Emilian Lipcan

Emilian Lipcan
CUPRINS
CAPITOLUL I - DREPTUL CIVIL. RAPORTUL JURIDIC CIVIL............3

1.1. DREPTUL CIVIL..........................................................................3
1.2. RAPORTUL JURIDIC CIVIL ......................................................5
CAPITOLUL II - ACTUL JURIDIC CIVIL. NOŢIUNE. CONDIŢII
EFECTE ŞI NULITATE..............................................................................26
2.1. NOŢIUNE. CLASIFICARE. ......................................................26
2.2. CONDIŢIILE ACTULUI JURIDIC CIVIL.................................30
2.3. EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL....................................45
2.4. NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL.................................50
CAPITOLUL III - DREPTUL DE PROPRIETATE....................................58
CAPITOLUL IV – OBLIGAŢIILE CIVILE. IZVOARE, EFECTE,
TRANSMISIUNE, TRANSFORMARE, STINGERE ŞI GARANTARE.. 76
4.1. Noţiunea de obligaţie civilă.........................................................76
4.2. Izvoarele obligaţiilor....................................................................76
4.3. Efectele obligaţiilor......................................................................84
4.4. Transmisiunea obligaţiilor...........................................................86
4.5.- transfomarea obligatiilor.....................................................................88
4.6. - modurile de stingere a obligaţiilor......................................................90
4.7. - Garantarea obligaţiilor........................................................................91
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ...................................................................94
2
Elemente de drept civil
CAPITOLUL I - DREPTUL CIVIL. RAPORTUL

JURIDIC CIVIL.
1.1. DREPTUL CIVIL
I. Noţiune.
Dreptul civil este ramura cea mai importantă a dreptului privat.
Dreptul privat este acea parte a dreptului intern (naţional) care are ca
obiect raporturile private dintre cetăţenii aceluiaşi stat.
În „opoziţie” cu dreptul privat se află dreptul public care
reglementează raporturile dintre stat şi particulari.
În doctrina românească s-au dat mai multe definiţii dreptului civil, ca
ramură a dreptului privat. Răspunzând unei nevoi de sinteză a prezentului
curs, nu înţelegem să facem o trecere în revistă a diverselor definiţii,
mulţumindu-ne să arătăm că dreptul civil este ramura dreptului privat care
reglementează majoritatea raporturilor patrimoniale şi nepatrimoniale dintre
particulari (persoane fizice şi persoane juridice) aflaţi pe poziţie de egalitate
juridică.
Raportul patrimonial este acela susceptibil de evaluare bănească (de
exemplu, raportul de proprietate, raportul născut din contractul de închiriere,
raportul generat de o faptă ilicită păgubitoare).
Raportul nepatrimonial (numit şi personal nepatrimonial) nu este
susceptibil de evaluare bănească(de exemplu, raportul care are în conţinutul
său dreptul la sănătate, la reputaţie, la onoare, la domiciliu, la sediu, la
nume).
II. Obiectul dreptului civil român.
Deoarece dreptul civil nu reglementează toate raporturile patrimoniale
şi personale nepatrimoniale din societate (unele din aceste raporturi fiind
reglementate de alte ramuri de drept, cum ar fi: dreptul comercial, dreptul
financiar, dreptul cooperatist, dreptul familiei, dreptul internaţional privat
3
Emilian Lipcan
etc.) este necesară determinarea sferei raporturilor reglementate de această
ramură a dreptului privat.
În categoria raporturilor patrimoniale ce ţin de domeniul dreptului
civil se cuprind:
a) raporturile reale, adică raporturile care se referă la dreptul de
proprietate şi la celelalte drepturi reale principale (dreptul de uzufruct, uz,
abitaţie, servitute şi superficie);
b) raporturile obligaţionale, adică raporturile privitoare la
drepturile de creanţă, care pot să se nască din acte juridice sau din fapte
juridice (de exemplu, dreptul împrumutătorului la restituirea sumei
împrumutate, dreptul vânzătorului la plata preţului lucrului vândut, dreptul
celui accidentat de a fi despăgubit de către autorul accidentului pentru
prejudiciul suferit).
În categoria raporturilor personale nepatrimoniale ce cad sub
incidenţa dreptului civil se cuprind:
a) raporturile privitoare la existenţa şi integritatea fizică şi morală a
persoanei, adică acele raporturi care au în conţinutul lor drepturi
nepatrimoniale, cum ar fi: dreptul la viaţă, la integritate corporală, la
sănătate, la onoare, la libertate, la secretul vieţii private, la reputaţie etc.
b) raporturile care se referă la elementele de identificare ale
persoanei. Este vorba despre raporturile care au în conţinutul lor drepturi
personale nepatrimoniale, cum ar fi: dreptul la nume, la pseudonim, la
domiciliu, la denumire, la sediu etc.
c) raporturile privitoare la creaţia intelectuală. Se au aici în vedere
raporturile ce au în conţinutul lor drepturi personale nepatrimoniale privind
creaţia intelectuală ca formă de exprimare a personalităţi, cum sunt dreptul
de autor, de inventator, de inovator etc.
III. Rolul şi importanţa dreptului civil.
Importanţa dreptului civil - ramură de drept calificată uneori ca fiind
una dintre cele mai importante, iar alteori ca fiind chiar cea mai importantă
dintre toate ramurile dreptului,- se poate deduce din rolul pe care îl
îndeplineşte.
4
În primul rând dreptul civil îşi aduce, prin reglementările sale, o
contribuţie hotărâtoare la promovarea şi ocrotirea valorilor umane
patrimoniale şi nepatrimoniale. Astfel, cele mai obişnuite acte ale vieţii
cotidiene, cum ar fi procurarea alimentelor, transportul în comun,
cumpărarea de proprietăţi imobiliare, achiziţionarea de cărţi, reviste, etc.,
presupun încheierea de contracte civile. Apoi, omul este supus normelor
dreptului civil, care îi apără integritatea fizică şi intelectuală, averea etc., pe
tot parcursul vieţii sale.
În al doilea rând, dreptul civil joacă rolul de "drept comun” în materie
de raporturi juridice de drept privat, aceasta însemnând că în măsura în care
o ramură de drept nu are norme proprii care să reglementeze o anumită
relaţie socială, se va face apel la norma corespunzătoare din dreptul civil.
În al treilea rând, raportându-ne la ţara noastră, cu referinţe la
perioada care a urmat evenimentelor din decembrie 1989, remarcăm rolul
substanţial al reglementărilor de drept civil în realizarea cadrului juridic
reclamat de crearea statului de drept şi al economiei de piaţă.
În sfârşit, nu putem omite rolul deosebit pe care îl are însuşirea
cunoştinţelor de drept civil în formarea juriştilor.
1.2. RAPORTUL JURIDIC CIVIL
I. Noţiune.
Caractere. Structură.
A. Noţiunea de raport juridic civil
Prin raport juridic, în general, înţelegem relaţia socială reglementată
de norma de drept.
Nu toate relaţiile sociale interesează dreptul. Unele relaţii sociale nu
sunt juridic reglementate, altfel spus, scapă de sub incidenţa dreptului (de
exemplu, relaţiile de prietenie). Relaţiile sociale care nu intră în sfera de
reglementare a dreptului (care nu constituie deci, obiect de preocupare
pentru legiuitor) nu sunt raporturi juridice.
5
Emilian Lipcan
Raportul de drept civil este o relaţie socială, patrimonială sau
nepatrimonială (personală) reglementată de norma de drept civil.
Sunt, spre exemplu, raporturi juridice, raporturile de proprietate, cele
de obligaţii, cele de rudenie, de succesiune etc.
B. Caracterele raportului juridic civil.
1. Caracterul social al raportului juridic civil semnifică faptul că
acest raport este social, adică el se stabileşte între oameni, priviţi fie în
calitate de subiect individual (persoana fizică), fie în calitate de subiect
colectiv (persoana juridică). Norma de drept civil se adresează (ca de
altfel, orice normă juridică, în general) numai conduitei oamenilor, chiar
şi atunci când această conduită ar fi în legătură cu anumite lucruri
(bunuri). Raportul juridic civil nu este un raport dintre om şi lucru (de
exemplu, raportul juridic de proprietate nu este un raport dintre
proprietar şi bunul său ci un raport dintre proprietar, ca titular al
dreptului de proprietate şi toţi ceilalţi subiecţi de drept, persoane fizice
sau juridice, care sunt obligaţi să respecte dreptul proprietarului).
2. Caracterul voliţional al raportului juridic civil este determinat
de faptul că fiind vorba despre o relaţie socială reglementată de norma de
drept civil, este exprimată voinţa statului, voinţa legiuitorului care
edictează norma respectivă.
Pentru acele raporturi juridice civile ce se nasc din acte juridice
civile, caracterul voliţional este dat şi de împrejurarea că în ele se
exprimă şi voinţa autorului sau autorilor actului juridic civil; asemenea
raporturi au un caracter dublu voliţional.
3. Caracterul de raport juridic în care părţile au o poziţie de
egalitate juridică se exprimă în nesubordonarea unei părţi faţă de
cealaltă. Nu este vorba despre principiul egalităţii tuturor în faţa legii,
care se aplică în toate ramurile şi domeniile dreptului (dar care permite
existenţa unor raporturi de inegalitate, de subordonare a unui subiect de
drept faţă de altul, aşa cum se întâmplă în raporturile de drept
administrativ sau în cele de dreptul muncii), nici despre o egalitate reală,
materială între părţi şi nici despre faptul că părţile ar avea acelaşi număr
de drepturi. Este vorba despre o poziţie de egalitate juridică a voinţelor
6
celor care sunt subiecţi ai raportului juridic civil, în sensul că nici unul
dintre ei nu poate impune celuilalt voinţa sa, ci numai împreună, de
comun acord pot da naştere, modifica sau stinge raportul juridic civil.
Prin acest caracter, raportul juridic civil se distinge de raporturile de
drept din alte ramuri, cum ar fi raportul de drept administrativ, cel de dreptul
muncii, ori cel de drept financiar, caracterizate prin subordonarea uneia din
părţi celeilalte.
C. Structura raportului juridic civil
Prin structura raportului juridic civil înţelegem elementele
constitutive ale acestui raport, care sunt: părţile(subiectele), conţinutul şi
obiectul.
Părţile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice sau
juridice între care se leagă raportul juridic în calitate de titulare de drepturi
subiective civile ori de obligaţii civile.
Conţinutul raportului juridic civil constă în totalitatea drepturilor
subiective civile pe care le au părţile.
Obiectul raportului juridic constă în conduita părţilor, în prestaţia lor,
adică în acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndriduite sau de care sunt
ţinute.
II. Elementele raportului juridic civil
A. Subiectele (părţile) raportului juridic civil
1. Noţiunea de subiecte ale raportului juridic civil
Raportul juridic fiind un raport social, subiectele acestui raport nu pot
fi decât oamenii, priviţi fie individual, în calitate de persoane fizice, fie
grupaţi în anumite colective, în calitate de persoane juridice.
Subiectele raportului juridic civil sunt deci, persoanele fizice sau
juridice care au calitatea de a fi titularele drepturilor şi obligaţiilor civile ce
alcătuiesc conţinutul raportului juridic civil.
Persoana juridică este un colectiv de oameni ce se caracterizează prin:
7
Emilian Lipcan
- organizare de sine stătătoare;
- patrimoniu propriu, distinct de acela al membrilor
care îl compun;
- un scop în acord cu interesul general, scop pentru
realizarea căruia este afectat patrimoniul propriu.
Legea este aceea care conferă unui colectiv de oameni care intruneste
trasaturile sus-mentionate, calitatea de subiect distinct de drept.
Persoana care dobândeşte sau exercită drepturi subiective civile este
un subiect activ iar persoana căreia îi revin obligaţii civile este un subiect
pasiv . În raporturile de obligaţii subiectul activ se numeşte creditor iar cel
pasiv debitor.
In cele mai multe cazuri, fiecare dintre părţile raportului juridic este
deopotrivă subiect activ şi subiect pasiv. De regulă, drepturile şi obligaţiile
civile sunt corelative, aceasta însemnând că dreptului unei părţi îi
corespunde o obligaţie corelativă a celeilalte părţi.
2. Determinarea subiectelor raportului juridic civil
In cazul raporturilor civile care au în conţinut un drept absolut (un
drept real sau un drept nepatrimonial) este cunoscut sau determinat numai
subiectul activ, care este titularul dreptului subiectiv absolut. Subiectul pasiv
este nedeterminat deoarece el este format din toate celelalte subiecte de
drept civil (în cazul dreptului de proprietate, luat ca exemplu, toate celelalte
persoane sunt obligate să respecte dreptul de proprietate al titularului).
În cazul raporturilor civile ce au în conţinut un drept relativ (drept de
creanţă) este determinat (cunoscut) atât subiectul activ(creditorul) cât şi
subiectul pasiv (debitorul).
În literatura juridică se susţine că încălcarea unui drept subiectiv
absolut nu duce la determinarea ulterioară a subiectului pasiv ci la naşterea
unui raport juridic obligaţional distinct de raportul juridic real ori
nepatrimonial, având în conţinutul său dreptul de a obţine repararea
prejudiciului cauzat de autorul încălcării; doar în cadrul acestui raport
juridic obligaţional este determinat nu doar subiectul activ (creditorul), ci şi
subiectul pasiv (debitorul).
3. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil
8
De obicei în raportul juridic civil sunt două subiecte: un subiect activ
şi un subiect pasiv; se consideră că un asemenea raport juridic civil este
simplu.
Există însă şi raporturi juridice civile cu o pluralitate de subiecte,
active sau pasive ori şi active şi pasive.
a) Pluralitatea de subiecte în raporturile juridice civile reale
În raporturile juridice civile reale subiectul pasiv este constituit din
pluralitatea celorlalte subiecte de drept civil, mai puţin titularul dreptului
real, care este subiectul activ.
În cazul dreptului de proprietate, subiectul activ poate să fie o
persoană (proprietate exclusivă) sau mai multe persoane (proprietate
comună).
Proprietatea comună se poate prezenta sub trei forme: coproprietate,
indiviziunea şi devălmăşia.
Coproprietatea presupune proprietatea comună asupra unui lucru
determinat, în cote părţi ideale şi abstracte.
Indiviziunea presupune proprietatea comună asupra unei universalităţi
de lucruri, în cote părţi ideale şi abstracte. Mostenitorii unei persoane se afla
in indiviziune cu privire la averea succesorala ramasa dupa defunct.
Devălmăşia înseamnă că titularii dreptului de proprietate comună nu
au precizată nici măcar cota parte ce ar reveni fiecăruia din drept, ci acesta
se prezintă nefracţionat. Sotii au un drept de proprietate in devalmasie
asupra bunurilor comune dobandite in timpul casatoriei.
Indiferent de forma pe care o îmbracă, proprietatea comună încetează
prin partaj.
b) Pluralitatea de subiecte în raporturile juridice civile de creanţă.
În cazul pluralităţii de subiecte în raporturile juridice civile de
creanţă, regula este aceea că drepturile şi obligaţiile din conţinutul acestor
raporturi se împart (se divid) în atâtea fracţiuni câte subiecte pasive şi active
există. Vorbim, în asemenea situaţii despre obligaţii divizibile sau
conjuncte. Divizibilitatea reprezintă regula în materia obligaţiilor cu
pluralitate de subiecte, ea subînţelegându-se; ea nu trebuie deci să fie expres
prevăzută de lege sau de părţi.
9
Emilian Lipcan
În afară de obligaţiile divizibile există însă şi obligaţii solidare, cât şi
obligaţii indivizibile.
Obligaţia solidară se caracterizează prin aceea că fiecare creditor
poate cere debitorului întreaga datorie (solidaritate activă) sau fiecare
debitor este ţinut şi poate fi urmărit pentru plata întregii datorii (solidaritate
pasivă). De exemplu, art. 1003 Cod civil prevede solidaritatea pasivă a
persoanelor care au cauzat împreună un prejudiciu.
Obligaţia indivizibilă se caracterizează prin faptul că datorită naturii
obiectului sau voinţei părţilor nu poate fi împărţită între creditori
(indivizibilitate activă) sau între debitori (indivizibilitate pasivă). Fiecare
creditor poate cere întreaga prestaţie şi fiecare debitor poate fi constrâns să
execute întreaga prestaţie (de exemplu, obligaţia de a preda un palton).
Comparaţie între obligaţia solidară si obligaţia indivizibilă.
Deoarece, aşa cum sunt definite, obligaţia solidară şi obligaţia

indivizibilă riscă să fie confundate, prezentăm în continuare câteva aspecte
de natură să pună în lumină particularităţile fiecăreia.
Solidaritatea activă se naşte numai din convenţia părţilor sau din
testament, deci numai dintr-un act juridic.
Solidaritatea pasivă se naşte fie din lege, fie din act juridic (convenţia
părţilor sau testament).
Indivizibilitatea se naşte, de obicei, din natura obiectului sau din
voinţa părţilor. Mai recent, in dreptul nostru a fost reglementat, in premiera,
un caz in care obligatia indivizibila se naste din lege ( este vorba despre
Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.44/2008 privind reglementarea
activitatilor economice desfasurate de catre persoanele fizice autorizate,
intreprinderile individuale si intreprinderile familiale, din care rezulta ca
membrii intreprinderii familiale raspund solidar si indivizibil pentru
datoriile contractate de reprezentant in exploatarea intreprinderii, cu
patrimoniul de afectatiune, daca acesta a fost constituit, si, in completare cu
intreg patrimoniul).
Solidaritatea nu se transmite succesorilor (moştenitorilor), adică
obligaţia se transmite acestora divizată.
10
Indivizibilitatea se transmite succesorilor.
4. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil
Problema schimbării subiectelor se pune doar în cazul raporturilor
patrimoniale întrucât în cazul raporturilor nepatrimoniale subiectul activ este
titularul unui drept intransmisibil iar subiectul pasiv este nedeterminat.
În raporturile juridice civile patrimoniale care au în conţinut un drept
real se pune numai problema schimbării subiectului activ (prin unul din
modurile de transmitere a drepturilor reale) nu şi a subiectului pasiv care
este nedeterminat.
În cazul raporturilor juridice care au în conţinut un drept de creanţă
poate să aibă loc o schimbare atât a subiectului activ (creditorul) cât şi a
subiectului pasiv (debitorul).
a) Schimbarea creditorului se poate face prin cesiunea de creanţă
(creditorul transmite creanţa sa unei alte persoane), subrogaţia personală
(transmiterea dreptului către un terţ care a plătit creditorului iniţial) şi prin
novaţia prin schimbare de creditor(substituirea unui nou creditor celui vechi,
obligaţia veche fiind înlocuită cu una nouă) .
b) Schimbarea debitorului în dreptul civil român nu se poate realiza
pe calea directă a unei cesiuni de datorie (pentru lipsa de interes practic şi
pentru că persoana debitorului prezintă un interes primordial iar creanţa este
un raport personal).
Dacă totuşi s-ar urmări atingerea unor efecte asemănătoare celor de la
cesiunea de datorie, pentru schimbarea debitorului se pot utiliza alte
mijloace juridice cum ar fi: novaţia prin schimbare de debitor, delegaţia,
stipulaţia pentru altul, poprirea.
5. Capacitatea civilă
Capacitatea civilă este o componentă a capacităţii juridice şi ea
reprezintă calitatea de a fi subiect de drept civil. În structura ei intră două
elemente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă este aptitudinea generală şi abstractă a unei
persoane de a avea drepturi şi obligaţii.
11
Emilian Lipcan
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a dobândi
drepturi şi de a-şi asuma obligaţii prin încheierea de acte juridice civile
proprii.
a) Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice
Prin art. 4 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice
şi persoanele juridice “capacitatea civilă este recunoscută tuturor
persoanelor".
Capacitatea de folosinţă aparţine oricărei persoane fizice. Ea se
dobândeşte de la naştere sau chiar de la concepţie dacă copilul se naşte viu
şi încetează o dată cu moartea persoanei. Nici o persoană nu poate fi lipsită
de capacitatea de folosinţă iar limitarea ei poate avea loc numai în cazurile
şi condiţiile prevăzute de lege. Persoana fizică nu poate renunţa nici total
nici parţial la capacitatea de folosinţă.
b) Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice
Se disting trei categorii de persoane fizice, dacă ne raportăm la
noţiunea de capacitate de exerciţiu: lipsite de capacitate de exerciţiu, cu
capacitate de exerciţiu restrânsă şi cu capacitate de exerciţiu deplină.
Sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu minorii sub 14 ani şi persoanele
puse sub interdicţie judecătorească.
Au capacitate de exerciţiu restrânsă minorii între 14-18 ani.
La 18 ani se dobândeşte capacitatea de exerciţiu deplină iar femeia o
dobândeşte chiar şi înainte prin căsătorie.
Capacitatea de exerciţiu încetează la moartea persoanei sau prin
punerea ei sub interdicţie judecătorească.
c) Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice
Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este determinat
de scopul (obiectul de activitate) pentru care ea a fost înfiinţată: scopul fiind
diferit de la o persoană juridică la alta şi capacitatea de folosinţă diferă după
specialitatea fiecărei persoane juridice. În acest sens, prin art. 34 din
Decretul nr. 31/1954 se consacră principiul specialităţii capacităţii de
folosinţă a persoanei juridice.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice exprimă aptitudinea
generală şi abstractă a persoanei juridice de a avea toate acele drepturi şi
12
obligaţii care servesc realizării scopului pentru care persoana juridică a fost
înfiinţată. Ea se dobândeşte de la data înregistrării persoanei juridice sau de
la data actului de înfiinţare, a recunoaşterii acestui act, a autorizării
înfiinţării, a înregistrării persoanei juridice, după caz. Această capacitate
încetează o dată cu desfiinţarea sau încetarea existenţei persoanei juridice
prin comasare, divizare sau dizolvare.
4) Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice
“Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile
prin organele sale” o spune art. 35 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954. Textul
are în vedere organele de conducere ale persoanei juridice. Actele juridice
făcute de aceste organe în limitele puterilor ce le-au fost conferite sunt
actele persoanei juridice însăşi.
B. Conţinutul raportului juridic civil
1. Noţiune
Prin conţinut al raportului juridic civil înţelegem totalitatea
drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor civile pe care le au părţile
raportului juridic civil.
Cele două laturi ale conţinutului raportului juridic civil - drepturile şi
obligaţiile - se află într-o interdependenţă deoarece nu există drept subiectiv
civil fără o obligaţie civilă corelativă, şi invers. Afirmaţia e valabilă pentru
orice raport juridic civil real, obligaţional sau nepatrimonial.
Raportul juridic real şi raportul juridic nepatrimonial se prezintă sub
aspectul conţinutului, ca raporturi simple, deoarece subiectul activ are, în
principiu, numai drepturi iar subiectul pasiv nedeterminat are numai o
obligaţie negativă.
Raportul juridic obligaţional poate fi un raport simplu (de exemplu,
contractul de împrumut), dar şi un raport complex, în sensul că fiecare parte
are atât drepturi subiective civile cât şi obligaţii civile (de exemplu,
contractul de vânzare-cumpărare).
2. Dreptul subiectiv civil
Dreptul subiectiv civil este posibilitatea subiectului activ de a avea o
anumită conduită şi de a pretinde subiectului pasiv o conduită
13
Emilian Lipcan
corespunzătoare, care poate fi impusă, la nevoie, prin forţa de constrângere a
statului.
a) Clasificarea drepturilor subiective civile
1. După cum titularul poate să le exercite cu sau fără concursul altei
persoane deosebim drepturi absolute şi drepturi relative.
Dreptul absolut este acela căruia îi corespunde obligaţia generală a
tuturor persoanelor de a se abţine să-l încalce şi în temeiul căruia titularul
poate avea o conduită fără a avea nevoie de concursul altuia pentru a şi-l
exercita (drepturile reale şi cele personale nepatrimoniale).
Dreptul relativ este acela căruia îi corespunde obligaţia uneia sau
mai multor persoane determinate de a da, de a face sau de a nu face ceva, în
temeiul căruia titularul poate să pretindă subiectului pasiv o anumită
conduită, fără de care dreptul nu se poate realiza (drepturile de creanţă).
2. După conţinutul lor deosebim drepturile patrimoniale şi drepturile
nepatrimoniale (personale).
Dreptul patrimonial este acela care are un conţinut economic,
putând fi evaluat în bani (drepturile reale şi cele de creanţă).
Dreptul nepatrimonial este cel al cărui conţinut nu poate fi evaluat
în bani (drepturile care privesc existenţa şi integritatea fizică sau morală a
persoanei, drepturile care privesc identificarea persoanei şi drepturile
decurgând din creaţia intelectuală).
3. Drepturile patrimoniale se subclasifică la rândul lor în drepturi
reale şi drepturi de creanţă.
Dreptul real este cel în temeiul căruia titularul îşi poate exercita
prerogativele asupra unui lucru în mod direct şi nemijlocit, fără concursul
altei persoane.
Dreptul de creanţă este cel în temeiul căruia subiectul activ
(creditorul) poate pretinde subiectului pasiv (debitorul) să dea, să facă sau să
nu facă ceva.
4. După corelaţia dintre ele drepturile subiective civile se clasifică în
drepturi principale şi drepturi accesorii.
Dreptul principal este cel care are o existenţă de sine stătătoare,
soarta sa nedepinzând de un alt drept.
14
Dreptul accesoriu este cel care nu are o existenţă de sine stătătoare,
el fiinţând pe lângă un alt drept care este principal (de exemplu dreptul de
ipotecă, de gaj, fidejusiunea, dreptul născut din clauza penală, dreptul de a
pretinde dobânda aferentă creanţei principale, dreptul de retenţie).
5. După gradul de certitudine pe care îl conferă titularului, există
drepturi pure şi simple şi drepturi afectate de modalităţi.
Dreptul pur şi simplu conferă maximă certitudine titularului
deoarece nici existenţa şi nici exercitarea lui nu depind de vreo împrejurare
viitoare.
Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi depinde fie în privinţa
existenţei, fie în privinţa exercitării sale, de o împrejurare viitoare, certă sau
incertă, numită modalitate (termen, condiţie, sarcină).
b) Recunoaşterea şi ocrotirea drepturilor subiective civile
Posibilitatea de a desfăşura o anumită conduită devine un drept
subiectiv civil numai în măsura în care este recunoscută printr-o normă
juridică. Drepturile subiective există deci numai dacă sunt recunoscute de
lege.
Potrivit art. l din Decretul nr. 31/1954 “drepturile civile ale
persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a se satisface interesele
personale, materiale şi culturale, în acord cu interesul obştesc, potrivit legii
şi regulilor de convieţuire socială”. Prin acest text se realizează
recunoaşterea globală (generală) a drepturilor persoanelor fizice.
Recunoaşterea globală a drepturilor persoanelor juridice se realizează prin
art. 2 din acelaşi decret.
Recunoaşterea globală a drepturilor subiective civile se completează
cu recunoaşterea specială ce se realizează prin diferite acte normative, pe
categorii sau specii de asemenea drepturi (de exemplu, Constituţia consacră
drepturile fundamentale ale cetăţeanului, Codul civil recunoaşte majoritatea
drepturilor patrimoniale, etc.).
Un principiu fundamental al dreptului civil îl reprezintă ocrotirea şi
garantarea drepturilor subiective civile. În cazul încălcării unui drept
subiectiv civil titularul lui poate să cheme în judecată pe cel ce se face
vinovat de o asemenea încălcare. De regulă, mijlocul juridic de ocrotire îl
15
Emilian Lipcan
reprezintă procesul civil care este reglementat de Codul de procedură civilă.
Norme de ocrotire se găsesc şi în alte reglementări, dintre care amintim
Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
b) Exercitarea drepturilor subiective civile şi abuzul de drept
Exercitarea unui drept subiectiv civil, de regulă, nu este obligatorie,
fiind lăsată la latitudinea titularului acestuia.
Exercitarea dreptului subiectiv civil trebuie făcută cu respectarea
următoarelor principii, care sunt cumulative:
16
- să se facă cu respectarea legii şi a moralei;
- să se facă în limitele sale externe, atât de ordin
material (de exemplu întinderea unui teren), cât şi de ordin
juridic(nu se poate pretinde mai mult decât se datorează);
- să se facă în limitele sale interne, adică potrivit
scopului economic şi social pentru care este recunoscut de lege;
- să se facă numai cu bună credinţă.
Exercitarea unui drept este abuzivă atunci când se face cu încălcarea
ultimelor două principii.
Acela care îşi exercită dreptul cu scopul de a vătăma pe altul, de a-l
şicana, etc., realizează un abuz de drept.
3. Obligaţia civilă
a)Noţiune
Prin obligaţie civilă înţelegem îndatorirea subiectului pasiv al
raportului juridic civil de a avea o anumită conduită corespunzătoare
dreptului subiectiv corelativ, care poate consta în a da, a face sau a nu face
ceva, şi care poate fi impusă, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
Obligaţia presupune întotdeauna o îndatorire a subiectului pasiv (nu o
posibilitate, facultate).
b) Clasificarea obligaţiilor civile
b1. În raport de obiectul lor distingem:
- obligaţii de a da, de a face, de a nu face;
- obligaţii pozitive şi obligaţii negative;
- obligaţii de rezultat şi obligaţii de diligenţă.
Obligaţia de a da semnifică îndatorirea de a constitui sau de a
transmite un drept real (nu înseamnă “a preda”).
Obligaţia de a face semnifică îndatorirea de a executa o lucrare, de a
presta un serviciu sau de a preda un bun.
Obligaţia de a nu face semnifică îndatorirea de a se abţine de la o
acţiune sau de la anumite acţiuni.
Obligaţia pozitivă este aceea care implică o acţiune (obligaţia de a
da şi obligaţia de a face).
17
Emilian Lipcan
Obligaţia negativă este aceea care presupune o abstenţiune (obligaţia
de a nu face).
Obligaţia de rezultat constă în îndatorirea debitorului de a obţine un
rezultat determinat (de exemplu, obligaţia antreprenorului de a realiza o
construcţie).
Obligaţia de diligenţă (de mijloace) constă în îndatorirea debitorului
de a depune toată stăruinţa (diligenţa) pentru atingerea unui anumit rezultat,
fără a se obliga la obţinerea rezultatului preconizat (de exemplu, obligaţia
medicului, obligaţia avocatului).
b2. În raport de gradul de opozabilitate distingem:
- obligaţii obişnuite, opozabile părţilor;
- obligaţii opozabile şi terţilor (scriptae in rem);
- obligaţii reale (propter rem).
Obligaţia civilă obişnuită este aceea care incumbă (revine) debitorului
faţă de care s-a născut.
Obligaţia opozabilă terţilor (scriptae in rem) este strâns legată de un
lucru şi creditorul îşi poate realiza dreptul numai dacă titularul dreptului real
asupra lucrului va fi obligat să îi respecte dreptul (în cazul vânzării unui
bun închiriat cumpărătorul trebuie să respecte locaţiunea anterioară) .
Obligaţiunea reală (propter rem) este îndatorirea ce incumbă
deţinătorului unui lucru, în considerarea importanţei deosebite a acestuia
pentru societate (de exemplu, obligaţia de a cultiva terenul agricol).
b3. În raport de sancţiune, obligaţiile civile se împart în:
- obligaţii perfecte;
- obligaţii imperfecte.
Obligaţia civilă perfectă este aceea care se bucură integral de
sancţiune juridică, creditorul putând să obţină concursul forţei de
constrângere a statului pentru executarea ei, în cazul în care nu este
executată de bună voie.
Obligaţia civilă imperfectă (naturală) este cea a cărei executare nu se
poate obţine pe cale silită, deoarece a expirat termenul de prescripţie, dar în
măsura în care este executată de bună voie, debitorul nu are dreptul să
pretindă restituirea prestaţiei.
18
C. Obiectul raportului juridic civil. Bunurile.
1. Definiţie
Obiectul raportului juridic este conduita părţilor, adică acţiunea
sau inacţiunea la care este îndrituit subiectul activ şi de care este ţinut
subiectul pasiv.
Obiectul raportului juridic civil nu trebuie confundat cu conţinutul
acestuia constând în drepturile şi obligaţiile părţilor, adică în posibilităţile
juridice ale unor acţiuni şi în îndatoririle juridice corespunzătoare
(posibilitatea şi îndatorirea unei conduite nu trebuie confundată cu însăşi
conduita).
În raporturile juridice patrimoniale conduita părţilor se referă adesea
la lucruri, dar acestea nu pot fi incluse în structura raportului juridic civil,
ţinând cont de caracterul social al acestui raport, care este o relaţie dintre
oameni, nu una dintre om şi lucru.
Teza potrivit căreia în conţinutul raportului juridic civil intră şi
lucrurile la care se referă dreptul subiectiv civil, este izolată. Aceasta nu
înseamnă că bunurile nu ar constitui un domeniu important de care se ocupă
dreptul civil.
2. Bunurile
a) Noţiune. Termenul de "bun" este utilizat în Codul civil în două
sensuri.
În sens larg prin "bun" înţelegem atât lucrurile cât şi drepturile
privitoare la acestea, iar în sens restrâns prin acest termen înţelegem doar
lucrurile asupra cărora pot exista drepturi patrimoniale.
Bunul, în sens restrâns, este valoarea economică utilă pentru
satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale ale omului şi care este
susceptibilă de apropiere (însuşire) sub forma drepturilor patrimoniale.
Termenul de “patrimoniu” este utilizat în doctrina juridică în strânsă
legătură cu noţiunea de "bunuri", în două sensuri.
Într-un prim sens, prin patrimoniu înţelegem atât drepturile
patrimoniale şi obligaţiile patrimoniale, privite în totalitatea lor,
aparţinătoare unei persoane fizice sau juridice, cât şi bunurile la care se
referă drepturile şi obligaţiile respective.
19
Emilian Lipcan
În al doilea sens, în patrimoniu se cuprinde doar totalitatea drepturilor
şi obligaţiilor patrimoniale ale unei persoane fizice sau juridice.
Mentionam ca Legea nr.215/2001 a administratiei publice locale ne
ofera o definitie a patrimoniului unitatii administrativ teritoriale: „Constituie
patrimoniu al unitatii administrativ teritoriale toate bunurile mobile si
imobile care apartin domeniului public al unitatii administrativ teritoriale,
domeniului privat al acesteia, precum si drepturile si obligatiile cu caracter
patrimonial”.
Patrimoniul are o latură activă (drepturile patrimoniale) şi o latură
pasivă (obligaţiile patrimoniale).
Între noţiunile de “patrimoniu” şi “bun” există o relaţie de la întreg la
parte.
b) Clasificarea bunurilor
În literatura juridică există numeroase clasificări ale bunurilor. Aceste
clasificări nu au doar importanţă teoretică ci şi practică, deoarece determină
regimul juridic aplicabil diferitelor bunuri.
b1. După natura lor şi după calificarea făcută de lege bunurile sunt
mobile şi imobile.
La rândul lor, bunurile mobile, numite şi mişcătoare, se subclasifică
în: mobile prin natura lor, mobile prin determinarea legii şi mobile prin
anticipaţie.
Mobile prin natura lor sunt bunurile care se pot transporta dintr-un loc
în altul, fie că se deplasează singure, fie că pot fi deplasate.
Mobile prin determinarea legii sunt drepturile reale asupra bunurilor
mobile şi acţiunile în justiţie privitoare la acestea.
Mobile prin anticipaţie sunt bunuri care prin natura lor sunt bunuri
imobile, dar părţile le privesc ca mobile în considerarea a ceea ce vor deveni
în viitor (fructele şi recoltele neculese, etc.).
La rândul lor, bunurile imobile, numite şi nemişcătoare, se
subclasifică în, imobile prin natura lor, imobile prin destinaţie şi imobile
prin obiectul la care se aplică.
Imobile prin natura lor sunt bunurile care sunt fixe, adică nu se pot
deplasa şi nu pot fi deplasate (pământul, construcţiile).
20
Imobile prin destinaţie sunt bunuri mobile prin natura lor, dar care
sunt considerate de lege ca imobile datorită destinaţiei lor, şi anume aceea
de a fi afectate unui imobil prin natură(de exemplu, animalele şi
instrumentele afectate lucrării pământului).
Imobile prin obiectul la care se aplică sunt drepturile reale asupra
bunurilor imobile (cu excepţia dreptului de proprietate) şi acţiunile în justiţie
prin care sunt ocrotite. Precizam ca unii autori considera ca toate drepturile
reale asupra imobilelor se includ in aceasta categorie, iar altii excepteaza
dreptul de proprietate pe considerentul ca in conceptia Codului civil dreptul
de proprietate se confunda cu bunul asupra caruia poarta, el fiind considerat
un bun imobil prin natura sa.
b2. După modul de determinare există bunuri individual determinate
(res certa) şi bunuri generic determinate (res genera).
Bunuri individual determinate (certe) sunt cele care potrivit naturii lor
sau voinţei părţilor actului juridic se individualizează prin trăsături proprii,
specifice (de exemplu, manuscrisul unei lucrări, o sculptură, o pictură, o
casă identificată prin localitate, stradă, număr).
Bunuri generic determinate (de gen) sunt cele care se individualizează
prin însuşirile speciei sau categoriei din care fac parte, determinându-se prin
numărare, măsurare, cântărire (de exemplu, banii, cerealele, combustibilii,
fructele etc.).
b3. După regimul circulaţiei juridice, bunurile se împart în bunuri
aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil.
Bunuri aflate în circuitul civil sunt cele care pot fi dobândite sau
înstrăinate prin acte juridice.
Bunuri scoase din circuitul civil sunt cele care nu pot face obiectul
unui act juridic civil (spre exemplu, bunurile care constituie potrivit art. 135
alin. 4 din Constituţie obiect al proprietăţii publice).
b4. După cum întrebuinţarea lor obişnuită implică sau nu consumarea
lor materială sau juridică (înstrăinarea) de la prima utilizare, distingem între
bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile .
21
Emilian Lipcan
Bunuri consumptibile sunt cele care îşi consumă substanţa ori sunt
înstrăinate la prima întrebuinţare (de exemplu, alimentele, combustibilul,
banii etc.).
Bunuri neconsumptibile sunt acelea care pot fi folosite repetat, fără a
fi necesară consumarea substanţei ori înstrăinarea lor.
b5. După cum pot fi înlocuite sau nu în executarea unei obligaţii
civile, deosebim bunuri fungibile şi bunuri nefungibile.
Bunuri fungibile sunt acelea care pot fi înlocuite unele cu altele în
executarea unei obligaţii civile (de exemplu, banii, titlurile de valoare, alte
bunuri generice).
Bunuri nefungibile sunt acelea care nu pot fi înlocuite unele cu altele
în executarea obligaţiei, debitorul nefiind liberat prin predarea altui bun (de
exemplu, o anumită casă, un anumit tablou, etc.).
b6. După cum sunt sau nu producătoare de fructe, bunurile se împart
în bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere.
Bunurile frugifere sunt acelea care produc periodic, fără consumarea
substanţei lor, alte bunuri denumite fructe.
Bunurile nefrugifere sunt acelea care nu au însuşirea de a produce
fructe.
Fructele produse de bunurile frugifere pot fi, la rândul lor, de trei
feluri: naturale, industriale, civile.
Fructele naturale sunt cele pe care un bun le produce fără intervenţia
omului (de exemplu, iarba crescută pe un teren necultivat, vânatul ori
ciupercile dintr-o pădure, prăsila animalelor etc.).
Fructele industriale sunt acelea care se dobândesc prin cultură, adică
prin activitatea oamenilor (de exemplu, produsele diferitelor plantaţii,
recolta obţinută de pe un teren agricol etc.).
Fructele civile reprezintă echivalentul în bani sau în alte lucruri al
utilizării unui bun (de exemplu, chiriile, dobânzile, arendele etc.).
Fructele nu trebuie confundate cu productele. Acestea din urmă sunt
foloasele trase dintr-un bun care îşi consumă substanţa (exemple de
producte sunt piatra, marmura sau nisipul din cariere).
22
b7. După cum pot fi ori nu divizate, fără a-şi schimba destinaţia
economică, deosebim bunuri divizibile şi bunuri indivizibile.
Bunurile divizibile sunt acelea care pot fi împărţite fără să-şi schimbe
prin aceasta destinaţia economică (de exemplu, o bucată de stofă).
Bunurile indivizibile sunt acelea care nu pot fi împărţite fără să li se
schimbe destinaţia (de exemplu, o haină).
b8. După cum sunt percepute sau nu cu simţurile omului, distingem
între bunuri corporale şi bunuri incorporale.
Bunurile corporale sunt acelea care, având o existenţă materială, pot
fi percepute cu simţurile umane (aceste bunuri sunt în general, lucrurile).
Bunurile incorporale sunt acelea care, având o existenţă abstractă,
ideală, scapă simţurilor omului (de exemplu, drepturile reale, drepturile de
creanţă, titlurile de valoare).
b9. După corelaţia dintre bunuri se face deosebire între bunuri
principale şi bunuri accesorii.
Bunuri principale sunt acelea care pot fi folosite în mod independent,
nefiind destinate să servească la întrebuinţarea altui bun.
Bunuri accesorii sunt acelea care servesc la întrebuinţarea altor
bunuri, considerate bunuri principale (de exemplu, betele pentru schiuri,
antena pentru televizor, pompa pentru bicicletă).
b10. După cum pot sau nu forma obiect de executare silită, există
bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile.
Bunuri sesizabile sunt acelea care pot fi urmărite în cadrul unei
proceduri de executare silită.
Bunuri insesizabile sunt acelea care nu pot fi urmărite silit pentru
plata unei datorii (de exemplu, icoanele şi portretele de familie ale
debitorului).
III. Izvoarele raportului juridic civil concret
Definiţie. Prin izvor al raportului juridic civil concret înţelegem o

împrejurare (act juridic sau fapt juridic) de care legea civilă leagă naşterea
unui raport juridic civil concret.
23
Emilian Lipcan
Actul sau faptul ce constituie izvor al raportului juridic civil concret
este totodată şi izvor al drepturilor subiective civile şi al obligaţiilor civile
ce formează conţinutul raportului juridic respectiv.
2. Corelaţii între norma juridică, raportul juridic civil abstract, raportul

juridic civil concret şi izvorul raportului juridic civil concret.
Norma de drept civil este premisa necesară şi obligatorie pentru

existenţa atât a raportului juridic civil abstract, cât şi a raportului juridic
civil concret şi a izvorului raportului juridic civil concret.
Raportul juridic civil abstract este tiparul raportului juridic civil
concret, în sensul că acesta din urmă se va încadra într-un anumit tip de
raport juridic civil abstract, iar raportul
juridic civil concret particularizează raportul juridic civil abstract.
Izvorul raportului juridic civil concret generează o situaţie juridică
determinată (concretă) între anumite subiecte de drept civil.
3. Clasificarea izvoarelor raporturilor juridice concrete
a) Acţiuni omeneşti şi fapte naturale (evenimente).
Acţiuni omeneşti sunt acele fapte (comisive sau omisive) săvârşite de
subiectele de drept civil cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice, de
care legea leagă naşterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice
civile concrete. Deci noţiunea de “acţiuni omeneşti” cuprinde atât acţiunile
voluntare cât şi cele involuntare.
Acţiunile săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice se numesc
acte juridice.
Acţiunile săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice dar care
produc totuşi asemenea efecte în temeiul legii sunt denumite fapte juridice.
În funcţie de împrejurarea de a fi sau nu conforme cu legea acţiunile
pot fi licite sau ilicite.
Faptele naturale (evenimentele) sunt împrejurări care se produc
independent de voinţa omului şi de care legea civilă leagă naşterea de
raporturi juridice (de exemplu, cutremurul, inundaţia, naşterea, moartea).
b) Fapte juridice în sens larg şi fapte juridice în sens restrâns.
24
Prin fapte juridice în sens larg înţelegem atât acţiunile omeneşti
săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice cât şi faptele
naturale (evenimentele).
Prin fapte juridice în sens restrâns se înţeleg doar faptele omeneşti
săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice (dar care se produc în
temeiul legii) şi faptele naturale.
c) Izvoare simple şi izvoare complexe
Izvoarele simple sunt faptele juridice a căror structură este alcătuită
dintr-un singur element care dă naştere prin el însuşi la raportul juridic
concret.
Izvoarele complexe sunt faptele juridice în structura cărora intră mai
multe elemente ce produc efecte juridice numai dacă sunt reunite toate, fie
succesiv, fie concomitent.
d) Izvoare de drepturi patrimoniale şi izvoare de drepturi
nepatrimoniale
Clasificarea aceasta a izvoarelor raportului juridic civil concret,
realizată în funcţie de drepturile subiective civile (patrimoniale sau
nepatrimoniale) pe care le generează, nu necesită explicaţii suplimentare.
Menţionăm că izvoarele de drepturi patrimoniale se divid în moduri
de dobândire a drepturilor reale şi izvoare de obligaţii.
25
Emilian Lipcan
CAPITOLUL II - ACTUL JURIDIC CIVIL.

NOŢIUNE. CONDIŢII EFECTE ŞI NULITATE.
2.1. NOŢIUNE. CLASIFICARE.

A. Noţiunea de act juridic civil.
Prin act juridic civil se înţelege o manifestare de voinţă făcută cu
intenţia de a produce efecte juridice, respectiv, de a naşte, modifica ori
stinge un raport juridic civil concret.
Expresia “act juridic civil" este întrebuinţată în două sensuri.
Într-un prim sens ea desemnează tocmai manifestarea de voinţă făcută
cu intenţia de a produce efecte juridice civile. Este sensul folosit în definiţia
de mai sus.
În al doilea sens ea desemnează înscrisul constatator al manifestării
de voinţă, adică suportul material care consemnează ori redă manifestarea
de voinţă exprimată.
Pentru primul sens se utilizează şi formula “negotium juris” iar pentru
al doilea sens se utilizează şi formula “instrumentum juris”.
B. Clasificarea actelor juridice civile.
1. Acte unilaterale, bilaterale şi multilaterale.
Actul unilateral este rezultatul voinţei unei singure părţi. Exemple:
testamentul, acceptarea succesiunii, renunţarea la moştenire, denunţarea
unui contract.
Actul bilateral este actul juridic care reprezintă voinţa concordantă a
două părţi. Exemple: vânzarea-cumpărarea, donaţia, împrumutul.
Actul multilateral este rodul acordului de voinţă a trei sau mai multe
părţi. Exemplu: contractul de societate.
Prin părţi nu trebuie să se înţeleagă numărul de persoane, adică de
subiecte de drept care îşi manifestă voinţa la încheierea actului. Pentru a afla
numărul părţilor unui act juridic trebuie să determinăm persoanele care
acţionează în aceeaşi direcţie, cu aceleaşi interese. Astfel, un contract de
26
vânzare-cumpărare încheiat între doi coproprietari ai aceluiaşi bun şi un
cumpărător este un act juridic bilateral.
2. Acte cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit.
Actul cu titlu oneros este acela în care, în schimbul folosului
patrimonial procurat de o parte celeilalte, se urmăreşte obţinerea altui folos
patrimonial. Exemple: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de
închiriere, împrumutul cu dobândă.
Actul cu titlu gratuit este acela prin care se procură un folos
patrimonial fără a se urmări obţinerea altui folos patrimonial în schimb.
Exemple: donaţia, împrumutul fără dobândă, mandatul gratuit, depozitul
neremunerat.
3. Acte constitutive, translative şi declarative.
Actul constitutiv este acela care dă naştere la un drept subiectiv civil
care n-a existat anterior. Exemplu: ipoteca convenţională, gajul, instituirea
unui uzufruct.
Actul translativ este acela care are ca efect strămutarea unui drept
subiectiv civil dintr-un patrimoniu în alt patrimoniu. Exemplu: vânzarea-
cumpărarea, donaţia.
Actul declarativ este actul care are ca efect consolidarea ori
definitivarea unui drept subiectiv preexistent. Exemplu: partajul
(împărţeala).
4. Acte de conservare, de administrare şi de dispoziţie.
Actul de conservare este acela care are ca efect preîntâmpinarea
pierderii unui drept subiectiv. Exemplu: întreruperea unei prescripţii prin
acţiunea în justiţie, înscrierea unei ipoteci sau a unui privilegiu, somaţia.
Actul de administrare (iar nu administrativ sau de administraţie) este
acela prin care se realizează o normală punere în valoare a unui bun ori a
unui patrimoniu. Exemplu: închirierea unui bun, în anumite condiţii,
culegerea fructelor, reparaţiile de întreţinere, asigurarea unui bun.
Actul de dispoziţie este acela care are ca rezultat ieşirea din
patrimoniu a unui bun sau a unui drept ori grevarea unui bun cu o sarcină
reală (ipotecă, gaj). Exemplu: vânzarea-cumpărarea, donaţia.
5. Acte patrimoniale şi nepatrimoniale.
27
Emilian Lipcan
Actul patrimonial este acela care are un conţinut evaluabil în bani. De
regulă, sunt asemenea acte cele care privesc drepturile reale şi de creanţă.
Exemplu: vânzarea-cumpărarea, donaţia, împrumutul.
Actul nepatrimonial este acela care are un conţinut neevaluabil în
bani. Exemplu: convenţia părinţilor unui copil din afara căsătoriei în sensul
ca acesta să ia numele de familie al unuia dintre ei sau numele lor reunite.
6. Acte consensuale, solemne şi reale.
Actul consensual este acela care se încheie prin simpla manifestare de
voinţă.
Actul solemn este acela la a cărui încheiere manifestarea de voinţă
trebuie să îmbrace o anumită formă prescrisă de lege. Exemplu: donaţia,
ipoteca convenţională, testamentul.
Actul real este acela care nu se poate încheia decât dacă manifestarea
de voinţă este însoţită de remiterea (predarea) bunului. Exemplu:
împrumutul, depozitul, darul manual.
7. Acte între vii şi acte pentru cauză de moarte.
Actul între vii (inter vivos) îşi produce efectele necondiţionat de
moartea autorului ori autorilor lui. Acestea reprezintă majoritatea actelor
civile.
Actul pentru cauză de moarte (mortis causa) îşi produce efectele la
moartea autorului. Exemplu: testamentul.
8. Acte subiective şi acte condiţie.
Actul subiectiv este acela al cărui conţinut este determinat prin voinţa
autorului ori autorilor lui. Marea majoritate a actelor civile intră în această
categorie.
Actul-condiţie este acela la a cărui încheiere părţile îşi exprimă voinţa
doar în privinţa naşterii actului, conţinutul lui fiind determinat de norme de
la care părţile nu pot deroga. Exemplu: contractul de închiriere supus Legii
nr. 5/1973( reglementare abrogata); casatoria; adoptia.
9. Acte pure şi simple şi acte afectate de modalităţi.
Actul pur şi simplu nu cuprinde o modalitate (termen, condiţie ori
sarcină). Exemplu: acceptarea moştenirii, renunţarea la moştenire,
recunoaşterea filiaţiei.
28
Actul afectat de modalităţi cuprinde o modalitate (termen, condiţie,
sarcină). Exemplu: contractul de împrumut, contractul de vânzare cu clauză
de întreţinere, contractul de donaţie cu sarcină.
10. Acte principale şi acte accesorii.
Actul principal are o existenţă de sine stătătoare, soarta sa
nedepinzând de soarta juridică a altui act juridic.
Actul accesoriu este acela a cărui soartă juridică depinde de soarta
altui act juridic, principal. Exemplu: clauza penală, fidejusiunea, gajul,
ipoteca convenţională. Acestui act i se aplică regula “accesorium sequitur
principale” (accesoriul urmează soarta principalului).
11. Acte cauzale şi acte abstracte.
Actul cauzal este acela a cărui valabilitate implică analiza cauzei ori
scopului său; dacă scopul este imoral, ilicit ori lipseşte, însuşi actul juridic
este lovit de nulitate.
Actul abstract (necazual) este detaşat de elementul cauză, valabilitatea
sa neimplicând analiza acestui element. Sunt abstracte actele juridice
constatate prin titluri de valoare. Titlurile de valoare pot fi la purtător,
nominative şi la ordin. Acestea sunt inscrisuri care incorporeaza drepturi de
creanta, cum ar fi biletul la ordin, cambia, polita de asigurare, actiunile
societatilor comerciale, obligatiunile emise de acestea, obligatiunile CEC.
12. Acte strict personale şi acte ce pot fi făcute prin reprezentare.
Actul strict personal este acela care nu poate fi făcut decât personal,
fără a putea fi încheiat prin reprezentare. Exemplu: testamentul.
Actul ce poate fi încheiat prin reprezentare este acela care poate fi
încheiat prin reprezentant (mandatar). Majoritatea actelor civile pot fi
încheiate atât personal cât şi prin reprezentant.
13.Acte numite (tipice) şi acte nenumite (atipice).
Actul numit este acela care are o denumire stabilită de legea civilă,
precum şi o reglementare proprie. Majoritatea actelor civile fac parte din
această categorie.
Actele nenumite (atipice) nu se bucură de o reglementare şi de o
denumire proprii. Exemplu: contractul de vânzare cu clauză de întreţinere.
29
Emilian Lipcan
14. Acte cu executare dintr-o dată (uno ictu) şi acte cu executare
succesivă.
Actul cu executare dintr-o dată (uno ictu) este actul a cărui executare
se realizează printr-o singură prestaţie din partea debitorului. Se mai
numeşte act cu executare instantanee.
Actul cu executare succesivă este acel act a cărui executare presupune
mai multe prestaţii, eşalonate în timp. Exemplu: contractul de închiriere,
contractul de vânzare cu plata în rate.
2.2. CONDIŢIILE ACTULUI JURIDIC CIVIL

Prin condiţiile actului juridic civil înţelegem elementele din care este
alcătuit un asemenea act.
Aceste condiţii (elemente), care rezultă din art. 948 Cod civil, sunt
capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza.
Clasificarea condiţiilor actului juridic
1. Condiţii de fond şi condiţii de formă.
Condiţiile de fond privesc conţinutul actului juridic iar condiţiile de
formă privesc exteriorizarea voinţei. Condiţiile de fond se mai numesc
condiţii intrinseci iar cele de formă se mai numesc condiţii extrinseci.
Criteriul clasificării îl reprezintă deci aspectul la care condiţiile se
referă.
2. După criteriul obligativităţii ori neobligativităţii lor deosebim între
condiţii esenţiale (cerute pentru chiar valabilitatea actului) şi condiţii
neesenţiale (sau întâmplătoare, adică cele care pot fi prezente ori pot lipsi,
fără să pună în discuţie valabilitatea actului).
Condiţiile deja amintite – capacitatea, consimţământul, obiectul şi
cauza - sunt condiţii esenţiale fiind în acelaşi timp şi condiţii de fond.
A. CAPACITATEA DE A ÎNCHEIA ACTUL JURIDIC
Se defineşte ca fiind condiţia de fond şi esenţială care constă în
aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi
obligaţii civile prin încheierea actelor de drept civil.
30
Capacitatea de a încheia acte juridice, civile este o parte a capacităţii
civile a persoanei fizice şi a persoanei juridice, fiind sinonimă cu capacitatea
de exerciţiu.
Reglementarea capacităţii de a încheia actul juridic civil este
răspândită în mai multe dispoziţii legale, din acte normative diferite,
principalele dispoziţii găsindu-se în Codul civil.
Trebuie reţinut că principiul ori regula este capacitatea de a face actul
juridic civil, incapacitatea fiind excepţia.
Conform art. 950 Cod civil sunt necapabili de a contracta minorii,
interzişii şi în genere toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte.
Pentru înţelegerea corectă a principiului capacităţii se impune
următoarea subliniere; capacitatea este o stare de drept – de jure – (adică
“aşa cum o vede legea”), spre deosebire de discernământ, care este o stare
de fapt - de facto -, acesta, discernământul, putând exista, izolat, chiar la o
persoană “incapabilă”, după cum o persoană deplin “capabilă” se poate găsi
într-o situaţie în care, pasager, să nu aibă discernământ.
B. CONSIMŢĂMÂNTUL
Actul juridic civil este manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a
produce efecte juridice.
Voinţa este de natură psihologică, formând obiect special de
preocupare pentru psihologie. Voinţa interesează însă şi dreptul.
Voinţa este, sub aspect psihologic, un proces complex.
Şi sub aspect juridic voinţa este complexă, în structura sa intrând
două elemente; consimţământul şi cauza sau scopul.
B1. Formarea şi principiile voinţei juridice în dreptul civil.
a) Formarea voinţei juridice.
Punctul de pornire în procesul complex de formare a voinţei, în
general, deci şi a celei juridice, îl reprezintă nevoia simţită de om, pe care el
tinde să o satisfacă. Nevoia aceasta se reflectă în mintea omului. O dată
reflectată nevoia, omul ajunge să reflecte şi mijlocul de satisfacere a acelei
nevoi. Apare astfel dorinţa satisfacerii nevoii respective - nevoie care poate
fi materială sau spirituală.
31
Emilian Lipcan
Cum însă o dorinţă nu rămâne singură, ea se întâlneşte, de cele mai
multe ori, cu alte dorinţe şi tendinţe ale omului. Începe, în acest context, a
doua fază a procesului psihologic, care este deliberarea. Deliberarea
reprezintă cântărirea avantajelor şi dezavantajelor pe care le prezintă
dorinţele şi mijloacele de realizare a lor, aflate în concurs.
În urma procesului de deliberare apare motivul determinant, aşa încât
se trece la o altă fază constând în luarea hotărârii de a încheia actul juridic
civil.
Aceste faze ale procesului psihologic de formare a voinţei juridice au
caracter intern. Pentru ca faptul psihologic să devină fapt social este necesar
ca hotărârea luată să fie exteriorizată, doar în acest fel alte persoane având
posibilitatea să ia cunoştinţă de ea.
Din procesul complex, stufos de formare a voinţei, dreptul civil reţine
doar două elemente; hotărârea exteriorizată şi motivul determinant. Primul
element este însuşi consimţământul, iar cel de-al doilea constituie cauza ori
scopul actului juridic civil.
b) Principiile voinţei juridice în dreptul civil.
b.1. Principiul libertăţii actelor juridice (principiul autonomiei de
voinţă).
Prin acest principiu se înţelege că subiectele de drept civil sunt libere
să încheie convenţii ori să facă acte unilaterale - într-un cuvânt, acte
juridice, dacă respectă legea şi bunele moravuri.
Analitic, conţinutul acestui principiu poate fi exprimat astfel:
- subiectele de drept civil sunt libere să încheie ori nu
un act juridic civil, iar dacă îl încheie trebuie să respecte legea şi
morala;
- părţile sunt libere să stabilească, aşa cum doresc,
conţinutul (clauzele), actului juridic;
- părţile sunt libere ca, prin acordul lor, să modifice ori
să pună capăt actului juridic civil pe care l-au încheiat.
Limitele principiului libertăţii actelor juridice civile sunt: 1.ordinea
publică (adică normele care reglementează ordinea economică, socială şi
32
politică din stat); 2.morala (bunele moravuri); 3.normele imperative civile
(acele norme de la care nu se poate deroga).
b.2. Principiul voinţei interne (reale).
Voinţa juridică cuprinde un element psihologic (intern) şi un element
social (extern). De cele mai multe ori cele două elemente concordă;
declaraţia de voinţă exprimă exact voinţa internă, psihologică. Nu sunt însă
excluse situaţiile în care între cele două elemente nu există concordanţă,
declaraţia de voinţă neexprimând suficient de exact voinţa internă reală. Se
pune, în asemenea situaţii, problema: căruia dintre cele două elemente să i
se dea prioritate, cu privire la efectele actelor juridice?
Răspunsul la întrebare depinde de concepţia cu privire la raportul
dintre voinţa internă, reală şi voinţa declarată, exteriorizată. Două concepţii
au fost exprimate cu privire la acest raport :
- concepţia subiectivă, care dă prioritate voinţei interne, reale
şi
- concepţia obiectivă, care dă prioritate voinţei declarate,
exteriorizate.
Prima concepţie este proprie Codului civil francez iar a doua
concepţie este proprie Codului civil german. Codul civil român consacră
prima concepţie.
Adoptând prima concepţie se dă satisfacţie securităţii statice a
circuitului civil, în timp ce prin adoptarea celei de-a doua concepţii se dă
satisfacţie securităţii dinamice a circuitului civil.
Pentru a tempera neajunsurile care ar decurge din aplicarea strictă a
fiecăreia dintre cele două concepţii, sistemele de drept, acordând preferinţă
uneia sau alteia, nu exclud existenţa unor excepţii.
c) Definiţia consimţământului.
Prin consimţământ se înţelege acea condiţie esenţială, de fond şi
generală a actului civil care constă în hotărârea de a încheia un act juridic
civil manifestată în exterior.
Termenul “consimţământ” are atât înţelesul de voinţă exteriorizată a
uneia dintre părţile actului bilateral ori a autorului actului unilateral, fie
înţelesul de acord de voinţă.
33
Emilian Lipcan
d) Condiţiile de valabilitate a consimţământului.
Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să întrunească următoarele
condiţii:
- să provină de la o persoană cu discernământ;
- să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte
juridice;
- să fie exteriorizat;
- să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.
1. Prima condiţie decurge din caracterul conştient al actului juridic;
subiectul de drept civil trebuie să aibă puterea de a aprecia, de a discerne
efectele juridice care se produc în baza manifestării sale de voinţă
Persoana fizică cu deplină capacitate de exerciţiu este prezumată că
are discernământul juridic necesar pentru a încheia acte juridice civile.
Persoana lipsită de capacitate de exerciţiu (minorul sub 14 ani şi cel
pus sub interdicţie judecătorească) este prezumată a nu avea discernământ,
fie datorită vârstei fragede, fie datorită stării de sănătate mintală.
Minorul între 14 şi 18 ani are discernământul în curs de formare.
În privinţa persoanei juridice nu se pun probleme, dat fiind faptul că
reprezentantul ei legal este o persoană cu deplină capacitate de exerciţiu.
2. A doua condiţie decurge din esenţa actului juridic civil, care este o
manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice (a crea,
a modifica ori a stinge un raport juridic civil concret).
Condiţia aceasta nu e îndeplinită, spre pildă, când:
- manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă
(jocandi causa), din prietenie, curtoazie sau pură complezenţă;
- manifestarea de voinţă este prea vagă;
- manifestarea de voinţă s-a făcut sub condiţie pur
protestativă din partea celui ce se obligă (“mă oblig dacă vreau” –
si voluero).
3. Cea de-a treia condiţie se desprinde chiar din definiţia
consimţământului, care reprezintă hotărârea de a încheia actul manifestată în
exterior.
34
În ceea ce priveşte modul de exteriorizare a consimţământului, se
aplică principiul consensualismului potrivit căruia actul juridic civil se
consideră în mod valabil născut prin simpla manifestare de voinţă. De la
acest principiu se cunosc şi excepţii, cum e cazul actelor solemne, când
legea impune ca manifestarea de voinţă să îmbrace o anumită formă (de
regulă, forma autentică).
Consimţământul se poate exterioriza în mai multe modalităţi; în scris,
verbal, prin gesturi ori fapte concludente, neechivoce.
Consimţământul poate fi exteriorizat în formă expresă (de exemplu,
în cazul actelor solemne) sau într-o formă tacită, adică implicită (de
exemplu, în cazul acceptării moştenirii, care poate avea loc şi tacit, prin
intrarea în folosinţa bunurilor succesorale, prin înstrăinarea unui bun din
moştenire, etc.).
În ceea ce priveşte tăcerea, trebuie spus că ea nu valorează, în
principiu, consimţământ exteriorizat. Prin excepţie ea valorează
consimţământ : 1.când legea prevede expres aceasta; 2.când, prin voinţa
expresă a părţilor, se atribuie o anumită semnificaţie juridică tăcerii; 3.când
tăcerea are valoare de consimţământ potrivit obiceiului.
4. A patra condiţie este impusă de caracterul conştient, liber al actului
juridic civil.
Sunt vicii de consimţământ eroarea, dolul (viclenia), violenţa şi
leziunea.
B.2. Viciile de consimţământ.
1. Eroarea
a) Definiţie
Eroarea este falsa reprezentare a realităţii la încheierea actului juridic.
b) Reglementare
Este reglementată în art. 953 şi art. 954 Cod civil.
c) Clasificare
După criteriul consecinţelor eroarea este de trei feluri:
- eroarea-obstacol (distructivă de voinţă) este acea
reprezentare greşită a realităţii fie cu privire la natura
juridică a actului ce se încheie - error in negotio - (o parte
35
Emilian Lipcan
crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte
crede că încheie un alt act juridic), fie cu privire la
identitatea obiectului - error in corpore - (o parte crede că
tratează cu privire la un anumit bun, pe când cealaltă parte
are în vedere alt bun). Este forma cea mai gravă a erorii;
- eroarea viciu de consimţământ este falsa reprezentare a
realităţii fie asupra calităţilor substanţiale ale obiectului
actului (error in substantiam), fie asupra persoanei
cocontractante (error in personam);
- eroarea indiferentă este falsa reprezentare a realităţii cu
privire la împrejurări mai puţin importante la încheierea
actului juridic civil şi care nu afectează însăşi valabilitatea
actului.
În caz de eroare-obstacol, sancţiunea care intervine este nulitatea
absolută a actului juridic (deoarece nu s-a format acordul de voinţă).
În cazul erorii viciu de consimţământ sancţiunea este nulitatea relativă
a actului juridic.
Eroarea indiferentă poate atrage o diminuare valorică a prestaţiei, dar
poate să rămână fără nici o consecinţă juridică.
După criteriul naturii realităţii fals reprezentată eroarea este de două
feluri:
- eroarea de fapt, care este reprezentarea falsă a unei situaţii
faptice la încheierea actului juridic (care priveşte obiectul actului,
valoarea, persoana cocontractantului);
- eroarea de drept, care este falsa reprezentare a existenţei ori
conţinutului unei norme de drept civil.
Eroarea de fapt poate constitui viciu de consimţământ în măsura în
care falsa reprezentare a realităţii poartă asupra identităţii obiectului sau
asupra identităţii ori calităţii speciale ale persoanei cu care s-a încheiat
actul.
Eroarea de drept, în principiu, nu poate fi invocată ca o cauză de
nulitate a actului juridic, legiuitorul prezumând că toată lumea cunoaşte
legea (nemo censetur ignorare legem). S-a exprimat însă şi opinia contrară.
36
d) Structura erorii viciu de consimţământ.
Eroarea viciu de consimţământ cuprinde un singur element, de natură
psihologică, constând în falsa reprezentare a realităţii. De aici decurge
dificultatea probării (dovedirii) sale.
e) Condiţii cerute pentru ca eroarea să fie viciu de consimţământ.
Trebuie să fie întrunite cumulativ două condiţii pentru ca falsa
reprezentare a realităţii, la încheierea actului juridic civil, să aibă valoare de
viciu de consimţământ:
- elementul asupra căruia cade falsa reprezentare a realităţii să fi
fost hotărâtor, determinant pentru încheierea actului, în sensul
că dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul nu s-ar fi încheiat;
- în cazul actelor bilaterale, cu titlu oneros, este necesar ca partea
cealaltă din contract (cocontractantul) să fi ştiut sau să fi trebuit
să ştie că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este
determinant, hotărâtor pentru încheierea actului juridic civil;
cerinţa aceasta este impusă de nevoia asigurării stabilităţii,
certitudinii operaţiunilor juridice care intervin în circuitul civil.
Precizăm că în actele bilaterale, nu este necesar ca fiecare parte să se
găsească în eroare. Pentru anularea actului este suficient ca o singură parte
să fi fost în eroare la încheierea contractului.
2. Dolul sau viclenia.
a) Definiţie
Dolul (viclenia) este acel viciu de consimţământ care constă în
inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive,
pentru a o determina să încheie un act juridic.
b) Reglementare
Este reglementat în art. 953 şi 960 Cod civil.
c) Clasificare
După consecinţele pe care le are, ori nu, asupra valabilităţii actului
juridic, dolul este de două feluri:
- dolul principal este dolul ce cade asupra unor elemente
importante, determinante la încheierea actului juridic şi
care atrage anularea actului;
37
Emilian Lipcan
- dolul incident, numit şi incidental sau secundar, este dolul
ce cade asupra unor împrejurări nedeterminante pentru
încheierea actului juridic, neatrăgând nevalabilitatea actului
(se poate cere, însă, o reducere a prestaţiei dacă este cazul).
d) Structură
Dolul, ca viciu de consimţământ, este alcătuit din două elemente:
- un element obiectiv, material, constând în utilizarea
de mijloace viclene (maşinaţiuni, şiretenii, manopere dolosive)
pentru a induce în eroare;
- un element subiectiv, intenţional, constând în intenţia
de a induce în eroare o persoană, pentru a o determina să încheie
un act juridic civil.
Este de reţinut, în legătură cu primul element, că el poate consta atât
într-o acţiune (fapt comisiv), cât şi într-o omisiune (fapt omisiv).
Când elementul obiectiv al dolului constă într-un fapt omisiv, se
utilizează expresia “dol prin reticenţă”. În acest caz, dolul se concretizează
în ascunderea ori necomunicarea celeilalte părţi a unei împrejurări ce i-ar fi
trebuit făcută cunoscută.
Cât priveşte faptul comisiv, exemplificând, învederăm că în materia
liberalităţilor el se concretizează în “sugestie” ori “captaţie” (care constă în
specularea afecţiunii ori pasiunii unei persoane pentru a o determina să facă
o donaţie ori un legat).
e) Condiţii
Pentru a fi viciu de consimţământ, dolul trebuie să îndeplinească,
cumulativ, condiţiile:
- să fie determinant pentru încheierea actului juridic;
- să provină de la cealaltă parte.
În legătură cu prima condiţie, este de reţinut că aria elementelor
determinante, la dol, este mai întinsă, decât la eroare (unde, reamintim,
trebuie să fie vorba ori de “calităţile substanţiale ale obiectului” ori de
“calităţile persoanei” cocontractante).
În legătură cu a doua condiţie, în doctrină se admite că ea este
îndeplinită, în actele bilaterale, şi în următoarele două situaţii:
38
1) dolul provine de la un terţ, dar cocontractantul are cunoştinţă de
această împrejurare (este un fel de complice la dol);
2) dolul provine de la reprezentantul (exemplu: mandatarul)
cocontractantului.
Ca şi în cazul erorii precizăm că nu se cere ca dolul să fie comun,
adică să existe pentru fiecare parte a actului bilateral.
f) Proba dolului
Fiind un fapt juridic, dolul poate fi probat prin orice mijloc de probă,
inclusiv martori sau prezumţii simple. Spre deosebire de proba erorii,
dovada dolului este mai uşor de făcut datorită elementului său material,
obiectiv, exterior.
3. Violenţa
a) Definiţie
Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea
unei persoane cu un rău care îi produce o temere ce o determină să încheie
un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
b) Reglementare
Este reglementată în art. 953, 955, 956, 957, 958 din Codul civil.
c) Clasificare
După natura răului cu care se ameninţă, distingem între:
- violenţa fizică (ameninţarea cu răul priveşte
integritatea fizică ori bunurile persoanei);
- violenţa morală (ameninţarea cu răul se referă la
onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei).
După caracterul ameninţării, se deosebeşte între:
- ameninţarea legitimă, justă, cu un rău, care nu este
viciu de consimţământ (de exemplu, creditorul îl ameninţă pe
debitor cu darea sa în judecată în cazul în care nu-şi
îndeplineşte îndatorirea pe care o are);
- ameninţarea nelegitimă, injustă, cu un rău; numai
aceasta are semnificaţia juridică a viciului de consimţământ.
d) Structură
39
Emilian Lipcan
Ca şi dolul, violenţa - viciu de consimţământ, este alcătuită din două
elemente:
- un element obiectiv, exterior, care constă în
ameninţarea cu un rău;
- un element subiectiv, constând în insuflarea unei
temeri persoanei care este ameninţată, temere care îi alterează
consimţământul.
e) Condiţii
Pentru a fi viciu de consimţământ, violenţa trebuie să îndeplinească,
cumulativ, două condiţii:
- să fie determinantă pentru încheierea actului juridic;
- să fie injustă (nelegitimă, ilicită).
În aprecierea primei condiţii trebuie să se aibă în vedere vârsta, sexul,
“condiţia” persoanei ameninţate.
În afară de persoana ameninţată, răul poate privi pe soţul, soţia,
descendentul (copil, nepot) ori ascendentul (părinte bunic) acesteiag. Atât în
doctrină cât şi în jurisprudenţă se admite că trebuie asimilată persoanelor la
care se poate referi răul, şi persoana de care cel ameninţat este legat printr-o
temeinică afecţiune.
A doua condiţie trebuie înţeleasă în sensul că nu orice ameninţare,
prin ea însăşi constituie violenţă-viciu de consimţământ. Este necesar ca
aceasta să reprezinte o încălcare a legii, adică să fie nelegitimă.
f)Proba violenţei
Datorită elementului obiectiv care intră în structura sa, violenţa este
mai uşor de dovedit decât eroarea.
4. Leziunea
a) Definiţie
Leziunea este acel viciu de consimţământ care constă în paguba
materială pe care o suferă una din părţile unui contract oneros şi comutativ,
din cauza disproporţiei vădite de valoare dintre cele două prestaţii reciproce.
b) Reglementare
Este reglementată în art. 951, 1157, 1158, 1160, 1162, 1163, 1164,
1165 Cod civil raportate la art. 25 din Decretul nr. 32/1954.
40
Acest viciu de consimţământ îi priveşte doar pe minorii care, având
vârsta de 14 ani împliniţi, încheie singuri, fără încuviinţarea părinţilor sau a
tutorelui, acte juridice pentru a căror validitate nu se cere şi încuviinţarea
prealabilă a autorităţii tutelare, dacă aceste acte pricinuiesc vreo vătămare.
Este deci vorba de actele de administrare, căci numai acestea pot fi încheiate
valabil de minor cu simpla încuviinţare a părinţilor.
Pentru actele de dispoziţie ale minorului fiind necesară şi
încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, este evident că actele de
dispoziţie încheiate de minor singur (sau chiar şi cu încuviinţarea părinţilor
sau a tutorelui) sunt lovite de nulitate pentru simpla lipsă a încuviinţării
autorităţii tutelare, indiferent dacă sunt sau nu lezionare.
Actele juridice, ce se încheie de minorii care nu au împlinit 14 ani
sunt anulabile pentru incapacitate, chiar dacă nu este leziune.
c) Structură
Cu privire la structura leziunii s-au conturat două concepţii.
În concepţia subiectivă, leziunea presupune două elemente: unul
obiectiv, constând în disproporţia de valoare între contraprestaţii şi unul
subiectiv, constând în profitarea de starea de nevoie în care se găseşte
cealaltă parte.
În concepţia obiectivă, leziunea are un singur element: paguba egală
cu disproporţia de valoare între contraprestaţii.
Dreptul nostru consacră concepţia obiectivă despre leziune. Aşa fiind,
cel ce invocă leziunea nu are de dovedit decât vădita disproporţie de valoare
între contraprestaţii. Când o parte a profitat de starea de nevoie în care se
găsea cealaltă parte, în momentul încheierii actului juridic, acesta poate fi
anulat pentru cauză imorală.
d) Condiţii
Anularea actului juridic civil pentru leziune poate avea loc doar dacă
sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
- leziunea să fie o consecinţă directă a actului
respectiv;
- leziunea să existe în raport cu momentul încheierii
actului juridic;
41
Emilian Lipcan
- disproporţia de valoare între contraprestaţii să fie
vădită.
C. OBIECTUL ACTULUI JURIDIC CIVIL
a) Definiţie
Prin obiect al actului juridic civil se înţelege conduita părţilor stabilită
prin acel act juridic, respectiv acţiunile ori inacţiunile la care părţile sunt
îndreptăţite sau de care sunt ţinute.
Observăm că obiectul actului juridic este identic cu obiectul
raportului juridic al cărui izvor îl constituie actul juridic.
Ca şi în cazul raportului juridic, când analizăm obiectul actului
juridic, putem spune că lucrurile (bunurile) la care se referă conduita
părţilor, constituie obiect derivat al actului juridic.
b) Condiţii de valabilitate.
b.1. Condiţii generale pentru valabilitatea obiectului actului juridic
civil.
Condiţiile generale pentru valabilitatea obiectului sunt următoarele:
- obiectul să existe;
- obiectul să fie în circuitul civil;
- obiectul să fie determinat sau determinabil;
- obiectul să fie posibil;
- obiectul să fie licit şi moral.
b.2. Condiţii speciale, cerute numai pentru anumite acte juridice civile.
Sunt asemenea condiţii speciale următoarele:
- cel ce se obligă să fie titularul dreptului subiectiv;
- să existe autorizaţia administrativă prevăzută de lege;
- obiectul să constea într-un fapt personal al debitorului.
b.3. Conţinutul condiţiilor de valabilitate a obiectului actului juridic
civil.
1. Obiectul actului juridic civil trebuie să existe.
Condiţia este îndeplinită dacă bunul există la data încheierii actului.
Condiţia este îndeplinită şi atunci când actul se referă la un bun viitor, cu
excepţia succesiunii viitoare.
2. Obiectul să fie în circuitul civil.
42
Nu pot forma obiectul actului juridic civil bunurile inalienabile.
Exemplu: sunt scoase din circuitul civil, prin lege, bunurile periculoase
(stupefiante, arme etc.).
3. Obiectul să fie determinat sau determinabil.
Obiectul este determinat atunci când este precis individualizat în
cuprinsul actului.
Obiectul este determinabil în viitor atunci când actul cuprinde
elemente care permit o asemenea determinare la o dată ulterioară. Exemplu:
“vând toate perele ce vor fi produse în această toamnă în livada mea din
…”.
4. Obiectul să fie posibil.
Condiţia este exprimată prin adagiul: “ad imposibilium, nulla
obligatio”. Nimeni nu poate fi obligat la imposibil. Obiectul nu este posibil
doar în cazul în care imposibilitatea este absolută (adică pentru oricine).
Dacă imposibilitatea este relativă, adică numai pentru un anumit debitor,
obiectul actului este valabil.
5. Obiectul să fie licit şi moral.
Aceasta înseamnă că acţiunea ori inacţiunea părţilor actului juridic să
fie în concordanţă cu legea şi morala.
6. Cel ce se obligă să fie titularul dreptului subiectiv.
Condiţia aceasta specială se cere în cazul actelor constitutive ori
translative de drepturi. Ea este exprimată prin adagiile: “nemo dat quod non
habet”; “nemo plus juris ad alium transfere potest, quam ipse habet”.
7. Să existe autorizaţia administrativă prevăzută de lege.
Uneori legea poate să pretindă cerinţa autorizării administrative
pentru încheierea valabilă a actului juridic. Exemplu: nu cu mulţi ani în
urmă legea pretindea o astfel de autorizaţie pentru înstrăinarea
construcţiilor.
Este vorba de o condiţie specială.
8. Obiectul să constea într-un fapt personal al debitorului.
Condiţia această specială se cere în cazul actelor juridice care au un
pronunţat caracter personal, deci care au fost încheiate “intuitu personae” (în
considerarea persoanei). Exemplu: cazul mandatului, cazul antreprizei,
43
Emilian Lipcan
acestea fiind contracte în care însuşirile debitorului sunt avute în vedere, în
mod special, de către cocontractant.
D. CAUZA (SCOPUL) ACTULUI JURIDIC CIVIL
a) Definiţia
Prin cauză se înţelege scopul concret în vederea căruia se încheie un
act juridic.
Cauza formează, împreună cu consimţământul, voinţa juridică.
Cauza ori scopul este elementul care răspunde la întrebarea: “de ce”
ori “pentru ce” s-a încheiat actul juridic civil.
b) Reglementare.
Cauza este reglementată în art. 948, art. 966-968 Cod civil.
c) Structura cauzei.
Cauza cuprinde, în dreptul nostru, două elemente:
- un element abstract, obiectiv şi invariabil în aceeaşi
categorie de acte juridice, element constând în reprezentarea
scopului direct şi imediat al consimţământului (care este
consideraţia contraprestaţiei, în contractele sinalagmatice
oneroase, remiterea lucrului, în contractele reale, intenţia de
liberalitate în contactele gratuite);
- un element concret, subiectiv şi variabil de la caz la
caz, element constând în scopul mediat al consimţământul, adică
în mobilul principal care a determinat hotărârea de a consimţi la
încheierea actului juridic.
De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare, scopul imediat al
consimţământului vânzătorului este obţinerea preţului (un scop abstract,
obiectiv şi invariabil, acelaşi pentru toţi vânzătorii din lume). În schimb,
scopul mediat al consimţământului care explică în mod concret de ce anume
vânzătorul a consimţit să-şi înstrăineze lucrul şi să încaseze preţul, este
scopul concret urmărit, sau destinaţia concretă pe care vânzătorul doreşte să
o dea sumei obţinute cu un titlu de preţ, scop concret, subiectiv şi variabil de
la un vânzător la altul.
d) Condiţiile de valabilitate a cauzei.
44
Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii, cumulativ:
d.1. să existe;
d.2. să fie reală;
d.3. să fie licită şi morală.
d.1. Cauza trebuie să existe căci altfel, obligaţia asumată fără cauză
nu are nici un efect.
d.2. Cauza trebuie să fie reală, adică să nu fie falsă (exemplu: o
donaţie întemeiată pe credinţa greşită că donatarul este rudă cu donatorul).
d.3. Cauza trebuie să fie licită şi morală.
Altfel spus, cauza nu trebuie să contravină legii, bunelor moravuri şi
ordinii publice.
e) Proba cauzei.
Cauza nu trebuie dovedită. Existenţa şi valabilitatea cauzei, sunt
prezumate de lege. Prin urmare, persoana care invocă lipsa ori
nevalabilitatea cauzei trebuie să dovedească aceasta, răsturnând prezumţia.
Răsturnarea prezumţiei este posibilă deoarece legea a instituit o prezumţie
relativă în privinţa existenţei şi valabilităţii cauzei.
2.3. EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL

A. Noţiune (crearea, modificarea, transmiterea sau stingerea de
raporturi juridice civile, implicit a drepturilor şi obligaţiilor ce constituie
conţinutul acestor raporturi).
B. Principiile efectelor actului juridic civil
1. Pricipiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda).
Art. 969 Cod civil prevede în alin. 1 - “Convenţiile legal făcute au
putere de lege între părţile contractante”. Se accepta ca textul se aplică
tuturor actelor juridice civile, nu numai convenţiilor.
Excepţii
a) Încetarea actului juridic independent de voinţa părţilor, atunci
când dispare unul din elementele constitutive ale actului (încetarea
mandatului la moartea uneia dintre părţi; încetarea contractului de închiriere
ca urmare a pierii fortuite a lucrului);
45
Emilian Lipcan
b) Prorogarea (prelungirea) prin lege a unor contracte (exemplu:
contractul de închiriere a locuinţei);
c) Suspendarea efectelor unui act juridic prin intervenţia unui caz
fortuit sau de forţă majoră;
d) Modificarea unor efecte prin hotărâre judecătorească, invocându-
se teoria impreviziunii.
2. Principiul irevocabilităţii actului juridic
Art. 969 alin. 2 Cod civil prevede - Convenţiile “se pot revoca prin
consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege”. De aici se deduce
că ele (convenţiile) nu se pot revoca prin voinţa unilaterală a uneia dintre
părţi. Se accepta ca textul se aplică tuturor actelor juridice civile, nu numai
conventiilor.
Excepţii
a) Donaţiile dintre soţi sunt esenţialmente revocabile (art. 937 alin. 1
Cod civil);
b) Încetarea mandatului fie prin revocarea de către mandant, fie prin
renunţarea mandatarului la mandat (art. 1552 pct. 1 şi 2 Cod civil);
c) Denunţarea contractului de închiriere a unei suprafeţe locative, fie
de către chiriaş, fie de către proprietar (art. 24 din Legea nr. 114/1196);
d) Revocarea contractului de depozit de către deponent (art. 1616
Cod civil);
e) Încetarea contractului de societate civilă prin voinţa unuia dintre
asociaţi, când societatea a fost încheiată pe durată nedeterminată (art.
1523 rap. la art. 1527 Cod civil).
f) Revocarea testamentului (art. 922 Cod civil);
g) Retractarea renunţării la moştenire.
3. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil
(Res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest).
Potrivit art. 973 Cod civil: ”Convenţiile n-au efect decât între părţile
contractante”.
46
Regula se aplică tuturor actelor juridice, nu numai convenţiilor.
Actele juridice nu pot dăuna şi nici nu pot profita altor persoane. Ele
nu pot deci produce efecte juridice faţă de terţele persoane.
Noţiunile de: părţi, terţi, avânzi-cauză
Părţi - persoanele care au încheiat (fie personal, fie prin reprezentant)
actul juridic.
Terţi - persoanele străine de actul juridic (care n-au participat nici
personal, nici prin reprezentant la încheierea lui).
Avânzi-cauză - categorie intermediară de persoane, între părţi şi terţi,
care deşi n-au participat la încheierea actului juridic suferă unele efecte ale
acestuia.
Categorii de avânzi-cauză:
1. Succesori universali şi succesori cu titlu universal.
2. Succesori cu titlu particular.
3. Creditori chirografari.
Succesorii universali şi succesorii cu titlu universal dobândesc
patrimoniul sau o fracţiune din patrimoniul părţilor.
Succesorii cu titlu particular dobândesc un anumit drept (bun), privit
în mod individual.
Creditorii chirografari nu au creanţa garantată printr-o garanţie reală
ci doar prin dreptul de a urmări bunurile prezente şi viitoare ale debitorului
(dreptul de gaj general).
Excepţii de la principiul relativităţii
Prin excepţie se poate naşte un drept în favoarea unei persoane care
nu a participat nici personal, nici prin reprezentant la încheierea actului
juridic, dar niciodată nu se poate naşte o obligaţie în sarcina unei asemenea
persoane.
A. Excepţie veritabilă
Stipulaţia pentru altul este actul bilateral prin care o parte - stipulantul
- convine cu cealaltă parte - promitentul - ca acesta din urmă să efectueze o
prestaţie în favoarea unei a treia persoane - terţul beneficiar, care nu
participă la încheierea actului, nici direct, nici prin reprezentare.
47
Emilian Lipcan
Aplicaţii ale stipulaţiei pentru altul sunt donaţia cu sarcină şi
asigurarea asupra vieţii.
B. Excepţii aparente
1. Promisiunea faptei altuia (convenţia de porte-fort).
Este convenţia prin care o parte - promitentul - se obligă faţă de
cealaltă parte - creditorul promisiunii - să determine pe o a treia persoană -
terţ - să ratifice actul încheiat în absenţa sa sau să încheie un act.
Terţul poate deveni parte în act doar prin voinţa sa, şi nu prin voinţa
promitentului. Promitentul promite propria sa faptă, aceea de a determina pe
terţ sa adere la un act sau să încheie un act. Dacă terţul nu ratifică actul sau
nu încheie actul, promitentul este ţinut să-l despăgubească pe creditor.
2. Simulaţia
Este operaţiunea juridică ce constă în încheierea unui act juridic
aparent (menit să dea impresia creării unei situaţii juridice diferite de cea
reală) şi încheierea concomitentă a unui alt act juridic, secret, care
precizează adevăratele raporturi juridice pe care părţile înţeleg să le
stabilească în realitate.
Simulaţia poate îmbrăca trei forme:
a) actul fictiv (actul aparent este încheiat numai de formă, fiind
contrazis total de actul secret). Exemplu: prin actul aparent se acreditează
ideea unei vânzări-cumpărări care este însă negată prin actul secret.
b) actul deghizat (prin actul aparent se indică un anumit act - spre
exemplu, vânzare-cumpărare-, pe când în actul secret se arată adevăratul
act dorit de părţi - spre exemplu, o donaţie).
c) interpunerea de persoane (numai prin actul secret se determină
adevăratele părţi, altele decât cele din actul aparent – ambele, ori măcar
una dintre ele).
Conform art. 1175 Cod civil, între părţi produce efecte actul adevărat,
real, secret, iar faţă de terţii de bună credinţă produce efecte actul aparent,
public. Terţii au însă dreptul de a opta între a invoca actul aparent sau actul
secret, însă acest drept nu are ca izvor convenţia părţilor ci legea.
3. Reprezentarea.
48
Este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană (reprezentant)
încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane (reprezentant) în
aşa fel încât efectele actului juridic se produc direct şi nemijlocit faţă de
reprezentat.
Izvorul reprezentării este fie legea (în cazul minorilor sub 14 ani şi a
persoanelor puse sub interdicţie judecătorească, deci e cazul persoanelor
lipsite de capacitate de exerciţiu), fie voinţa părţilor exprimată într-un
contract de mandat.
Excepţia este aparentă deoarece reprezentantul nu dobândeşte drepturi
şi nu se găseşte obligat prin voinţa unei alte persoane, ci fie în temeiul legii,
fie prin propria voinţă, exprimată în contractul de mandat.
4. Acţiunile directe
Ele constau în posibilitatea acordată uneori de lege unei terţe
persoane, străine de contract, de a exercita anumite drepturi direct împotriva
uneia din părţile contractante. Spre exemplu, e cazul mandantului care are,
potrivit art. 1542 alin. 2 Cod civil, acţiune directă împotriva persoanei pe
care mandatarul şi-a substituit-o în executarea mandatului. Alt caz e acela
din materia contractului de antrepriză, când, potrivit art. 1488 Cod civil,
lucrătorii folosiţi de antreprenor au dreptul de a-l acţiona direct pe client
(beneficiar), pentru plata sumelor ce li se cuvin, în măsura în care aceste
sume nu au fost plătite deja antreprenorului.
Excepţia e aparentă deoarece izvorul drepturilor menţionate este legea
şi nu voinţa părţilor actului juridic.
5. Contractul colectiv de muncă
Contractul acesta se încheie între patron şi salariaţi pentru a stabili
condiţiile de muncă, de salarizare etc. Conform legii prevederile
contractului colectiv de muncă produc efecte pentru toţi salariaţii din
unitate, indiferent de data angajării lor sau dacă s-au afiliat sau nu la o
organizaţie sindicală din unitate. Producerea acestor efecte faţă de noii
salariaţi nu este însă rezultatul manifestării de voinţă a celor care încheie
contractul colectiv. Efectele se produc în virtutea legii.
49
Emilian Lipcan
2.4. NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL.
Nulitatea actului juridic este sancţiunea care desfiinţează (înlătură), cu
efect retroactiv efectele unui act juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor
legale privitoare la condiţiile sale de validate.
Sancţiunea aceasta civilă este îndreptată nu împotriva actului juridic
însuşi ci împotriva acelor efecte ale sale care sunt contrare dispoziţiilor
edictate pentru încheierea sa valabilă.
Nulitatea intervine întotdeauna pentru cauze anterioare sau
concomitente încheierii actului.
Pot determina nulitatea o serie de cauze cum ar fi: lipsa
consimţământului sau vicierea lui, lipsa capacităţii părţilor, lipsa sau
nevalabilitatea obiectului sau a cauzei actului, nerespectarea formei cerute
“ad validitatem”, etc.
Clasificarea nulităţilor
Nulităţi exprese şi nulităţi virtuale.

Cele exprese sunt prevăzute de lege. Se mai numesc nulităţi textuale
sau explicite.
Cele virtuale nu sunt expres prevăzute de lege ci se deduc din
caracterul imperativ al dispoziţiei legale încălcate sau din scopul urmărit de
legiuitor prin instituirea unor condiţii de validitate ale actului.
Nulităţi absolute şi nulităţi relative.
Nulităţile absolute sancţionează încălcarea unor norme ce ocrotesc un
interes general.
Nulităţile relative sancţionează încălcarea unor norme ce ocrotesc un
interes particular.
Între aceste două categorii de nulităţi nu există deosebiri sub aspectul
efectelor ce le produc ci doar sub aspectul regimului juridic aplicabil şi a
cazurilor în care ele intervin.
Nulităţi totale şi nulităţi parţiale.
Cele totale desfiinţează actul juridic, respectiv efectele sale în
totalitate. Nulitatea totală constituie excepţia.
50
Cele parţiale desfiinţează doar o parte din efectele actului. Nulitatea
parţială constituie regula.
Nulităţi de fond şi nulităţi de formă.
Cele de fond sancţionează nerespectarea unor condiţii de fond
(consimţământ, capacitate, obiect, cauză) iar cele de formă sancţionează
nerespectarea formei de încheiere a actului cerută “ad validitatem”.
Regimul juridic al nulităţii absolute şi nulităţi relative.
a ) Cauze de nulitate absoluta şi cauze de nulitate relativă.
a.1. Cauze de nulitate absolută
- lipsa unui element structural al actului juridic
(obiect, cauză, consimţământ);
- lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei juridice sau
nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a
acesteia;
- lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei fizice (când
persoana nu este concepută sau nu se naşte vie), sau nerespectarea
unei incapacităţi speciale de folosinţă care ocroteşte un interes
general;
- nevalabilitatea obiectului sau cauzei actului juridic
(caracterul lor ilicit sau imoral) sau încălcarea unei dispoziţii
legale imperative, a ordinii publice sau bunelor moravuri;
- încheierea actului juridic în frauda legii, respectiv
prin folosirea unor dispoziţii legale cu scopul de a eluda alte
dispoziţii imperative care ar fi aplicabile;
- nerespectarea unor condiţii de formă impuse pentru
însăşi existenţa valabilă a actului (ad solemnitatem).
a.2. Cauze de nulitate relativă
- vicierea consimţământului, prin eroare, dol, violenţă
ori prin leziune;
- lipsa consimţământului datorită lipsei
discernământului;
- încălcarea regulilor referitoare la capacitatea de
exerciţiu (la încheierea actului a lipsit capacitatea de exerciţiu, ori
51
Emilian Lipcan
aceasta a fost restrânsă, ori actul incapabilului s-a încheiat fără
încuviinţarea prealabilă cerută de lege;
- încălcarea unei interdicţii (prohibiţii) instituite de
lege în scopul ocrotirii unor interese individuale. E vorba, altfel
spus, de nerespectarea unor incapacităţi speciale de folosinţă.
b ) Cine şi în ce interval de timp poate invoca nulitatea absolută şi
nulitatea relativă.
Deoarece ocroteşte un interes social (general) nulitatea absolută poate
fi invocată de orice persoană interesată, de procuror şi chiar din oficiu de
către instanţa de judecată.
Nulitatea relativă poate fi invocată doar de către persoana ocrotită
prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului.
Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, în timp ce nulitatea
relativă poate fi invocată doar în limita termenului general de prescripţie de
3 ani, dacă legea nu prevede un termen mai scurt (exemplu: anularea
căsătoriei pentru vicii de consimţământ poate fi cerută de cel al cărui
consimţământ a fost viciat, în termen de 6 luni de la încetarea violenţei ori
de la descoperirea erorii sau a vicleniei).
c ) Nulitatea absolută nu poate fi acoperită (înlăturată) prin
confirmarea actului, în timp ce nulitatea relativă poate fi acoperită prin
confirmare.
Confirmarea este actul unilateral de renunţare la dreptul de a invoca
nulitatea, realizat de către cel îndreptăţit să invoce această sancţiune civilă.
Confirmarea trebuie făcută de către persoana îndreptăţită să invoce nulitatea
relativă, cu intenţia de a înlătura nulitatea şi e necesar ca în momentul
confirmării, cauza de nulitate să fi încetat căci altfel, actul de confirmare va
fi şi el anulabil.
Confirmarea poate fi expresă sau tacită (prin executarea voluntară a
obligaţiilor izvorâte din actul lovit de nulitate).
De la regula că nulitatea absolută nu poate fi acoperită (înlăturată)
prin confirmare există şi excepţii.
Efectele nulităţii actului juridic civil.
52
Efectele nulităţii constau în desfiinţarea actului juridic şi a raportului
juridic creat prin act.
Nulitatea produce efecte atât pentru trecut cât şi pentru viitor (quod
nullum est, nullum producit efectum).
Dacă actul nu a fost executat el nu se va mai executa.
Dacă el a fost executat total sau parţial, se vor restitui prestaţiile.
Principiile care guvernează efectele nulităţii actului juridic civil.
Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii.

Actul juridic nul este desfiinţat cu efect retroactiv, din chiar
momentul încheierii lui, ca şi când acesta nici n-ar fi fost încheiat.
De la acest principiu există şi excepţii, adică situaţii în care unele
efecte produse de actul juridic lovit de nulitate sunt recunoscute şi
menţinute, pentru a se putea da astfel satisfacţie altor principii de drept care
vin în conflict cu principiul retroactivităţii.
Unele excepţii
- cazul căsătoriei putative, adică al căsătoriei în care
cel puţin unul dintre soţi a fost de bună credinţă la încheierea ei,
ignorând cauza nulităţii. Efectele desfiinţării căsătoriei se
produc, pentru soţul de bună credinţă, numai pentru viitor;
- în toate cazurile de nulitate a căsătoriei, copiii
rezultaţi din căsătoria respectivă păstrează situaţia de copii din
căsătorie, în raport cu ei desfiinţarea căsătoriei neoperând pentru
trecut ci doar pentru viitor;
- în cazul contractelor cu executare succesivă,
nulitatea operează doar pentru viitor, menţinându-se efectele
produse de actul desfiinţat, între momentul încheierii sale
nevalabile şi momentul rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti care constată sau pronunţă nulitatea contractului.
2. Principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii actului
(restitutio in integrum).
Potrivit acestui principiu toate prestaţiile executate în temeiul actului
anulat sunt supuse restituirii, în aşa fel încât părţile să ajungă în situaţia pe
53
Emilian Lipcan
care ar fi avut-o dacă nu ar fi încheiat actul. Acest principiu decurge din
acela al retroactivităţii. Temeiul restituirii prestaţiilor îl constituie şi un alt
principiu fundamental al dreptului, acela care interzice îmbogăţirea unei
persoane în dauna alteia, fără o cauză legitimă.
Este de reţinut că acţiunea în restituirea prestaţiilor executate în baza
unui act lovit de nulitate, este supusă prescripţiei extinctive, în timp ce
acţiunea în anulare a actului este, în caz de nulitate absolută,
imprescriptibilă.
Unele excepţii:
54
- potrivit art. 485 Cod civil, cel care a posedat cu bună

credinţă un bun frugifer păstrează pentru sine fructele culese,
chiar dacă - în cazul desfiinţării actului prin care a dobândit acel
bun - el trebuie să restituie bunul însuşi;
- potrivit art. 1164 Cod civil, minorul al cărui act este
anulat pentru leziune, nu trebuie să restituie cocontractantului
ceea ce a primit „decât dacă se probează că a profitat de ceea ce i
s-a dat”.
3. Principiul desfiinţării actelor juridice subsecvente actului juridic nul
(resolute jure dantis resolvitur jus accipients).
Principiul acesta este o consecinţă a principiului retroactivităţii.
Potrivit acestui principiu, din moment ce s-a desfiinţat actul juridic
prin care cineva a dobândit un bun (şi, deci, dobânditorul este considerat a
nu fi fost niciodată proprietarul acelui bun), este firesc să se desfiinţeze şi
actele juridice ulterioare prin care acest aparent dobânditor a dispus de acel
bun. Desfiinţarea actelor subsecvente constituie o aplicare a principiului
potrivit căruia nimeni nu poate da ceea ce nu are (nemo dat quod non habet)
sau, nimeni nu poate da mai mult decât are el însuşi. (nemo plus juris ad
alium transferre potest, quam ipse habet).
Unele excepţii:
- cel care a intrat în posesia unui bun mobil cu bună-
credinţă (adică ignorând nevalabilitatea titlului prin care a
dobândit) devine proprietar al bunului şi nu mai poate fi silit să-l
restituie (decât în cazul în care lucrul fusese pierdut sau furat şi
vândut de găsitor sau hoţ, situaţie în care adevăratul proprietar îl
poate revendica în termen de 3 ani chiar de la posesorul de bună-
credinţă, care însă are acţiune in regres contra celui de la care l-a
dobândit);
- nu se vor desfiinţa nici actele subsecvente de
conservare şi administrare (de exemplu convenţia prin care
dobânditorul ar angaja lucrări de reparaţii necesare la imobilul
dobândit prin act lovit de nulitate, sau contractul prin care el ar fi
55
Emilian Lipcan
închiriat o parte din acest imobil unui terţ, rămân în vigoare,
chiar dacă, în temeiul nulităţii actului de dobândire, imobilul
trebuie restituit fostului proprietar);
- nu se vor desfiinţa actele de dispoziţie cu titlu
oneros, încheiate cu un subdobânditor de bună-credinţă (care nu
ştia că dobânditorul, adică dispunătorul dobândise printr-un act
nevalabil); în acest caz dispunătorul (al cărui drept s-a desfiinţat
retroactiv ca urmare a nulităţii actului prin care el însuşi
dobândise bunul) urmează să restituie bunul nu în natură, ci prin
echivalent.
Menţinerea efectelor actului lovit de nulitate în temeiul unor principii

de drept.
Există anumite principii de drept care, venind în concurs cu regula

„quod nullum est, nullum producit efectum”, altfel spus, cu regula conform
căreia nulitatea lipseşte actul juridic civil de efectele în vederea cărora a
fost încheiat, o înlătură. Este vorba de: 1)principiul conversiunii actului
juridic; 2)principiul validităţii aparenţei în drept (error communis facit jus);
3)principiul răspunderii civile delictuale.
1. Principiul conversiunii actului juridic
Conversiunea actului juridic constă în înlocuirea actului juridic lovit
de nulitate cu un alt act juridic valabil. Astfel, manifestarea de voinţă cu
privire la un anumit act juridic va avea valoare pentru un alt act juridic.
Aplicaţii
- cazul actului de înstrăinare a unui teren, încheiat în altă formă decât
cea autentică, pe care o impune legea, considerat valabil ca promisiune
bilaterală de vânzare-cumpărare (antecontract de vânzare-cumpărare).
- cazul actului de înstrăinare a unui bun succesoral de către
moştenitor, nul ca atare, însă, valabil ca act de acceptare tacită a succesiunii
(art. 689 Cod civil).
2. Principiul validităţii aparenţei în drept.
(error communis facit jus)
56
Conform acestui principiu, nulitatea unui act juridic este înlăturată
dacă actul este încheiat într-o situaţie de eroare comună, obştească.
Aplicaţie
- cazul prevăzut de art. 7 din Legea nr. 119/1996, conform căruia
înregistrările făcute în registrele de stare civilă de către o persoană
necompetentă, care a exercitat în mod public atribuţii de stare civilă sunt
considerate valabile.
3. Principiul răspunderii civile delictuale.
Potrivit acestui principiu oricine cauzează, cu vinovăţie, altuia un
prejudiciu, este dator a-l repara. Repararea prejudiciului trebuie făcută cu
prioritate, în natură.
Se consideră că dacă una dintre părţi este păgubită prin anularea
actului, cea mai bună reparare în natură a acestei pagube o constituie tocmai
menţinerea actului.
Aplicaţie
- cazul minorului incapabil care a disimulat în mod fraudulos
incapacitatea sa, determinând o persoană să contracteze cu el. Minorul nu va
putea intenta acţiune în nulitate.
57
Emilian Lipcan
CAPITOLUL III - DREPTUL DE PROPRIETATE
Definiţie. Dreptul de proprietate este dreptul real care conferă titularului

său posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra unui bun, atribute care trebuie să
fie exercitate cu respectare legislaţiei în vigoare.
Caracterele dreptului de proprietate
- caracterul absolut se relevă prin aceea că dreptul de

proprietate este recunoscut titularului său în raporturile sale cu toţi
ceilalţi subiecţi, care sunt obligaţi să nu facă nimic de natură a-l
încălca.
- caracterul deplin semnifică faptul că dreptul de proprietate
este singurul drept real care reuneşte toate cele trei atribute
(prerogative) menţionate, adică posesia, folosinţa şi dispoziţia;
- caracterul exclusiv înseamnă că atributele menţionate sunt
conferite numai titularului dreptului, independent şi cu excluderea
tuturor celorlalte persoane, proprietatea comună fiind reglementată
ca o excepţie;
- caracterul perpetuu exprimă ideea că existenţa dreptului de
proprietate nu este limitată în timp, el fiind un drept destinat să
existe atâta vreme cât există şi bunul care constituie obiectul său.
Totodată acest drept nu se stinge prin neexercitarea de către titular
a prerogativelor sale şi nici prin faptul că el este transmisibil de la
o persoană la alta.
Conţinutul juridic al dreptului de proprietate (Atributele dreptului de

proprietate).
- posesia (jus utendi) constă în prerogativa proprietarului de

a stăpâni în fapt bunul, în materialitatea sa;
58
- folosinţa (jus fruendi) constă în prerogativa proprietarului
de a întrebuinţa bunul său, culegând sau percepând fructele şi
veniturile pe care acesta le produce;
- dispoziţia (jus abutendi) constă în prerogativa
proprietarului de a înstrăina bunul sau de a constitui asupra lui
drepturi reale în favoarea altor persoane (dispoziţia juridică), şi în
prerogativa de a consuma sau de a distruge bunul său (dispoziţia
materială).
Îngrădiri (restricţii) ale dreptului de proprietate
Dreptul de proprietate este consacrat ca un drept fundamental al

omului, fiind garantat prin Constituţia României (art. 41) şi reglementat
printr-o serie de acte normative dintre care amintim Codul civil, Legea nr.
18/1991 a fondului funciar, Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică.
Acest drept este protejat şi prin instrumente de drept internaţional, dintre
care menţionăm Pactul pentru drepturile economice şi sociale şi Convenţia
europeană a drepturilor omului.
Legislaţiile moderne, animate de realizarea echilibrului dintre
interesul general (social) şi cel individual, se opun exagerărilor caracterului
absolut al dreptului de proprietate , - exagerări ce îşi au sorgintea în
liberalismul specific perioadei în care a fost adoptat Codul civil francez şi
care şi-a pus pecetea asupra textelor acestui monument legislativ, -
instituind unele îngrădiri (restricţii) ale acestui drept.
În dreptul nostru, temeiul restricţiilor (îngrădirilor) îl constituie atât
Constituţia (art. 44), cât şi Codul civil (art. 480) şi Legea nr. 213/1998
privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia (art. 2).
Art. 44 alin.1 din Constituţie dispune: „Dreptul de proprietate,
precum si creantele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele
acestor drepturi sunt stabilite prin lege”.
Conform art. 480 din Codul civil român - text care ne oferă o definiţie
legală a dreptului de proprietate - proprietatea „este dreptul ce-l are cineva
59
Emilian Lipcan
de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în
limitele determinate de lege”.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 213/1998 „Statul sau unităţile
administrativ-teritoriale exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra
bunurilor care alcătuiesc domeniul public, în limitele şi în condiţiile legii”.
Subliniem aici că protecţia de ordin constituţional a dreptului de
proprietate determină ca îngrădirile ce i se aduc să nu poată fi stabilite prin
orice fel de act normativ, ci doar prin legi propriu-zise , adică prin legi
organice emise de Parlament.
Limitările sau restricţiile legale ale dreptului de proprietate se pot
manifesta fie sub forma interzicerii unor comportamente ale proprietarului
fie sub forma instituirii în sarcina acestuia a unor obligaţii de a acţiona într-
un anume fel vis-à-vis de bunul său, mergând chiar până la impunerea
obligaţiei de a-l ceda.
Câteva exemple de îngrădiri legale ale dreptului de proprietate.
- autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi

imobiliare pentru lucrări de interes general, cu obligaţia de despăgubire a
proprietarului pentru daunele ce i-ar fi produse (art. 41 alin. 4 din
Constituţie);
- exproprierea unor imobile pentru cauză de utilitate publică, ,cu plata
unei juste şi prealabile despăgubiri (Legea nr. 33/1994);
- obligaţia obţinerii certificatului de urbanism şi a autorizaţiei de
construire de către proprietarul care ar dori să facă lucrări de construire,
reconstruire, modificare, extindere sau reparare a clădirilor de orice fel
(Legea nr. 50/1991);
- impunerea în sarcina tuturor deţinătorilor de terenuri a agricole
obligaţiei de a asigura cultivarea acestora şi protecţia solului (Legea nr.
18/1991);
- sarcinile privind protecţia mediului înconjurător şi asigurarea bunei
vecinătăţi precum şi respectarea celorlalte sarcini care revin proprietarului
potrivit legii sau obiceiului (art. 44 alin. 7 din Constituţie).
60
Sistemul proprietăţii în România
Articolul 136 din Constituţie reglementează cadrul constituţional al

sistemului proprietăţii în România. Textul face distincţie între proprietatea
publică şi proprietatea privată. Cele doua tipuri de proprietate diferă sub
aspectul titularului ,al obiectului şi al regimului juridic.
Proprietatea publică aparţine doar statului sau unităţilor administrativ-
teritoriale (comuna, oraşul, municipiul, judeţul).
Proprietatea privată poate aparţine oricărui subiect de drept:
cetăţenilor români, cetăţenilor străini, apatrizilor, persoanelor juridice,
inclusiv autorităţilor publice sau chiar statului.
Obiect al dreptului de proprietate publică îl constituie bunurile care,
potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public (art. l din
Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al
acesteia). Art. 136 alin. 3 din Constituţie şi Legea nr. 213/1998 enumeră
unele din bunurile care fac obiectul proprietăţii publice. Dintre acestea le
enumerăm doar pe cele la care se referă textul constituţional menţionat, text
potrivit căruia fac obiect exclusiv al proprietăţii publice bogăţiile de orice
natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial
energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele,
marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului
continental.
Având în vedere definiţia generală a proprietăţii, cuprinsă în art. 480
Cod civil şi în opoziţie ou definiţia legală a proprietăţii publice, formulată în
art. 1 din Legea nr. 213/1998, vom putea concluziona că obiect al
proprietăţii private îl formează bunurile care, prin natura sau destinaţia lor,
sunt de uz sau de interes privat. Va forma deci obiect al proprietăţii private
orice bun, cu excluderea celor ce nu pot fi decât în proprietate publică.
Sub aspectul regimului juridic există de asemenea diferenţe între cele
două tipuri de proprietate.
Bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile şi
insesizabile în vreme ce bunurile proprietate privată sunt, dimpotrivă,
alienabile, prescriptibile şi sesizabile.
61
Emilian Lipcan
Inalienabilitatea înseamnă că bunurile nu pot fi nici înstrăinate, nici
grevate cu sarcini reale.
Imprescriptibilitatea înseamnă imposibilitatea de a dobândi bunurile
mobile prin posesie de bună-credinţă, şi bunurile imobile prin uzucapiune
(prescripţie achizitivă).
Insesizabilitatea înseamnă că bunurile nu pot forma obiectul
executării silite.
Alienabilitatea, prescriptibilitatea şi sesizabilitatea care caracterizează
bunurile proprietate privată, înseamnă, că aceste bunuri pot fi înstrăinate şi
grevate cu sarcini reale, pot fi dobândite prin prescripţie achizitivă
(imobilele) sau prin posesie de bună-credinţă (mobilele) şi pot forma obiect
de execuţie silită.
Bunurile proprietate publică pot fi date în administrare, concesionate
sau închiriate, în condiţiile legii. Imobilele din patrimoniul statului şi al
unităţilor administrativ-teritoriale pot fi date în folosinţă gratuită, pe termen
limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activităţi de
binefacere sau de utilitate publică, ori serviciilor publice.
Potrivit art. 44 alin. 2 din Constituţie proprietatea privată este
garantata si ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.
Modalitatile dreptului de proprietate
Modalităţile dreptului de proprietate sunt proprietatea rezolubilă,
proprietatea anulabilă şi proprietatea comună.
A. Proprietatea rezolubilă sau revocabilă există atunci când transferul
proprietăţii de la o persoană la alta a operat sub condiţie rezolutorie. Până în
momentul împlinirii condiţiei proprietatea aparţine în acelaşi timp
dobânditorului - care este proprietar sub condiţie rezolutorie - şi
transmiţătorului - care este proprietar sub condiţie suspensivă. Este cazul
donaţiilor făcute între soţi, în timpul căsătoriei, care sunt, potrivit art. 937
Cod civil, revocabile ori acela al donaţiilor făcute de persoane care nu au
copii şi care, potrivit art. 936 Cod civil, se revocă dacă donatorului i se nasc
copii.
B. Proprietatea anulabilă apare atunci când actul juridic intervenit între
transmiţător şi dobânditor, încheiat pentru a transfera proprietatea de la
62
primul la cel de-al doilea, este lovit de nulitate relativă. Până la confirmarea
actului anulabil de către cel îndreptăţit să invoce nulitatea relativă sau până
la expirarea termenului de prescripţie a acţiunii în anulare, dreptul de
proprietate al dobânditorului este nesigur.
C. Proprietatea comună este cea mai importantă şi frecventă modalitate
a dreptului de proprietate şi ea există atunci când dreptul de proprietate
aparţine mai multor titulari care îşi exercită concomitent prerogativele
asupra bunului sau bunurilor ce constituie obiectul dreptului lor, fără ca
acest obiect să fie fracţionat în materialitatea sa.
În cadrul proprietăţii comune distingem două, forme: proprietatea
comună pe cote-părţi (coproprietatea) şi proprietatea comună în devălmăşie.
C1. Proprietatea comună pe cote-părţi.
În cazul acestei forme de proprietate comună bunul este nedivizat din
punct de vedere material, fiecare coproprietar având doar o cotă-parte
ideală, abstractă din drept (1/2, 1/3, etc.).
Atunci când obiectul dreptului de proprietate nu este un bun
determinat ci o masă de bunuri, o universalitate (ca în cazul unei moşteniri)
vorbim despre indiviziune, care este o modalitate a patrimoniului, şi nu
despre coproprietate, care este o modalitate a
dreptului de proprietate. În mod frecvent însă cei doi termeni se
folosesc cu acelaşi înţeles.
În cadrul coproprietăţii distingem între coproprietatea obişnuită şi
coproprietatea forţată.
Coproprietatea obişnuită este temporară sau vremelnică, titularii ei
putând să o facă să înceteze prin partaj (împărţeală).
Coproprietatea forţată sau perpetuă nu poate să înceteze prin partaj,
deoarece ea poartă asupra unor bunuri care dacă ar fi împărţite ar deveni
improprii folosinţei pentru care au fost destinate. Formează obiect al
coproprietăţii forţate spre exemplu, părţile comune din clădirile cu mai
multe etaje sau apartamente cu proprietari diferiţi (acoperişul, scările,
intrările, instalaţiile comune, podul, curtea), lucrurile comune ce servesc la
folosirea a două imobile învecinate (drumuri, fântâni, izvoare, poteci),
despărţiturile comune (zid, şanţ, gard) etc.
63
Emilian Lipcan
Coproprietatea obişnuită sau temporară ar putea înceta nu numai prin
partaj, ci şi prin dobândirea de către un singur coproprietar a tuturor cotelor
din drept prin cumpărare, donaţie, moştenire etc. A doua modalitate
determină şi încetarea coproprietăţii forţate. Partajul poate avea loc prin
bună-învoială sau pe cale judecătorească. Când bunul comun este comod
partajabil în natură el poate fi împărţit în materialitatea sa, caz în care
fiecare coproprietar devine proprietar exclusiv al unei porţiuni din bun.
Partajul poate avea loc şi prin atribuirea bunului în întregime unuia dintre
copărtaşi, dar acesta va trebui să plătească celorlalţi contravaloarea cotei lor
de proprietate. Este posibil ca nici unul dintre coproprietari să nu dorească
să i se atribuie bunul sau o parte din el, situaţia în care el se va vinde prin
bună-învoială sau prin licitaţie publică, urmând ca preţul ce se va obţine să
fie împărţit corespunzător cotei fiecăruia.
C2. Proprietatea comună în devălmăşie.
Proprietatea comună în devălmăşie se caracterizează prin aceea că
titularii nu au nici măcar precizată o cotă parte din drept, acesta aparţinând
tuturor, împreună şi nefracţionat.
Legislaţia noastră reglementează un singur caz de proprietate comună
în devălmăşie, şi anume proprietatea soţilor asupra bunurilor dobândite în
timpul căsătoriei (art. 30 Codul familiei). Obiectul acestei proprietăţi nu este
un bun determinat ci o universalitate de bunuri.
Dreptul de proprietate comună în devălmăşie încetează la încetarea
sau desfacerea căsătoriei, fie prin bună-învoială, fie prin hotărâre
judecătorească, la stabilirea cotelor de proprietate urmând să se ţină seama
de contribuţia fiecărui soţ la dobândirea bunurilor.
64
Modurile generale de dobândire a dreptului de proprietate.
Art. 644 şi art. 645 din Codul civil enumeră modurile de dobândire a
proprietăţii. Acestea sunt succesiunea legală şi testamentară, convenţia,
tradiţiunea, accesiunea, prescripţia achizitivă (uzucapiunea), legea şi
ocupaţiunea. La aceste moduri se adaugă şi hotărârea judecătorească, deşi
textele menţionate nu se referă la ea.
a) Succesiunea
Succesiunea, fără a distinge după cum este legală sau testamentară,
constituie un important mijloc (mod) de dobândire a proprietăţii. În cazul
succesiunii, proprietatea se dobândeşte de la data decesului celui care lasă
moştenirea şi nu de la data acceptării moştenirii. În acest sens se spune că
acceptarea moştenirii are efect retroactiv.
b) Convenţia (contractul).
Convenţia este un important mod de dobândire al proprietăţii şi
totodată cel mai frecvent. În dreptul nostru efectul translativ de proprietate
al convenţiei se realizează prin simplul consimţământ al părţilor şi din
momentul intervenirii acordului de voinţă, chiar dacă nu s-a realizat încă
predarea (remiterea) bunului. Aceasta este regula şi ea mai este cunoscută
sub denumirea de „principiul consensualismului”.
Dreptul nostru civil cunoaşte însă şi situaţii în care efectul translativ
de proprietate nu se realizează în momentul acordului de voinţă, prin
simplul consimţământ al părţilor, ci la un moment ulterior. Aceste situaţii
sunt următoarele:
- cazul contractelor prin care părţile au supus transferul dreptului de
proprietate unui termen sau unei condiţii suspensive, efectul translativ
producându-se doar în momentul împlinirii acestor modalităţi;
- cazul contractelor ce au ca obiect bunuri determinate generic (30
kg. de mere, 50 litri de lapte, etc.), proprietatea acestora fiind
strămutată la dobânditor doar în momentul individualizării bunului
prin numărare, cântărire, măsurare, adică, de regulă, în momentul
predării;
65
Emilian Lipcan
- cazul transmiterii proprietăţii în sistemul de publicitate al cărţilor
funciare reglementat prin Decretul-lege nr. 115/1938. În acest sistem
efectul translativ nu se produce în baza convenţiei parţilor ci doar prin
transcrierea dreptului în cartea funciară. Tocmai de aceea se spune că
în acest sistem intabularea (înscrierea) dreptului are efect constitutiv.
Menţionăm că prin noua reglementare a publicităţii imobiliare,
realizată prin Legea nr. 7/1996 s-a renunţat la efectul constitutiv al înscrierii,
aceasta având doar rolul de a face opozabil terţilor dreptul dobândit prin
consimţământul părţilor.
c) Tradiţiunea
Tradiţiunea (remiterea materială, predarea bunului) reprezenta în
dreptul roman un mod de dobândire a proprietăţii frecvent uzitat.
Principiul consensualismului consacrat prin art. 971 din Codul civil,
necondiţionând transferul proprietăţii de predarea, remiterea materială a
bunului, determină ca tradiţiunea să aibă astăzi o sferă restrânsă de aplicare.
Prin tradiţiune se operează transferul proprietăţii doar în cazul aşa-ziselor
„daruri manuale”, care sunt donaţii curente de mică importanţă (cadouri), şi
în cazul înstrăinării unor „titluri la purtător”, cum ar fi obligaţiuni CEC,
acţiuni ale societăţilor comerciale care nu sunt nominative, etc.
d) Accesiunea
Accesiunea este modul de dobândire a proprietăţii potrivit căruia tot
ce se uneşte cu un lucru sau se încorporează într-un lucru devine
proprietatea persoanei căreia îi aparţine lucrul cu care s-a făcut unirea sau în
care s-a realizat încorporaţiunea.
Ideea pe care se fundamentează accesiunea sau încorporaţiunea este
aceea că, proprietatea asupra bunului principal atrage şi proprietatea asupra
bunului accesoriu. Astfel, dacă bunurile aparţin unor proprietari diferiţi,
titularul dreptului asupra bunului principal devine şi titular al dreptului
asupra bunului accesoriu.
După cum lucrul principal în favoarea căruia se face încorporarea este
imobil sau mobil, se distinge între accesiunea imobiliară şi accesiunea
mobiliară.
66
Totodată, după cum este rezultatul unui fenomen natural, sau
rezultatul unui fapt al omului, accesiunea poate fi naturală sau artificială.
În raport cu accesiunea mobiliară, accesiunea imobiliară prezintă o
importanţă practică, mult mai mare. Apoi, relativ la acesta din urmă,
jurisprudenţa este mai frecvent confruntată cu cazuri de accesiune
imobiliară artificială. Această realitate, cât şi specificul cursului, ne
determină să analizăm doar accesiunea imobiliară artificială.
Accesiunea imobiliară artificială.
Acest fel de accesiune presupune intervenţia omului, adică realizarea

de către el a operaţiunii de unire sau de încorporare a unui lucru mai puţin
important la un lucru mai important, şi ea se referă în concret la soarta
juridică a construcţiilor sau plantaţiilor realizate pe un teren. Regula este
aceea ca întotdeauna pământul este considerat a fi lucrul mai important, iar
construcţia sau plantaţia sunt considerate accesorii, chiar dacă ele ar avea o
valoare mai mare (superficies solo cedit). Indiferent de faptul că lucrurile
(construcţii sau plantaţii) s-au realizat de proprietarul terenului sau de altă
persoană, ori de faptul că pentru realizarea lor s-au folosit materiale
aparţinând proprietarului sau altei persoane, construcţiile sau plantaţiile se
dobândesc în proprietate de către cel căruia îi aparţine terenul.
Codul civil distinge între:
A. Ipoteza construcţiei sau plantaţiei realizată de proprietar pe terenul
său, cu materialele altei persoane;
B. Ipoteza construcţiei sau plantaţiei realizată de o persoană cu
materialele sale, pe terenul altei persoane.
Apoi, în cadrul acestei din urmă ipoteze, Codul civil face deosebire
între două situaţii:
B1. Situaţia constructorului de rea-credinţă pe terenul altuia;
B2. Situaţia constructorului de bună-credinţă pe terenul altuia.
În ipoteza lucrărilor realizate de proprietarul terenului cu materialele
altei persoane (A), lucrurile revin proprietarului terenului care va trebui să-l
despăgubească pe proprietarul materialelor, plătindu-i valoarea acestora şi,
67
Emilian Lipcan
eventual, daune-interese, dar proprietarul materialelor nu are dreptul să le
ridice de pe teren.
În situaţia constructorului de rea-credinţă pe terenul altuia (B1),
proprietarul terenului dispune, la alegerea sa, de două posibilităţi:
- să păstreze lucrările, devenind proprietarul lor prin
accesiune. El va trebui însă să plătească constructorului valoarea
materialelor şi preţul muncii, fără a se lua în considerare sporirea
valorii fondului, ca urmare a efectuării lucrărilor;
- să-l oblige pe constructor la ridicarea lucrărilor făcute, pe
cheltuiala sa. Dacă proprietarul terenului a suferit vreun prejudiciu
el poate solicita obligarea constructorului la plata de daune-interese.
Menţionăm însă că fostul Tribunal Suprem, prin decizia de
îndrumare nr. 13 din 1959 a recomandat ca pe cât posibil să se evite
această soluţie, considerată ca neeconomică, şi să fie înlocuită cu
aceea a păstrării lucrărilor de către proprietarul terenului şi a
obligării lui la plata de despăgubiri către constructor. Învederăm
însă că instanţele nu ar putea, oricum, să dispună demolarea
construcţiilor, dacă nu există autorizaţia prealabilă a organului
administrativ, prevăzută de Legea nr. 50/1991.
Precizăm că este constructor de rea-credinţă acela care a ştiut că
plantează sau construieşte pe un teren ce nu-i aparţine.
In situaţia constructorului de bună-credinţă, adică a aceluia care a
avut, dimpotrivă convingerea că lucrările le realizează pe un teren ce-i
aparţine (B2), proprietarul terenului devine obligatoriu proprietarul
lucrărilor, prin accesiune. Fiind însă obligat să-l despăgubească pe
constructor, proprietarul terenului are posibilitatea de a opta între două
soluţii:
- să achite constructorului valoarea materialelor şi
preţul muncii;
- să plătească acestuia o sumă de bani egală cu
creşterea valorii fondului ca urmare a realizării lucrărilor.
e) Prescripţia achizitivă (uzucapiunea)
68
Prescripţia achizitivă sau uzucapiunea înseamnă dobândirea dreptului
de proprietate prin posesia îndelungată a lucrului, posesie care trebuie să
îndeplinească anumite calităţi sau trăsături şi care trebuie să se întindă pe un
anumit interval de timp stabilit de lege. Ea se referă doar la bunurile
imobile.
Pentru a fi aptă să determine dobândirea dreptului de proprietate
posesia trebuie să fie utilă, adică să fie continuă, publică, neîntreruptă,
paşnică şi sub nume de proprietar, după cum prevede art. 1847 Cod civil. O
parte a doctrinei juridice cât şi practica judiciară ( jurisprudenţa) pretind că
pentru a fi aptă să ducă la dobândirea dreptului de proprietate, posesia
trebuie să mai aibă şi o altă calitate, şi anume pe aceea de a fi neechivocă.
Posesia este continuă atunci când ea se exercită prin acte de stăpânire
ce se succed la intervale de timp normale, în raport cu natura lucrului, aşa
cum ar proceda orice bun proprietar.
Posesia este neîntreruptă atunci când ea nu se pierde prin fapta unui
terţ.
Posesia este publică atunci când ea nu se exercită pe ascuns, aşa încât
toţi au posibilitatea să cunoască faptul posesiei.
Posesia este paşnică (netulburată) atunci când ea nu este întemeiată
sau conservată prin acte de violenţă.
Posesia se exercită sub nume de proprietar atunci când posesorul se
comportă cu privire la bun ca un adevărat proprietar, stăpânind bunul pentru
sine şi nu pentru altul.
Posesia este neechivocă atunci când nu sunt îndoieli cu privire la
elementele sale constitutive, respectiv cu privire la existenţa lui „animus” şi
„corpus”. Posesia este , spre exemplu, echivocă atunci când nu se cunoaşte
dacă posesorul are sau nu are elementul intenţional (animus) sau când două
sau mai multe persoane săvârşesc acte de stăpânire asupra unui bun.
f) Legea
Deşi art. 645 Cod civil enumeră şi legea printre modurile de
dobândire a proprietăţii, opinia care consideră legea ca un mod distinct de
dobândire a proprietăţii a fost criticată, apreciindu-se că întotdeauna legea
este aceea care reglementează unul sau altul dintre modurile respective, aşa
69
Emilian Lipcan
încât nu există un mod specific de dobândire „ex lege”. Susţinătorii opiniei
criticate consideră că legea constituie în mod direct un mod de dobândire a
proprietăţii în cazurile care nu se pot încadra în alte moduri de dobândire,
dar care sunt reglementate prin lege, cum ar fi dobândirea bunurilor mobile
prin posesie de bună-credinţă, conform art. 1909 alin. 1 Cod civil,
dobândirea fructelor de către posesorul de bună-credinţă, în temeiul art. 485
Cod civil sau dobândirea proprietăţii zidului comun, conform art. 597 şi 598
Cod civil, ce constituie în realitate o vânzare silită.
g) Ocupaţiunea
Ocupaţiunea constă în luarea în posesie a unui bun care nu aparţine
nimănui.
Domeniul de aplicare a acestui mod de dobândire a proprietăţii este
limitat deoarece potrivit art. 477 şi art. 646 Cod civil, respectiv potrivit
Decretului nr. 111/1951, bunurile care au aparţinut unor persoane care au
murit fără a lăsa moştenitori şi bunurile fără stăpân intră în proprietatea
statului.
În doctrina noastră s-a apreciat că prin ocupaţiune s-ar putea dobândi
proprietatea asupra apei de băut sau pentru trebuinţele casnice luată dintr-un
izvor natural, cât şi asupra vânatului şi peştelui, în măsura în care capturarea
acestora s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale speciale.
h) Hotărârea judecătorească
Hotărârile judecătoreşti au, de regulă, caracter declarativ, în sensul că
prin ele se constată drepturi preexistente. Tocmai de aceea hotărârea
judecătorească nu reprezintă un mod de dobândire a proprietăţii decât în
mod excepţional, şi anume atunci când ea are caracter constitutiv de drept.
Este cazul ordonanţei de adjudecare, hotărâre judecătorească prin care se
finalizează o executare silită sub forma vânzării la licitaţie publică a
bunurilor unui debitor urmărit. Cumpărătorul bunurilor astfel vândute
devine, prin efectul ordonanţei de adjudecare, proprietarul lor.
Modurile de dobândire a proprietăţii publice.
70
Potrivit art. 7 din Legea nr. 213/1998 proprietatea publică se
dobândeşte:
71
Emilian Lipcan
a) pe cale naturală;
b) prin achiziţii publice efectuate in condiţiile legii;
c) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;
d) prin acte de donaţie sau legate acceptate de Guvern, de
consiliul judeţean sau de consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză
intră în domeniul public;
e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al
unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru
cauză de utilitate publică;
f) prin alte moduri prevăzute de lege.
Apărarea dreptului de proprietate prin acţiunea în revendicare.
Acţiunea în revendicare este mijlocul principal de apărare a dreptului

de proprietate. Ea este mijlocul procesual prin care titularul dreptului de
proprietate asupra unui bun mobil sau imobil căruia dreptul i-a fost încălcat,
tinde să obţină prin justiţie recunoaşterea dreptului său şi restituirea bunului
de la orice persoană care îl posedă fără drept.
După cum obiectul acţiunii în revendicare îl formează bunuri mobile
sau imobile, acţiunea poate fi o acţiune în revendicare mobiliară sau o
acţiune în revendicare imobiliară.
Obiectul acţiunii în revendicare îl constituie bunuri individual
determinate.
Acţiunea în revendicare este o acţiune petitorie deoarece în cadrul ei
se pune în discuţie însăşi existenţa dreptului de proprietate, spre deosebire
de acţiunea posesorie în cadrul căreia ceea ce se discută este doar posesia
bunului.
În principiu, acţiunea în revendicare este imprescriptibilă, ceea ce
înseamnă că ea poate fi exercitată oricând, indiferent de cât timp a trecut de
la încălcarea dreptului. Totuşi acţiunea ar putea fi paralizată dacă pârâtul
dovedeşte că a dobândit proprietatea asupra bunului revendicat de
reclamant, prin uzucapiune, respectiv prin posesie de bună-credinţă.
72
Atunci când bunul revendicat este în coproprietatea mai multor
persoane, majoritatea autorilor din literatura de specialitate şi practica
judiciară pretind ca acţiunea să fie exercitată, pentru a fi admisibilă, de către
toţi coproprietarii. Într-o opinie singulară, aparţinând profesorului Dan
Chirică, acţiunea în revendicare poate fi intentată, în această ipoteză, chiar şi
de către unul dintre coproprietari. Fiind de acord cu argumentele aduse în
favoarea ei, împărtăşim şi noi această opinie.
Regimul juridic al acţiunii în revendicare diferă după cum
revendicarea este imobiliară sau mobiliară.
Revendicarea imobiliară.
Pentru a obţine câştig de cauză în acţiunea în revendicare a bunului

imobil, reclamantul trebuie să facă dovada că este proprietarul bunului
revendicat. Această dovadă el o face înfăţişând instanţei de judecată titlul
său de proprietate, adică înscrisul doveditor al actului sau faptului juridic
prin care a dobândit proprietatea. În această materie, prin titlu nu trebuie să
se înţeleagă doar actele translative de proprietate care creează un drept în
patrimoniul dobânditorului (un contract de vânzare-cumpărare, o donaţie,
etc.) ci şi cele declarative, care recunosc un drept anterior cum ar fi o
tranzacţie, un act de partaj, o hotărâre judecătorească etc.
O dovadă deplină a dreptului de proprietate s-ar putea însă realiza
doar dacă reclamantul ar putea dovedi nu doar valabilitatea titlului său ci şi
valabilitatea titlurilor anterioare, de la succesor la autor, la infinit. Fiind
practic, de cele mai multe ori, imposibil să se facă o asemenea dovadă,
proba a fost calificată ca fiind o „probatio diabolica”.
Preocupată să atenueze dificultăţile legate de dovedirea dreptului de
proprietate, practica judiciară, a stabilit o serie de reguli de apreciere a
probelor, în funcţie de diferite situaţii.
A. Numai una dintre părţi are titlu.
În această ipoteză partea care invocă titlul va avea câştig de cauză.
B. Ambele părţi invocă un titlu.
În cadrul acestei situaţii se disting două ipoteze:
73
Emilian Lipcan
Bl. Ambele titluri provin de la acelaşi autor.
Dacă titlurile nu au fost transcrise in registrul de publicitate
imobiliară, se va acorda câştig de cauză părţii al cărei titlu are dată mai
veche, iar dacă ambele părţi şi-au transcris titlurile va triumfa partea care şi-
a transcris mai întâi titlul (qui prior tempore potior jure).
B2. Titlurile provin de la autori diferiţi.
În această situaţie se vor compara titlurile autorilor iar litigiul se va
tranşa în favoarea părţii care a dobândit bunul de la autorul al cărui drept era
preferabil celuilalt. În lipsa vreunui criteriu de preferinţă, se va da câştig de
cauză pârâtului care, fiind în posesia bunului, beneficiază de prezumţia de
proprietate dedusă din faptul posesiei (in pari causa, melior este causa
possidentis).
C. Nici una din părţi nu are titlu.
În această situaţie va triumfa în proces partea care are o posesie mai
caracterizată (mai bine conturată), adică fie mai îndelungată, fie de bună-
credinţă etc.
Revendicarea mobiliară.
Dispoziţia din art. 1909 alin. l Cod civil din care se desprinde regula
potrivit căreia posesia de bună-credinţă a bunurilor mobile valorează titlu de
proprietate, restrânge foarte mult domeniul în care o acţiune în revendicare a
unor asemenea bunuri ar fi admisibilă.
Situaţiile în care acţiunea în revendicare mobiliară este admisibilă se
deduc din dispoziţiile art. 1909 alin. 2 şi art. 1910 Cod civil.
Deoarece prevederea art. 1909 alin. 1 Cod civil poate fi invocata doar
de posesorul de bună-credinţă al bunului, care l-a dobândit de la un detentor
precar, căruia adevăratul proprietar i l-a încredinţat de bunăvoie, se acceptă
că revendicarea mobiliară este admisibilă, în următoarele cazuri:
a) împotriva hoţului, a găsitorului unui bun pierdut sau a altei persoane
de rea-credinţă;
b) împotriva posesorului de bună-credinţă care a dobândit bunul de la
hoţ sau de la găsitor.
74
Cu privire la primul caz (a) există o controversă referitoare la
termenul în care poate fi introdusă acţiunea, susţinându-se într-o opinie că
ea trebuie introdusă în termen de 30 de ani, iar în altă opinie că ea este
imprescriptibilă extinctiv, adică poate fi promovată oricând deoarece nici
proprietatea nu se stinge prin neuz.
În cel de-al doilea caz (b), acţiunea trebuie introdusă în termen de 3
ani - termen de decădere şi nu de prescripţie - de la data pierderii sau
furtului. Totodată, în acest caz, dacă bunul furat sau pierdut a fost dobândit
de către terţul de bună-credinţă dintr-un loc public, unde se fac în mod
curent operaţiuni de vânzare-cumpărare de bunuri, acţiunea va putea fi
admisă doar dacă reclamantul-proprietar plăteşte pârâtului-posesor preţul cu
care a procurat bunul revendicat.
Deoarece dispoziţia art. 1909 alin. l nu se aplică bunurilor mobile din
domeniul public, acestea pot fi revendicate oricând.
75
Emilian Lipcan
CAPITOLUL IV – OBLIGAŢIILE CIVILE.

IZVOARE, EFECTE, TRANSMISIUNE,
TRANSFORMARE, STINGERE ŞI GARANTARE.
4.1. Noţiunea de obligaţie civilă.

În categoria drepturilor patrimoniale, în afara drepturilor reale şi
deosebindu-se esenţial de acestea, se includ şi drepturile de creanţă, drepturi
care intră în conţinutul raporturilor juridice obligaţionale.
Noţiunea de obligaţie civilă cunoaşte mai multe sensuri, prin ea
înţelegându-se fie îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic de a avea
o conduită corespunzătoare dreptului pe care îl are subiectul activ, fie
raportul juridic în conţinutul căruia intră un drept de creanţă şi obligaţia
corespunzătoare acestuia, fie înscrisul constatator al unui raport de creanţă,
cum ar fi obligaţiunile CEC şi obligaţiunile emise de societăţile comerciale
în temeiul art. 162 din Legea nr. 31/1990.
Vom folosi în continuare noţiunea de obligaţie în cel de-al doilea sens
menţionat, adică de raport juridic obligaţional.
În acest sens, prin raport juridic obligaţional înţelegem un raport
juridic între două sau mai multe persoane, prin care o parte, numită debitor
se obligă faţă de cealaltă, numită creditor, la executarea unei prestaţii
pozitive (a da, a face) sau la o abstenţiune (a nu face ceva).
4.2. Izvoarele obligaţiilor

Noţiune. Prin izvor de obligaţii înţelegem faptul juridic, în sens larg,
care dă naştere unui raport juridic de obligaţii.
În continuare ne vom referi, doar rezumativ, la actele juridice
(contractul şi actul juridic unilateral) şi la faptele juridice, în sens restrâns
(gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogăţirea fără just temei, fapta
ilicită), ca izvoare de obligaţii. Reamintim că actele juridice sunt acţiuni
omeneşti săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice, în vreme ce
76
faptele juridice, în sens restrâns, sunt acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia
de a produce asemenea efecte, dar care se produc totuşi, în puterea legii.
Acestea din urmă, pot fi, ori fapte juridice licite (gestiunea de afaceri, plata
nedatorată, îmbogăţirea fără just temei), ori fapte juridice ilicite.
Contractul
Noţiune. Contractul este actul juridic civil constând într-un acord de
voinţă între două sau mai multe părţi, cu scopul de a stabili între ele un
raport juridic.
Clasificarea contractelor
1. După modul de formare distingem: a)contractele consensuale;
b)contractele solemne; c)contractele reale.
a) Contractele consensuale se încheie prin simplul acord de voinţă al
părţilor, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei cerinţe de formă.
b) Contractele solemne se încheie valabil doar prin respectarea unei
anumite forme, care este, de regulă, forma autentică (înstrăinarea terenurilor
agricole, donaţia, ipoteca).
c) Contractele reale se încheie în mod valabil nu doar prin simpla
manifestare de voinţă a părţilor, ci ele presupun şi remiterea materială
(predarea) lucrului (împrumutul, depozitul, gajul).
2. După conţinutul lor distingem: a) contractele sinalagmatice
(bilaterale); b)contractele unilaterale.
a) Contractele sinalagmatice se caracterizează prin reciprocitatea
obligaţiilor părţilor şi prin interdependenţa acestor obligaţii, fiecare parte
având concomitent atât calitatea de creditor cât şi pe aceea de debitor
(vânzarea-cumpărarea, închirierea, contractul de transport).
b) Contractele unilaterale dau naştere la obligaţii doar în sarcina uneia
din părţi, cealaltă având numai calitatea de creditor (împrumutul, depozitul
gratuit, gajul, donaţia).
3. După scopul urmărit de părţi distingem: a)contractele cu titlu oneros;
b) contractele cu titlu gratuit.
77
Emilian Lipcan
a) Contractele cu titlu oneros sunt acelea în care fiecare dintre părţile
contractante urmăreşte să îşi procure un folos patrimonial în schimbul
prestaţiei sale (vânzarea, schimbul, locaţiunea, contractul de societate,
contractul de asigurare).
b) Contractele cu titlu gratuit sunt acelea prin care una din părţi
primeşte o prestaţie de la cealaltă fără a da ceva în schimb (donaţia,
împrumutul de folosinţă, mandatul neremunerat).
4. Contractele cu titlu oneros se subclasifică în: a)contracte comutative;
b)contracte aleatorii.
a) Contractele comutative sunt acelea în care părţile cunosc chiar din
momentul încheierii contractului existenţa şi întinderea prestaţiilor datorate
(vânzarea-cumpărarea, schimbul, închirierea, antrepriza).
b) Contractele aleatorii sunt acelea în care existenţa sau întinderea
prestaţiilor datorate de către părţi sau numai ale uneia din ele depinde de un
eveniment incert (alea). Sunt asemenea contracte renta viageră, asigurarea,
loteria, întreţinerea viageră.
5. Contractele cu titlu gratuit se subclasifică în: a)contracte
dezinteresate; b)liberalităţi.
a) Contractele dezinteresate sunt acelea prin care se face
un serviciu cuiva, fără micşorarea vreunui patrimoniu (mandatul
gratuit, împrumutul fără dobândă, comodatul).
b) Liberalităţile sunt acte juridice prin care o valoare trece dintr-un
patrimoniu în altul, fără a se urmări un contraechivalent (donaţia).
6. După cum sunt sau nu expres reglementate de lege distingem între:
a)contractele numite; b)contractele nenumite.
a) Contractele numite sunt acelea care corespund unei operaţiuni
juridice determinate, fiind nominalizate în legislaţia civilă (vânzarea-
cumpărare, locaţiunea, mandatul, depozitul, împrumutul).
b) Contractele nenumite sunt acelea care nu sunt nominalizate în
legislaţie dar care sunt recunoscute în virtutea principiului libertăţii
contractuale (contractul de întreţinere, contractul de hotelărie, aşa-zisele
„prestări de servicii”).
78
7. După modul de executare deosebim: a)contracte cu executare
imediată; b)contracte cu executare succesivă.
a) contractele cu executare imediată se execută dintr-o dată,
instantaneu, prin săvârşirea unei singure prestaţii (uno ictu). Exemplu:
vânzarea-cumpărarea, când nu se face cu plata preţului în rate;
b) contractele cu executare succesivă sunt acelea care se execută
treptat, în timp (contractul de închiriere, contractul de asigurare, vânzare cu
plata în rate).
8. După unele corelaţii existente între ele deosebim: a)contractele
principale; b)contractele accesorii.
a) Contractele principale au o existenţă de sine-stătătoare, soarta lor
nedepinzând de aceea a altor contracte încheiate între părţi.
b) Contractele accesorii sunt acelea care însoţesc contractele
principale, de a căror soartă depind (contractul de gaj, contractul de ipotecă).
9. După modul în care se exprimă voinţa părţilor deosebim: a)contracte
negociate; b)contracte de adeziune; c)contracte forţate (obligatorii).
a) Contractele negociate sunt acelea în care toate clauze sunt rodul
negocierii părţilor.
b) În cazul contractelor de adeziune cuprinsul contractului este stabilit
de una din părţi, iar cealaltă parte nu face decât să adere la el (contractul de
furnizare a energiei electrice, contractul de transport, contractul de
abonament telefonic).
c) În cazul contractelor obligatorii, încheierea şi cuprinsul lor sunt
impuse de lege (contractul de asigurare de răspundere civilă pentru
proprietarii de autovehicule).
10. Mai există şi alte clasificări dintre care menţionăm: contracte
constitutive sau translative de drepturi reale şi contracte creatoare de
raporturi obligaţionale; contracte constitutive sau translative de drepturi şi
contracte declarative de drepturi.
79
Emilian Lipcan
Încheierea (formarea) contractului
Noţiune. Încheierea contractului înseamnă realizarea acordului de

voinţă al părţilor asupra cuprinsului contractului.
Încheierea contractului nu se poate concepe fără existenţa unei
propuneri de a contracta (oferta) făcută de una din părţi, urmată de
acceptarea ofertei de către persoana căreia i-a fost adresată.
Oferta de a contracta poate fi expresă - formulată verbal sau în scris -
dar şi tacită. Oferta este tacită atunci când rezultă din anumite atitudini sau
gesturi, ca de exemplu, staţionarea unui taximetru în locuri speciale de
parcare, expunerea unor mărfuri cu indicarea preţurilor. Oferta nu este
supusă, în principiu, unor cerinţe speciale de formă. Ea poate fi adresată atât
unei persoane determinate, cât şi publicului în general.
Acceptarea reprezintă al doilea element al acordului de voinţă, şi ea nu
presupune vreo formă specială de exprimare. Ea poate fi expresă - verbală
sau scrisă - sau tacită, rezultând din anumite comportamente sau atitudini,
cum ar fi executarea pur şi simplu a obligaţiei de către acceptant. Tăcerea
prin ea însăşi nu are, în principiu, semnificaţia de acceptare a ofertei, dar o
poate dobândi dacă i-a fost atribuită prin lege sau prin uzanţele dintre părţi.
Conform art. 1437 Cod civil, dacă la expirarea contractului de locaţiune,
locatarul rămâne şi este lăsat în posesie se consideră locaţiunea reînnoită,
tăcerea locatarului semnificând acceptarea ofertei de prelungire a
contractului.
Pentru ca acceptarea ofertei să conducă la formarea (încheierea)
contractului, ea trebuie să fie concordantă cu oferta şi să fie neîndoielnică,
neechivocă. Orice dezacord, chiar cu privire la unele clauze accesorii este de
natură să împiedice formarea contractului. O acceptare parţială sau
condiţionată a ofertei reprezintă de fapt o contraofertă, supusă acceptării de
către primul ofertant. Acceptarea trebuie să intervină înăuntrul termenului
stabilit sau a unui termen rezonabil, în caz contrar oferta devenind caducă.
Dacă oferta a fost adresată unei persoane determinate, ea trebuie să fie
80
acceptată doar de către această persoană, pentru a se putea valabil încheia
contractul.
Momentul şi locul încheierii contractului
Când contractul se încheie între persoane prezente, este uşor să

determinăm momentul şi locul încheierii contractului, iar atunci când
contractul se încheie prin telefon se consideră că locul încheierii lui este
acela unde se găseşte ofertantul.
Probleme se ridică însă în cazul încheierii contractului „între absenţi”,
prin corespondenţă. Pentru rezolvarea lor doctrina a propus mai multe
sisteme sau teorii:
1.Teoria emisiunii (declaraţiunii), conform căreia contractul trebuie
considerat încheiat în momentul în care destinatarul îşi manifestă acordul cu
oferta primită, semnând, spre exemplu, scrisoarea de acceptare;
2.Teoria expedierii acceptării, conform căreia momentul încheierii
contractului este acela în care acceptantul a expediat ofertantului răspunsul
său afirmativ, chiar dacă acesta nu a ajuns la cunoştinţa ofertantului;
3.Teoria recepţiei acceptării, după care momentul încheierii
contractului este acela al ajungerii la ofertant a răspunsului dat de acceptant,
chiar dacă ofertantul nu ar fi luat cunoştinţă încă de existenţa lui;
4.Teoria informării, potrivit căreia momentul încheierii contractului
este acela în care ofertantul a luat efectiv la cunoştinţă de acordul
acceptantului.
Această ultimă teorie este consacrată în dreptul nostru, prin art. 814
Cod civil şi prin art. 35 din Codul comercial. În practica noastră judiciară s-
a apreciat însă că şi primirea de către ofertant a răspunsului reprezintă o
prezumţie relativă că acesta a luat cunoştinţă de existenţa şi conţinutul lui.
Importanţa momentului şi locului încheierii contractului
Determinarea momentului încheierii contractului prezintă importanţă

pentru stabilirea legii care i se aplică, în caz de conflict între legi succesive.
81
Emilian Lipcan
Totodată îndeplinirea condiţiilor de validitate a contractului – capacitate,
consimţământ, obiect, cauză - precum şi cauzele de nulitate, se raportează la
momentul încheierii contractului. Momentul încheierii contractului prezintă
interes şi în privinţa producerii efectelor acestuia, în privinţa suportării
riscului pieirii lucrului, pentru calculul termenului de prescripţie extinctiv,
pentru stabilirea locului în care s-a încheiat contractul.
Ţinând seama de sistemul adoptat în dreptul nostru în privinţa
momentului încheierii contractului, se consideră că locul încheierii este
acela unde se găsea ofertantul şi unde i-a fost adresată corespondenţa.
Importanţa locului încheierii contractului rezultă din faptul că el
(locul) determină instanţa competentă din punct de vedere teritorial să
soluţioneze litigiile dintre părţi în legătură cu contractul. Locul încheierii
contractului prezintă importanţă şi din perspectiva dreptului internaţional
privat deoarece, în situaţiile în care există un element de extraneitate, locul
constituie un criteriu pentru determinarea legii aplicabile, atunci când nu
există o alegere a părţilor.
Actul juridic unilateral
Noţiune. Actul juridic unilateral de drept civil este manifestarea de

voinţă a unei singure persoane fizice sau juridice, făcută cu intenţia de a
produce efecte juridice, adică de a da naştere, a modifica ori a stinge
raporturi juridice civile.
În dreptul nostru civil, de regulă, voinţa unilaterală nu are valoare de
act juridic. Voinţa unei singure persoane poate produce doar excepţional
efecte juridice, adică numai în cazurile expres prevăzute de legea civilă.
Menţionăm dintre cazurile în care manifestarea unilaterală de voinţă
valorează act juridic următoarele: promisiunea publică de recompensă,
acceptarea şi renunţarea la succesiune, revocarea unui contract (mandat,
locaţiune, societate, donaţia dintre soţi), confirmarea unui act lovit de
nulitate relativă.
Atunci când actul juridic unilateral este considerat izvor de obligaţii,
manifestarea de voinţă odată exprimată, devine irevocabilă. Aceasta
82
înseamnă că autorul ei nu o poate retracta, adică nu mai poate reveni asupra
ei.
Faptele juridice licite
Faptele juridice licite fac parte din categoria acţiunilor omeneşti

săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care se produc
totuşi în puterea legii. Sunt asemenea fapte juridice licite gestiunea de
afaceri (gestiunea intereselor altuia), plata nedatorată şi îmbogăţirea fără
justă cauză (îmbogăţirea fără temei legitim).
1.Gestiunea de afaceri
Gestiunea de afaceri este un fapt juridic licit care constă în aceea că o
persoană, numită gerant, încheie din proprie iniţiativă, fără a fi primit o
împuternicire, acte juridice sau săvârşeşte acte materiale necesare şi utile, în
interesul unei alte persoane, numită gerat. Ea este reglementată în art. 987-
991 Cod civil. Un exemplu de gestiune de afaceri este acela în care
proprietarul unui imobil lipseşte iar în acest timp se produc stricăciuni la
imobilul său, care sunt reparate de un vecin.
Printre obligaţiile la care gestiunea de afaceri dă naştere o amintim pe
aceea a geratului de a restitui gerantului cheltuielile pe care acesta le-a făcut
cu gestiunea. Este vorba despre cheltuielile necesare si utile. Gerantul poate
îndeplini acte de administrare şi de conservare.
2.Plata nedatorată
Plata nedatorată reprezintă un fapt juridic licit care constă în
executarea, din eroare, de către o persoană, a unei prestaţii la care nu era
obligată, executare făcut fără intenţia de a plăti datoria altuia. Este
reglementată în art. 992-997 Cod civil.
Cel care a făcut plata nedatorată se numeşte „solvens” şi el devine
creditorul obligaţiei de restituire a prestaţiei executate, iar cel care a primit
plata nedatorată se numeşte „accipiens” şi devine debitorul obligaţiei de
restituire.
3.Îmbogăţirea fără justă cauză
83
Emilian Lipcan
Îmbogăţirea fără justă cauză ( fără temei legitim) este faptul juridic
prin care patrimoniul unei persoane se măreşte pe seama patrimoniului
alteia, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic legal (o justificare
legală).
Codul civil nu o reglementează ca izvor distinct de obligaţii, ci doar
în anumite aplicaţii particulare. Spre exemplu, potrivit art. 493, proprietarul
care construieşte pe terenul sau cu materialele altuia trebuie să-i plătească
proprietarului materialelor contravaloarea acestora, iar conform art. 484,
proprietarul care culege fructele are obligaţia de a plăti semănăturile, arătura
şi munca depusă de alţii.
Practica judecătorească a făcut aplicaţia principiului îmbogăţirii fără
just temei în mai multe situaţii, dintre care o amintim pe aceea a
îmbunătăţirilor făcute de chiriaş la imobilul închiriat, obligându-l pe
proprietar să plătească chiriaşului contravaloarea îmbunătăţirilor respective.
Faptul juridic ilicit (fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu)
Potrivit art. 998 Cod civil, „orice faptă a omului, care cauzează altuia
prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”.
Faptele ilicite sunt acţiuni omeneşti prin care încălcându-se norme sau
principii ale dreptului se provoacă unei persoane o vătămare, o pagubă. Din
săvârşirea faptei ilicite păgubitoare, se naşte în sarcina autorului ei, obligaţia
de despăgubire a victimei prejudiciate. Faptele ilicite păgubitoare se mai
numesc delicte civile. Tocmai de aceea se afirmă că obligaţia de reparare a
prejudiciului cauzat prin comiterea unei fapte ilicite, formează conţinutul
răspunderii civile delictuale.
4.3. Efectele obligaţiilor

Analizarea efectelor obligaţiilor presupune cercetarea următoarelor
aspecte:
- executarea directă (în natură) a obligaţiilor;
- executarea indirectă a obligaţiilor (executarea prin
echivalent);
84
- drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului.
Efectele obligaţiei constau în:
- dreptul creditorului de a pretinde şi de a obţine de la debitor
îndeplinirea exactă a prestaţiei la care s-a obligat (adică, executarea în
natură a obligaţiei);
- dreptul creditorului de a obţine de la debitor despăgubiri în cazul în
care acesta nu-şi execută obligaţia (adică, dreptul de a obţine executarea
indirectă a obligaţiei, numită şi executare prin echivalent);
- drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului, constând în
anumite măsuri pe care le poate lua creditorul pentru a se asigura de
posibilitatea realizării drepturilor menţionate anterior (măsuri de
conservare a patrimoniului debitorului, intentarea acţiunii oblice,
intentarea acţiunii pauliene).
Principiul este acela al executării în natură, altfel spus, în mod direct a

obligaţiilor. Această executare se poate face de bună voie de către debitor,
prin plată, sau se poate face prin executarea silită în natură a obligaţiei.
Plata înseamnă executarea voluntară a obligaţiei de către debitor,
indiferent de obiectul ei.
Atunci când debitorul nu efectuează de bunăvoie plata, creditorul
poate recurge la mijloacele pe care legea i le pune la dispoziţie pentru a-l sili
la executare; executarea silită se face, în principiu, tot în natură.
Dacă executarea în natură a obligaţiei nu este posibilă, nici pe cale de
executare voluntară, nici pe cale de executare silită, creditorul este
îndreptăţit la executarea obligaţiei prin echivalent, adică la obţinerea de
despăgubiri reprezentând echivalentul prejudiciului suferit datorită
neexecutării obligaţiei.
Dintre măsurile ce pot fi luate de creditor pentru conservarea
patrimoniului debitorului amintim doar una din ele, şi anume, cererea de a
se pune sechestru asigurător pe anumite bunuri ale debitorului.
Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie) este acţiunea în justiţie pe
care creditorul o exercită pentru valorificarea unui drept care aparţine
debitorului său.
85
Emilian Lipcan
Acţiunea pauliană (revocatorie) este acţiunea în justiţie prin care
creditorul poate cere revocarea pe cale judecătorească a actelor juridice
încheiate de debitor cu scopul de a-l prejudicia.
4.4. Transmisiunea obligaţiilor

Avem aici în vedere transmisiunea (transmiterea) obligaţiilor prin
acte între vii, nepreocupându-ne de transmiterea obligaţiilor pentru cauză de
moarte.
Modurile de transmitere a obligaţiilor sunt cesiunea de creanţă,
subrogaţia în drepturile creditorului plătit şi poprirea.
a)Cesiunea de creanţă este o convenţie prin care un creditor transmite o
creanţă a sa unei alte persoane. Creditorul care transmite creanţa se numeşte
cedent, persoana care dobândeşte creanţa prin cesiune se numeşte cesionar,
iar debitorul creanţei cesionate se numeşte debitor cedat. Convenţia se
încheie între cedent şi cesionar, debitorul cedat nefiind chemat să-şi dea
consimţământul.
Ca efect al cesiunii, cesionarul devine creditor în locul cedentului,
preluându-i toate drepturile. El devine creditor pentru valoarea nominală a
creanţei, indiferent de preţul pe care l-ar fi achitat cedentului şi chiar dacă ar
fi obţinut creanţa cu titlu gratuit.
b)Subrogaţia în drepturile creditorului plătit, numită şi subrogaţie
personală, este un mijloc de transmitere legală sau convenţională a creanţei,
cu toate garanţiile şi accesoriile sale, către un terţ care a plătit pe creditor, în
locul debitorului.
Spre deosebire de cesiunea de creanţă, subrogaţia nu operează decât
în limitele sumei efectiv plătite de subrogat, nu pentru valoarea nominală a
creanţei.
c)Poprirea este o modalitate de executare silită, prin care creanţa, pe
care debitorul o are faţă de o terţă persoană este transmisă creditorului, în
contul creanţei sale, până la limita valorii acesteia.
Poprirea se infiinteaza de catre executorul judecatoresc de la domiciliul
sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul tertului poprit, la
cererea creditorului, sau, in unele cazuri expres prevazute de lege ea se
86
infiinteaza din oficiu, de catre instanta de fond. Instanta de fond infiinteaza
poprirea, din oficiu, de indata ce hotararea este executorie potrivit legii,
pentru sumele datorate cu titlu de obligatie de intretinere sau de alocatie
pentru copii, precum si in cazul sumelor datorate cu titlu de despagubiri
pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte, vatamarea integritatii
corporale sau a sanatatii, cand executarea se face asupra salariului sau
asupra altor venituri periodice realizate de catre debitor.
Poprirea se infiinteaza fara somatie, prin adresa insotita de copie
certificata de pe titlul executoriu, comunicata celei de-a treia persoane
( debitorului debitorului urmarit), fiind instiintat si debitorul despre masura
luata. In adresa de poprire se va pune in vedere celei de-a treia persoane,
care devine tert poprit, interdictia de a plati debitorului sumele de bani sau
bunurile mobile incorporale ce i le datoreaza ori pe care i le va datora,
declarandu-le poprite in masura necesara pentru realizarea obligatiei ce se
executa silit.
In termen de 15 zile de la comunicarea popririi, iar in cazul sumelor de
bani datorate in viitor, de la scadenta acestora, tertul poprit este obligat sa
consemneze suma de bani, sau, dupa caz, sa indisponibilizeze bunurile
mobile corporale poprite si sa trimita dovada executorului.
Pentru cazurile in care infiintarea popririi se face de catre instanta de
fond, tertul poprit este obligat sa plateasca direct creditorului suma retinuta
si cuvenita acestuia.
87
Emilian Lipcan
4.5.- TRANSFOMAREA OBLIGATIILOR
Transformarea obligaţiei este operaţia juridică prin care se realizează

schimbarea, prin acordul părţilor a unuia sau a mai multor elemente ale
raportului juridic obligaţional, cum sunt: subiectele, obiectul, cauza,
sancţiunea sau modalităţile.
Modurile de transformare a obligaţiilor sunt novaţia şi delegaţia.
a)Novaţia este convenţia prin care părţile substituie obligaţiei originale
o obligaţie nouă, ca efect al schimbării unuia din elementele sale
constitutive. Ea este de două feluri: obiectivă şi subiectivă.
a1)Novaţia obiectivă se produce prin schimbarea obiectului sau
cauzei raportului juridic obligaţional. Schimbarea obiectului s-ar putea
realiza, spre exemplu, atunci când părţile convin ca în locul unei sume de
bani datorate, debitorul să execute o altă prestaţie. O schimbare a cauzei se
poate realiza, spre exemplu, atunci când cumpărătorul convine cu vânzătorul
să păstreze suma pe care o datorează ca preţ, cu titlu de împrumut.
a2)Novaţia subiectivă este aceea care are loc prin schimbarea
debitorului sau a creditorului raportului obligaţional.
În cazul novaţiei prin schimbare de debitor, un terţ se angajează faţă
de creditor să plătească datoria, fără să ceară consimţământul debitorului.
În cazul novaţiei prin schimbare de creditor, vechiului creditor i se
substituie unul nou. Ca efect al acestei novaţii, debitorul este liberat faţă de
creditorul iniţial, obligându-se faţă de noul creditor. De exemplu,
cumpărătorul şi vânzătorul convin ca plata preţului bunului vândut să se
facă unei alte persoane.
Atragem atenţia că novaţia subiectivă nu trebuie confundata cu
cesiunea de creanţă şi nici cu subrogaţia în drepturile creditorului prin plata
creanţei. În cazul novaţiei obligaţia veche se transformă într-o obligaţie
nouă. În cazul cesiunii de creanţă şi a subrogaţiei personale, obligaţia nu se
transformă în alta, transmiţându-se neschimbată, cu toate garanţiile şi
accesoriile sale la creditorul subsecvent.
88
b)Delegaţia este convenţia prin care un debitor (numit delegant) aduce
creditorului său (numit delegatar) angajamentul unui terţ (numit delegat),
care se obligă în locul debitorului iniţial sau alături de el. Delegaţia poate fi
perfectă sau imperfectă.
b1)Delegaţia perfectă se caracterizează prin aceea că delegatarul
(creditorul) acceptă în mod expres un debitor nou (delegatul), în locul celui
vechi (delegantul) pe care îl liberează de obligaţie. Delegaţia perfectă, se
confundă practic cu novaţia prin schimbare de debitor.
b2)Delegaţia imperfectă se distinge prin aceea că delegatarul
(creditorul) nu consimte la liberarea delegantului (vechiul debitor)
acceptând un nou debitor (delegatul) alături de delegant.
Interesul practic al delegaţiei rezidă în acela că prin intermediul ei se
poate evita o dublă plată. Astfel, în ipoteza în care debitorul (delegant) are o
creanţă împotriva unei terţe persoane (delegat), aceasta, în baza convenţiei
(delegaţiei) va plăti direct delegatarului, care este creditor al delegantului.
Totodată, prin delegaţie se poate realiza şi o liberalitate, atunci când
delegatul, fără să fie debitor al delegantului, se obligă la plata datoriei
delegantului către delegatar.
Revenind la delegaţia imperfectă, învederăm că delegatarul are
dreptul, pentru a-şi realiza creanţa, să urmărească, la alegerea sa, pe oricare
dintre debitori, deci fie pe delegant (primul debitor sau debitorul iniţial), fie
pe delegat (noul debitor).
89
Emilian Lipcan
4.6. - MODURILE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR
Modul obişnuit, firesc de stingere a obligaţiilor îl constituie

executarea voluntară a obligaţiei (a prestaţiei) de către debitor. Deoarece
acest mod de stingere, adică plată, a fost amintit în cele ce preced, nu ne
vom mai referi în cele ce urmează, la el.
1.Moduri de stingere a obligaţiei care duc la realizarea creanţei
creditorului
a)Compensaţia constă în stingerea a două datorii reciproce până la
concurenţa celei mai mici dintre ele.
Compensaţia se poate produce în puterea legii, prin convenţia părţilor
sau prin hotărâre judecătorească.
b)Confuziunea constă în întrunirea în aceeaşi persoană a calităţilor de
debitor şi de creditor, în cadrul aceluiaşi raport juridic obligaţional. Spre
exemplu, cazul creditorului care îl moşteneşte pe debitorul său, ori cazul
persoanei juridice creditoare care absoarbe o persoană juridică ce-i este
debitoare.
c)Darea în plată este operaţia juridică prin care debitorul execută către
creditorul său, cu consimţământul acestuia, o altă prestaţie decât aceea la
care s-a obligat la încheierea raportului juridic obligaţional.
2.Moduri de stingere a obligaţiei care nu duc la realizarea creanţei
creditorului.
a)Remiterea de datorie este renunţarea cu titlu gratuit a creditorului de
a-şi valorifica creanţa pe care o are împotriva debitorului său. Ea se poate
face prin acte între vii şi prin testament şi are ca efect stingerea obligaţiei
debitorului, fără ca acesta să fi executat prestaţia datorată sau o altă prestaţie
în favoarea creditorului său.
b)Imposibilitatea fortuită de executare înseamnă că obligaţia se stinge
atunci când, fără vina debitorului, obligaţia devine imposibil de executat
dintr-un caz fortuit sau de forţă majoră.
In acest mod nu se pot stinge obligaţiile care au ca obiect bunuri
generice (alimente, combustibil etc.), deoarece procurarea lor este
totdeauna posibilă.
90
4.7. - GARANTAREA OBLIGAŢIILOR
În scopul apărării creditorilor contra insolvabilităţii debitorilor, cât şi

pentru a-i stimula pe aceştia din urmă să execute întocmai obligaţiile pe care
le-au asumat, legea reglementează anumite mijloace, cunoscute în doctrina
juridică, sub denumirea de garanţii speciale ale obligaţiilor. Garanţiile, după
conţinutul lor, sunt de două feluri: garanţii personale şi garanţii reale.
A. Garanţiile personale sunt mijloace juridice prin care una sau mai
multe persoane se angajează să achite datoria dacă debitorul nu o va plăti
din proprie iniţiativă. Dintre aceste mijloace, prezentăm în continuare
fidejusiunea (cauţiunea).
Fidejusiunea (cauţiunea) este contractul accesoriu prin care o terţă
persoană, numită fidejusor se obligă faţă de creditorul unei obligaţii, să
achite datoria debitorului, în cazul în care acesta, devenind insolvabil, nu ar
plăti. Fidejusorul este un debitor subsidiar, alături de debitorul principal.
Creditorului care începe urmărire fidejusorului înainte de a fi încercat
să-şi satisfacă dreptul de creanţă din patrimoniul debitorului principal, i se
poate opune de către fidejusor, sub formă de excepţie, beneficiul de
discuţiune. Ca efect al invocării beneficiului de discuţiune creditorul va fi
obligat să-l urmărească mai întâi pe debitorul principal.
Dacă sunt mai mulţi fidejusori care garantează aceeaşi datorie, iar
creditorul urmăreşte doar pe unul dintre ei pentru întreaga datorie,
fidejusorul urmărit poate să-i opună excepţia beneficiului de diviziune.
Efectul ridicării acestei excepţii constă în obligarea creditorului de a-şi
limita urmărirea numai pentru partea ce revine fidejusorului urmărit din
datoria garantată.
Excepţiile sus-menţionate nu mai pot fi invocate dacă, prin convenţie
s-a prevăzut expres clauza solidarităţii dintre debitorul principal şi fidejusor,
respectiv între fidejusori intre ei.
Fidejusorul care a plătit în locul debitorului dobândeşte calitatea de
creditor chirografar al acestui debitor, putând să-l acţioneze în justiţie printr-
o acţiune în regres în vederea recuperării sumei achitate.
91
Emilian Lipcan
B. Garanţiile reale constau în faptul afectării unuia sau mai multor
bunuri, de către debitor sau de alte persoane, pentru garantarea unei
obligaţii. În caz de neplată, creditorul îşi va putea satisface creanţa, cu
preferinţă faţă de alţi creditori, din valoarea bunurilor respective. Din
această categorie de garanţii vom prezenta succint gajul şi ipoteca.
a) Gajul numit şi amanet este un contract accesoriu prin care debitorul
sau o terţă persoană remite (predă) creditorului sau unei terţe persoane, un
bun mobil destinat să garanteze o obligaţie a debitorului faţă de creditor.
Bunul gajat poate fi un bun mobil corporal sau incorporal.
Din contractul de gaj se naşte in favoarea creditorului un drept de
preferinţă şi un drept de urmărire. În virtutea dreptului de preferinţă
creditorul - în caz de neexecutare a obligaţiei - se va îndestula din valoarea
bunului gajat înaintea altor creditori şi fără să vină în concurenţă cu aceştia,
iar în virtutea dreptului de urmărire el poate urmări bunul gajat în mâinile
oricui s-ar afla.
Gajul trebuie constatat printr-un înscris în care să se menţioneze suma
datorată, felul şi natura bunurilor gajate, înscris care se depune la
judecătorie, unde se păstrează într-o mapă specială.
Dacă debitorul nu-şi execută obligaţia, creditorul gajist poate cere
instanţei judecătoreşti, fie autorizarea de a reţine bunul în contul datoriei
(urmând să plătească debitorului eventuala diferenţă dintre valoarea bunului
gajat şi valoarea creanţei), fie autorizarea de a vinde bunul la licitaţie
publică, urmând să fie plătit din preţul obţinut, cu preferinţă înaintea altor
creditori.
Menţionăm că unele reglementări speciale cunosc şi gajul fără
deposedarea debitorului.
b) Ipoteca este un contract accesoriu prin care debitorul sau o terţă
persoană, afectează un imobil, în posesia căruia rămân, pentru garantarea
creanţei creditorului. În cazul neexecutării obligaţiei de către debitor,
creditorul este îndreptăţit să urmărească bunul în mâna oricui s-ar găsi şi să
fie plătit cu preferinţă din preţul acelui bun.
92
Ipoteca poate fi convenţională, atunci când se naşte prin acordul
dintre creditor şi debitor, dar poate fi şi legală, când obligaţia constituirii ei
este impusă de o normă legală specială.
Ipoteca convenţională nu poate fi încheiată decât prin înscris autentic,
în caz contrar ea fiind lovită de nulitate.
Deoarece ipoteca este un drept real imobiliar ea este supusă regulilor
de publicitate imobiliară, trebuind sa fie înscrisă în cartea funciară. Data
înscrierii ipotecii este deosebit de importantă deoarece în funcţie de ea se
stabileşte rangul ipotecii. Astfel, în cazul în care asupra unui imobil s-au
constituit mai multe ipoteci, ordinea de satisfacere a creanţelor garantate
prin ele este determinată de vechimea fiecărei ipoteci, aplicându-se regula
„qui prior tempore potior jure”.
Pentru ca ipoteca să fie valabil constituită trebuie să fie determinat
atât imobilul oferit drept garanţie cât şi valoarea creanţei garantate.
Rămas în posesia imobilului, debitorul îl poate folosi şi culege
fructele şi îl poate chiar înstrăina împreună cu toate sarcinile care îl
grevează, inclusiv dreptul de ipotecă.
În cazul înstrăinării imobilului de către debitor, terţul dobânditor
poate scăpa de urmărirea creditorului plătindu-i preţul imobilului, dacă l-a
cumpărat, sau valoarea acestuia, dacă l-a dobândit gratuit.
Dacă debitorul plăteşte o parte din datorie, dreptul de ipotecă al
creditorului se menţine totuşi asupra întregului imobil, deoarece ipoteca este
indivizibilă.
93
Emilian Lipcan
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Albu, Ioan, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor, Editura

Dacia, Cluj-Napoca, 1984.
2. Albu, Ioan, Drept civil. Contractul şi răspunderea contractuală,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994.
3. Beleiu, Gheorghe, Drept civil român. Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, Casa de editură şi presă “Sansa” S.R.L.,
Bucureşti, 1998.
4. Bîrsan, Corneliu, Gaiţă, Maria, Drept civil. Drepturile reale,
Institutul European, 1997.
5. Boar, Ana, Elemente de drept civil, Editura Servo-Sat, Arad, f.a.
6. Boroi, Gabriel, Drept civil. Partea generală, Editura All Beck,
Bucureşti, 1998.
7. Botea Gheorghe, drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura
Petrom, Bucureşti, 1996.
8. Bronx, Hans, Allgemeiner Teil des Bürgerlichen Gesetzbuchs, Calr
Heymanns Verlag KG, Köln, Berlin, Bonn, München, 1991.
9. Cantacuzino, Matei, B., Elementele dreptului civil, Restitutio,
Editura All, 1998.
10. Ciutacu, Florin, Codul civil român, Editura Teora, Bucureşti, 2000.
11. Cosma, Doru, Teoria generală a actului juridic civil, Editura
ştiinţifică, Bucureşti, 1969.
12. Cosmovici, Paul, Mircea, Introducere în dreptul civil, Editura All,
Bucureşti, 1993.
13. Cosmovici, Paul, Mircea, Drept civil. Drepturi reala Obligaţii, Codul
civil, Editura All Beck, Bucureşti, 1998
14. Costin, Mircea, N., Costin, Mircea, C., Dicţionar de drept civil, vol.I,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997.
15. Deleanu, Ion, Deleanu, Sergiu, Mică enciclopedie a dreptului, Adagii
şi locuţiuni latine în dreptul românesc, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
2000.
94
16. Dogaru, Ion, Drăghici, Pompil, Teoria generală a obligaţiilor,
Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1999.
17. Filipescu, Ion, P., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura
Actami, Bucureşti, 1994.
18. Fontaine, Michelle, Cavalerie, Robert, Fouilhé, Danielle, Droit, BTS
1 Les Editions FOUCHER, Paris, 1990.
19. Gaiţă, Maria, Obligaţii, Institutul European, Iaşi, 1999.
20. Goubeaux, Gilles, Bihr, Philippe, Henry, Xavier, Code civil,
1997.98.
21. Gionea, Vasile, Curs de drept civil. Proprietatea şi alte drepturi reala
Teoria generală a obligaţiilor. Contracte speciala Succesiuni, Editura
“Scaiul”, Bucureşti, 1996.
22. Hamangiu, C., Rosetii-Bălănescu, I., Băicoianu, Al., Tratat de drept
civil român, vol. I, Restitutio, Editura All, Bucureşti, 1996.
civil român, vol. II, Restitutio, Editura All, Bucureşti, 1997.
civil român, vol. III, Restitutio, Editura All, Bucureşti, 1998.
25. Hanga, Vladimir, Drept privat roman, Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1971.
26. Hanga, Vladimir, Adagii juridice latineşti, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1998.
27. Lucian, Ioan, Drept civil român, Drepturi reale, Editura Augusta,
Timişoara, 1997.
28. Lupan, Ernest, Introducere în dreptul civil, Editura Argonaut, Cluj-
Napoca, 1999.
29. Lupulescu, Dumitru, Drept civil. Introducere în dreptul civil, Editura
Lumina Lex, 1998.
30. Mureşan, Mircea, Drept civil. Partea generală, Editura Cordial Lex,
Cluj-Napoca, 1998.
31. Petrescu, Raul, Drept civil. Teoria obligaţiilor. Răspunderea
delictuală, Editura Oscar Print, 1996.
95
Emilian Lipcan
32. Poenaru, Emil, Introducere în dreptul civil. Teoria generală.
Persoanele, Editura Europa Nova, 1996.
33. Pop, Liviu, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1998.
34. Popescu-Brăila, Tudor, R., Drept civil, vol. I, Bucureşti, 1993.
35. Pop, Teofil, Drept civil român. Teoria generală, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1993.
36. Răduleţu, Sebastian, Săuleanu, Lucian, Dicţionar de expresii juridice
latine, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1999.
37. Safta-Romano, Eugeniu, Drept civil, Obligaţii. Curs teoretic şi
practic, vol. I şi vol. II, Editura “Intelrom”, Piatra Neamţ, 1991.
38. Safta-Romano, Eugeniu, Dreptul de proprietate privată şi publică în
România, Editura Graphix, Iaşi, 1993.
39. Sâmbrian, Teodor, Drept roman. Principii. Instituţii şi texte celebre,
Casa de editură şi presă “Sansa”-S.R.L., Bucureşti, 1994.
40. Stătescu, Constantin, Bîrsan, Corneliu, Drept civil. Teoria generală a
obligaţiilor, Editura All, Bucureşti, 1995.
41. Stef, Felicia, Dicţionar de expresii juridice latine, Editura Oscar
Print, Bucureşti, 1995.
42. Toader, Camelia, ş.a., Drept civil român. Curs selectiv pentru licenţă
(1996), Edit Press Mihaela S.R.L., Bucureşti, 1996
43. Turianu, Corneliu, Probleme speciale de drept civil, Editura fundaţiei
“România de mâine”, Bucureşti, 1999.
44. Ticlea, Alexandru, ş.a., Drept civil. Curs pentru pregătirea
examenului de licenţă, Editura Lumina Lex, 1997.
45. Urs, Iosif, R., Angheni, Smaranda, Drept civil. Partea generală.
Persoanele, vol. I, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998.
46. Urs, Iosif, R., Angheni, Smaranda, Drept civil. Drepturi reala Teoria
generală a obligaţiilor civile, vol. II, Editura Oscar Print, Bucureşti,
1998.
47. Ungureanu, Ovidiu, Manual de drept civil. Parte generală, Editura
Augusta, Timişoara, 1998.
96
48. Wörler, Rainer, Metzler-Müller, Karin, Zivilrecht 1000 Fragen und
Antworten. Bürgerliches Recht. Handelsrecht. Arbeitsrecht, 2.
Auflage, Bürgerliches Recht. Handelsrecht. Arbeitsrecht, 2. Auflage,
Carl Hemanns Verlag, KG, Köln, Berlin, Bonn, München, 1998.
97

Emilian Lipcan - Elemente de Drept Civil

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Emilian Lipcan - Elemente de Drept Civil

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAPITOLUL I - DREPTUL CIVIL. RAPORTUL JURIDIC CIVIL............3

CAPITOLUL I - DREPTUL CIVIL. RAPORTUL

1.1. DREPTUL CIVIL

1.2. RAPORTUL JURIDIC CIVIL

Comparaţie între obligaţia solidară si obligaţia indivizibilă.

Deoarece, aşa cum sunt definite, obligaţia solidară şi obligaţia

III. Izvoarele raportului juridic civil concret

Definiţie. Prin izvor al raportului juridic civil concret înţelegem o

2. Corelaţii între norma juridică, raportul juridic civil abstract, raportul

Norma de drept civil este premisa necesară şi obligatorie pentru

CAPITOLUL II - ACTUL JURIDIC CIVIL.

2.1. NOŢIUNE. CLASIFICARE.

2.2. CONDIŢIILE ACTULUI JURIDIC CIVIL

2.3. EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL

3. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil

Nulităţi exprese şi nulităţi virtuale.

Efectele nulităţii actului juridic civil.

Principiile care guvernează efectele nulităţii actului juridic civil.

Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii.

- potrivit art. 485 Cod civil, cel care a posedat cu bună

Menţinerea efectelor actului lovit de nulitate în temeiul unor principii

Există anumite principii de drept care, venind în concurs cu regula

CAPITOLUL III - DREPTUL DE PROPRIETATE

Definiţie. Dreptul de proprietate este dreptul real care conferă titularului

Caracterele dreptului de proprietate

- caracterul absolut se relevă prin aceea că dreptul de

Conţinutul juridic al dreptului de proprietate (Atributele dreptului de

- posesia (jus utendi) constă în prerogativa proprietarului de

Îngrădiri (restricţii) ale dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate este consacrat ca un drept fundamental al

Câteva exemple de îngrădiri legale ale dreptului de proprietate.

- autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi

Articolul 136 din Constituţie reglementează cadrul constituţional al

Modurile generale de dobândire a dreptului de proprietate.

Accesiunea imobiliară artificială.

Acest fel de accesiune presupune intervenţia omului, adică realizarea

Modurile de dobândire a proprietăţii publice.

Apărarea dreptului de proprietate prin acţiunea în revendicare.

Acţiunea în revendicare este mijlocul principal de apărare a dreptului

Pentru a obţine câştig de cauză în acţiunea în revendicare a bunului

CAPITOLUL IV – OBLIGAŢIILE CIVILE.

4.1. Noţiunea de obligaţie civilă.

4.2. Izvoarele obligaţiilor

Încheierea (formarea) contractului

Noţiune. Încheierea contractului înseamnă realizarea acordului de

Momentul şi locul încheierii contractului

Când contractul se încheie între persoane prezente, este uşor să

Importanţa momentului şi locului încheierii contractului

Determinarea momentului încheierii contractului prezintă importanţă

Actul juridic unilateral

Noţiune. Actul juridic unilateral de drept civil este manifestarea de

Faptele juridice licite

Faptele juridice licite fac parte din categoria acţiunilor omeneşti

Faptul juridic ilicit (fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu)

4.3. Efectele obligaţiilor

Principiul este acela al executării în natură, altfel spus, în mod direct a

4.4. Transmisiunea obligaţiilor

4.5.- TRANSFOMAREA OBLIGATIILOR

Transformarea obligaţiei este operaţia juridică prin care se realizează

4.6. - MODURILE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR

Modul obişnuit, firesc de stingere a obligaţiilor îl constituie

4.7. - GARANTAREA OBLIGAŢIILOR

În scopul apărării creditorilor contra insolvabilităţii debitorilor, cât şi