CONTRACTUL DE MANDAT

Secţiunea I. Regimul juridic general

Mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie
unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi, numită mandant
(art. 2009 C. civ.).

Din cele de mai sus rezultă că părţile contractului de mandat sunt mandantul
(persoană fizică sau juridică), ce împuterniceşte o altă persoană să încheie acte
juridice pe seama sa, şi mandatarul (persoană fizică sau juridică), ce se obligă să
încheie acte juridice în numele mandantului (mandat cu reprezentare).

De menţionat că trimisul sau mesagerul nu pot fi asimilaţi mandatarului, ei

executând, de regulă, servicii care nu implică încheierea de acte juridice şi, oricum,
nu au calitatea de reprezentanţi ai mandantului (activitatea lor putând fi calificată
ca antrepriză).

În general, mandatul este rodul exclusiv al voinţelor părţilor contractante, însă

raporturile juridice de mandat pot fi generate şi de litera legii. 

În practică, mandatul (în sens larg) are un domeniu extins de acţiune: de la

activităţi simple de reprezentare (de exemplu, exercitarea votului într-un consiliu
de administraţie), până la activităţi complexe (de exemplu, administrarea unui
patrimoniu)

În raport de manifestarea reprezentării în contract (regăsită în practică), mandatul

are diverse forme.

Actul cu sine însuşi este contractul încheiat între mandatar, ca reprezentant al

mandantului, şi persoana sa (de această dată în nume propriu).

Actul în interes comun este cel în care împuternicitul contractează cu terţul, atât în
interesul mandantului, cât şi în interesul său.
Dubla reprezentare (autocontractul) este actul încheiat între mandatar, ca
reprezentant al mandantului, cu el însuşi, ca reprezentant al terţului.

Potrivit legii, mandatul încheiat de reprezentant cu sine însuşi (sau prin dublă
reprezentare), în nume propriu, este anulabil numai la cererea reprezentatului, cu
excepţia cazului în care reprezentantul a fost împuternicit în mod expres în acest
sens sau cuprinsul contractului a fost determinat în asemenea mod încât să excludă
posibilitatea unui conflict de interese (art. 1304 C. civ.)

Reprezentarea este un element fundamental al mandatului. 

Cu toate acestea, mandatul poate fi şi fără reprezentare. Astfel, atunci când

mandatarul încheie un act juridic în nume propriu (deci, fără a se prezenta ca repre-
zentant al altei persoane), deşi el, în esenţă, lucrează în interesul mandantului,
mandatul este fără reprezentare (mandatul prin interpunere de persoane, simulat).

Sediul materiei se află în Cartea a V-a, „Despre obligaţii”, Titlul IX, intitulat
„Diferite contracte speciale”, Capitolul IX „Contractul de mandat”, art. 2009-2071

Prevederi de aplicare a dispoziţiilor Codului civil în materia mandatului se

regăsesc în art. 142 al Legii nr. 71/2011.

Secţiunea a II-a. Mandatul cu reprezentare

Mandatul este cu reprezentare atunci când, prin contract, mandatarul se obligă să

încheie acte juridice „pe seama” și în numele mandantului.

De regulă, mandatarul îl reprezintă pe mandant la încheierea actelor juridice pentru

care a fost împuternicit. Astfel, potrivit art. 2012 alin. 1 C. civ., în favoarea
mandatarului operează prezumţia de reprezentare a mandantului („dacă din
împrejurări nu rezultă altfel”).

§ 1. Caractere juridice şi delimitare

Contractul de mandat se califică prin caracterele sale juridice.

a). Mandatul este, în principiu, un contract consensual, deoarece, pentru încheierea

lui valabilă, este suficientă simpla manifestare de voinţă a părţilor.
Contractul de mandat poate fi încheiat în formă scrisă sau verbală. Tot astfel,
acceptarea mandatului poate rezulta şi din executarea sa de către mandatar.

Ca excepţie, când mandatul este dat pentru încheierea unui act juridic supus unei
anumite forme (cerute ad validitatem), mandatul „trebuie să respecte acea formă”
(art. 2013 alin. 2 C. civ.).

b). Mandatul poate fi gratuit sau oneros (art. 2010 alin. 1 C. civ.). 

Mandatul dintre două persoane fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit. 

Mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activităţi profesionale se prezumă

însă a fi cu titlu oneros (remunerat).

Când mandatul este oneros, dar remuneraţia mandatarului nu este determinată prin
contract, aceasta se va stabili potrivit legii, uzanţelor ori, în lipsă, după valoarea
serviciilor prestate rezultând din natura lor (de exemplu, avocat).

c). Mandatul este un contract intuitu personae, deoarece se încheie în considerarea

unei anume persoane, încrederea pe care mandantul o are în mandatar având o
importanţă esenţială la perfectarea contractului.

d). Mandatul poate fi unilateral sau bilateral (sinalagmatic). Când mandatul este cu

titlu gratuit, el are caracter unilateral, deoarece creează obligaţii exclusiv în sarcina
uneia dintre părţi (a mandatarului). 

În cazul în care contractul este cu titlu oneros, mandatul devine sinalagmatic,

fiecare dintre părţi obligându-se contractual, de manieră reciprocă şi interde-
pendentă.

Mandatul prezintă asemănări cu contractul de muncă şi contractul de antrepriză,

dar între acestea există şi o serie de deosebiri care, în principal, sunt determinate de
obiectul distinct al contractului de mandat, respectiv încheierea de acte juridice de
către mandatar pe seama şi în numele mandantului.

Obiectul contractului de antrepriză îl reprezintă faptele materiale pe care

antreprenorul se obligă să le execute pentru client (de exemplu, construirea unui
imobil).
În contractele de antrepriză şi de muncă, nici antreprenorul, şi nici salariatul nu au,
de regulă, calitatea de reprezentanţi. În principiu, angajatul nu poate fi reprezen-
tantul angajatorului (patronului) şi nici nu poate fi reprezentat, el trebuind să
presteze personal munca la care s-a obligat (spre deosebire de mandatar, care îşi
poate substitui, în principiu, o altă persoană pentru realizarea actelor juridice la
care s-a obligat).

Ca excepţie, salariatul sau antreprenorul poate fi împuternicit să reprezinte patronul

ori clientul. Ei pot încheia, în accesoriu, şi acte juridice pe seama și în numele
patronului sau clientului, dar obligaţiile lor principale nu sunt de mandat, ci derivă
din raporturile de muncă sau de antrepriză.

De exemplu, între avocat, ca liber profesionist, şi client se stabileşte, de regulă, un

raport de mandat cu reprezentare. Este posibil însă ca obligaţia avocatului să se
rezume exclusiv la acordarea de consultaţii juridice, situaţie în care nu mai suntem
în limitele contractului de mandat (ci de antrepriză). 

În doctrină s-a pus întrebarea: salariatul (jurisconsultul) care îl reprezintă pe patron

în justiţie (deci are obligaţii de asistenţă juridică, dar săvârşeşte şi activităţi de
reprezentare) se află într-un raport de muncă sau de mandat ?

Apreciem că săvârşirea de activităţi de reprezentare de către un salariat (fie el şi

consilier juridic) nu schimbă raporturile sale de muncă, deoarece „acest lucru îl
face nu direct în temeiul contractului de muncă, ci numai în temeiul unei împu-
terniciri speciale în acest sens” (s.n.).

§ 2. Formarea contractului

A. Capacitatea părţilor

Ca regulă, în cazul reprezentării contractuale, atât reprezentatul, cât şi repre-

zentantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia actul pentru care reprezentarea a
fost dată (art. 1298 C. civ.).

Tot astfel, din dispoziţiile generale art. 1307 alin. 1-3 C. civ., putem aprecia,
implicit, că:

– mandatarul trebuie să aibă capacitate de exerciţiu, deoarece are o obligație de a

face (de a încheia acte juridice pe seama şi în numele mandantului);
– mandantul trebuie să aibă capacitatea necesară de a contracta el însuşi actul
juridic cu care l-a împuternicit pe mandatar, deci capacitatea juridică a acestuia se
va determina în funcţie de natura actului juridic care face obiectul contractului de
mandat.

Astfel, dacă se are în vedere încheierea unui act de dispoziţie, mandantul trebuie să
aibă capacitate de exerciţiu deplină, iar, dacă actul ce urmează a fi încheiat este
numai de administrare, mandatul va putea fi dat chiar de un minor cu capacitate de
exerciţiu restrânsă.

Dacă mandatul este cu titlu oneros, în toate cazurile, mandantul (care, plătind,
efectuează acte de dispoziţie) trebuie să aibă capacitate deplină, chiar dacă actul cu
care l-a împuternicit pe mandatar este numai unul de administrare sau de
conservare.

Puterea de a reprezenta încetează prin decesul sau incapacitatea reprezentantului

ori a reprezentatului (dacă din convenţie ori din natura afacerii nu rezultă
contrariul). Încetarea puterii de a reprezenta nu produce efecte în privinţa terţilor
care, în momentul încheierii contractului, nu cunoşteau şi nici nu trebuiau să
cunoască această împrejurare (art. 1307 alin. 1 şi 4 C. civ.).

De precizat că trimisului sau mesagerului (nefiind părţi ale contractului de mandat)

nu li se aplică regulile de mai sus, trebuind ca aceştia să aibă numai discernământul
necesar pentru activitatea îndeplinită.

B. Obiectul contractului

Mandatul poate avea ca obiect, în principiu, numai încheierea de acte juridice (şi
nu de fapte juridice) de către mandatar, pe seama şi în numele mandantului. 

Ca în orice contract, obiectul trebuie să îndeplinească condiţiile generale de

validitate: să fie determinat și să fie licit (art. 1225 alin. 2 C. civ.).

Nu pot face obiectul (principal) al contractului de mandat faptele materiale.

Acestea pot fi numai obiectul accesoriu al mandatului, în care obiectul principal
înseamnă încheierea de acte juridice (de exemplu, expertizarea unui bun ce
urmează a fi cumpărat).
Actele juridice cu caracter strict personal nu pot fi încheiate prin mandatar (de
exemplu, testamentul, căsătoria etc.).

În consecinţă, mandatarul nu poate săvârşi decât actele juridice cu care a fost

împuternicit de mandant, el neputând face nimic peste limitele mandatului său.

C. Forma şi întinderea mandatului

Contractul de mandat „poate fi încheiat în formă scrisă, autentică ori sub semnătură
privată, sau verbală”. Acceptarea mandatului poate rezulta şi din executarea sa de
către mandatar (art. 2013 alin. 1 C. civ.).

Mandatul dat pentru încheierea unui act juridic supus, potrivit legii, unei anumite
forme trebuie să respecte acea formă, sub sancţiunea aplicabilă actului însuşi.
Astfel, împuternicirea nu produce efecte decât dacă este dată cu respectarea
formelor cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului pe care
reprezentantul urmează să-l încheie (art. 1301 C. civ.).

Mandatul este tacit când rezultă din împrejurări care fac neîndoielnică voinţa
părţilor (nu trebuie confundat cu mandatul aparent). 

În absenţa unui refuz neîntârziat, mandatul se consideră acceptat (tacit) dacă

priveşte actele a căror încheiere intră în exercitarea profesiei mandatarului ori
pentru care acesta şi-a oferit serviciile fie în mod public, fie direct mandantului
(art. 2014 alin. 1 C. civ.). În aprecierea actelor respective, se va ţine seama, între
altele, de prevederile legale, de practicile statornicite între părţi şi de uzanţe.

În raport de specificul actelor juridice ce urmează a fi încheiate, mandatul poate fi

general sau special (art. 2016 C. civ.). 

Mandatul general îl autorizează pe mandatar să efectueze „numai acte de

conservare şi de administrare” (art. 2016 alin. 1 C. civ.). Rezultă că, în acest caz,
împuternicirea dată mandatarului este numai procuratio omnium bonorum.

Mandatul special este acela în care mandatarul este „împuternicit expres”, pentru o
(singură) operaţie juridică. Astfel, pentru a încheia acte de înstrăinare sau grevare,
tranzacţii ori compromisuri, pentru a se putea obliga prin cambii sau bilete la ordin
ori pentru a intenta acţiuni în justiţie, precum şi pentru a încheia orice alte acte de
dispoziţie, mandatarul trebuie să fie împuternicit în mod expres (art. 2016 alin. 2
C. civ.). 

Mandatarul trebuie să încheie acte juridice în limitele puterii sale de repre-

zentare. Altfel, contractul încheiat de persoana care acţionează în calitate de
reprezentant, fără a avea împuternicire sau cu depăşirea puterilor conferite, nu
produce efecte între reprezentat şi terţ (art. 1309 alin. 1 C. civ.).

Ca excepţie, dacă, prin comportamentul său, reprezentatul l-a determinat pe terţul

contractant să creadă, în mod rezonabil, că reprezentantul are puterea de a-l
reprezenta şi că acţionează în limita puterilor conferite, reprezentatul nu se poate
prevala faţă de terţul contractant de lipsa puterii de a reprezenta (art. 1309 alin. 2
C. civ.).

Mandatarul fără împuternicire (ori depăşind limitele puterilor care i-au fost
încredinţate), „răspunde pentru prejudiciile cauzate terţului contractant care s-a
încrezut, cu bună-credinţă, în încheierea valabilă a contractului” (art. 1310 C. civ.).

Rezultă că depășirea puterilor conferite prin mandat de către mandatar nu atrage

nulitatea actelor încheiate cu terții, ci inopozabilitatea acestora față de man-
dant. Pentru astfel de situații, după împrejurări, mandantul are dreptul la des-
păgubiri pentru prejudiciile create de către mandatar (de exemplu, mandantul se
baza pe îndeplinirea exactă și la timp a actelor juridice cu terții).

Mandantul poate ratifica contractul încheiat în numele său, cu depăşirea (sau lipsa)
puterii de reprezentare (respectând formele cerute de lege pentru încheierea sa
valabilă). 

Ratificarea are efect retroactiv şi se transmite moştenitorilor.

D. Durata şi dovada mandatului

Mandatul se încheie, ca orice contract, pe durata prevăzută de părţi. Dacă părţile nu

au prevăzut un termen, contractul de mandat încetează în 3 ani de la încheierea lui
(art. 2015 C. civ.).

Potrivit art. 142 din Legea nr. 71/2011, contractele de mandat încheiate înainte de

intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, pentru care părţile nu au prevăzut un
termen, rămân supuse legii în vigoare la data încheierii lor. 
Dovada mandatului se face prin prezentarea înscrisului contractului.

Ca o excepţie, dacă mandatul este tacit, dovada se va putea face, atât între părţi, cât
şi faţă de terţi, prin orice mijloace de probă admise de lege, indiferent de valoarea
actului.

În ceea ce îi priveşte pe terţi (alţii decât cei care au contractat cu mandatarul),

aceştia vor putea face dovada mandatului prin orice mijloace de probă, deoarece
pentru ei contractul nu este decât un fapt juridic (şi nu act juridic).

De precizat că terţul contractant poate cere întotdeauna mandatarului să facă

dovada puterilor încredinţate de mandant şi, „dacă reprezentarea este cuprinsă
într-un înscris, să remită o copie a înscrisului, semnată pentru conformitate”
(art. 1302 C. civ.).

În practică, dovada mandatului se prezintă sub forma unui înscris derivat din
contract care poartă numele de procură sau împuternicire (ori de mandat).

Menţionăm că, în limbajul curent, se mai foloseşte şi termenul de „dele-

gaţie”. Exemplificăm cazul curent al avocatului care prezintă instanţei de judecată
dovada mandatului său de reprezentare prin sintagma „cu delegaţie la dosar”, ceea
ce semnifică de fapt „împuternicire avocaţială”.

Precizăm că Noul cod civil nu a mai reglementat instituţia delegaţiei ca modalitate

de schimbare a subiectului pasiv al raportului juridic civil, însă foloseşte acelaşi
termen în dispoziţiile art. 829 C. civ., potrivit cărora administratorul îşi poate
„delega parţial atribuţiile” sau poate „împuternici un terţ să îl reprezinte la
încheierea unui act determinat” (s.n.).

Faţă de cele de mai sus, apreciem că folosirea termenului de „delegaţie” în sensul

general de mandat este greşită şi, posibil, producătoare de confuzii juridice.

§ 3. Efectele mandatului

Ca orice contract valabil încheiat, mandatul va produce efecte juridice, potrivit

dreptului comun. 

Deoarece în contract mandantul împuterniceşte mandatarul să încheie acte juridice

cu un anume terţ, ne aflăm în prezenţa a trei subiecte de drept civil, fapt pentru
care efectele contractului se vor produce implicit şi faţă de acesta din urmă (nu însă
şi faţă de alţi terţi, pentru care contractul este o res inter alios acta, aliis neque
nocere, neque prodesse potest).

În consecinţă, datorită particularităţilor contractului de mandat, efectele acestuia

vor fi analizate atât inter partes, cât şi faţă de terţul cu care s-a încheiat actul juridic
preconizat.

A. Efectele mandatului între părţi

a). Obligaţiile mandatarului sunt prevăzute în art. 2017-2024 C. civ.

Obligaţia de a îndeplini mandatul. Principala obligaţie a mandatarului este aceea de

a îndeplini („a executa”) mandatul (obligaţie de a face).

Mandatul trebuie îndeplinit în limitele stabilite în contract. Cu toate acestea,

mandatarul „se poate abate de la instrucţiunile primite, dacă îi este imposibil să îl
înştiinţeze în prealabil pe mandant şi se poate prezuma că acesta ar fi aprobat
abaterea dacă ar fi cunoscut împrejurările ce o justifică”, în acest caz, mandatarul
fiind obligat să îl înştiinţeze de îndată pe mandant cu privire la schimbările aduse
executării mandatului (art. 2017 alin. 2 C. civ.].

Îndeplinirea mandatului este o obligaţie de mijloace (nu de rezultat), mandatul

considerându-se îndeplinit dacă mandatarul a depus toate diligenţele pentru
perfectarea actului juridic cu care a fost împuternicit (chiar dacă operaţiunea
juridică nu s-a realizat).

Nerealizarea actului juridic preconizat din culpa mandatarului atrage însă

răspunderea acestuia. Culpa mandatarului se apreciază însă diferit, după cum
mandatul este gratuit sau oneros. 

Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul este ţinut să execute mandatul cu
diligenţa unui bun proprietar. În acest caz, culpa mandatarului se apreciază după
tipul abstract al omului prudent şi diligent (culpa levis in abstracto).

Dacă însă mandatul este cu titlu gratuit, mandatarul este obligat să îl îndeplinească
cu diligenţa pe care o manifestă în propriile afaceri. Astfel, culpa mandatarului se
va aprecia în raport de situaţia concretă (fiind atenuată).
Dacă bunul deţinut în baza mandatului piere fortuit, mandatarul nu va răspunde,
chiar dacă l-ar fi putut salva sacrificând propriile sale bunuri.

Răspunderea mandatarului poate fi modificată însă de părţi, atenuată sau agravată

(regulile de mai sus fiind aplicabile în lipsa unor dispoziţii contractuale
derogatorii).

În caz de pluralitate de mandatari, de regulă, fiecare îşi va executa independent

obligaţiile contractuale, neexistând solidaritate între mandatari.

Ca excepţie, mandatarii răspund solidar faţă de mandant dacă s-au obligat să

lucreze împreună (art. 2022 alin. 3 C. civ.).

Mandatul conferit mai multor persoane pentru a lucra împreună „nu are efect” (a se
citi, nu se încheie valabil, s.n.) dacă nu a fost acceptat de către toate aceste
persoane (art. 2022 alin. 1 C. civ.).

Actele săvârşite de mandatari îl obligă pe mandant, chiar dacă au fost încheiate

numai de unul dintre ei, cu excepţia cazului când s-a stipulat că vor lucra
împreună.

Obligaţia de informare a mandantului. Potrivit art. 2019 alin. 1 C. civ., „orice

mandatar este ţinut să dea socoteală despre gestiunea sa”. Totodată, el este obligat,
la cerere, să înapoieze toate actele sau bunurile primite în temeiul împuternicirii,
pentru realizarea obligaţiilor sale, chiar dacă ceea ce a primit nu ar fi fost datorat
mandantului. 

Mandatarul mai este obligat, cu ocazia executării mandatului, să conserve bunurile

primite de la mandant sau în numele lui.

Obligaţia principală a mandatarului de a da socoteală, precum şi cea auxiliară a

restituirii bunurilor la cerere operează fără distincţie dacă mandatul este gratuit sau
cu titlu oneros.

Sumele de bani primite de mandatar urmează să fie restituite distinct. Astfel,

mandatarul datorează dobânzi: pentru sumele întrebuinţate în folosul său începând
din ziua întrebuinţării, dar şi pentru cele cu care a rămas dator, din ziua în care a
fost pus în întârziere.
În caz că mandatarul refuză să predea sumele de bani primite, mandantul are la
dispoziţie o acţiune personală, izvorâtă din contract, prescriptibilă în termenul
general de prescripţie. Prescripţia dreptului la acţiune al mandantului începe să
curgă de la data încetării contractului.

Obligaţia de răspundere pentru faptele persoanei substituite în executarea

contractului. Întrucât mandatul este un contract încheiat intuitu personae,
mandatarul îndeplineşte personal obligaţiile asumate (art. 2023 alin. 1 C. civ.).

Face excepţie de la regulă cazul în care mandantul l-a autorizat în mod expres pe
mandatar să îşi substituie o altă persoană în executarea în tot sau în parte a
mandatului.

Potrivit art. 2023 alin. 2 C. civ., chiar în absenţa unei autorizări exprese,

mandatarul îşi poate substitui un terţ dacă:

– împrejurări neprevăzute îl împiedică să aducă la îndeplinire mandatul;

– îi este imposibil să îl înştiinţeze în prealabil pe mandant asupra acestor

împrejurări;

– se poate prezuma că mandantul ar fi aprobat substituirea dacă ar fi cunoscut

împrejurările ce o justifică.

În cazurile prevăzute mai sus, mandatarul este obligat să îl înştiinţeze de îndată pe

mandant cu privire la substituire.

Dacă substituirea nu a fost autorizată de mandant, mandatarul răspunde pentru

actele persoanei pe care şi-a substituit-o ca şi cum le-ar fi îndeplinit el însuşi.

Dacă substituirea a fost autorizată, mandatarul nu răspunde decât pentru diligenţa

cu care a ales persoana care l-a substituit şi i-a dat instrucţiunile privind executarea
mandatului.

Menţionăm că cele trei subiecte de drept civil sunt părţi în două raporturi juridice
diferite: pe de o parte, mandantul şi mandatarul, iar, pe de altă parte, mandatarul şi
substituitul. În aceste condiţii, în principiu, potrivit dreptului comun, mandantul şi
substituitul nu au acţiuni directe şi, în consecinţă, nu se pot acţiona reciproc decât
pe calea acţiunii oblice prevăzute de art. 1560 C. civ. 
Ca excepţie de la regulă, legea a conferit numai mandantului dreptul de a-l acţiona
direct pe substituit, „în toate cazurile” (art. 2023 alin. 6 C. civ.).

În schimb, substituitul nu are acţiune directă asupra mandantului, putându-l acţiona

numai pe calea prevăzută de art. 1560 C. civ.

Potrivit art. 2024 C. civ., în vederea conservării bunurilor mandantului, mandatarul

va exercita drepturile mandantului faţă de terţi, dacă bunurile primite pentru
mandant prezintă semne de deteriorare sau au ajuns cu întârziere (procedând, în
caz de urgenţă, chiar „la vânzarea bunurilor cu diligenţa unui bun proprietar”, cu
obligaţia de a-l anunţa de îndată despre aceasta pe mandant).

De precizat că „mandatarul care şi-a îndeplinit mandatul nu răspunde faţă de

mandant cu privire la executarea obligaţiilor asumate de persoanele cu care a
contractat”. Ca excepţie, el va răspunde alături de terţi, atunci când „insolvabili-
tatea lor i-a fost sau ar fi trebuit să îi fi fost cunoscută la data încheierii contractului
cu acele persoane” (art. 2021 C. civ.).

b). Obligaţiile mandantului sunt precizate de art. 2025-2029 C. civ.

Obligaţia de despăgubire a mandatarului pentru cheltuielile făcute. Mandantul este

obligat să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare executării
mandatului.

Mandantul trebuie de asemenea să restituie mandatarului cheltuielile rezonabile

avansate de acesta din urmă pentru executarea mandatului (art. 2025 alin. 2
C. civ.).

Mandantul este obligat să-l despăgubească pe mandatar pentru prejudiciul suferit

în executarea mandatului, dacă prejudiciul nu provine din culpa mandatarului
(art. 2026 C. civ.).

Mandantul trebuie să plătească dobânzi la sumele cheltuite de mandatar, fără

punere în întârziere (chiar din momentul avansării lor).

Obligaţia de plată a remuneraţiei. Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandantul

este obligat să plătească mandatarului remuneraţia, chiar şi în cazul în care, fără
culpa mandatarului, mandatul nu a putut fi executat (art. 2027 C. civ.).
De precizat că, potrivit dispozițiilor art. 2010 C. civ., mandatul dat în exercitarea
unei activități profesionale nu se socotește a fi cu titlu gratuit, fapt pentru care
mandatarul profesionist are dreptul la remunerație (chiar dacă acest lucru nu este
consemnat în contract). Astfel, în lipsa unei stipulații contractuale, mandatarii
profesioniști vor fi totuși remunerați în temeiul legii (iar cuantumul va fi stabilit în
conformitate cu practicile statornicite între părți, cu uzanțele sau, în lipsa acestora,
cu orice alt mijloc de probă, după eforturile și activitatea desfășurată în concret de
către mandatar). 

Culpa mandatarului îl poate scuti însă pe mandant de la plata parţială sau totală a
remuneraţiei.

Când mandatul a fost dat aceluiaşi mandatar de mai multe persoane (pluralitate de
mandanţi) pentru o afacere comună, fiecare dintre mandanţi răspunde solidar faţă
de mandatar de toate obligaţiile mandatului (art. 2028 C. civ.).

Pentru garantarea tuturor creanţelor sale împotriva mandantului izvorâte din

mandat, mandatarul are un drept de retenţie asupra bunurilor primite cu ocazia
executării mandatului de la mandant ori pe seama acestuia (art. 2029 C. civ.).

B. Efectele mandatului faţă de terţi

a). Raporturile dintre mandant şi terţi. Dacă mandatarul va reuşi, în fapt, încheierea

actului juridic pentru care a fost împuternicit, de drept, se vor crea raporturi
juridice directe între mandant şi terţi (deoarece mandatarul încheie actul juridic pe
seama şi în numele mandantului).

Actele juridice încheiate de mandatar nu vor obliga pe mandant dacă s-au făcut cu
depăşirea limitelor împuternicirii date acestuia (decât dacă mandantul le-a
ratificat). Ratificarea lor de către mandant va produce efecte retroactive (de la data
încheierii actului), ca şi cum actul juridic ar fi fost valabil încheiat.

Actele juridice încheiate cu depăşirea limitelor împuternicirii şi neratificate nu vor

obliga pe mandant decât, eventual, în cadrul unor obligaţii extracontractuale (de
exemplu, gestiunea de afaceri).
b). Raporturile dintre mandatar şi terţi. Între mandatar şi terţi nu se creează
raporturi juridice, deoarece mandatarul contractează, în drept, în numele şi pe
seama mandantului.

În consecinţă, pentru mandatar, actul juridic încheiat (de el, în fapt) este numai un
res inter alios acta.

Pentru actele excesive, mandatarul garantează faţă de terţi, cu excepţia cazului

când aceştia au cunoscut întinderea mandatului.

§ 4. Încetarea mandatului

Ca orice alt contract civil, mandatul încetează odată cu executarea obligaţiilor

contractate ori la intervenţia altor cauze generale, precum: expirarea termenului,
realizarea condiţiei rezolutorii, pieirea bunului etc.

Pe lângă cauzele generale, mandatul poate înceta şi datorită unor cauze specifice
lui; astfel, mandatul se stinge: prin revocarea mandatarului; prin renunţarea
mandatarului; prin moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori a man-
datarului (art. 2030 C. civ.).

Atunci când are ca obiect încheierea unor acte succesive în cadrul unei activităţi cu
caracter de continuitate, mandatul nu încetează dacă această activitate este în curs
de desfăşurare, cu respectarea dreptului de revocare sau renunţare al părţilor ori al
moştenitorilor acestora (art. 2030 parag. al II-lea C. civ.).

A. Cazuri de încetare

a). Revocarea mandatului de către mandant. Deoarece mandatul este încheiat în

folosul mandantului şi are la bază încrederea acestuia faţă de mandatar, el poate
revoca oricând mandatul, expres sau tacit, indiferent de forma în care contractul de
mandat a fost încheiat şi chiar dacă a fost declarat irevocabil (fără motivare,
revocarea putând fi şi „arbitrară”). 

Revocarea poate fi şi indirectă. Astfel, împuternicirea dată unui nou mandatar

pentru aceeaşi afacere revocă mandatul iniţial (art. 2031 alin. 2 C. civ.).

De precizat că, până la notificarea revocării, mandantul va răspunde faţă de terţii

de bună-credinţă, dar cu drept de regres împotriva mandatarului incorect.
În caz de pluralitate de mandanţi, revocarea mandatului se face cu acordul tuturor
mandanţilor. În schimb, în principiu, „mandatul dat mai multor mandatari obligaţi
să lucreze împreună (pluralitate de mandatari) încetează chiar şi atunci când cauza
încetării îl priveşte numai pe unul dintre ei” (art. 2038 C. civ.).

După revocarea mandatului, mandantul „rămâne ţinut să îşi execute obligaţiile faţă
de mandatar”. El este, de asemenea, obligat să repare prejudiciile suferite de
mandatar din cauza revocării nejustificate ori intempestive (art. 2032 alin. 1
C. civ.).

Atunci când mandatul a fost declarat irevocabil (prin acordul părţilor), revocarea se
consideră a fi nejustificată dacă nu este determinată de culpa mandatarului sau de
un caz fortuit ori de forţă majoră.

b). Renunţarea mandatarului. „Mandatarul poate renunţa oricând la mandat,

notificând mandantului renunţarea sa” (art. 2034 C. civ.).

Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul poate pretinde remuneraţia pentru
actele pe care le-a încheiat pe seama mandantului până la data renunţării.

Prin renunţarea sa, mandatarul nu trebuie să îl păgubească pe mandant; în caz

contrar, el este obligat să îl despăgubească pe acesta pentru prejudiciile suferite
prin efectul renunţării, cu excepţia cazului când continuarea executării mandatului
i-ar fi cauzat mandatarului însuşi o pagubă însemnată, care nu putea fi prevăzută la
data acceptării mandatului [art. 2034 alin. 3 C. civ.].

Fiind dictată de o normă imperativă, posibilitatea mandatarului de a renunţa la

mandat nu poate fi împiedicată printr-o clauză contrară.

c). Moartea sau încetarea existenţei uneia dintre părţi. Deoarece mandatul este

încheiat intuitu personae, de regulă, contractul încetează la moartea uneia dintre
părţi.

În caz de deces al uneia dintre părţi, moştenitorii ori reprezentanţii acesteia au

obligaţia de a informa de îndată cealaltă parte.

Tot astfel, mandatarul sau moştenitorii ori reprezentanţii săi sunt obligaţi să
continue executarea mandatului dacă întârzierea acesteia riscă să pună în pericol
interesele mandantului ori ale moştenitorilor săi (art. 2035 alin. 2 C. civ.).
Dacă reprezentantul sau reprezentatul este persoană juridică, puterea de a
reprezenta încetează la data la care persoana juridică îşi încetează existenţa
(art. 1307 alin. 2 C. civ.).

d). Alte cauze de încetare a mandatului. Potrivit art. 2035 alin. 1 C. civ., mandatul

se stinge şi prin incapacitatea sau falimentul uneia dintre părţi.

Mai mult, în doctrină s-a apreciat că orice împrejurare care determină o in-
capacitate duce, implicit, şi la încetarea mandatului, „întrucât normele privind inca-
pacitatea şi reprezentarea legală a incapabililor se opun continuării mandatului”.

B. Efectele încetării mandatului

Când mandatul încetează, mandatarul nu mai poate încheia acte juridice în numele
şi pe seama mandantului (cu excepţia cazului când prerogativele sale sunt
continuate pentru a nu prejudicia interesele mandantului – art. 2037 C. civ.).

Actele juridice încheiate de mandatar după moartea mandantului sunt valabile,

dacă mandatarul nu a cunoscut moartea mandantului, iar terţii au fost şi ei de
bună-credinţă (art. 2036 C. civ.). 

Ca urmare a încetării mandatului, în toate cazurile, mandatarul este obligat:

– să restituie mandantului procura primită;

– să restituie orice alt act primit;

– să restituie bunurile primite pentru executarea mandatului.

Actele încheiate de mandatar sunt valabile şi executorii în privinţa terţilor de

bună-credinţă, atât timp cât nu a cunoscut cauza de încetare a mandatului (art. 2036
C. civ.).

Secţiunea a III-a. Mandatul fără reprezentare (contractul de interpunere)

Când mandatarul încheie un act juridic în nume propriu (deci fără a se prezenta ca
reprezentant al altei persoane), deşi el, în esenţă, lucrează în interesul mandantului,
mandatul este fără reprezentare.

Mandatul fără reprezentare este contractul în care mandatarul încheie acte juridice
în nume propriu, dar pe seama celeilalte părţi, numită mandant, şi îşi asumă faţă de
terţi obligaţiile care rezultă din aceste acte, chiar dacă terţii aveau cunoştinţă despre
mandat (art. 2039 alin. 1 C. civ.).

În cazul de mai sus, deşi îi lipseşte reprezentarea, contractul încheiat este totuşi de
mandat, întrucât reprezentarea este numai de natura, nu şi de esenţa mandatului.

De regulă, în practică se apelează la mandatul fără reprezentare atunci când o

persoană doreşte încheierea unui act juridic fără a fi cunoscută de terţi.

Contractul civil de mandat fără reprezentare este cunoscut şi sub denumirea de

contract de interpunere.

Contractul de interpunere este un mandat simulat prin interpunere de persoane.

Convenţia de interpunere „nu are nimic ilicit”, deci este valabilă. Numai dacă a
fost încheiată pentru eludarea sau încălcarea legii, atât contractul de mandat, cât şi
actul încheiat în baza sa vor fi nule. 

Părţile contractului de interpunere poartă denumirea de cocontractant (terţul

contractant) şi mandatar ocult.

Simulaţia presupune două acte juridice:

– actul public între mandatarul ocult şi terţul cocontractant;

– convenţia dintre mandant şi mandatarul ocult (actul secret).

Contractul de interpunere „consfinţeşte o situaţie juridică necorespunzătoare

realităţii” (s.n.), deci este un act simulat şi, în consecinţă, supus regimului juridic
prevăzut de art. 1289 şi urm. C. civ.

Între terţul cocontractant şi mandant nu se stabilesc raporturi juridice. Astfel, în

principiu, potrivit dreptului comun, ei se pot acţiona numai pe calea acţiunii oblice,
subrogându-se în drepturile mandatarului. 

Ca excepţie, conform dispoziţiei speciale a legii, mandantul, substituindu-se

mandatarului, poate exercita drepturile de creanţă născute din executarea
mandatului, dacă şi-a executat propriile sale obligaţii faţă de mandatar (art. 2040
alin. 2 C. civ.).
Mandantul poate revendica bunurile mobile dobândite pe seama sa de către
mandatarul care a acţionat în nume propriu, cu excepţia bunurilor dobândite de
terţi prin efectul posesiei de bună-credinţă (art. 2041 alin. 1 C. civ.).

Dacă bunurile dobândite de mandatar sunt imobile, acesta este obligat să le

transmită mandantului. În caz de refuz, mandantul poate solicita instanţei de
judecată să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act de transmitere a bunurilor
dobândite.

Creditorii mandatarului nu pot urmări bunurile dobândite de acesta în nume

propriu, dar pe seama mandantului, dacă mandatul fără reprezentare are dată certă
şi aceasta este anterioară luării oricărei măsuri asigurătorii sau de executare
(art. 2042 C. civ.).