Dansuri populare românești

Dansul popular românesc, cunoscut prin frumusețea și marea lui varietate, constituie acest tezaur alături de
cantece, fabule, legende și poezie populară. Deși dansul popular românesc se manifestă într-o mare varietate de
aspecte regionale, el poseda totuși caractere comune esențiale, care unesc toate formele de expresie coregrafică
ale poporului român într-un stil național specific.Dansul popular românesc s-a întrepătruns întotdeauna cu
viața colectivității și individului, deoarece la fiecare ocazie care implică manifestarea unei stări afective,
cântecul, dansul au ocupat un rol de prim ordin. În toate cazurile dansul este însoțit de muzică.Dansurile
populare sunt răspândite pe întreg cuprinsul României,pe zone folclorice.
Deşi Oltenia se împarte din punct de vedere folcloric în trei zone principale care corespund ţinutului de câmpie,
deal şi munte, respectiv sudul, centrul şi nordul regiunii - jocul popular oltenesc, în ansamblul său apare foarte
unitar. Caracteristicile sale cele mai de preţ sunt voioșia, optimismul şi expansivitatea.Repertoriul de joc al
Olteniei este foarte bogat şi variat. În mod curent, se întâlnesc aproape în fiecare comună 20, 30, 40 de jocuri
şi nu puține sunt comunele care depăşesc aceste cifre. Un exemplu în acest sens este comuna Orodelu unde au
fost depistate peste 80 de jocuri populare.Este interesant de făcut o remarcă şi asupra nomenclaturii jocurilor
oltenești. Ele poartă de multe ori nume de flori, plante şi fructe(Bobocica, Busuiocul, Crăițele, Alunelul, Dudele,
Pruna etc.), de animale(Vulpea, Calul, Căţeaua, Ariciul etc.), de păsări Bibilica, Cinteza etc.), de femei şi
bărbaţi (Ileana, Mărioara, Simianca,Sârba lui Tache, Sârba lui Moacă etc.), de locuri (Dunăreanca, Rustemul
de la Urzica, Brâuleţul de la (Bistreţ etc.) de obiecte casnice şi meşteşuguri(Troaca, Fusul, Iţele, Resteul,
Costoreasca, Brutăreasa etc.) şi aşa mai departe. Din grupul jocurilor reprezentative fac parte şi - Hora cu
diferite variante - ca şi o mulţime de alte dansuri dintre care enumerăm: Alunelul, Lozeanca, Joiana, Siminocul,
Sârba de trei, Sârba fetelor,Restemul, Sucita, Tărăşelul etc.Muzica la dansurile olteneşti este foarte
antrenantă şi de o mare bogăție melodică. În general, melodia nu se impune chiar de la început,lăutarii
subliniind mai întâi acompaniamentul ritmic şi apoi dând curs melodiei. Acompaniamentul jocurilor este susţinut
în general de tarafuri mici,formate din viori, contrabas, ţambal, chitară.A pentru nordul Olteniei o notă
caracteristică o dau cântăreţele care acompaniază jocurile de horă și sârbă.
Alunelul este un joc vechi din zona Olteniei care este dansat în general de barbati. Este un dans extrem de vioi
care presupune o joacă în linie cu braţele încrucișate la spate și prinse de cel de alături.Alunelu’ face parte din
ansamblul de dansuri în cerc, care se dansează bărbaţi şi femei laolaltă. Jocul este dansat pe melodia bine
cunoscută “ Alunelu’,Alunelu’, hai la joc, să ne fie, să ne fie cu noroc…” . Bărbaţii şi femeile se aşează în cerc, cu
faţa înspre centrul cercului, ţinându-se de umăr. Dansul este alcătuit din două părţi, deoarece şi melodia are
două părţi distincte. Prima parte a dansului constă în deplasarea dansatorilor la dreapta şi apoi spre stânga,
încheind deplasarea cu bătăi. A doua parte a dansului sunt paşi şi bătăi pe loc.
Brâul din Muntenia se dansează fie în cerc, fie pe pereche, ritmul fiind alert. La coregrafia în cerc, fiecare
dansator își sprijină mâinile pe umerii celorlalți, brațele sunt întinse, deplasarea se face de la stânga la dreapta.
Pașii: cu picioarele ușor depărtate, se ridică piciorul stâng spre dreptul, apoi piciorul drept spre cel stâng, urmați
de trei pași în lateral cu piciorul drept. Se reia coregrafia. Dansatorii mai experimentați pot executa și mișcări
mai complexe, dar pasul și ritmul de bază rămân aceiași.
Braşoveanca- este un dans foarte cunoscut în Transilvania (Ţara Bârsei) şi face parte din categoria
„dansurilor de cuplu”. Este un dans bazat pe simetrie. Cuplurile, ţinându-se de mână (mâinile drepte împreunat e
în faţă, iar cele stângi în spate la nivelul umărului partenerei), se aşează într-o coloană compactă şi se fac: trei
paşi în faţă urmaţi de trei faţă în spate, iar partenera execută trei paşi la stânga urmaţi de trei paşi la
dreapta partenerului. Se repetă până la sfârşitul dansului.

1
Căluşul este unul dintre cele mai valoroase dansuri tradiţional al ţării noastre. Istorici cunoscuţi precum
Dimitrie Cantemir sau Mircea Eliade s-au aplecat asupra studierii acestui obicei străvechi care, anual, în luna
iunie, umple zona Olteniei cu sunetul său atât de familial. Dansul în sine nu este unul întâmplător
Calusarii executa un ritual magic, care evoluează în jurul fructului de alun numit "calus”. În dansul lor magic
există un moment cand unul dintre executanti este doborat la pamant cu steagul de alun. Cei care joacă sunt
inițiați după un ritual secret, bine păstrat, pentru a fi demni de a juca acest dans.
Calusarii se joacă în timpul Rusaliilor, cand timp de doua-trei saptamani calusarii merg în sate pentru a-i
vindeca pe cei bolnavi cu puterea pe care au dobandit-o. Prin acest dans se protejează oamenii, vitele și recoltele
de forțele malefice.Rusaliile sunt un fel de iele care danseaza, deosebit de frumos, noaptea, în cerc, în aer sau pe
pamant. Dacă sunt văzute de un muritor sau acesta calcă pe locul în care au dansat (acolo unde iarba este
arsă) se îmbolnăvește grav. Rusaliile pot lua mințile oamenilor, aceștia cazand într-un fel de transă care nu
poate fi vindecată de medici, ci doar prin dansul călușarilor.
Mai intai se identifica spiritul bolii de către vataful calusarilor. Apoi vataful atinge cu steagul (care are la capăt
o legatura de usturoi, una de pelin și un snur rosu) pe unul din calusari. Calusarul atins cade la pamant,
preluand astfel asupra lui raul care iese din cel bolnav.Dansul căluşarilor, atât de ritmat încât îţi readuce
instantaneu buna-dispoziţie, nu este defel unul oare jucat la întâmplare, ci tehnica şi paşii sunt bine aleşi.Dansul
este executat de băieţi sau bărbaţi cu lovituri ale călcâielor, bătăi apăsate în pământ, sărituri în aer şi
strigături. În trecut, mamele îşi aduceau copiii pentru a fi săriţi de călușari, crezând că în acest mod vor creşte
sănătoşi şi voinici. Numărul căluşarilor este, de regulă, impar.Mutul este adevărata căpetenie a căluşului: în
general, poartă pe faţă o mască din piele de capră şi, pe cap, are o căciulă din piele de ied. Numele îi vine de la
faptul că el nu vorbeşte cu ”muritorii de rând”.Teoretic, este greu de prezentat ce anume face mutul în timpul
jocului: merge înaintea cetei, intră în curţile oamenilor şi delimitează spaţiul sacru în care vor juca căluşarii,
pune în mijlocul cercului obiectele care vor fi vrăjite (usturoi, pelin, frunze de nuc, un vas cu seminţe sau cu apă
etc.), îi pedepseşte pe căluşarii neatenţi la comanda vătafului(conducătorul cetei de căluşari, n.r.), uneori chiar
îi opreşte pe lăutari din cântat pentru ca el să facă tot felul de năzdrăvănii – îmbrăţişează femeile şi fetele, se
repede după copii şi-i sperie ş.a.Practic, mutul atrage atenţia şi interesul spectatorilor, iar în timpul jocului face
tot ce vrea: se amuză, joacă, nu răspunde la comenzile vătafului, iese şi intră în dans când vrea, îi face pe
căluşari să comită greşeli şi apoi tot el îi pedepseşte lovindu-i cu băţul pe spate. Bărbatul care joacă rolul
mutului nu este ales, ci el se impune prin calităţi înnăscute sau dobândite de dansator.
Hora este un dans tradiţional românesc care strânge pe toată lumea într-un cerc mare. Dansatorii se ţin de
mână şi cercul se învârte, de obicei în sens invers acelor de ceasornic, cum fiecare dansator urmează o
succesiune de trei paşi în faţă şi un pas în spate.Dansul este acompaniat de instrumente muzicale precum
ţambalul, acordeonul, viola, vioară, saxofon, trompetă sau nai. Lucrările de etnografie vorbesc în termeni elogioşi
despre hora din Banat, din Oltenia şi din Moldova, care se deosebesc între ele, dar se şi aseamănă prin ceea ce
leagă sufletul românesc.
Autorul horei nu este cunoscut, dansul fiind transmis din generaţie în generaţie. Uneori sunt menţionate de
cronicari. Cultura populară românească, prin forma și funcția ei specifică, oferă posibilitatea de a observa
geneza și evoluția valorilor spirituale, locul și rolul lor în universul existențial colectiv.Circularitatea horei ne
amintește de faptul că cercul, ca formulă cosmică, este un univers închis, că și în arte există forme circulare
sau că masa vibrațiilor sunetului are aceeași formă.
Prima menţionare a horei este de cronicarul Dimitrie Cantemir în cartea sa „Descriptio Moldaviae” în 1716. În
epoca feudală este răspândit „Joc rural” la moldoveni, care a fost apoi dansat şi de nobilime, transformându-se
în „Joc popular” – dans popular. Cea mai largă răspîndire a primit-o dansul „hora” (în bulgară „хоро”), ce
provine de la grecescul „choros” şi care conform unor mărturii − este cel mai vechi dans din Moldova. Însă la
începutul secolului al XIX-lea, „hora” nu era numai un simplu dans, cuvântul capătă o nouă conotaţie însemnând
şi un fel de serbare, festivitate cu specific popular („Hora satului”). Hora nu are un final bine determinat,

2
durata ei depinde de ingeniozitatea dansatorilor, există o mulţime de variante ale acestui dans în diferite regiuni.
Hora poate fi numită conform locului de unde provine – „Hora de la Orhei” sau poate purta numele persoanei sau
a evenimentului, în cinstea cărora este interpretată – „Hora miresei”, „Hora Ilenuței”, „Hora nunţii” etc.
Câteodată cuvântul „hora” se omite, iar dansul se numeşte pur şi simplu „Nuneasca”, „Floricica”, etc
Cel care conferă semnificaţii profund sociale şi-i întăreşte mesajul istoric este bardul de la Mirceşti, Vasile
Alecsandri prin faimoasa “Horă a Unirii”, caracterizată de Mihai Eminescu drept “cea mai frumoasă horă a
neamului românesc”.Versurile sale au fost puse pe muzică şi s-a cântat şi jucat în marile pieţe din oraşele
Bucureşti şi Iaşi cu ocazia dublei alegeri a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Din acest moment, hora a devenit
simbolul înfrăţirii tuturor românilor. La 24 ianuarie 1859, cântecul şi dansul s-au contopit în ritmul aceleiaşi
simţiri:
“Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română,/ Să-nvârtim hora frăţiei/ Pe pământul României”. De
atunci, pentru România, hora devine un dans şi un cântec al chemării revoluţionare, un simbol al biruinţei şi
legământului celor care, înfrăţiţi se simt ai acestui neam şi ai acestui pământ. Ca într-o horă, parcă îşi dau
mâna Carpaţii şi formează un minunat brâu toate apele. Hora e ceva din ritmul fluierului sfânt al lui Iancu, din
faptele măreţe ale lui Cuza, din dangătul clopotelor de la Putna şi Alba Iulia, din îndemnul spre marea Unire cu
Ţara. Ea este astăzi expresia cea mai fidelă a permanenţei şi libertăţii, este metafora renaşterii noastre
naţionale. Pe parcursul istoriei sale îndelungate dansul în Moldova a suferit mereu transformări, reflectând
dezvoltarea culturală a Moldovei, însă, şi-a păstrat elementele sale tradiţionale, care stau astăzi la baza
dansului contemporan moldovenesc.

Vasilache Ștefania — cls. a VII-a D