BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL.

XXIX, 2020

ROLURI ȘI RESPONSABILITĂȚI ALE ASISTENTULUI

SOCIAL IMPLICAT ÎN PROTECȚIA COPILULUI

Maria BELEA*

ROLES AND RESPONSIBILITIES OF THE SOCIAL WORKER

INVOLVED IN CHILD CARE

Abstract: The present paper brings in front the roles and responsibilities of the
social worker, who works in the institutions and public or private bodies, with
duties in minors’ protection. The social worker has the duty to prevent, to inform,
to guide and to solve a big part of the issues that the people of different ages and
social conditions are facing. So, besides the theoretical and practical specialized
training, the social worker has to have a set of qualities, aptitudes and skills, in
order to support the beneficiaries (in this present case the children and their
families) to overcome the limit situations they are facing. Starting from the ethical
and legislative principles which are at the base of the organization of the social
assistance system, there have been set a series of responsibilities and qualities of
the social worker involved in actions of preventing and intervention in child care,
aspects which will be dealt with in the following pages.

Key words: social assistance, social worker, responsibilities, skills, child

protection.

Tema protecției minorilor reprezintă un argument deosebit de delicat,

care presupune colaborarea între diferite figuri profesionale cu atribuții și
competențe diferite, printre care: asistenți sociali, medici, psihologi,
educatori, juriști etc. Serviciile sociale pentru minori și pentru familiile
acestora presupun exercitarea unor responsabilități semnificative în plan
deontologic-metodologic din partea acestor specialiști.
Într-o societate a schimbărilor rapide și incerte, asistența socială rămâne
o profesie bazată pe empatie și angajament, pe acceptare necondiționată și
respect, astfel încât beneficiarii să poată comunica sincer informațiile cu
privire la situația problematică cu care se confruntă (Buzducea, 2017, 18,
39).

*
Dr., lector asociat, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Centrul Universitar Nord din
Baia Mare, Facultatea de Litere, str. Victoriei, nr. 76, Baia Mare, Maramureș
(mariabelea@yahoo.it)
223
 BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL. XXIX, 2020

Aceste caracteristici ale practicii de asistență socială se regăsesc în

munca cu copiii și familiile acestora, asistentul social având nevoie, pe
lângă pregătirea teoretică și practică de specialitate, de o serie de calități,
pentru a-i putea sprijini pe beneficiari, în procesul rezolvării de probleme.
Plecând de la aceste considerente, lucrarea de față își propune o trecere în
revistă a rolului asistentului social în cadrul structurilor ce se ocupă de
protecția minorilor și a calităților pe care asistentul social trebuie să le aibă
în relația cu minorii și familiile acestora.
Pentru a înțelege rolul asistentului social, acesta trebuie abordat și în
relație cu reconcilierea, în sensul că asistentul social este preocupat de
negocierea relației interdependente dintre individ și societate, „într-o
strategie de menținere”, care are două aspecte importante: primul, de a
angaja asistenții sociali pentru a observa și controla comportamentele
deviante; al doilea, cel al medierii, este reprezentat de încercarea de a
îmbunătăți calitatea vieții (Davies, 1981, 138-141).
În general, profesia de asistent social se bazează pe anumite evidențe
practice și implică respectarea anumitor valori și principii etice. Valoarea de
bază și „condiția necesară pentru orice valoare” este aici respectul pentru
persoană, adică „recunoașterea valorii și demnității fiecărei ființe umane,
indiferent de statusul social, de origine, sex, vârstă sau confesiune
religioasă” (Tompea, 2003, 453; BASW, 2014).
Respectând valorile și principiile muncii sociale, asistentul social sprijină
beneficiarii în procesul de schimbare și de adaptare, prin urmare, acesta
trebuie să aibă cunoștințe despre dezvoltarea umană, comportamentală și
organizațională, precum și noțiuni despre contextele sociale, economice și
culturale (Buzducea, 2017, 12).
În cele ce urmează, vor fi analizate, atât competențele profesionale
comune activității asistenților sociali, cât și responsabilitățile specifice,
dobândite în munca cu copiii și familiile lor. Integrarea copiilor în centrele
maternale sau în familiile adoptive se datorează, în cea mai mare parte,
profesionalismului și implicării asistenților sociali, prin urmare, cunoașterea
profilului pe care trebuie să îl aibă asistentul social pentru a realiza o
intervenție eficientă este foarte importantă.
Așa cum precizează Legea 47 din 2006 privind sistemul național de
asistență socială1, „asistența socială, componentă a sistemului național de
protecție socială, cuprinde serviciile sociale și prestațiile acordate în vederea
dezvoltării capacităților individuale sau colective pentru asigurarea nevoilor
sociale, creșterea calității vieții și promovarea principiilor de coeziune și
incluziune socială” (art. 2). Deja în textul legislativ întâlnim câteva

1
Legea nr. 47 din 8 martie 2006 privind sistemul social de asistență socială, publicată în
Monitorul Oficial nr. 239 din 16 martie 2006.
224
 BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL. XXIX, 2020

principii,care stau la baza organizării sistemului de asistență socială, și

anume:
- „universalitatea”, adică dreptul la asistență socială;
- „respectarea demnității umane”;
- „solidaritatea socială”, adică implicarea activă a comunității în
sprijinirea persoanelor aflate în dificultate;
- „parteneriatul” între autoritățile administrației publice centrale și
locale și alte instituții publice sau private în vederea dezvoltării
serviciilor sociale;
- „subsidiaritatea”, adică intervenția statului alături de comunitatea
locală în rezolvarea problemelor sociale;
- „participarea beneficiarilor” în procesul de rezolvare a problemelor;
- „transparența”;
- „nediscriminarea” în ceea ce privește acordarea accesului la serviciile
sociale.
În cadrul oricărui sistem de protecție socială, un loc aparte îl ocupă copiii
aflați în situație de vulnerabilitate, unde prin „situație de vulnerabilitate se
înțelege un cumul sau o combinație de factori/riscuri ce pot conduce la
excludere socială”. Chiar dacă încă mai sunt multe de realizat, protecția
copilului din România se află mult înaintea protecției altor categorii
vulnerabile. După Revoluția din 1989 au avut loc schimbări constante în
ceea ce privește sistemul de protecție a copilului, eforturile semnificative
depuse de autoritățile române în această direcție soldându-se cu reducerea
numărului de copii din centrele de plasament și înlocuirea sistemului de
protecție bazat pe instituționalizarea copiilor cu servicii de tip familial,
dezvoltate la nivel comunitar (Buzducea, 2017, 199).
Abordarea descentralizată și eforturile constante de găsire a unor soluții
viabile privind acordarea de asistență și protecție a minorilor aflați în
dificultate au condus la înființarea Direcțiilor Generale de Asistență Socială
și Protecție a Copilului (DGASPC), aflate în subordinea Consiliilor
Județene, precum și a Serviciilor Publice de Asistență Socială (SPAS),
organizate la nivelul municipiilor și orașelor. În cadrul acestor direcții
acționează o serie de servicii de zi, servicii de tip familial și servicii de tip
rezidențial, oferind protecție și asistență specializată, atât copilului, cât și
familiei acestuia. În afară de aceste instituții locale și județene, la nivel
central funcționează Autoritatea Națională pentru Drepturile Persoanelor cu
Dizabilități, Copii și Adopții, aflată în subordinea Ministerului Muncii,
Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, cu atribuții în protecția
și promovarea drepturilor copilului.
În acord cu principiile de bază ale asistenței sociale, asistentul social din
cadrul Direcțiilor Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului
(DGASPC) acționează în domeniul protecției minorilor aflați în dificultate:
copii cu handicap, copii proveniți din familii sărace sau dezorganizate, copii
225
 BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL. XXIX, 2020

ai căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate, copii abuzați,

abandonați, neglijați sau copii care se află în situații ce le afectează creșterea
și dezvoltarea armonioasă etc. În acest caz, asistentul social are o serie de
responsabilități specifice, acțiunile sale fiind atât de prevenire, cât și de
intervenție, așa cum evidențiază Buzducea (2009, 134-135), axându-se
îndeosebi pe:
- identificarea și monitorizarea situației copiilor din comunitate;
- sprijinirea materială/financiară a familiilor cu mulți copii în funcție
de dispozițiile luate în cadrul Direcției;
- consilierea familiilor în legătură cu drepturile și obligațiile ce le revin
în raport cu instituțiile existente pe plan local;
- evaluarea situației copilului pentru care au fost stabilite măsuri
speciale de protecție;
- aplicarea măsurilor necesare astfel încât să poată fi asigurată protecția
copilului în regim de urgență;
- reprezentarea copilului în situațiile prevăzute de lege;
- clarificarea situației juridice a copilului, inclusiv înregistrarea nașterii
acestuia;
- exercitarea acțiunilor de prevenție (în ceea ce privește abandonul
școlar, consumul de alcool și droguri, delicvența etc.);
- implementarea la nivel local a politicilor și strategiilor cu privire la
protecția copilului aflat în dificultate;
- realizarea de parteneriate cu reprezentanții societății civile și
colaborarea cu alte instituții specializate în domeniul protecției
copilului.
Din cele prezentate, rezultă că statul respectă relația părinte-copil, însă își
rezervă dreptul să intervină pentru bunăstarea copilului atunci când se
observă vreo amenințare la sănătatea și siguranța acestuia (Buzducea, 2009,
102). Intervenția în cazurile de abuz supra copilului implică o colaborare
multidisciplinară între diferite categorii profesionale, așa cum am amintit
mai devreme, rolul asistentului social devenind esențial în acest caz. Astfel,
orice procesul de investigare a unei situații de abuz asupra copilului trebuie
să cuprindă mai multe etape: 1) sesizarea; 2) investigarea (observarea și
asigurarea protecției copilului, interviuri cu persoanele apropiate, evaluarea
evidențelor fizice, evaluarea mediului familial etc.); 3) intervențiile de
urgență (acolo unde este cazul); 4) completarea rapoartelor (Buzducea,
2009, 104).
În sfera asistenței copilului, practic, orice tip de intervenție vizează
protecția, valorificarea sau restabilirea unor drepturi ce asigură dezvoltarea
și autodeterminarea copilului. În funcție de organizația în care își desfășoară
activitatea, în domeniul protecției drepturilor copilului, asistentul social este
abilitat de lege: să monitorizeze respectarea drepturilor copilului; să ia

226
 BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL. XXIX, 2020

măsuri, împreună cu alte instituții abilitate, de restabilire a drepturilor

copilului, în situația în care acestea sunt încălcate, și de recuperare a
victimelor încălcărilor; să decidă asupra unor măsuri alternative de asistență,
menite să asigure respectarea unor drepturi ale copilului; să medieze între
copil și diferite instituții comunitare în scopul restabilirii unor drepturi (de
exemplu, în cazul reintegrării sociale a copiilor care au comis infracțiuni); să
medieze conflictul dintre drepturile copilului și ale altor persoane. Aceste
standarde profesionale impuse de protecția drepturilor copilului necesită o
pregătire socio-juridică complexă a asistentului social, așa cum subliniază
Doina Balahur (2001, 24-25), autoarea oferind o utilă și interesantă
interpretare a drepturilor copilului ca principiu al asistenței sociale.
Alături de aceste acțiuni , mai trebuie menționate activitățile de colectare,
analiză statistică și interpretare a datelor în domeniu și punerea acestora la
dispoziția comunității științifice în scopul dezvoltării de noi metode de
rezolvare a problemelor cu care se confruntă minorul și familia acestuia2.
Din cele prezentate, rezultă că rolurile profesionale ale asistentului social
sunt extrem de diverse, de la centrarea pe individ la intervențiile de politică
socială, management strategic și dezvoltare socială. Astfel, asistentul social
poate îndeplini rolul de consilier și consultant (atunci când încearcă să
inițieze schimbări în atitudinile individului aflat în dificultate, astfel încât
acesta să aibă capacitatea de a găsi soluții la problemele și situațiile cu care
se confruntă), rolul de advocacy (atunci când apără interesele celor asistați
în fața unor instituții diverse), rolul de manager sau director de caz alături de
o echipă multidisciplinară (rol întâlnit din ce în ce mai des în cadrul
serviciilor de asistență socială pentru copii3), rolul de agent de legătură între
persoane și servicii, rolul de formator și educator (dat fiind faptul că
asistentul social sprijină beneficiarii în dezvoltarea personală, familială și
socială), precum și rolul de planificator al politicilor sociale, care sprijină
inițiativele ce promovează schimbarea socială (Roth&Rebeleanu, 2007, 57;
Buzducea, 2009, 67; Raiff, Shore, 1993).
Sintetizând cele precizate cu privire la rolurile profesionale exercitate de
asistentul social, constatăm că acestea sunt caracterizate de trei funcții:
consultanță, managementul resurselor și educație, funcții care se regăsesc la
toate nivelurile de sisteme (Milet et al., 2006, 37).

2
Colegiul Național al Asistenților Sociali, Cod de bună practică din 21 iunie 2019, publicat
în Monitorul Oficial nr. 1036 din 24 decembrie 2019, în http://legislatie.just.ro/Public/
DetaliiDocument/221922, data de acces 12.10.2020.
3
Cu privire la acest aspect, Ștefan Cojocaru și Daniela Cojocaru (2008, 49) oferă
specialiștilor din domeniul protecției minorilor câteva repere în utilizarea managementului
de caz, astfel încât aceștia să obțină rezultate eficiente în ceea ce privește finalizarea
planurilor individuale de protecție (PIP), precum și a planurilor de intervenție specifică
(PIS) și nu în ultimul rând să clarifice rolul managementului de caz în prevenirea
abandonului, a abuzului, neglijării și exploatării copilului.
227
 BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL. XXIX, 2020

Evaluarea practicilor și serviciile din domeniul protecției copilului poate

fi utilă pentru înțelegerea situației existente (Cojocaru&Cojocaru, 2008, 21),
dar și pentru identificarea noilor provocări și pentru orientarea strategiilor
viitoare în domeniul protecției copilului. De cele mai multe ori, se constată
nevoia de a investi în servicii de prevenire, identificând situațiile cu risc și
oferind anumite servicii în scopul prevenirii separării copilului de familia sa
în colaborare cu asistența medicală comunitară (Cojocaru&Cojocaru, 2008,
291, 293).
În domeniul protecției copilului, asistentul social oferă serviciile sociale
fie în mediul natural de viață al minorului (familie, școală, acasă), fie în
instituțiile de asistență socială (centre de plasament, maternale și de zi,
apartamente sociale, instituții de recuperare pentru persoanele cu dizabilități,
instituții de resocializare a copiilor și adolescenților cu deviații
comportamentale, centrele de primire în regim de urgență, adăposturile
pentru copiii străzii) (Buzducea, 2009, 140-141).
Un rol important îi revine asistentului social în scopul prevenirii
abandonului copilului. În acest caz, asistentul social poate fi prima persoană
în gradul să identifice semnele de risc de abandon și să consilieze viitoarea
mamă pentru menținerea copilului în familie. Asistentul social deține un rol
central în prevenirea abandonului copilului în maternitate, dar și în
diminuarea consecințelor abandonului. Astfel, acesta trebuie să ofere
consiliere și asistență mamei, să-i îndrume pe părinți spre serviciile oferite
de centrele maternale, să propună acordarea unui sprijin material, care să
permită creșterea unui copil în condiții de siguranță, să ofere asistență
părinților astfel încât aceștia să vină în întâmpinarea nevoilor afective ale
copiilor (Popescu, 2017, 36-38).
Asistentul social trebuie să aibă, de asemenea, cunoștințe teoretice
esențiale în ceea ce privește relațiile interpersonale și intrafamiliale,
cunoștințe despre calitățile îngrijirii materne necesare unei dezvoltări
normale, dar și informații cu privire la motivele abandonului, situația socio-
familială efectele pe termen lung ale experiențelor de viață timpurii (în
special deprivarea maternă sau paternă), impactul instituționalizării asupra
copiilor și consecințele neîndeplinirii nevoilor copilului etc.
Un rol primordial al asistentului social este acela de a cunoaște cât mai
multe detalii despre condițiile familiale și sociale ale minorului pe care îl are
în supraveghere. Astfel, profesionistul poate constata, uneori, că dificultățile
de integrare școlară și socială se datorează unui mediu familial instabil și
nestimulativ, care nu-i oferă condițiile speciale de educație și dezvoltare
armonioasă.
De asemenea, evaluarea detaliată a cazului presupune nu numai
identificarea problemelor, a carențelor și deficiențelor situației familiale a
copilului, ci și a resurselor și a punctelor tari ale acesteia: în alte cuvinte în
paralel cu evaluarea riscurilor la care este expus minorul, asistentul social
228
 BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL. XXIX, 2020

trebuie să identifice și oportunitățile oferite de mediul în care acesta trăiește,

precum și factorii care pot contribui la creșterea autonomiei familiei și la
îmbunătățirea condițiilor de viață ale acesteia (Cojocaru, Cojocaru, 2008,
29).
Contribuția asistentului social în procesul de întrajutorare depinde în
mare măsură de experiențele sale anterioare, de așteptările pe care le are
vizavi de cazul supravegheat, de competențele sale profesionale, dar și de
caracteristicile de personalitate ale asistentului social (Roth&Rebeleanu,
2007, 61).
Pe lângă formarea teoretică, asistentul social trebuie să dețină deprinderi
de ascultare și înțelegere, de empatie și încredere, dar și de creativitate, de
intuiție, imaginație și originalitate. Fiecare beneficiar este unic în felul său,
la fel ca și situația problematică cu care acesta se confruntă. Prin urmare,
asistentul social are nevoie de o înțelegere cât mai aprofundată a
dificultăților cu care se confruntă minorul și familia acestuia, precum și o
serie de deprinderi de lucru pentru a orienta și rezolva mare parte din
problemele sociale locale.
Asistența socială este nu numai o știință și o practică, o activitate, ci și o
artă, impunând, pe lângă abilitățile „achiziționate” prin forme de
profesionalizare și calificare, talent și intuiție, aspirație reală și satisfacție
profundă pentru rezultatele obținute (Tompea, 2003, 429).
În acest sens, Buzducea (2017, 40-41) a evidențiat câteva calități pe care
trebuie să le aibă asistentul social:
a) un temperament calm, care să inspire încredere, stăpânire de sine,
maturitate și seriozitate;
b) o atitudine non critică, de acceptare necondiționată, de înțelegere a
situației în care se află beneficiarul, de valorizare și descoperire a
aspectelor sale pozitive, de facilitare și încurajare a creșterii și
dezvoltării personale;
c) încrederea în sine, în propriile forțe și în propria pregătire, în
competența sa de a face față situațiilor inedite pe care le întâlnește în
practică;
d) capacitatea de a empatiza și preocuparea sinceră față de oameni,
aceasta reprezentând, de altfel, motivația principală a unui asistent
social;
e) răbdarea;
f) conștiința de sine;
g) obiectivitatea.
Desigur, lista de abilități și deprinderi fundamentale în asistența
socială este foarte complexă, iar clasificările care se pot face sunt multiple.
În primul rând, însă, interesează faptul că toate răspund exigențelor de
practică, adică de utilizare a unor cunoștințe în diferite forme de intervenție,
aplicând un cod etic (Neamțu, 2003, 25-56, 31).
229
 BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL. XXIX, 2020

În lumina celor redate, asistentul social poate fi descris drept o

persoană valoroasă (Goldstein, 1973, 90), nevoită să se confrunte cu
probleme etice în fiecare caz . De aceea, asistenții sociali trebuie să-și asume
răspunderea pentru consecințele acțiunilor lor, la fel ca alți profesioniști în
domeniu, însă au și responsabilități adiționale, impuse în virtutea faptului că
sunt asistenți sociali.
Deși munca cu copiii este una dintre cele mai frumoase, ea poate fi
extrem de dificilă, mai ales pentru că antrenează anumite sentimente și trăiri
firești, cum ar fi tendința de a proteja, nevoia de afecțiune etc. De multe ori,
cei care lucrează în acest sector sunt puși în fața unei dileme: cât oferim
unui copil vulnerabil care dorește afecțiune? Unde se află limita între sfera
profesională și cea personală? (Buzducea, 2010, 103). Așa cum subliniază
Coulshed și Orme (1998), răspunsul se află la intersecția dintre aceste
tendințe. Este nevoie de prezența unor calități profund umane, precum grija,
căldura, empatia, dar ele trebuie dublate de detașarea profesionistului, care,
departe de a fi rece și insensibil, rămâne totuși obiectiv, fără a avea alterate
calitățile specifice.

Bibliografie

Balahur D., Protecția drepturilor copilului ca principiu al asistenței sociale,

București, Editura All Beck, 2001.
BASW – The professional association for social work and social workers, Code of
ethics for social work. Statement of principles, 2014, în
https://www.basw.co.uk/resources/basw-code-ethics-social-work, data de
acces 26.11.2020.
Bocancea C., „Dimensiunea contextuală a asistenței sociale”, în Neamțu G.
(coord.), în Tratat de asistență socială, Iași, Editura Polirom, 2003, p. 111-
168.
Buzducea D., Asistența socială. Compendiu de istorie, teorie și practică, Iași,
Editura Polirom, 2017.
Buzducea S., Sisteme moderne de asistență socială. Tendințe globale și practici
locale, Iași, Editura Polirom, 2009.
Cojocaru Ș., Cojocaru D., Managementul de caz în protecția copilului. Evaluarea
serviciilor și practicilor din România, Iași, Editura Polirom, 2008.
Coulshed V., Orme J., Social work practice: an introduction, Basingstoke,
Macmillan, 1998.
Davies M., The essential social worker: a guide to positive practice, London,
Heinemann Educational Books, 1981.

230
 BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL. XXIX, 2020

Goldstein H., Social work practice: a unitary approach, Columbia, University of

South Carolina Press, 1973.
Miley et al., Practica asistenței sociale. Abordare participativă, Iași, Editura
Polirom, 2006.
Neamțu G., „Introducere în teoria asistenței sociale”, în Tratat de asistență socială,
(Neamțu G., coord.), Iași, Editura Polirom, 2003, p.25-56).
Popescu R., Atașament versus abandon. Rolul asistentului social în prevenirea
abandonului copilului, București, Editura Tritonic, 2017.
Raiff N. R., Shore B. K., Advanced case management: new strategies for the
nineties, New York, Sage Publications INC, 1993.
Roth M., A. Rebeleanu, Asistența socială. Cadru conceptual și aplicații practice,
Cluj, Presa Universitară Clujeană, 2007.
Șoitu Conțiu-Tiberiu, „Copilul instituționalizat – perspective psihosociale”, în
Tratat de asistență socială (coord. Neamțu G.), Iași, Editura Polirom, 2003,
p. 795-827).
Tompea D., „Deontologia asistenței sociale și construcția paradigmei
profesionale”, în Tratat de asistență socială (coord. Neamțu G.), Iași,
Editura Polirom, 2003, p. 401-464.
Zanca R., „Protecția copilului în România: servicii, dileme și probleme specifice”,
în Asistența socială a grupurilor de risc (coord. Buzducea D.), Iași, Editura
Polirom 2010, p. 81-114.

231