldova.
La nivel international - AGEPI reprezintă Republica Moldova în Organizația Mondială a
Proprietății Intelectuale, în alte organizații internaționale, regionale și interstatale pentru protecția
proprietății intelectuale, întreține și dezvoltă relații de colaborare cu acestea, precum și cu instituțiile
de profil ale altor state.
AGEPI exercită următoarele funcții:
 planifică din punct de vedere strategic și implementează obiectivele de dezvoltare a
sistemului național de proprietate intelectuală;
 organizează și gestionează funcționarea sistemului național de proprietate intelectuală
în conformitate cu legislația Republicii Moldova și cu tratatele internaționale la care
Republica Moldova este parte;
20
  asigură promovarea propunerilor referitoare la cadrul normativ privind protecția
proprietății intelectuale și perfecționarea legislației naționale în domeniu, avizează
proiecte de acte normative elaborate de alte autorități publice;
 prestează servicii aferente domeniului proprietății intelectuale, în conformitate cu
legislația.
Serviciile AGEPI sunt prestate conform Sistemului de Management al Calității ISO
9001:2008, ceea ce garantează calitate în conformitate cu standardele internaționale.
Suplimentar, în calitate de autorități investite cu atribuiții în domeniul proprietății intelectuale
pot fi menționate: Serviciul Vamal, Ministerul Afacerilor Interne, Procuratura, CNA, Consiliul
Concurenței.
Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale (conform denumirii originale din engleză,
[The] World Intellectual Property Organization sau WIPO) este una din agențiile specializate ale
Națiunilor Unite. WIPO a fost creată în 1967 su scopul declarat de a încuraja activitatea creatoare și
promovarea proprietății intelectuale oriunde în lume.
WIPO are în mod curent 183 de state membre, administrează 23 de tratate internaționale,
având sediul mondial în Geneva, Elveția.
Organizația de aceeași factură, care a precedat WIPO a fost BIRPI (Bureaux Internationaux
Réunis pour la Protection de la Propriété Intellectuelle, acronim din franceză însemnând Biroul
Internațional Unit pentru Protecția Proprietății Intelectuale), care a fost fondat în 1893 pentru a
administra Convenția de la Berna pentru protejarea operelor literare și artistice (conform, Berne
Convention for the Protection of Literary and Artistic Works) și Convenția de la Paris pentru
protejarea proprietății industriale (conform, Paris Convention for the Protection of Industrial
Property).

WIPO a fost formal creată de Convenția de creare a Organizației Mondiale a Proprietății

Intelectuale (conform, [the] Convention Establishing the World Intellectual Property Organization),
care a fost semnată la Stockholm în 14 iulie 1967 și confirmată la 28 septembrie 1979). Conform
articolului 3 al acestei Convenții, WIPO caută "să promoveze protecția proprietății intelectuale în
toată lumea "promote the protection of intellectual property throughout the world". Mai târziu, în
1974, WIPO a devenit una din agențiile specializate ale Organizației Națiunilor Unite.
Spre deosebire de alte agenții ale Națiunilor Unite, WIPO are semnificative resurse financiare
ce sunt independente față de contribuțiile statelor membre. Spre exemplu, în 2006, se așteaptă ca
peste 90 % din venitul WIPO de circa 500 milioane CHF (franci elvețieni) să provină din colectarea
de taxe de către International Bureau (IB) a aplicațiilor pentru proprietate intelectuală, respectiv din
registrarea sistemelor care sunt administrate de WIPO: Tratatul Cooperativ al Patentelor ([the]
Patent Cooperation Treaty), Sistemul Madrid pentru mărci registrate (the Madrid system for trade
marks) și Sistemul Haga pentru Drepturile designului industrial ([the] Hague system for industrial
designs).

21