Holocaust

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare

Supraviețuitori ai Holocaustului, în ziua eliberării din lagărul Buchenwald de către trupele americane. Al șaptelea, în
cel de-al doilea rând de jos este laureatul Premiului Nobel pentru Pace Elie Wiesel, evreu din România
(Transilvania de Nord).

Holocaust (din greacă ὁλόκαυστον (holókauston): holos, „complet” și kaustos, „ars”;

în ebraică: Hașoa ‫השואה‬, în idiș: Hurben ‫)חורבן‬, este un termen utilizat pentru a descrie
uciderea a circa șase milioane de evrei de toate vârstele, majoritatea din Europa dar, au
fost persecutați și asasinați evrei și în Asia și nordul Africii, în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial, ca parte din „soluția finală a problemei evreiești”, programul de
exterminare a evreilor, plănuit și executat de regimul național-socialist din Germania,
condus de Adolf Hitler și de colaboratorii acestuia.[1] Între victime, s-au
numărat 1,5 milioane de copii(d). Fasciștii au asasinat și ne evrei, precum romi, polonezi(d) și
alte grupuri etnice slave, cetățeni sovietici(d), prizonieri de război(d), homosexuali(d), Martori ai
lui Iehova, negri(d), adversari politici ai naziștilor și handicapați fizic și mental Aktion T4(d). Se
estimează că peste 200.000 de asasini au comis crime asociate Holocaustului(d). Toate
ramurile birocrației de stat în regimurile fasciste, sub coordonarea SS, cu îndrumări din
partea conducerii Partidului Nazist au fost implicate în logistica și în punerea în aplicare a
acestei politici criminale. Uciderile au fost comise în toată Europa ocupată de germani(d),
precum și în Germania Nazistă propriu-zisă și în teritoriile controlate de aliații acesteia.
Circa 42.500 de centre de detenție au fost utilizate la concentrarea victimelor în scopul
comiterii de încălcări flagrante ale drepturilor omului.
Persecuțiile au fost efectuate pe etape, culminând cu politica de exterminare denumită
„Soluția Finală a problemei evreiești(d)”. În urma accederii la putere a lui Hitler, guvernul
german a adoptat legi prin care evreii erau excluși din societatea civilă, cele mai cunoscute
fiind Legile Nürnberg din 1935. Începând cu anul 1933, naziștii au început să pună la punct
o rețea de lagăre de concentrare. După izbucnirea războiului în 1939, evrei germani și
străini au fost înghesuiți în ghetouri. În 1941, când Germania a început să se pregătească
să cucerească noi teritorii înspre est, toate măsurile antievreiești s-au radicalizat. Unități
paramilitare specializate, denumite Einsatzgruppen, au omorât circa două milioane de
evrei în execuții în masă în mai puțin de un an. Până la jumătatea lui 1942, victimele erau
transportate constant cu trenurile de marfă în lagărele de exterminare. Majoritatea celor
care supraviețuiau călătoriei erau uciși sistematic în camere de gazare(d). Aceasta a
continuat până la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial în Europa în aprilie–mai 1945.
Rezistența armată evreiască, deși a existat, a fost limitată. La revolta din ghetoul
Varșovia din 1943 mii de luptători evrei neînarmați au rezistat patru săptămâni împotriva
armatei naziste. Circa 20.000–30.000 de partizani evrei(d) au luptat activ împotriva naziștilor
și colaboratorilor acestora în Europa de Est, în Franța (în Rezistența Franceză, care a dus
o campanie de gherilă atât împotriva naziștilor cât și împotriva autorităților franceze de la
Vichy) și în alte locuri. Numai în Europa au fost menționate peste o sută de insurecții
armate evreiești.