IV. Decizii CC

IV.
Deciziile Curţii Constituţionale

în materia executării silite
CUPRINS
1. Contestaţia la executare a terţului poprit Înfiinţarea popririi asupra creanţelor

probabile sau potenţiale ale debitorului faţă de terţe persoane. Obligaţia
executorului judecătoresc de a înfiinţa poprirea fără ca această măsură să fi
fost încuviinţată în prealabil de către instanţa de judecată
[Decizia nr. 53 din 14 ianuarie 2010, M. Of. nr. 147 din 5 martie 2010] ___ 8
2. Contestaţia la executare. Modalitatea de calcul a cauţiunii. Judecarea
de către aceeaşi instanţă a tuturor procedurilor legate de executarea silită
[Decizia nr. 88 din 26 ianuarie 2010, M. Of. nr. 163 din 15 martie 2010] _ 11
3. Partaj bunuri comune. Creditori personali ai unui debitor coproprietar sau
codevălmaş [Decizia nr. 111 din 9 februarie 2010, M. Of. nr. 112 din 19
februarie 2010]___________________________________________________ 13
4. Titlul executoriu. Poprirea. Competenţa, procedura de judecată şi
procedura executării silite [Decizia nr. 138 din 25 februarie 2010,
M. Of. nr. 201 din 30 martie 2010] __________________________________ 15
5. Îngrădirea accesului la licitaţii al creditorilor garanţi. Contestaţia la
executare. [Decizia nr. 191 din 4 martie 2010, M. Of. nr. 167 din
16 martie 2010] __________________________________________________ 17
6. Suspendarea provizorie a executării silite. Imposibilitatea de a putea
exercita o cale de atac împotriva încheierii prin care se dispune sau se
respinge suspendarea provizorie a executării silite [Decizia nr. 192 din
4 martie 2010, M. Of. nr. 167 din 16 martie 2010] _____________________ 19
7. Învestire cu formulă executorie. Regim discriminatoriu între creditor şi
debitor, în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor procesuale
[Decizia nr. 336 din 25 martie M. Of. nr. 224 din 9 aprilie 2010] ________ 22
8. Contestaţie la executare. Executarea silită asupra unui imobil care constituie
„spaţiul minim de locuit al unei persoane” [Decizia nr. 77 din 15 ianuarie
2009, M. Of. nr. 219 din 6 aprilie 2009] _____________________________ 24
9. Autorizarea executării obligaţiei de a face. Încălcarea accesului liber
la justiţie, precum şi a dreptului la un proces echitabil [Decizia nr. 249
din 19 februarie, M. Of. nr. 163 din 17 martie 2009] ___________________ 26
10. Executarea silită – caracter administrativ. Încălcarea principiul separaţiei
puterilor în stat. Procedura încuviinţării executării silite. Activitatea
executorilor judecătoreşti şi libertatea acestora de a aprecia asupra legalităţii
cererilor creditorului. [Decizia nr. 458 din 31 martie, M. Of. cu nr. 56
din 17 aprilie 2009] _______________________________________________ 28
11. Executarea silită. Învestirea cu formulă executorie a unei hotărâri
judecătoreşti care nu este definitivă. Atribuţiile executorului judecătoresc
IV. Deciziile Curţii Constituţionale în materia executării silite 3
căruia i-a fost încredinţată executarea silită. [Decizia nr. 539 din 9 aprilie
2009, M. Of. nr. 499 din 20 iulie 2009] ______________________________ 34
12. Întoarcerea executării silite în toate cazurile în care se desfiinţează titlul
executoriu sau însăşi executarea silită. Principiile accesului liber la justiţie
şi al garantării proprietăţii private. Cumpărători de bună-credinţă [Decizia
nr. 627 din 28 aprilie 2009, M. Of. nr. 447 din 30 iunie 2009] ___________ 36
13. Cheltuieli ocazionate de executarea silită. Noţiune. Cerere de înfiinţare a
popririi. Competenţă. [Decizia nr. 835 din 26 mai 2009, M. Of. nr. 419
din 18 iunie 2009] ________________________________________________ 39
14. Contestaţie la procesul-verbal de distribuire a sumei rezultate din executarea
silită. [Decizia nr. 1293 din 8 octombrie 2009, M. Of. nr. 737 din 29
octombrie 2009]__________________________________________________ 41
15. Soluţionarea unei contestaţii la executare. Litispendenţă şi autoritatea
de lucru judecat. [Decizia nr. 1351 din 22 octombrie 2009,
M. Of. nr. 852 din 9 decembrie 2009] _______________________________ 43
16. Accesul la justiţie şi dreptul la apărare al părţii supuse procedurii executării.
Înapoierea copilului în ţara reşedinţei sale obişnuite. [Decizia nr. 1379
din 27 octombrie 2009, M. Of. nr. 83 din 8 februarie 2010] _____________ 46
17. Autorizarea executării obligaţiei de a face. Încălcarea accesului liber la
justiţie, precum şi a dreptului la un proces echitabil [Decizia nr. 1402
din 3 noiembrie 2009, M. Of. nr. 855 din 9 decembrie 2009]____________ 49
18. Efectuarea executării silite pe baza unui act notarial [Decizia nr. 1529
din 17 noiembrie 2009 M. Of. nr. 85 din 9 februarie 2010]______________ 51
19. Contestaţie la executare. Termenul pentru prescripţia dreptului de a cere
executarea silită – perturbarea stabilităţii şi a securităţii raporturilor juridice
civile [Decizia nr. 1541 din 17 noiembrie 2009, M. Of. nr. 48 din
21 ianuarie 2010]_________________________________________________ 53
20. Eliberarea/distribuirea sumelor realizate din executarea silită. Limitele
dreptului de proprietate al debitorului [Decizia nr. 559 din 15 mai 2008,
M. Of. cu numărul 580 din 1 august 2008] ___________________________ 55
21. Competenţa executorului judecătoresc de a întocmi actul de adjudecare
şi de a porni executarea silită pentru evacuarea unei persoane dintr-un imobil
adjudecat. Încălcarea dreptului de proprietate şi a dreptului la inviolabilitatea
domiciliului [Decizia nr. 588 din 20 mai 2008, M. Of. nr. 438 din
11 iunie 2008] ___________________________________________________ 58
22. Procedura măsurilor asigurătorii. Sechestrul asiguratoriu. Preîntâmpinarea
riscului la care este expus titularul dreptului, care, deşi dreptul i-a fost
recunoscut printr-o hotărâre definitivă sau irevocabilă, să se vadă pus în
imposibilitatea de a-l realiza ca urmare a manoperelor dolosive ale
debitorului [Decizia nr. 597 din 20 mai 2008, M. Of. nr. 437
din 11 iunie 2008] ________________________________________________ 60
4 IV. Deciziile Curţii Constituţionale în materia executării silite
23. Soluţionarea unei cereri privind obligaţia de a face. Accesul liber la justiţie
[Decizia nr. 717 din 17 iunie 2008, M. Of. nr. 588 din 5 august 2008] ____ 63
24. Competenţa executorului de a întocmi procesul-verbal de situaţie şi de a emite
somaţia către debitor şi dreptul de a efectua anumite operaţiuni ce premerg
vânzării la licitaţie a bunurilor imobile a acestuia. Contestaţia la executare
[Decizia nr. 1316 din 2 decembrie 2008, M. Of. nr. 873 din 23 decembrie
2008] ___________________________________________________________ 65
25. Contestaţie la executare. Actualizare a obligaţiei stabilite în bani de către
executorul judecătoresc [Decizia nr. 1339 din 9 decembrie 2008,
M. Of. nr. 80 din data de 11 februarie 2009] __________________________ 67
26. Posibilitatea organului de executare de a executa valoarea obligaţiei
stabilite în bani, în raport de criteriile cuprinse în titlul executoriu sau, în lipsa
acestor criterii, în funcţie de cursul monedei în care se face plata [Decizia
nr. 1362 din 11 decembrie 2008, M. Of. nr. 75 din 9 februarie 2009] _____ 68
27. Obligarea persoanei care deţine în coproprietate bunuri alături de o persoană
supusă unei executări să suporte o împărţeală forţată a bunurilor aflate în
indiviziune. Procedura de judecată a contestaţiei. Competenţa [Decizia nr.
1397 din 16 decembrie 2008, M. Of. nr. 87 din 13 februarie 2009]_______ 71
28. Posibilitatea creditorului de a ataca încheierea prin care este încuviinţată
executarea silită. Principiul egalităţii în drepturi. Protecţia proprietăţii.
Dreptul la apărare [Decizia nr. 21 din 11 ianuarie 2007, M. Of. nr. 78
din 1 februarie 2007]______________________________________________ 73
29. Restrângerea accesului liber la justiţie al creditorului. Garanţii procedurale
[Decizia nr. 527 din 31 mai 2007, M. Of. nr. 559 din 15 august 2007] ____ 76
30. Căile de atac în contestaţia la executare. Accesul liber la justiţie
[Decizia nr. 540 din 7 iunie 2007, M. Of. Nr. 558 din 15 august 2007] ___ 78
31. Caracterul executoriu al sentinţelor pronunţate în primă instanţă în cauze
comerciale, fără ca acestea să fie definitive şi fără obligarea părţii care
solicită executarea la plata unei cauţiuni. Principiul celerităţii [Decizia
nr. 676 din 11 septembrie, M. Of. nr. 714 din 23 octombrie 2007] _______ 82
32. Contestaţie la executare. Învestirea cu formulă executorie a unei hotărâri
judecătoreşti definitive care nu este irevocabilă şi executarea acesteia
[Decizia nr. 723 din 13 septembrie, M. Of. nr. 736 din 31 octombrie 2007] 85
33. Contestaţie la executare. Titlul executoriu. Procesul-verbal încheiat de
executorul judecătoresc [Decizia nr. 1040 din 13 noiembrie 2007,
M. Of. nr. 826 din 4 decembrie 2007] ________________________________ 87
34. Omisiunea legiuitorului de a excepta de la urmărire sporurile salariale
nepermanente [Decizia nr. 1117 din 27 noiembrie 2007, M. Of. nr. 62
din data de 28 ianuarie 2008] ______________________________________ 90
35. Contestaţie la executare. Limitarea posibilităţilor contestatorului de a se referi
la ansamblul ilicitului legat de încheierea procesului-verbal de distribuire a
sumei rezultate din executare. Accesul liber la justiţie [Decizia nr. 158 din 23
februarie 2006, M. Of. nr. 257 din 22 martie 2006] ____________________ 94
36. Cerere de învestire cu formulă executorie. Titularii căilor de atac
[Decizia nr. 247 din 9 martie 2006, M. Of. Nr. 333 din 13 aprilie 2006]___ 96
37. Contestaţie la executare. Obligaţia depunerii unei cauţiuni. Protejarea
intereselor coproprietarilor nedebitori de riscul de a fi obligaţi să participe la
achitarea unei datorii care nu le incumbă [Decizia nr. 281 din 28 martie,
M. Of. nr. 385 din 4 mai 2006] _____________________________________ 99
38. Suspendarea provizorie a executării. Dreptul la un proces echitabil [Decizia
nr. 389 din 9 mai 2006, M. Of. nr. 525 din 19 iunie 2006] _____________ 103
39. Contestaţie la executare. Contestaţia la titlu. Competenţa. Dreptului
persoanei de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale [Decizia
nr. 436 din 30 mai 2006, M. Of. nr. 541 din 22 iunie 2006] ____________ 106
40. Recursul împotriva unei sentinţe civile prin care s-a respins contestaţia la
executare. Imprescriptibilitatea executării silite [Decizia nr. 936 din 19
decembrie 2006, M. Of. nr. 78 din 1 februarie 2007] __________________ 108
41. Suspendarea executării silite. Obligaţia de plată a unei cauţiuni. Limitarea
indisponibilizării sumelor de bani poprite din conturi bancare [Decizia
nr. 9 din 18 ianuarie 2005, M. Of. nr. 115 din 4 februarie 2005] ________ 111
42. Procedura măsurilor asiguratorii. Instituirea unei proceduri derogatorii de la
dreptul comun. Respectarea dreptului la apărare [Decizia nr. 166 din 22
martie, M. Of. nr. 372 din data de 3 mai 2005] _______________________ 115
43. Apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale creditorului urmăritor şi ale
debitorului urmărit este asigurată de controlul instanţei asupra întregii
executări. Obţinerea concursului organelor de poliţie, al jandarmeriei sau al
altor agenţi ai forţei publice, de către executorul judecătoresc. Recurgerea la
forţă fizică [Decizia nr. 550 din 18 octombrie 2005, M. Of. nr. 1110
din 8 decembrie 2005] ___________________________________________ 118
44. Înfiinţarea sechestrului judiciar. Dreptul la un proces echitabil.
Dreptul de proprietate al debitorului. Măsură de evitare a abuzului
procesual [Decizia nr. 621 din 17 noiembrie, M. Of. nr. 1125 din 13
decembrie 2005] ________________________________________________ 121
45. Înfiinţarea sechestrului judiciar. Dreptul la un proces echitabil. Dreptul de
proprietate al debitorului. Măsură de evitare a abuzului procesual
[Decizie nr. 56 din 17 februarie 2004, M. Of. nr. 215 din 11 martie 2004] 127
46. Sechestrului judiciar. Interzicerea înstrăinarea bunului supus sechestrului.
Restrângerea prerogativei esenţiale a dreptului de proprietate – dispoziţia –
prin simpla declanşare a unui proces privind proprietatea, posesia sau
folosinţa unui bun proprietate comună. Accesul liber la justiţie [Decizia
nr. 59 din 17 februarie 2004, M. Of. nr. 203 din 9 martie 2004]_________ 136
47. Înfiinţarea popririi fără somaţie. Accesul liber la justiţie. Dreptul

persoanei la apărare. [Decizia nr. 178 din 20 aprilie 2004, M. Of. nr. 443
din 18 mai 2004] ________________________________________________ 140
48. Urmărirea silită a imobilelor achiziţionate în baza unui contract de leasing
imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare. Garantarea dreptului de
proprietate [Decizie nr. 333 din 16 septembrie M. Of. nr. 930 din 12
octombrie 2004]_________________________________________________ 144
49. Întoarcerea executării silite. Liberul acces la justiţie şi garantarea proprietăţii
private. [Decizia nr. 476 din 9 noiembrie 2004, M. Of. nr. 47 din
14 ianuarie 2005]________________________________________________ 149
50. Executarea unei hotărâri nedevenite irevocabile. Evacuarea debitorilor înainte
de soluţionarea irevocabilă a procesului. Accesul liber la justiţie.
Garantarea şi ocrotirea dreptului de proprietate [Decizia nr. 559 din 16
decembrie 2004, M. Of. nr. 125 din 9 februarie 2005]_________________ 153
51. Proces-verbal încheiat de executorul judecătoresc prin care se stabilesc
onorarii şi cheltuieli de executare. Caracterul de titlu executoriu. Contestaţie la
executare. [Decizia nr. 206 din 15 mai 2003, M. Of. nr. 388 din
5 iunie 2003] ___________________________________________________ 157
52. Protecţia proprietăţii private. Evitarea îmbogăţirii fără justă cauză a
creditorului ofertant [Decizia nr. 207 din 15 mai 2003, M. Of. nr. 418
din 16 iunie 2003] _______________________________________________ 160
53. Inadmisibilitatea unei contestaţii la executarea voluntară a unui titlu
executoriu. Accesul liber la justiţie [Decizia nr. 249 din 12 iunie 2003,
M. Of. nr. 542 din 29 iulie 2003] __________________________________ 164
54. Obligarea persoanei care deţine în coproprietate bunuri alături de o
persoană supusă unei executări să suporte o împărţeală forţată a bunurilor
aflate în indiviziune. Procedura împărţelii judiciare. Încetarea stării de
proprietate comună în cadrul judecării contestaţiei la executare.
[Decizia nr. 379 din 14 octombrie 2003, M. Of. cu numărul 785
din 7 noiembrie 2003]____________________________________________ 167
55. Limitarea invocării unor apărări de fond în cadrul contestaţiei la executare.
Accesul liber la justiţie. [Decizia nr. 454 din 2 decembrie 2003,
M. Of. nr. 926 din 23 decembrie 2003] _____________________________ 171
56. Procedura ordonanţei preşedinţiale. Căi de atac împotriva executării acesteia.
Neîncălcarea dreptului la apărare. [Decizia nr. 484 din 11 decembrie 2003,
M. Of. cu numărul 96 din 2 februarie 2004] _________________________ 174
57. Punerea în executare a titlurilor executorii, realizată de executorul
judecătoresc. Accesul liber la justiţie şi dreptul la apărare. [Decizia
nr. 134 din 23 aprilie 2002, M. Of. nr. 469 din 1 iulie 2002] ___________ 177
58. Actualizarea obligaţiei de plată, efectuată de executorul judecătoresc.

Act juridic administrativ. [Decizia nr. 177 din 18 iunie 2002,
M. Of. nr. 520 din 18 iulie 2002] ___________________________________ 180
59. Ieşirea din indiviziune şi grăniţuire. Coproprietari ce au mai multe imobile
situate în localităţi diferite. Formarea şi atribuirea loturilor în cadrul
împărţelii judiciare. [Decizia nr. 182 din 8 mai 2003, M. Of. nr. 408
din 11 iunie 2003] _______________________________________________ 183
1. Contestaţia la executare a terţului poprit. Înfiinţarea popririi asupra
creanţelor probabile sau potenţiale ale debitorului faţă de terţe persoane.
Obligaţia executorului judecătoresc de a înfiinţa poprirea fără ca această
măsură să fi fost încuviinţată în prealabil de către instanţa de judecată
[Decizia nr. 53 din 14 ianuarie 2010, M. Of. nr. 147 din 5 martie 2010]
C. proc. civ., art. 399 alin. (1), art. 452 alin. (1),
art. 453 alin. (1) şi art. 454 alin. (1)
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 399

alin. (1), art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1) şi ale art. 454 alin. (1) din Codul de procedură
civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Leader” – SRL din Timişoara în
Dosarul nr. 3.477/325/2009 al Judecătoriei Timişoara.
La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal
îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de
respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, cu referire la jurisprudenţa Curţii
Constituţionale.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 20 mai 2009, pronunţată în Dosarul nr. 3.477/325/2009, Judecă-
toria Timişoara a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 399 alin. (1), art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1) şi art. 454 alin. (1) din
Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Leader” – SRL
din timişoara într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executare.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că
dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale, în măsura în care: art. 399 alin. (1) şi
art. 454 alin. (1) din Codul de procedură civilă permit formularea unei contestaţii la
executare de către terţul poprit numai după începerea procedurii de validare a popririi
împotriva acestuia; art. 452 alin. (1) din acelaşi cod instituie posibilitatea ca în cadrul
executării silite să se înfiinţeze poprirea asupra creanţelor probabile sau potenţiale ale
debitorului faţă de terţe persoane; art. 453 alin. (1) abilitează executorul judecătoresc să
înfiinţeze poprirea fără ca această măsură să fi fost încuviinţată în prealabil de către
instanţa de judecată.
Judecătoria Timişoara şi-a exprimat opinia în sensul netemeiniciei excepţiei de
neconstituţionalitate.
Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a
fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi
Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere asupra excepţiei de
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu
au comunicat Curţii Constituţionale punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconsti-
tuţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, conclu-

ziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei,
precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor
art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din
Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 399 alin. (1),
art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1) şi art. 454 alin. (1) din Codul de procedură civilă,
având următorul conţinut:
- Art. 399 alin. (1):
„Împotriva executării silite, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate
face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare. De asemenea, dacă nu
s-a utilizat procedura prevăzută de art. 2811, se poate face contestaţie şi în cazul în care
sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu,
precum şi în cazul în care organul de executare refuză să înceapă executarea silită ori să
îndeplinească un act de executare în condiţiile prevăzute de lege”;
- Art. 452 alin. (1):
„Sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte
bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe
care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente”;
- Art. 453 alin. (1):
„Poprirea se înfiinţează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la
domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terţului poprit”;
- Art. 454 alin. (1):
„Poprirea se înfiinţează fără somaţie, prin adresă însoţită de o copie certificată de pe
titlul executoriu, comunicată celei de-a treia persoane arătate la art. 452, înştiinţându-se
totodată şi debitorul despre măsura luată”.
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile de lege criticate
încalcă dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei
şi echilibrului puterilor, în art. 16 privind egalitatea în faţa legii, în art. 21 privind accesul
liber la justiţie şi în art. 126 privind instanţele judecătoreşti, precum şi dispoziţiile art. 6
parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen
rezonabil.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele:
Reglementarea criticată a fost adoptată de legiuitor în cadrul atribuţiilor sale, astfel
cum sunt determinate prin dispoziţiile art. 126 alin. (2) şi ale art. 129 din Constituţie,
potrivit cărora competenţa, procedura de judecată, inclusiv procedura executării silite,
precum şi căile de atac sunt prevăzute numai prin lege.
În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia dispoziţiile art. 399 alin. (1) şi ale art. 454
alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale, deoarece permit formularea
unei contestaţii la executare de către terţul poprit numai după începerea procedurii de
validare a popririi împotriva acestuia, Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor menţionate
din Codul de procedură civilă, împotriva executării silite, precum şi împotriva oricărui act
de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare,
textul de lege criticat oferind astfel toate garanţiile pentru realizarea accesului liber la jus-
tiţie, aşa cum este consacrat ca drept fundamental prin dispoziţiile art. 21 din Constituţie.
Referitor la susţinerea autorului excepţiei de neconstituţionalitate potrivit căreia
dispoziţiile art. 452 alin. (1) din Codul de procedură civilă contravin prevederilor art. 16
alin. (1) din Constituţie, Curtea constată că şi aceasta este neîntemeiată. Astfel, dispo-
ziţiile criticate nu instituie posibilitatea ca în cadrul executării silite să se înfiinţeze
poprirea asupra creanţelor probabile sau potenţiale ale debitorului faţă de terţe persoane,
ci art. 452 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că sunt supuse executării silite
prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale
urmăribile datorate debitorului de o terţă persoană sau pe care aceasta i le va datora în
viitor „în temeiul unor raporturi juridice existente”.
Aşadar, Curtea reţine că bunurile mobile incorporale urmăribile sunt datorate
debitorului în temeiul unor raporturi juridice existente, iar nu probabile, cum în mod
eronat susţine autorul excepţiei de neconstituţionalitate, şi, de asemenea, că sumele de
bani urmăribile ale debitorului sunt certe, iar nu probabile. Prin urmare, dispoziţiile
criticate nu încalcă principiul egalităţii în faţa legii, neexistând o diferenţă de situaţii
juridice care să justifice aplicarea unui tratament juridic diferit.
Cât priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din Codul
de procedură civilă, potrivit căreia înfiinţarea popririi se face de către executorul
judecătoresc, fără ca, în prealabil, aceasta să se încuviinţeze de către instanţa de judecată,
Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor art. 3731 din Codul de procedură civilă, modifi-
cate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 42/2009 pentru modificarea Codului de
procedură civilă, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 324 din 15 mai 2009,
cererea de executare silită, însoţită de titlul executoriu, se depune la executorul judecă-
toresc, iar acesta va solicita de îndată instanţei de executare încuviinţarea executării silite.
Având în vedere că dispoziţiile art. 3731 fac parte din cap. I „Dispoziţiile generale” al
cărţii a V-a „Despre executarea silită” din Codul de procedură civilă, aceste norme de
procedură se aplică în mod corespunzător şi în cazul executării silite prin poprire. Ca
atare, susţinerile autorului excepţiei de neconstituţionalitate sunt neîntemeiate.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4)
din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea
nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 399 alin. (1), art. 452
alin. (1), art. 453 alin. (1) şi ale art. 454 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepţie
ridicată de Societatea Comercială „Leader” – SRL din Timişoara în Dosarul
nr. 3.477/325/2009 al Judecătoriei Timişoara.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 14 ianuarie 2010.
2. Contestaţia la executare. Modalitatea de calcul a cauţiunii. Judecarea

de către aceeaşi instanţă a tuturor procedurilor legate de executarea silită
[Decizia nr. 88 din 26 ianuarie 2010, M. Of. nr. 163 din 15 martie 2010]
C. proc. civ., art. 400 alin. (1), art. 402 alin. (1) şi art. 403 alin. (1)

alin. (1), art. 402 alin. (1) şi art. 403 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepţie
ridicată de Societatea Comercială „BT Securities” – SA din Cluj-Napoca în Dosarul
nr. 13.340/211/2009 al Judecătoriei Cluj-Napoca.
îndeplinită.
Magistratul-asistent referă asupra cererii depuse la dosar de autorul excepţiei de
neconstituţionalitate, prin care solicită acordarea unui termen de judecată în vederea
pregătirii apărării, întrucât apărătorul nu poate fi prezent la acest termen de judecată.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea cererii de amânare, întrucât
excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată la data de 30 iulie 2009, iar autorul
acesteia a avut suficient timp pentru pregătirea apărării.
Curtea, deliberând, în temeiul dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 47/1992 coroborate
cu cele ale art. 156 alin. (1) din Codul de procedură civilă, respinge cererea de amânare a
cauzei.
Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului
Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de
neconstituţionalitate, invocând jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.
CURTEA,

Prin Încheierea din 11 august 2009, pronunţată în Dosarul nr. 13.340/211/2009,
Judecătoria Cluj-Napoca a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstitu-
ţionalitate a dispoziţiilor art. 400 alin. (1), art. 402 alin. (1) şi art. 403 alin. (1) din Codul
de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială „BT Securities” – SA din
Cluj-Napoca în cadrul soluţionării unei contestaţii la executare.
dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale, deoarece nu evidenţiază modalitatea
de calcul al cauţiunii şi sunt de natură să pună în inferioritate persoanele care nu dispun
de mijloace financiare suficiente, accesul acestora la justiţie fiind astfel îngrădit. Pe de
altă parte, susţine că dispoziţiile de lege criticate instituie judecarea de către aceeaşi
instanţă a tuturor procedurilor legate de executarea silită, excluzându-se prin aceasta
exercitarea unui control judecătoresc veritabil.
Judecătoria Cluj-Napoca şi-a exprimat opinia în sensul că dispoziţiile de lege criticate
sunt constituţionale.
Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au
fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi
Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de
tuţionalitate.
CURTEA,

art. 402 alin. (1) şi art. 403 alin. (1) din Codul de procedură civilă, modificate ultima dată
prin dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 42/2009 pentru modificarea
Codului de procedură civilă, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 324 din 15 mai
2009, având următorul cuprins:
- Art. 400 alin. (1):
„Contestaţia se introduce la instanţa de executare”;
- Art. 402 alin. (1):
„Contestaţia la executare se judecă cu procedura prevăzută pentru judecata în primă
instanţă, care se aplică în mod corespunzător. Părţile vor fi citate în termen scurt, iar
judecarea contestaţiei se face de urgenţă şi cu precădere”;
- Art. 403 alin. (1):
„Până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea
silită, instanţa competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauţiune în
cuantumul fixat de instanţă, în afară de cazul în care legea dispune altfel”.
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate consideră că aceste dispoziţii contravin
prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 16
alin. (1) privind egalitatea în faţa legii, art. 21 alin. (1) şi (2) privind accesul liber la
justiţie, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi
art. 124 alin. (2) privind unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea pentru toţi a justiţiei.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:
Astfel, prin Decizia nr. 902 din 5 decembrie 2006, publicată în M. Of. al României,
Partea I, nr. 49 din 23 ianuarie 2007, Curtea a reţinut că instituirea obligaţiei de plată a
cauţiunii ca o condiţie a suspendării executării are o dublă finalitate, şi anume, pe de o
parte, aceea de a constitui o garanţie pentru creditor, în ceea ce priveşte acoperirea even-
tualelor daune suferite ca urmare a întârzierii executării silite, prin efectul suspendării
acesteia, şi, pe de altă parte, de a preveni şi limita eventualele abuzuri în valorificarea
unui atare drept de către debitorii rău-platnici. Întrucât plata cauţiunii nu constituie o
condiţie de admisibilitate a contestaţiei la executare, ci exclusiv pentru a putea solicita
suspendarea provizorie a executării silite, instituirea acestei obligaţii nu poate fi calificată
ca o modalitate de a împiedica accesul liber la justiţie.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurispru-
denţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziei menţionate sunt valabile şi în
prezenta cauză.
În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate ale art. 400 alin. (1) şi art. 402
alin. (1) din Codul de procedură civilă, Curtea constată că şi acestea sunt neîntemeiate,
deoarece în cadrul procedurii executării silite se aplică procedura prevăzută pentru
judecata în primă instanţă, părţile beneficiind astfel de toate drepturile şi garanţiile
procesuale pentru realizarea accesului liber la justiţie. Faptul că soluţionarea contestaţiei
la executare se poate face de către o instanţă de grad inferior celei care a judecat fondul
nu are ca rezultat încălcarea accesului la justiţie şi excluderea unui control judiciar
veritabil, aşa cum susţine în mod greşit autorul excepţiei, deoarece un astfel de control se
realizează în cadrul soluţionării căilor de atac împotriva hotărârii instanţei care a judecat
fondul cauzei, iar nu în cadrul soluţionării contestaţiei la executare.
Faţă de cele arătate, Curtea constată că dispoziţiile de lege nu contravin nici
prevederilor art. 53 din Constituţie, deoarece acestea sunt aplicabile numai în ipoteza în
care există o restrângere a exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţe-
nilor, restrângere care, astfel cum s-a arătat anterior, nu s-a constatat.
Referitor la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi ale art. 124 alin. (2) din Constituţie, Curtea
observă că acestea nu au relevanţă în cauza de faţă.
În final, Curtea observă că prevederile criticate din Codul de procedură civilă sunt
norme de procedură pe care legiuitorul este abilitat să le instituie în temeiul art. 126
alin. (2) din Constituţie, evident, cu condiţia ca acestea să nu contravină principiilor
consacrate de Legea fundamentală şi de normele internaţionale.
nr. 47/1992,
În numele legii
DECIDE:
alin. (1) şi art. 403 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea
Comercială „BT Securities” – SA din Cluj-Napoca în Dosarul nr. 13.340/211/2009 al
Judecătoriei Cluj-Napoca.
3. Partaj bunuri comune. Creditori personali ai unui debitor coproprietar

sau codevălmaş [Decizia nr. 111 din 9 februarie 2010, M. Of. nr. 112 din 19
februarie 2010]
C. proc. civ., art. 439 alin (1)

alin. (1) din Codul de procedură civilă excepţie ridicată de Ştefan Popovici în Dosarul
nr. 1.155/245/2008 al Tribunalului Iaşi – Secţia civilă.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal
îndeplinită.
Magistratul-asistent-şef, făcând referatul cauzei, arată că autorul excepţiei a depus la
dosar o cerere prin care solicită acordarea unui nou termen de judecată în vederea
angajării unui avocat care să îl poată reprezenta în faţa Curţii Constituţionale.
Reprezentantul Ministerului Public se opune acordării unui nou termen de judecată.
Curtea, deliberând, respinge cererea formulată de autorul excepţiei de neconstituţio-
nalitate.
Cauza este în stare de judecată.
Preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii
de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, având în vedere
jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 3 aprilie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 1.155/245/2008,
Tribunalul Iaşi – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 493 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
Excepţia a fost ridicată de Ştefan Popovoci cu ocazia soluţionării recursului formulat
împotriva Sentinţei civile nr. 11.301 din 16 octombrie 2008, pronunţată de Judecătoria
Iaşi într-o cauză civilă având ca obiect partaj bunuri comune.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia invocă înfrângerea
prevederilor constituţionale ale art. 27 şi 44.
Instanţa de judecată apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a art. 493 alin. (1)
din Codul de procedură civilă este neîntemeiată.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a
Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
Avocatul Poporului consideră că art. 493 alin. (1) din Codul de procedură civilă este
constituţional.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de
vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului

Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile
de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine
următoarele:
art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea
nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 493 alin. (1)
din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins:
„Creditorii personali ai unui debitor coproprietar sau codevălmaş nu vor putea să
urmărească partea acestuia din imobilele aflate în proprietate comună, ci vor trebui să
ceară mai întâi împărţeala acestora”.
În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale, se invocă încălcarea
prevederilor constituţionale ale art. 27 referitoare la inviolabilitatea domiciliului şi art. 44
privind dreptul de proprietate privată.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că asupra textului de
lege criticat s-a pronunţat prin Decizia nr. 921 din 18 octombrie 2007, publicată în M. Of.
al României, Partea I, nr. 790 din 21 noiembrie 2007.
Cu acel prilej, Curtea a reţinut că, departe de a contraveni prevederilor art. 44 din
Constituţie ce au ca obiect garantarea dreptului de proprietate, reglementarea legală
dedusă controlului le dă expresie, întrucât împărţeala pe care o instituie, ca o condiţie
prealabilă imperativă a realizării creanţei faţă de debitorul coproprietar, constituie o
măsură de protecţie a dreptului celuilalt coproprietar, care nu are calitatea de debitor faţă
de creditorul urmăritor.
Aşa fiind, susţinerea potrivit căreia s-ar aduce astfel atingere dreptului de proprietate
nu poate fi primită.
Raţiunile care au stat la baza adoptării soluţiei anterioare îşi păstrează valabilitatea şi
în prezent, astfel încât aceasta se impune a fi menţinută.
În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor art. 27 din Constituţie, nu se poate reţine
nicio legătură semnificativă între acestea şi dispoziţiile de lege criticate.
nr. 47/1992,
În numele legii
DECIDE
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 493 alin. (1) din Codul
de procedură civilă, excepţie ridicată de Ştefan Popovici în Dosarul nr. 1.155/245/2008 al
Tribunalului Iaşi – Secţia civilă.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 9 februarie 2010.
4. Titlul executoriu. Poprirea. Competenţa, procedura de judecată şi

procedura executării silite [Decizia nr. 138 din 25 februarie 2010, M. Of. nr.
201 din 30 martie 2010]
C. proc. civ., art. 453 alin. (1)

alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Constantin Popescu în
Dosarul nr. 4.209/299/2009 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal
îndeplinită.
Ministerului Public care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate
ca fiind neîntemeiată.
CURTEA,

Prin Încheierea din 28 mai 2009, pronunţată în Dosarul nr. 4.209/299/2009,
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea
excepţiei de neconstituţionalitate a art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă,
excepţie ridicată de Constantin Popescu.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul arată, în esenţă, că textul de
lege criticat este în contradicţie atât cu prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi
(2) care consacră egalitatea în drepturi a cetăţenilor, cât şi cu art. 284 din Codul muncii,
care stabileşte competenţa pentru soluţionarea conflictelor de muncă în favoarea
tribunalului în circumscripţia căruia îşi are domiciliul sau reşedinţa reclamantul. La
stabilirea acestei competenţe, legiuitorul a avut în vedere înlesnirea liberului acces la
justiţie al salariatului. Or, în condiţiile în care titlul executoriu este emis de instanţa în a
cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa reclamantul, este nedrept ca
executarea acestuia să se facă la sediul debitorului sau al terţului poprit. Întrucât, în speţă,
sediul debitorului este unic, în municipiul Bucureşti, textul criticat limitează liberul acces
la justiţie al salariaţilor-creditori, care sunt nevoiţi să se deplaseze la Bucureşti pentru a-şi
obţine drepturile.
Pe de altă parte, autorul excepţiei consideră că reglementarea criticată favorizează
organele de executare silită de la sediul debitorilor.
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este
neîntemeiată, întrucât textul criticat nu încalcă prevederile art. 16 din Constituţie,
reglementarea fiind aplicabilă tuturor persoanelor aflate în situaţia prevăzută de ipoteza
normei legale, fără nicio discriminare.
În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de
sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului
şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de
Autorităţile nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor,

concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei,
precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 453 alin. (1)
din Codul de procedură civilă, text de lege care are următorul conţinut: „Poprirea se
înfiinţează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul
debitorului ori de la domiciliul sau sediul terţului poprit”.
În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate
contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (1),
(2) şi (3) şi art. 53, precum şi prevederilor art. 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile de lege
criticate au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate. Astfel, prin Decizia
nr. 273 din 21 martie 2006, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 345 din 17
aprilie 2006, Curtea, respingând excepţia de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, a
statuat că textul de lege criticat stabileşte competenţa materială şi teritorială pentru
soluţionarea cererii creditorului de înfiinţare a popririi. Astfel, legea atribuie competenţa
materială de a dispune înfiinţarea popririi executorului judecătoresc, creditorul având a
alege între două birouri execuţionale deopotrivă competente, cel de la domiciliul sau
sediul debitorului, respectiv cel de la domiciliul sau sediul terţului poprit.
Curtea a constatat că textul de lege criticat nu încalcă prevederile art. 16 din Consti-
tuţie privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, întrucât reglementarea este aplicabilă
tuturor persoanelor aflate în situaţia prevăzută de ipoteza normei, fără nicio distincţie sau
în considerarea altor criterii, şi anume creditorii deţinători ai unui titlu executoriu, care
solicită executorului judecătoresc înfiinţarea popririi.
De asemenea, este nefondată şi critica autorilor excepţiei potrivit căreia reglementarea
dedusă controlului îngrădeşte accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, în
condiţiile în care art. 399 din Codul de procedură civilă prevede că împotriva oricărui act
de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare,
oferind toate garanţiile procesuale pentru realizarea deplină a acestor drepturi.
Pentru motivele expuse mai sus, Curtea nu poate reţine nici încălcarea prevederilor
internaţionale cuprinse în art. 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a reconsidera jurisprudenţa Curţii
Constituţionale, soluţiile şi considerentele acestei decizii îşi menţin valabilitatea şi în
prezenta cauză.
nr. 47/1992,
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din Codul de
procedură civilă, excepţie ridicată de Constantin Popescu în Dosarul nr. 4.209/299/2009 al
Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
5. Îngrădirea accesului la licitaţii al creditorilor garanţi. Contestaţia la

executare. [Decizia nr. 191 din 4 martie 2010, M. Of. nr. 167 din 16 martie 2010]

alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Banca Transilvania –
Sucursala Arad în Dosarul nr. 1.637/250/2008 al Judecătoriei Lipova.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal înde-
plinită.
Cauza se află în stare de judecată.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de
CURTEA,

Prin Încheierea din 19 mai 2009, pronunţată în Dosarul nr. 1.637/250/2008, Jude-
cătoria Lipova a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 510 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
Excepţia a fost ridicată de Banca Transilvania – Sucursala Arad într-o cauză având ca
obiect o contestaţie la executare formulată de Societatea Comercială „Petroforest” – SRL
din Săvârşin.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că sintagma „în
toate cazurile” din art. 510 alin. (2) din Codul de procedură civilă încalcă prevederile
constituţionale ale art. 16 alin. (1), ale art. 45 şi art. 53 alin. (1), deoarece creează o
discriminare vădită şi nejustificată între licitatori, realizând chiar o îngrădire a accesului

la licitaţie.
Instanţa de judecată consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avo-
catului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconsti-
tuţionalitate.
Avocatul Poporului consideră că textul de lege criticat este constituţional.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat
punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând Încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul

întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului,
dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea
nr. 47/1992, reţine următoarele:
din Codul de procedură civilă, cu următorul conţinut: „în toate cazurile, creditorii
urmăritori sau intervenienţi nu pot să adjudece bunurile oferite spre vânzare la un preţ
mai mic de 75% din cel la care imobilul a fost evaluat”.
Autorul excepţiei susţine că sintagma „în toate cazurile” din art. 510 alin. (2) din
Codul de procedură civilă încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1), ale
art. 45 şi art. 53 alin. (1). În acest sens, arată că prin textul de lege criticat se realizează o
îngrădire a accesului la licitaţie al creditorilor garanţi, care sunt ţinuţi să nu poată
participa şi, implicit, să adjudece imobilul în contul creanţei sub limita de 75% din
valoarea imobilului, în condiţiile în care orice alt participant poate să adjudece imobilul
fără nicio limitare şi îngrădire.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin dispoziţiile
art. 510 alin. (2) din Codul de procedură civilă se reglementează faptul că bunul poate fi
vândut la un preţ mai mic de 75% din cel la care imobilul a fost evaluat numai dacă
adjudecar este altcineva decât creditorul urmăritor sau creditorul care a intervenit pe
parcursul urmăririi. Dispoziţiile de lege criticate nu contravin prevederilor constituţionale
invocate, ci prevăd categoriile de creditori care nu pot să adjudece bunurile oferite spre
vânzare la un preţ mai mic de 75% din cel la care imobilul a fost evaluat.
Această modalitate de adjudecare a bunului urmărit are ca scop protecţia debitorului
supus executării silite. Lipsa unei atare dispoziţii de lege ar permite creditorului care
poate participa la licitaţie fără depunerea unei cauţiuni să adjudece în contul creanţei sale
imobilul la orice preţ şi, ulterior, pentru restul creanţei să continue executarea silită, deşi
valoarea bunului ar fi îndestulătoare pentru plata creanţei.
nr. 47/1992,
În numele legii
DECIDE:
de procedură civilă, excepţie ridicată de Banca Transilvania – Sucursala Arad în Dosarul
nr. 1.637/250/2008 al Judecătoriei Lipova.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 4 martie 2010.
6. Suspendarea provizorie a executării silite. Imposibilitatea de a putea

exercita o cale de atac împotriva încheierii prin care se dispune sau se
respinge suspendarea provizorie a executării silite [Decizia nr. 192 din 4
martie 2010, M. Of. nr. 167 din 16 martie 2010]
C. proc. civ., art. 403 şi art. 581
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 403 şi

art. 581 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială „RR
Turism” – SRL din Bucureşti în Dosarul nr. 12.988/301/2008 al Judecătoriei Sectorului 3
Bucureşti – Secţia civilă.
La apelul nominal se prezintă, pentru partea Societatea Comercială „MKB
Romexterra Bank” – SA din Târgu Mureş, consilierul juridic Mihai Gabriel Căpăţână, cu
delegaţie depusă la dosar. Lipsesc autorul excepţiei şi celelalte părţi, faţă de care
procedura de citare este legal îndeplinită.
Reprezentantul părţii prezente, invocând jurisprudenţa în materie a Curţii Consti-
tuţionale, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate.
Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere jurisprudenţa în materie a Curţii
Constituţionale, pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,

Prin Încheierea din 29 octombrie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 12.988/301/2008,
Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excep-
ţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 403 şi art. 581 din Codul de procedură
civilă.
Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială „RR Turism” – SRL din Bucureşti
într-o cauză având ca obiect o cerere de suspendare provizorie a executării silite.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul excepţiei susţine că dispoziţiile
art. 403 şi art. 581 din Codul de procedură civilă încalcă prevederile constituţionale ale
art. 21 alin. (1), (2) şi (3), ale art. 24 şi art. 129, deoarece părţile interesate sunt puse în
imposibilitatea de a putea exercita o cale de atac împotriva încheierii prin care se dispune
sau se respinge suspendarea provizorie a executării silite, hotărârea pronunţată neputând
fi cenzurată în niciun fel, nici măcar odată cu fondul.
Instanţa de judecată apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Avocatul Poporului apreciază că textele de lege criticate sunt constituţionale.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul

întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului,
dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 403 şi art. 581
din Codul de procedură civilă, cu următorul conţinut:
- Art. 403: „Până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind
executarea silită, instanţa competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o
cauţiune în cuantumul fixat de instanţă, în afară de cazul în care legea dispune altfel.
Dacă bunurile urmărite sunt supuse stricăciunii, pieirii sau deprecierii, se va suspenda
numai distribuirea preţului.
Asupra cererii de suspendare formulate potrivit alin. (1) şi (2) instanţa, în toate
cazurile, se pronunţă prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat.
În cazuri urgente, dacă s-a plătit cauţiunea, preşedintele instanţei poate dispune, prin
încheiere şi fără citarea părţilor, suspendarea provizorie a executării până la soluţionarea
cererii de suspendare de către instanţă. Încheierea nu este supusă niciunei căi de atac.
Cauţiunea care trebuie depusă este în cuantum de 10% din valoarea obiectului cererii sau
de 500 lei pentru cererile neevaluabile în bani. Cauţiunea depusă este deductibilă din
cauţiunea stabilită de instanţă, dacă este cazul”;
- Art. 581: „Instanţa va putea să ordone măsuri vremelnice în cazuri grabnice, pentru
păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube
iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu
prilejul unei executări.
Cererea de ordonanţă preşedinţială se va introduce la instanţa competenţă a se
pronunţa asupra fondului dreptului.
Ordonanţa va putea fi dată şi fără citarea părţilor şi chiar atunci când există judecata
asupra fondului. Judecata se face de urgenţă şi cu precădere. Pronunţarea se poate amâna
cu cel mult 24 de ore, iar motivarea ordonanţei se face în cel mult 48 de ore de la
pronunţare.
Ordonanţa este vremelnică şi executorie. Instanţa va putea hotărî ca executarea să se
facă fără somaţie sau fără trecerea unui termen”.
Aceste texte de lege sunt raportate la prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (1),
(2) şi (3) referitoare la accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 24
privind dreptul la apărare şi art. 129 referitoare la folosirea căilor de atac.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a pronunţat în
numeroase cauze asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 403 şi art. 581 din Codul de
procedură civilă, cu motivare similară, statuând că acestea sunt constituţionale.
Astfel, prin Decizia nr. 1.203 din 13 decembrie 2007, publicată în M. Of. al Româ-
niei, Partea I, nr. 55 din 24 ianuarie 2008, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 403 din
Codul de procedură civilă reglementează posibilitatea instanţei de a suspenda executarea
silită până la soluţionarea contestaţiei la executare, dacă se depune o cauţiune al cărei
cuantum este fixat de instanţă. Instituirea obligaţiei de plată a cauţiunii ca o condiţie a
suspendării executării are o dublă finalitate, şi anume, pe de o parte, aceea de a constitui
o garanţie pentru creditor în ceea ce priveşte acoperirea eventualelor daune suferite ca
urmare a întârzierii executării silite, prin efectul suspendării acesteia, şi, pe de altă parte,
de a preveni şi limita eventualele abuzuri în valorificarea unui atare drept de către
debitorii rău-platnici. Întrucât plata cauţiunii nu constituie o condiţie de admisibilitate a
contestaţiei la executare, ci exclusiv pentru a putea solicita suspendarea executării silite,
instituirea acestei obligaţii nu poate fi calificată ca o modalitate de a împiedica accesul
liber la justiţie.
În continuare, Curtea reţine că prin Decizia nr. 244 din 4 martie 2008, publicată în
M. Of. al României, Partea I, nr. 288 din 14 aprilie 2008, a statuat că prin procedura de
urgenţă instituită de art. 581 din Codul de procedură civilă nu numai că nu se aduce vreo
îngrădire dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a
libertăţilor şi a intereselor sale legitime, ci, dimpotrivă, se creează o posibilitate în plus
pentru cel vătămat într-un drept legitim de a se adresa justiţiei, prin cerere de ordonanţă
preşedinţială, şi aceasta în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi
prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara,
precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.
Aşa fiind, Curtea constată că, în condiţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul
este abilitat să reglementeze competenţa şi procedura de judecată, stabilind cadrul
organizatoric şi funcţional în care se realizează accesul liber la justiţie, dreptul la apărare
şi folosirea căilor de atac.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei
jurisprudenţe, atât considerentele, cât şi soluţiile deciziei menţionate îşi păstrează vala-
bilitatea şi în prezenta cauză.
nr. 47/1992,
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 403 şi art. 581 din Codul
de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială „RR Turism” – SRL din
Bucureşti în Dosarul nr. 12.988/301/2008 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti – Secţia
civilă.
7. Învestire cu formulă executorie. Regim discriminatoriu între creditor

şi debitor, în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor procesuale [Decizia
nr. 336 din 25 martie M. Of. nr. 224 din 9 aprilie 2010]
C. proc. civ., art. 3733 alin. (1) şi( 11)

alin. (1) şi (11) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială
„Vip Prod” – SRL din Braşov în Dosarul nr. 3.593/197/2009 al Tribunalului Braşov –
Secţia civilă.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate
ca neîntemeiată, sens în care invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.
CURTEA,

Prin Încheierea din 4 iunie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 3.593/197/2009,
Tribunalul Braşov – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3733 alin. (1) şi (11) din Codul de procedură civilă.
Excepţia a fost ridicată de recurentul-debitor Societatea Comercială „Vip Prod” –
SRL din Braşov cu ocazia soluţionării recursului civil formulat împotriva încheierii de
şedinţă a Camerei de Consiliu din data de 11 martie 2009, pronunţată de Judecătoria
Braşov, în contradictoriu cu intimatul-creditor Sorin Peneş, având ca obiect învestire cu
formulă executorie.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile
de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1)
şi (3) şi art. 129, precum şi prevederilor art. 5 parag. 4 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens, arată că, prin regle-
mentarea unor hotărâri judecătoreşti ce nu pot fi supuse controlului de legalitate a unei
instanţe superioare, este îngrădit accesul liber la justiţie şi se instituie un regim discri-
minatoriu între creditor şi debitor, în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor procesuale.
Astfel, se acordă numai creditorului posibilitatea de a exercita recurs împotriva încheierii
de respingere a cererii de învestire cu formulă executorie a hotărârii judecătoreşti sau a
altui înscris ce poate constitui titlu executoriu.
Instanţa de judecată consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
Avocatului
Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconsti-
tuţionalitate.
au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 3733 alin. (1) şi
1
(1 ) din Codul de procedură civilă, dispoziţii care au următorul cuprins: „încheierea prin
care preşedintele instanţei respinge cererea de învestire cu formulă executorie a hotărârii
judecătoreşti sau a altui înscris ori cererea de eliberare de către instanţă a titlului
executoriu în cazurile prevăzute de lege poate fi atacată cu recurs de către creditor.
Termenul de recurs este de 5 zile şi curge de la pronunţare, pentru creditorul prezent, şi
de la comunicare, pentru cel lipsă.
Încheierea prin care preşedintele instanţei admite cererea de învestire cu formulă
executorie a hotărârii judecătoreşti sau a altui înscris în cazurile prevăzute de lege nu este
supusă niciunei căi de atac”.
Textele constituţionale invocate în susţinerea excepţiei sunt cele ale art. 16 alin. (1)
referitoare la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1) şi (3) privind accesul liber la justiţie şi
dreptul la un proces echitabil, precum şi cele ale art. 129 privind folosirea căilor de atac.
în opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile de lege criticate contra-
vin prevederilor cuprinse în art. 5 parag. 4 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, prevederi referitoare la dreptul persoanei lipsite de
libertate prin arestare sau reţinere la un recurs în faţa unui tribunal.
Examinând critica de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile de lege
criticate reprezintă norme de procedură a căror stabilire, potrivit art. 126 alin. (2) din
Constituţie, intră în competenţa exclusivă a legiuitorului. Faptul că încheierea prin care
s-a admis cererea de învestire cu formulă executorie a hotărârii judecătoreşti sau a altui
înscris în cazurile prevăzute de lege nu este supusă niciunei căi de atac nu constituie o
înfrângere a dispoziţiilor constituţionale invocate de autorul excepţiei. Astfel, potrivit
art. 129 din Constituţie, „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi
Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Acest text constituţional
lăsă la latitudinea legiuitorului reglementarea căilor de atac, ceea ce îi permite acestuia
din urmă să excepteze de la exercitarea lor, atunci când consideră că se impune, anumite
hotărâri judecătoreşti, aşa cum a procedat prin dispoziţiile de lege criticate.
De altfel, reglementarea actuală din Codul de procedură civilă permite părţii să
introducă contestaţia la executare, ceea ce oferă celor interesaţi sau vătămaţi, după ce
executarea silită a început, dreptul de a cere anularea titlului învestit cu formulă
executorie dat fără îndeplinirea condiţiilor legale. Faptul că exerciţiul acestui drept este
corelat cu calea de atac a contestaţiei la executare nu reprezintă un impediment real, sub
raport constituţional, al accesului liber la justiţie. Prin instituirea acestei proceduri
legiuitorul a urmărit să restrângă posibilitatea de tergiversare a executării silite, prin
exercitarea abuzivă a unei atari căi de atac, şi să realizeze un spor de celeritate în
realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu.
Cu privire la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea constată că, potrivit
jurisprudenţei sale constante, tratamentul juridic egal constituie un drept al cetăţenilor
numai în măsura în care aceştia se găsesc în situaţii juridice identice, deosebirile sub
acest aspect impunând, în mod necesar, un regim juridic diferenţiat. Aşa fiind, în măsura
în care reglementarea dedusă controlului se aplică tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută
în ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare, critica cu un
atare obiect nu este întemeiată.
În acest sens s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 247 din 9 martie
2006, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 333 din 13 aprilie 2006, şi Decizia
nr. 664 din 10 octombrie 2006, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 931 din 16
noiembrie 2006.
Neexistând elemente noi, de natură a determina schimbarea jurisprudenţei Curţii,
considerentele şi soluţia deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta
cauză.
De asemenea, Curtea constată că nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia
dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor art. 5 parag. 4 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, acestea neavând incidenţă în
această cauză civilă.
din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d)şi al art. 29 din Legea
nr. 47/1992,
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3733 alin. (1) şi (11) din
Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Vip Prod” – SRL
din Braşov în Dosarul nr. 3.593/197/2009 al Tribunalului Braşov – Secţia civilă.
8. Contestaţie la executare. Executarea silită asupra unui imobil care

constituie „spaţiul minim de locuit al unei persoane” [Decizia nr. 77 din 15
ianuarie 2009, M. Of. nr. 219 din 6 aprilie 2009]
C. proc. civ., art. 406, art. 407, art. 494 şi art. 503
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 406,

407, 494 şi 503 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Iulia Steriopol şi
Iulian-Paul Munteanu în Dosarul nr. 11.984/233/2007 al Tribunalului Galaţi – Secţia
civilă.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal înde-
plinită.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca inadmisibilă a
excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece aspectele criticate de autorul excepţiei privesc
aplicarea legii de către instanţele de judecată.
CURTEA,

Prin Încheierea din 30 septembrie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 11.984/233/2007,
Tribunalul Galaţi – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconsti-
tuţionalitate a prevederilor art. 406, art. 407, art. 494 şi art. 503 din Codul de procedură
civilă, excepţie ridicată de Iulia Steriopol şi Iulian-Paul Munteanu într-un recurs formulat
în cursul unui litigiu având ca obiect o contestaţie la executare.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile

de lege criticate contravin art. 44 şi art. 47 din Constituţie, deoarece permit executarea
silită asupra imobilului care constituie „spaţiul minim de locuit al unei persoane”.
Tribunalul Galaţi – Secţia civilă consideră excepţia neîntemeiată.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată
preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului,
pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului consideră că prevederile de lege criticate nu contravin dispozi-
ţiilor constituţionale.
CURTEA,

întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile de lege criticate,
raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din
Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze
excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei îl reprezintă prevederile art. 406, art. 407, art. 494 şi art. 503 din
Cartea a V-a – Despre executarea silită – a Codului de procedură civilă.
Textele criticate au următoarea redactare:
- Art. 406: „(1) Nu pot fi supuse executării silite:
a) bunurile de uz personal sau casnic strict necesare debitorului şi familiei sale,
precum şi obiectele de cult religios, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel;
b) alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de două luni, iar dacă
debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele necesare până la noua recoltă,
animalele destinate obţinerii mijloacelor de existenţă şi furajele necesare pentru aceste
animale până la noua recoltă;
c) combustibilul necesar debitorului şi familiei sale socotit pentru 3 luni de iarnă;
d) bunurile declarate neurmăribile prin alte dispoziţii legale”;
- Art. 407: „(1) Bunurile care servesc la exercitarea ocupaţiei debitorului nu pot fi
supuse executării silite decât numai în lipsă de alte bunuri urmăribile şi numai pentru
obligaţii de întreţinere, chirii, arenzi sau alte creanţe privilegiate asupra mobilelor.
(2) Dacă debitorul se ocupă cu agricultura, nu vor fi urmărite, în măsura necesară
continuării lucrărilor în agricultură, inventarul agricol, inclusiv animalele de muncă,
furajele pentru aceste animale şi seminţele pentru cultura pământului, în afară de cazul în
care asupra acestor bunuri există un drept de gaj sau privilegiu pentru garantarea
creanţei”;
- Art. 494: „Imobilele urmărite silit se valorifică prin vânzare la licitaţie publică,
vânzare directă şi prin alte modalităţi admise de lege. Dispoziţiile art. 431 sunt
aplicabile”;
- Art. 503: „(1) Dacă debitorul nu are alt mijloc de existenţă decât veniturile imo-
bilului urmărit, la cererea acestuia, executorul judecătoresc, prin proces-verbal, poate să-i
fixeze o cotă de cel mult 20% din aceste venituri pentru traiul lui şi al familiei sale.
(2) Împotriva măsurii luate de către executorul judecătoresc cei interesaţi se pot
adresa instanţei de executare. Instanţa va cita părţile în termen scurt, în camera de
consiliu, şi va hotărî prin încheiere irevocabilă”.
Textele constituţionale invocate ca fiind încălcate sunt cele ale art. 44 privind dreptul
de proprietate privată şi ale art. 47 referitor la nivelul de trai.
Examinând susţinerile autorului excepţiei, Curtea constată că neconstituţionalitatea
reglementărilor în cauză este dedusă din împrejurarea că acestea îşi găsesc aplicare şi în
cazul imobilelor care constituie „spaţiul minim de locuit”, considerând că aceste imobile
ar trebui să fie exceptate de la executarea silită. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate
urmăreşte, aşadar, ca pe calea soluţionării excepţiei să se modifice textul de lege atacat în
sensul arătat. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională se
pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a
putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”.
Pentru motivele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din
Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea
nr. 47/1992,
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca fiind inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor

art. 406, art. 407, art. 494 şi art. 503 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de
Iulia Steriopol şi Iulian-Paul Munteanu în Dosarul nr. 11.984/233/2007 al Tribunalului
Galaţi – Secţia civilă.

la justiţie, precum şi a dreptului la un proces echitabil [Decizia nr. 249 din 19
februarie, M. Of. nr. 163 din 17 martie 2009]
C. proc. civ., art. 5802
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor

art. 5802 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Floarea Onea în Dosarul
nr. 18.481/245/2008 al Judecătoriei Iaşi – Secţia civilă.
La apelul nominal se prezintă partea Gheorghe Vasiliu, lipsind celelalte părţi, faţă de
care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Partea Gheorghe Vasiliu solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate.
neconstituţionalitate, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
CURTEA,

Prin Încheierea din 19 decembrie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 18.481/245/2008,
Judecătoria Iaşi – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconsti-
tuţionalitate a dispoziţiilor art. 5802 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de
Floarea Onea într-o cauză având ca obiect autorizarea executării obligaţiei de a face.
În motivarea excepţiei se arată că sintagma „încheiere irevocabilă” cuprinsă în textul
art. 5802 din Codul de procedură civilă încalcă accesul liber la justiţie, precum şi dreptul
la un proces echitabil, întrucât lipseşte partea interesată de orice cale de atac împotriva
încheierii pe care instanţa de judecată o va pronunţa.
Judecătoria Iaşi – Secţia civilă apreciază excepţia de neconstituţionalitate ca fiind
neîntemeiată, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Totodată, se apreciază că
textul criticat nu contravine art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, în acest sens fiind citate hotărârile pronunţate de
Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Ruianu împotriva României (2003) şi
Sabin Popescu împotriva României (2004).
fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avoca-
tului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconsti-
tuţionalitate ridicate.
Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale.
CURTEA,

întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, notele scrise depuse, conclu-
ziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, pre-
cum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 5802 din Codul
de procedură civilă, având următorul cuprins:
„Dacă debitorul refuză să îndeplinească o obligaţie de a face cuprinsă într-un titlu
executoriu, în termen de 10 zile de la primirea somaţiei, creditorul poate fi autorizat de
instanţa de executare, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să o îndepli-
nească el însuşi sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului”.
Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constitu-
ţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie. Totodată, consideră că sunt încălcate şi
prevederile art. 6 parag. 1 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale.
În ceea ce priveşte constituţionalitatea dispoziţiilor art. 5802 din Codul de procedură
civilă, Curtea Constituţională s-a pronunţat de mai multe ori, spre exemplu prin Decizia
nr. 104 din 11 martie 2003, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 177 din 20
martie 2003, Curtea stabilind, în esenţă, că reglementarea în discuţie are ca finalitate
asigurarea celerităţii executării prestaţiei la care debitorul este obligat printr-o hotărâre
definitivă, astfel cum aceasta este definită prin art. 377 alin. (1) din Codul de procedură
civilă, hotărâre învestită cu formulă executorie, chiar dacă nu este încă irevocabilă,
întrucât, în principiu, recursul nu este suspensiv de executare, excepţie făcând cazurile
expres şi limitativ prevăzute de art. 300 din Codul de procedură civilă.
Întrucât nu au intervenit elemente noi de natură să determine reconsiderarea
jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziei amintite îşi
păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
Pentru aceleaşi considerente nu se poate reţine încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Distinct de cele de mai sus, se reţine că art. 13 din Convenţia pentru apărarea drep-
turilor omului şi a libertăţilor fundamentale presupune existenţa posibilităţii efective de a
supune judecăţii unei instanţe naţionale cazul violării unui drept consacrat de convenţie
(Cauza Kudla împotriva Poloniei, 2000) şi, în consecinţă, „nu impune un anumit număr al
gradelor de jurisdicţie sau un anumit număr al căilor de atac” (Decizia Curţii Constitu-
ţionale nr. 288 din 3 iulie 2003, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 560 din 5
august 2003). Or, în cauză, ţinând cont de cele de mai sus, Curtea nu poate reţine
încălcarea art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor
fundamentale.
din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
În numele legii
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5802

din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Floarea Onea în Dosarul
nr. 18.481/245/2008 al Judecătoriei Iaşi – Secţia civilă.
10. Executarea silită – caracter administrativ. Încălcarea principiul

separaţiei puterilor în stat. Procedura încuviinţării executării silite. Activi-
tatea executorilor judecătoreşti şi libertatea acestora de a aprecia asupra
legalităţii cererilor creditorului. [Decizia nr. 458 din 31 martie, M. Of. cu nr. 56
din 17 aprilie 2009]
C. proc. civ., art. 3731 astfel cum au fost modificat prin
art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006

din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 13 din Legea
nr. 459/2006, excepţie ridicată de Societatea Comercială Thyssenkrupp Bilstein Compa –
SA Sibiu, Thyssenkrupp Bilstein Suspension Gmbh şi Thyssenkrupp AG în Dosarul nr.
4.858/306/2007 al Tribunalului Sibiu – Secţia civilă.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 26 martie 2009, în prezenţa
reprezentantului autorilor excepţiei şi a reprezentantului Ministerului Public, fiind
consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a
delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 31 martie 2009.
CURTEA,

Tribunalul Sibiu – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconsti-
tuţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006 pentru modificarea şi
completarea Codului de procedură civilă şi a prevederilor art. 3731 din Codul de
procedură civilă, astfel cum au fost modificate de art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006,
excepţie ridicată de Societatea Comercială Thyssenkrupp Bilstein Compa – SA Sibiu,

Thyssenkrupp Bilstein Suspension Gmbh şi Thyssenkrupp AG.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că textul de lege
criticat este neconstituţional, deoarece, deşi executarea silită reprezintă o fază a
procesului civil, prin înlăturarea intervenţiei instanţei în controlul de legalitate al începerii
procedurii execuţionale, i s-a acordat acesteia un caracter administrativ, ce încalcă
principiul separaţiei puterilor în stat. Prin modificarea dispoziţiilor art. 3731 din Codul de
procedură civilă s-au eliminat dispoziţiile legale care supuneau controlului de legalitate al
instanţelor de judecată începerea executării, în prezent executorul judecătoresc fiind liber
să aprecieze asupra legalităţii cererii creditorului întocmai ca o instanţă de judecată, ceea
ce este vădit neconstituţional. Se mai arată că prin aprecierea greşită de către executorul
judecătoresc a îndeplinirii sau nu a condiţiilor necesare punerii în executare, patrimoniul
creditorului/debitorului poate fi afectat în sensul micşorării nejustificate sau a imposi-
bilităţii de reîntregire, ceea ce încalcă dreptul de proprietate privată.
Tribunalul Sibiu – Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate invocată
în cauză este neîntemeiată, arătând că normele criticate nu încalcă dispoziţiile constitu-
ţionale invocate.
şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate ridicate.
Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată,
arătând că textul de lege criticat nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4),
art. 21, art. 44 şi ale art. 126.
punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
CURTEA,

întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorilor excepţiei, concluziile procurorului,
dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr.
47/1992, reţine următoarele:
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 3731 din Codul de pro-
cedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006, publi-
cată în M. Of. al României, Partea I, nr. 994 din 13 decembrie 2006, având următorul
cuprins:
„Art. 3731
Cererea de executare silită se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu
prevede altfel.
Executorul judecătoresc este dator să stăruie, prin toate mijloacele admise de lege,
pentru realizarea integrală şi cu celeritate a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu şi
pentru respectarea dispoziţiilor legii, a drepturilor părţilor şi ale altor persoane interesate.
În interesul executării, executorul judecătoresc poate cere debitorului să dea o
declaraţie scrisă cu privire la veniturile şi bunurile sale şi locul unde se află acestea.
În situaţia prevăzută de art. 3717 alin. (1), executorul judecătoresc este dator să pună
în vedere părţii să-şi îndeplinească de îndată obligaţia de avansare a cheltuielilor de
executare”.
Se susţine că aceste dispoziţii legale încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 –
Statul român, ale art. 21 – Accesul liber la justiţie, ale art. 44 – Dreptul de proprietate
privată şi ale art. 126 – Instanţele judecătoreşti, cu raportare la art. 6 parag. 1 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind
dreptul la un proces echitabil, precum şi la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie privind
dreptul de proprietate privată.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată, Curtea
reţine următoarele:
Procesul civil constituie activitatea desfăşurată de instanţă, părţi, organe de executare
şi alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a
justiţiei în cauzele civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile
deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii.
Aşadar, procesul civil parcurge două faze: judecata şi executarea silită, aceasta din urmă
intervenind în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forţei de
constrângere a statului sau a altor titluri executorii, în măsura în care debitorul nu îşi
execută de bunăvoie obligaţia.
Caracterul unitar al procesului civil impune respectarea garanţiilor ce caracterizează
dreptul la un proces echitabil atât în faza judecăţii, cât şi a executării silite, cea mai
importantă dintre aceste garanţii fiind „dreptul la un tribunal” în sensul art. 21 din
Constituţie şi al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, adică liberul acces la o instanţă independentă şi imparţială, stabilită prin
lege, şi controlul actelor efectuate în ambele faze ale procesului de către instanţele
judecătoreşti.
În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a statuat
în jurisprudenţa sa că „dreptul la un tribunal garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie ar fi
iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre
judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părţi.
Executarea unei sentinţe, a oricărei instanţe, trebuie considerată ca făcând parte integrantă
din «proces» în sensul art. 6”. (cauzele SC Ruxandra Trading împotriva României, 2007,
Hornsby împotriva Greciei, 1997).
Cu scopul declarat de a adapta procedura executării silite la exigenţele art. 6 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi pentru
eliminarea deficienţelor constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în această
materie, care au determinat condamnarea statului român într-o serie de cauze, legiuitorul
român a procedat la adoptarea unor modificări ale normelor incidente în materia
executării silite. Curtea consideră că este pozitiv un astfel de demers, pentru asigurarea
bunei desfăşurări a acestei proceduri, prin scurtarea duratei sale şi evitarea exercitării
unor acţiuni abuzive sau nejustificate, cu condiţia ca modificările legislative realizate să
respecte exigenţele statului de drept, astfel cum sunt consacrate de Legea fundamentală,
şi un just echilibru între mijloacele folosite şi scopul urmărit prin adoptarea unor
asemenea măsuri.
Astfel, în ceea ce priveşte art. 3731 din Codul de procedură civilă, a cărui modificare
este criticată în prezenta cauză, se observă că, în redactarea anterioară intervenţiei
legiuitorului prin art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006, avea următorul cuprins: „Cererea
de executare silită se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu dispune altfel.
Executorul judecătoresc va solicita încuviinţarea executării de către instanţa de executare,

căreia îi va înainta, în copie, cererea creditorului urmăritor şi titlul executoriu.
Instanţa încuviinţează executarea silită prin încheiere dată în camera de consiliu, fără
citarea părţilor. Încheierea prin care preşedintele instanţei admite cererea de încuviinţare
a executării silite nu este supusă niciunei căi de atac. Încheierea prin care se respinge
cererea de încuviinţare a executării silite poate fi atacată cu recurs de către creditor, în
termen de 5 zile de la comunicare.
După încuviinţarea cererii, instanţa va alcătui un dosar privind executarea, la care
executorul judecătoresc este obligat să depună câte un exemplar al fiecărui act de
executare, în termen de 48 de ore de la efectuarea acestuia”.
În această redactare, textul de lege îndeplinea exigenţele unui proces echitabil, pla-
sând executarea silită sub controlul instanţei de judecată încă de la debutul acestei
proceduri.
Prin art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006 s-a dat o nouă redactare art. 3731 din Codul
de procedură civilă, fiind eliminată obligaţia executorului judecătoresc de a solicita
încuviinţarea executării silite de către instanţa de executare, precum şi procedura
încuviinţării executării silite, în ansamblul său. Curtea constată că dispoziţiile art. 3731
din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 13 din Legea
nr. 459/2006, sunt neconstituţionale, pentru motivele ce urmează a fi expuse.
Astfel, prin înlăturarea controlului judecătoresc asupra începerii executării silite s-a
conferit executorului judecătoresc competenţa de a decide cu privire la legalitatea şi
temeinicia cererii de executare silită, activitate ce constituia atributul instanţei de
judecată. Altfel spus, verificările efectuate anterior modificării art. 3731 din Codul de
procedură civilă de către instanţa de executare, în vederea încuviinţării executării silite
(existenţa şi legalitatea titlului executoriu, caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei,
calitatea părţilor din procedura de executare silită etc.), trebuie să fie realizate, faţă de
noua reglementare a acestui text de lege, de către executorul judecătoresc, care, potrivit
art. 3731 alin. (2) din Codul de procedură civilă, „este dator să stăruie, prin toate mijloa-
cele admise de lege, pentru realizarea integrală şi cu celeritate a obligaţiei prevăzute în
titlul executoriu şi pentru respectarea dispoziţiilor legii, a drepturilor părţilor şi ale altor
persoane interesate”.
Conferirea unei asemenea competenţe executorilor judecătoreşti, care nu fac parte din
autoritatea judecătorească şi a căror activitate, potrivit art. 4 din Legea nr. 188/2000
privind executorii judecătoreşti, se află sub coordonarea şi controlul Ministerului Justiţiei,
încalcă atât dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (4), potrivit cărora „Statul se
organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă
şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”, cât şi pe cele ale art. 126
alin. (1), potrivit cărora „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi
prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”.
De asemenea, lăsarea unei faze a procesului civil la aprecierea reprezentanţilor unui
serviciu administrativ, care nu se bucură de garanţiile de independenţă şi imparţialitate
ale instanţei de judecată, încalcă dreptul părţilor la un proces echitabil consfinţit de art. 21
alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale. Aceasta cu atât mai mult cu cât legalitatea începerii procedurii
de executare produce efecte asupra tuturor actelor de executare ulterioare şi, prin urmare,
asupra tuturor părţilor implicate în această procedură. Curtea reţine, în acest sens, că
executarea silită nu trebuie privită unilateral, numai din perspectiva creditorului şi a
drepturilor acestuia, ci şi din perspectiva debitorului, căruia deopotrivă trebuie să-i fie
asigurate garanţiile ce caracterizează dreptul la un proces echitabil, prin înlăturarea
oricăror posibilităţi de abuz şi a eventualelor demersuri şicanatorii. Accesul la o instanţă

de judecată, prin posibilitatea contestării actelor de executare făcute cu încălcarea legii,
nu constituie întotdeauna un remediu suficient oferit persoanei împotriva căreia s-a
procedat în mod nelegal la începerea executării silite. Este necesară o garanţie procesuală
a debitorului pentru prevenirea oricărui abuz în exercitarea dreptului de către creditorul
urmăritor, iar controlul judecătoresc al începerii executării silite constituia o asemenea
garanţie, adecvată şi eficientă, a dreptului la un proces echitabil al tuturor părţilor
implicate în această procedură.
Curtea mai constată că argumentele prezentate în expunerea de motive a Legii
nr. 459/2006 nu sunt de natură să demonstreze necesitatea modificării art. 3731 din Codul
de procedură civilă, în sensul eliminării încuviinţării executării silite de către instanţa de
judecată. Astfel, potrivit expunerii de motive, înlăturarea controlului judecătoresc în
această etapă procesuală a fost apreciată ca fiind necesară pentru asigurarea celerităţii
acestei proceduri, arătându-se că încuviinţarea executării silite este „considerată, în prac-
tică, ca fiind una dintre procedurile care întârzie derularea executării”. Se menţionează în
acest context că „statul român a suferit mai multe condamnări la Curtea Europeană a
Drepturilor Omului din cauza întârzierilor în executarea hotărârilor judecătoreşti”. Or,
nici analiza reglementării procedurii încuviinţării executării silite, nici a hotărârilor de
condamnare a statului român pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu
sunt de natură să demonstreze faptul că aceasta ar fi constituit una dintre cauzele
întârzierii excesive a executării hotărârilor judecătoreşti.
Astfel, art. 3731 din Codul de procedură civilă, în vechea redactare, asigura o maximă
celeritate a acestei proceduri, instanţa soluţionând cererea de încuviinţare a executării
silite prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor.
În ceea ce priveşte hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în
această materie, se observă că stabilesc obligaţii pozitive în sarcina statului, în sensul
găsirii celor mai adecvate mijloace pentru a se asigura executarea hotărârilor judecătoreşti
definitive şi obligatorii, care, într-un stat ce respectă preeminenţa dreptului, nu pot
rămâne fără efect. Astfel, reţinând că executarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi
împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp (cauzele Immobiliare Saffi
împotriva Italiei, 1999, Burdov împotriva Rusiei, 2002, Sabin Popescu împotriva Româ-
niei, 2004), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „este responsabilitatea
fiecărui stat contractant să creeze un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura
respectarea obligaţiilor pozitive care îi revin” (cauza Ruianu împotriva României, 2003).
Eliminarea controlului judecătoresc asupra începerii executării silite nu poate
constitui un răspuns la cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, adică o
componentă a „arsenalului juridic adecvat şi suficient” la care face referire aceasta. Prin
această modificare a legii se încalcă, aşa cum s-a arătat, separaţia puterilor în stat,
principiile înfăptuirii justiţiei şi, prin aceasta, normele constituţionale ale art. 1 alin. (3)
care consacră statul de drept şi, de asemenea, se încalcă însuşi spiritul jurisprudenţei
menţionate. Curtea observă, în acest sens, că art. 3731 din Codul de procedură civilă, în
noua redactare, determină lipsa unui control real şi eficient al instanţei asupra executării
silite, ceea ce are ca efect prelungirea duratei executării silite, prin litigii ulterioare
născute din contestarea actelor de executare. Pe de altă parte, se creează o reglementare
neunitară şi contradictorie a procedurii executării silite. Astfel, în condiţiile în care,
urmare modificării legislative în discuţie, la instanţa de executare nu se mai constituie un
dosar privind executarea, Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti prevede în
continuare obligaţia executorului judecătoresc de a comunica instanţei copii de pe actele
de executare silită, art. 50 alin. (1) şi (2) din actul normativ menţionat stabilind că:
„Art. 50
(1) În îndeplinirea atribuţiilor lor executorii judecătoreşti întocmesc procese-verbale,
dacă prin lege nu se dispune altfel.
(2) Un exemplar al proceselor-verbale întocmite rămâne la executor, iar celelalte
exemplare se comunică instanţei de executare şi celor interesaţi, după caz”. O asemenea
lipsă de corelare legislativă este de natură să tulbure bunul mers al executării silite,
creând disfuncţionalităţi în derularea acesteia, aşadar având efecte contrare celor statuate
de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
În concluzie, Curtea constată că modificarea art. 3731 din Codul de procedură civilă,
prin dispoziţiile art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006, a determinat desfiinţarea unei
importante garanţii a dreptului la un proces echitabil al tuturor părţilor implicate în
procedura executării silite, prin înlăturarea controlului instanţelor judecătoreşti asupra
începerii acestei proceduri, fiind încălcate astfel dispoziţiile constituţionale ale art. 1
alin. (3) şi (4), art. 21 alin. (3) şi ale art. 126 alin. (1), cu raportare la art. 6 parag. 1 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În ceea ce
priveşte dispoziţiile art. 44 din Constituţie şi cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate, de asemenea, de
autorii excepţiei în motivarea acesteia, se constată că nu au incidenţă în cauză.
Prezenta decizie nu constituie o reconsiderare a practicii Curţii Constituţionale.
Aceasta, întrucât în jurisprudenţa sa anterioară privind art. 3731 din Codul de procedură
civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006, Curtea,
pronunţându-se în limitele sesizării, a statuat asupra altor critici de neconstituţionalitate
decât cele formulate în prezenta cauză, critici care vizau, în esenţă, fie posibilitatea
executorului judecătoresc de a actualiza sumele de bani stabilite prin titlurile executorii
(Decizia nr. 1.339 din 9 decembrie 2008, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 80
din 11 februarie 2009), fie aspecte referitoare la interpretarea şi aplicarea legii (Decizia
nr. 95 din 20 ianuarie 2009, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 74 din 9
februarie 2009). În acord cu această jurisprudenţa, precum şi cu cea privind constitu-
ţionalitatea dispoziţiilor Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti (de exemplu
Decizia nr. 631 din 26 iunie 2007, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 518 din
1 august 2007), Curtea constată că activitatea executorilor judecătoreşti reprezintă un
element al statului de drept, în măsura în care prin modul de reglementare a competenţei
şi atribuţiilor acestora nu se încalcă Legea fundamentală.
În conformitate cu cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea
reţine că este sarcina legiuitorului să găsească mijloace adecvate pentru a asigura eficien-
ţa hotărârilor judecătoreşti, prin adoptarea unor măsuri legislative în sensul reducerii
duratei şi a simplificării procedurii executării silite a acestora, cu respectarea exigenţelor
constituţionale ale statului de drept.
Pentru motivele mai sus arătate, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din
nr. 47/1992,
În numele legii
DECIDE:
Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Comercială

Thyssenkrupp Bilstein Compa – SA Sibiu, Thyssenkrupp Bilstein Suspension Gmbh şi
Thyssenkrupp AG în Dosarul nr. 4.858/306/2007 al Tribunalului Sibiu – Secţia civilă şi
constată că dispoziţiile art. 3731 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost
modificate prin art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006, sunt neconstituţionale.
11. Executarea silită. Învestirea cu formulă executorie a unei hotărâri

judecătoreşti care nu este definitivă. Atribuţiile executorului judecătoresc
căruia i-a fost încredinţată executarea silită. [Decizia nr. 539 din 9 aprilie
2009, M. Of. nr. 499 din 20 iulie 2009]
C. proc. civ., art. 376, art. 399 alin. (3) şi art. 578
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 376,

art. 399 alin. (3) şi art. 578 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Alexandra
Ene în Dosarul nr. 4.726/281/2008 al Judecătoriei Ploieşti.
îndeplinită.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a
excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,

Prin Încheierea din 19 decembrie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 4.726/281/2008,
Judecătoria Ploieşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a
prevederilor art. 376, art. 399 alin. (3) şi art. 578 din Codul de procedură civilă, excepţie
ridicată de Alexandra Ene.
prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor art. 16, 21 şi 24 din Constituţie,
deoarece art. 578 din Codul de procedură civilă nu prevede cine şi în ce condiţii are
obligaţia de a preda imobilul în litigiu. Se mai susţine că, în aplicarea art. 376 din acelaşi
cod, s-a procedat la învestirea cu formulă executorie a unei hotărâri judecătoreşti care nu
era definitivă, în condiţiile în care contestatoarea neavând studii juridice nu a avut posibi-
litatea să se apere eficient în cursul procesului, iar diferenţierea – prin art. 399 alin. (3) –
a titlurilor executorii în hotărâri judecătoreşti şi titluri care nu sunt emise de instanţele
judecătoreşti constituie o discriminare de natură să genereze inegalitate în faţa legii.
Judecătoria Ploieşti consideră excepţia neîntemeiată.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comuni-
cată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Po-
porului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului consideră că prevederile de lege criticate nu contravin Constituţiei.
CURTEA,
întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile de lege criticate

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă art. 376, art. 399 alin. (3) şi
art. 578 din Codul de procedură civilă.
Aceste prevederi de lege au următoarea redactare:
- Art. 376: „Se investesc cu formula executorie prevăzută de art. 269 alin. (1)
hotărârile care au rămas definitive ori au devenit irevocabile, precum şi orice alte hotărâri
sau înscrisuri, pentru ca acestea să devină executorii, în cazurile anume prevăzute de lege.
Actele autentificate de o reprezentanţă diplomatică sau consulară a României se vor
putea învesti cu formula executorie de judecătoria domiciliului uneia din părţile părtaşe la
actul autentic.
Dacă niciuna din părţi nu are domiciliul cunoscut în ţară, învestirea cu formula
executorie se face la judecătoria sectorului III din Capitala României”;
- Art. 399 alin. (3): „În cazul în care executarea silită se face în temeiul unui titlu
executoriu care nu este emis de o instanţă judecătorească, se pot invoca în contestaţia la
executare apărări de fond împotriva titlului executoriu, dacă legea nu prevede în acest
scop o altă cale de atac”;
- Art. 578: „Dacă partea obligată să părăsească ori să predea un imobil nu-şi
îndeplineşte această obligaţie în termen de 5 zile de la primirea somaţiei, ea va fi înde-
părtată prin executare silită, iar imobilul va fi predat celui îndreptăţit”.
contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) referitor la principiul
egalităţii, art. 21 privind liberul acces la justiţie şi art. 24 privind dreptul la apărare.
I. Prevederile art. 376 din Codul de procedură civilă au mai făcut obiectul controlului
de constituţionalitate în raport de dispoziţiile constituţionale invocate în prezenta cauză.
Astfel, prin Decizia nr. 134 din 23 aprilie 2002, publicată în M. Of. al României, Partea I,
nr. 469 din 1 iulie 2002, Curtea a statuat în esenţă că, potrivit prevederilor art. 126
alin. (2) din Constituţie, stabilirea procedurii de judecată, în care este inclusă şi procedura
executării silite, se face prin lege. Prin urmare, reglementarea condiţiilor în care hotărâ-
rile definitive sunt executorii este o problemă care ţine de opţiunea legiuitorului.
II. Asupra criticii având ca obiect prevederile art. 399 alin. (3) din Codul de procedură
civilă, Curtea s-a pronunţat în mai multe rânduri, ca, de exemplu, prin Decizia nr. 454 din
2 decembrie 2003, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 926 din 23 decembrie
2003, sau Decizia nr. 935 din 19 decembrie 2006, publicată în M. Of. al României,
Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2007.
În deciziile amintite, Curtea a reţinut că, „în esenţă, contestaţia la executare este
destinată să înlăture neregularităţile comise cu prilejul urmăririi silite sau să ofere
lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu ce urmează să
fie valorificat. În cadrul soluţionării contestaţiei, instanţa nu poate examina împrejurări ce
vizează fondul cauzei şi care sunt de natură să repună în discuţie hotărâri ce emană de la
organe cu activitate jurisdicţională, în faţa cărora au avut loc dezbateri contradictorii,
părţile având posibilitatea, cu acel prilej, de a invoca apărările de fond necesare. O soluţie
contrară, sub acest aspect, ar nesocoti principiul autorităţii de lucru judecat”.
III. Referitor la neconstituţionalitatea art. 578 din Codul de procedură civilă, Curtea,
prin Decizia nr. 288 din 1 iulie 2004, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 724
din 11 august 2004, a reţinut că dispoziţiile art. 578-5801, cuprinse în secţiunea Codului
de procedură civilă referitoare la predarea silită a bunurilor imobile, instituie norme de
procedură ce trebuie respectate de către debitorul obligaţiei de predare a imobilului,

respectiv atribuţiile executorului judecătoresc căruia i-a fost încredinţată executarea silită,
precum şi că prin determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor reprezintă
exclusiv o garanţie a asigurării echilibrului între persoane cu interese contrare. De
asemenea, a reţinut că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, stabilirea competenţei
instanţelor şi a procedurii de judecată constituie atributul exclusiv al legiuitorului, acesta
fiind ţinut, desigur, ca în procesul de legiferare să se circumscrie cadrului constituţional.
Or, sub acest aspect, textele de lege criticate satisfac exigenţa impusă de norma constitu-
ţională, fiind în deplină concordanţă cu prevederile Legii fundamentale.
Considerentele reţinute în deciziile menţionate sunt valabile şi în cauza de faţă,
întrucât nu au intervenit elemente noi de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei
Curţii.
nr. 47/1992,
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 376, art. 399 alin. (3) şi
art. 578 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Alexandra Ene în Dosarul
nr. 4.726/281/2008 al Judecătoriei Ploieşti.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 9 aprilie 2009.
12. Întoarcerea executării silite în toate cazurile în care se desfiinţează

titlul executoriu sau însăşi executarea silită. Principiile accesului liber la
justiţie şi al garantării proprietăţii private. Cumpărători de bună-credinţă
[Decizia nr. 627 din 28 aprilie 2009, M. Of. nr. 447 din 30 iunie 2009]
C. proc. civ., art. 4041 şi 4042

4042 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Viorica Burlacu şi Ştefan
Burlacu în Dosarul nr. 3.938/2/2008 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi
pentru cauze cu minori şi familie.
îndeplinită.
Magistratul-asistent referă asupra faptului că în Dosarul nr. 96D/2009 a fost depusă o
cerere din partea autorilor excepţiei prin care solicită Curţii Constituţionale acordarea
unui nou termen de judecată, în vederea angajării unui apărător.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea cererii formulate.
Deliberând, Curtea Constituţională respinge cererea de amânare, deoarece autorul
cererii nu a învederat motive temeinice care să justifice acordarea unui nou termen pentru
angajarea unui apărător având suficient timp de la data invocării excepţiei, 15 octombrie
2008, până în prezent.
neconstituţionalitate ca neîntemeiată.
CURTEA,

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a
sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4041
şi 4042 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Viorica Burlacu şi Ştefan
Burlacu.
criticate încalcă principiile accesului liber la justiţie şi al garantării proprietăţii private în
măsura în care permit întoarcerea executării silite, în toate cazurile în care se desfiinţează
titlul executoriu sau însăşi executarea silită, nefăcând nicio distincţie în ceea ce îi priveşte
pe cumpărătorii de bună-credinţă. Mai mult, întrucât aceştia nu au fost părţi în procesul în
care urmăritorul a obţinut constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut cu
garanţie imobiliară, se află în imposibilitate de a se apăra în acţiunea de întoarcere a
executării, împrejurare ce este de natură a aduce atingere dreptului la apărare prevăzut de
Constituţie.
Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie
apreciază excepţia ca fiind neîntemeiată.
Avocatul Poporului face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi apreciază
că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, textele de lege criticate fiind în
deplină concordanţă cu dispoziţiile constituţionale invocate.
vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
CURTEA,

întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate,
raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 4041 şi 4042
din Codul de procedură civilă, dispoziţii referitoare la întoarcerea executării silite:
- Art. 4041:
„În toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită,
cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare
acesteia.
Bunurile asupra cărora s-a făcut executarea se vor restitui celui îndreptăţit.
În cazul în care executarea silită s-a făcut prin vânzarea unor bunuri mobile,
întoarcerea executării se va face prin restituirea de către creditor a sumei rezultate din
vânzare, actualizată în funcţie de rata inflaţiei, cu excepţia situaţiei când îşi găseşte
aplicare art. 449”;
- Art. 4042:
„În cazul în care instanţa judecătorească a desfiinţat titlul executoriu sau actele de
executare, la cererea celui interesat, va dispune, prin aceeaşi hotărâre, şi asupra restabilirii
situaţiei anterioare executării.
Dacă instanţa care a desfiinţat hotărârea executată a dispus rejudecarea în fond a
procesului şi nu a luat măsura restabilirii situaţiei anterioare executării, această măsură se
va putea dispune de instanţa care rejudecă fondul.
Dacă nu s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare executării în condiţiile alin. (1) şi
(2), cel îndreptăţit o va putea cere instanţei judecătoreşti competente potrivit legii”.
Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile de lege criticate încalcă prevederile constitu-
ţionale cuprinse în art. 16, art. 21 şi art. 44.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, prin Decizia nr. 467
din 28 octombrie 2004, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 1.084 din 22
noiembrie 2004, a reţinut că „dispoziţiile art. 4041 din Codul de procedură civilă se referă
exclusiv la cazurile în care a fost desfiinţat titlul executoriu sau însăşi executarea silită.
Desfiinţarea acestor acte putea fi dispusă numai de instanţa judecătorească, în urma
examinării temeiniciei şi legalităţii lor. La soluţionarea cererii de întoarcere a executării,
de asemenea, numai instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească dacă cel care
o solicită este sau nu îndreptăţit să obţină restituirea bunului ori a valorii luate prin
executarea silită. În această privinţă, art. 4041 alin. (2) din Codul de procedură civilă
prevede că «Bunurile asupra cărora s-a făcui executarea se vor restitui celui îndreptăţit».
Creditorul are dreptul neîngrădit de a cere în justiţie valorificarea creanţelor sale şi, la
nevoie, executarea silită a acestora, iar debitorul şi orice altă persoană interesată au
dreptul să conteste, tot în justiţie, titlul executoriu şi executarea silită însăşi”.
Pe de altă parte, în jurisprudenţa sa, prin Decizia nr. 227 din 18 mai 2004, publicată în
M. Of. al României, Partea I, nr. 482 din 28 mai 2004, Curtea a reţinut că „procedura
contestaţiei la executare asigură garanţii suficiente pentru protecţia dreptului de proprie-
tate al tuturor părţilor implicate în proces, prin însuşi faptul că le oferă posibilitatea de a
contesta executarea, de a solicita suspendarea acesteia, iar, în cazul admiterii contestaţiei
şi desfiinţării titlului executoriu sau a însăşi executării silite, persoanele interesate au
dreptul la întoarcerea executării prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia”.
Întrucât nu au apărut împrejurări noi, care să determine schimbarea jurisprudenţei
Curţii Constituţionale în această materie, soluţia adoptată în precedent, precum şi
considerentele pe care aceasta se întemeiază îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă.
nr. 47/1992,
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4041 şi 4042 din Codul

de procedură civilă, excepţie ridicată de Viorica Burlacu şi Ştefan Burlacu în Dosarul
nr. 3.938/2/2008 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu
minori şi familie.
13. Cheltuieli ocazionate de executarea silită. Noţiune. Cerere de înfiin-

ţare a popririi. Competenţă. [Decizia nr. 835 din 26 mai 2009, M. Of. nr. 419 din
18 iunie 2009]
Codul de procedură civilă, art. 3717 alin. (2), (3) şi (4), art. 453 alin. (1)

alin. (2), (3) şi (4), precum şi a celor ale art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă,
excepţie ridicată de Societatea Comercială „Avicola Găeşti” – S.A. din Buftea în Dosarul
nr. 1.813/9/2007 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă.
La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost
legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului
Ministerului Public, care apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 3717 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură civilă este inadmisibilă, iar cea care
priveşte textul art. 453 alin. (1) din acelaşi cod este neîntemeiată.
CURTEA
Prin Decizia civilă nr. 2.184 din 11 decembrie 2008, pronunţată în Dosarul
nr. 1.813/9/2007, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a sesizat Curtea Consti-
tuţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3717 alin. (2), (3) şi (4),
precum şi a celor ale art. 453 alin. 1 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de
Societatea Comercială „Avicola Găeşti” – S.A. din Buftea într-o cauză având ca obiect
soluţionarea unei contestaţii la executare.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se apreciază că legiuitorul nu poate
stabili excepţii de la regula executării titlurilor executorii de către executorii judecătoreşti
din circumscripţia judecătoriei în care urmează a se efectua executarea. Asemenea
excepţii pun debitorul într-o situaţie vădit dezavantajoasă faţă de creditor, în condiţiile în
care împotriva sa au loc acte de executare fără niciun avertisment prealabil şi fără nicio
posibilitate de a afla în prealabil de existenţa acestora şi de a verifica legalitatea lor.
Totodată, se apreciază că dispoziţiile art. 3717 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de pro-
cedură civilă sunt neconstituţionale, întrucât nu definesc noţiunea de cheltuieli ocazionate
cu efectuarea executării silite, dând astfel executorului judecătoresc posibilitatea discre-
ţionară să le stabilească după bunul său plac.
Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă apreciază excepţia de neconstituţionalitate
ca fiind neîntemeiată.
Avocatul Poporului consideră că textele legale criticate sunt constituţionale.
CURTEA

art. 146 lit. d) din Constituţie, art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992,
să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 3717 alin. 2, 3
şi 4, precum şi cele ale art. 453 alin. 1 din Codul de procedură civilă, care au următorul
cuprins:
- Art. 3717 alin. (2), (3) şi (4):
„Cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului
urmărit, afară de cazul când creditorul a renunţat la executare sau dacă prin lege se
prevede altfel. De asemenea, debitorul va fi ţinut să suporte cheltuielile de executare
făcute după înregistrarea cererii de executare şi până la data realizării obligaţiei stabilite
în titlul executoriu prin executare voluntară.
Sumele ce urmează să fie plătite se stabilesc de către executorul judecătoresc, prin
proces-verbal, pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, în condiţiile legii.
Pentru sumele stabilite potrivit prezentului articol procesul-verbal constituie titlu
executoriu.”;
- Art. 453 alin. (1):
„Poprirea se înfiinţează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la
domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terţului poprit.”
Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile consti-
tuţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) privind statul de drept şi respectarea Constituţiei şi a
supremaţiei sale, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 24 privind dreptul la
apărare şi ale art. 135 privind economia.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate şi dispoziţiile legale criticate, prin
raportare la prevederile constituţionale invocate, se constată următoarele:
I. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3717 alin. (2),
(3) şi (4) din Codul de procedură civilă, se constată că autorul excepţiei este nemulţumit
de faptul că aceste texte nu definesc noţiunea de cheltuieli ocazionate de efectuarea
executării silite. Or, Curtea Constituţională, ţinând cont de dispoziţiile art. 2 alin. (3) din
Legea nr. 47/1992, nu este competentă să modifice sau să completeze un text legal, astfel
încât excepţia de neconstituţionalitate ce priveşte art. 3717 alin. (2), (3) şi (4) din Codul
de procedură civilă este inadmisibilă.
II. Referitor la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din Codul de proce-
dură civilă, Curtea, prin Decizia nr. 273 din 21 martie 2006, publicată în Monitorul Ofi-
cial al României, Partea I, nr. 345 din 17 aprilie 2006, a statuat că textul de lege criticat
stabileşte competenţa materială şi teritorială pentru soluţionarea cererii creditorului de
înfiinţare a popririi. Astfel, legea atribuie competenţa materială de a dispune înfiinţarea
popririi executorului judecătoresc, creditorul având a alege între două birouri execuţio-
nale deopotrivă competente, cel de la domiciliul sau sediul debitorului, respectiv cel de la
domiciliul sau sediul terţului poprit.
De asemenea, textul de lege criticat nu încalcă prevederile art. 16 din Constituţie,
privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, întrucât reglementarea este aplicabilă tuturor
persoanelor aflate în situaţia prevăzută de ipoteza normei, fără nicio distincţie sau în
considerarea altor criterii, precum celeritatea desfăşurării procedurii de executare silită.
Este nefondată şi critica autorului excepţiei potrivit căreia reglementarea dedusă contro-
lului îngrădeşte accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, în condiţiile în

care art. 399 din Codul de procedură civilă prevede că împotriva oricărui act de executare
se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare, oferind toate
garanţiile procesuale pentru realizarea deplină a acestor drepturi.
Raţiunile care au stat la baza adoptării deciziei menţionate îşi păstrează valabilitatea şi
în prezent, astfel încât această jurisprudenţă se impune a fi menţinută.
Distinct de cele de mai sus, se reţine faptul că este de competenţa legiuitorului de a
stabili procedura de executare silită, astfel încât acesta poate reglementa atât reguli
generale, cât şi excepţii de la acestea în funcţie de specificul fiecărui caz în parte. în cazul
de faţă, legiuitorul are deplină legitimitate constituţională în a reglementa competenţa
executorului judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau
sediul terţului poprit de a înfiinţa poprirea la cererea creditorului.
În aceste condiţii, nu se poate reţine încălcarea art. 16, 24 şi 135 din Constituţie.
Totodată, neexistând nicio încălcare a unui text constituţional specific, dispoziţiile
generale ale art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie nu au incidenţă în cauză.
În consecinţă, Curtea urmează să respingă excepţia de neconstituţionalitate a
prevederilor art. 3717 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură civilă ca inadmisibilă, iar
a celor ale art. 453 alin. 1 din acelaşi cod ca neîntemeiată.
În numele legii
DECIDE:
I. Respinge ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3717

alin. 2, 3 şi 4 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială
„Avicola Găeşti” – S.A. din Buftea în Dosarul nr. 1.813/9/2007 al Tribunalului Bucureşti –
Secţia a V-a civilă.
II. Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453
alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar
al aceleiaşi instanţe.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 26 mai 2009.
14. Contestaţie la procesul-verbal de distribuire a sumei rezultate din

executarea silită. [Decizia nr. 1293 din 8 octombrie 2009, M. Of. nr. 737 din 29
octombrie 2009]

alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială
Petrom – SA în Dosarul nr. 924/281/2009 al Judecătoriei Ploieşti – Secţia civilă.
La apelul nominal se constată lipsa autorului excepţiei, faţă de care procedura de
citare a fost legal îndeplinită, fiind prezentă partea Radu Ştefan.
Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii Constituţionale acordă cuvântul
părţii prezente, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, invocând în
acest sens şi jurisprudenţa în materie a instanţei de contencios constituţional.

neconstituţionalitate. Astfel, apreciază că specificul susţinerilor autorului conferă acesteia
caracter inadmisibil, deoarece vizează aspecte legate de interpretarea sau chiar comple-
tarea textului legal criticat.
CURTEA,

Prin Încheierea din 13 martie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 924/281/2009,
Judecătoria Ploieşti – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 570 alin. (2) din Codul de procedură civilă,
excepţie ridicată de Societatea Comercială Petrom – SA într-o cauză având ca obiect
contestaţia la procesul-verbal de distribuire a sumei rezultate din executarea silită.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia consideră că textul de
lege criticat încalcă prevederile art. 21 alin. (1)-(3) din Constituţie, prin instituirea
termenului de 3 zile pentru contestarea procesului-verbal întocmit de executorul judecă-
toresc cu ocazia distribuirii sumelor rezultate din executare. În principal, este criticat
modul defectuos în care este redactat textul de lege care reglementează termenul de
contestare a procesului-verbal întocmit de executorul judecătoresc, invocând omisiunea
legiuitorului în ceea ce priveşte precizarea momentului de la care începe să curgă
termenul de 3 zile: de la data întocmirii procesului-verbal sau de la data la care partea
nemulţumită a luat cunoştinţă de procesul-verbal. Astfel, în opinia autorului excepţiei,
„acest mod ambiguu de rezolvare a problemei momentului de la care curge termenul de 3
zile conduce la încălcarea normei constituţionale care garantează liberul acces la justiţie
şi dreptul la un proces echitabil”.
Judecătoria Ploieşti – Secţia civilă şi-a exprimat opinia în sensul că excepţia de
neconstituţionalitate este neîntemeiată, invocând, în acest sens, jurisprudenţa Curţii
Constituţionale şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
catului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de
Avocatul Poporului apreciază că textul de lege criticat este constituţional, invocând în
acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
CURTEA,

dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea
art. 146 lit. d) din Constituţie, art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992,
să soluţioneze prezenta excepţie de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei îl reprezintă dispoziţiile art. 570 alin. (2) din Codul de procedură
civilă, potrivit cărora: „Cel nemulţumit de modul stabilit pentru eliberarea sau distribuirea
sumei rezultate din executare poate cere executorului să consemneze obiecţiile sale în
procesul-verbal, care poate fi contestat în termen de 3 zile. Contestaţia suspendă de drept

eliberarea sau, după caz, distribuirea. Judecata ei se face de urgenţă şi cu precădere, cu
citarea în termen scurt a părţilor”.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în concret, în opinia
autorului excepţiei, textul de lege criticat contravine prevederilor art. 21 alin. (1)-(3) din
Constituţie, prin instituirea termenului de 3 zile pentru contestarea procesului-verbal
întocmit de executorul judecătoresc cu ocazia distribuirii sumelor rezultate din executare.
În principal, este invocată omisiunea legiuitorului de a nu fi precizat momentul de la care
începe să curgă termenul de 3 zile, critică ce nu poate fi însă suplinită prin decizia Curţii
Constituţionale.
Complinirea lacunelor textelor de lege prin efectuarea controlului de constitu-
ţionalitate excedează competenţei Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din
Legea nr. 47/1992, se pronunţă numai asupra problemelor de drept, fără a putea modifica
sau completa prevederea legală supusă controlului.
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca fiind inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor

art. 570 alin. (2) din Codul de procedură civilă, ridicată de Societatea Comercială
Petrom – SA în Dosarul nr. 924/281/2009 al Judecătoriei Ploieşti – Secţia civilă.
15. Soluţionarea unei contestaţii la executare. Litispendenţă şi

autoritatea de lucru judecat. [Decizia nr. 1351 din 22 octombrie 2009, M. Of.
nr. 852 din 9 decembrie 2009]
C. proc. civ., art. 163, art. 399 alin. (2) şi alin. (21) şi art. 578 – 5801
C. civ., art. 1201
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 163,

art. 399 alin. (2) şi alin.( 21) şi art. 578-5801 din Codul de procedură civilă şi ale art. 1201
din Codul civil, excepţie ridicată de Vasile Dan şi Maria Dan în Dosarul
nr. 8.716/296/2008 al Judecătoriei Satu Mare.
îndeplinită.
CURTEA,

Prin Încheierea din 23 aprilie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 8.716/296/2008, Jude-
cătoria Satu Mare a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 163, art. 399 alin. (2) şi alin. (21) şi art. 578-5801 din Codul de procedură
civilă şi ale art. 1201 din Codul civil, excepţie ridicată de Vasile Dan şi Maria Dan într-o
cauză civilă având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executare.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că
prevederile art. 163 din Codul de procedură civilă şi ale art. 1201 din Codul civil permit
„conexarea” unor dosare aflate la instanţe de grade diferite, iar prevederile art. 399 pct. 2
din Codul de procedură civilă au un caracter discriminatoriu, favorizând partea care
solicită executarea civilă. De asemenea, arată că prevederile art. 578-5801 din Codul de
procedură civilă încalcă principiul constituţional al garantării dreptului de proprietate,
prin procedura extrem de energică pe care o instituie în cazul predării unui imobil.
Judecătoria Satu Mare şi-a exprimat opinia în sensul că excepţia de neconstitu-
ţionalitate este vădit nefondată.
tuţionalitate.
Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat Curţii
Constituţionale punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate,
raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine
următoarele:
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 163, art. 399
alin. (2) şi alin. (21) şi art. 578-5801 din Codul de procedură civilă şi ale art. 1201 din
Codul civil.
Dispoziţiile criticate din Codul de procedură civilă au următorul cuprins:
- Art. 163:
„Nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de
aceeaşi parte înaintea mai multor instanţe.
Această excepţie se va putea ridica de părţi sau de judecător în orice stare a pricinii în
faţa instanţelor de fond.
Dacă excepţia este primită, dosarul se va trimite instanţei care a fost mai întâi
învestită, iar în cazul când pricinile se află în judecata unor instanţe de grade deosebite, la
instanţa cu grad mai înalt”;
- Art. 399 alin. (2) şi alin. (21):
„Nerespectarea dispoziţiilor privitoare la executarea silită însăşi sau la efectuarea
oricărui act de executare atrage sancţiunea anulării actului nelegal.
De asemenea, după ce a început executarea silită, cei interesaţi sau vătămaţi pot cere,
pe calea contestaţiei la executare, şi anularea încheierii prin care s-a dispus învestirea cu
formula executorie, dată fără îndeplinirea condiţiilor legale”;
- Art. 578:
„Dacă partea obligată să părăsească ori să predea un imobil nu-şi îndeplineşte această
obligaţie în termen de 5 zile de la primirea somaţiei, ea va fi îndepărtată prin executare
silită, iar imobilul va fi predat celui îndreptăţit”;
- Art. 579:
„În vederea executării silite a obligaţiei prevăzute la art. 578, executorul judecătoresc
va soma pe debitor să părăsească de îndată imobilul, iar în caz de împotrivire, va elibera
imobilul cu ajutorul forţei publice, punând pe creditor în drepturile sale”;
- Art. 580:
„Dacă executarea priveşte un imobil în care se găsesc bunuri mobile ce nu formează
obiectul executării şi pe care debitorul nu le ridică singur, executorul va încredinţa aceste
bunuri în păstrarea unui custode, pe cheltuiala debitorului”;
- Art. 5801:
„Despre îndeplinirea executării potrivit prevederilor prezentei secţiuni executorul
judecătoresc va întocmi un proces-verbal, dispoziţiile art. 577 fiind aplicabile”.
Dispoziţiile art. 1201 din Codul civil au următorul cuprins: „Este lucru judecat atunci
când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este
între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate”.
încalcă dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 16 privind egalitatea în faţa legii şi în
art. 21 privind accesul liber la justiţie.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, referitor la dispo-
ziţiile art. 399 din Codul de procedură civilă, s-a pronunţat prin Decizia nr. 646/2009,
publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 520 din 29 iulie 2009, reţinând că procedura
contestaţiei la executare este destinată să înlăture neregularităţile comise cu prilejul
urmăririi silite sau să expliciteze titlul executoriu ce urmează a fi valorificat. În cadrul
soluţionării contestaţiei, instanţa nu poate examina împrejurări care vizează fondul cauzei
şi care sunt de natură să repună în discuţie hotărâri care emană de la organe cu activitate
jurisdicţională în faţa cărora au avut loc dezbateri contradictorii, părţile având posi-
bilitatea, cu acel prilej, de a invoca apărările de fond necesare. O soluţie contrară sub
acest aspect ar nesocoti principiul autorităţii de lucru judecat, ceea ce este inadmisibil.
În ceea ce priveşte critica referitoare la prevederile art. 578-5801 din Codul de pro-
cedură civilă, Curtea, prin Decizia nr. 1.169 din 6 noiembrie 2008, publicată în M. Of. al
României, Partea I, nr. 836 din 11 decembrie 2008, a reţinut că dispoziţiile art. 578-5801,
cuprinse în secţiunea Codului de procedură civilă referitoare la predarea silită a bunurilor
imobile, instituie norme de procedură ce trebuie respectate de către debitorul obligaţiei de
predare a imobilului, respectiv atribuţiile executorului judecătoresc căruia i-a fost
încredinţată executarea silită, precum şi că determinarea cadrului legal de exercitare a
drepturilor reprezintă exclusiv o garanţie a asigurării echilibrului între persoane cu
interese contrare. De asemenea, a reţinut că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie,
stabilirea competenţei instanţelor şi a procedurii de judecată constituie atributul exclusiv
al legiuitorului, acesta fiind ţinut, desigur, ca în procesul de legiferare să se circumscrie
cadrului constituţional. Or, sub acest aspect, textele de lege criticate satisfac exigenţa
impusă de norma constituţională, fiind în deplină concordanţă cu prevederile Legii
fundamentale.
Cele statuate prin deciziile menţionate îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză,
întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei
jurisprudenţe.
Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 163 din Codul de
procedură civilă şi ale art. 1201 din Codul civil, raportate la prevederile art. 21 alin. (3)
din Constituţie, Curtea constată că aceste dispoziţii procedurale referitoare la litispen-
denţă şi la autoritatea de lucru judecat nu contravin dreptului la un proces echitabil, prin
privarea părţii de un grad de jurisdicţie, aşa cum în mod greşit susţin autorii excepţiei, ci,
dimpotrivă, constituie garanţii ale respectării acestui drept fundamental, şi anume

instituie o prezumţie legală absolută că, odată judecat un proces între aceleaşi părţi, având
aceeaşi cauză şi acelaşi obiect, acesta nu mai poate fi reluat.
Referitor la susţinerea autorilor excepţiei potrivit căreia în situaţiile în care cauzele se
află pe rolul unor instanţe de grad diferit „s-ar impune suspendarea cauzei şi nu
conexarea la instanţa superioară”, Curtea constată că această susţinere nu poate fi primită,
deoarece, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţiona-
rea Curţii Constituţionale, aceasta se pronunţă numai cu privire la constituţionalitatea
actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile
supuse controlului.
nr. 47/1992,
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 163, art. 399 alin. (2) şi
alin. (21) şi art. 578-5801 din Codul de procedură civilă şi ale art. 1201 din Codul civil,
excepţie ridicată de Vasile Dan şi Maria Dan în Dosarul nr. 8.716/296/2008 al Judecă-
toriei Satu Mare.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 22 octombrie 2009.
16. Accesul la justiţie şi dreptul la apărare al părţii supuse procedurii

executării. Înapoierea copilului în ţara reşedinţei sale obişnuite. [Decizia
nr. 1379 din 27 octombrie 2009, M. Of. nr. 83 din 8 februarie 2010]
C. proc. civ., art. 403 alin. (1) şi art. 575

alin. (1) şi art. 575 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Irina Mihaela
Pascu în Dosarul nr. 1.054/866/2009 al Judecătoriei Paşcani.
plinită.
Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate
ca neîntemeiată, sens în care invocă jurisprudenţa constantă a Curţii în această materie.
CURTEA,

Prin Încheierea din 7 mai 2009, pronunţată în Dosarul nr. 1.054/866/2009, Judecătoria
Paşcani a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor art. 403 alin. (1) şi ale art. 575 din Codul de procedură civilă, excepţie
ridicată de Irina Mihaela Pascu.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că, potrivit
teoriei şi practicii procesuale civile, procesul civil cunoaşte mai multe etape, faza exe-
cutării silite făcând parte integrantă a acestuia. În măsura în care principiile constitu-
ţionale ale liberului acces la justiţie şi dreptului la apărare sunt garantate, rezultă că aceste
principii trebuie să cârmuiască deopotrivă şi faza executării silite. Or, art. 403 alin. (1)
din Codul de procedură civilă, în redactarea sa actuală, lăsând la latitudinea instanţei de
judecată măsura procesuală a suspendării cauzei până la soluţionarea definitivă şi
irevocabilă a contestaţiei, nu asigură în mod efectiv accesul la justiţie şi dreptul la apărare
al părţii supuse procedurii executării. Nu se poate accepta ca în cadrul unei proceduri
execuţionale care are ca obiect o hotărâre judecătorească de înapoiere a copilului în ţara
reşedinţei sale obişnuite să devină aplicabile, prin analogie, prevederile art. 575 din
Codul de procedură civilă, fără ca prin aceasta să nu se aducă atingere gravă demnităţii
fiinţei umane, astfel cum aceasta este garantată de prevederile art. 22 alin. (2) din
Constituţie, şi interesului superior al copilului, consacrat de art. 49.
Judecătoria Paşcani apreciază excepţia ca fiind neîntemeiată. Art. 403 alin. (1) pct. c)
din Codul de procedură civilă acordă instanţei de judecată posibilitatea de a examina, de
la caz la caz, dacă se impune, suspendarea executării silite, în funcţie de împrejurările
cauzei şi consecinţele produse de executare. Referitor la critica prevederilor art. 575 din
Codul de procedură civilă, instanţa arată că, deşi legea procesuală română nu reglemen-
tează distinct executarea silită a obligaţiei civile de a preda un minor, posibilitatea ducerii
la îndeplinire a acestei obligaţii de a face, prin aplicarea unei amenzi civile debitorului,
corespunde exigenţelor constituţionale invocate de autorul excepţiei.
Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată,
textele de lege criticate fiind în deplină concordanţă cu dispoziţiile constituţionale
invocate.
CURTEA,

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 403 alin. (1) şi
ale art. 575 din Codul de procedură civilă, texte de lege care au următorul conţinut:
- Art. 403 alin. (1):
„Până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea
silită, instanţa competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauţiune în
cuantumul fixat de instanţă, în afară de cazul în care legea dispune altfel”;
- Art. 575:
„Dacă partea obligată să predea un bun mobil, determinat prin calitate şi cantitate, nu-
şi îndeplineşte obligaţia în termen de o zi de la primirea somaţiei, predarea lui se va face
prin executare silită”.

contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 21, art. 22 alin. (2), art. 24, 26 şi 49.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 403
alin. (1) din Codul de procedură civilă au mai făcut obiectul controlului de constituţio-
nalitate. Astfel, de exemplu, prin Decizia nr. 541 din 7 iunie 2007, publicată în M. Of. al
României, Partea I, nr. 558 din 15 august 2007, Curtea a reţinut că dispoziţiile de lege
criticate prevăd posibilitatea ca preşedintele instanţei să dispună, pe calea ordonanţei
preşedinţiale, suspendarea provizorie a executării până la soluţionarea cererii de suspen-
dare, care se judecă potrivit regulilor de procedură din dreptul comun. Aşadar, suspenda-
rea provizorie se dispune ca o măsură vremelnică, în scopul păstrării unui drept care s-ar
păgubi prin întârziere ori al prevenirii unei pagube iminente care nu s-ar putea repara.
Având posibilitatea de a aprecia oportunitatea suspendării cursului judecăţii, instanţa
este chemată să cenzureze toate acele cazuri care ar putea constitui pretext pentru tergi-
versarea judecăţii. Prin urmare, lăsarea măsurii suspendării la aprecierea judecătorului
este menită să îi permită acestuia să îşi exercite rolul activ, sancţionând eventualele
tentative de exercitare abuzivă a drepturilor procesuale, incontestabil mai eficient decât în
situaţia în care suspendarea ar avea caracter imperativ.
Pe de altă parte, încheierea prin care este soluţionată cererea de suspendare este
supusă căii de atac a recursului, prilej care permite părţii nemulţumite de soluţia adoptată
să obţină îndreptarea acesteia.
Soluţia adoptată în decizia anterioară, ca şi considerentele pe care aceasta se
întemeiază îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă, întrucât nu au apărut elemente noi
care să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în această materie.
În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la art. 575 din Codul de
procedură civilă, Curtea reţine că, în cazul în care obligaţia debitorului prevăzută în titlul
executoriu constă în predarea unui bun mobil, iar debitorul nu execută de bunăvoie
obligaţia sa în termenul prevăzut în somaţie, executorul va proceda la executarea silită.
Bunul mobil căruia îi este aplicată procedura de executare silită prevăzută de dispoziţiile
criticate este un bun determinat prin calitate şi cantitate, finalitatea acestei proceduri fiind
evidentă, şi anume determinarea debitorului de a executa obligaţia la care este ţinut în
temeiul unui titlu executoriu, pe care numai el o poate executa.
Aşa fiind, Curtea constată că sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 575 din Codul de
procedură civilă reprezintă un aspect de interpretare şi aplicare coroborată a legilor
incidente în cauza aflată pe rolul instanţei, aceasta din urmă fiind singura competentă a
decide cu privire la modalitatea în care va aplica norma procesuală civilă.
nr. 47/1992,
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 403 alin. (1) şi art. 575
din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Irina Mihaela Pascu în Dosarul
nr. 1.054/866/2009 al Judecătoriei Paşcani.

la justiţie, precum şi a dreptului la un proces echitabil [Decizia nr. 1402 din 3
noiembrie 2009, M. Of. nr. 855 din 9 decembrie 2009]

din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială ICMA – SA
Bucureşti în Dosarul nr. 1.560/301/2009 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti – Secţia
civilă.
plinită.
neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată.
CURTEA,

Prin Încheierea din 17 aprilie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 1.560/301/2009, Judecă-
toria Sectorului 3 Bucureşti – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5803 din Codul de procedură civilă.
Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială ICMA – SA din Bucureşti într-o
cauză având ca obiect aplicarea unei amenzi civile.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că textul de
lege criticat este contrar prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (1)-(3) şi art. 129,
deoarece prevede ca soluţionarea cauzei să fie făcută prin pronunţarea unei încheieri
irevocabile, ceea ce duce la „lipsirea părţilor de posibilitatea de a formula o cale de atac
efectivă împotriva unei hotărâri judecătoreşti”.
Instanţa de judecată apreciază că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale.
tuţionalitate.
Avocatul Poporului consideră că textul de lege criticat este constituţional.
CURTEA,

de procedură civilă, cu următorul conţinut: „Dacă obligaţia de a face nu poate fi
îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei,
prin aplicarea unei amenzi civile. Instanţa sesizată de creditor poate obliga pe debitor,
prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să plătească, în favoarea statului, o
amendă civilă de la 200.000 lei la 500.000 lei, stabilită pe zi de întârziere până la
executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu.
Dacă în termen de 6 luni debitorul nu va executa obligaţia prevăzută în titlul
executoriu, la cererea creditorului, instanţa care a dispus obligarea debitorului la plata
unei amenzi civile pe zi de întârziere în favoarea statului va fixa suma datorată statului cu
acest titlu, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, iar pentru acoperirea
prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligaţiei prevăzute de alin. (1), creditorul poate
cere obligarea debitorului la daune-interese; în acest din urmă caz, dispoziţiile art. 574
sunt aplicabile în mod corespunzător.
Amenda civilă va putea fi anulată, în tot sau în parte, ori redusă, dacă debitorul
execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu sau, după caz, pentru alte motive
temeinice, pe cale de contestaţie la executare.
Încheierile date în condiţiile prezentului articol sunt executorii şi se comunică din
oficiu, prin grija grefierului de şedinţă, organelor fiscale competente în vederea executării
silite, potrivit Codului de procedură fiscală.
Pentru neexecutarea obligaţiilor prevăzute în prezentul articol nu se pot acorda daune
cominatorii”.
Autorul excepţiei susţine că acest text de lege contravine prevederilor constituţionale
ale art. 21 alin. (1)-(3) referitoare la accesul liber la justiţie şi ale art. 129 referitoare la
folosirea căilor de atac, întrucât încheierea pronunţată de instanţa de judecată are caracter
irevocabil, părţile neavând la dispoziţie nicio cale de atac împotriva acesteia.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că autorul acesteia
critică, în esenţă, lipsa de reglementare a posibilităţii de exercitare a unei căi de atac
împotriva încheierilor prin care se dispune autorizarea creditorului de a îndeplini
obligaţia de a face, pe cheltuiala debitorului.
Sub acest aspect, dispoziţiile de lege criticate au mai fost supuse controlului de
constituţionalitate.
Astfel, spre exemplu, prin Decizia nr. 484 din 9 noiembrie 2004, publicată în M. Of.
al României, Partea I, nr. 50 din 14 ianuarie 2005, şi Decizia nr. 207 din 13 martie 2007,
publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 308 din 9 mai 2007, Curtea a statuat,
referitor la dispoziţiile art. 5803 din Codul de procedură civilă, că „reglementarea criticată
se subsumează Cărţii a V-a a Codului de procedură civilă, consacrată executării silite a
obligaţiilor stabilite printr-un titlu executoriu, constituind secţiunea a IV-a referitoare la
executarea silită a obligaţiilor de a face sau de a nu face. Finalitatea acesteia este evidentă
şi constă în determinarea debitorului rău-platnic de a executa obligaţia la care este ţinut în
temeiul unui titlu executoriu, pe care numai el o poate executa, prin aplicarea unei amenzi
civile stabilite pe zi de întârziere până la data executării. Prin exercitarea acestei
constrângeri cu caracter pecuniar se urmăreşte contracararea manoperelor abuzive,
tinzând la tergiversarea îndeplinirii obligaţiilor asumate de debitor, în vederea asigurării
celerităţii, ca exigenţă imperativă a executării silite.
Aşa fiind, ar fi ilogic şi contrar finalităţii urmărite ca încheierea de obligare a
debitorului la plata amenzii civile să fie supusă unor căi de atac. Consacrarea caracterului
irevocabil al acestei încheieri este deci în deplină concordanţă cu finalitatea regle-
mentării, fără ca prin aceasta să se încalce prevederile art. 21 alin. (1) şi (2) din
Constituţie, întrucât, aşa cum Curtea a statuat în mod constant, accesul liber la justiţie nu
înseamnă accesul la toate căile de atac şi, deci, la toate gradele de jurisdicţie, legiuitorul
fiind suveran în a limita, pentru raţiuni impuse de specificul domeniului supus

reglementării, un atare acces”.
nr. 47/1992,
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5803 din Codul de

procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială ICMA – SA Bucureşti în
Dosarul nr. 1.560/301/2009 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti – Secţia civilă.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2009.
18. Efectuarea executării silite pe baza unui act notarial [Decizia nr. 1529
din 17 noiembrie 2009 M. Of. nr. 85 din 9 februarie 2010]
Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, art. 66
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 373 şi

art. 3741 din Codul de procedură civilă şi ale art. 66 din Legea nr. 36/1995 a notarilor
publici şi a activităţii notariale, excepţie ridicată de Barna Szigeti şi Amalia Szigeti în
Dosarul nr. 5.400/111/2008 al Tribunalului Bihor – Secţia civilă.
plinită.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a
excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,

Prin Încheierea din 16 aprilie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 5.400/111/2008, Tribu-
nalul Bihor – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconsti-
tuţionalitate a prevederilor art. 373 şi art. 3741 din Codul de procedură civilă şi ale art. 66
din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, excepţie ridicată de
Barna Szigeti şi Amalia Szigeti.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că
prevederile de lege criticate contravin art. 16, art. 21, art. 44 şi art. 57 din Constituţie,
deoarece permit efectuarea executării silite exclusiv pe baza unui act notarial, fără
existenţa vreunui control judecătoresc asupra actului supus executării.
Tribunalul Bihor – Secţia civilă consideră că excepţia este neîntemeiată.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată
pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului consideră că prevederile de lege criticate sunt constituţionale.

CURTEA,
întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile de lege criticate,
Obiectul excepţiei îl reprezintă prevederile art. 373 şi art. 3741 din Codul de
procedură civilă şi ale art. 66 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii
notariale, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 92 din 16 mai 1995, texte care au
următoarea redactare:
- Art. 373 din Codul de procedură civilă:
„Hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de executorul
judecătoresc din circumscripţia judecătoriei în care urmează să se efectueze executarea
ori, în cazul urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripţia
judecătoriei în care se află acestea. Dacă bunurile urmăribile se află în circumscripţiile
mai multor judecătorii, este competent oricare dintre executorii judecătoreşti care
funcţionează pe lângă acestea.
Instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea, în
afara cazurilor în care legea dispune altfel”;
„Înscrisurile cărora legea le recunoaşte caracterul de titlu executoriu sunt puse în
executare fără învestirea cu formula executorie”;
- Art. 66 din Legea nr. 36/1995:
„Actul autentificat de notarul public care constată o creanţă certă şi lichidă are putere
de titlu executoriu la data exigibilităţii acesteia. În lipsa actului original, titlul executoriu
îl poate constitui duplicatul sau copia legalizată de pe exemplarul din arhiva notarului
public”.
În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate prevederile de lege criticate
contravin următoarelor dispoziţii constituţionale: art. 16 privind egalitatea în drepturi, art.
21 privind accesul liber la justiţie, art. 44 privind dreptul de proprietate privată şi art. 57
privind exercitarea drepturilor şi a libertăţilor.
Examinând excepţia, Curtea reţine că prevederile de lege criticate în prezenta cauză
au mai fost supuse controlului de constituţionalitate pentru motive similare.
Astfel, prin Decizia nr. 21 din 11 ianuarie 2007 referitoare la excepţia de neconsti-
tuţionalitate a prevederilor art. 373 din Codul de procedură civilă, Curtea a statuat că
acest text de lege este constituţional, reţinând că „principiul egalităţii presupune existenţa
unor situaţii de fapt identice, la care trebuie să se aplice un regim juridic identic; or, în
speţă, creditorul şi debitorul nu se găsesc în situaţii identice, fiind aşadar firesc ca drep-
turile şi obligaţiile lor să difere”, şi că „legiuitorul poate institui, în considerarea unor
situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţile de exercitare a
drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea
neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile
instituite de lege”.
Cu privire la constituţionalitatea art. 66 din Legea nr. 36/1995, Curtea, prin Decizia
nr. 1.040 din 13 noiembrie 2007, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 826 din 4
decembrie 2007, a reţinut următoarele: „Calificarea actelor notariale care constată o

creanţă certă, lichidă şi exigibilă ca fiind titluri executorii a fost determinată de
necesitatea valorificării cu celeritate a respectivei creanţe, fără a afecta în acest mod
vreun drept fundamental al părţilor, O asemenea concluzie este impusă de împrejurarea
că autentificarea oricărui înscris de către notarul public dă expresie, într-o formă
specifică, acordului de voinţă al părţilor, aşa cum rezultă din chiar încheierea de
autentificare, care atestă prezenţa acestora în faţa notarului, identificarea lor, precum şi
luarea consimţământului fiecăreia, după ce i s-a adus la cunoştinţă conţinutul înscrisului,
în măsura în care actul autentificat este pus în executare silită, potrivit art. 399 alin. (1) şi
(3) din Codul de procedură civilă, acesta poate face obiectul unei contestaţii la executare,
prilej cu care, dat fiind că executarea se face în temeiul unui titlu executoriu care nu este
emis de o instanţă judecătorească, contestatorul are posibilitatea de a invoca inclusiv
apărări de fond”.
Cele statuate de Curte prin deciziile menţionate sunt valabile şi în cauza de faţă,
întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina o reconsiderare a jurispru-
denţei acesteia.
Şi în fine, referitor la art. 3741 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că
aceste prevederi reprezintă norme de procedură a căror stabilire, potrivit art. 126 alin. (2)
din Constituţie, intră în competenţa exclusivă a legiuitorului. Reglementarea actuală din
Codul de procedură civilă permite părţii să introducă contestaţia la executare, ceea ce
oferă celor interesaţi sau vătămaţi, după ce executarea silită a început, dreptul de a cere
anularea titlului învestit cu formulă executorie dat fără îndeplinirea condiţiilor legale.
Prin instituirea acestei proceduri legiuitorul a urmărit să restrângă posibilitatea de
tergiversare a executării silite şi să realizeze un spor de celeritate în realizarea dreptului
recunoscut prin titlul executoriu.
nr. 47/1992,
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 373 şi art. 3741 din

Codul de procedură civilă şi ale art. 66 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a
activităţii notariale, excepţie ridicată de Barna Szigeti şi Amalia Szigeti în Dosarul
nr. 5.400/111/2008 al Tribunalului Bihor – Secţia civilă.
19. Contestaţie la executare. Termenul pentru prescripţia dreptului de a

cere executarea silită – perturbarea stabilităţii şi a securităţii raporturilor
juridice civile [Decizia nr. 1541 din 17 noiembrie 2009, M. Of. nr. 48 din 21
ianuarie 2010]

„Krylio Comimpex” – SRL din Piatra-Neamţ în Dosarul nr. 1.593/103/2009 al Tribu-

nalului Neamţ – Secţia comercială şi de contencios administrativ.
îndeplinită.
respingere a excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,

Prin Încheierea din 11 iunie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 1.593/103/2009,
Tribunalul Neamţ – Secţia comercială şi de contencios administrativ a sesizat Curtea
Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 70 din Legea
nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru
modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea
Comercială „Krylio Comimpex” – SRL din Piatra-Neamţ într-o cauză având ca obiect
dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale, întrucât stabilesc un termen excesiv de
mare pentru prescripţia dreptului de a cere executarea silită, de natură să genereze
prelungirea duratei executării silite şi perturbarea stabilităţii şi a securităţii raporturilor
juridice civile.
Tribunalul Neamţ – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi-a exprimat
opinia în sensul că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale.
tuţionalitate.
CURTEA,

din Codul de procedură civilă, introduse prin art. I pct. 70 din Legea nr. 219/2005 privind
aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi
completarea Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 609 din 14 iulie 2005, cu următorul cuprins: „Contestaţia privind lămurirea
înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se poate face oricând înăuntrul
termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită”.
încalcă dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 21 privind accesul liber la justiţie.

Împotriva executării silite, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face
contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare în termen de 15 zile, însă,
potrivit dispoziţiilor art. 401 alin. (11) din Codul de procedură civilă, contestaţia privind
lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se poate face oricând
înăuntrul termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită.
Faptul că legiuitorul a prevăzut un termen mai mare în care să se poată formula
contestaţia la titlu, spre deosebire de termenul în care se poate formula contestaţia la
executare, nu este de natură să contravină principiului liberului acces la justiţie şi nici să
încalce dreptul la un proces echitabil, deoarece, aşa cum Curtea a statuat în mod constant,
reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin
Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept – subiectiv sau procesual – inclusiv
prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia.
Pe de altă parte, Curtea constată că reglementarea criticată este justificată de împrejura-
rea că oricând în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită
poate apărea necesitatea lămuririi înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu.
nr. 47/1992,
În numele legii
DECIDE:
de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Krylio Comimpex” –
SRL din Piatra-Neamţ în Dosarul nr. 1.593/103/2009 al Tribunalului Neamţ – Secţia
comercială şi de contencios administrativ.
20. Eliberarea/distribuirea sumelor realizate din executarea silită. Limi-

tele dreptului de proprietate al debitorului [Decizia nr. 559 din 15 mai 2008,
M. Of. cu numărul 580 din 1 august 2008]
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 569 şi

570 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Societatea
Feroviară de Turism – S.F.T. C.F.R.” – SA din Bucureşti în Dosarul nr. 12.885/233/2007
al Judecătoriei Galaţi – Secţia civilă.
îndeplinită.
Magistratul-asistent informează completul de judecată că la dosar partea Societatea
Comercială „Tunele” – SA din Braşov a depus o cerere de amânare în vederea pregătirii
apărării.
Preşedintele acordă cuvântul asupra acestei cereri.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea cererii ca neîntemeiată.
Curtea respinge cererea de amânare a cauzei formulată de Societatea Comercială

„Tunele” – SA din Braşov.
Preşedintele constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul pe fond.
neconstituţionalitate, apreciind că textele de lege criticate respectă principiul previzi-
bilităţii şi clarităţii, cel nemulţumit de modul stabilit pentru eliberarea sau distribuirea
sumei rezultate din executare putând contesta procesul-verbal.
CURTEA,

Prin Încheierea din 16 noiembrie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 12.885/233/2007,
Judecătoria Galaţi – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 569 şi 570 din Codul de procedură civilă.
Excepţia a fost ridicată într-o cauză în care s-a formulat o contestaţie la executare.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale
criticate sunt neconstituţionale deoarece modul în care acestea ar putea fi aplicate, prin
eliberarea sumelor de către executorul judecătoresc înainte de împlinirea termenului de 3
zile în care poate fi contestat procesul-verbal, aduce atingere dreptului de proprietate al
debitorului.
Judecătoria Galaţi – Secţia civilă nu şi-a exprimat opinia cu privire la excepţia de
Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale.
Astfel, stabilirea de către legiuitor a conţinutului şi limitelor dreptului de proprietate,
cărora li se subsumează şi procedura de eliberare şi distribuire a sumelor realizate din
executarea silită, implică o restrângere a exerciţiului dreptului de proprietate, justificată
de necesitatea valorificării drepturilor şi intereselor creditorului.
CURTEA,

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 569 şi 570 din
Codul de procedură civilă, care au următorul conţinut:
- Art. 569: „Eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executare se poate face
numai după trecerea unui termen de 15 zile de la data depunerii sumei, când executorul
va proceda, după caz, la eliberarea sau distribuirea acesteia, cu citarea părţilor şi a
creditorilor care şi-au depus titlurile.
În cazul valorificării bunurilor grevate de un drept de gaj ori ipotecă sau de alte
drepturi reale dobândite după înscrierea vreunei garanţii reale asupra acestor bunuri,
despre care a luat cunoştinţă în condiţiile art. 425 ori art. 500 alin. (3), executorul este
obligat să încunoştinţeze din oficiu pe creditorii în favoarea cărora au fost constituite
aceste sarcini, pentru a participa la distribuirea preţului.
În acest caz, titularii drepturilor de uzufruct, uz, abitaţie şi servitute, stinse prin
adjudecare, vor fi trecuţi în ordinea înscrierii cu valoarea acestor drepturi înscrise în
cartea funciară, iar dacă nu este înscrisă, cu valoarea determinată potrivit art. 500
alin. (4), care poate fi contestată în condiţiile art. 570 alin. (2)”;
- Art. 570: „Despre eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executare, execu-
torul va întocmi de îndată un proces-verbal, care se va semna de persoanele interesate
care sunt prezente.
Cel nemulţumit de modul stabilit pentru eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din
executare poate cere executorului să consemneze obiecţiile sale în procesul-verbal, care
poate fi contestat în termen de 3 zile. Contestaţia suspendă de drept eliberarea sau, după
caz, distribuirea. Judecata ei se face de urgenţă şi cu precădere, cu citarea în termen scurt
a părţilor”.
Excepţia este raportată la prevederile constituţionale ale art. 44 privind dreptul de
proprietate privată şi ale art. 136 alin. (5) referitor la inviolabilitatea proprietăţii private.
Examinând excepţia, Curtea Constituţională constată că nu poate fi primită critica de
neconstituţionalitate a textelor de lege în raport cu art. 44 şi art. 135 alin. (5) din
Constituţie, referitoare la garantarea dreptului de proprietate privată şi la inviolabilitatea
acesteia. Astfel, prin eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executare, actul final
al procedurii executării silite, se asigură realizarea drepturilor legale ale creditorilor.
Stabilirea conţinutului şi limitelor dreptului debitorului de proprietate – prin textele de
lege criticate – implică în mod necesar o restrângere a exerciţiului său în considerarea
drepturilor şi intereselor creditorilor.
Curtea observă că, potrivit art. 569 şi 570 din Codul de procedură civilă, executorul
judecătoresc trebuie să respecte termenul de 3 zile în care cel nemulţumit de modul
stabilit pentru eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executare poate introduce
contestaţie şi să nu elibereze sau să distribuie respectiva sumă.
Curtea constată însă că modul în care textele de lege criticate au fost interpretate şi
aplicate în speţă nu poate face obiectul controlului de constituţionalitate.
nr. 47/1992,
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 569 şi art. 570 din Codul
de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Societatea Feroviară de
Turism – S.F.T. C.F.R.” – SA din Bucureşti în Dosarul nr. 12.885/233/2007 al
Judecătoriei Galaţi – Secţia civilă.
21. Competenţa executorului judecătoresc de a întocmi actul de

adjudecare şi de a porni executarea silită pentru evacuarea unei persoane
dintr-un imobil adjudecat. Încălcarea dreptului de proprietate şi a dreptului
la inviolabilitatea domiciliului [Decizia nr. 588 din 20 mai 2008, M. Of. nr. 438
din 11 iunie 2008]
C. proc. civ., art. 516 pct. 8

pct. 8 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială
„Cuantic” – SRL din Galaţi în Dosarul nr. 12.434/233/2007 al Judecătoriei Galaţi.
îndeplinită.
neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată.
CURTEA,

Prin Încheierea din 28 noiembrie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 12.434/233/2007,
Judecătoria Galaţi a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 516 pct. 8 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea
Comercială „Cuantic” – SRL din Galaţi.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că, deşi în
cazul înstrăinării voluntare, actul prin care se transferă dreptul de proprietate nu este
suficient pentru evacuarea persoanelor care se află în posesia imobilului, fiind necesară
promovarea separat a unei acţiuni în acest sens, în cazul înstrăinării silite, actul de
adjudecare constituie titlu executoriu împotriva debitorului sau a oricăror persoane care
deţin posesiunea imobilului. Or, în condiţiile în care Constituţia stabileşte că dreptul de
proprietate şi dreptul la inviolabilitatea domiciliului pot fi restrânse doar în baza unei
hotărâri judecătoreşti, dispoziţiile art. 516 pct. 8 din Codul de procedură civilă, care
atribuie executorului judecătoresc competenţa de a întocmi actul de adjudecare şi de a
porni executarea silită pentru evacuarea unei persoane dintr-un imobil adjudecat, încalcă
prevederile constituţionale sus-menţionate, precum şi pe cele prevăzute în art. 16, 21 şi
24 din Constituţie.
Judecătoria Galaţi apreciază excepţia de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată,
arătând că debitorul poate contesta în instanţă licitaţia organizată pentru vânzarea
imobilului, putând cere pe această cale inclusiv desfiinţarea vânzării dacă aceasta s-a
realizat cu încălcarea dispoziţiilor legale.
Guvernul consideră excepţia ca fiind neîntemeiată, arătând că actul de adjudecare
întocmit de executorul judecătoresc are natura unui act juridic complex, care produce
efecte atât pe planul dreptului material, cât şi în plan procedural. Astfel, în temeiul
acestuia se produce transferul dreptului de proprietate asupra bunului imobil urmărit de la
debitor la adjudecatar şi, tot în baza acestui act, având putere de titlu executoriu,
adjudecatarul poate cere debitorului urmărit sau oricărei alte persoane punerea sa în
posesia bunului.
textele de lege criticate fiind în deplină concordanţă cu prevederile constituţionale
invocate.
CURTEA,

următoarele:
art. 146 lit. d)din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992,
să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 516 pct. 8 din
Codul de procedură civilă, text de lege care are următorul conţinut: „După plata integrală
a preţului sau a avansului prevăzut de art. 515 şi după expirarea termenului de 15 zile
prevăzut la art. 401 alin. (1) lit. a), executorul, pe baza procesului-verbal de licitaţie, va
întocmi actul de adjudecare, care va cuprinde următoarele menţiuni: (...)
8. menţiunea că actul de adjudecare este titlu de proprietate şi că poate fi înscris în
cartea funciară, precum şi a faptului că, pentru adjudecatar, constituie titlu executoriu
împotriva debitorului, dacă imobilul se află în posesiunea acestuia din urmă, sau
împotriva oricărei persoane care are în posesiune ori deţine în fapt, fără niciun titlu,
imobilul adjudecat”.
contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16, 20, 21, 24, 27, 44, 124, 126 şi
136. De asemenea, sunt încălcate şi prevederile art. 6 parag. 1 şi ale art. 13 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi ale art. 17 din
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat
asupra constituţionalităţii textelor de lege criticate, prin Decizia nr. 56 din 17 februarie
2004, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 215 din 11 martie 2004. Cu acel
prilej, a reţinut că dispoziţiile art. 516 pct. 8 din Codul de procedură civilă nu creează nici
o discriminare între părţile raportului juridic şi, prin urmare, nici o limitare a liberului
acces la justiţie, întrucât nu se poate reţine o similitudine între situaţia juridică a
debitorilor, a creditorilor sau cea a terţilor adjudecatari de natură să permită caracterizarea
regimului juridic diferenţiat ce le este aplicabil ca fiind discriminatoriu.
În ceea ce priveşte încălcarea accesului liber la justiţie şi a dreptului la apărare, Curtea
a statuat în mod constant că reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-
a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept – subiectiv sau
procesual – constituie o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă în
detrimentul altor titulari de drepturi. Întrucât accesul liber la justiţie, ca, de altfel, oricare
alt drept fundamental, consacrat ca atare de Constituţie, are caracter legitim numai în
măsura în care este exercitat cu bună-credinţă, în limite rezonabile, cu respectarea
drepturilor şi intereselor în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de drept, Curtea
consideră că stabilirea de către legiuitor a acestor limite nu aduce nicio îngrădire
dreptului în sine, ci, dimpotrivă, creează premisele valorificării sale în concordanţă cu

exigenţele generale proprii unui stat de drept.
De altfel, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, stabilirea competenţei instanţelor şi
a procedurii de judecată constituie atributul exclusiv al legiuitorului, acesta fiind ţinut,
desigur, ca în procesul de legiferare să se circumscrie cadrului constituţional. Or, Curtea
constată că reglementarea dedusă controlului satisface exigenţa impusă de norma
constituţională, fiind în deplină concordanţă cu prevederile art. 21, 24 şi 53 din Legea
fundamentală.
Nici critica de neconstituţionalitate a textelor de lege în raport cu art. 44 din
Constituţie, referitor la garantarea dreptului de proprietate privată, nu este întemeiată,
întrucât prin executarea silită a unei obligaţii de plată rezultate dintr-un titlu executoriu
emis conform legii se asigură realizarea drepturilor legale ale creditorului. Stabilirea
conţinutului şi limitelor dreptului de proprietate – cărora li se subsumează reglementările
în cauză – implică în mod necesar o restrângere a exerciţiului său în considerarea
drepturilor şi intereselor altor persoane. Departe de a constitui o atingere a dreptului
subiectiv în sine, asemenea reglementări creează condiţiile indispensabile valorificării
acestuia. În consecinţă, dispoziţiile art. 516 pct. 8 din Codul de procedură civilă nu numai
că nu contravin prevederilor constituţionale invocate, ci, dimpotrivă, le dau expresie într-
o manieră specifică, dar indubitabilă.
Atât considerentele, cât şi soluţia deciziei amintite sunt pe deplin valabile şi în cauza
de faţă, neintervenind elemente noi, de natură a determina o reconsiderare a jurispru-
denţei Curţii în această materie.
nr. 47/1992,
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 516 pct. 8 din Codul de

procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Cuantic” – SRL din Galaţi
în Dosarul nr. 12.434/233/2007 al Judecătoriei Galaţi.
22. Procedura măsurilor asigurătorii. Sechestrul asiguratoriu. Preîntâm-

pinarea riscului la care este expus titularul dreptului, care, deşi dreptul i-a
fost recunoscut printr-o hotărâre definitivă sau irevocabilă, să se vadă pus
în imposibilitatea de a-l realiza ca urmare a manoperelor dolosive ale
debitorului [Decizia nr. 597 din 20 mai 2008, M. Of. nr. 437 din 11 iunie 2008]
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 591 din

Codul de procedură civilă, excepţie invocată de Societatea Comercială „Tebe România” –
SRL în Dosarul nr. 3.890/1.748/2007 al Judecătoriei Cornetu.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndepli-
nită.
Ministerul Public pune concluzii de respingere a excepţiei ca neîntemeiată, arătând că

textele de lege criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale invocate de autoarea
excepţiei.
CURTEA,

Prin Încheierea din 11 decembrie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 3.890/1.748/2007,
Judecătoria Cornetu a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 591 din Codul de procedură civilă, excepţie invocată de Societatea
Comercială „Tebe România” – SRL
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că textul de lege
„este abuziv şi discriminatoriu pentru debitor”, deoarece, în baza acestuia, „orice creditor
poate cere instanţei instituirea unui sechestru asiguratoriu asupra bunurilor debitorului,
fără a fi obligat a face dovada unui titlu executoriu”, în acest fel „norma de drept criticată
lipseşte titularul unui drept de proprietate de exercitarea atributelor acestuia, în cadrul
unui proces, care nu poate fi calificat ca fiind echitabil”.
Judecătoria Cornetu apreciază că excepţia invocată este nefondată. Arată că „măsura
sechestrului asigurător reprezintă o măsură asigurătorie ce are ca obiect indisponibilizarea
bunurilor mobile sau imobile ale debitorului. Fiind aşadar o măsură asigurătorie, iar nu o
măsură executorie, valorificarea bunurilor sechestrate se va putea realiza numai după ce
creditorul obţine un titlu executoriu, astfel că, în aceste condiţii, nu se poate susţine că
prin instituirea acestuia se încalcă dreptul de proprietate al debitorului”.
şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de
arătând că dispoziţiile criticate nu aduc nicio atingere normelor constituţionale invocate.
punctele lor de vedere cu privire fa excepţia de neconstituţionalitate.
CURTEA,

Obiectul excepţiei îl constituie art. 591 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia
„(1) Creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă este constată prin act scris
şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor
mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat acţiune. El poate fi obligat
la plata unei cauţiuni în cuantumul fixat de către instanţă.
(2) Acelaşi drept îl are şi creditorul a cărui creanţă nu este constatată în scris, dacă
dovedeşte că a intentat acţiune şi depune, odată cu cererea de sechestru, o cauţiune de
jumătate din valoarea reclamată.
(3) Instanţa poate încuviinţa sechestrul asigurător chiar dacă creanţa nu este exigibilă,
în cazurile în care debitorul a micşorat prin fapta sa asigurările date creditorului sau nu a
dat asigurările promise ori atunci când este pericol ca debitorul să se sustragă de la
urmărire sau să-şi ascundă ori să-şi risipească averea. în aceste cazuri, creditorul trebuie
să dovedească îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute de alin. (1) şi să depună o
cauţiune al cărei cuantum va fi fixat de către instanţă”.
Se susţine că acest text de lege încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3)
privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 44 alin. (2) privind dreptul de proprietate
privată.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea constată că aceasta este
neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Aşa cum a mai statuat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, de exemplu, prin
Decizia nr. 166 din 22 martie 2005, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 372 din
3 mai 2005, procedura măsurilor asigurătorii nu soluţionează fondul dreptului, ci are o
finalitate subsecventă, urmărind să asigure valorificarea acestuia. Prin aceasta legiuitorul
a urmărit preîntâmpinarea riscului la care este expus titularul dreptului, şi anume situaţia
în care, deşi dreptul i-a fost recunoscut printr-o hotărâre definitivă sau irevocabilă, aşadar
susceptibilă de punere în executare, să se vadă pus în imposibilitatea de a-l realiza ca
urmare a manoperelor dolosive ale debitorului.
Faptul că, din aceste raţiuni, legiuitorul a instituit, prin dispoziţiile art. 591 din Codul
de procedură civilă, posibilitatea instituirii sechestrului asigurător asupra bunurilor
debitorului, nu are semnificaţia încălcării dreptului la un proces echitabil, întrucât acesta
din urmă are posibilitatea de a se adresa justiţiei şi, în acest cadru, beneficiind de toate
garanţiile unui proces echitabil, să învedereze împrejurările care justifică sau nu luarea
acestei măsuri.
Tot astfel, nu se încalcă nici dreptul de proprietate, atâta vreme cât măsura
reglementată de textul de lege criticat are caracter provizoriu şi nu soluţionează fondul
dreptului. în plus, potrivit art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, conţinutul şi
limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege, ceea ce conferă legiuitorului com-
petenţa de a stabili cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în
accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu
interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, insti-
tuind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat.
Pentru motivele mai sus arătate, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din
Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 alin. (1) şi (6) din
Legea nr. 47/1992,
În numele legii
DECIDE:

procedură civilă, excepţie invocată de Societatea Comercială „Tebe România” – SRL în
Dosarul nr. 3.890/1.748/2007 al Judecătoriei Cornetu.
23. Soluţionarea unei cereri privind obligaţia de a face. Accesul liber la

justiţie [Decizia nr. 717 din 17 iunie 2008, M. Of. nr. 588 din 5 august 2008]
C. proc. civ. , art. 5804

din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Rovimet” –
SA din Râmnicu Vâlcea în Dosarul nr. 9.292/288/2007 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.
îndeplinită.
Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a
excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.
CURTEA,
Prin Încheierea din 30 ianuarie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 9.292/288/2007,
Judecătoria Râmnicu Vâlcea a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconsti-
tuţionalitate a dispoziţiilor art. 5804 din Codul de procedură civilă. Excepţia de neconsti-
tuţionalitate a fost ridicată de Societatea Comercială „Rovimet” – SA din Râmnicu
Vâlcea în dosarul cu numărul de mai sus, având ca obiect soluţionarea unei cereri privind
o obligaţie de a face.
de lege criticate sunt neconstituţionale, întrucât creează o situaţie vădit defavorabilă
debitorului, prin pronunţarea unei încheieri care nu poate fi atacată pe nicio cale, cu
consecinţa posibilităţii desfiinţării irevocabile a unor lucrări şi producerea de prejudicii
materiale importante.
Judecătoria Râmnicu Vâlcea şi-a exprimat opinia în sensul că dispoziţiile criticate din
Codul de procedură civilă sunt constituţionale.
Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale,
deoarece, pe de-o parte, prevederile legale criticate sunt norme de procedură care se
aplică în mod egal tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută de ipoteza normei legale, iar,
pe de altă parte, accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate căile de atac şi deci
la toate gradele de jurisdicţie.
CURTEA,
următoarele:

de procedură civilă, cu următorul conţinut:
„Dispoziţiile prevăzute în secţiunea de faţă sunt aplicabile în mod corespunzător şi în
cazul când titlul executoriu cuprinde o obligaţie de a nu face.
Creditorul va putea cere instanţei de executare să fie autorizat, prin încheiere irevo-
cabilă, dată cu citarea părţilor, să desfiinţeze el însuşi sau prin alte persoane, dacă este
cazul, pe socoteala debitorului, lucrările făcute de acesta împotriva obligaţiei de a nu face”.
Excepţia de neconstituţionalitate se raportează la prevederile constituţionale ale
art. 16 privind egalitatea în faţa legii şi ale art. 21 privind accesul liber la justiţie.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că reglementarea criticată
face parte din Cartea a V-a a Codului de procedură civilă, consacrată executării silite a
obligaţiilor stabilite printr-un titlu executoriu, Secţiunea a IV-a referitoare la executarea
silită a obligaţiilor de a face sau de a nu face. Potrivit dispoziţiilor criticate, creditorul va
putea cere instanţei de executare să fie autorizat, prin încheiere irevocabilă, dată cu
citarea părţilor, să desfiinţeze el însuşi sau prin alte persoane, dacă este cazul, pe
socoteala debitorului, lucrările făcute de acesta împotriva obligaţiei de a nu face.
Curtea constată că finalitatea reglementării în discuţie este evidentă şi constă în
determinarea debitorului de a executa obligaţia constatată printr-un titlu executoriu, în
cazul de faţă fiind vorba despre neexecutarea obligaţiei de a nu face. Prin posibilitatea
creditorului de a cere instanţei de executare să fie autorizat să desfiinţeze el însuşi sau
prin alte persoane lucrările făcute de debitor, legiuitorul a urmărit să împiedice tergiver-
sarea îndeplinirii obligaţiilor asumate de debitor, în vederea asigurării celerităţii, ca
exigenţă imperativă a executării silite.
Consacrarea caracterului irevocabil al încheierii prin care instanţa de executare îl
autorizează pe creditor să desfiinţeze lucrările făcute de debitor este în deplină concor-
danţă cu finalitatea reglementării, fără ca prin aceasta să se încalce prevederile art. 21 din
Constituţie, întrucât, aşa cum Curtea a statuat în mod constant, accesul liber la justiţie nu
înseamnă accesul la toate căile de atac şi deci la toate gradele de jurisdicţie, legiuitorul
fiind suveran în a limita, pentru raţiuni impuse de specificul domeniului supus regle-
mentării, un atare acces.
În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 16 din Constituţie, Curtea
constată că susţinerile autorului excepţiei în sensul că debitorul este discriminat în raport
cu creditorul sunt neîntemeiate, deoarece principiul egalităţii în faţa legii presupune
acordarea aceluiaşi tratament juridic unor situaţii juridice egale sau similare. Or, nu se
poate susţine că în cadrul procedurii executării silite creditorul se află în aceeaşi situaţie
juridică cu debitorul.
nr. 47/1992,
În numele legii
DECIDE:
procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Rovimet” – SA din
Râmnicu Vâlcea în Dosarul nr. 9.292/288/2007 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 17 iunie 2008.
24. Competenţa executorului de a întocmi procesul-verbal de situaţie şi

de a emite somaţia către debitor şi dreptul de a efectua anumite operaţiuni
ce premerg vânzării la licitaţie a bunurilor imobile a acestuia. Contestaţia la
executare [Decizia nr. 1316 din 2 decembrie 2008, M. Of. nr. 873 din 23
decembrie 2008]
C. proc. civ., art. 496 şi art. 497 alin. (1)

art. 497 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Marin
Trandafir şi Zamfira Trandafir în Dosarul nr. 1 0.832/281/2007 al Judecătoriei Ploieşti.
CURTEA,
Prin Încheierea din 18 februarie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 10.832/281/2007,
dispoziţiilor art. 496 şi art. 497 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă într-o
cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei la executare formulată de către Marin
Trandafir şi Zamfira Trandafir, autorii excepţiei de neconstituţionalitate.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile legale criticate
contravin prevederilor constituţionale ale art. 16, art. 21 şi art. 24, întrucât instituie
competenţa executorului de a întocmi procesul-verbal de situaţie şi de a emite somaţia
către debitor, limitându-i acestuia dreptul de a se adresa justiţiei şi dreptul de a se apăra.
În acest mod, se ajunge la situaţia ca debitorul să fie pus într-o situaţie de inferioritate
faţă de creditorul urmăritor.
Judecătoria Ploieşti şi-a exprimat opinia în sensul că excepţia de neconstituţionalitate
este neîntemeiată. Se arată că prevederile legale criticate nu îngrădesc accesul liber la
justiţie din moment ce actele întocmite de către executorul judecătoresc sunt supuse
cenzurii instanţelor judecătoreşti.
tuţionalitate.
CURTEA,
întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate
următoarele:
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 496 şi art. 497

alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, texte care au următorul cuprins:
„În vederea identificării imobilului urmă rit, executorul judecătoresc se va deplasa la
locul unde este situat acesta şi va încheia un proces-verbal de situaţie. Procesul-verbal va
cuprinde, pe lângă datele prevăzute în art. 504 alin. (1) pct. 1-3, 5, 6 şi 14, şi descrierea
cât mai amănunţită a imobilului urmă rit”.
- Art. 497 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă:
„După întocmirea procesului-verbal de situaţie, executorul va soma pe debitor că,
dacă nu va plăţi, se va trece la vânzarea imobilelor cuprinse în acest proces-verbal”.
Excepţia de neconstituţionalitate se raportează la prevederile constituţionale ale
art. 16 privind egalitatea în faţa legii, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale
art. 24 privind dreptul la apărare.
Dispoziţiile legale contestate fac parte integrantă din Secţiunea II – Formalităţile
premergătoare vânzării la licitaţii al Capitolului IV – Urmărirea silită a bunurilor imobile
din cadrul Cărţii V – Despre executarea silită al Codului de procedură civilă. Aceste
dispoziţii legale acordă un rol important executorului judecătoresc în cadrul executării
silite, hotărârile judecătoreşti, precum şi celelalte titluri executorii fiind executate de către
acesta, în temeiul art. 373 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Curtea reţine că este de
resortul exclusiv al legiuitorului de a prevedea în sarcina executorului judecătoresc
dreptul de a efectua anumite operaţiuni ce premerg vânzării la licitaţie a bunurilor
imobile a acestuia, în speţă încheierea procesului-verbal de situaţie. Acest lucru nu
echivalează, însă, cu lipsa oricărui remediu procesual aflat la îndemâna părţilor interesate.
De aceea, legiuitorul a prevăzut la art. 399 din Codul de procedură civilă faptul că
împotriva executării silite, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face
contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare. În consecinţă, este evident
că şi debitorul împotriva căruia poartă executarea silită a unui bun imobil are posibilitatea
de a face o asemenea contestaţie. De asemenea, şi somaţia de plată prevăzută la art. 497
alin. (1) din Codul de procedură civilă poate fi atacată în aceleaşi condiţii.
Având în vedere cele arătate, Curtea reţine că nu se poate susţine încălcarea accesului
liber la justiţie sau a dreptului la apărare al debitorului.
Raportat la critica de neconstituţionalitate ce vizează încălcarea art. 16 din Consti-
tuţie, Curtea reţine că aceasta este neîntemeiată, întrucât principiul egalităţii presupune
soluţii juridice similare unor situaţii comparabile; or este evident că executorul judecă-
toresc şi creditorul, respectiv debitorul nu se află în aceeaşi situaţie, astfel încât trata-
mentul juridic ce se impune într-o asemenea ipoteză nu poate fi decât diferit.
nr. 47/1992,
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 496 şi art. 497 alin. (1)
teza întâi din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Marin Trandafir şi Zamfira
Trandafir în Dosarul nr. 10.832/281/2007 al Judecătoriei Ploieşti.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 2 decembrie 2008.
25. Contestaţie la executare. Actualizare a obligaţiei stabilite în bani de

către executorul judecătoresc [Decizia nr. 1339 din 9 decembrie 2008, M. Of.
nr. 80 din data de 11 februarie 2009]
C. proc. civ., art. 3711-8 şi art. 3731-4
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3711-8

şi ale art. 3731-4 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Anişoara Gheorghiu,
Tinca Vasca şi Mihaela Trifan în Dosarul nr. 423/173/2008 al Judecătoriei Adjud.
îndeplinită.
CURTEA,

Prin Încheierea din 22 mai 2008, pronunţată în Dosarul nr. 423/173/2008, Judecătoria
Adjud a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 3711-8 şi ale art. 3731-4 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Anişoara
Gheorghiu, Tinca Vasca şi Mihaela Trifan, într-o cauză având ca obiect o contestaţie la
executare.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine că prevederile
art. 3711-8 şi ale art. 3731-4 din Codul de procedură civilă încalcă dispoziţiile art. 126
alin. (1) şi (5) din Constituţie, deoarece prevăd efectuarea de către executorii judecăto-
reşti a unor proceduri specifice instanţelor de judecată, prin care se modifică titlurile
executorii, fără ca aceste instanţe să poată efectua un control asupra a modificărilor
efectuate. Executarea hotărârii judecătoreşti este proprie activităţii judecătoreşti, iar
procedura de executare silită prin instituţia executorului judecătoresc are caracterul unei
proceduri derulate de o instanţă specializată.
Judecătoria Iaşi apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
tuţionalitate.
Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile ce formează obiectul excepţiei de
neconstituţionalitate sunt constituţionale.
punctele lor de vedere.
CURTEA,

judecătorului-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile criticate, raportate la preve-
derile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 3711-8 şi ale

art. 3731-4 din Codul de procedură civilă. Aceste dispoziţii sunt cuprinse în cartea V –
Despre executarea silită.
Dispoziţiile constituţionale pretins încălcate sunt cuprinse la art. 126 alin. (1)
referitoare la realizarea justiţiei prin instanţele judecătoreşti şi la alin. (2) referitoare la
interdicţia de a se înfiinţa instanţe extraordinare.
Curtea constată că este neîntemeiată critica de neconstituţionalitate, deoarece dispo-
ziţiile criticate nu reglementează o procedură de competenţa instanţelor judecătoreşti, ci o
procedură execuţională, dată în mod firesc în sarcina organului de executare. În cadrul
acestei proceduri executorul judecătoresc nu are de soluţionat un litigiu, ci de executat
titluri executorii, între care şi hotărârile judecătoreşti, care se învestesc cu formulă exe-
cutorie, în cazul în care au rămas definitive, iar punerea lor în executare se realizează de
executorul judecătoresc. Operaţia de actualizare a obligaţiei stabilite în bani, efectuată de
acesta, întruneşte elementele unui act juridic administrativ, împotriva căruia persoana care
se consideră vătămată în drepturile sale – debitorul sau creditorul obligaţiei de plată – are
deschisă calea contestaţiei la executare, potrivit art. 399-404 din Codul de procedură civilă,
iar instanţa poate suspenda executarea până la soluţionarea contestaţiei. Pe cale de conse-
cinţă, Curtea constată că dispoziţiile criticate nu încalcă dispoziţiile art. 126 alin. (1) şi (5)
din Constituţie, deoarece actele de executare silită sunt supuse controlului judecătoresc.
În jurisprudenţa sa, Curtea s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii unor dispoziţii
din Codul de procedură civilă ce fac obiectul excepţiei. De exemplu, Decizia nr. 774 din 20
septembrie 2007 şi Decizia nr. 664 din 10 octombrie 2006, publicate în M. Of. al României,
Partea I, nr. 715 din 23 octombrie 2007 şi, respectiv, nr. 931 din 16 noiembrie 2006.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, care să justifice modificarea jurisprudenţei,
considerentele acelor decizii îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă.
nr. 47/1992,
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3711-8 şi art. 3731-4 din

Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Anişoara Gheorghiu, Tinca Vasca şi
Mihaela Trifan în Dosarul nr. 423/173/2008 al Judecătoriei Adjud.
26. Posibilitatea organului de executare de a executa valoarea obligaţiei

stabilite în bani, în raport de criteriile cuprinse în titlul executoriu sau, în
lipsa acestor criterii, în funcţie de cursul monedei în care se face plata
[Decizia nr. 1362 din 11 decembrie 2008, M. Of. nr. 75 din 9 februarie 2009]
Constituţie, art. 125

„Hoffer Impex” – SRL din Iaşi în Dosarul nr. 5.605/245/2008 al Judecătoriei Iaşi.
plinită.
CURTEA,

cătoria Saşi a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispo-
ziţiilor art. 3712 alin. (3) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea
Comercială „Hoffer Impex” – SRL din Iaşi într-o cauză având ca obiect o contestaţie la
executare.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine că prevederile
art. 3712 alin. (3) din Codul de procedură civilă încalcă dispoziţiile art. 21 alin. (3) şi
art. 125, precum şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, deoarece permit organului de executare să modifice titlul
executoriu, deşi numai instanţele de judecată pot pronunţa hotărâri judecătoreşti. Astfel,
se aduce atingere dreptului la apărare al debitorului şi principiului contradictorialităţii.
Pentru garantarea accesului liber la justiţie legiuitorul trebuie să adopte reguli de
procedură clare, care să precizeze condiţiile şi termenele în care justiţiabilii îşi pot
exercita drepturile procesuale. Altminteri, executorul judecătoresc este obligat să stabi-
lească reguli procedurale, pe cale jurisprudenţială, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 1
alin. (4) din Constituţie.
Judecătoria Iaşi apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
tuţionalitate.
Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile ce formează obiectul excepţiei de
neconstituţionalitate sunt constituţionale.
punctele lor de vedere.
CURTEA,

judecătorului-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile criticate, raportate la preve-
derile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
din Codul de procedură civilă, care au următorul conţinut:
- Art. 3712 alin. (3)
„Dacă titlul executoriu conţine suficiente criterii În funcţie de care organul de
executare poate actualiza valoarea obligaţiei stabilite în bani, indiferent de natura ei, se va
proceda şi la actualizarea ei. În cazul în care titlul executoriu nu conţine niciun criteriu,
organul de executare va proceda la actualizare în funcţie de cursul monedei în care se

face plata, determinat de data plăţii efective a obligaţiei cuprinse în titlul executoriu”.
Deşi autoarea excepţiei critică dispoziţiile legale ca fiind contrare dispoziţiilor art. 125
din Constituţie referitoare la statutul judecătorilor, se constată că, în realitate, critica sa
priveşte dispoziţiile art. 126 din Constituţie referitoare la instanţele judecătoreşti. Critica
de neconstituţionalitate vizează şi dispoziţiile cuprinse la art. 1 alin. (4) referitor la
principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, art. 21 referitor la liberul acces la
justiţie, art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare din Constituţie, precum şi la art. 6
din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la
accesul la justiţie.
Curtea reţine că dispoziţiile cuprinse în art. 3712 alin. (3) din Codul de procedură
civilă nu reglementează o procedură de competenţa instanţelor judecătoreşti, ci o proce-
dură execuţională, dată în mod firesc în sarcina organului de executare. În cadrul acestei
proceduri executorul judecătoresc nu are de soluţionat un litigiu, ci de stabilit valoarea
actualizată a obligaţiilor de plată, potrivit elementelor şi criteriilor cuprinse în titlul
executoriu. Operaţia de actualizare efectuată de executorul judecătoresc întruneşte
elementele unui act juridic administrativ, împotriva căruia persoana care se consideră
vătămată în drepturile sale – debitorul sau creditorul obligaţiei de plată – are deschisă
calea contestaţiei la executare, potrivit art. 399-404 din Codul de procedură civilă. Pe cale
de consecinţă, Curtea constată că este neîntemeiată critica de neconstituţionalitate potrivit
căreia dispoziţiile supuse controlului încalcă dispoziţiile art. 126 din Constituţie.
Referitor la criticile de neconstituţionalitate privind încălcarea dreptului de acces la
justiţie prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a dreptului la apărare
garantat de art. 24 alin. (1) din Legea fundamentală, Curtea constată că şi acestea sunt
nefondate, întrucât în cursul executării silite debitorul poate fi asistat de un avocat şi, în
plus, poate formula contestaţie la executarea silită, ceea ce dă expresie atât dreptului său
la apărare, dreptului de acces la justiţie, cât şi principiului contradictorialităţii dezba-
terilor. De altfel, acest principiu nici nu ar putea avea relevanţă în cauză, întrucât el este
un principiu de valoare legală, iar nu unul de valoare constituţională.
De asemenea, Curtea Constituţională constată că nu este încălcat nici art. 1 alin. (4)
din Constituţie, referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, întrucât
prin posibilitatea organului de executare de a actualiza valoarea obligaţiei stabilite în
bani, în raport de criteriile cuprinse în titlul executoriu sau, în lipsa acestor criterii, în
funcţie de cursul monedei în care se face plata, nu se instituie vreo ingerinţă a altei
autorităţi în activitatea autorităţii judecătoreşti, ci, dimpotrivă, dă substanţă scopului de
ocrotire a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, prin reglementarea unei
modalităţi tehnice de echivalare a obligaţiei stabilite în bani, tocmai pentru a evita per-
petuarea unor litigii care au ca sorginte aceeaşi obligaţie, dar a cărei valoare se schimbă.
În jurisprudenţa sa, Curtea s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor
art. 3712 alin. (3) teza finală din Codul de procedură civilă. De exemplu: deciziile nr. 177
din 18 iunie 2002, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 520 din 18 iulie 2002, şi
nr. 188 din 8 mai 2003, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 426 din 18 iunie
2003. Precizăm că, deşi Curtea s-a pronunţat doar asupra tezei întâi a art. 3712 alin. (3)
din Codul de procedură civilă, dispoziţiile cuprinse în teza a doua privesc tot aspecte ce
ţin de actualizarea obligaţiei stabilite în bani.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, care să justifice modificarea jurisprudenţei,
considerentele acelor decizii îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă, astfel încât
excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 3712 alin. (3) din Codul de
procedură civilă urmează să fie respinsă.
nr. 47/1992,
În numele legii
DECIDE:
de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Hoffer Impex” – SRL
din Iaşi în Dosarul nr. 5.605/245/2008 al Judecătoriei Iaşi.

aflate în indiviziune. Procedura de judecată a contestaţiei. Competenţa
[Decizia nr. 1397 din 16 decembrie 2008, M. Of. nr. 87 din 13 februarie 2009]

din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Marius Radu Vlădoianu şi Tincuţa
Marilena Vlădoianu în Dosarul nr. 8.305/215/2008 al Judecătoriei Craiova – Secţia civilă.
plinită.
CURTEA,

Prin Încheierea din 2 septembrie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 8.305/215/2008,
Judecătoria Craiova – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea
excepţiei de neconstituţionalitate a art. 4001 din Codul de procedură civilă, excepţie
ridicată de Marius Radu Vlădoianu şi Tincuţa Marilena Vlădoianu.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii arată că prevederile art. 4001 din
Codul de procedură civilă sunt contrare principiului egalităţii în drepturi, întrucât per-
soana care deţine în coproprietate bunuri alături de o persoană supusă unei executări silite
este obligată să suporte o împărţeală forţată a bunurilor aflate în indiviziune, cu conse-
cinţe potenţial defavorabile din punct de vedere economic. Astfel, dispoziţiile criticate
aduc atingere dreptului de proprietate privată al persoanelor nevoite să iasă forţat din
indiviziune, încălcând prevederile art. 44 şi 53 din Constituţie.
Judecătoria Craiova – Secţia civilă consideră excepţia ca fiind neîntemeiată, apreciind
că procedura de judecată a contestaţiei la executare se întemeiază pe prevederile art. 126
alin. (2) din Constituţie, care prevăd în mod expres că reglementarea competenţei şi a
procedurii de judecată se face prin lege.
Avocatul Poporului arată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, texte-
le de lege criticate fiind în deplină concordanţă cu dispoziţiile constituţionale invocate.
CURTEA,
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 4001 din Codul
de procedură civilă, care au următorul conţinut: „împărţirea bunurilor proprietate comună
poate fi hotărâtă, la cererea părţii interesate, şi în cadrul judecării contestaţiei la executare”.
contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) care consacră principiul
egalităţii în drepturi, art. 44 privind dreptul de proprietate privată şi art. 53 referitor la
restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi ale art. 1 din primul
Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că asupra constituţionali-
tăţii dispoziţiilor art. 4001 din Codul de procedură civilă s-a mai pronunţat, de exemplu
prin Decizia nr. 379 din 14 octombrie 2003, publicată în M. Of. al României, Partea I,
nr. 785 din 7 noiembrie 2003. Cu acel prilej, Curtea a statuat că, în cadrul judecării
contestaţiei la executare declarate împotriva executării silite sau împotriva oricărui act de
executare, instanţa poate dispune împărţirea bunurilor comune atunci când persoana
interesată o solicită. Această posibilitate este în deplină concordanţă cu dispoziţiile
art. 728 alin. (1) teza întâi din Codul civil, potrivit cărora „nimeni nu poate fi obligat a
rămâne în indiviziune”, în această situaţie devenind aplicabile dispoziţiile Codului de
procedură civilă cuprinse în cartea VI „Proceduri speciale”, cap. VII1 privind „Procedura
împărţelii judiciare”.
Textul de lege criticat asigură, pe de o parte, protejarea intereselor patrimoniale ale
acelor coproprietari care nu sunt parte în raportul juridic supus judecăţii, iar pe de altă
parte, permite creditorilor să treacă la executarea silită al cărei obiect îl pot constitui doar
bunurile debitorului. Aşa fiind, existenţa proprietăţii comune împiedică temporar realiza-
rea executării silite, numai după finalizarea procedurii de împărţeală a bunurilor indivize
executarea putând continua cu privire la bunurile ce aparţin exclusiv debitorului urmărit.
Prin efectul partajului, creditorul păstrează posibilitatea de a urmări fie întregul bun
care a făcut obiectul partajului, dacă acesta a fost atribuit debitorului, fie sulta la care a
fost obligat coproprietarul nedebitor căruia i-a fost atribuit bunul, fie partea cuvenită
debitorului din preţul obţinut din vânzarea întregului imobil.
Aşa fiind, Curtea reţine că reglementarea criticată are ca finalitate protejarea intere-
selor coproprietarilor nedebitori, puşi, în acest mod, la adăpost de riscul de a fi obligaţi să
participe la achitarea unei datorii care nu le incumbă, efectuând astfel o plată nedatorată.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei

jurisprudenţe, soluţia pronunţată de Curte prin decizia menţionată, precum şi conside-
rentele care au fundamentat-o sunt valabile şi în prezenta cauză.
nr. 47/1992,
În numele legii
DECIDE:

procedură civilă, excepţie ridicată de Marius Radu Vlădoianu şi Tincuţa Marilena
Vlădoianu în Dosarul nr. 8.305/215/2008 al Judecătoriei Craiova – Secţia civilă.
28. Posibilitatea creditorului de a ataca încheierea prin care este încu-

viinţată executarea silită. Principiul egalităţii în drepturi. Protecţia pro-
prietăţii. Dreptul la apărare [Decizia nr. 21 din 11 ianuarie 2007, M. Of. nr. 78
din 1 februarie 2007]
C. proc. civ., art. 373, art. 3731 şi art. 488

3731 şi 488 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Aurel Ionescu în Dosarul
nr. 4.928/302/2006 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.
îndeplinită.
CURTEA,
cătoria Sectorului 5 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconsti-
tuţionalitate a dispoziţiilor art. 373, art. 3731 şi art. 488 din Codul de procedură civilă.
Excepţia a fost ridicată de Aurel Ionescu cu ocazia soluţionării unei cauze civile
având ca obiect o contestaţie la executare.
de lege criticate sunt neconstituţionale, deoarece încalcă principiul egalităţii în drepturi,
consacrat de art. 16 din Constituţie, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind
drepturile omului, dreptul la apărare, prevăzut la art. 24 din Constituţie, precum şi art. 1
din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, care se referă la protecţia proprietăţii. În acest sens arată că
textele de lege criticate sunt discriminatorii prin faptul că numai creditorul are posibi-
litatea de a ataca încheierea prin care este încuviinţată executarea silită, tratamentul
inechitabil fiind, evident, în defavoarea debitorului.

neîntemeiată, dispoziţiile de lege criticate fiind în concordanţă cu prevederile consti-
tuţionale invocate.
Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest
sens invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr. 335/2005.
vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
CURTEA,

Poporului, raportul întocmit în cauză de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la
dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile
Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
art. 146 lit. d) din Constituţie şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 373, 3731 şi
488 din Codul de procedură civilă, care au următorul conţinut:
Art. 373: „Hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de execu-
torul judecătoresc din circumscripţia judecătoriei în care urmează să se efectueze execu-
tarea ori, în cazul urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripţia
judecătoriei în care se află acestea. Dacă bunurile urmăribile se află în circumscripţiile
mai multor judecătorii, este competent oricare dintre executorii judecătoreşti care funcţio-
nează pe lângă acestea.
afara cazurilor în care legea dispune altfel”.
Art. 3731: „Cererea de executare silită se depune la executorul judecătoresc, dacă
legea nu dispune altfel. Executorul judecătoresc va solicita încuviinţarea executării de
către instanţa de executare, căreia îi va înainta, în copie, cererea creditorului urmăritor şi
titlul executoriu.
Instanţa încuviinţează executarea silită prin încheiere dată în camera de consiliu, fără
citarea părţilor. Încheierea prin care preşedintele instanţei admite cererea de încuviinţare
a executării silite nu este supusă niciunei căi de atac. Încheierea prin care se respinge
cererea de încuviinţare a executării silite poate fi atacată cu recurs de către creditor, în
termen de 5 zile de la comunicare.
După încuviinţarea cererii instanţa va alcătui un dosar privind executarea, la care
executorul judecătoresc este obligat să depună câte un exemplar al fiecărui act de
executare, în termen de 48 de ore de la efectuarea acestuia”;
Art. 488: „Sunt supuse urmăririi silite imobiliare bunurile imobile.
Pot forma obiectul urmăririi silite imobiliare şi dreptul de uzufruct asupra unui bun
imobil, precum şi dreptul de superficie.
Dreptul de servitute poate fi urmărit silit numai odată cu fondul dominant căruia îi
profită”.
Autorul excepţiei susţine că textele de lege criticate contravin prevederilor constitu-

ţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitoare la tratatele interna-
ţionale privind drepturile omului şi ale art. 24 care consacră dreptul la apărare, precum şi
dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, care se referă la protecţia proprietăţii.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile de lege
criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la aceleaşi
prevederi din Legea fundamentală invocate şi în cauza de faţă.
Astfel, referitor la susţinerea potrivit căreia dispoziţiile art. 373 şi 3731 din Codul de
procedură civilă ar crea o discriminare între creditor şi debitor, determinând restrângerea
dreptului la apărare al celui din urmă, prin Decizia nr. 482 din 29 septembrie 2005,
publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 992 din 9 septembrie 2005, şi prin Decizia
nr. 660 din 10 octombrie 2006, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 897 din 3
noiembrie 2006, Curtea a reţinut că principiul egalităţii presupune existenţa unor situaţii
de fapt identice, la care trebuie să se aplice un regim juridic identic; or, în speţă,
creditorul şi debitorul nu se găsesc în situaţii identice, fiind aşadar firesc ca drepturile şi
obligaţiile lor să difere.
În acest sens este şi Decizia Plenului nr. 1/1994, publicată în M. Of. al României,
Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, prin care Curtea Constituţională a statuat, de aseme-
nea, că liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care
justiţia se înfăptuieşte, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului instituirea regulilor
de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti. Pe cale de consecinţă,
legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de proce-
dură, precum şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului
acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste
proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege.
În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 488 din Codul de
procedură civilă, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 217 din 3 iulie 2001, publicată în M. Of.
al României, Partea I, nr. 552 din 4 septembrie 2001, că aceste dispoziţii reglementează
executarea silită a bunurilor nemişcătoare, ultima fază a procesului civil, consecutivă
obţinerii unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care s-a stabilit în
sarcina debitorului 6 obligaţie de natură patrimonială.
Această obligaţie este o consecinţă a angajării răspunderii juridice contractuale sau
delictuale a debitorului. La această procedură se recurge numai în situaţia în care
debitorul obligaţiei stabilite prin hotărâre sau titlu executoriu nu execută de bună voie
prestaţia la care este obligat.
Dispoziţiile legale criticate nu numai că nu contravin prevederilor constituţionale şi
celor din pactele internaţionale invocate, ci, dimpotrivă, asigură aplicarea lor, deoarece
permit executarea silită şi lipsirea de proprietate în cazurile prevăzute de lege, cazuri care
nu sunt un mod arbitrar de lipsire de proprietate.
Deoarece nu au intervenit elemente noi, de natură să impună schimbarea acestei
jurisprudenţe, atât soluţia, cât şi motivarea acestor decizii îşi păstrează valabilitatea.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din
nr. 47/1992,
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 373, art. 3731 şi art. 488
din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Aurel Ionescu în Dosarul
29. Restrângerea accesului liber la justiţie al creditorului. Garanţii pro-

cedurale [Decizia nr. 527 din 31 mai 2007, M. Of. nr. 559 din 15 august 2007]

Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Utraco Holland B.V. în Dosarul
nr. 89/1.748/2006 al Judecătoriei Cornetu.
plinită.
CURTEA,

Prin Încheierea din 12 decembrie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 89/1.748/2006,
Judecătoria Cornetu a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 499 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Utraco Holland
B.V.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că textul de
lege criticat este discriminatoriu, deoarece oferă debitorului, pe lângă calea contestaţiei la
executare, cadrul general reglementat de Codul de procedură civilă, o posibilitate în plus
de a contesta procedura executării silite. O astfel de împrejurare este de natură a restrânge
în mod nepermis accesul liber la justiţie al creditorului, care nu se poate prevala de căile
de atac împotriva hotărârii instanţei de suspendare a urmăririi silite imobiliare.
Judecătoria Cornetu consideră excepţia de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată.
Guvernul apreciază că textul de lege nu aduce atingere principiului egalităţii în
drepturi sau liberului acces la justiţie, întrucât art. 499 din Codul de procedură civilă
oferă posibilitatea cetăţenilor de a se adresa instanţelor judecătoreşti pentru realizarea
drepturilor lor şi asigură suficiente garanţii procedurale în vederea materializării dreptu-
rilor părţilor implicate în litigii. Astfel, dispoziţiile alin. (3) al articolului criticat garan-
tează accesul liber al creditorului la justiţie, instituind posibilitatea acestuia de a solicita
instanţei, pentru motive temeinice, reluarea urmăririi silite înainte de expirarea
termenului de 6 luni.
Avocatul Poporului arată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, texte-

le de lege criticate fiind în deplină concordanţă cu dispoziţiile constituţionale invocate.
vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
CURTEA,

legale criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine
următoarele:
de procedură civilă, care au următorul conţinut: „După primirea somaţiei debitorul poate
cere instanţei de executare, în termen de 10 zile de la comunicare, să-i încuviinţeze ca
plata integrală a datoriei, inclusiv dobânzile şi cheltuielile de executare, să se facă din
veniturile imobilului urmărit sau din alte venituri ale sale pe timp de 6 luni.
Instanţa sesizată potrivit alin. (1) va cita părţile în camera de consiliu şi se va
pronunţa de îndată prin încheiere irevocabilă. În caz de admitere a cererii debitorului,
instanţa va dispune suspendarea urmăririi silite imobiliare.
Pentru motive temeinice creditorul poate solicita instanţei reluarea urmăririi înainte de
expirarea termenului de 6 luni, dispoziţiile alin. (2) fiind aplicabile în mod cores-
punzător”.
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate consideră că dispoziţiile legale criticate
încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 16 care consacră egalitatea în drepturi
a cetăţenilor, art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21
care prevede accesul liber la justiţie şi în art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor
drepturi sau al unor libertăţi.
De asemenea, sunt invocate şi prevederile internaţionale cuprinse în art. 6 parag. 1 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind
dreptul persoanei la un proces echitabil.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile art. 499
alin. (1) din Codul de procedură civilă reglementează o înlesnire pe care instanţa de
executare o poate acorda debitorului, la solicitarea acestuia, încuviinţându-i ca plata
integrală a datoriei sale către creditor, inclusiv dobânzile şi cheltuielile de executare, să se
realizeze din veniturile imobilului urmărit sau din alte venituri ale debitorului pe timp de
6 luni. Suspendarea urmării silite a imobilului se poate acorda pentru un termen limitat de
6 luni şi doar dacă debitorul învederează împrejurări din care să rezulte că veniturile pe
care acesta le-ar putea obţine în această perioadă sunt suficient de mari pentru a deter-
mina stingerea creanţei. Astfel, înlesnirea se acordă pe baza unor situaţii de fapt lăsate la
aprecierea suverană a instanţei, iar dacă împrejurările invocate nu pot fi dovedite,
suspendarea executării nu se justifică, întrucât ar fi de natură să-l prejudicieze pe creditor.
Pe de altă parte, potrivit art. 499 alin. (3) din Codul de procedură civilă, creditorul
poate solicita instanţei reluarea urmăririi silite a imobilului, după ce aceasta fusese
suspendată în temeiul alin. (1), înainte de expirarea termenului de 6 luni, dacă există
motive temeinice care să evidenţieze lipsa posibilităţilor debitorului de a satisface creanţa
înăuntrul termenului acordat.
Prin urmare, Curtea constată că textul de lege criticat nu încalcă prevederile art. 16
din Constituţie privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, întrucât reglementarea este
aplicabilă în cazul tuturor persoanelor aflate în situaţiile prevăzute de ipoteza normei, şi
anume debitorilor somaţi să efectueze plata creanţei, sub condiţia valorificării imobilului
urmărit silit prin modalităţile admise de lege, precum şi creditorilor deţinători ai titlului
executoriu a cărui executare a fost suspendată.
În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea principiului constituţional al
accesului liber la justiţie, Curtea reţine că o atare critică nu este întemeiată, întrucât textul
de lege criticat prevede expres posibilitatea atât a debitorului, cât şi a creditorului de a
solicita instanţei, în funcţie de interesele proprii, acordarea înlesnirii la plata creanţei,
respectiv înlăturarea acesteia, în cadrul unei proceduri desfăşurate în camera de consiliu,
cu citarea părţilor, finalizate prin pronunţarea unei încheieri irevocabile. Referitor la
susţinerea autorului excepţiei, potrivit căreia împotriva unei astfel de încheieri nu pot fi
exercitate căi de atac, ceea ce este de natură a-i îngrădi dreptul la un proces echitabil,
Curtea reţine că scopul acestei reglementări a fost, pe de o parte, acela de a facilita
executarea cu bună-credinţă şi în condiţii mai uşor de îndeplinit a creanţelor de către
debitori – art. 499 alin. (1) din Codul de procedură civilă – şi, pe de altă parte, prevenirea
unor eventuale abuzuri din partea acelor debitori rău-platnici, în sensul tergiversării
executării obligaţiilor ce le incumbă – art. 499 alin. (3). În ambele cazuri, finalitatea
declarată a dispoziţiilor criticate ar fi fost anihilată prin instituirea unor căi de atac, care
ar fi presupus o procedură mai anevoioasă.
Faţă de cele arătate, Curtea constată că dispoziţiile art. 499 din Codul de procedură
civilă sunt în concordanţă cu prevederile constituţionale invocate, inclusiv cele ale art. 53,
deoarece acestea sunt aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exercitării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, restrângere care, astfel cum s-a
arătat anterior, nu s-a constatat.
nr. 47/1992,
În numele legii
DECIDE:

procedură civilă, excepţie ridicată de Utraco Holland B.V. în Dosarul nr. 89/1.748/2006
al Judecătoriei Cornetu.
30. Căile de atac în contestaţia la executare. Accesul liber la justiţie

[Decizia nr. 540 din 7 iunie 2007, M. Of. Nr. 558 din 15 august 2007]
C. proc. civ., art. 399 alin. (21), art. 402 alin. (2) şi art. 403 alin. (1), (3) şi (4)

alin. (21), art. 402 alin. (2) şi art. 403 alin. (1), (3) şi (4) din Codul de procedură civilă,
excepţie ridicată de Societatea Comercială „Muntenia” – SRL din Ioneşti în Dosarul nr.
4.724/2006 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.
îndeplinită.
respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată.
CURTEA,

Prin Încheierea din 8 noiembrie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 4.724/2006, Judecă-
toria Râmnicu Vâlcea a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor art. 399 alin. (21), art. 402 alin. (2) şi art. 403 alin. (1), (3) şi (4) din Codul
de procedură civilă. Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială „Muntenia” – SRL
din Ioneşti într-o cauză civilă având ca obiect o contestaţie la executare.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine că dispoziţiile
art. 399 alin. (21) din Codul de procedură civilă contravin prevederilor art. 21 alin. (1) şi
(2) din Constituţie, deoarece condiţionează accesul liber la justiţie de un anumit moment,
respectiv după ce a început executarea silită. De asemenea, se arată că dispoziţiile art. 402
alin. (2) din Codul de procedură civilă încalcă prevederile art. 21 alin. (3) şi ale art. 124
din Constituţie, deoarece se prevede o singură cale de atac. În ceea ce priveşte dispoziţiile
art. 403 din Codul de procedură civilă, se arată că acestea contravin prevederilor art. 16
alin. (1), art. 21, 124 şi 129 din Constituţie, deoarece instanţa de executare are un drept
discreţionar în ceea ce priveşte suspendarea executării, iar încheierea prin care s-a dispus
suspendarea executării în cazuri urgente nu este supusă niciunei căi de atac.
Judecătoria Râmnicu Vâlcea arată că dispoziţiile art. 399 alin. (21), art. 402 alin. (2) şi
art. 403 alin. (1), (3) şi (4) din Codul de procedură civilă încalcă prevederile art. 16 alin. (1),
art. 21, 24 şi 129 din Constituţie, deoarece dreptul la justiţie este neîngrădit şi nu poate fi
condiţionat. Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi, iar lipsa unei căi de atac din
cele prevăzute de lege este o încălcare a dreptului persoanei de a se adresa justiţiei pentru
apărarea drepturilor sale, de a exercita căile de atac, precum şi de a beneficia de un proces
echitabil.
Guvernul, cu privire la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 399 alin. (21)
din Codul de procedură civilă, arată că acestea nu încalcă drepturile constituţionale
protejate, întrucât reglementarea executării silite, în ansamblul său, conferă suficiente
garanţii care au fost concepute pentru respectarea intereselor celor implicaţi. Faptul că
introducerea contestaţiei la executare se poate face după începerea executării silite nu
reprezintă un impediment real, sub raport constituţional, al accesului liber la justiţie,
consacrat de art. 21 din Constituţie. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate
potrivit căreia dispoziţiile art. 402 alin. (2) din Codul de procedură civilă „suprimă calea
de atac a apelului”, arată că accesul liber la justiţie nu înseamnă că acesta trebuie asigurat
la toate structurile judecătoreşti, deoarece competenţa şi căile de atac sunt stabilite
exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli deosebite în considerarea unor situaţii
deosebite. În continuare arată că nu este întemeiată nici critica referitoare la dispoziţiile
art. 403 din Codul de procedură civilă, făcând referire la jurisprudenţa Curţii Consti-
tuţionale.
Avocatul Poporului arată că dispoziţiile art. 403 alin. (1) din Codul de procedură
civilă nu aduc atingere principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi nici nu contravin
principiilor privind înfăptuirea justiţiei, întrucât se aplică tuturor celor aflaţi în situaţia
reglementată de ipoteza normei juridice, fără a institui privilegii sau discriminări pe
considerente arbitrare.
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 399 alin. (21),
art. 402 alin. (2) şi art. 403 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură civilă, se arată că
aceasta este neîntemeiată. Astfel, faptul că încheierea prin care se admite cererea de încu-
viinţare a executării silite nu este supusă niciunei căi de atac nu aduce atingere liberului
acces la justiţie, deoarece ori de câte ori se ivesc dificultăţi în cursul executării silite ori
una dintre părţi este nemulţumită de felul cum sunt întocmite actele de executare, instanţa
va fi sesizată cu rezolvarea contestaţiilor la executare.
CURTEA,

următoarele:
art. 402 alin. (2) şi art. 403 alin. (1), (3) şi (4) din Codul de procedură civilă. Alin. (21) al
art. 399 a fost modificat prin art. I pct. 18 din Legea nr. 459/2006, publicată în M. Of. al
României, Partea I, nr. 994 din 13 decembrie 2006. Alin. (4) al art. 403 a fost modificat
prin art. I pct. 71 din Legea nr. 219/2005, publicată în M. Of. al României, Partea I,
nr. 609 din 14 iulie 2005.
Textele legale criticate au următorul cuprins:
- Art. 399 alin. (21): „De asemenea, după ce a început executarea silită, cei interesaţi
sau vătămaţi pot cere, pe calea contestaţiei la executare, şi anularea încheierii prin care s-
a dispus învestirea cu formula executorie, dată fără îndeplinirea condiţiilor legale”;
- Art. 402 alin. (2): „Hotărârea pronunţată cu privire la contestaţie se dă fără drept de
apel, cu excepţia hotărârii pronunţate în temeiul art. 4001 şi al art. 401 alin. (2)”;
- Art. 403 alin. (1), (3) şi (4): „(1) Până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a
altei cereri privind executarea silită, instanţa competentă poate suspenda executarea, dacă
se depune o cauţiune în cuantumul fixat de instanţă, în afară de cazul în care legea
dispune altfel.
(3) Asupra cererii de suspendare formulate potrivit alin. (1) şi (2), instanţa, în toate
(4) În cazuri urgente, dacă s-a plătit cauţiunea, preşedintele instanţei poate dispune,
prin încheiere şi fără citarea părţilor, suspendarea provizorie a executării până la soluţio-
narea cererii de suspendare de către instanţă. Încheierea nu este supusă niciunei căi de
atac. Cauţiunea care trebuie depusă este în cuantum de 10% din valoarea obiectului cere-
rii sau de 5 milioane iei pentru cererile neevaluabile în bani. Cauţiunea depusă este
deductibilă din cauţiunea stabilită de instanţă, dacă este cazul”.
În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale, autorul excepţiei invocă

încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea în
drepturi, ale art. 21 referitoare la accesul liber la justiţie, ale art. 124 referitoare la înfăp-
tuirea justiţiei şi ale art. 129 referitoare la folosirea căilor de atac.
alin. (21) din Codul de procedură civilă nu încalcă prevederile art. 21 din Constituţie,
contestaţia la executare fiind destinată să înlăture neregularităţile comise cu prilejul
urmăririi silite sau să expliciteze titlul executoriu ce urmează a fi valorificat. Faptul că
introducerea contestaţiei la executare se poate face după începerea executării silite nu
reprezintă un impediment real, sub raport constituţional, al accesului liber la justiţie,
consacrat de art. 21 din Constituţie.
În ceea ce priveşte critica potrivit căreia dispoziţiile art. 402 alin. (2) din Codul de
procedură civilă încalcă prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, deoarece se prevede o
singură cale de atac, Curtea constată că aceasta nu este întemeiată. Astfel, Constituţia nu
cuprinde prevederi care să stabilească căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti,
stabilind în art. 129 că acestea se exercită „în condiţiile legii”. Accesul la justiţie nu
presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar
instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi
reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, sunt de competenţa exclusivă a
legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de
procedură. Reglementările internaţionale în materie nu impun accesul la totalitatea
gradelor de jurisdicţie sau la toate căile de atac prevăzute de legislaţiile naţionale, art. 13
din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale,
deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie.
De asemenea, Curtea observă că dispoziţiile art. 402 din Codul de procedură civilă nu
sunt de natură să aducă atingere înfăptuirii în numele legii a justiţiei şi totodată nici
independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii, principii fundamentale cuprinse
în prevederile art. 124 din Constituţie, text constituţional invocat de autorul excepţiei.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 403 din Codul de procedură civilă, Curtea constată
că, întrucât plata cauţiunii nu constituie o condiţie de admisibilitate a contestaţiei la
executare, ci exclusiv pentru a putea solicita suspendarea provizorie a executării silite,
liber la justiţie. În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie,
Curtea constată că, în măsura în care reglementarea dedusă controlului se aplică tuturor
celor aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe
considerente arbitrare, critica cu un atare obiect nu este întemeiată. De asemenea, nu
poate fi reţinută nici critica potrivit căreia dispoziţiile art. 403 din Codul de procedură
civilă contravin prevederilor art. 124 şi 129 din Constituţie.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea
jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în aceste
decizii îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.
nr. 47/1992,
În numele legii
DECIDE:
alin. (2) şi art. 403 alin. (1), (3) şi (4) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de
Societatea Comercială „Muntenia” – SRL din Ioneşti în Dosarul nr. 4.724/2006 al
Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.
31. Caracterul executoriu al sentinţelor pronunţate în primă instanţă în

cauze comerciale, fără ca acestea să fie definitive şi fără obligarea părţii
care solicită executarea la plata unei cauţiuni. Principiul celerităţii [Decizia
nr. 676 din 11 septembrie, M. Of. nr. 714 din 23 octombrie 2007]
C. proc. civ., art. 411 alin. (1) şi art. 7208

alin. (1) şi art. 7208 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Viorel Dan Paul în
Dosarul nr. 9.979/4/2006 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti.
plinită.
Magistratul-asistent informează plenul că, la dosar, partea Societatea Comercială
„Petrom” – SA din Bucureşti a depus o cerere prin care solicită respingerea excepţiei
de neconstituţionalitate.
CURTEA,

Prin Încheierea din 8 septembrie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 9.979/4/2006, Jude-
tuţionalitate a prevederilor art. 411 alin. (1) şi art. 7208 din Codul de procedură civilă.
Excepţia a fost ridicată de Viorel Dan Paul într-o cauză având ca obiect o contestaţie
la executare silită.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că textele de
lege criticate aduc atingere art. 44 alin. (2) teza întâi şi art. 20 din Constituţie, precum şi
art. 7 şi 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. În acest sens, arată că prin
art. 7208 din Codul de procedură civilă se atribuie caracter executoriu sentinţelor
pronunţate în primă instanţă în cauze comerciale, fără ca acestea să fie definitive şi fără
obligarea părţii care solicită executarea la plata unei cauţiuni.
Aşa fiind, se instituie o diferenţă de tratament juridic între părţi, fundamentată doar pe
natura cauzei, şi care contravine prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate.
Totodată, dispoziţiile art. 411 alin. (1) din Codul de procedură civilă contravin
prevederilor constituţionale ale art. 44 alin. (2) teza întâi privind garantarea şi ocrotirea în
mod egal prin lege a proprietăţii private, deoarece instituie un termen de o zi pentru
executarea debitelor constatate printr-o hotărâre judecătorească nedefinitivă, debite care

au un caracter incert şi provizoriu. Astfel, atunci când executarea se face asupra bunurilor
mobile ale debitorului, nu mai este posibilă întoarcerea acesteia în situaţia în care
debitorul ar câştiga în calea de atac a apelului.
neîntemeiată. Astfel, prin textul de lege criticat legiuitorul a urmărit să transpună în
practică principiul celerităţii soluţionării litigiilor dintre părţi, mai pregnant în materie
comercială, fără a se aduce atingere prevederilor constituţionale invocate de autorul
excepţiei.
tuţionalitate.
Avocatul Poporului apreciază că prevederile legale criticate sunt constituţionale. În
acest sens, arată că dispoziţiile supuse controlului de constituţionalitate nu aduc atingere
principiului egalităţii în faţa legii, întrucât acestea nu sunt aplicabile doar unei sau unor
categorii de persoane aprioric determinate, ci oricărei persoane aflate în situaţiile menţio-
nate în ipoteza normei, fără a institui un regim discriminatoriu pe considerente arbitrare.
De asemenea, cu privire la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 411
alin. (1) şi art. 7208 din Codul de procedură civilă, faţă de prevederile art. 44 alin. (2) din
Constituţie şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, se constată că
aceasta nu poate fi reţinută, întrucât, potrivit art. 44 alin. (1) teza a doua din Legea
fundamentală, conţinutul şi limitele dreptului de proprietate se stabilesc prin lege.
punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
CURTEA,

întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate
art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi celor ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din
art. 7208 din Codul de procedură civilă.
Textele de lege criticate au următorul conţinut:
Art. 411 alin. (1): „Dacă în termen de o zi de la primirea somaţiei debitorul nu
plăteşte suma datorată, executorul judecătoresc de pe lângă instanţa de executare va
proceda la sechestrarea bunurilor mobile urmăribile ale debitorului, chiar dacă acestea
sunt deţinute de un terţ”.
Art. 7208: „Hotărârile date în primă instanţă privind procesele şi cererile în materie
comercială sunt executorii. Exercitarea apelului nu suspendă de drept executarea”.
Aceste dispoziţii sunt considerate de autorul excepţiei ca fiind neconstituţionale în
raport cu prevederile cuprinse în art. 44 alin. (2) teza întâi privind garantarea şi ocrotirea
în mod egal prin lege a proprietăţii private şi art. 20 referitoare la tratatele internaţionale
privind drepturile omului, din Legea fundamentală, precum şi în raport cu art. 7 privind
dreptul oamenilor la o egală protecţie a legii şi dreptul la o egală protecţie împotriva
oricărei discriminări şi art. 17 privind dreptul la proprietate din Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului.
Examinând excepţia, Curtea Constituţională constată că prevederile art. 7208 din
Codul de procedură civilă dau expresie principiului celerităţii în ceea ce priveşte
executarea hotărârilor pronunţate în cauze comerciale, instituind în acest scop un
tratament juridic diferenţiat pentru părţile unui litigiu comercial.
Această diferenţiere, determinată de natura litigiului, nu constituie însă o discriminare
în sensul prevăzut de dispoziţiile art. 7 privind dreptul oamenilor la o egală protecţie a
legii şi dreptul la o egală protecţie împotriva oricărei discriminări din Declaraţia Uni-
versală a Drepturilor Omului.
Curtea observă că nu pot fi reţinute nici susţinerile autorului excepţiei potrivit cărora
dispoziţiile art. 7208 din Codul de procedură civilă aduc atingere art. 44 alin. (2) teza întâi
din Constituţie şi art. 17 privind dreptul la proprietate din Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului. Aceasta deoarece, în situaţia admiterii apelului şi a schimbării în tot
sau în parte a hotărârii care a fost deja executată, cel prejudiciat are dreptul la întoarcerea
executării.
Cât priveşte susţinerea autorului excepţiei potrivit căreia art. 411 alin. (1) din Codul
de procedură civilă contravine prevederilor art. 44 alin. (2) teza întâi privind garantarea şi
ocrotirea în mod egal prin lege a proprietăţii private din Constituţie, deoarece instituie un
termen de o zi pentru executarea debitelor constatate printr-o hotărâre judecătorească
nedefinitivă, debite care au un caracter incert şi provizoriu, Curtea constată că nici
aceasta nu poate fi reţinută.
Astfel, autorul excepţiei pleacă de la o premisă greşită constând în absolutizarea
exerciţiului prerogativelor dreptului său de proprietate, făcând abstracţie de prevederile
art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit căruia „conţinutul şi limitele acestor
drepturi sunt stabilite de lege”, precum şi de cele ale art. 136 alin. (5), care consacră
caracterul inviolabil al proprietăţii private, „în condiţiile legii organice”.
Aşa cum a statuat Curtea în mod constant în jurisprudenţa sa, legiuitorul ordinar este
competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de
proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină
în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte
de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept
subiectiv garantat.
În numele legii
DECIDE:
din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Viorel Dan Paul în Dosarul
Pronunţată în şedinţa publică din data de 11 septembrie 2007.
32. Contestaţie la executare. Învestirea cu formulă executorie a unei

hotărâri judecătoreşti definitive care nu este irevocabilă şi executarea
acesteia [Decizia nr. 723 din 13 septembrie, M. Of. nr. 736 din 31 octombrie
2007]
C. proc. civ., art. 374 alin. (1) şi art. 376 alin. (1)

alin. (1) şi art. 376 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea
Comercială „Pers Robinson” – SRL din Bucureşti în Dosarul nr. 16.141/299/2006 al
îndeplinită.
CURTEA,

Prin Încheierea din 16 iunie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 16.141/299/2006, Jude-
tuţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (1) şi art. 376 alin. (1) din Codul de procedură
civilă.
Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială „Pers Robinson” – SRL într-o cauză
având ca obiect o contestaţie la executare.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia consideră că textele de
lege criticate sunt neconstituţionale deoarece creează o inegalitate între creditorul care
execută hotărârea definitivă, ce nu este irevocabilă, şi debitorul care va fi supus executării
silite înainte de soluţionarea recursului. Este încălcat, totodată, dreptul de proprietate al
debitorului, întrucât prin executarea silită a unei hotărâri definitive care nu este
irevocabilă există posibilitatea ca debitorul să fie deposedat de bunurile proprietatea sa şi
în situaţia câştigării recursului să nu mai fie posibilă întoarcerea executării.
întemeiată. Astfel, prin învestirea cu formulă executorie a unei hotărâri judecătoreşti
definitive care nu este irevocabilă şi a executării acesteia se încalcă principiul egalităţii în
drepturi a părţilor, creându-se o inegalitate între creditor şi debitor. Aşa fiind, cu toate că
există posibilitatea ca recursul să fie admis, se permite pe această cale, în mod greşit, ca
executarea silită să aibă loc înainte de soluţionarea irevocabilă a litigiului.
Totodată, dreptul debitorului la apărare este garantat numai până la soluţionarea
definitivă a procesului, cu toate că acesta ar trebui să beneficieze de respectivul drept şi în
faza de recurs a procesului.
Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest
sens, arată că executarea hotărârii definitive se face pentru valorificarea neîntârziată a
dreptului celui care a câştigat procesul şi că părţile au acces egal la justiţie şi la un proces
echitabil, iar debitorul are la dispoziţie garanţii procedurale care îi permit să se adreseze
instanţei, să solicite suspendarea executării sau chiar anularea titlului care se execută.
Avocatul Poporului apreciază că prevederile legale criticate sunt constituţionale,
invocând în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.
CURTEA,

legale criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine
următoarele:
ale art. 376 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care au următorul conţinut:
- Art. 374 alin. (1): „Hotărârea judecătorească sau alt titlu se execută numai dacă este
învestit cu formula executorie prevăzută de art. 269 alin. (1), afară de încheierile
executorii, de hotărârile executorii provizoriu şi de alte hotărâri sau înscrisuri prevăzute
de lege, care se execută fără formula executorie”;
- Art. 376 alin. (1): „Se învestesc cu formula executorie prevăzută de art. 269 alin. (1)
hotărârile care au rămas definitive ori au devenit irevocabile, precum şi orice alte hotărâri
sau înscrisuri, pentru ca acestea să devină executorii, în cazurile anume prevăzute de
lege”.
Excepţia de neconstituţionalitate este raportată la următoarele prevederi constitu-
ţionale: art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) referitor la
dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 24
alin. (1) privind garantarea dreptului la apărare, art. 44 alin. (1) şi (2) privind garantarea
şi ocrotirea dreptului de proprietate privată, art. 124 alin. (2) potrivit căruia „Justiţia este
unică, imparţială şi egală pentru toţi”, art. 129 referitor la folosirea căilor de atac şi
art. 136 alin. (5) privind inviolabilitatea proprietăţii private, în condiţiile legii organice.
Examinând excepţia, Curtea constată că asupra constituţionalităţii dispoziţiilor
art. 376 alin. (1) din Codul de procedură civilă, prin raportare la prevederile art. 16
alin. (1) şi (2), art. 44 alin. (1) şi (2) şi art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală, s-a
pronunţat prin Decizia nr. 45 din 27 ianuarie 2005, publicată în M. Of. al României,
Partea I, nr. 196 din 8 martie 2005, şi prin Decizia nr. 559 din 16 decembrie 2004,
publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 125 din 9 februarie 2005, în sensul
respingerii acesteia.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut, în esenţă, următoarele: adoptarea
reglementării criticate a fost impusă de preocuparea legiuitorului pentru asigurarea
celerităţii în derularea procedurii de executare silită.
Totodată, Curtea a constatat că nu se încalcă principiul egalităţii între părţile în litigiu,
deoarece acestea se află în situaţii diferite şi nu pot beneficia de acelaşi tratament.
De asemenea, Curtea a mai reţinut că executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive,
dacă obiectul ei este material sau evaluabil în bani, poate determina diminuarea patri-
moniului celui executat sau poate atinge unele atribute ale dreptului de proprietate, dar nu
poate fi considerată ca fiind contrară garantării şi ocrotirii proprietăţii.
Curtea a mai statuat că invocarea ca text de referinţă a art. 124 alin. (2) din Legea
fundamentală este lipsită de relevanţă, domeniul de incidenţă al acestora fiind cu totul
altul decât acela al normei procedurale criticate.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea
jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materie, atât soluţia, cât şi considerentele din
deciziile menţionate îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză.
Cu acest prilej, Curtea mai observă că prevederile legale criticate nu aduc atingere
nici dispoziţiilor art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) şi art. 129 din Constituţie, întrucât
autorul excepţiei are posibilitatea să se apere prin toate mijloacele procedurale legale, să
exercite căile de atac, să conteste titlul executoriu ori executarea însăşi, să ceară
suspendarea executării ori întoarcerea acesteia.
În numele legii
DECIDE:
alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Pers
Robinson” – SRL din Bucureşti în Dosarul nr. 16.141/299/2006 al Judecătoriei Sectorului
1 Bucureşti.
33. Contestaţie la executare. Titlul executoriu. Procesul-verbal încheiat

de executorul judecătoresc [Decizia nr. 1040 din 13 noiembrie 2007, M. Of. nr. 826
din 4 decembrie 2007]
C. proc. civ., art. 3711 alin. (1), art. 3717 alin. (3) şi art. 372
Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, art. 66

alin. (1), art. 3717 alin. (3) şi art. 372 din Codul de procedură civilă şi ale art. 66 din
Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, excepţie ridicată de Socie-
tatea Comercială „B.A. Production” – SRL din Târgovişte în Dosarul nr. 310/315/2007 al
Judecătoriei Târgovişte.
îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public arată că dispo-
ziţiile art. 3711 alin. (1) şi art. 372 din Codul de procedură civilă reglementează scopul
executării silite şi principiile ce reglementează această procedură, fără a contraveni
prevederilor constituţionale invocate de autorul excepţiei. În ceea ce priveşte art. 3717
alin. (3) din Codul de procedură civilă şi art. 66 din Legea nr. 36/1995, arată că instanţa
de contencios constituţional s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii acestor dispo-
ziţii, statuând că acestea sunt constituţionale.
CURTEA,

Prin Încheierea din 28 mai 2007, pronunţată în Dosarul nr. 310/315/2007, Judecătoria
Târgovişte a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 3711 alin. (1), art. 3717 alin. (3) şi art. 372 din Codul de procedură civilă
şi art. 66 din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, excepţie ridicată
de Societatea Comercială „B.A. Production” – SRL din Târgovişte.
art. 3711 alin. (1) şi ale art. 372 din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale,
contravenind prevederilor art. 21 din Legea fundamentală, deoarece permit ca executarea
să se facă şi în temeiul unui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu, altul
decât hotărârea judecătorească. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 3717 alin. (3) din
Codul de procedură civilă, se arată că, dându-i-se executorului judecătoresc posibilitatea
de a cuprinde în procesul-verbal, care devine titlu executoriu, sume stabilite după libera
sa apreciere, se încalcă prevederile art. 21 şi art. 124 din Constituţie. De asemenea,
atribuirea calităţii de titlu executoriu unui act care nu provine de la instanţa de judecată,
ci de la altă autoritate, în speţă notarul public, potrivit art. 66 din Legea nr. 36/1995,
contravine prevederilor art. 21 din Constituţie.
Judecătoria Târgovişte arată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
Dispoziţiile de lege criticate nu pot fi interpretate ca aducând atingere prevederilor consti-
tuţionale privind accesul liber la justiţie în condiţiile în care, pentru apărarea drepturilor
sale, debitorul are deschisă calea acţiunii în justiţie prin intermediul contestaţiei la
executare.
Guvernul arată că dispoziţiile art. 3711 alin. (1), ale art. 3717 alin. (3) şi ale art. 372
din Codul de procedură civilă nu pot fi interpretate ca aducând atingere prevederilor
constituţionale privind accesul liber la justiţie, în condiţiile în care, pentru apărarea drep-
turilor sale, debitorul are deschisă calea acţiunii în justiţie prin intermediul contestaţiei la
executare. Contestaţia la executare este judecată de o instanţă care, în condiţiile în care
titlul executoriu nu este reprezentat de o hotărâre judecătorească, are posibilitatea de a
verifica toate apărările de fond invocate de către debitor. În ceea ce priveşte dispoziţiile
art. 66 din Legea nr. 36/1995, arată că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat
prin numeroase decizii, de exemplu, Decizia nr. 84 din 25 mai 1999, publicată în M. Of.
al României, Partea i, nr. 357 din 28 iulie 1999, statuând că acestea sunt constituţionale.
Avocatul Poporului, în ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 3711 alin. (1), ale art. 3717 alin. (3) şi ale art. 372 din Codul de procedură civilă, arată
că accesul liber la justiţie este respectat, deoarece părţile interesate se pot adresa
instanţelor judecătoreşti, pe calea contestaţiei la executare, invocând apărări de fond, dacă
apreciază că drepturile, libertăţile sau interesele lor legitime au fost încălcate. Mai mult,
întreaga procedură de executare silită este prevăzută de lege, fiind respectate astfel atât
prevederile interne, cât şi cele internaţionale referitoare la accesul liber la justiţie. În ceea
ce priveşte critica de neconstituţionalitate a art. 66 din Legea nr. 36/1995, arată că aceasta
nu poate fi reţinută. În acest sens, face referire la Decizia nr. 2 din 13 ianuarie 2004,
publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 97 din 2 februarie 2004.

CURTEA,

următoarele:
ale art. 3717 alin. (3) şi ale art. 372 din Codul de procedură civilă şi ale art. 66 din Legea
notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, publicată în M. Of. al României,
Partea I, nr. 92 din 16 mai 1995, cu următorul cuprins:
- Art. 3711 alin. (1) din Codul de procedură civilă: „Obligaţia stabilită prin hotărârea
unei instanţe sau printr-un alt titlu se duce la îndeplinire de bunăvoie”;
- Art. 3717 alin. (3) din Codul de procedură civilă: „Sumele ce urmează să fie plătite
se stabilesc de către executorul judecătoresc, prin proces-verbal, pe baza dovezilor
prezentate de partea interesată, în condiţiile legii”;
- Art. 372 din Codul de procedură civilă: „Executarea silită se va efectua numai în
temeiul unei hotărâri judecătoreşti ori al unui alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu
executoriu”;
- Art. 66 din Legea nr. 36/1995: „Actul autentificat de notarul public care constată o
creanţă certă şi lichidă are putere de titlu executoriu la data exigibilităţii acesteia. În lipsa
actului original, titlul executoriu îl poate constitui duplicatul sau copia legalizată de pe
exemplarul din arhiva notarului public”.
În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale, autorul excepţiei invocă
încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale
privind drepturile omului, ale art. 21 referitoare la accesul liber la justiţie şi ale art. 124
referitoare la înfăptuirea justiţiei.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, prin intermediul
art. 3711 din Codul de procedură civilă, legiuitorul a instituit un ansamblu de mijloace
procedurale menite să facă posibilă realizarea efectivă a dreptului chiar şi în cazurile în
care debitorul nu îşi execută de bunăvoie obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe
sau printr-un alt titlu executoriu. Astfel, executarea silită intervine numai în cazul
neexecutării de bunăvoie a măsurilor dispuse de judecător, fără a se încălca dispoziţiile
din Legea fundamentală şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, invocate de autorul excepţiei.
De asemenea, prin Decizia nr. 206 din 15 mai 2003, publicată în M. Of. al României,
Partea I, nr. 388 din 5 iunie 2003, Curtea a statuat că stabilirea cheltuielilor de executare,
prevăzută de art. 3717 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură civilă, printr-un proces-verbal
care constituie titlu executoriu, încheiat de executorul judecătoresc, nu este un act arbitrar al
acestuia, ci, potrivit chiar reglementării criticate, are loc pe baza dovezilor prezentate de
partea interesată, în condiţiile legii. Sub imperiul reglementării deduse controlului,
procesul-verbal încheiat de executorul judecătoresc nu scapă controlului instanţelor de
judecată, iar întocmirea acestuia, în condiţiile prevăzute de lege, nu lezează în niciun fel
accesul liber la justiţie sau dreptul persoanei la apărare, câtă vreme art. 399 din Codul de
procedură civilă, care prevede că împotriva oricărui act de executare se poate face
contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare, oferă toate garanţiile
procesuale pentru realizarea deplină a acestor drepturi.
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 372 din Codul
de procedură civilă, se constată că, prin Decizia nr. 134 din 23 aprilie 2002, publicată în
M. Of. al României, Partea I, nr. 469 din 1 iulie 2002, Curtea a statuat că acestea sunt
constituţionale.
Cu privire la dispoziţiile art. 66 din Legea nr. 36/1995, prin Decizia nr. 2 din 13
ianuarie 2004, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 97 din 2 februarie 2004,
Curtea a reţinut că, în materia la care se referă excepţia de neconstituţionalitate,
calificarea actelor notariale care constată o creanţă certă, lichidă şi exigibilă ca fiind
titluri executorii a fost determinată de necesitatea valorificării cu celeritate a respectivei
creanţe, fără a afecta în acest mod vreun drept fundamental al părţilor. O asemenea
concluzie este impusă de împrejurarea că autentificarea oricărui înscris de către notarul
public dă expresie, într-o formă specifică, acordului de voinţă al părţilor, aşa cum rezultă
din chiar încheierea de autentificare, care atestă prezenţa acestora în faţa notarului,
identificarea lor, precum şi luarea consimţământului fiecăreia, după ce i s-a adus la
cunoştinţă conţinutul înscrisului. În măsura în care actul autentificat este pus în executare
silită, potrivit art. 399 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă, acesta poate face
obiectul unei contestaţii la executare, prilej cu care, dat fiind că executarea se face în
temeiul unui titlu executoriu care nu este emis de o instanţă judecătorească, contestatorul
are posibilitatea de a invoca inclusiv apărări de fond.
Raţiunile care au stat la baza adoptării soluţiei anterioare îşi păstrează valabilitatea şi
în prezent, astfel încât aceasta se impune a fi menţinută.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Consti-
tuţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
În numele legii
DECIDE:
alin. (3) şi art. 372 din Codul de procedură civilă şi art. 66 din Legea notarilor publici şi a
activităţii notariale nr. 36/1995, excepţie ridicată de Societatea Comercială „B.A. Pro-
duction” – SRL din Târgovişte în Dosarul nr. 310/315/2007 al Judecătoriei Târgovişte.
34. Omisiunea legiuitorului de a excepta de la urmărire sporurile sala-

riale nepermanente [Decizia nr. 1117 din 27 noiembrie 2007, M. Of. nr. 62 din
data de 28 ianuarie 2008]
C. proc. civ. , art. 409
Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 55 alin. (1) şi (2)
C. mun., art. 155

Codul de procedură civilă, art. 55 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul
fiscal şi art. 155 din Codul muncii, excepţie ridicată de Vasile Petrilă în Dosarul
nr. 13.121/3/2006 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze
privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
plinită.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ca
inadmisibilă, întrucât neconstituţionalitatea textului de lege criticat este dedusă dintr-o
omisiune a acestuia.
CURTEA,

Prin Încheierea din 22 mai 2007, pronunţată în Dosarul nr. 13.121/3/2006, Curtea de
Apel Bucureşti – Secţia a VII-a civilă pentru cauze privind conflicte de muncă şi
asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a
prevederilor art. 409 din Codul de procedură civilă, art. 55 alin. (1) şi (2) din Legea
nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi art. 155 din Codul muncii.
Excepţia a fost ridicată în recursul împotriva unei sentinţe civile pronunţate într-o
acţiune în răspundere patrimonială.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că dispoziţiile legale criticate
sunt neconstituţionale în măsura în care permit urmărirea de către creditori şi a sporurilor
la salariu cu caracter nepermanent, care au o afectaţiune specială, fiind destinate refacerii
capacităţii de muncă a salariaţilor.
Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a civilă pentru cauze privind conflicte de
muncă şi asigurări sociale apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă,
deoarece autorul excepţiei critică omisiunea legiuitorului de a excepta de la urmărire
sporurile salariale nepermanente, iar Curtea Constituţională nu are competenţa să
modifice legea în sensul dorit de acesta.
Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, întrucât
priveşte o omisiune de reglementare.
Avocatul Poporului apreciază că textele de lege criticate sunt constituţionale,
deoarece legiuitorul este abilitat să stabilească şi să modifice, ori de câte ori apare această
necesitate, componenţa veniturilor salariale.
CURTEA,

legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine
următoarele:

de procedură civilă, art. 55 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi
art. 155 din Codul muncii, având următorul conţinut:
Art. 409 din Codul de procedură civilă:
„(1) Salariile şi alte venituri periodice realizate din muncă, pensiile acordate în cadrul
asigurărilor sociale, precum şi alte sume ce se plătesc periodic debitorului şi sunt
destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia pot fi urmărite:
a) până la 1/2 din venitul lunar net, pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de
întreţinere sau de alocaţie pentru copii;
b) până la 1/3 din venitul lunar net, pentru orice alte datorii.
(2) Dacă sunt mai multe urmăriri asupra aceleiaşi sume, urmărirea nu poate depăşi 1/2
din venitul lunar net al debitorului, indiferent de natura creanţelor, în afară de cazul în
care legea prevede altfel.
(3) Veniturile din muncă sau orice alte sume ce se plătesc periodic debitorului şi sunt
destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia, în cazul în care sunt mai mici
decât cuantumul salariului minim net pe economie, pot fi urmărite numai asupra părţii ce
depăşeşte jumătate din acest cuantum.
(4) Ajutoarele pentru incapacitate temporară de muncă, compensaţia acordată
salariaţilor în caz de desfacere a contractului individual de muncă pe baza oricăror
dispoziţii legale, precum şi sumele cuvenite şomerilor, potrivit legii, nu pot fi urmărite
decât pentru sume datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere şi despăgubiri pentru
repararea daunelor cauzate prin moarte sau prin vătămări corporale, dacă legea nu
dispune altfel.
(5) Urmărirea drepturilor menţionate la alin. (4) se va putea face în limita a 1/2 din
cuantumul acestora.
(6) Sumele reţinute potrivit alin. (1)-(4) se eliberează sau se distribuie potrivit art. 562
şi următoarele.
(7) Alocaţiile de stat şi indemnizaţiile pentru copii, ajutoarele pentru îngrijirea
copilului bolnav, ajutoarele de maternitate, cele acordate în caz de deces, bursele de studii
acordate de stat, diurnele, precum şi orice alte asemenea indemnizaţii cu destinaţie
specială, stabilite potrivit legii, nu pot fi urmărite pentru nici un fel de datorii”.
Art. 55 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal:
(1) Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în natură
obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de
muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă,
de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile
pentru incapacitate temporare de muncă.
(2) În vederea impunerii, sunt asimilate salariilor:
a) indemnizaţiile din activităţi desfăşurate ca urmare a unei funcţii de demnitate
publică, stabilite potrivit legii;
b) indemnizaţiile din activităţi desfăşurate ca urmare a unei funcţii alese în cadrul
persoanelor juridice fără scop lucrativ;
c) drepturile de soldă lunară, indemnizaţiile, primele, premiile, sporurile şi alte drep-
turi ale personalului militar, acordate potrivit legii;
d) indemnizaţia lunară brută, precum şi suma din profitul net, cuvenite administra-
torilor la companii/societăţi naţionale, societăţi comerciale la care statul sau o autoritate a
administraţiei publice locale este acţionar majoritar, precum şi la regiile autonome;
e) sumele primite de membrii fondatori ai societăţilor comerciale constituite prin
subscripţie publică;
f) sumele primite de reprezentanţii în adunarea generală a acţionarilor, în consiliul de

administraţie, în comitetul de direcţie şi în comisia de cenzori;
g) sumele primite de reprezentanţii în organisme tripartite, potrivit legii;
h) indemnizaţia lunară a asociatului unic, la nivelul valorii înscrise în declaraţia de
asigurări sociale;
i) sumele acordate de organizaţii nonprofit şi de alte entităţi neplătitoare de impozit pe
profit, peste limita de 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru indemnizaţia primită pe perioada
delegării şi detaşării în altă localitate, în ţară şi în străinătate, în interesul serviciului,
pentru salariaţii din instituţiile publice;
j) indemnizaţia administratorilor, precum şi suma din profitul net cuvenite admi-
nistratorilor societăţilor comerciale potrivit actului constitutiv sau stabilite de adunarea
generală a acţionarilor;
k) orice alte sume sau avantaje de natură salarială ori asimilate salariilor”.
Art. 155 din Codul muncii: „Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporu-
rile, precum şi alte adaosuri”.
Excepţia este raportată la prevederile constituţionale ale art. 22 referitor la dreptul la
viaţă şi la integritate fizică şi psihică, art. 34 privind dreptul la ocrotirea sănătăţii şi art. 41
alin. (2) referitor la protecţia socială a muncii.
Curtea constată că dispoziţiile legale criticate de autorul excepţiei nu contravin în
niciun fel prevederilor constituţionale invocate.
De altfel, critica formulată în motivarea excepţiei se referă la faptul că legiuitorul nu a
înţeles să excepteze de la urmărirea de către creditori a sporurilor salariale cu afectaţiune
specială, altfel spus, o omisiune legislativă.
Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, aceasta se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu
privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse
controlului.
Aşa fiind, excepţia urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.
În numele legii
DECIDE:
Respinge ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 409 din

Codul de procedură civilă, art. 55 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul
fiscal şi art. 155 din Codul muncii, excepţie ridicată de Vasile Petrilă în Dosarul
nr. 13.121/3/2006 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a civilă pentru cauze privind
conflicte de muncă şi asigurări sociale.
35. Contestaţie la executare. Limitarea posibilităţilor contestatorului de

a se referi la ansamblul ilicitului legat de încheierea procesului-verbal de
distribuire a sumei rezultate din executare. Accesul liber la justiţie [Decizia
nr. 158 din 23 februarie 2006, M. Of. nr. 257 din 22 martie 2006]

„Mercur” – SA din Ploieşti în Dosarul nr. 5.921/2005 al Judecătoriei Ploieşti.
plinită.
CURTEA,

Prin Încheierea din 19 septembrie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 5.921/2005,
dispoziţiilor art. 570 alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de
Societatea Comercială „Mercur” – SA din Ploieşti cu ocazia soluţionării unei acţiuni
civile având ca obiect o contestaţie la executare.
art. 570 alin. (2) din Codul de procedură civilă contravin art. 21 alin. (1) şi (3) din
Constituţie. În acest sens, arată că limitarea posibilităţilor contestatorului de a se referi la
ansamblul ilicitului legat de încheierea procesului-verbal de distribuire a sumei rezultate
din executare reprezintă o limitare a accesului la justiţie şi la un proces echitabil.
Judecătoria Ploieşti apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
În acest sens, arată că art. 570 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu contravine
principiului constituţional al accesului liber la justiţie, întrucât acest text de lege
reglementează doar o procedură specială, care nu exclude însă ca partea interesată să
recurgă la procedura generală, de drept comun, a contestaţiei la executare, pentru alte
motive decât cele expres menţionate în art. 570 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale, ele
constituind o expresie a principiului accesului liber la justiţie.
CURTEA,

întocmit în cauză de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale
criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine

următoarele:
din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate de art. I pct. 210 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea
Codului de procedură civilă, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 479 din 2
octombrie 2000 şi aprobată prin Legea nr. 219/2005, publicată în M. Of. al României,
Partea I, nr. 609 din 14 iulie 2005.
Textul de lege criticat are următorul conţinut:
Art. 570 alin. (2): „Cel nemulţumit de modul stabilit pentru eliberarea sau distribuirea
sumei rezultate din executare poate cere executorului să consemneze obiecţiile sale în
procesul-verbal, care poate fi contestat în termen de 3 zile. Contestaţia suspendă de drept
eliberarea sau, după caz, distribuirea. Judecata ei se face de urgenţă şi cu precădere, cu
citarea în termen scurt a părţilor”.
În susţinerea neconstituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate, autorul excepţiei
invocă încălcarea prevederilor art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie care consacră accesul
liber la justiţie.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că textul de lege criticat
reglementează în mod special un singur caz al contestaţiei la executare, şi anume
contestaţia împotriva modului de eliberare sau distribuire a sumei rezultate din executare.
Alte cazuri sunt reglementate în art. 399 din Codul de procedură civilă, care prevede că
împotriva executării silite, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face
contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare. Acelaşi text de lege prevede
posibilitatea contestaţiei şi în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul,
întinderea sau aplicarea titlului executoriu, precum şi în cazul în care organul de
executare refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile prevăzute de lege.
Aşa fiind, Curtea constată că dispoziţiile art. 570 alin. (2) din Codul de procedură
civilă, analizate în coroborare cu cele ale art. 399 din acelaşi cod şi cu întregul sistem
normativ al procedurii executării silite, nu contravin prevederilor constituţionale care
consacră accesul liber la justiţie, aşa cum fără temei susţine autorul excepţiei, orice parte
interesată sau vătămată printr-un act de executare, altul decât cel prevăzut de textul de
lege criticat, având posibilitatea să se adreseze cu contestaţie instanţei de judecată.
Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d), precum şi al art. 29 din Legea
nr. 47/1992,
În numele legii
DECIDE:
de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Mercur” – SA din
Ploieşti în Dosarul nr. 5.921/2005 al Judecătoriei Ploieşti.
36. Cerere de învestire cu formulă executorie. Titularii căilor de atac

[Decizia nr. 247 din 9 martie 2006, M. Of. Nr. 333 din 13 aprilie 2006]
C. proc. civ., art. 3731 alin. (2) teza a doua, art. 3733 alin. (11) şi art. 7208

alin. (2) teza a doua, art. 3733 alin. (11) şi art. 7208 din Codul de procedură civilă, excep-
ţie ridicată de Societatea Comercială „Condor” – SA din Deva în Dosarul nr. 5.666/2005
al Judecătoriei Deva.
îndeplinită.
Cauza este în stare de judecată. Reprezentantul Ministerului Public, făcând referire la
jurisprudenţa Curţii Constituţionale, pune concluzii de respingere a excepţiei de
CURTEA,

Prin Încheierea din 7 decembrie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 5.666/2005,
Judecătoria Deva a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 3731 alin. (2) teza a doua, art. 3733 alin. (11) şi art. 7208 din Codul de
procedură civilă. Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială „Condor” – SA din
Deva într-o cauză ce are ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executare.
art. 3731 alin. (2) teza a doua şi art. 3733 alin. (11) din Codul de procedură civilă contravin
prevederilor art. 21 alin. (1), (2) şi (3), art. 24 alin. (1) şi art. 124 alin. (2) din Constituţie,
art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi art. 6 parag. 1 din Con-
venţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece nu se
conferă debitorului dreptul de a ataca încheierea de învestire cu formulă executorie şi
încheierea prin care a fost încuviinţată executarea silită, ci doar creditorului, creându-se
astfel o inegalitate de tratament a părţilor.
De asemenea, arată că art. 7208 din Codul de procedură civilă contravine art. 126
alin. (1) din Constituţie, deoarece exclude controlului legalităţii actele întocmite de
executorul judecătoresc, care nu mai învesteşte cu formulă executorie hotărârea ce se
execută.
Judecătoria Deva arată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest
sens arată că dispoziţiile art. 3731 alin. (2) teza a doua şi art. 3733 alin. (11) din Codul de
procedură civilă nu încalcă prevederile din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece debitorul are la dispoziţie calea
contestaţiei la executare, procedură contencioasă care se realizează cu citarea părţilor şi în
cadrul căreia se analizează toate aspectele privind fiecare act de executare în parte. În
ceea ce priveşte dispoziţiile art. 7208 din Codul de procedură civilă, arată că prin acestea
legiuitorul a intenţionat să dea putere executorie hotărârilor pronunţate în primă instanţă
în procesele şi cererile în materie comercială, cu scopul ca aceste hotărâri să fie aduse la
îndeplinire cu celeritate, fără ca în acest fel să se încalce prevederile constituţionale
invocate de autorul excepţiei.

Avocatul Poporului, făcând referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, arată că
excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că dispoziţiile de
lege criticate reprezintă norme de procedură a căror stabilire, potrivit art. 126 alin. (2) din
Constituţie, intră în competenţa exclusivă a legiuitorului, fără a se încălca prevederile
constituţionale invocate de autorul excepţiei.
punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
CURTEA,

teza a doua, art. 3733 alin. (11) şi art. 7208 din Codul de procedură civilă. Art. 3731 a fost
introdus prin pct. 141 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modifi-
carea şi completarea Codului de procedură civilă, publicată în M. Of. al României, Partea
I, nr. 479 din 2 octombrie 2000. Alin. (2) al art. 3731 a fost modificat prin pct. 65 din
Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000,
publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 609 din 14 iulie 2005. Alin. (11) al art. 3733
a fost introdus prin pct. 67 din Legea nr. 219/2005, iar art. 7208 a fost modificat prin
pct. 80 din aceeaşi lege.
Textele de lege criticate au următorul cuprins:
- Art. 3731 alin. (2) teza a doua: „Încheierea prin care preşedintele instanţei admite
cererea de încuviinţare a executării silite nu este supusă nici unei căi de atac”;
- Art. 3733 alin. (11): „Încheierea prin care preşedintele instanţei admite cererea de
învestire cu formulă executorie a hotărârii judecătoreşti sau a altui înscris în cazurile
prevăzute de lege nu este supusă nici unei căi de atac”;
- Art. 7208: „Hotărârile date în primă instanţă privind procesele şi cererile în materie
comercială sunt executorii. Exercitarea apelului nu suspendă de drept executarea”.
În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale autorul excepţiei invocă
încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (1), (2) şi (3) referitoare la accesul
liber la justiţie, ale art. 24 alin. (1) referitoare la dreptul la apărare, ale art. 124 alin. (2)
referitoare la înfăptuirea justiţiei şi ale art. 126 alin. (1) referitoare la instanţele judecă-
toreşti. De asemenea, se invocă şi încălcarea prevederilor art. 7 din Declaraţia Universală
a Drepturilor Omului, referitoare la egalitatea în drepturi, şi ale art. 6 parag. 1 din Con-
venţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la
dreptul la un proces echitabil.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, prin Decizia nr. 134
din 21 februarie 2006, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 215 din 9 martie
2006, a statuat că dispoziţiile art. 3731 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă
sunt constituţionale, iar faptul că încheierea prin care instanţa admite cererea de încu-
viinţare a executării silite nu este supusă nici unei căi de atac nu constituie o înfrângere a
dispoziţiilor constituţionale referitoare la liberul acces la justiţie.
Curtea observă că toate dispoziţiile de lege criticate reprezintă norme de procedură a

căror stabilire, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, intră în competenţa exclusivă a
legiuitorului. Faptul că încheierea prin care s-a admis cererea de încuviinţare a executării
silite, ca şi cea prin care s-a admis cererea de învestire cu formulă executorie a hotărârii
judecătoreşti sau a altui înscris în cazurile prevăzute de lege, nu este supusă nici unei căi
de atac nu constituie o înfrângere a dispoziţiilor constituţionale invocate de autorul
excepţiei. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 129 din Legea fundamentală, „împotriva hotă-
rârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în
condiţiile legii”, acest text constituţional lăsând la latitudinea legiuitorului reglementarea
căilor de atac, ceea ce îi permite acestuia din urmă să excepteze de la exercitarea lor,
atunci când consideră că se impune, anumite hotărâri judecătoreşti, aşa cum a procedat
prin dispoziţiile de lege criticate. De altfel, reglementarea actuală din Codul de procedură
civilă permite părţii să introducă contestaţia la executare, ceea ce oferă celor interesaţi
sau vătămaţi, după ce executarea silită a început, dreptul de a cere anularea încheierii prin
care s-a dispus învestirea cu formulă executorie sau, după caz, încuviinţarea executării,
dată fără îndeplinirea condiţiilor legale. Faptul că exerciţiul acestui drept este corelat cu
calea de atac a contestaţiei la executare nu reprezintă un impediment real, sub raport
constituţional, al accesului liber la justiţie.
Prin instituirea acestei proceduri legiuitorul a urmărit să restrângă posibilitatea de
tergiversare a executării silite, prin exercitarea abuzivă a unei atare căi de atac, şi să
realizeze un spor de celeritate în realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu.
Cu privire la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie Curtea constată că, potrivit
jurisprudenţei sale constante, tratamentul juridic egal constituie un drept al cetăţenilor
numai în măsura în care aceştia se găsesc în situaţii juridice identice, deosebirile sub
acest aspect impunând, în mod necesar, un regim juridic diferenţiat. Aşa fiind, în măsura
în care reglementarea dedusă controlului se aplică tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută
în ipoteza normei legale, fără nici o discriminare pe considerente arbitrare, critica cu un
atare obiect nu este întemeiată.
De asemenea, Curtea constată că nu poate reţine nici critica potrivit căreia dispoziţiile
de lege criticate contravin prevederilor art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului şi ale art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale.
nr. 47/1992,
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a art. 3731 alin. (2) teza a doua, art. 3733
alin. (11) şi art. 7208 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea
Comercială „Condor” – SA din Deva în Dosarul nr. 5.666/2005 al Judecătoriei Deva.
37. Contestaţie la executare. Obligaţia depunerii unei cauţiuni. Prote-

jarea intereselor coproprietarilor nedebitori de riscul de a fi obligaţi să par-
ticipe la achitarea unei datorii care nu le incumbă [Decizia nr. 281 din 28
martie, M. Of. nr. 385 din 4 mai 2006]
C. proc. civ., art. 3711, art. 3712, art. 4001,
art. 400 alin. (2) şi art. 403 alin. (4)

3712, 4001, art. 400 alin. (2) şi art. 403 alin. (41) din Codul de procedură civilă, excepţie
ridicată de Constantin Petcu în Dosarul nr. 5.874/2005 al Judecătoriei Oneşti.
La apelul nominal răspunde, personal, autorul excepţiei, lipsă fiind celelalte părţi, faţă
de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Autorul excepţiei depune o cerere de recuzare a procurorului de şedinţă şi a magistra-
tului-asistent desemnat în dosar.
Procurorul solicită respingerea cererii de recuzare.
Curtea respinge cererea de recuzare a procurorului de şedinţă şi a magistratului-asistent
desemnat în dosar.
Cauza fiind în stare de judecată, autorul excepţiei solicită admiterea acesteia, depu-
nând în acest sens note scrise la dosarul cauzei.
neconstituţionalitate ca neîntemeiată. În acest sens, face referire la jurisprudenţa în
materie a Curţii Constituţionale.
CURTEA,

Prin Încheierea din 9 decembrie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 5.874/2005, Jude-
cătoria Oneşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dis-
poziţiilor art. 3711, 3712, 4001, art. 400 alin. (2) şi art. 403 alin. (41) din Codul de
procedură civilă. Excepţia a fost ridicată de Constantin Petcu într-o cauză ce are ca obiect
de lege criticate contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (4), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21
alin. (1) şi (2), art. 53 alin. (1) şi (2), art. 124 alin. (2) din Constituţie, precum şi ale art. 6
parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În esenţă, autorul excepţiei susţine că prin folosirea sintagmei „printr-un alt titlu”, fără a
se specifica în mod expres despre ce titlu este vorba, se încalcă prevederile consti-
tuţionale arătate mai sus. De asemenea, se arată că accesul la justiţie este îngrădit prin
obligaţia plăţii unei cauţiuni în cuantum de 10% din valoarea obiectului cererii, în cazul
în care s-a cerut suspendarea executării.
Judecătoria Oneşti arată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
Avocatul Poporului arată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În
acest sens, arată că obligaţia depunerii unei cauţiuni nu aduce atingere principiului
liberului acces la justiţie, ci asigură premisele pentru realizarea unui proces echitabil. De
altfel, textele de lege criticate sunt norme de procedură a căror reglementare este de
competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii
deosebite, reguli speciale de procedură.
punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
CURTEA,

dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea
Deşi Curtea a fost sesizată cu dispoziţiile art. 403 alin. (41), din motivarea excepţiei se
observă că autorul acesteia se referă la dispoziţiile art. 403 alin. (4) din Codul de
procedură civilă.
Astfel, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 3711,
3712, 4001, art. 400 alin. (2) şi art. 403 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Art. 3711 şi
3712 au fost introduse prin art. I pct. 137 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 138/2000, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 479 din 2 octombrie 2000.
Alin. (3) al art. 3712 a fost introdus prin Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanţei
de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de
procedură civilă, lege publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 609 din 14 iulie 2005.
Alin. (3) al art. 3712 a fost introdus iniţial prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 59/2001, dar această ordonanţă a fost respinsă prin Legea nr. 69/2005, publicată în
M. Of. al României, Partea I, nr. 612 din 14 iulie 2005. Textul alin. (3) al art. 3712 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2001 este identic cu cel introdus prin Legea
nr. 219/2005. Art. 4001, art. 400 alin. (2) şi art. 403 alin. (4) au fost introduse prin art. I
pct. 156 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000. Art. 403 alin. (4) a fost
modificat prin art. I pct. 71 din Legea nr. 219/2005.
Textele de lege criticate au următorul conţinut:
- Art. 3711: „Obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu se
aduce la îndeplinire de bunăvoie.
În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se aduce la
îndeplinire prin executare silită, potrivit dispoziţiilor prezentei cărţi, dacă legea nu
prevede altfel.
Executarea silită are loc până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu,
achitarea dobânzilor, penalităţilor sau a altor sume, acordate potrivit legii prin acesta,
precum şi a cheltuielilor de executare”;
- Art. 3712: „Pot fi executate silit obligaţiile al căror obiect constă în plata unei sume
de bani, predarea unui bun ori a folosinţei acestuia, desfiinţarea unei construcţii, plantaţii
ori altei lucrări sau în luarea unei alte măsuri admise de lege.
În cazul în care prin titlul executoriu au fost acordate dobânzi, penalităţi sau alte
sume, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de organul de exe-
cutare, potrivit legii.
Dacă titlul executoriu conţine suficiente criterii în funcţie de care organul de exe-
cutare poate actualiza valoarea obligaţiei stabilite în bani, indiferent de natura ei, se va
proceda şi la actualizarea sumei. În cazul în care titlul executoriu nu conţine nici un

asemenea criteriu, organul de executare va proceda la actualizare în funcţie de cursul
monedei în care se face plata, determinat la data plăţii efective a obligaţiei cuprinse în
titlul executoriu”;
- Art. 400 alin. (2): „Contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării
titlului executoriu se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută. Dacă
o asemenea contestaţie vizează un titlu executoriu ce nu emană de la un organ de
jurisdicţie, competenţa de soluţionare aparţine instanţei de executare”;
- Art. 4001: „Împărţirea bunurilor proprietate comună poate fi hotărâtă, la cererea
părţii interesate, şi în cadrul judecării contestaţiei la executare”;
- Art. 403 alin. (4): „În cazuri urgente, dacă s-a plătit cauţiunea, preşedintele instanţei
poate dispune, prin încheiere şi fără citarea părţilor, suspendarea provizorie a executării
până la soluţionarea cererii de suspendare de către instanţă, încheierea nu este supusă nici
unei căi de atac. Cauţiunea care trebuie depusă este în cuantum de 10% din valoarea
obiectului cererii sau de 5 milioane lei pentru cererile neevaluabile în bani. Cauţiunea
depusă este deductibilă din cauţiunea stabilită de instanţă, dacă este cazul”.
În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale autorul excepţiei invocă
încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (4) referitoare la statul român,
ale art. 16 alin. (1) şi (2) referitoare la egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (1) şi (2)
referitoare la accesul liber la justiţie, ale art. 53 alin. (1) şi (2) referitoare la restrângerea
exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi ale art. 124 alin. (2) referitoare la
înfăptuirea justiţiei. De asemenea, se invocă şi încălcarea prevederilor art. 6 parag. 1 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la
dreptul la un proces echitabil.
de procedură civilă, Curtea reţine că prin intermediul acestor dispoziţii legiuitorul a
instituit un ansamblu de mijloace procedurale menite să facă posibilă realizarea efectivă a
dreptului chiar şi în cazurile în care debitorul nu îşi execută de bunăvoie obligaţia
stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu executoriu. Astfel, executarea
silită intervine numai în cazul neexecutării de bunăvoie a măsurilor dispuse de judecător,
fără a se încălca dispoziţiile din legea fundamentală şi din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate de autorul excepţiei.
de procedură civilă, Curtea constată că prin Decizia nr. 323 din 9 septembrie 2003,
publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 10 noiembrie 2003, a statuat că
textul de lege criticat nu reglementează o procedură de competenţa instanţelor judecă-
toreşti, ci o procedură execuţională, dată în mod firesc în sarcina organului de executare.
În cadrul acestei proceduri executorul judecătoresc nu are de soluţionat un litigiu, ci de
stabilit valoarea actualizată a obligaţiilor de plată, potrivit elementelor şi criteriilor
cuprinse în titlul executoriu. Sub acest aspect, operaţia de actualizare efectuată de
executorul judecătoresc întruneşte elementele unui act juridic administrativ care nu este
supus principiilor procesual civile privind publicitatea şi contradictorialitatea. Împotriva
acestui act, persoana care se consideră vătămată în drepturile sale, debitorul sau creditorul
obligaţiei de plată, are deschisă calea contestaţiei la executare, potrivit art. 399-404 din
Codul de procedură civilă. De asemenea, prin Decizia nr. 188 din 8 mai 2003, publicată
în M. Of. al României, Partea I, nr. 426 din 18 iunie 2003, Curtea a statuat că dispoziţiile
art. 3712 din Codul de procedură civilă nu contravin prevederilor art. 1 alin. (3), art. 16
alin. (1) şi (2), art. 21 şi ale art. 24 alin. (1) din Constituţie.
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 400 alin. (2) din
Codul de procedură civilă, Curtea reţine că textul de lege criticat reglementează compe-
tenţa pentru soluţionarea contestaţiei la executare, acestea fiind norme de procedură pe
care, în temeiul art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, legiuitorul are dreptul exclusiv
de a le legifera, fără ca în acest fel să se încalce dispoziţiile din Constituţie invocate de
autorul excepţiei.
de procedură civilă, se constată că instanţa de contencios constituţional a statuat prin
Decizia nr. 379 din 14 octombrie 2003, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 785
din 7 noiembrie 2003, că aceste dispoziţii sunt constituţionale. Astfel, Curtea a reţinut, în
esenţă, că dispoziţiile art. 4001 asigură, pe de o parte, protejarea intereselor patrimoniale
ale acelor coproprietari care nu sunt parte în raportul juridic supus judecăţii, iar, pe de
altă parte, permit creditorilor să treacă la executarea silită al cărei obiect îl pot constitui
doar bunurile debitorului. Prin efectul partajului, creditorul păstrează posibilitatea fie de a
urmări întregul bun care a făcut obiectul partajului, dacă acesta a fost atribuit debitorului,
fie sulta la care a fost obligat coproprietarul nedebitor căruia i-a fost atribuit bunul, fie
partea cuvenită debitorului din preţul obţinut din vânzarea întregului imobil. Aşa fiind,
Curtea a reţinut că reglementarea criticată are ca finalitate protejarea intereselor copro-
prietarilor nedebitori puşi în acest mod la adăpost de riscul de a fi obligaţi să participe la
achitarea unei datorii care nu le incumbă, efectuând astfel o plată nedatorată.
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 403 alin. (4) din
Codul de procedură civilă, Curtea constată că, în urma modificării suferite de dispoziţiile
de lege criticate, în cazuri urgente preşedintele instanţei poate dispune prin încheiere şi
fără citarea părţilor suspendarea provizorie a executării până la soluţionarea cererii de
suspendare de către instanţă. Suspendarea provizorie a executării va fi dispusă dacă s-a
plătit cauţiunea, care trebuie depusă în cuantum de 10% din valoarea obiectului cererii
sau de 5 milioane lei pentru cererile neevaluabile în bani. Se constată că instituirea obli-
gaţiei de plată a cauţiunii, ca o condiţie a suspendării executării, în cazuri urgente, are o
dublă finalitate, şi anume, pe de o parte, aceea de a constitui o garanţie pentru creditor în
ceea ce priveşte acoperirea eventualelor daune suferite ca urmare a întârzierii executării
silite prin efectul suspendării acesteia şi, pe de altă parte, de a preveni şi limita even-
tualele abuzuri în valorificarea unui atare drept de către debitorii rău-platnici, fără a se
încălca dispoziţiile din Legea fundamentală şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate de autorul excepţiei.
nr. 47/1992,
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3711, 3712, 4001, art. 400
alin. (2) şi art. 403 alin. (4) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Constantin
Petcu în Dosarul nr. 5.874/2005 al Judecătoriei Oneşti.
38. Suspendarea provizorie a executării. Dreptul la un proces echitabil

[Decizia nr. 389 din 9 mai 2006, M. Of. nr. 525 din 19 iunie 2006]
C. proc. civ., art. 403 alin. (3) şi (4)

alin. (3) şi (4) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Crişan Marius Beniamin
şi Societatea Comercială „Benstar” – SRL Oiejdea în Dosarul nr. 9.106/2005 al Jude-
cătoriei Alba Iulia.
plinită.
Preşedintele Curţii dispune să se facă apelul şi în dosarele nr. 233D/2006 şi
nr. 349D/2006.
La apelul nominal în Dosarul nr. 233D/2006 lipsesc părţile, faţă de care procedura de
citare este legal îndeplinită.
La apelul nominal în Dosarul nr. 349D/2006 se prezintă autorul excepţiei Petre
Adrian Cătălin, prin avocat Josif Friedmann, lipsind celelalte părţi, faţă de care procedura
de citare este legal îndeplinită.
Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea celor trei dosare. Partea prezentă şi
reprezentantul Ministerului Public sunt de acord cu conexarea cauzelor.
În temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, Curtea dispune conexarea dosarelor nr. 233D/2006 şi nr. 349D/2006
la Dosarul nr. 109D/2006, care este primul înregistrat.
Avocatul părţii prezente susţine că procedura de citare nu a fost legal îndeplinită,
deoarece intimaţii au fost citaţi la o adresă de la care au fost evacuaţi.
Verificând informaţiile aflate în dosar, magistratul-asistent arată că părţile au fost
citate la ultima adresă comunicată instanţei; or, potrivit prevederilor art. 98 din Codul de
procedură civilă, schimbarea domiciliului uneia dintre părţi în timpul judecăţii trebuie,
sub pedeapsa neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoştinţă instanţei prin petiţie la dosar,
iar părţii potrivnice prin scrisoare recomandată.
Reprezentantul Ministerului Public consideră că procedura de citare este legal
îndeplinită, în conformitate cu art. 98 din Codul de procedură civilă.
Curtea respinge excepţia nelegalităţii procedurii de citare şi acordă cuvântul părţii
prezente.
Avocatul părţii prezente solicită admitea excepţiei de neconstituţionalitate, pentru
motivele arătate în faţa Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti. Astfel, consideră că inexis-
tenţa căii de atac împotriva ordonanţei preşedinţiale de suspendare provizorie a executării
silite contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20,
art. 21 alin. (1), (2) şi (3), art. 24, art. 53, art. 124 alin. (2) şi art. 129, precum şi în art. 6
din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar, în
practică, duce la infirmarea unei soluţii date pe fond, de instanţe ierarhic superioare, de
către judecătorul de la nivelul instanţei de executare.
neconstituţionalitate, arătând, pe de o parte, că legiuitorul, în virtutea prerogativelor
conferite de art. 126 alin. (2) din Constituţie, poate stabili reguli de procedură diferite,
adecvate fiecărei situaţii juridice, iar pe de altă parte, că prevederile constituţionale nu
garantează folosirea tuturor căilor de atac.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 27 ianuarie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 9.106/2005, Judecă-
toria Alba Iulia a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 403 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură civilă. Excepţia a fost ridicată
de către Crişan Marius Beniamin şi Societatea Comercială „Benstar” – SRL Oiejdea cu
prilejul soluţionării unei cereri de ordonanţă preşedinţială pentru suspendarea executării
silite.
Prin Încheierea din 14 februarie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 824/2006, Jude-
cătoria Târgovişte a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 403 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Excepţia a fost ridicată de
Societatea Comercială „Blind Romana Construcţii Blindaje Export-Import” – SRL
Târgovişte cu prilejui soluţionării unei cereri de suspendare a executării silite.
Prin Încheierea din 7 februarie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 3.451/299/2006,
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 403 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
Excepţia a fost ridicată de către Adrian Cătălin Petre cu prilejul soluţionării unei cereri de
suspendare a executării silite.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că dispoziţiile
legale criticate impun părţii care solicită suspendarea provizorie a executării o constrân-
gere financiară exagerată, în condiţiile în care bunurile părţii sunt indisponibilizate prin
sechestru asigurător şi nu pot fi valorificate, iar această condiţie constituie o încălcare a
accesului liber la justiţie. De asemenea, consideră că aceste texte permit debitorului să
uzeze de căi judiciare pentru a împiedica executarea silită, creditorul rămânând, astfel, în
inferioritate de şanse în ceea ce priveşte apărarea sa. În sfârşit, se mai critică dispoziţiile
legale ale art. 403 alin. (4) ca fiind contrare ordinii de drept constituţionale, deoarece dau
posibilitatea instanţei de a suspenda executarea silită, fără citarea părţilor, iar încheierea
nu este supusă niciunei căi de atac. De aceea, consideră că nu se asigură un recurs efectiv
în sistemul judiciar naţional şi sunt încălcate drepturile prevăzute la art. 16 alin. (1) şi (2),
art. 20, art. 21 alin. (1), (2) şi (3), art. 24, art. 53, art. 124 alin. (2) şi art. 129 din Constituţie.
Judecătoria Alba Iulia, Judecătoria Târgovişte şi Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti
consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de
sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guver-
nului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la
excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
Avocatul Poporului apreciază că textele legale criticate sunt constituţionale.
CURTEA,
examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului

Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente,

din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 156 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, publicată în M. Of. al României, Partea
I, nr. 479 din 2 octombrie 2000, şi ale art. 403 alin. (4) din Codul de procedură civilă,
modificate prin Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guver-
nului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă,
publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 609 din 14 iulie 2005. Textele legale
criticate au următoarea formulare:
„Asupra cererii de suspendare formulate potrivit alin. (1) şi (2), instanţa, în toate
În cazuri urgente, dacă s-a plătit cauţiunea, preşedintele instanţei poate dispune, prin
încheiere şi fără citarea părţilor, suspendarea provizorie a executării până la soluţionarea
cererii de suspendare de către instanţă. Încheierea nu este supusă nici unei căi de atac.
Cauţiunea care trebuie depusă este în cuantum de 10% din valoarea obiectului cererii sau
de 5 milioane lei pentru cererile neevaluabile în bani. Cauţiunea depusă este deductibilă
din cauţiunea stabilită de instanţă dacă este cazul”.
Autorii excepţiei susţin că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constitu-
ţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20, 21, 24, 52, 53, 124, 129 şi 135 din
Constituţie, referitoare la egalitatea în drepturi, tratatele internaţionale privind drepturile
omului, accesul liber la justiţie, dreptul la apărare, dreptul persoanei vătămate de o
autoritate publică, restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, înfăptuirea
justiţiei, folosirea căilor de atac şi economia României.
Dispoziţiile art. 403 alin. (3) din Codul de procedură civilă au mai făcut obiectul
controlului de constituţionalitate. Astfel, prin Decizia nr. 47 din 27 ianuarie 2005, publi-
cată în M. Of. al României, Partea I, nr. 212 din 14 martie 2005, Curtea Constituţională a
respins excepţia de neconstituţionalitate, arătând că acest articol nu încalcă principiul
liberului acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ci, dimpotrivă, reprezintă o
garanţie a părţilor interesate de a ataca încheierea dată asupra suspendării executării silite.
Cu privire la dispoziţiile art. 403 alin. (4) din Codul de procedură civilă, criticile de
neconstituţionalitate sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Întrucât plata cauţiunii nu constituie o condiţie de admisibilitate a contestaţiei la
executare, ci exclusiv pentru a putea solicita suspendarea provizorie a executării silite,
liber la justiţie. În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie,
Curtea constată că, în măsura în care reglementarea dedusă controlului se aplică tuturor
celor aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe
considerente arbitrare, critica cu un atare obiect nu este întemeiată.
Împrejurarea că împotriva încheierii instanţei prin care s-a dispus suspendarea
provizorie a executării, până la soluţionarea cererii de suspendare, nu se poate promova
nicio cale de atac nu este de natură să înfrângă dispoziţiile constituţionale referitoare la
accesul liber la justiţie, la folosirea căilor de atac şi la înfăptuirea justiţiei, deoarece
legiuitorul, în virtutea prerogativelor conferite de art. 126 alin. (2) din Constituţie, poate
stabili reguli de procedură diferite, adecvate fiecărei situaţii juridice, iar pe de altă parte,
prevederile constituţionale nu garantează folosirea tuturor căilor de atac. În acest sens s-a
pronunţat Curtea Constituţională, cu valoare de principiu, în Decizia Plenului nr. 1/1994,
unde s-a reţinut că legea poate exclude folosirea unor căi de atac fie pentru a reduce
cheltuielile ocazionate de proces datorită caracterului modic al obiectului în litigiu, fie
din motive de celeritate sau de protecţie a unor interese sociale, fie pentru că natura
cauzei impune o rezolvare promptă şi definitivă.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurispru-
denţei în materie a Curţii Constituţionale, argumentarea şi soluţia reţinute în deciziile de
mai sus îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză.
nr. 47/1992,
În numele legii
DECIDE:
Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Crişan Marius Beniamin şi Societatea
Comercială „Benstar” – SRL Oiejdea în Dosarul nr. 9.106/2005 al Judecătoriei Alba
Iulia, de Societatea Comercială „Blind Romana Construcţii Blindaje Export-Import” –
SRL Târgovişte în Dosarul nr. 824/2006 al Judecătoriei Târgovişte şi de Adrian Cătălin
Petre în Dosarul nr. 3.451/299/2006 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
39. Contestaţie la executare. Contestaţia la titlu. Competenţa. Dreptului

persoanei de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale [Decizia
nr. 436 din 30 mai 2006, M. Of. nr. 541 din 22 iunie 2006]

Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Camera de Comerţ şi Industrie Iaşi în
Dosarul nr. 1.963/2004 al Tribunalului Iaşi.
îndeplinită.
CURTEA,

Prin Încheierea din 7 decembrie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 1.963/2004,
Tribunalul Iaşi a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 402 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Camera de
Comerţ şi Industrie Iaşi.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că, datorită
„formulării derizorii” a art. 402 alin. (3) din Codul de procedură civilă, cauza sa va fi
judecată în complet de apel, deci în doi judecători, deşi contestaţia se judecă cu procedura
prevăzută pentru judecata în prima instanţă şi, ca atare, ar trebui să fie examinată de un
complet format dintr-un singur judecător, în opinia autorului excepţiei, prin aceasta se
aduce atingere dreptului său la apărare şi la un proces echitabil, întrucât nu mai poate
beneficia de calea de atac a apelului, ci numai de cea a recursului.
Tribunalul Iaşi consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În
acest sens arată că dispoziţiile art. 400-402 din Codul de procedură civilă instituie
reglementarea de bază privind competenţa instanţelor de a soluţiona contestaţiile la
executare. Astfel, dacă în ceea ce priveşte contestaţia împotriva măsurilor de executare
competenţa aparţine întotdeauna judecătoriei, contestaţia la titlu se îndreaptă la instanţa
care a emis acest titlu, deci este posibil ca o asemenea contestaţie să fie rezolvată de
judecătorie, tribunal, curte de apel sau chiar de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Instanţa
apreciază că modul în care instanţele de judecată aplică legea nu poate face obiect al
controlului de constituţionalitate, pentru aceasta existând mecanismul controlului
judecătoresc al hotărârilor pronunţate de instanţe prin intermediul căilor de atac.
Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 402 din Codul de procedură civilă
sunt constituţionale. În acest sens arată că dispoziţiile de lege criticate nu aduc atingere
dreptului persoanei de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin
lege, ci, mai mult, acestea sunt în deplină concordanţă cu prevederile art. 126 alin. (2) din
Constituţie potrivit cărora competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată
sunt prevăzute numai prin lege.
CURTEA,

întocmit în cauză de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile
procurorului, dispoziţiile legale criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi
Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
de procedură civilă, potrivit cărora „Contestaţia la executare se judecă cu procedura
prevăzută pentru judecata în primă instanţă, care se aplică în mod corespunzător. Părţile
vor fi citate în termen scurt, iar judecarea contestaţiei se face de urgenţă şi cu precădere.
Hotărârea pronunţată cu privire la contestaţie se dă fără drept de apel, cu excepţia
hotărârii pronunţate în temeiul art. 4001 şi al art. 401 alin. (2).
Hotărârea prin care s-a soluţionat contestaţia privind înţelesul, întinderea sau aplicarea
titlului executoriu este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea ce se execută”.
Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor
constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi (3) teza întâi privind accesul liber la justiţie şi ale
art. 24 care consacră dreptul la apărare.
Examinând critica autorului excepţiei, Curtea constată că, în ceea ce priveşte motivul
de neconstituţionalitate referitor la „suprimarea căii de atac a apelului”, Curtea a statuat
în jurisprudenţa sa constantă că „accesul liber la justiţie nu înseamnă că el trebuie

asigurat la toate structurile judecătoreşti, deoarece competenţa şi căile de atac sunt stabi-
lite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli deosebite, în considerarea unor situaţii
deosebite”.
Aşa fiind, Curtea nu poate reţine că textul de lege dedus controlului contravine art. 21
din Constituţie, în măsura în care, în cuprinsul acestuia, nu se precizează in terminis că
accesul liber la justiţie implică întotdeauna dreptul de a exercita atât calea de atac a
apelului, cât şi a recursului, situaţie în care exercitarea cumulativă a ambelor căi de atac
împotriva unei hotărâri ar fi constituit, într-adevăr, un criteriu de constituţionalitate. De
altfel, nici reglementările internaţionale în materie nu impun un anumit număr de grade
de jurisdicţie sau de căi de atac, în acest sens fiind art. 13 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care prevede asigurarea posibilităţii unui
recurs efectiv la o instanţă naţională.
Curtea constată că nu poate fi reţinută nici critica privind înfrângerea prevederilor
constituţionale cuprinse în art. 24 referitoare la dreptul la apărare, deoarece exercitarea
acestui drept nu este îngrădită, părţile având dreptul de a fi asistate de un avocat în tot
cursul procesului şi de a beneficia, în cadrul procesului, de toate mijloacele de apărare şi
garanţiile prevăzute de lege, independent de gradele de jurisdicţie de care beneficiază.
Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d), al art. 29 din Legea
nr. 47/1992,
În numele legii
DECIDE:

procedură civilă, excepţie ridicată de Camera de Comerţ şi Industrie Iaşi în Dosarul
nr. 1.963/2004 al Tribunalului Iaşi.
40. Recursul împotriva unei sentinţe civile prin care s-a respins contes-
taţia la executare. Imprescriptibilitatea executării silite [Decizia nr. 936 din 19
decembrie 2006, M. Of. nr. 78 din 1 februarie 2007]

alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Asociaţia de Proprietari
„Peneş Curcanul” nr. 22-24 din Oradea în Dosarul nr. 5.789/2005 al Tribunalului Bihor –
Secţia civilă.
îndeplinită.
neconstituţionalitate. În acest sens arată că textul de lege criticat nu aduce atingere
dispoziţiilor art. 16 şi 21 din Constituţie, întrucât, pe de o parte, se aplică în mod egal
tuturor celor aflaţi în ipoteza normei juridice, iar, pe de altă parte, împotriva oricărui act
de executare se poate face contestaţie.
CURTEA,

Prin Încheierea din 12 aprilie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 5.789/2005, Tribunalul
Bihor – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate
a prevederilor art. 390 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
Excepţia a fost ridicată de Asociaţia de Proprietari „Peneş Curcanul” nr. 22-24 din
Oradea într-o cauză având ca obiect recursul împotriva unei sentinţe civile prin care s-a
respins contestaţia la executare formulată de asociaţie în calitate de debitor, unul dintre
motivele pe care a fost întemeiată contestaţia constituindu-l cererea de admitere a
excepţiei perimării executării silite.
legale criticate sunt contrare prevederilor constituţionale ale art. 16, 21, 24, art. 49
(devenit art. 53 din Constituţia republicată) şi art. 54 (devenit art. 57 din Constituţia repu-
blicată), deoarece exceptează de la aplicarea sancţiunii perimării cazurile în care legea
încuviinţează executarea fără somaţie, consecinţa fiind imprescriptibilitatea executării
silite.
Tribunalul Bihor – Secţia civilă şi-a exprimat opinia în sensul că dispoziţiile legale
criticate sunt constituţionale, constituind o excepţie de la regula generală a înştiinţării
prealabile a debitorului prin somaţie.
tuţionalitate.
Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. În
acest sens arată că nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate a textului de lege
criticat în raport de prevederile art. 16 din Constituţie întrucât prevederile legale atacate
se aplică în mod egal tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice, fără
discriminări pe considerente arbitrare. Totodată, nu poate fi reţinută nici critica privind
atingerea adusă art. 21 din Legea fundamentală, deoarece legiuitorul poate institui, în
considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de
exercitare a drepturilor procedurale. Cât priveşte critica referitoare la încălcarea art. 24
din Constituţie, se constată că, împotriva executării silite şi a oricărui act de executare,
persoanele interesate sau vătămate prin executare pot face contestaţie, cu prilejul căreia
partea interesată poate formula toate apărările pe care le consideră necesare.
CURTEA,

art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr.
47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

din Codul de procedură civilă, modificate prin art. I pct. 152 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă,
publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 479 din 2 octombrie 2000, având următorul
cuprins „Dispoziţiile art. 387 şi 389 nu se aplică în cazurile când legea încuviinţează
executarea fără somaţie”.
Aceste prevederi sunt considerate de autorul excepţiei ca aducând atingere urmă-
toarelor dispoziţii din Constituţie: art. 16 privind egalitatea în drepturi, aii. 21 referitor la
accesul liber la justiţie, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 49 (devenit art. 53 din
Constituţia republicată) referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor
libertăţi şi art. 54 (devenit art. 57 din Constituţia republicată) privind exercitarea drep-
turilor şi a libertăţilor.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea Constituţională reţine
următoarele:
Art. 390 alin. (1) din Codul de procedură civilă, conform căruia „Dispoziţiile art. 387
şi 389 nu se aplică în cazurile când legea încuviinţează executarea fără somaţie”, instituie
o excepţie de la regula generală stabilită în materia executării silite de art. 387 din acelaşi
cod, potrivit căruia, „în afară de cazurile în care legea prevede altfel, executarea poate
începe numai după ce se va comunica debitorului o somaţie (...)”.
Această excepţie a fost reglementată de legiuitor în temeiul competenţei sale instituite
prin art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit căruia „Competenţa instanţelor
judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”, fără a aduce însă
atingere prevederilor constituţionale invocate în susţinerea excepţiei.
Curtea constată că raţiunea acestei excepţii o constituie instituirea unei proceduri
suple şi rapide în vederea recuperării creditului pentru anumite cazuri în care este posibilă
tergiversarea executării obligaţiilor ce le incumbă debitorilor.
Aşa fiind, nu se poate susţine că textul de lege criticat aduce atingere art. 16 din
Constituţie, întrucât debitorii cărora nu li se comunică somaţia se află într-o situaţie
diferită faţă de ceilalţi debitori, determinată de modul specific de executare a creanţelor.
Totodată, cât priveşte încălcarea accesului liber la justiţie şi a dreptului la apărare,
Curtea observă că, împotriva executării silite, indiferent că aceasta urmează emiterii unei
somaţii sau se face fără somaţie, debitorul are deschisă calea contestaţiei la executare, în
temeiul art. 399 din Codul de procedură civilă. Cu acest prilej poate formula toate
apărările pe care le consideră necesare.
Cât priveşte susţinerea potrivit căreia textul de lege criticat exceptează de la aplicarea
sancţiunii perimării cazurile în care legea încuviinţează executarea fără somaţie, conse-
cinţa fiind imprescriptibilitatea executării silite, Curtea constată că şi aceasta e
neîntemeiată, întrucât, potrivit art. 405 teza întâi din Codul de procedură civilă, „Dreptul
de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel”.
Textul de lege criticat nu aduce atingere nici dispoziţiilor constituţionale ale art. 53,
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, restrângere ce nu s-a constatat.
În final, Curtea observă că prevederile art. 54 (devenit art. 57 din Constituţia
republicată), care se referă la exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor
constituţionale de către cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizi, nu au incidenţă în
speţă.
nr. 47/1992,
În numele legii
DECIDE:
de procedură civilă, excepţie ridicată de Asociaţia de Proprietari „Peneş Curcanul”
nr. 22-24 din Oradea în Dosarul nr. 5.789/2005 al Tribunalului Bihor – Secţia civilă.
41. Suspendarea executării silite. Obligaţia de plată a unei cauţiuni.

Limitarea indisponibilizării sumelor de bani poprite din conturi bancare
[Decizia nr. 9 din 18 ianuarie 2005, M. Of. nr. 115 din 4 februarie 2005]
C. proc. civ., art. 403 alin. (1) şi ale art. 457 alin. (2)

alin. (1) şi ale art. 457 alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Socie-
tatea Comercială „Amonil” – SA şi Sindicatul Liber „Amonil” în Dosarul nr. 2.181/2004
al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
plinită.
Reprezentantul Ministerului Public, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale, şi
anume deciziile nr. 563/2004 şi nr. 375/2004, pune concluzii de respingere a excepţiei de
CURTEA,

Prin încheierea din 7 iunie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 2.181/2004, Judecătoria
Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstitu-
ţionalitate a dispoziţiilor art. 403 alin. (1) şi ale art. 457 alin. (2) din Codul de procedură
civilă. Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială „Amonil” – SA şi Sindicatul
Liber „Amonil” într-o cauză ce are ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executare.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin că dispoziţiile
legale criticate contravin prevederilor art. 38 din Constituţie. Astfel, în ceea ce priveşte
dispoziţiile art. 403 alin. (1) din Codul de procedură civilă, arată că acestea „sunt de
natură a afecta sau a îngrădi (fie şi într-o manieră indirectă)” dreptul salariaţilor la muncă,
respectiv dreptul privind alegerea în mod liber a profesiei, a meseriei, a ocupaţiei ori a
locului de muncă, prin impunerea, în sarcina angajatorului, a depunerii unei cauţiuni. De
asemenea, apreciază că, în aceeaşi manieră indirectă, este afectat şi „dreptul la negocieri
colective în materie de muncă, respectiv caracterul obligatoriu al convenţiilor colective
de muncă”. Afectarea, încălcarea ori îngrădirea acestor drepturi ale salariaţilor Societăţii
Comerciale „Amonil” – SA (membri ai Sindicatului Liber „Amonil”) este „mediată” de
faptul că angajatorul căruia îi incumba sarcina de a depune cauţiunea fixată de instanţă
„nu va putea să o facă datorită blocajului total în care acesta se află”, atât datorită popririi
tuturor conturilor sale bancare, cât şi ca urmare a executării silite mobiliare şi imobiliare
asupra întregului său patrimoniu de către creditorul urmăritor, în speţă Societatea Comer-
cială „Petrom Gas” – SRL din Bucureşti. Totodată, arată că „blocarea (poprirea) tuturor
conturilor bancare ale angajatorului şi aplicarea dispoziţiilor art. 457 alin. (2) din Codul
de procedură civilă au ca efect neplata salariilor şi a obligaţiilor conexe acestora către
bugete, ceea ce, în fapt, înseamnă afectarea şi îngrădirea dreptului la muncă al salariaţilor
acelui angajator”. În concluzie, autorii excepţiei consideră că dispoziţiile art. 403 alin. (1)
şi ale art. 457 alin. (2) din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale, întrucât, prin
efectele pe care le produc, nu numai că îngrădesc drepturile membrilor Sindicatului Liber
„Amonil”, aşa cum sunt ele consfinţite în art. 38 din Constituţie, ci, practic, duc la
înlăturarea acestora.
neîntemeiată.
Din examinarea încheierii de sesizare şi a notelor scrise ale autorilor excepţiei, se
observă că instanţa de judecată şi-a extins motivarea netemeiniciei excepţiei de
neconstituţionalitate şi în raport cu prevederile constituţionale ale art. 21. În acest sens,
arată că obligaţia de plată a unei cauţiuni, instituită de art. 403 alin. (1) din Codul de pro-
cedură civilă, nu constituie un impediment în promovarea unei contestaţii la executare, ci
vizează exclusiv soluţionarea cererii de suspendare a executării silite, având ca scop
asigurarea unei garanţii pentru creditor, în ceea ce priveşte acoperirea eventualelor daune
suferite ca urmare a întârzierii executării silite, prin efectul suspendării acesteia de către
instanţă. Această obligaţie de plată a cauţiunii, nefiind o condiţie de admisibilitate a
contestaţiei la executare, nu îngrădeşte accesul liber la justiţie.
Instanţa de judecată apreciază că art. 403 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu
încalcă prevederile constituţionale ale art. 38 alin. (1) şi (5), întrucât „obligaţia debito-
rului de a achita cauţiunea nu îngrădeşte dreptul la muncă al angajaţilor săi în cazul în
care nu este îndeplinită şi nu se obţine suspendarea executării silite”.
Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 457 alin. (2) din Codul
de procedură civilă, instanţa consideră că este neîntemeiată.
Astfel, arată că acest text de lege dă „posibilitatea societăţii bancare (în calitate de terţ
poprit) ca, din momentul indisponibilizării sumelor debitorului şi până la achitarea
integrală a obligaţiilor din titlul executoriu, să se efectueze şi alte părţi sau operaţiuni, în
condiţiile prevăzute de lege”. În continuare, apreciază că nu se poate reţine că este
încălcat dreptul la muncă prin neplata salariilor către angajaţii debitorului ale cărui
conturi bancare au fost poprite, deoarece, potrivit art. 156 din Codul muncii, salariile se
plătesc înaintea oricăror alte obligaţii băneşti ale angajatorilor.
Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată.
Astfel, arată că în speţă nu este vorba despre o problemă de constituţionalitate, întrucât
susţinerile autorilor excepţiei privesc, în primul rând, aspecte legate de aplicarea textelor
procedurale, în funcţie de datele concrete ale cauzei. În acest sens, apreciază că, „departe
de a îngrădi principiile constituţionale enunţate de semnatarii excepţiei, textele criticate
constituie expresia aplicării lor, garantând desfăşurarea procedurii de executare silită, cu
respectarea legii şi a Constituţiei”. De asemenea, consideră că procedura de judecată, în
ansamblul ei, inclusiv faza executării silite, se întemeiază pe prevederile constituţionale
ale art. 126 alin. (2) şi, din această perspectivă, dispoziţiile criticate reprezintă norme
privind executarea silită, „instituţie procedurală al cărei scop este reprezentat de
realizarea definitivă şi practică a unor drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecă-

torească sau un alt titlu executoriu”.
În final, Guvernul invocă faptul că, asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 403
alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat
în numeroase rânduri, prin decizii precum Decizia nr. 55/2003, Decizia nr. 178/2003,
Decizia nr. 227/2004 şi Decizia nr. 67/2004.
Avocatul Poporului apreciază că textele de lege criticate sunt constituţionale. În acest
sens, arată că dispoziţiile art. 403 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu îngrădesc sub
nici un aspect liberul acces la justiţie şi nici nu împiedică părţile interesate de a apela la
instanţele judecătoreşti şi de a se prevala de toate garanţiile procesuale. În susţinerea
acestui punct de vedere este invocată jurisprudenţa Curţii Constituţionale, şi anume
Decizia nr. 227/2004. De altfel, arată că dispoziţiile criticate sunt norme de procedură,
reprezentând opţiunea legiuitorului, în deplină conformitate cu art. 126 alin. (2) din
Constituţie, potrivit căruia competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată
sunt prevăzute numai prin lege. În ceea ce priveşte contrarietatea art. 403 alin. (1) şi ale
art. 457 alin. (2) din Codul de procedură civilă faţă de prevederile constituţionale ale
art. 38 alin. (1) şi (5), devenit art. 41 alin. (1) şi (5) în Constituţia republicată, Avocatul
Poporului apreciază că „dispoziţiile legale criticate referitoare la suspendarea executării
până la soluţionarea contestaţiei la executare şi a indisponibilizării sumelor existente nu
conţin norme contrare dreptului la muncă şi protecţiei sociale a muncii”. În final,
apreciază că dispoziţiile art. 21 alin. (4) din Constituţie, referitoare la jurisdicţiile speciale
administrative, nu au relevanţă în cauza de faţă.
CURTEA,

Poporului, raportul întocmit în cauză de judecătorul-raportor, concluziile procurorului,
dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile
Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 403 alin. (1) şi
ale art. 457 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care au următorul conţinut:
- Art. 403 alin. (1): „Până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri
privind executarea silită, instanţa competentă poate suspenda executarea, dacă se depune
o cauţiune în cuantumul fixat de instanţă, în afară de cazul în care legea dispune altfel”;
- Art. 457 alin. (2): „La data sesizării băncii, sumele existente, precum şi cele prove-
nite din încasările viitoare sunt indisponibilizate în măsura necesară realizării creanţei.
Din momentul indisponibilizării şi până la achitarea integrală a obligaţiilor prevăzute în
titlul executoriu terţul poprit nu va face nici o altă plată sau altă operaţiune care ar putea
diminua suma indisponibilizată, dacă legea nu prevede altfel”.
În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale, autorii excepţiei invocă
încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 38, care, în noua lor redactare şi nume-
rotare din Constituţia republicată, a devenit art. 41, cu următorul conţinut:
- Art. 41: „(1) Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei
sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă.
(2) Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc securitatea şi

sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu
minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în
condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice,
stabilite prin lege.
(3) Durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore.
(4) La muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbaţii.
(5) Dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al
convenţiilor colective sunt garantate”.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că art. 403 alin. (1) din
Codul de procedură civilă reglementează posibilitatea instanţei de a suspenda executarea
silită până la soluţionarea contestaţiei la executare, dacă se depune o cauţiune al cărei
cuantum este fixat de instanţă. Instituirea obligaţiei de plată a cauţiunii, ca o condiţie a
suspendării executării, are o dublă finalitate, şi anume, pe de o parte, aceea de a constitui
o garanţie pentru creditor, în ceea ce priveşte acoperirea eventualelor daune suferite ca
urmare a întârzierii executării silite, prin efectul suspendării acesteia, şi, pe de altă parte,
de a preveni şi a limita eventualele abuzuri în valorificarea unui atare drept de către
debitorii rău-platnici. Totodată, din interpretarea dispoziţiilor art. 457 alin. (2) din Codul
de procedură civilă rezultă că în cazul debitorului titular de conturi bancare, la cererea
creditorului, poprirea se înfiinţează asupra sumelor existente şi viitoare, acestea fiind
indisponibilizate numai în limita necesară realizării creanţei. Prin această măsură este
anihilată reaua-credinţă a debitorului care refuză să execute voluntar o obligaţie certă,
lichidă şi exigibilă ce constituie titlu executoriu.
Întrucât indisponibilizarea operează numai în limita creanţei, nu poate fi reţinută
critica potrivit căreia această procedură paralizează întreaga activitate a agentului
economic, iar prin aceasta ar fi afectat dreptul la muncă al salariaţilor.
Având în vedere toate aceste argumente, Curtea apreciază că textele de lege supuse
controlului de constituţionalitate nu sunt de natură să contravină art. 41 din Constituţie,
iar prin aceasta să diminueze nejustificat şansele de încadrare în muncă, sau protecţia
socială a salariaţilor, aşa cum susţin autorii excepţiei de neconstituţionalitate.
Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d), precum şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 403 alin. (1) şi ale

art. 457 alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea
Comercială „Amonil” – SA şi Sindicatul Liber „Amonil” în Dosarul nr. 2.181/2004 al
42. Procedura măsurilor asiguratorii. Instituirea unei proceduri deroga-

torii de la dreptul comun. Respectarea dreptului la apărare [Decizia nr. 166
din 22 martie, M. Of. nr. 372 din data de 3 mai 2005]
C. proc. civ., art. 591, art. 592 alin. (2)

alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Radu Ştefănescu în
Dosarul nr. 1.317/Cv/2004 al Tribunalului Argeş – Secţia civilă.
plinită.
Magistratul-asistent referă asupra cauzei, arătând că autorul excepţiei a depus la dosar
o cerere prin care solicită acordarea unui termen de judecată în vederea pregătirii apărării.
Reprezentantul Ministerului Public nu este de acord cu acordarea unui nou termen de
judecată.
Curtea, deliberând asupra cererii formulate, având în vedere dispoziţiile art. 14 din
Legea nr. 47/1992 coroborat cu art. 156 alin. (1) din Codul de procedură civilă, respinge
cererea de amânare.
neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Astfel, arată că, în conformitate cu prevederile
art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii
particulare, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi specifice de exercitare a
drepturilor procesuale, aşa cum este şi cazul măsurilor asigurătorii. În acest context,
Ministerul Public apreciază că nu poate fi primită critica autorului excepţiei privind
încălcarea dreptului la apărare.
CURTEA,

Prin încheierea din 27 octombrie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 1.317/Cv/2004,
Tribunalul Argeş – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconsti-
tuţionalitate a dispoziţiilor art. 592 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă.
Excepţia a fost ridicată de Radu Ştefănescu într-o cauză civilă având ca obiect soluţio-
narea recursului formulat împotriva încheierii din 15 decembrie 2003, pronunţată în
Dosarul nr. 7.531/2003 de către Judecătoria Piteşti.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că procedura
instituită prin textul de lege criticat, respectiv sintagma „fără citarea părţilor”, contravine
dreptului la apărare atât al reclamantului, cât şi al pârâtului, prin nerespectarea
principiilor oralităţii şi contradictorialităţii.
În acest sens, arată că, „în măsura în care părţile ar fi prezente, ca urmare a citării lor,
ar putea purta discuţii asupra cuantumului cauţiunii, precum şi asupra termenului în care
urmează să fie depusă aceasta”.
Tribunalul Argeş – Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate
invocată este neîntemeiată. Referitor la susţinerea autorului excepţiei, potrivit căreia prin
soluţionarea cererii de sechestru asigurător fără citarea părţilor se încalcă dreptul la
apărare, tribunalul arată că, pentru ca principiul contradictorialităţii să fie respectat, nu
este necesar ca părţile să se fi exprimat efectiv. Contradictorialitatea este asigurată şi
atunci când părţile nu sunt prezente, dacă la dosar exista dovezi în baza cărora instanţa se
poate pronunţa. De asemenea, arată că procedura sechestrului judiciar, având caracter

necontencios, prin intermediul ei nu se urmăreşte stabilirea unui drept potrivnic faţă de
altă persoană, motiv pentru care nu este necesară administrarea altor dovezi decât cele
depuse la dosar şi nici nu se impun discuţii cu privire la cuantumul cauţiunii şi la terme-
nul în care urmează să fie depusă aceasta. În ceea ce priveşte principiul oralităţii, consa-
crat de art. 127 din Codul de procedură civilă, instanţa arată că legiuitorul poate să limi-
teze în cazuri speciale acest principiu, sechestrul asigurător având un astfel de caracter
special.
sens, apreciază că dispoziţiile legale criticate, concepute de legiuitor ca o măsură de evi-
tare a abuzului procesual, reprezintă, de fapt, o expresie a aplicării principiului dreptului
la apărare, în deplină conformitate cu prevederile constituţionale ale art. 126 alin. (2) şi
art. 129, care lasă la latitudinea legiuitorului reglementarea competenţei, a procedurii de
judecată, precum şi a căilor de atac. De altfel, apreciază că textul dedus controlului
constituie o modalitate de asigurare a acţiunii civile, făcând parte din cadrul măsurilor de
indisponibilizare şi de conservare a unor bunuri faţă de acte sau fapte de natură să
pericliteze posibilitatea realizării efective, în momentul executării silite, a dreptului
creditorului. Posibilitatea depunerii unei cauţiuni în sarcina părţii care solicită instituirea
sechestrului asigurător reprezintă, în opinia Guvernului, o garanţie constituită în scopul
dezdăunării debitorului pentru eventualele pagube produse de o indisponibilizare
nejustificată a bunurilor sale. Toate elementele procedurale prevăzute de legiuitor pentru
înfiinţarea sechestrului asigurător nu aduc însă atingere, sub nici un aspect, drepturilor şi
garanţiilor procesuale ale părţilor.
acest sens, arată că nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 592 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă faţă de art. 24 alin. (1) din
Constituţie, întrucât scopul textului de lege criticat este acela de a institui o procedură
specială, prin care instanţa de judecată să poată lua măsuri cu caracter vremelnic, a căror
urgenţă este justificată de necesitatea evitării prejudicierii unor drepturi sau interese
legitime. De asemenea, apreciază că posibilitatea atacării cu recurs a încheierii date fără
citarea părţilor, în condiţiile art. 592 din Codul de procedură civilă, constituie un
argument în plus în demonstrarea respectării depline a dreptului la apărare al părţilor. În
final, arată că, în conformitate cu prevederile constituţionale ale art. 126 alin. (2),
legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii particulare, reguli speciale de
procedură, precum şi modalităţi specifice de exercitare a drepturilor procedurale.
În acest sens, invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, şi anume deciziile
nr. 199/2000, nr. 173/2004 şi nr. 396/2004.
CURTEA,


teza întâi din Codul de procedură civilă, care au următorul conţinut: „Instanţa va decide
de urgenţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin încheiere executorie, fixând
totodată, dacă este cazul, cuantumul cauţiunii şi termenul înăuntrul căruia urmează să fie
depusă aceasta”.
În susţinerea neconstituţionalităţii acestui text de lege, autorul excepţiei invocă
încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 24 alin. (1), potrivit cărora „Dreptul la
apărare este garantat”.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că norma legală dedusă
controlului este cuprinsă în Capitolul IV – „Măsurile asigurătorii” al Cărţii a VI-a inti-
tulată „Proceduri speciale” din Codul de procedură civilă.
Procedura măsurilor asigurătorii nu soluţionează fondul dreptului, ci are o finalitate
subsecventă, urmărind să asigure valorificarea acestuia. Prin aceasta legiuitorul a urmărit
preîntâmpinarea riscului la care este expus titularul dreptului, şi anume situaţia în care,
deşi dreptul i-a fost recunoscut printr-o hotărâre definitivă sau irevocabilă, aşadar
susceptibilă de punere în executare, să se vadă pus în imposibilitatea de a-l realiza ca
urmare a manoperelor dolosive ale debitorului. Aşa fiind, o asemenea procedură este
guvernată de imperativul celerităţii.
Date fiind raţiunile înfăţişate, Curtea constată că legiuitorul a instituit în materia
măsurilor asigurătorii, potrivit competenţei sale constituţionale, o procedură derogatorie
de la dreptul comun, fără a se putea reţine însă că procedând astfel ar aduce atingere
principiului constituţional al dreptului la apărare, asigurat prin recunoaşterea posibilităţii
exercitării căii de atac a recursului împotriva încheierii de soluţionare a cererii de
sechestru asigurător.
nr. 47/1992,
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 592 alin. (2) teza întâi
din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Radu Ştefănescu în Dosarul
nr. 1.317/Cv/2004 al Tribunalului Argeş – Secţia civilă.
Definitivă şi generai obligatorie.
43. Apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale creditorului urmăritor

şi ale debitorului urmărit este asigurată de controlul instanţei asupra între-
gii executări. Obţinerea concursului organelor de poliţie, al jandarmeriei
sau al altor agenţi ai forţei publice, de către executorul judecătoresc. Re-
curgerea la forţă fizică [Decizia nr. 550 din 18 octombrie 2005, M. Of. nr. 1110
din 8 decembrie 2005]
C. proc. civ., art. 3732 si art. 5805

art. 5805 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Traian Enoiu Besliu şi
Carmen Enoiu Besliu în Dosarul nr. 775/2005 al Tribunalului Braşov – Secţia civilă.
La apelul nominal se prezintă autorii excepţiei, personal şi asistaţi de avocat Raluca
Bejan, lipsind celelalte părţi, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Apărătorul autorilor excepţiei contestă instituirea intervenţiei militare în cadrul
procedurii de executare silită a unei hotărâri judecătoreşti civile, ca regulă generală, lăsată
la aprecierea unei entităţi insuficient definite, respectiv executorul judecătoresc. Inter-
venţia „mânu militari”, la simpla apreciere a executorului privat, înlătură de plano egali-
tatea dintre creditor şi debitor în faţa legii şi a justiţiei, favorizând acea parte care are
suficiente resurse financiare pentru a suporta cheltuielile executării. În consecinţă, solicită
Curţii admiterea excepţiei şi constatarea neconstituţionalităţii textului de lege criticat.
neconstituţionalitate ca neîntemeiată, arătând că nu există nici o contrarietate între
dispoziţia criticată şi Legea fundamentală.
CURTEA,

Prin Încheierea din 7 iunie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 775/2005, Tribunalul
Braşov – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor art. 3732 şi art. 5805 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de
Traian Enoiu Besliu şi Carmen Enoiu Besliu.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că dispoziţiile
legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (2),
art. 44 alin. (2), art. 49 şi art. 55 alin. (2), prin aceea că permit intervenţia agenţilor forţei
publice militare la executarea silită imobiliară, „atunci când executorul judecătoresc con-
sideră necesar”, fără a preciza condiţiile şi limitele acestei participări şi fără a defini
noţiunea de „rezistenţă fizică”. Reglementările criticate fac posibilă intervenţia nejustifi-
cată a forţei publice militare împotriva civililor, pătrunderea cu forţa în imobilele pro-
prietate privată, fără să existe o minimă posibilitate legală de control înaintea unei astfel
de executări violente şi o minimă cale de prevenire a abuzului împotriva persoanelor
aflate în dificultate. Exercitarea forţei publice militare la cererea discreţionară a unui
executor judecătoresc privat reprezintă un abuz de autoritate care atacă demnitatea cetă-
ţeanului şi drepturile lui fundamentale, dreptul de proprietate şi egalitatea în faţa legii.
Recurgerea la forţa publică militară nu poate constitui un demers obişnuit de care se
poate prevala executorul judecătoresc în îndeplinirea misiunii sale civile, private, în orice
circumstanţe. Aceasta trebuie să intervină nu ca regulă, ci în mod excepţional, în cazuri
bine definite de lege, în concordanţă cu reglementările referitoare la ocrotirea familiei, a
copilului şi cele privind organizarea şi disciplina militară.
Tribunalul Braşov – Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este

neîntemeiată, textele de lege criticate fiind în deplină concordanţă cu prevederile
constituţionale invocate de autorii excepţiei.
neconstituţionalitate ridicată.
sens, arată că textele de lege criticate dau expresie dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din
Constituţie, care prevăd că reglementarea procedurii de judecată se face prin lege,
legiuitorul având libertate deplină de a statua în astfel de domenii. Dată fiind importanţa
executării silite, fază a procesului civil în care are loc realizarea efectivă a dreptului recla-
mantului, este evident că această procedură nu poate fi lăsată la dispoziţia debitorului.
Fără regulile precise ale procedurii executării silite, în cadrul căreia executorul jude-
cătoresc, învestit de lege să îndeplinească un serviciu de interes public, trebuie să ia toate
măsurile pentru a asigura executarea hotărârii judecătoreşti şi a altor titluri executorii în
strictă conformitate cu legea, drepturile recunoscute creditorului ar rămâne irealizabile.
În această fază procesuală, apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale creditorului
urmăritor şi ale debitorului urmărit este asigurată de controlul instanţei asupra întregii
executări, control care funcţionează, printre altele, prin mecanismul contestaţiei la
executare.
normele cuprinse în textele de lege criticate oferind posibilitatea organului de executare
de a-şi îndeplini în mod efectiv obligaţiile ce îi revin prin lege. Astfel, dispoziţiile
referitoare la obţinerea concursului organelor de poliţie, al jandarmeriei sau al altor agenţi
ai forţei publice, de către executorul judecătoresc, atunci când acesta consideră necesar,
nu conţin norme contrare principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi nu încalcă
principiul supremaţiei Constituţiei sau valorile supreme ale statului român.
În plus, stabilirea competenţei şi procedurii de judecată reprezintă atributul exclusiv al
legiuitorului, dispoziţiile legale criticate fiind în deplină concordanţă cu art. 126 alin. (2)
din Constituţie.
CURTEA,

Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, conclu-
ziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei,
art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992,
să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, aşa cum a fost reţinut de instanţa
judecătorească, îl constituie dispoziţiile art. 3732 şi art. 5805 din Codul de procedură
civilă, dispoziţii care au următorul conţinut:
- Art. 3732: „În cazurile prevăzute de lege, precum şi atunci când executorul jude-
cătoresc consideră necesar, organele de poliţie, jandarmerie sau alţi agenţi ai forţei publi-
ce, după caz, sunt obligaţi să-i acorde concursul la îndeplinirea efectivă a executării silite.
La cererea instanţei de executare sau a executorului judecătoresc cei care datorează

sume de bani debitorului urmărit ori deţin bunuri ale acestuia, supuse urmăririi potrivit
legii, au datoria să dea informaţiile necesare pentru efectuarea executării.
De asemenea, la cererea instanţei de executare sau a executorului judecătoresc
instituţiile, băncile şi orice alte persoane sunt obligate să-i comunice de îndată, în scris,
datele şi informaţiile necesare realizării executării silite, chiar dacă prin legi speciale se
dispune altfel. La cererea executorului sau a părţii interesate instanţa de executare poate
lua măsurile prevăzute de art. 1081 alin. (1) pct. 2 lit. f) şi de art. 1083.
Instanţa de executare şi executorul judecătoresc sunt obligaţi să asigure secretul
informaţiilor primite, dacă legea nu prevede altfel”;
- Art. 5805: „În cazurile prevăzute de art. 5802 şi 5804, dacă debitorul se opune la
executarea obligaţiei de către creditor, acesta va putea obţine, prin intermediul execu-
torului judecătoresc, concursul organelor de poliţie, jandarmerie sau al altor agenţi ai
forţei publice, după caz”.
Autorii excepţiei susţin că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constitu-
ţionale cuprinse în:
- Art. 1 alin. (3): „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea
omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, drep-
tatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale
poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate”;
- Art. 16 alin. (2): „Nimeni nu este mai presus de lege”;
- Art. 44 alin. (2) teza întâi: „Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal
de lege, indiferent de titular”;
- Art. 49 alin. (1): „Copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de
asistenţă în realizarea drepturilor lor”;
- Art. 55 alin. (2): „Condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare se stabilesc
prin lege organică”.
Curtea constată că dispoziţiile art. 3732 din Codul de procedură civilă reprezintă
reguli cu caracter general privitoare la modul de realizare a executării silite şi sunt sta-
tornicite de legiuitor pentru a-i crea organului de executare posibilitatea efectivă de a-şi
îndeplini obligaţiile ce îi revin. În acest scop, în cazurile prevăzute de lege şi atunci când
executorul judecătoresc consideră necesar, organele de poliţie, jandarmerie sau alţi agenţi
ai forţei publice, după caz, sunt obligaţi să-i acorde concursul la îndeplinirea efectivă a
executării silite. Instituirea unei astfel de reguli a fost necesară, întrucât, în practică,
există situaţii în care debitorul obligaţiei supuse executării se opune efectuării actelor de
urmărire silită, concursul autorităţilor publice fiind într-un atare caz indispensabil.
Dispoziţiile art. 5805 din Codul de procedură civilă consacră o aplicare particulară a
principiului general prevăzut de art. 3732 alin. (1) din cod şi dă posibilitatea creditorului
de a obţine, prin intermediul executorului judecătoresc, concursul autorităţilor publice, în
cazul în care debitorul refuză să îndeplinească o obligaţie de a face sau de a nu face
cuprinsă într-un titlu executoriu.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în condiţiile în care,
potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie, invocat de autorii criticii drept text de referinţă în
motivarea excepţiei, drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt garantate, posibilitatea
recunoscută executorului judecătoresc de a apela, în caz de nevoie, la concursul agenţilor
forţei publice pentru îndeplinirea efectivă a executării silite, aşadar pentru asigurarea
realizării dreptului recunoscut creditorului, printr-un titlu executoriu, nu relevă, în sine,
nici un fine de neconstituţionalitate.
Curtea nu poate reţine nici nesocotirea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii,
textele de lege reprezentând exclusiv o garanţie a asigurării echilibrului între persoane cu
interese contrare, prin determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime.
Nici critica de neconstituţionalitate a textelor de lege în raport cu art. 44 din Consti-
tuţie, cu referire la garantarea dreptului de proprietate privată, nu este întemeiată, întrucât,
prin executarea silită a unei obligaţii de a face, respectiv de a preda un bun imobil,
rezultată dintr-un titlu executoriu emis conform legii, se asigură realizarea drepturilor
legale ale creditorului. Stabilirea conţinutului şi limitelor dreptului de proprietate – cărora
li se subsumează reglementările în cauză – implică, în mod necesar, o restrângere a
exerciţiului său în considerarea drepturilor şi intereselor altor persoane. Departe de a
constitui o atingere a dreptului subiectiv în sine, asemenea reglementări creează condiţiile
indispensabile valorificării acestuia. În consecinţă, art. 3732 şi art. 5805 din Codul de
procedură civilă nu numai că nu contravin prevederilor constituţionale invocate, ci,
dimpotrivă, dau expresie principiului garantării dreptului de proprietate privată.
Împrejurarea că, în practică, activitatea organelor de poliţie, jandarmerie sau a altor
agenţi ai forţei publice poate genera abuzuri nu poate fi convertită – aşa cum încearcă
autorii excepţiei – într-un argument în susţinerea neconstituţionalităţii reglementării
supuse controlului. Dacă împotriva unor eventuale abuzuri cel astfel vătămat are la
dispoziţie mijloace şi căi legale de ripostă, renunţarea la posibilitatea recunoscută
executorului de a apela la forţa coercitivă a statului, ori condiţionarea participării acesteia
la executarea silită de un control prealabil (dificil dacă nu chiar imposibil de realizat,
dacă se are în vedere că, de cele mai multe ori, participarea agenţilor forţei publice are un
rol disuasiv şi deci preventiv), ar lipsi practic de conţinut însuşi conceptul de executare
silită, realizarea dreptului fiind posibilă doar în măsura în care debitorul şi-ar executa
obligaţia de bunăvoie.
Faţă de obiectul de reglementare al normelor deduse controlului de constituţionalitate,
Curtea constată că art. 49 alin. (1) şi art. 55 alin. (2) din Constituţie nu au relevanţă în
susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate.
din Constituţie, precum şi al art. 1-3, art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea
nr. 47/1992,
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3732 şi art. 5805 din
Codul de procedură civilă ridicată de Traian Enoiu Besliu şi Carmen Enoiu Besliu în
Dosarul nr. 775/2005 al Tribunalului Braşov – Secţia civilă.

Dreptul de proprietate al debitorului. Măsură de evitare a abuzului proce-
sual [Decizia nr. 621 din 17 noiembrie, M. Of. nr. 1125 din 13 decembrie 2005]
C. proc. civ., art. 599 alin. (1) pct. 2 şi 3 şi art. 600

alin. (1) pct. 2 şi 3 şi ale art. 600 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Socie-
tatea Comercială „Rompac Internaţional” – SA din Bucureşti şi Dan Constantin Gritac în

Dosarul nr. 5.814/2004 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI-a comercială.
plinită.
neconstituţionalitate ca neîntemeiată, apreciind că textele legale criticate nu contravin
prevederilor constituţionale invocate de autorii excepţiei.
CURTEA,

Prin Încheierea din 27 iunie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 5.814/2004, Tribunalul
Bucureşti – Secţia a VI-a comercială a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 599 alin. (1) pct. 2 şi 3 şi ale art. 600 din Codul de
procedură civilă. Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială „Rompac Interna-
ţional” – SA din Bucureşti şi Dan Constantin Gritac într-o cauză comercială ce are ca
obiect înfiinţarea sechestrului judiciar.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că modul în care
au fost redactate textele de lege criticate contravine prevederilor constituţionale ale
art. 21 alin. (3) teza întâi, art. 44 alin. (1) şi alin. (2) teza întâi, art. 53, art. 135
alin. (2) lit. a) teza întâi şi art. 136 alin. (5). Astfel, arată că dispoziţiile criticate încalcă
dreptul la un proces echitabil, întrucât prin reglementarea unei proceduri inverse de
soluţionare, şi anume de instituire a sechestrului judiciar înainte de stabilirea unei
posibile creanţe, se contribuie la formarea convingerii instanţei că persoanele împotriva
cărora se dispun astfel de măsuri sunt vinovate de neexecutarea obligaţiilor asumate. Aşa
fiind, apreciază că legiuitorul a consacrat, prin dispoziţiile criticate, o prezumţie de culpă,
în condiţiile în care prezumţia legală şi valabilă este cea de nevinovăţie. Ca atare, din
această perspectivă, nu mai este posibilă desfăşurarea unui proces echitabil, în care să fie
respectat dreptul părţii la apărare. De asemenea, susţin că textele de lege criticate
contravin şi prevederilor art. 44 alin. (1) şi alin. (2) teza întâi din Constituţie, întrucât,
prin sechestrarea bunurilor unei persoane, fără a se fi stabilit, în prealabil, existenţa unei
obligaţii care să nu fi fost executată, este „agresată” proprietatea privată a respectivei
persoane, restrângându-i-se conţinutul dreptului de proprietate.
Mai mult, consideră că prin crearea posibilităţii de numire ca administrator-sechestru
chiar a persoanei care formulează cererea de sechestru judiciar se legitimează
posibilitatea de vătămare a dreptului de proprietate, prin aceea că cel astfel numit ar putea
diminua artificial valoarea bunurilor sechestrate, tocmai pentru a nu-i putea fi acoperită
creanţa şi a putea astfel să-şi extindă urmărirea şi cu privire la alte bunuri. Totodată, arată
că administratorul-sechestru desemnat nu are obligaţia, ci doar facultatea de a face toate
actele de conservare şi administrare, de a încasa orice venituri şi sume datorate şi de a
plăti datorii cu caracter curent, precum şi pe cele constatate prin titlul executoriu, astfel
încât există riscul ca prin „pasivitate” să îl îndatoreze pe proprietar şi să îi aducă astfel
prejudicii, cu atât mai mult cu cât ar putea fi interesat să împiedice ceilalţi creditori să îşi
recupereze creanţele. Autorii excepţiei susţin, de asemenea, că legiuitorul, prin redactarea
dispoziţiilor legale criticate, a restrâns exercitarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor în
materia instituirii sechestrului judiciar. Apreciază, în final, că prin instituirea de măsuri
asigurătorii, fără a se stabili în prealabil existenţa obligaţiei neexecutate, este înfrântă şi
libertatea comerţului, întrucât se blochează posibilitatea transferului dreptului de pro-
prietate cu privire la bunurile asupra cărora se instituie o asemenea măsură. Astfel,

proprietatea privată este încălcată, prin limitările aduse dreptului de proprietate din
perspectiva atributelor sale – posesie, folosinţă şi dispoziţie, în condiţiile în care în
sarcina proprietarului nu s-a stabilit vreo datorie şi nici măcar nu există vreun proces cu
un atare obiect.
Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a comercială consideră că excepţia de neconstitu-
ţionalitate este neîntemeiată. În ceea ce priveşte înfrângerea art. 21 alin. (3) din
Constituţie, apreciază că textele de lege criticate nu consacră o prezumţie de culpă în ceea
ce priveşte debitorul, în eventualul proces declanşat pe fondul cauzei, instanţa având
deplina libertate de apreciere a probelor, nefiind ţinută de instituirea sau nu a unui
sechestru judiciar asupra bunurilor debitorului. De asemenea, instanţa apreciază că nu
poate fi reţinută nici critica de neconstituţionalitate a textelor de lege atacate faţă de
prevederile constituţionale ce consacră dreptul de proprietate privată şi inviolabilitatea
acesteia, în condiţiile în care, conform prevederilor art. 44 alin. (1) teza a doua din
Constituţie, conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. Astfel,
arată că sechestrul judiciar reprezintă o măsură provizorie şi cu caracter conservator,
restrângerile dreptului de proprietate fiind strict şi limitativ prevăzute de lege. Posibi-
litatea numirii sechestrului în persoana reclamantului nu aduce atingere dreptului de
proprietate asupra bunului sechestrat, în condiţiile în care acesta nu poate face acte de
dispoziţie asupra bunului, ci doar acte de conservare sau de administrare, plătind doar
datoriile cu caracter curent şi cele constatate prin titlu executoriu. În ceea ce priveşte
art. 53 din Constituţie, apreciază că dispoziţiile criticate sunt constituţionale, întrucât
restrângerile şi limitările privind dreptul de proprietate, dreptul la un proces echitabil şi
libertatea comerţului au în vedere apărarea drepturilor creditorilor chirografari sau a
creditorilor care au garantată creanţa lor printr-un gaj, în condiţiile în care debitorul este
insolvabil ori sunt indicii temeinice că debitorul va fugi sau va sustrage sau deteriora
bunul. În final, apreciază că nu se aduce atingere nici principiului libertăţii comerţului, în
sensul imposibilităţii valorificării bunurilor supuse sechestrului, întrucât, pe de o parte,
această indisponibilizare este temporară, iar pe de altă parte, ea se dispune în scopul
conservării drepturilor creditorilor care au constituit un drept de gaj asupra unor bunuri
determinate sau ale creditorilor chirografari, în condiţiile unui comportament necores-
punzător al debitorului care încearcă să se sustragă de la urmărire. Potrivit prevederilor
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată
pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, în
ceea ce priveşte art. 21 alin. (3) din Constituţie, care consacră dreptul părţilor la un proces
echitabil, arată că măsura sechestrului judiciar nu are ca efect instituirea unei prezumţii
de culpă a persoanelor ale căror bunuri au fost supuse măsurii, ci are rolul de a se asigura
că, în cazul în care se dovedeşte că aceste persoane au determinat sau au concurat la
apariţia stării de insolvenţă, vor exista bunuri în patrimoniul lor care, prin valorificare, să
permită acoperirea pasivului debitorului. De altfel, prin textele de lege criticate, legiui-
torul nu dispune obligativitatea instituirii măsurii sechestrului judiciar, ci oferă
posibilitatea instanţei de a lua această măsură, în condiţiile legii, administrând probe şi
respectând principiul contradictorialităţii. De asemenea, apreciază că nu este întemeiată
nici susţinerea privind încălcarea prevederilor art. 44 alin. (1) şi (2) teza întâi şi a celor
ale art. 136 alin. (5) din Constituţie, în susţinerea constituţionalităţii dispoziţiilor de lege
criticate Guvernul invocând Decizia Curţii Constituţionale nr. 59/2004, în deplin acord cu
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Referitor la înfrângerea art. 135
alin. (2) lit. a) prima teză din Constituţie, arată că dispoziţiile legale a căror neconstitu-
ţionalitate este invocată nu aduc atingere principiului libertăţii comerţului prin impo-
sibilitatea transmiterii dreptului de proprietate, întrucât este vorba de o măsură cu caracter
temporar, care are drept scop conservarea bunului, fără a afecta proprietatea acestuia.
Nici susţinerea privind înfrângerea art. 53 din Constituţie nu este întemeiată, restrân-
gerile la care fac referire autorii excepţiei fiind justificate de apărarea drepturilor şi a
libertăţilor altor persoane.
acest sens arată că nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale
care stabilesc competenţa instanţelor în judecarea unei cereri de instituire a sechestrului
asigurător chiar fără a exista proces, faţă de prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie,
referitoare la dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un
termen rezonabil. Cât priveşte contrarietatea cu prevederile art. 44 alin. (1) şi (2) teza
întâi şi ale art. 136 alin. (5) din Constituţie, Avocatul Poporului invocă Decizia Curţii
Constituţionale nr. 59/2004, prin care s-a constatat constituţionalitatea dispoziţiilor de
lege criticate. În ceea ce priveşte invocarea art. 53 din Constituţie, arată că dispoziţiile
legale criticate nu pun în discuţie restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi
fundamentale. Referitor la prevederile constituţionale ale art. 135 alin. (2) lit. a) teza
întâi, Avocatul Poporului apreciază că acestea nu au incidenţă în cauza de faţă.
CURTEA,
examinând Încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului

pct. 2 şi 3 şi ale art. 600 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin
art. I pct. 218 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, publicată în M. Of. al
României, Partea I, nr. 479 din 2 octombrie 2000, aprobată cu modificări şi completări
prin Legea nr. 219/2005, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 609 din 14 iulie
2005.
Dispoziţiile legale criticate au următorul conţinut:
- Art. 599 alin. (1) pct. 2 şi 3: „Se va putea, de asemenea, încuviinţa sechestrul
judiciar, chiar fără a exista proces: (...)
2. asupra unui bun cu privire la care cel interesat are motive temeinice să se teamă că
va fi sustras, distrus ori alterat de posesorul său actual;
3. asupra unor bunuri mobile care alcătuiesc garanţia creditorului, când acesta
învederează insolvabilitatea debitorului său ori când are motive temeinice să bănuiască că
debitorul va fugi ori să se teamă de sustrageri sau deteriorări”;
- Art. 600: „Cererea de sechestru judiciar se judecă de urgenţă, cu citarea părţilor. In
caz de admitere, instanţa va putea să oblige pe reclamant la darea unei cauţiuni, iar în
cazul bunurilor imobile se va proceda potrivit art. 593 alin. (3). Încheierea este supusă
numai recursului, în termen de 5 zile de la pronunţare. Dispoziţiile art. 592 alin. (3) se
aplică în mod corespunzător.
Paza bunului sechestrat va fi încredinţată persoanei desemnate de părţi de comun
acord, iar în caz de neînţelegere, unei persoane desemnate de instanţă, care va putea fi
chiar deţinătorul bunului. In acest scop, executorul judecătoresc se va deplasa la locul
situării bunului ce urmează a fi pus sub sechestru şi-l va da în primire, pe bază de proces-
verbal, administratorului-sechestru. Un exemplar al procesului-verbal va fi înaintat şi
instanţei care a încuviinţat măsura.
Administratorul-sechestru va putea face toate actele de conservare şi administrare, va
încasa orice venituri şi sume datorate şi va putea plăti datorii cu caracter curent, precum
şi cele constatate prin titlu executoriu. De asemenea, el va putea sta în judecată în numele
părţilor litigante cu privire la bunul pus sub sechestru, dar numai cu autorizarea prealabilă
a instanţei care l-a numit.
Dacă administrator-sechestru a fost numită o altă persoană decât deţinătorul, instanţa
va fixa, pentru activitatea depusă, o sumă drept remuneraţie, stabilind totodată şi
modalităţile de plată”.
În susţinerea neconstituţionalităţii acestor texte de lege autorii excepţiei invocă
încălcarea prevederilor art. 21 alin. (3) teza întâi, art. 44 alin. (1) şi (2) teza întâi, art. 53,
art. 135 alin. (2) lit. a) teza întâi şi ale art. 136 alin. (5) din Constituţie, care au următorul
conţinut:
- Art. 21 alin. (3): „Părţile au dreptul la un proces echitabil (...)”;
- Art. 44 alin. (1) şi (2) teza întâi: „(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele
asupra statului, sunt garantate (...)
(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de
titular (...)”;
- Art. 53: „(1)Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin
lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a
sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea
instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori
ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate
democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie
aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a
libertăţii”;
- Art. 135 alin. (2) lit. a) teza întâi: „(2) Statul trebuie să asigure:
a) libertatea comerţului, (...)”;
- Art. 136 alin. (5): „Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice”.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că sechestrul judiciar are
ca finalitate prevenirea eventualelor manopere dolosive ale debitorului rău-platnic,
tinzând la crearea sau amplificarea insolvabilităţii sale, de natură a-l pune în impo-
sibilitate pe creditorul de facto de a-şi valorifica silit dreptul său de creanţă, în temeiul
unui titlu executoriu a cărui dobândire este previzibilă, dacă nu chiar iminentă. Aşa fiind,
înfiinţarea unui atare sechestru nu poate fi condiţionată de dovada existenţei unei creanţe
certe, lichide şi exigibile, ipoteză în care antamarea unei asemenea proceduri ar fi
superfluă, de vreme ce creditorul are posibilitatea să procedeze la valorificarea silită a
acesteia, ci exclusiv de aceea a unui interes rezultând din existenţa unei creanţe neajunse
la scadenţă sau litigioase şi a unei stări de pericol induse de conduita debitorului în ceea
ce priveşte posibilitatea valorificării ulterioare a respectivei creanţe. De asemenea, în
condiţiile în care procedura sechestrului judiciar exclude antamarea fondului, iar măsura
dispusă are caracter provizoriu, fiind impusă şi justificată prin finalitatea înfăţişată, nu se
poate susţine că, prin intermediul ei, s-ar institui o prezumţie de culpă în sarcina
debitorului.
La cele înfăţişate se adaugă o serie de alte argumente invocate în cuprinsul jurispru-
denţei Curţii Constituţionale, prilejuite de examinarea constituţionalităţii art. 600 din
Codul de procedură civilă.
Astfel, prin Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004, publicată în M. Of. al României,
Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004, Curtea a constatat că, potrivit prevederilor constitu-
ţionale ale art. 44 alin. (1) teza a doua, conform cărora „conţinutul şi limitele acestor
drepturi sunt stabilite de lege”, precum şi ale art. 136 alin. (5), care consacră caracterul
inviolabil al proprietăţii private, „în condiţiile legii organice”, legiuitorul este competent
să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în
accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu
interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept,
instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia ca drept subiectiv
garantat. Sub acest aspect Curtea a reţinut că prin reglementarea dedusă controlului
legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele şi potrivit
competenţei sale constituţionale.
Măsura sechestrului judiciar constă în indisponibilizarea bunului care formează
obiectul litigiului, acesta fiind încredinţat spre păstrare şi administrare până la soluţio-
narea definitivă a litigiului, de regulă, unei terţe persoane. Aşa fiind, sechestrul judiciar
are ca scop conservarea unui bun determinat şi apare ca o măsură raţională, pe care
legiuitorul are competenţa să o adopte, în conformitate cu art. 44 alin. (1) teza a doua din
Constituţie.
Pe de altă parte, potrivit art. 600 din Codul de procedură civilă, cererea de sechestru
judiciar se judecă, în mod obligatoriu, cu citarea părţilor, această procedură având deci
caracter contencios. Cu acest prilej părţile pot învedera instanţei împrejurările care să
justifice sau nu luarea unei asemenea măsuri, beneficiind de toate garanţiile procesuale
prevăzute de lege.
Întrucât nu au apărut împrejurări noi care să determine schimbarea jurisprudenţei
Curţii Constituţionale în această materie, atât soluţia adoptată în decizia menţionată, cât şi
considerentele pe care aceasta se întemeiază îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă.
nr. 47/1992,
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 599 alin. (1) pct. 2 şi 3 şi

ale art. 600 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială
„Rompac Internaţional” – SA din Bucureşti şi Dan Constantin Gritac în Dosarul
nr. 5.814/2004 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a Vl-a comercială.

Dreptul de proprietate al debitorului. Măsură de evitare a abuzului proce-
sual [Decizie nr. 56 din 17 februarie 2004, M. Of. nr. 215 din 11 martie 2004]
C. proc. civ., art. 3841 alin. (2), art. 403 alin. (1), art. 449,
art. 516 pct. 8, art. 518-522 şi ale art. 581 alin. (1)

alin. (2), art. 403 alin. (1), art. 449, art. 516 pct. 8, art. 518-522 şi ale art. 581 alin. (1) din
Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Vasile şi Lucia Salariu în dosarele
nr. 1.218/2003 al Tribunalului Iaşi şi nr. 883/2003 al Judecătoriei Iaşi.
La apelul nominal lipsesc părţile, procedura de judecată fiind legal îndeplinită.
Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea Dosarului nr. 579D/2003 la Dosarul
nr. 397C/2003, având în vedere că obiectul şi autorii excepţiilor de neconstituţionalitate
ridicate în cele două dosare sunt identice.
Reprezentantul Ministerului Public apreciază ca fiind întrunite condiţiile conexării. În
consecinţă, în temeiul art. 164 din Codul de procedură civilă şi al art. 16 din Legea
nr. 47/1992, republicată, Curtea dispune conexarea dosarelor anterior menţionate, pentru
o mai bună administrare a justiţiei.
respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că textul de lege criticat nu
contravine prevederilor constituţionale invocate, în acest sens existând o constantă
jurisprudenţă a Curţii, de exemplu deciziile nr. 6/2003, nr. 107/2003 sau nr. 309/2003.
Întrucât nu au apărut elemente noi de natură a justifica schimbarea acestei jurisprudenţe,
se apreciază că excepţia este neîntemeiată.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 30 iulie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 1.218/2003, şi prin
încheierea din 15 decembrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 883/2003, Tribunalul Iaşi şi
Judecătoria Iaşi au sesizat Curtea Constituţionala cu excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 3841 alin. (2), art. 403 alin. (1), art. 449, art. 516 pct. 8, art. 518-522 şi
ale art. 581 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările
ulterioare, excepţie ridicată de Vasile şi Lucia Salariu.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că dispoziţiile art. 581 alin. (1),
precum şi cele ale art. 403 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu asigură egalitatea
între părţi în faţa instanţelor, creând o discriminare între justiţiabili, după cum aceştia
sunt creditori sau debitori. Se susţine că aceste texte de lege contravin şi dispoziţiilor
art. 21 din Constituţie, întrucât dreptul debitorului de a se adresa justiţiei este afectat prin
instituirea obligaţiei de a depune o cauţiune o dată cu formularea contestaţiei la executare
silită, obligaţie care nu se regăseşte şi în persoana creditorului.
De asemenea, se consideră că prevederile art. 449, art. 516 pct. 8, precum şi cele ale
art. 518-522 şi art. 3841 din Codul de procedură civilă încalcă liberul acces la justiţie.
Astfel, potrivit art. 516 pct. 8, actul de adjudecare, considerat titlu de proprietate pentru
adjudecatar, constituie titlu executoriu dacă imobilul se află în posesia debitorului.
Împotriva acestui act, dispoziţiile Codului de procedură civilă nu prevăd nici o cale de
atac, restrângând nejustificat posibilitatea de a solicita desfiinţarea vânzării împotriva
terţului adjudecatar doar la cazul de fraudă, oricare alte cereri, chiar dacă există temei de
nulitate, fiind inadmisibile. Mai mult, textele de lege menţionate sunt considerate a
contraveni dispoziţiilor constituţionale referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii,
precum şi celor referitoare la nediscriminare, întrucât, pe de o parte, art. 449 alin. (2) din
Codul de procedură civilă dispune că numai atunci când adjudecatar a fost creditorul
vânzarea va putea fi desfiinţată, dacă există motive de nulitate, iar pe de altă parte,
art. 520-522 conferă dreptul la o cerere de evicţiune, totală sau parţială, privind imobilul
adjudecat numai adjudecatarului împotriva debitorului sau creditorului, iar nu şi
debitorului sau altor participanţi la executarea silită.
Se arată că prevederile art. 403 alin. (1), art. 449, art. 516 pct. 8, art. 518-522 şi
art. 581 alin. (1) din Codul de procedură civilă încalcă dispoziţiile art. 44 alin. (1), (2) şi
(3) din Constituţie, cele ale art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
precum şi cele ale art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece admit înstrăinarea
unei proprietăţi printr-un act de executare silită, fără a garanta proprietarului dreptul la
acţiune în justiţie împotriva acestui act. Or, potrivit art. 44 din Constituţie, averea fiecărui
cetăţean este garantată şi nimeni nu poate fi lipsit de ea decât pentru cauze de utilitate
publică, în condiţiile expres prevăzute de lege, fiind exclusă orice dispoziţie arbitrară a
unei autorităţi publice referitoare la proprietatea privată.
Se mai arată că, sub aspectul efectelor pe care le produce, actul de adjudecare este un
act de autoritate publică, ce trebuie echivalat cu o hotărâre judecătorească, şi, prin
urmare, poate fi atacat în justiţie, în condiţiile prevăzute de lege. Însă textele de lege
criticate lipsesc debitorul de orice cale de atac împotriva actului de adjudecare, ceea ce
contravine prevederilor art. 126 şi 129 din Constituţie.
Autorii excepţiei consideră că sunt încălcate şi prevederile art. 6 pct. 1 şi art. 13 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi
cele ale art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, deoarece
textele de lege criticate nu respectă dreptul persoanei la un proces echitabil, care implică
egalitatea de arme a părţilor, şi le împiedică să promoveze un recurs efectiv împotriva
unui act procedural.
În final, se apreciază că dispoziţiile criticate contravin şi prevederilor art. 115 alin. (4)
din Constituţie, întrucât au fost introduse printr-o ordonanţă de urgenţă, în situaţia în care
nu exista un caz excepţional în vederea salvgardării unui interes public care să facă
necesară modificarea în regim de urgenţă a Codului de procedură civilă. În motivarea
acestei critici se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 83/1998.
Tribunalul Iaşi şi-a exprimat opinia doar cu privire la dispoziţiile art. 449, art. 516
pct. 8, art. 520-522 şi art. 581 alin. (1) din Codul de procedură civilă, referindu-se însă şi
la dispoziţii ce nu fac obiectul excepţiei de faţă [art. 401 alin. (1) din Codul de procedură
civilă].
Referitor la prevederile art. 449 din Codul de procedură civilă, se arată că titlul exe-
cutoriu poate fi desfiinţat dacă există temeiuri de nulitate în situaţiile expres prevăzute,
astfel încât reglementarea criticată nu este de natură să afecteze accesul liber la justiţie.
În privinţa art. 520-522, instanţa de judecată apreciază că aceste dispoziţii trebuie
corelate cu prevederile art. 402 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă. Aşa fiind, se
consideră că legiuitorul nu a creat o poziţie privilegiată adjudecatarului în raport cu
debitorul sau cu o terţă persoană, ci a prevăzut, în articole distincte, ipoteze distincte şi
căi de acces la justiţie specifice fiecărei ipoteze, ceea ce nu contravine principiului
egalităţii cetăţenilor în faţa legii.
În ceea ce priveşte art. 516 pct. 8, se consideră că acesta nu conţine dispoziţii care să
indice calea de atac împotriva actului de adjudecare, nefiind necesară o precizare expresă,
deoarece actele de executare sunt supuse contestaţiei, potrivit art. 399 din Codul de
procedură civilă.
Referitor la prevederile art. 581 alin. (1), instanţa consideră că acestea nu încalcă
dispoziţiile constituţionale privind accesul liber la justiţie şi egalitatea cetăţenilor în faţa
legii.
În concluzie, instanţa de judecată apreciază excepţia ca fiind nefondată.
Judecătoria Iaşi consideră neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate.
Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierile de
sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi
Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstitu-
ţionalitate ridicată. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 181 din Legea
nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al Avocatului
Poporului.
Guvernul arată că, referitor la invocarea neconstituţionalităţii art. 403 şi 581 din
Codul de procedură civilă, Curtea s-a mai pronunţat, statuând netemeinicia excepţiilor
ridicate, exemplu fiind deciziile nr. 15/2003 şi nr. 281/2003, şi consideră că nu au
intervenit motive noi care să justifice reconsiderarea soluţiei adoptate în precedent.
Se apreciază că textele de lege criticate nu îngrădesc principiile constituţionale enunţate,
ci, din contră, constituie expresia aplicării acestora, procedura de judecată a contestaţiei la
executare şi a ordonanţei preşedinţiale întemeindu-se pe dispoziţiile art. 125 alin. (3) şi
art. 128 din Constituţie, potrivit cărora legiuitorul este unica autoritate în măsură să
reglementeze competenţa, procedura, precum şi căile de atac împotriva hotărârilor
judecătoreşti. Normele referitoare la procedura de judecată a contestaţiei la executare sunt
considerate a fi concepute de legiuitor ca o măsură de evitare a abuzului procesual, care
însă nu îngrădeşte exercitarea drepturilor procesuale ale părţilor.
De asemenea, se arată că în practica judiciară a Curţii Constituţionale s-a decis în mod
constant că accesul la justiţie nu presupune în toate cazurile accesul la toate structurile
judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege, legiuitorul putând institui reguli
deosebite, în considerarea unor situaţii diferite. Aşa fiind, dispoziţiile procedurale în
discuţie nu creează discriminări între cetăţeni pe criteriile stabilite de art. 4 alin. (2) din
Constituţie şi de art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, normele cuprinse în textele de lege criticate fiind aplicabile tuturor
persoanelor aflate în aceeaşi situaţie. Astfel, nu există nici o contradicţie între prevederile
constituţionale invocate şi reglementările din Codul de procedură civilă privind execu-
tarea silită, tratamentul diferenţiat aplicabil părţilor raportului procesual civil decurgând
din situaţiile diferite în care se află acestea, una în calitate de creditor, cealaltă în calitate
de debitor. Se apreciază, în acelaşi timp, că, potrivit art. 41 alin. (1) din Constituţie,
conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege, aşa încât regulile
precise ale executării silite garantează drepturile recunoscute ale creditorului.
Se apreciază, în consecinţă, că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor aii. 403
alin. (1), art. 449, art. 516 pct. 8, art. 518-522 şi ale art. 581 alin. (1) din Codul de
procedură civilă este neîntemeiată.
Avocatul Poporului apreciază că reglementarea unor căi procedurale în favoarea
creditorului nu reprezintă o încălcare a principiului egalităţii în drepturi, ci o măsură de
protecţie a drepturilor acestuia. De altfel, egalitatea de tratament se justifică doar atunci
când subiectele de drept se găsesc în situaţii similare, situaţiile diferite impunând soluţii
legislative diferite.
Se apreciază că prin procedurile instituite de textele de lege criticate nu se aduce
îngrădire liberului acces la justiţie pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intere-
selor legitime, ci, dimpotrivă, se creează posibilitatea părţilor interesate de a se adresa

justiţiei, pe calea contestaţiei la executare, a cererii de evicţiune sau ordonanţei preşe-
dinţiale.
Prevederile legale criticate sunt considerate a fi în concordanţă cu dispoziţiile art. 125
şi 128 din Constituţie, întrucât legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii
deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi corespunzătoare de
exercitare a drepturilor procedurale.
Se mai arată că nici prevederile art. 41 alin. (1), (2) şi (3) din Constituţie nu sunt
încălcate, deoarece obligativitatea depunerii unei cauţiuni în cuantumul fixat de instanţă
constituie o garanţie instituită de lege pentru asigurarea posibilităţii debitorului de a se
apăra prin mijloace judiciare şi nu o atingere adusă dreptului de proprietate. Eventualele
abuzuri ale instanţei de judecată pot fi sancţionate prin exercitarea de către debitor a
căilor de atac prevăzute de lege.
În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea prevederilor legale criticate faţă de dispozi-
ţiile art. 114 alin. (4) din Constituţie, se apreciază că „numai Curtea Constituţională are
posibilitatea de a stabili dacă Ordonanţa Guvernului nr. 138/2002 a fost adoptată în
condiţiile prevăzute de Constituţie”.
De asemenea, nu se poate reţine încălcarea prevederilor art. 6 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, textele legale criticate fiind
considerate a fi în deplină concordanţă cu principiul fundamental privind dreptul
persoanei la un proces echitabil.
În concluzie, se apreciază că dispoziţiile art. 403 alin. (1), art. 449, art. 516 pct. 8,
art. 518-522 şi art. 581 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale.
CURTEA,
examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului

Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispo-
ziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii
Constituţia României, republicată, ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea
nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost
sesizată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 3841 alin. (2), art. 403
alin. (1), art. 449, art. 516 pct. 8, art. 518-522 şi art. 581 alin. (1) din Codul de procedură
civilă, cu modificările şi completările ulterioare. Textele legale criticate au următorul
conţinut:
- Art. 3841 alin. (2): „În cazul altor titluri executorii decât hotărârile judecătoreşti, la
cererea executorului judecătoresc, instanţa de executare va autoriza, prin hotărâre, intra-
rea în locurile menţionate la alin. (1). Instanţa se pronunţă de urgenţă în camera de
consiliu, fără citarea părţilor, prin hotărâre irevocabilă şi executorie”;
- Art. 403 alin. (1): „Până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri
privind executarea silită, instanţa competentă poate suspenda executarea, dacă se depune
o cauţiune în cuantumul fixat de instanţă, în afară de cazul în care legea dispune altfel”;
- Art. 449: „în cazul vânzărilor făcute în condiţiile prezentei secţiuni nu este admi-
sibilă nici o cerere de desfiinţare a vânzării împotriva terţului adjudecatar care a plătit
preţul, în afară de cazul în care a existat fraudă din partea acestuia.
Când adjudecatar a fost creditorul, vânzarea va putea fi desfiinţată, dacă există temei
de nulitate”;
- Art. 516: „După plata integrală a preţului sau a avansului prevăzut de art. 515, dacă
imobilul a fost vândut cu plata în rate, executorul, pe baza procesului-verbal de licitaţie,
va întocmi actul de adjudecare, care va cuprinde următoarele menţiuni: (...)
8. menţiunea că actul de adjudecare este titlu de proprietate şi că poate fi înscris în
cartea funciară, precum şi faptul că, pentru adjudecatar, constituie titlu executoriu
împotriva debitorului, dacă imobilul se află în posesiunea acestuia din urmă”;
- Art. 518: „Prin actul de adjudecare proprietatea imobilului sau, după caz, un alt
drept real care a făcut obiectul urmăririi silite se transmite de la debitor la adjudecatar. De
la această dată adjudecatarul are dreptul la fructe şi venituri, datorează dobânzile până la
plata integrală a preţului şi suportă toate sarcinile imobilului.
Prin intabulare adjudecatarul dobândeşte dreptul de a dispune de imobilul vândut,
potrivit regulilor de carte funciară.
De la data intabulării imobilul rămâne liber de orice ipoteci sau alte sarcini privind
garantarea drepturilor de creanţă, creditorii putându-şi realiza aceste drepturi numai din
preţul obţinut. Dacă preţul de adjudecare se plăteşte în rate, sarcinile de sting la plata
ultimei rate.
Ipotecile şi celelalte sarcini reale se vor radia din oficiu, afară de cele pentru care
adjudecatarul ar conveni să fie menţinute; de asemenea, vor fi radiate din oficiu drepturile
reale intabulate ulterior înscrierii vreunei ipoteci, dacă vânzarea s-a făcut în condiţiile
prevăzute de art. 509 alin. (4), toate notările făcute cu urmărirea silită, precum şi
interdicţia de înstrăinare sau de grevare, dacă există.
Dacă imobilul a fost cumpărat cu plata preţului în rate, cumpărătorul nu îl va putea
înstrăina sau greva, fără încuviinţarea creditorilor urmăritori, înainte de plata integrală a
preţului”;
- Art. 519: „Locaţiunea şi celelalte acte juridice privitoare la imobil rămân în fiinţă
sau, după caz, încetează, potrivit legii.
Plăţile făcute înainte de scadenţă de către locatar sau alte persoane interesate sunt
supuse dispoziţiilor art. 498 alin. (3)”;
- Art. 520: „Orice cerere de evicţiune, totală sau parţială, privind imobilul adjudecat
se va prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea
funciară. Această prescripţie curge şi împotriva dispăruţilor, minorilor şi persoanelor puse
sub interdicţie”;
- Art. 521: „În cazul în care cererea de evicţiune este introdusă înainte de împărţeala
preţului de adjudecare, instanţa de executare, la solicitarea adjudecatarului, va putea să
suspende, cu sau fără cauţiune, împărţeala preţului până la judecarea definitivă a cererii
de evicţiune”;
- Art. 522: „Dacă a fost evins total sau parţial, adjudecatarul îl poate acţiona pe
debitorul urmărit pentru a fi despăgubit.
În măsura în care nu se poate îndestula de la debitor, adjudecatarul îi poate acţiona pe
creditorii care au încasat preţul de adjudecare, în limita sumei încasate de aceştia”;
- Art. 581 alin. (1): „Instanţa va putea să ordone măsuri vremelnice în cazuri grabnice,
pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube
iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu
prilejul unei executări”.
Autorii excepţiei susţin că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 4

alin. (2), art. 11, art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 44 alin. (1), (2) şi (3),
art. 53, art. 115 alin. (4), art. 126 şi art. 129 din Constituţia României, republicată în
M. Of. al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, cu reactualizarea denu-
mirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare. După republicare, textele constituţionale
invocate au următoarea numerotare şi conţinut:
- Art. 4 alin. (2): „România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi,
fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de
opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială”;
- Art. 11: „(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă
obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde
dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea
Constituţiei”;
- Art. 16 alin. (1) şi (2): „(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice,
fără privilegii şi fără discriminări.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege”;
- Art. 20 alin. (2): „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au
prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile
interne conţin dispoziţii mai favorabile”;
- Art. 21 alin. (1) şi (2): „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea
drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”;
- Art. 44 alin. (1), (2) şi (3): „(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra
statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.
titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra
terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi
din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în
condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.
(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită
potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”;
- Art. 53 alin. (1): „Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns
numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale,
a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfă-
şurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui
dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav”;
- Art. 115 alin. (4): „Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii
extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva
urgenţa în cuprinsul acestora”;
- Art. 126 alin. (1), (2) şi (5): „(1) Justiţia se realizează prin halta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.
(2) Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute
numai prin lege (...)
(5) Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. Prin lege organică pot fi
înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a
unor persoane din afara magistraturii”;
- Art. 129: „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public

pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”.
Autorii excepţiei consideră că textele de lege criticate încalcă şi următoarele prevederi
din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale:
- Art. 6 parag. 1: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod
public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi
imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor
sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate
împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de
şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei
părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o
societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a
părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă
atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere
intereselor justiţiei”;
- Art. 13: „Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta
convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale,
chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea
atribuţiilor lor oficiale”.
În acelaşi timp, autorii excepţiei consideră că textele de lege criticate încalcă şi
dispoziţiile art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care au următorul
conţinut: „(1) Orice persoană are dreptul la proprietate atât singură, cât şi în asociaţie cu
alţii.
(2) Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”.
Se apreciază că se încalcă şi prevederile art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional nr. 1 la
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care are
următorul cuprins: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor
sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi
în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.
Autorii excepţiei consideră că textele de lege criticate încalcă şi art. 14 pct. 1 din
Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, care are următorul conţinut: „Toţi
oamenii sunt egali în faţa tribunalelor şi curţilor de justiţie. Orice persoană are dreptul ca
litigiul în care se află să fie examinat în mod echitabil şi public de către un tribunal
competent, independent şi imparţial, stabilit prin lege, care să decidă fie asupra temeini-
ciei oricărei învinuiri penale îndreptate împotriva ei, fie asupra contestaţiilor privind
drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. Şedinţa de judecată poate fi declarată secretă
în totalitate sau pentru o parte a desfăşurării ei, fie în interesul bunelor moravuri, al
ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societate democratică, fie, dacă interesele
vieţii particulare ale părţilor în cauză o cer, fie în măsura în care tribunalul ar socoti acest
lucru ca absolut necesar, când datorită circumstanţelor speciale ale cauzei publicitatea ar
dăuna intereselor justiţiei; cu toate acestea, pronunţarea oricărei hotărâri în materie penală
sau civilă va fi publică, afară de cazurile când interesul minorilor cere să se procedeze
altfel sau când procesul se referă la diferende matrimoniale ori la tutela copiilor”.
I. Dispoziţiile art. 3841 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevăd că, în vederea
executării unui titlu executoriu care nu este hotărâre judecătorească, în cazul neînde-
plinirii de bunăvoie a obligaţiei de plată, executorul judecătoresc poate intra în încăperile
ce reprezintă domiciliul, reşedinţa sau sediul unei persoane, precum şi în orice alte locuri,
numai după ce instanţa de executare va emite o hotărâre care să autorizeze această
operaţiune. Or, Curtea constată că necesitatea obţinerii acestei autorizaţii din partea
instanţei judecătoreşti constituie o garanţie pentru debitorul executat silit, de natură a
împiedica exercitarea abuzivă a drepturilor ce decurg din titlul executoriu împotriva sa,
astfel încât nu poate reţine încălcarea vreunei dispoziţii constituţionale.
Pe de altă parte, Curtea consideră că, în temeiul prevederilor art. 27 alin. (2) lit. a) din
Constituţie, pentru executarea unei hotărâri judecătoreşti se poate deroga prin lege de la
principiul inviolabilităţii domiciliului sau reşedinţei, sub acest aspect textul de lege
criticat fiind reflexia normei constituţionale.
II. Cu privire la critica de neconstituţionalitate a art. 403 alin. (1) din Codul de
procedură civilă prin raportare la art. 16 şi 21 din Constituţie, Curtea reţine că instituirea
obligaţiei de plată a cauţiunii, ca o condiţie a suspendării executării, are o dublă finalitate,
şi anume, pe de o parte, aceea de a constitui o garanţie pentru creditor, cât priveşte
acoperirea eventualelor daune suferite ca urmare a întârzierii executării silite, prin efectul
suspendării acesteia, şi, pe de altă parte, de a preveni şi limita eventualele abuzuri în
valorificarea unui atare drept de către debitorii rău-platnici.
Întrucât plata cauţiunii nu constituie o condiţie de admisibilitate a contestaţiei la
executare, ci exclusiv pentru a putea solicita suspendarea executării silite, instituirea
acestei obligaţii nu poate fi calificată ca o modalitate de a împiedica accesul liber la
justiţie. De asemenea, în măsura în care reglementarea dedusă controlului se aplică
tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normei legale, fără nici o discriminare
pe considerente arbitrare, critica cu un atare obiect nu este întemeiată.
III. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a art. 449 din Codul de
procedură civilă, Curtea constată că acest text de lege devine aplicabil în cazul urmăririi
silite asupra bunurilor mobile ale debitorului, când executorul judecătoresc procedează la
valorificarea acestor bunuri sechestrate prin vânzare la licitaţie publică, vânzare directă
sau prin alte modalităţi admise de lege, potrivit art. 431 din acelaşi cod. În această
situaţie, cererea de desfiinţare a vânzării împotriva terţului adjudecatar poate avea ca
temei numai frauda din partea acestuia. Or, este de principiu că ori de câte ori prin
intermediul unui act juridic se urmăreşte un scop ilicit, cum ar fi fraudarea legii, potrivit
principiului „fraus omnia corrumpit”, operaţia devine ilicită, iar actul care îi dă expresie
este lipsit de eficienţă juridică, fiind lovit de nulitate absolută.
O situaţie specială este aceea în care calitatea de adjudecatar aparţine chiar
creditorului. Curtea reţine că textul de lege criticat, art. 449 alin. (2), reglementează un
mijloc juridic procedural prin care creditorul poate cere anularea actelor juridice încheiate
cu fraudarea drepturilor sale, posibilitatea recunoscută acestuia fiind însă subsecventă
existenţei unei condiţii de nulitate.
Aşa fiind, Curtea constată că art. 449 din Codul de procedură civilă nu creează nici o
discriminare între părţile raportului juridic şi, prin urmare, nici o limitare a liberului acces
la justiţie, întrucât nu se poate reţine o similitudine între situaţia juridică a debitorilor, a
creditorilor sau cea a terţilor adjudecatari de natură să permită caracterizarea regimului
juridic diferenţiat ce le este aplicabil ca fiind discriminatoriu.
IV. Cu privire la excepţia având ca obiect neconstituţionalitatea art. 516 pct. 8 şi
art. 518-522, cuprinse în capitolul Codului de procedură civilă referitor la urmărirea silită
asupra bunurilor imobile, Curtea reţine că după finalizarea adjudecării executorul
judecătoresc este obligat să întocmească actul de adjudecare prin care se realizează
transferul dreptului de proprietate sau a unui alt drept real ce a făcut obiectul urmăririi
silite asupra imobilului în favoarea adjudecatarului. Aşa fiind, acest act constituie titlu de
proprietate şi titlu executoriu împotriva debitorului, dacă imobilul se află în posesia
acestuia din urmă.
Pentru raţiunile deja înfăţişate, Curtea nu poate reţine nesocotirea principiului egali-
tăţii cetăţenilor în faţa legii, textele de lege reprezentând exclusiv o garanţie a asigurării
echilibrului între persoane cu interese contrare, prin determinarea cadrului legal de
exercitare a drepturilor lor legitime.
În ceea ce priveşte încălcarea accesului liber la justiţie şi a dreptului la apărare, Curtea
a statuat în mod constant că reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce
i-a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept – subiectiv sau
procesual – constituie o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă în
detrimentul altor titulari de drepturi. Întrucât accesul liber la justiţie, ca, de altfel, oricare
alt drept fundamental, consacrat ca atare de Constituţie, are caracter legitim numai în
măsura în care este exercitat cu bună-credinţă, în limite rezonabile, cu respectarea
drepturilor şi intereselor în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de drept, Curtea
consideră că stabilirea de către legiuitor a acestor limite nu aduce nici o îngrădire
dreptului în sine, ci, dimpotrivă, creează premisele valorificării sale în concordanţă cu
exigenţele generale proprii unui stat de drept.
desigur, ca în procesul de legiferare să se circumscrie cadrului constituţional. Or, Curtea
constată că reglementarea dedusă controlului satisface exigenţa impusă de norma consti-
tuţională, fiind în deplină concordanţă cu prevederile art. 21, 24 şi 53 din Legea
fundamentală.
Nici critica de neconstituţionalitate a textelor de lege în raport cu art. 44 din
Constituţie, referitor la garantarea dreptului de proprietate privată, nu este întemeiată,
întrucât prin executarea silită a unei obligaţii de plată rezultate dintr-un titlu executoriu
emis conform legii se asigură realizarea drepturilor legale ale creditorului. Stabilirea
conţinutului şi limitelor dreptului de proprietate – cărora li se subsumează reglementările
în cauză – implică, în mod necesar, o restrângere a exerciţiului său în considerarea
drepturilor şi intereselor altor persoane. Departe de a constitui o atingere a dreptului
subiectiv în sine, asemenea reglementări creează condiţiile indispensabile valorificării
acestuia. În consecinţă, art. 516 pct. 8 şi art. 518-522 din Codul de procedură civilă nu
numai că nu contravin prevederilor constituţionale invocate, ci, dimpotrivă, le dau
expresie într-o manieră specifică, dar indubitabilă.
V. În ceea ce priveşte critica art. 581 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Curtea
constată că acesta instituie o procedură specială, potrivit căreia instanţa de judecată poate
dispune, prin ordonanţă preşedinţială, luarea unor măsuri cu caracter vremelnic, a căror
urgenţă este justificată de necesitatea evitării prejudicierii unor drepturi sau interese
legitime. Ca atare, Curtea nu poate reţine contrarietatea dintre aceste dispoziţii şi cele ale
art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece ele nu sunt aplicabile doar unei categorii de
persoane, ci oricărei persoane aflate în situaţiile menţionate în ipoteza normei.
Referitor la critica privind încălcarea prevederilor art. 21 din Constituţie, Curtea
constată, de asemenea, că nici aceasta nu poate fi primită, întrucât prin procedura de
urgenţă instituită de art. 581 din Codul de procedură civilă nu numai că nu se aduce vreo
îngrădire dreptului persoanei de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a liber-
tăţilor şi a intereselor sale legitime, ci, dimpotrivă, se creează posibilitatea pentru cel
vătămat într-un drept legitim de a se adresa justiţiei în cazuri grabnice, pentru păstrarea
unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care
nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei
executări.
Totodată, posibilitatea atacării cu apel şi cu recurs a ordonanţei preşedinţiale sau a

contestării executării acesteia, posibilitate prevăzută de art. 582 din Codul de procedură
civilă, constituie un argument în plus în favoarea deplinei respectări a accesului liber la
justiţie.
În sfârşit, pentru argumentele arătate în prealabil, Curtea nu poate reţine nici criticile
referitoare la încălcarea de către textele de lege din Codul de procedură civilă a art. 6
parag. 1 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 1 alin. (1) din
Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, precum şi a art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional privind drepturile civile
şi politice.
De altfel, asupra constituţionalităţii textelor de lege criticate, Curtea s-a mai pronunţat
(Decizia nr. 6/2004, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 129 din 12 februarie
2004), raţiunile care au stat la baza adoptării soluţiei anterioare păstrându-şi valabilitatea
şi în prezent, astfel încât aceasta se impune a fi menţinută.
din Constituţie, republicată, precum şi al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A. c), al art. 23 şi
al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
alin. (1), art. 449, art. 516 pct. 8, art. 518-522 şi ale art. 581 alin. (1) din Codul de
procedură civilă, excepţie ridicată de Vasile şi Lucia Salariu în dosarele nr. 1.218/2003 al
Tribunalului Iaşi şi nr. 883/2003 al Judecătoriei Iaşi.
Definitivă şi obligatorie.
46. Sechestrului judiciar. Interzicerea înstrăinarea bunului supus se-

chestrului. Restrângerea prerogativei esenţiale a dreptului de proprietate –
dispoziţia – prin simpla declanşare a unui proces privind proprietatea,
posesia sau folosinţa unui bun proprietate comună. Accesul liber la justiţie
[Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004, M. Of. nr. 203 din 9 martie 2004]
C. proc. civ., art. 598 şi 600
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 598 şi 600

din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Mondart” – SRL
din Bacău în Dosarul nr. 5.884/2003 al Tribunalului Bacău – Secţia comercială şi de
contencios administrativ.
La apelul nominal lipsesc părţile, procedura de citare fiind legal îndeplinită.
neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, arătând că art. 598 şi 600 din Codul de pro-
cedură civilă nu contravin prevederilor constituţionale ale art. 44, textele de lege criticate
reprezentând expresia garantării dreptului de proprietate privată, fiind instituite din
raţiuni de protecţie a acestui drept împotriva abuzurilor procesuale.
CURTEA,

Prin încheierea din 30 iulie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 5.884/2003, Tribunalul
Bacău – Secţia comercială şi de contencios administrativ a sesizat Curtea Constituţională
cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 598 şi 600 din Codul de procedură
civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Mondart” – SRL Bacău.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că, în conformitate cu
prevederile art. 598 şi 600 din Codul de procedură civilă, o terţă persoană poate pretinde
şi obţine de la instanţa de judecată împiedicarea titularului dreptului de proprietate asupra
unui bun să exercite în mod direct şi absolut atributele conferite de calitatea de proprietar.
Se arată că prin dispoziţiile criticate „se creează posibilitatea ca un terţ faţă de titlul de
proprietate asupra unui bun să scoată respectivul bun din sfera de dispoziţie juridică a
proprietarului atât timp cât instanţa de judecată nu s-a pronunţat cu privire la valabilitatea
titlului de proprietate”.
Tribunalul Bacău – Secţia comercială şi de contencios administrativ apreciază că
prevederile art. 598 şi 600 din Codul de procedură civilă sunt constituţionale, măsura
sechestrului judiciar interzicând înstrăinarea bunului supus sechestrului, pentru a conferi
creditorului garanţia că, în cazul în care va obţine un titlu executor, acesta îşi va putea
îndestula creanţa, debitorul rămânând în continuare proprietar al bunului. De altfel,
legiuitorul a instituit o garanţie pentru debitor – cauţiunea, pentru ca, în situaţia în care
creditorul va cădea în pretenţii, să se poată acoperi eventualul prejudiciu ce s-ar cauza
prin măsura sechestrului.
Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de
sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi
Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconsti-
tuţionalitate ridicată.
Guvernul arată că dispoziţiile art. 598 şi 600 din Codul de procedură civilă nu aduc
nici o atingere dreptului de proprietate privată, ci, dimpotrivă, reprezintă o expresie a
aplicării acestui principiu, constituind în acelaşi timp o măsură de evitare a abuzului
procesual.
„Textele criticate constituie în fapt o modalitate de asigurare a acţiunii civile,
garantând posibilitatea executării în viitor a hotărârii judecătoreşti care va fi obţinută de
către reclamant”. Măsura sechestrului judiciar interzice doar înstrăinarea proprietăţii în
vederea asigurării îndestulării creanţei debitorului în cazul obţinerii unui titlu executoriu.
Se mai arată că legiuitorul a prevăzut şi posibilitatea depunerii unei cauţiuni în sarcina
părţii care solicită instituirea sechestrului judiciar, fapt ce reprezintă tocmai garanţia
constituită în scopul dezdăunării debitorului pentru eventualele pagube produse de o
indisponibilizare nejustificată a bunurilor sale.
Se apreciază că procedura de judecată în ansamblul său, incluzând şi procedura de
soluţionare a cererii pentru încuviinţarea sechestrului judiciar, se întemeiază pe dispo-
ziţiile art. 125 alin. (3) din Constituţie, care dau libertate legiuitorului să statueze în
aceste domenii, în deplină concordanţă cu alin. (1) al art. 41 din Constituţie, potrivit
căruia conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit

de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la
prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, republicată, reţine
următoarele:
Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Consti-
tuţia României, republicată, ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992,
republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 598 şi 600 din
Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare. Textele legale
criticate au următorul conţinut:
- Art. 598: „Ori de câte ori există un proces asupra proprietăţii sau altui drept real
principal, asupra posesiunii unui bun mobil sau imobil, ori asupra folosinţei sau admi-
nistrării unui bun proprietate comună, instanţa competentă pentru judecarea cererii prin-
cipale va putea să încuviinţeze, la cererea celui interesat, punerea sub sechestru judiciar a
bunului, dacă această măsură este necesară pentru conservarea dreptului respectiv”;
- Art. 600: „Cererea de sechestru judiciar se judecă de urgenţă, cu citarea părţilor. În
caz de admitere, instanţa va putea să oblige pe reclamant la darea unei cauţiuni, iar în
cazul bunurilor imobile se va proceda potrivit art. 593 alin. (3). Încheierea este supusă
numai recursului, în termen de 5 zile de la pronunţare. Dispoziţiile art. 592 alin. (3) se
aplică în mod corespunzător.
Paza bunului sechestrat va fi încredinţată persoanei desemnate de părţi de comun
acord, iar în caz de neînţelegere, unei persoane desemnate de instanţă, care va putea fi
chiar deţinătorul bunului. În acest scop, executorul judecătoresc se va deplasa la locul
situării bunului ce urmează a fi pus sub sechestru şi-l va da în primire, pe bază de
proces-verbal, administratorului-sechestru. Un exemplar al procesului-verbal va fi
înaintat şi instanţei care a încuviinţat măsura.
Administratorul-sechestru va putea face toate actele de conservare şi administrare, va
încasa orice venituri şi sume datorate şi va putea plăti datorii cu caracter curent, precum
şi cele constatate prin titlu executoriu. De asemenea, el va putea sta în judecată în numele
părţilor litigante cu privire la bunul pus sub sechestru, dar numai cu autorizarea prealabilă
a instanţei care l-a numit.
Dacă administrator-sechestru a fost numită o altă persoană decât deţinătorul, instanţa
va fixa, pentru activitatea depusă, o sumă drept remuneraţie, stabilind totodată şi
modalităţile de plată”.
Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 41 din
Constituţia României, care, ulterior sesizării, a fost modificată şi completată prin Legea
de revizuire nr. 429/2003, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 758 din 29
octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, în
M. Of. al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, cu reactualizarea denumi-
rilor şi dându-se textelor o nouă numerotare. Textul constituţional invocat are următoarea
numerotare şi conţinut:
- Art. 44: „(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt
garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.
potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.
(4) Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate
publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă
natură discriminatorie a titularilor.
(5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei
proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse
solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.
(6) Despăgubirile prevăzute în alin. (3) şi (5) se stabilesc de comun acord cu pro-
prietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie.
(7) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi
asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii
sau obiceiului, revin proprietarului.
(8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se
prezumă.
(9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi
confiscate numai în condiţiile legii”.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în argumentarea
criticii sale, autorul excepţiei pleacă de la o premisă greşită constând în absolutizarea
exerciţiului prerogativelor dreptului său de proprietate, făcând abstracţie de prevederile
art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit căruia „conţinutul şi limitele acestor
drepturi sunt stabilite de lege”, precum şi de cele ale art. 136 alin. (5), care consacră
caracterul inviolabil al proprietăţii private, „în condiţiile legii organice”.
Potrivit acestor dispoziţii, legiuitorul ordinar este aşadar competent să stabilească
cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea
principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele
generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel
nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Sub acest
aspect Curtea constată că prin reglementarea dedusă controlului legiuitorul nu a făcut
decât să dea expresie acestor imperative, în limitele şi potrivit competenţei sale consti-
tuţionale.
Aşa fiind, critica dă expresie unui punct de vedere exclusiv pro causa, făcând
abstracţie de raţiunea care a impus o asemenea reglementare, şi anume preocuparea de
asigurare a unui echilibru între drepturi şi interese contrare între care intervine o stare
conflictuală în condiţiile în care dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra unui
bun este contestat de un terţ, dobândind în acest mod caracter litigios, menţinerea în
continuare a plenitudinii prerogativelor pe care acesta le conferă – inclusiv aceea a
dispoziţiei – pentru titularul pârât, i-ar permite acestuia să înstrăineze bunul, lipsindu-l
astfel pe terţul reclamant de posibilitatea valorificării dreptului al cărui titular ar putea
deveni, prin hotărârea instanţei.
Curtea constată că măsura sechestrului judiciar, reglementată de textele de lege
criticate, constă în indisponibili-zarea bunului care formează obiectul litigiului, acesta
fiind încredinţat spre păstrare şi administrare până la soluţionarea definitivă a litigiului,
de regulă, unei terţe persoane. Aşa fiind, sechestrul judiciar are ca scop conservarea unui
bun determinat şi apare ca o măsură raţională, pe care legiuitorul are competenţa să o
adopte, în conformitate cu art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie.
Pe de altă parte, potrivit art. 600 din Codul de procedură civilă, cererea de sechestru
judiciar se judecă, în mod obligatoriu, cu citarea părţilor, această procedură având deci
caracter contencios. Cu acest prilej părţile pot învedera instanţei împrejurările care să
justifice sau nu luarea unei asemenea măsuri, beneficiind de toate garanţiile procesuale
prevăzute de lege.
din Constituţie, republicată, precum şi al art. 1,2 şi 3, al art. 13 alin. (1) lit. A. c), al
art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 598 şi 600 din Codul de

procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Mondart” – SRL din Bacău
în Dosarul nr. 5.884/2003 al Tribunalului Bacău – Secţia comercială şi de contencios
administrativ.
47. Înfiinţarea popririi fără somaţie. Accesul liber la justiţie. Dreptul

persoanei la apărare. [Decizia nr. 178 din 20 aprilie 2004, M. Of. nr. 443 din 18
mai 2004]

Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Trei G Export” –
SRL din Oradea în Dosarul nr. 5.310/2003 al Tribunalului Bihor.
plinită.
neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, arătând că textul de lege criticat nu contravine
prevederilor constituţionale referitoare la liberul acces la justiţie şi la garantarea dreptului
la apărare, întrucât poprirea se înfiinţează cu înştiinţarea debitorului, astfel încât acesta
are posibilitatea de a formula contestaţie la executare împotriva actelor vătămătoare în
temeiul art. 399 şi următoarele din Codul de procedură civilă. Nu poate fi reţinută nici
critica referitoare la încălcarea art. 16 din Constituţie, republicată, întrucât nu există iden-
titate de situaţie între creditori şi debitori care să impună un tratament juridic nedife-
renţiat.
CURTEA,

Prin Încheierea din 26 noiembrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 5.310/2003,
Tribunalul Bihor a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 454 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea
Comercială „Trei G Export” – SRL din Oradea.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că, deşi în cadrul tuturor

celorlalte forme de executare se procedează la somarea debitorului, art. 454 din Codul de
procedură civilă prevede că poprirea se înfiinţează fără somaţie. Astfel, accesul liber la
justiţie şi dreptul la apărare ale debitorului şi terţului poprit sunt încălcate prin lăsarea la
îndemâna exclusivă a executorului judecătoresc a dispunerii înfiinţării popririi, fără ca
această măsură să fie validată de către instanţa de judecată, în prezenţa părţilor.
De asemenea, întrucât de înfiinţarea popririi ia cunoştinţă numai creditorul, textul de
lege criticat instituie un privilegiu în favoarea acestuia, ceea ce contravine principiului
egalităţii în drepturi a cetăţenilor.
În concluzie, autoarea excepţiei consideră că prevederile art. 454 din Codul de pro-
cedură civilă determină o restrângere a exercitării drepturilor constituţionale menţionate,
nejustificată de existenţa vreuneia dintre situaţiile prevăzute la art. 53 din Constituţie,
republicată.
Tribunalul Bihor apreciază că, deşi art. 454 din Codul de procedură civilă nu prevede
obligativitatea somării debitorului, acesta din urmă este încunoştinţat de începerea
executării silite prin poprire, prin intermediul adresei însoţite de titlul executoriu cer-
tificat. Aşa fiind, textul de lege criticat nu creează discriminări şi nu restrânge exerciţiul
dreptului la apărare sau al liberului acces la justiţie, excepţia de neconstituţionalitate a
prevederilor art. 454 din Codul de procedură civilă fiind neîntemeiată.
Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de
Guvernul arată că textul de lege criticat îşi are temeiul în dispoziţiile art. 126 alin. (2)
din Constituţie, republicată, potrivit cărora competenţa instanţelor judecătoreşti şi proce-
dura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. Înfiinţarea popririi se realizează cu
încunoştinţarea în scris a debitorului despre măsura luată, tocmai pentru a asigura
acestuia posibilitatea de a-şi exercita în mod neîngrădit drepturile procesuale prevăzute
de lege, prin promovarea unei contestaţii împotriva actului de executare. Aşadar, art. 454
din Codul de procedură civilă nu aduce atingere principiului egalităţii în drepturi a celor
urmăriţi prin poprire, asigurând accesul liber la justiţie tuturor persoanelor interesate.
CURTEA,

următoarele:
art. 146 lit. d) din Constituţia României, republicată, ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi
23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate
formulată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 454 din Codul de
procedură civilă şi are următorul conţinut:
- art. 454: „Poprirea se înfiinţează fără somaţie, prin adresă însoţită de o copie
certificată de pe titlul executoriu, comunicată celei de-a treia persoane arătate la art. 452,
înştiinţându-se totodată şi debitorul despre măsura luată.
În adresa de poprire se va pune în vedere celei de-a treia persoane, care devine
potrivit art. 1 terţ poprit, interdicţia de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile
mobile incorporate ce i le datorează ori pe care i le va datora, declarându-le poprite în
măsura necesară pentru realizarea obligaţiei ce se execută silit.
În cazul în care poprirea a fost înfiinţată ca măsură asigurătorie şi nu a fost desfiinţată
până la obţinerea titlului executoriu, se va comunica terţului poprit copie certificată de pe
titlul executoriu în vederea îndeplinirii obligaţiilor prevăzute de art. 456.
Indisponibilizarea sumelor de bani sau a bunurilor mobile incorporate poprite va
înceta dacă debitorul consemnează, cu afectaţiune specială, întreaga valoare a creanţei la
dispoziţia creditorului urmăritor. Debitorul va înmâna recipisa de consemnare execu-
torului judecătoresc, care va înştiinţa de îndată pe terţul poprit”.
Autoarea excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 16
alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (1) şi (2), art. 24 alin. (1), ale art. 53 şi 57 din Constituţia
României, republicată, care au următorul conţinut:
- art. 16 alin. (1) şi (2): „(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice,
- art. 21 alin. (1) şi (2): „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea
- art. 24 alin. (1): „Dreptul la apărare este garantat”;
- art. 53: „(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate demo-
cratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată
în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii”;
- art. 57: „Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile
şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile
celorlalţi”.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că poprirea reprezintă o
formă de executare a creanţelor şi constă în indisponibilizarea unor bunuri în mâinile
terţului poprit, care este debitor al persoanei executate silit, în scopul achitării directe a
creanţei poprite către creditor. Aşa fiind, poprirea permite creditorului să urmărească
creanţele sau alte drepturi ale debitorului urmărit născute în raporturile acestuia cu terţii.
Această măsură se înfiinţează, potrivit art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, la
cererea creditorului de către executorul judecătoresc, fără somaţie, prin adresă însoţită de
o copie certificată de pe titlul executoriu, comunicată terţului poprit, cu înştiinţarea
debitorului.
Curtea constată că poprirea se realizează prin intermediul unei proceduri suple şi
rapide în vederea recuperării creditului, art. 454 din Codul de procedură civilă având ca
finalitate tocmai asigurarea celerităţii executării prestaţiei la care debitorul este obligat
printr-un titlu executoriu. În considerarea acestor raţiuni şi pentru prevenirea unor
eventuale abuzuri din partea debitorilor rău-platnici, în sensul tergiversării executării
obligaţiilor ce le incumbă, legiuitorul a prevăzut în mod expres înfiinţarea popririi fără
obligaţia somării prealabile a debitorului. Însă în condiţiile în care respectivul debitor are
posibilitatea de a lua cunoştinţă despre înfiinţarea popririi, textul de lege criticat nu
lezează în nici un fel accesul liber la justiţie sau dreptul persoanei la apărare. Astfel, în
temeiul art. 399 din Codul de procedură civilă, care prevede că împotriva oricărui act de
executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare,
debitorul beneficiază de toate garanţiile procesuale pentru realizarea deplină a acestor
drepturi, supunând cenzurii instanţei măsura dispusă, în cadrul unei proceduri contra-
dictorii. Aşa fiind, susţinerea autorului excepţiei, conform căreia textul de lege dedus
controlului ar contraveni art. 21 şi 24 din Constituţia republicată, este neîntemeiată.
Cu privire la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţia republicată, Curtea constată că,
potrivit jurisprudenţei sale constante, tratamentul juridic egal constituie un drept al
cetăţenilor numai în măsura în care aceştia se găsesc în situaţii juridice identice,
deosebirile sub acest aspect impunând, în mod necesar, un regim juridic diferenţiat. Aşa
fiind, în măsura în care reglementarea dedusă controlului se aplică tuturor celor aflaţi în
situaţia prevăzută în ipoteza normei legale, fără nici o discriminare pe considerente
arbitrare, critica cu un atare obiect nu este întemeiată.
Textul de lege criticat nu aduce atingere nici dispoziţiilor constituţionale ale art. 53,
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, restrângere care, astfel cum s-a
arătat anterior, nu s-a constatat.
În sfârşit, referitor la încălcarea art. 57 din Constituţia republicată, Curtea consideră
că invocarea acesteia nu este întemeiată, întrucât exercitarea drepturilor şi libertăţilor
consacrate de Constituţie trebuie să se realizeze cu bună-credinţă, în limite rezonabile, cu
respectarea drepturilor şi intereselor în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de
drept. Prin textul de lege criticat nu numai că nu se încalcă această îndatorire fundamen-
tală, ci, dimpotrivă, se dă expresie dispoziţiei constituţionale, astfel încât debitorul nu are
decât să-şi execute voluntar şi cu bună-credinţă obligaţia certă, lichidă şi exigibilă
constatată prin titlul executoriu, pentru a nu leza dreptul legal recunoscut al titularului
creanţei.
CURTEA
În numele legii
DECIDE:

procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Trei G Export” – SRL din
Oradea în Dosarul nr. 5.310/2003 al Tribunalului Bihor.
48. Urmărirea silită a imobilelor achiziţionate în baza unui contract de

leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare. Garantarea dreptului de
proprietate [Decizie nr. 333 din 16 septembrie M. Of. nr. 930 din 12 octombrie
2004]
C. proc. civ., art. 488-493 şi ale art. 497
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 488-493

şi ale art. 497 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială
„Turism Predeal” – SRL în Dosarul nr. 13.744/2003 al Judecătoriei Braşov.
La apelul nominal lipsesc părţile, procedura de citare fiind legal îndeplinită.
neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, susţinând că autorii excepţiei critică neexcep-
tarea imobilelor care fac obiectul contractelor de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă
de vânzare de la procedura executării silite imobiliare, respectiv o omisiune legislativă,
ceea ce excede competenţei Curţii Constituţionale.
CURTEA,

Prin Încheierea din 25 martie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 13.744/2003, Judecă-
toria Braşov a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispo-
ziţiilor art. 488-493 şi ale art. 497 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de
Societatea Comercială „Turism Predeal” – SRL
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul arată că una dintre procedurile
de privatizare a activelor societăţilor comerciale de stat, respectiv transmiterea proprie-
tăţii de stat în proprietatea privată, a constat în încheierea contractelor de leasing imo-
biliar cu clauză irevocabilă de vânzare. În temeiul unui asemenea contract, utilizatorul
plăteşte preţul de achiziţie al imobilului, dobândind posesiunea şi folosinţa bunului, deci
stăpânind ca un adevărat proprietar, iar prin executarea contractului, la sfârşitul perioadei
sau în orice moment al executării acestuia, devine proprietar de drept al imobilului.
Autorul excepţiei apreciază că, întrucât imobilele achiziţionate în baza unui contract
de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare pot fi urmărite de către creditorii
locatorului contractului de leasing în cadrul executării silite imobiliare, se aduce atingere
dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 44 alin. (1), (2) şi (3) şi în art. 136 alin. (5),
potrivit cărora dreptul de proprietate şi creanţele asupra statului sunt garantate, iar
proprietatea privată este garantată şi inviolabilă, precum şi celor cuprinse în art. 135
alin. (1) şi alin. (2) lit. a), în conformitate cu care economia României este o economie de
piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă.
Judecătoria Braşov apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor
art. 488-493 şi ale art. 497 din Codul de procedură civilă este întemeiată, întrucât acestea
dau posibilitate creditorului locatorului de a urmări silit bunul ce face obiectul contrac-
tului de leasing, fără ca utilizatorul să poată cere, astfel cum se permite dobânditorilor
bunurilor ipotecate urmărite, executarea altor bunuri, potrivit dispoziţiilor art. 492
alin. (2) din Codul de procedură civilă. Mai mult, consecinţa acestei executări constă în
pierderea de către utilizator a posesiei şi folosinţei bunului, dezmembrăminte ale drep-
tului de proprietate, precum şi în imposibilitatea acestuia de a mai dobândi bunul. Aşa
fiind, textele de lege criticate contravin prevederilor constituţionale privind garantarea
dreptului de proprietate privată.
nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al instituţiei
Avocatul Poporului.
Guvernul arată că, potrivit contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de
vânzare, până la momentul vânzării, locatorul rămâne titular al dreptului de proprietate şi,
ca atare, îşi poate exercita dreptul de dispoziţie asupra bunului. Totodată, imobilul, ca
element al patrimoniului locatorului, dacă nu face parte din categoria bunurilor neurmă-
ribile, poate fi supus executării silite, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de dispoziţiile
legale aplicabile în materie, respectiv art. 488-493 şi art. 497 din Codul de procedură
civilă. Aşa fiind, textele de lege criticate nu aduc atingere prevederilor constituţionale
referitoare la garantarea dreptului de proprietate.
Avocatul Poporului invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, şi anume Decizia
nr. 217/2001, prin care s-a statuat că obligaţia de natură patrimonială stabilită în sarcina
debitorului este o consecinţă a angajării răspunderii juridice contractuale sau delictuale a
acestuia, iar la procedura executării silite se recurge numai în situaţia în care debitorul
obligaţiei stabilite prin hotărâre sau titlu executoriu nu execută de bunăvoie prestaţia la
care este obligat. Astfel, reglementarea procedurii de executare silită imobiliară, precum
şi determinarea obiectului acesteia sunt în deplină concordanţă cu prevederile art. 44
alin. (1) teza a doua din Constituţie, republicată, care, garantând dreptul de proprietate,
prevăd că legea stabileşte conţinutul şi limitele sale.
CURTEA,

legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii
nr. 47/1992, republicată, reţine următoarele:
art. 146 lit. d) din Constituţia României, republicată, ale art. 1 alin. (2), art. 2, 3, 10 şi 29
din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate
formulată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 488-493 şi art. 497 din
Codul de procedură civilă, care au următorul conţinut:
- Art. 488: „Sunt supuse urmăririi silite imobiliare bunurile imobile.
Pot forma obiectul urmăririi silite imobiliare şi dreptul de uzufruct asupra unui bun
imobil, precum şi dreptul de superficie.
Dreptul de servitute poate fi urmărit silit numai o dată cu fondul dominant căruia îi
profită”;
- Art. 489: „Urmărirea imobilelor înscrise în cartea funciară se face pe corpuri de
proprietate în întregimea lor.
Se pot urmări în mod separat construcţiile ce formează o proprietate distinctă de sol,
drepturile privitoare la proprietatea pe etaje sau pe apartamente, precum şi orice alte
drepturi privitoare la bunuri pe care legea le declară imobile”;
- Art. 490: „Urmărirea silită imobiliară se întinde de plin drept şi asupra bunurilor
accesorii imobilului, prevăzute de Codul civil.
Bunurile accesorii nu pot fi urmărite decât o dată cu imobilul”;
- Art. 491: „Imobilul unui minor sau al unei persoane puse sub interdicţie nu poate fi
urmărit silit înaintea urmăririi mobilelor sale.
Dispoziţiile alin. (1) nu împiedică executarea silită asupra unui imobil aflat în
proprietatea comună a minorului sau a persoanei puse sub interdicţie şi a unei persoane
cu capacitate deplină de exerciţiu, dacă obligaţia prevăzută în titlul executoriu este
comună”;
- Art. 492: „Creditorul ipotecar poate urmări în acelaşi timp şi imobilele neipotecate
ale debitorului său.
În cazul în care se urmăreşte un imobil ipotecat înstrăinat, dobânditorul acestui bun,
care nu este personal obligat pentru creanţa ipotecară, poate să ceară instanţei de
executare urmărirea altor imobile ipotecate pentru aceeaşi obligaţie, aflate în posesiunea
debitorului principal. Până la soluţionarea cererii urmărirea imobilului ipotecat este
suspendată.
Contestaţia prin care dobânditorul se opune la scoaterea la vânzare se va putea face
numai în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii biroului de carte funciară prin
care s-a dispus notarea în cartea funciară a somaţiei de începere a urmăririi silite”;
- Art. 493: „Creditorii personali ai unui debitor coproprietar sau codevălmaş nu vor
putea să urmărească partea acestuia din imobilele aflate în proprietate comună, ci vor
trebui să ceară mai întâi împărţeala acestora.
Creditorii personali pot urmări însă cota-parte determinată a debitorului lor din
imobilul aflat în coproprietate, fără a mai fi necesar să ceară împărţeala”;
- Art. 497: „După întocmirea procesului-verbal de situaţie executorul va soma pe
debitor că, dacă nu va plăti, se va trece la vânzarea imobilelor cuprinse în acest proces-
verbal. Somaţia de plată ce va fi comunicată debitorului va cuprinde pe lângă cele arătate
de art. 387 şi datele de identificare a imobilului cuprinse în procesul-verbal de situaţie,
precum şi menţiunea că s-a luat măsura înscrierii în cartea funciară.
Executorul va lua măsuri ca somaţia prevăzută la alin. (1) să fie înscrisă în cartea
funciară.
Când se urmăresc mai multe imobile, înscrise la acelaşi sau la birouri de carte
funciară diferite, pentru o creanţă garantată cu ipotecă colectivă, somaţia se va înainta
biroului de carte funciară la care este înscrisă ipoteca principală, care, după ce a săvârşit
notările prevăzute de lege, va trimite din oficiu o copie de pe încheierile sale biroului de
carte funciară secundară.
Din momentul notării somaţiei în cartea funciară orice act de înstrăinare sau
constituire de drepturi reale cu privire la imobilul urmărit este inopozabil, afară de cazul
în care creditorul sau adjudecatarul s-a declarat de acord cu acel act ori debitorul sau
dobânditorul imobilului a consemnat sumele necesare acoperirii creanţelor ce se
urmăresc, inclusiv dobânzile şi cheltuielile de executare”.
Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă următoarele prevederi
din Constituţia României, republicată:
- Art. 44 alin. (1), (2) şi (3): „(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra
potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”;
- Art. 135 alin. (1) şi alin. (2) lit. a): „(1) Economia României este economie de piaţă,
bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă.
(2) Statul trebuie să asigure:
a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru
valorificarea tuturor factorilor de producţie”;
- Art. 136 alin. (5): „Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice”.
Se apreciază că se încalcă şi prevederile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care au
următorul cuprins: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor
sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi
în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.
Autorul excepţiei consideră că textele de lege criticate încalcă şi următoarele preve-
deri din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale:
- Art. 6 parag. 1: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod
public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi
imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor
sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate
societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a
părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă
atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere
intereselor justiţiei”;
- Art. 13: „Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta
convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale,
chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea
atribuţiilor lor oficiale”.
Examinând susţinerile autorului, Curtea constată că neconstituţionalitatea regle-
mentărilor în cauză este dedusă din împrejurarea că acestea îşi găsesc aplicare şi în cazul
imobilelor privitor la care au fost încheiate contracte de leasing imobiliar cu clauză
irevocabilă de vânzare, fără ca beneficiarul contractului de leasing – utilizatorul să poată
cere instanţei de executare urmărirea cu prioritate, în temeiul creanţei respective, a altor
imobile decât cele care fac obiectul contractului, aflate în proprietatea debitorului prin-
cipal, asemenea dobânditorului unui imobil ipotecat, care nu este personal obligat pentru
creanţa ipotecară.
În temeiul contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, riscurile
şi beneficiile aferente dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul
leasingului sunt transferate utilizatorului la momentul la care contractul de leasing
produce efecte, transferul dreptului de proprietate asupra bunului către utilizator operând
la momentul expirării contractului.
Aşa fiind, până la finalizarea contractului, dreptul de proprietate asupra imobilului
obiect al leasingului face parte integrantă din patrimoniul locatorului, putând fi urmărit de
creditorii acestuia, în realizarea creanţelor lor, fără a se putea susţine că utilizatorului i
s-ar încălca în acest mod dreptul de proprietate, pentru raţiunea evidentă că, atâta vreme
cât acest drept nu i-a fost transferat, nu-l deţine ca parte integrantă a patrimoniului său.
Realitatea juridică de necontestat este aceea că, în ceea ce-l priveşte, utilizatorul a
preluat, din chiar momentul încheierii contractului de leasing, posesia şi folosinţa
bunului imobil, pe care le deţine, ca titular, pe toată durata contractului, dar acest fapt
nu-i oferă garanţiile de care ar beneficia în calitate de proprietar al bunului, în
condiţiile în care transferul dreptului de proprietate asupra sa intervine la un moment
ulterior şi anume acela al expirării contractului de leasing, prin efectul încheierii unui
contract de vânzare-cumpărare, în executarea clauzei irevocabile de vânzare, stipulată
în cuprinsul primului contract.
Cu privire la regimul juridic al imobilului care face obiectul contractului de leasing
imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, potrivit art. 16 alin. (1) din Ordonanţa
Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, în vigoare
la data încheierii contractului, „contractele de leasing care au ca obiect utilizarea
bunurilor imobile, vor fi înscrise în Cartea funciară – partea a III-a, din registrul cadastral
de publicitate imobiliară de la biroul judecătoriei în a cărei rază teritorială de activitate
este situat bunul respectiv”. Din cuprinsul acestei dispoziţii legale rezultă exigenţele de
publicitate imobiliară pe care le implică încheierea unui asemenea contract, aşa încât
terţilor să le fie opozabilă situaţia juridică astfel creată, constând în drepturile şi obli-
gaţiile generate prin contractul de leasing, în stadiul de executare în care se găsesc la
momentul declanşării procedurii de executare silită, ca şi obligaţia irevocabilă de vânzare
asumată de locator.
Prin urmare, imobilul în cauză, întrucât este parte integrantă a patrimoniului
locatorului-debitor, nu este sustras urmăririi silite din partea creditorilor săi, care însă îl
vor prelua în starea în care se găseşte, lor fiindu-le opozabile atât stadiul de executare a
contractului de leasing imobiliar, cât şi obligaţia irevocabilă de vânzare a imobilului către
utilizator, asumată de locatorul-debitor.
Împrejurarea că nu întotdeauna instanţele înţeleg să procedeze ca atare constituie o
problemă de interpretare şi de aplicare a legii, de competenţa lor exclusivă, şi nu oferă
temei criticii de neconstituţionalitate a normelor care reglementează procedura urmăririi
silite imobiliare.
Faţă de cele arătate, Curtea constată că dispoziţiile art. 488-493 şi ale art. 497 din
Codul de procedură civilă sunt în concordanţă cu prevederile constituţionale privind
îndatorirea fundamentală a statului de a asigura cadrul favorabil dezvoltării economiei de
piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă, precum şi cu reglementările internaţionale
cuprinse în art. 6 parag. 1 şi în art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale, privind dreptul persoanei la un proces echitabil, respectiv
dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale.
din Constituţie, republicată, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29
din Legea nr. 47/1992, republicată,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 488-493 şi ale art. 497

din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Turism
Predeal” – SRL în Dosarul nr. 13.744/2003 al Judecătoriei Braşov.
49. Întoarcerea executării silite. Liberul acces la justiţie şi garantarea

proprietăţii private. [Decizia nr. 476 din 9 noiembrie 2004, M. Of. nr. 47 din 14
ianuarie 2005]
O.U.G. nr. 190/2000 privind regimul metalelor
preţioase, aliajelor acestora şi pietrelor preţioase în România, art. 26 alin. (1)

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000 privind regimul metalelor preţioase în
România, excepţie ridicată de Elena Turcăreasa în Dosarul nr. 347/2004 al Judecătoriei
Constanţa.
La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, prin mandatar Maria Marinescu, lipsă
fiind cealaltă parte, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul autorului excepţiei solicită admiterea
acesteia.
neconstituţionalitate. Se arată că prevederile criticate nu încalcă principiul liberului acces
la justiţie, întrucât acesta nu este un drept absolut, în acest sens fiind atât jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului, cât şi cea a Curţii Constituţionale. De asemenea,
se apreciază că dispoziţiile criticate nu contravin nici art. 44 din Constituţie, acestea
reglementând procedura de redobândire a dreptului de proprietate anterior pierdut.
CURTEA,

Prin încheierea din 19 aprilie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 347/2004, Judecătoria
Constanţa a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 341 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000 privind regimul
metalelor preţioase în România, excepţie ridicată de Elena Turcăreasa.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că dispoziţiile
art. 341 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000 privind regimul metalelor
preţioase în România contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 21, precum şi celor
ale art. 44 alin. (1).
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate apreciază că, prin limitarea termenului în
care se poate solicita restituirea unor monede de aur, „s-a încălcat în mod flagrant accesul
liber la justiţie”, prevăzut de art. 21 din Constituţie. De asemenea, se mai arată că
restituirea bunurilor sale ar trebui să poată fi „solicitată oricând, în faţa unei instanţe
judecătoreşti”, atât timp cât „dreptul de a solicita restituirea (...) este imprescriptibil”.
Autorul excepţiei arată, de asemenea, că sunt încălcate şi prevederile constituţionale ale
art. 44 alin. (1) prin confiscarea, de către statul român, a monedelor de aur în cauză.
Judecătoria Constanţa consideră că excepţia de neconstituţionalitate ridicată este
întemeiată.
Se apreciază că, „stabilind un termen (de altfel şi foarte scurt, iar multe dintre persoa-
nele interesate neavând pregătire juridică) în care persoanele interesate pot revendica
bunurile confiscate”, dispoziţiile criticate încalcă prevederile art. 21 şi art. 44 alin. (1) din
Constituţie „potrivit cu care orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea
drepturilor sale legitime, în speţă fiind vorba despre dreptul de proprietate garantat prin
art. 41 alin. (1) din Constituţie”.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de
şi Avocatului Poporului.
Preşedintele Camerei Deputaţilor consideră că excepţia de neconstituţionalitate
ridicată este neîntemeiată.
În punctul de vedere comunicat, se arată că prevederile legale criticate „nu numai că
nu încalcă dreptul de proprietate al persoanelor cărora le-au fost preluate abuziv obiecte
de natura celor arătate, ci se oferă instrumente concrete, eficiente, de recuperare a acelor
obiecte, expresie a garantării proprietăţii în actualul sistem constituţional”. Se mai
consideră că nici dispoziţiile art. 21 din Constituţie nu sunt încălcate, întrucât se „prevede
expres dreptul celor interesaţi de a se adresa justiţiei cu cererea lor pentru a-şi satisface
interesele legitime”.
De asemenea, se arată că „nici dreptul de proprietate şi nici accesul liber la justiţie nu
pot fi exercitate în afara cadrului legal”. Preşedintele Camerei Deputaţilor consideră că
prevederile criticate „oferă o cale de recuperare a obiectelor abuziv preluate, în deplin
acord cu prevederile constituţionale”, şi că „raţiunea acestei măsuri este asigurarea unei
anumite stabilităţi a circuitului civil”. Totodată, se apreciază că dispoziţiile criticate
stabilesc „un termen special de prescripţie extinctivă, în deplin acord cu dispoziţiile
art. 126 din Constituţie”.
Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate ridicată este neîntemeiată.
În punctul de vedere comunicat se arată că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 190/2000 privind regimul metalelor preţioase în România, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr. 261/2002, cu modificările şi completările ulterioare, a fost
republicată, iar „dispoziţiile art. 341 alin. (1) se regăsesc în prezent la art. 26 alin. (1)”. Se
arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, aceasta „se pronunţă asupra
constituţionalităţii prevederii legale, în noua sa redactare, numai dacă soluţia legislativă
din legea sau ordonanţa modificată este, în principiu, aceeaşi cu cea dinaintea
modificării”.
Se apreciază, în punctul de vedere prezentat, că prevederea legală criticată nu încalcă
dispoziţiile constituţionale ale art. 21, întrucât „legiuitorul a consacrat posibilitatea pentru
persoanele ale căror obiecte din metale preţioase au fost preluate abuziv, cu încălcarea
reglementărilor în vigoare, după anul 1946 şi până în anul 1990, de a solicita instanţelor
de judecată restituirea acestor obiecte”. Guvernul subliniază că „din interpretarea siste-
matică a legii fundamentale reiese că cetăţenii beneficiază de drepturile şi libertăţile
consacrate prin Constituţie şi prin alte legi, având totodată şi obligaţiile stabilite prin
acestea, iar, pe de altă parte, stabilirea competenţei şi a procedurii de judecată sunt
atributul exclusiv al legiuitorului”. În acest sens, se invocă şi Decizia Curţii Constitu-
ţionale nr. 185 din 27 aprilie 2004.
Guvernul susţine că „în intenţia de a asigura accesul la justiţie a persoanelor
interesate”, legiuitorul „a prelungit termenul de formulare a cererilor de restituire până la
data de 31 decembrie 2003”.
De asemenea, se apreciază că „pierderea dreptului de a solicita restituirea obiectelor
din metale preţioase ca urmare a neintroducerii cererii în termenul legal apare şi ca o
sancţiune a lipsei de diligentă, a atitudinii pasive a beneficiarului dispoziţiilor legale”,
acesta neputând, astfel, invoca încălcarea accesului liber la justiţie.
În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 44 alin. (1), Guver-
nul arată că, „potrivit tezei a II-a a aceluiaşi alineat, conţinutul şi limitele dreptului de
proprietate sunt stabilite prin lege”, iar „în baza acestei legitimări constituţionale şi pentru
anumite raţiuni ce ţin de asigurarea securităţii circuitului civil, legiuitorul a instituit un
termen înăuntrul căruia urmează a fi introduse cererile de restituire”.
Guvernul susţine că aprecierea imprescriptibilităţii dreptului la acţiunea în reven-
dicare având ca obiect bunurile mobile „rămâne o chestiune de aplicare a legii, neputând
face obiectul contenciosului constituţional”.
Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate ridicată este
neîntemeiată.
În punctul de vedere comunicat se susţine că, prin „instituirea unui termen derogator
de la dreptul comun, înăuntrul căruia o persoană are posibilitatea de a se adresa instanţei
de judecată pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime”, preve-
derile art. 341 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000 privind regimul
metalelor preţioase în România nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 din
Constituţie.
De asemenea, Avocatul Poporului apreciază că nici dispoziţiile art. 44 alin. (1) din
Constituţie nu sunt încălcate, întrucât „dreptul de proprietate al persoanelor fizice ale
căror obiecte din metale preţioase au fost preluate în mod abuziv este garantat de
Constituţie în limitele şi cu conţinutul stabilite de lege, în cazul de faţă, Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 190/2000”.
Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere asupra excepţiei de
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei

Deputaţilor, Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-
raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile
Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi celor ale art. 1 alin. (2) şi ale art. 2, 3, 10 şi 29
din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat de autorul aces-
teia, îl constituie dispoziţiile art. 341 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000
privind regimul metalelor preţioase, aliajelor acestora şi pietrelor preţioase în România,
aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 261/2002, publicată în M. Of. al
României, Partea I, nr. 313 din 13 mai 2002. Aşa cum rezultă din motivarea excepţiei de
neconstituţionalitate ridicate, în realitate, critica se referă numai la alin. (1) al art. 341.
Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 67/2002, publicată în M. Of. al României,
Partea I, nr. 416 din 14 iunie 2002, termenul de intrare în vigoare a Ordonanţei de urgenţă
a Guvernului nr. 190/2000 a fost prorogat pentru data de 1 ianuarie 2003 (urmând ca
termenul de un an pentru restituirea metalelor preţioase confiscate în mod abuziv, intro-
dus prin Legea nr. 261/2002, să curgă de la această dată).
Ulterior, prin Ordonanţa Guvernului nr. 24/2003 pentru perfecţionarea cadrului legis-
lativ privind regimul metalelor preţioase în România, publicată în M. Of. al României,
Partea I, nr. 64 din 2 februarie 2003, au fost aduse unele modificări Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 190/2000, dispunându-se, prin art. III, şi republicarea acesteia.
În urma republicării în M. Of. al României, Partea I, nr. 77 din 29 ianuarie 2004, fostul
art. 341 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000 a devenit art. 26
alin. (1), cu următorul cuprins:
- Art. 26 alin. (1): „Persoanele fizice şi juridice ale căror obiecte din metale preţioase,
aliaje ale acestora şi pietre preţioase de natura celor prevăzute la art. 4 au fost preluate
abuziv, cu încălcarea reglementărilor în vigoare, după anul 1946 şi până în anul 1990, pot
solicita restituirea acestora instanţelor de judecată de la domiciliul reclamantului, până la
data de 31 decembrie 2003”.
În consecinţă, în mod greşit autorul excepţiei s-a referit la dispoziţiile art. 341 alin. (1)
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000 la data ridicării excepţiei, dispo-
ziţiile criticate fiind prevăzute la art. 26 alin. (1) al Ordonanţei de urgenţă republicate,
care constituie obiectul excepţiei.
Textele constituţionale invocate de către autorul excepţiei de neconstituţionalitate în
susţinerea acesteia sunt art. 21 şi art. 44 alin. (1), care au următorul cuprins:
- Art. 21: „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a
libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen
rezonabil.
(4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite”.
- Art. 44 alin. (1): „Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt
garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege”.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea reţine că, în esenţă,
critica de neconstituţionalitate constă în susţinerea că prin limitarea termenului în care se
poate solicita restituirea unor obiecte din metale preţioase, aliaje ale acestora şi pietre
preţioase se încalcă prevederile art. 21 privind accesul liber la justiţie, iar prin decăderea
din dreptul de a mai introduce o asemenea acţiune în justiţie se aduce atingere
prevederilor constituţionale ale art. 44 alin. (1).
Curtea constată că prin stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în
justiţie nu se încalcă dispoziţiile art. 21 privind dreptul la liber acces la justiţie şi la un
proces echitabil. Sub acest aspect, Curtea Constituţională, prin Decizia Plenului nr. 1 din
8 februarie 1994, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, a
statuat că judecătorul „«spune dreptul» (...), dar numai în formele şi în condiţiile proce-
durale instituite de lege. Pe cale de consecinţă, legiuitorul poate institui, în considerarea
unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a
drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea
neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile
instituite de lege”.
De altfel şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că
dreptul de acces la justiţie nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care Convenţia l-a
recunoscut fără să-l definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea
limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui
drept (cauza Golder împotriva Regatului Unit, 1975).
În ceea ce priveşte susţinerea că dispoziţiile legale în cauză ar încălca prevederile
art. 44 alin. (1) din Constituţie privind garantarea dreptului de proprietate, Curtea
constată că aceasta este neîntemeiată. Textul de lege nu numai că nu atentează la dreptul
de proprietate, care a fost grav lezat în timpul regimului trecut, ci, dimpotrivă, creează
posibilitatea reconstituirii sale pe calea acţiunii în justiţie, introdusă cu respectarea
condiţiilor prevăzute de lege.
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Ordo-

nanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000 privind regimul metalelor preţioase, aliajelor
acestora şi pietrelor preţioase în România, excepţie ridicată de Elena Turcăreasa în
Dosarul nr. 347/2004 al Judecătoriei Constanţa.
50. Executarea unei hotărâri nedevenite irevocabile. Evacuarea debito-

rilor înainte de soluţionarea irevocabilă a procesului. Accesul liber la jus-
tiţie. Garantarea şi ocrotirea dreptului de proprietate [Decizia nr. 559 din 16
decembrie 2004, M. Of. nr. 125 din 9 februarie 2005]
C. proc. civ., art. 376 alin. (1), art. 374 alin. (1)

alin. (1) cu referire la art. 374 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de
Gall Pavel Petru şi Gall Szilarda în Dosarul nr. 3.352/Ap/2004 al Curţii de Apel Braşov –
Secţia civilă.
La apelul nominal răspunde avocatul Nona Lorentz pentru autorii excepţiei, lipsind
celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, avocatul autorilor excepţiei pune concluzii de
admitere a acesteia, arătând că dispoziţiile art. 376 alin. (1) din Codul de procedură civilă
încalcă prevederile constituţionale invocate de autorii excepţiei, prin aceea că debitorii şi
creditorii nu sunt egali atâta timp cât creditorii îi pot evacua pe debitori prin intermediul
executării silite. De asemenea, arată că dispoziţiile art. 44 din Constituţie sunt încălcate
prin aceea că, urmare a evacuării, debitorii sunt lipsiţi de atributele dreptului de
proprietate, şi anume posesia şi folosinţa.
neconstituţionalitate ca neîntemeiată. În acest sens arată că debitorii şi creditorii se află în
situaţii diferite, ceea ce justifică în mod obiectiv tratamentul juridic diferit aplicat acestor
două categorii. De asemenea, arată că dispoziţiile de lege criticate nu încalcă nici
prevederile art. 21 din Constituţie, fiind o expresie a principiului liberului acces la justi-
ţie. În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie, arată
că stabilirea conţinutului şi a limitelor dreptului de proprietate, cărora li se subsumează şi
reglementările criticate, implică, în mod necesar, o restrângere a exerciţiului său în
considerarea drepturilor şi intereselor altor persoane, fără ca dispoziţiile de lege criticate
să înfrângă dispoziţiile constituţionale referitoare la proprietate.
CURTEA,

Prin încheierea din 14 septembrie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 3.352/Ap/2004,
Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 376 alin. (1) cu referire la art. 374 alin. (1) din
Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Gall Pavel Petru şi Gall Szilarda.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că dispoziţia de

lege criticată contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1) şi (2), art. 44
alin. (1) şi (2), art. 47 alin. (1) şi (2) şi ale art. 124 alin. (2) din Constituţie. Se susţine că
dispoziţiile de lege criticate vin în contradicţie cu art. 16 alin. (1) din Constituţie, prin
aceea că debitorii şi creditorii nu sunt egali atâta timp cât creditorii îi pot evacua pe
debitori înainte de soluţionarea irevocabilă a procesului. Dispoziţiile art. 21 din Consti-
tuţie, ce privesc accesul liber la justiţie, sunt înfrânte, deoarece textul de lege criticat dă
posibilitatea executării hotărârii atacate prin obligarea de părăsire a proprietăţilor. De
asemenea, dreptul de proprietate nu este nici garantat, nici ocrotit în mod egal faţă de cel
al creditorilor prin executarea unei hotărâri care poate fi modificată prin admiterea
recursului. Totodată, prin executarea unei hotărâri nedevenite irevocabile nu se asigură
protecţia socială a debitorilor, încălcându-se dispoziţiile art. 47 alin. (1) şi (2) din
Constituţie. De asemenea, sunt încălcate dispoziţiile art. 124 alin. (2) din Constituţie.
Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă consideră că excepţia de neconstituţionalitate
este neîntemeiată. În acest sens arată că prin art. 376 alin. (1) cu referire la art. 374 alin. (1)
din Codul de procedură civilă legiuitorul a reglementat condiţiile în care o hotărâre judecă-
torească, precum şi înscrisurile autentice şi orice alte hotărâri sau înscrisuri prevăzute
anume de lege pot fi învestite cu formulă executorie, după care acestea, devenind titluri
executorii, pot fi puse în executare. Aceste dispoziţii procedurale nu vin în contradicţie cu
prevederile constituţionale invocate de autorii excepţiei.
şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia
ridicată.
Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În ceea ce
priveşte invocarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, arată că egalitatea
cetăţenilor în faţa legii poate fi apreciată doar în măsura în care aceştia se află în aceleaşi
situaţii juridice, în cazul în care, în condiţiile art. 376 alin. (1) din Codul de procedură
civilă, se învestesc cu formulă executorie hotărâri care au rămas definitive ori au devenit
irevocabile, acestea vor fi puse în executare în condiţiile legii, întrucât dreptul de a cere
executarea silită nu poate fi condiţionat de exercitarea de către debitor a tuturor căilor de
atac împotriva titlului executoriu. Textul de lege criticat reprezintă exclusiv o garanţie a
asigurării echilibrului între persoane cu interese contrare, prin determinarea cadrului legal
de exercitare a drepturilor lor legitime. Referitor la invocarea dispoziţiilor art. 21 alin. (1)
şi (2) şi ale art. 124 alin. (2) din Constituţie, arată că întreaga procedură de executare
silită este prevăzută de lege, respectiv de cartea a V-a a Codului de procedură civilă. Din
ansamblul acestor reglementări rezultă că părţile au acces la justiţie, iar debitorul are la
dispoziţie garanţii procedurale care îi permit să se adreseze instanţei, să solicite suspen-
darea executării sau chiar anularea titlului care se execută. În ceea ce priveşte invocarea
dispoziţiilor art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie, arată că stabilirea conţinutului şi a
limitelor dreptului de proprietate, cărora li se subsumează şi reglementările criticate,
implică, în mod necesar, o restrângere a exerciţiului său în considerarea drepturilor şi
intereselor altor persoane. În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 47 alin. (1) şi (2)
din Constituţie, arată că acestea nu au incidenţă în cauza dedusă controlului.
Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate faţă de art. 16 alin. (1) şi (2) din Consti-
tuţie, arată că dispoziţiile legale criticate se aplică tuturor persoanelor aflate în situaţia
prevăzută în ipoteza normei legale, fără nici o discriminare pe considerente arbitrare.
Astfel, instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte învestirea cu formulă executorie
a hotărârilor judecătoreşti nu contravine principiului constituţional al egalităţii cetăţenilor

în faţa legii şi a autorităţilor publice, atâta timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţe-
nilor în utilizarea lor. Faţă de invocarea dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie,
arată că prevederile legale criticate nu aduc atingere, sub nici un aspect, accesului liber la
justiţie. Prevederile legale criticate nu opresc persoana împotriva căreia se face execu-
tarea de a se prevala de toate garanţiile procedurale care îi permit să se adreseze instanţei
şi să solicite suspendarea executării, contestaţia la executare sau întoarcerea executării,
prin restabilirea situaţiei anterioare. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 376 alin. (1) din Codul de procedură civilă faţă de art. 124 alin. (2) din
Constituţie, arată că aceasta nu poate fi reţinută, deoarece întreaga procedură de executare
silită, inclusiv învestirea cu formulă executorie a hotărârilor, este prevăzută de lege,
respectiv de Codul de procedură civilă. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor art. 376 alin. (1) din Codul de procedură civilă faţă de art. 44 alin. (1) şi (2)
şi art. 47 alin. (1) şi (2) din Constituţie, arată că aceste prevederi constituţionale nu au
incidenţă în cauza dedusă controlului.
CURTEA,

Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, conclu-
ziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, pre-
cum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992,
să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 376 alin. (1) cu referire la
art. 374 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora:
- Art. 376 alin. (1): „Se învestesc cu formulă executorie hotărârile care au rămas defi-
nitive ori au devenit irevocabile, înscrisurile autentificate, precum şi orice alte hotărâri
sau înscrisuri, pentru ca acestea să devină executorii, în cazurile anume prevăzute de
lege”;
- Art. 374 alin. (1): „Nici o hotărâre judecătorească nu se va putea executa dacă nu
este învestită cu formula executorie prevăzută de art. 269 alin. (1), afară de încheierile
executorii prevăzute de lege, care se execută fără formulă executorie”.
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prin dispoziţiile legale criticate
sunt încălcate prevederile art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1) şi (2), art. 44 alin. (1) şi (2),
art. 47 alin. (1) şi (2) şi ale art. 124 alin. (2) din Constituţia României, care au următorul
conţinut:
- Art. 16 alin. (1): „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără
privilegii şi fără discriminări”;
- Art. 44 alin. (1) şi (2): „(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra

condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală”.
- Art. 47 alin. (1) şi (2): „(1) Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică
şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.
(2) Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă
medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurări
sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de
asistenţă socială, potrivit legii”.
- Art. 124 alin. (2): „Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi”.
alin. (1) din Codul de procedură civilă prevăd că nici o hotărâre judecătorească, cu unele
excepţii menţionate în mod expres de lege, nu poate fi executată fără să fie învestită cu
formulă executorie, iar dispoziţiile art. 376 alin. (1) din acelaşi cod prevăd posibilitatea
învestirii cu formulă executorie şi a hotărârilor rămase definitive, chiar dacă nu sunt încă
irevocabile, a înscrisurilor autentificate, precum şi a altor hotărâri sau înscrisuri, în
cazurile anume prevăzute de lege.
Prin Decizia nr. 181 din 10 octombrie 2000, publicată în M. Of. al României, Partea I,
nr. 645 din 11 decembrie 2000, Curtea a statuat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 125
alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora „Competenţa şi procedura de judecată sunt
stabilite de lege”, întreaga procedură de executare silită este prevăzută de lege, respectiv
de cartea a V-a din Codul de procedură civilă. De asemenea, Curtea a mai reţinut, în
considerentele deciziei menţionate, că prin instituirea de către legiuitor, în textul de lege
criticat, a unor prevederi cu privire la caracterul definitiv al hotărârilor judecătoreşti,
precum şi la învestirea lor cu formulă executorie nu se constituie nici un privilegiu ori
discriminare, în sensul dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din Constituţie.
Totodată, Curtea reţine că dispoziţiile de lege criticate se aplică, fără privilegii şi fără
discriminări, tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie, respectiv tuturor celor care au
obţinut recunoaşterea drepturilor printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi solicită
executarea acesteia, chiar silit dacă partea adversă nu o execută de bunăvoie, şi sunt
opozabile tuturor persoanelor faţă de care se face executarea.
În ceea ce priveşte critica potrivit căreia dispoziţiile de lege criticate vin în contra-
dicţie cu prevederile art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, Curtea constată că nici aceasta
nu poate fi reţinută. Dispoziţiile de lege criticate nu îngrădesc accesul liber la justiţie al
nici uneia dintre părţile litigante. După cum cel care pretinde un drept sau un interes
legitim poate cere recunoaşterea acestuia, inclusiv executarea silită a hotărârii judecă-
toreşti care îi recunoaşte dreptul, datornicul are posibilitatea să se apere prin toate
mijloacele procedurale legale, să exercite căile de atac, să conteste titlul executoriu ori
executarea însăşi, să ceară suspendarea executării ori întoarcerea acesteia.
De asemenea, Curtea nu poate reţine nici critica potrivit căreia dispoziţiile de lege
criticate vin în contradicţie cu prevederile art. 44 din Constituţie. Astfel, executarea unei
hotărâri judecătoreşti definitive, dacă obiectul ei este material sau evaluabil în bani, poate
determina diminuarea patrimoniului celui executat sau poate atinge unele atribute ale
dreptului de proprietate, dar nu poate fi considerată ca fiind contrară garantării şi ocrotirii
proprietăţii. Executarea hotărârii definitive se face pentru valorificarea neîntârziată a
dreptului celui care a câştigat procesul.
În ceea ce priveşte invocarea de către autorul excepţiei a prevederilor art. 47 alin. (1)
şi (2) şi ale art. 124 alin. (2) din Constituţie, Curtea constată că aceste dispoziţii constitu-
ţionale nu au relevantă în cauza dedusă controlului.
nr. 47/1992,
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 376 alin. (1) cu referire

la art. 374 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Gall Pavel Petru şi
Gall Szilarda în Dosarul nr. 3.352/Ap/2004 al Curţii de Apel Braşov – Secţia civilă.
51. Proces-verbal încheiat de executorul judecătoresc prin care se

stabilesc onorarii şi cheltuieli de executare. Caracterul de titlu executoriu.
Contestaţie la executare. [Decizia nr. 206 din 15 mai 2003, M. Of. nr. 388 din 5
iunie 2003]
C. proc. civ., art. 3717 alin. (3) şi (4)

alin. (3) şi (4) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ileana Sandor în Dosa-
rul nr. 647/2002 al Judecătoriei Gheorgheni, judeţul Harghita.
plinită.
neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, susţinând că textul de lege criticat nu
contravine accesului liber la justiţie şi nici dreptului la apărare, întrucât, pe de o parte,
executorul judecătoresc stabileşte cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite,
prin proces-verbal, în temeiul dovezilor prezentate de partea interesată, iar pe de altă
parte, împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi
sau vătămaţi prin executare, în ceea ce priveşte cuantumul onorariului executorului
judecătoresc, se apreciază că stabilirea acestuia reprezintă o situaţie de fapt, iar nu una de
drept, astfel încât această problemă excede controlului de constituţionalitate.
CURTEA,

Prin încheierea din 3 decembrie 2002, pronunţată în Dosarul nr. 647/2002, Judecă-
toria Gheorgheni, judeţul Harghita, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3717 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură civilă,
excepţie ridicată de Ileana Sandor.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că textul de lege criticat
contravine prevederilor constituţionale privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, accesul
liber la justiţie şi dreptul la apărare, întrucât prin aplicarea dispoziţiei legale criticate, în
cadrul procedurii de executare silită, se ajunge la situaţia inadmisibilă ca debitorul să fie
obligat la sume cu mult mai mari decât cele prevăzute în titlul executoriu. Astfel,
procesul-verbal prin care executorul judecătoresc fixează onorarii exorbitante şi stabileşte
cheltuieli de executare foarte mari scapă controlului judecătoresc, întrucât reprezintă titlu
executoriu. Se mai arată că în acest mod se instituie dreptul executorului judecătoresc de
a aprecia arbitrar cuantumul cheltuielilor de executare, voinţa exclusivă a acestuia
dobândind valoarea unei hotărâri judecătoreşti învestite cu formulă executorie.
Judecătoria Gheorgheni, judeţul Harghita, apreciază că excepţia este neîntemeiată,
deoarece autoarea excepţiei beneficiază de toate drepturile garantate constituţional, astfel
încât criticile aduse textului de procedură civilă nu au avut ca scop decât tergiversarea
executării silite pornite împotriva ei, în calitate de debitoare girant.
tuţionalitate ridicată. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 181 din Legea
Avocatul Poporului.
Preşedintele Camerei Deputaţilor arată că, potrivit art. 51 din Legea nr. 188/2000
privind executorii judecătoreşti, „executorul judecătoresc îşi îndeplineşte atribuţiile cu
respectarea dispoziţiilor prezentei legi, a statutului profesiei şi a regulamentului de
aplicare a prezentei legi, precum şi ale Codului de procedură civilă şi ale altor legi
aplicabile în materie”.
Prevederile art. 57 alin. (1) din aceeaşi lege, coroborate cu cele ale art. 58, regle-
mentează dreptul persoanei interesate sau vătămate prin actele de executare silită de a
formula contestaţie la executare, în condiţiile Codului de procedură civilă, care la art. 399
alin. (1) reglementează dreptul acestor persoane de a face contestaţie împotriva oricărui
act de executare. Prin urmare, nu se poate pune în discuţie încălcarea liberului acces la
justiţie sau dreptului la apărare, aşa cum susţine autoarea excepţiei, în ceea ce priveşte
cuantumul onorariului perceput de executorul judecătoresc, întrucât constituie o situaţie
de fapt, şi nu de drept, nu este de competenţa Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra
acestui aspect. De altfel, există reglementări legale în acest domeniu menite să înlăture
eventualele abuzuri ale executorilor judecătoreşti.
Guvernul consideră că întreaga activitate de efectuare a executării silite de către exe-
cutorul judecătoresc este supusă controlului instanţei de judecată, astfel încât împotriva
procesului-verbal de stabilire a cheltuielilor de executare se poate face contestaţie, care se
judecă cu procedura prevăzută pentru judecata în primă instanţă, hotărârea fiind supusă
căilor de atac prevăzute de lege. în consecinţă, excepţia de neconstituţionalitate este
apreciată ca fiind neîntemeiată.
Avocatul Poporului arată că, potrivit dispoziţiilor legale criticate, executorul stabileşte
cheltuielile de executare, prin proces-verbal, dar numai pe baza dovezilor prezentate de
partea interesată, în condiţiile legii, împotriva acestui proces-verbal se poate formula con-
testaţie la executare în temeiul art. 399 alin. (3) din Codul de procedură civilă, în cadrul
căreia se poate solicita diminuarea cheltuielilor de executare, dacă nu sunt fundamentate,
ceea ce dă expresie dreptului la apărare al debitorului şi liberului acces la justiţie al acestuia.
Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere cu privire la excepţia de
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Depu-

taţilor, Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor,

Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din
Constituţie şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată,
să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 3717 alin. (3) şi (4) din
Codul de procedură civilă. Textul legal criticat are următorul conţinut:
- Art. 3717 alin. (3) şi (4): „Sumele ce urmează să fie plătite se stabilesc de către
executorul judecătoresc, prin proces-verbal, pe baza dovezilor prezentate de partea
interesată, în condiţiile legii.
Pentru sumele stabilite potrivit prezentului articol procesul-verbal constituie titlu
executoriu”.
Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 21 şi
24 din Constituţie, conform cărora:
privilegii şi fără discriminări”.
- Art. 24: „(1) Dreptul la apărare este garantat.
(2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau
numit din oficiu”.
- Art. 123 alin. (1): „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii”;
- Art. 125: „(1) Justiţia se realizează prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte
instanţe judecătoreşti stabilite de lege.
(2) Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare.
(3) Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite delege”;
- Art. 128: „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public
pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că stabilirea cheltuielilor
de executare, prevăzută de art. 3717 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură civilă,
printr-un proces-verbal care constituie titlu executoriu, încheiat de executorul judecă-
toresc, nu este un act arbitrar al acestuia, ci, potrivit chiar reglementării criticate, are loc
pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, în condiţiile legii.
În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie,
Curtea consideră că, în măsura în care reglementarea dedusă controlului se aplică tuturor
celor aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normei legale, fără nici o discriminare pe
considerente arbitrare, critica cu un atare obiect nu este întemeiată.
Împrejurarea că în speţă, aşa cum apreciază autorul excepţiei, cuantumul cheltuielilor
de executare este excesiv şi fără suport real constituie o situaţie de fapt care nu relevă nici
un aspect de neconstituţionalitate a reglementării criticate şi, drept urmare, excede
competenţei Curţii.
Referitor la critica de neconstituţionalitate privind încălcarea art. 21 şi 24 din
Constituţie, Curtea reţine că, în măsura în care cheltuielile ocazionate de executare fac
obiectul executării silite, alături şi o dată cu creanţa propriu-zisă, stabilirea acestora nu
are caracter irevocabil, ci, potrivit art. 399 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă,
poate face obiectul unei contestaţii la executare, prilej cu care, dat fiind că executarea
silită se face în temeiul unui titlu executoriu care nu este emis de o instanţă judecă-
torească, contestatorul are posibilitatea de a invoca inclusiv apărări de fond.
În aceste condiţii, Curtea consideră nefondată susţinerea autorului excepţiei potrivit

căreia, sub imperiul reglementării deduse controlului, procesul-verbal încheiat de execu-
torul judecătoresc scapă controlului instanţelor, întrucât constituie titlu executoriu şi,
drept urmare, dă acestuia posibilitatea de a stabili în mod discreţionar cuantumul
cheltuielilor de executare, contravenind astfel dispoziţiilor art. 21 şi 24 din Constituţie,
întocmirea procesului-verbal, în condiţiile prevăzute de lege, nu lezează în nici un fel
accesul liber la justiţie sau dreptul persoanei la apărare, câtă vreme art. 399 din Codul de
procedură civilă, care prevede că împotriva oricărui act de executare se poate face
contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare, oferă toate garanţiile
procesuale pentru realizarea deplină a acestor drepturi.
În acelaşi timp, Curtea reţine că, în conformitate cu prevederile art. 125 alin. (3) şi ale
art. 128, Constituţia lasă la latitudinea legiuitorului stabilirea procedurii de judecată şi a
căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti. Or, în cazul la care se referă excepţia de
neconstituţionalitate, calificarea procesului-verbal încheiat de executorul judecătoresc ca
fiind titlu executoriu a fost determinată de necesitatea soluţionării cu celeritate a cauzelor
aflate în faza procesuală a executării, fără a afecta în acest mod vreun drept fundamental
al părţilor implicate în proces.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2)
din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A. c), al art. 23 şi al art. 25
alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ileana Sandor în Dosarul nr. 647/2002 ai
Judecătoriei Gheorghehi, judeţul Harghita.
52. Protecţia proprietăţii private. Evitarea îmbogăţirii fără justă cauză a

creditorului ofertant [Decizia nr. 207 din 15 mai 2003, M. Of. nr. 418 din 16
iunie 2003]

„GAMMA CHEMIE” GmbH din München în Dosarul nr. 8.887/2002 al Judecătoriei
Arad.
La apelul nominal se prezintă autoarea excepţiei, prin mandatar, lipsind celelalte părţi,
faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Reprezentantul autoarei criticii de neconstituţionalitate susţine admiterea excepţiei,
arătând că textul de lege criticat afectează dreptul de proprietate al creditorului care nu îşi
poate adjudeca bunurile oferite spre vânzare la licitaţie la un preţ mai mic de 75% din cel
la care a fost evaluat imobilul – oferind, eventual, creanţa pe care o are împotriva debi-
torului -, creându-se o vădită discriminare faţă de terţii care ar putea participa la licitaţie
şi ar putea dobândi bunul la un preţ inferior celui la care creditorul este obligat prin lege.

neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, susţinând că textul de lege criticat nu
contravine prevederilor constituţionale privind protecţia proprietăţii private, întrucât
stabilirea limitei inferioare a preţului de adjudecare a unui bun de către un creditor are ca
scop evitarea unei subevaluări excesive, sub preţul pieţei, a bunului scos la licitaţie, ce ar
fi de natură să conducă la fraudarea debitorului de către creditor, prin îmbogăţirea
acestuia fără justă cauză. Sub acest aspect situaţia creditorilor diferă de cea a terţilor
participanţi la licitaţie, astfel încât tratamentul juridic nu poate fi decât diferit.
CURTEA,

Prin Încheierea din 31 octombrie 2002, pronunţată în Dosarul nr. 8.887/2002,
Judecătoria Arad a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 510 alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Socie-
tatea Comercială „GAMMA CHEMIE” GmbH din München.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că textul de lege criticat
contravine prevederilor constituţionale privind egalitatea în drepturi, accesul liber la
justiţie şi protecţia proprietăţii private, întrucât creditorul care are o garanţie imobiliară
constituită de comun acord cu debitorul nu îşi poate adjudeca la licitaţie imobilul pentru
a-şi satisface creanţa, la un preţ inferior a 75% din preţul la care a fost evaluat imobilul,
plătind, eventual, o sumă cu mult mai mare decât valoarea creanţei, în vreme ce terţii
participanţi la licitaţie pot să îşi adjudece bunul la un preţ derizoriu, chiar inferior
cuantumului creanţei, fiind astfel favorizaţi.
Judecătoria Arad apreciază că excepţia este întemeiată, întrucât dispoziţiile art. 510
alin. (2) din Codul de procedură civilă intră în contradicţie cu prevederile constituţionale
cuprinse în art. 16 alin. (1) şi art. 41 alin. (1) şi (3), terţii participanţi la licitaţie fiind
favorizaţi la adjudecarea imobilelor scoase la licitaţie, întrucât au posibilitatea oferirii
unui preţ inferior celui la care sunt obligaţi prin lege creditorii urmăritori sau
intervenienţi.
Guvernul arată că, deşi aplicarea prevederilor legale cuprinse în art. 509 şi 510 din
Codul de procedură civilă poate antrena anumite consecinţe inechitabile pentru creditor
în raport cu terţii participanţi la licitaţie, totuşi textul de lege criticat, întrucât urmăreşte
împiedicarea fraudării debitorului de către creditor, nu ridică probleme de neconstituţio-
nalitate. Prin prisma interpretării constante care s-a dat principiului egalităţii, dat fiind că
situaţia juridică a creditorilor diferă de cea a terţilor, simpli participanţi la licitaţie,
tratamentul juridic aplicabil acestora nu poate fi decât diferit.
În ceea ce priveşte încălcarea art. 41 alin. (1) şi (3) din Constituţie, se apreciază că
dispoziţia legală nu este de natură să nesocotească dreptul de proprietate al creditorului,
întrucât art. 510 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care îl împiedică pe creditor să îşi
adjudece bunul la un preţ mai mic de 75% din valoarea la care imobilul a fost evaluat, nu
îl împiedică pe acesta să îşi realizeze dreptul de creanţă recunoscut prin titlul executoriu,
ci doar îl obligă la acoperirea diferenţei de valoare, atunci când valoarea creanţei este mai
mică de 75% din preţul de evaluare.

CURTEA,

prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Constituţie, ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să
soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 510 alin. (2) din Codul de
procedură civilă. Textul legal criticat are următorul conţinut:
- Art. 510 alin. (2): „În toate cazurile, creditorii urmăritori sau intervenienţi nu pot să
adjudece bunurile oferite spre vânzare la un preţ mai mic de 75% din cel la care imobilul
a fost evaluat”.
constituţionale:
- Art. 41 alin. (1) şi (3): „(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra
statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege (...)
potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în opinia autorului
excepţiei, textul de lege criticat încalcă prevederile art. 16 alin. (1), ale art. 21 şi art. 41
alin. (1) şi (3) din Constituţie, întrucât îl defavorizează pe creditor în raport cu terţii
participanţi la licitaţie, prin aceea că, spre deosebire de aceştia, nu îşi poate adjudeca
imobilul, obiect al licitaţiei, la un preţ mai mic de 75% din cel la care acesta a fost
evaluat.
Norma dedusă controlului îşi găseşte aplicare în ipoteza prevăzută de art. 509 alin. (5)
din Codul de procedură civilă, şi anume, atunci când imobilul, nefiind adjudecat la prima
licitaţie fie pentru că nu s-a prezentat nici un cumpărător, fie pentru că nu s-a oferit preţul
la care a fost evaluat, se organizează o a doua licitaţie, care începe de la un preţ de 75%
din preţul de evaluare. Dacă la această licitaţie participă mai mulţi terţi, în calitate de
ofertanţi, adjudecarea se poate face la cel mai mare preţ obţinut, care, teoretic, poate fi
chiar inferior preţului de pornire a licitaţiei; dacă însă la respectiva licitaţie participă un
singur ofertant, în persoana unui terţ, acesta nu îşi poate adjudeca imobilul la un preţ
inferior celui de începere a licitaţiei; în schimb, dacă ofertant este chiar creditorul,
indiferent dacă participă singur sau în concurs cu alţi ofertanţi, el nu îşi poate adjudeca
imobilul, potrivit art. 510 alin. (2) din Codul de procedură civilă, la un preţ inferior celui
de pornire a licitaţiei, respectiv 75% din preţul de evaluare.
Raţiunea pentru care legiuitorul nu a considerat necesar, în cazul mai multor ofertanţi,
să instituie o limită inferioară a preţului de adjudecare a constituit-o convingerea că, cel
puţin în principiu, concursul dintre aceştia este de natură să asigure creşterea respec-
tivului preţ, făcând astfel puţin probabilă ipoteza în care preţul cel mai mare oferit să fie
inferior preţului de începere a licitaţiei.
Dimpotrivă, în situaţia unui singur participant, în persoana unui terţ, stabilirea unei
limite inferioare a preţului de adjudecare a fost determinată de necesitatea evitării unei
reduceri prea mari a acestuia, pe care respectivul ofertant, în absenţa unor contraofertanţi,
ar putea să o impună în mod univoc, de natură să îl prejudicieze atât pe creditor, cât şi pe
debitorul proprietar.
În sfârşit, în cazul ofertantului creditor, instituirea unei limite inferioare a preţului de
adjudecare, indiferent dacă acesta participă singur sau în concurs cu alţi ofertanţi, a fost
determinată de preocuparea de a evita îmbogăţirea sa fără justă cauză, în dauna debito-
rului proprietar, prin adjudecarea, în contul creanţei sale, a unui imobil cu o valoare mai
mare decât valoarea respectivei creanţe.
Aşa fiind, dacă identitatea de raţiuni impune identitate de soluţii, ceea ce, în esenţă,
consacră art. 16 alin. (1) din Constituţie, şi, per a contrario, raţiunile diferite impun, în
mod necesar, soluţii diferite, regimul juridic diferenţiat instituit de legiuitor prin regle-
mentarea criticată nu este arbitrar şi deci discriminatoriu, ci, dimpotrivă, pentru consi-
deraţiile înfăţişate, nu face decât să dea expresie principiului constituţional pretins a fi
încălcat.
Cu privire la critica de neconstituţionalitate privind încălcarea art. 21 din Constituţie,
aceasta nu poate fi reţinută atât pentru că norma criticată nu conţine nici o prevedere de
natură să antreneze o restrângere a accesului liber la justiţie, cât şi pentru că nu rezultă
din cuprinsul aceleiaşi norme care ar putea fi dreptul sau interesul legitim a cărui apărare
să impună sesizarea instanţei.
În sfârşit, referitor la încălcarea art. 41 alin. (1) şi (3) din Constituţie, Curtea constată
că invocarea acesteia nu este întemeiată, limitarea posibilităţii creditorului de a dobândi
un imobil cu o valoare mai mare decât aceea a creanţei sale, prin reglementarea dedusă
controlului, urmărind, aşa cum s-a arătat, împiedicarea îmbogăţirii sale fără justă cauză în
dauna debitorului proprietar, al cărui drept îl protejează astfel, fără să aducă vreo atingere
dreptului de proprietate al creditorului. În consecinţă, art. 510 alin. (2) din Codul de
procedură civilă nu numai că nu contravine prevederilor constituţionale invocate, ci,
dimpotrivă, le dă expresie într-o manieră specifică, dar indubitabilă.
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială „GAMMA CHEMIE”
GmbH din München în Dosarul nr. 8.887/2002 al Judecătoriei Arad.
53. Inadmisibilitatea unei contestaţii la executarea voluntară a unui titlu

executoriu. Accesul liber la justiţie [Decizia nr. 249 din 12 iunie 2003, M. Of.
nr. 542 din 29 iulie 2003]
C. proc. civ., art. 399 alin. (1) teza întâi şi alin. (2)

alin. (1) teza întâi şi alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Luminiţa
Smedoiu în Dosarul nr. 2.246/2002 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
La apelul nominal este prezentă partea Teodor Stoian, lipsind autoarea excepţiei şi
celelalte părţi, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Partea prezentă solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că
susţinerile autoarei sunt neîntemeiate.
Reprezentantul Ministerului Public pune, de asemenea, concluzii de respingere a
excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, susţinând că textul de lege criticat
nu contravine prevederilor constituţionale invocate de autoarea excepţiei, art. 399 din
Codul de procedură civilă fiind în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 16 din Consti-
tuţie, privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, şi cu cele ale art. 21 referitoare la accesul
liber la justiţie.
CURTEA,

Prin Încheierea din 5 aprilie 2002, pronunţată în Dosarul nr. 2.246/2002, Judecătoria
Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţio-
nalitate a dispoziţiilor art. 399 alin. (1) teza întâi şi alin. (2) din Codul de procedură
civilă, excepţie ridicată de Luminiţa Smedoiu.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se susţine că textul de lege criticat
contravine prevederilor constituţionale privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor şi
accesul liber la justiţie, întrucât art. 399 alin. (1) teza întâi şi alin. (2) din Codul de
procedură civilă prevede posibilitatea creditorului unei obligaţii stabilite printr-un titlu
executoriu de a se adresa instanţei de judecată cu o contestaţie la executare numai cu
privire la actele de executare silită sau la executarea silită însăşi, cu excluderea admi-
sibilităţii unei contestaţii la executarea voluntară a unui titlu executoriu. Se arată că
dreptul subiectiv stabilit prin titlul executoriu se poate realiza pe două căi: acceptarea
plăţii făcute de bunăvoie de debitorul obligaţiei sau punerea în executare silită a titlului.
În ambele cazuri există posibilitatea ivirii unor nelegalităţi în modul de îndeplinire a
actelor de executare, susceptibile de a fi atacate cu contestaţie la executare, cale care însă
nu este deschisă creditorului obligaţiei executate voluntar. Interesul pentru exercitarea
contestaţiei la executare într-o asemenea situaţie este evident, deoarece, în cazul
executării necorespunzătoare a obligaţiei stabilite, debitorul ar putea paraliza eventuala
cerere a creditorului de încuviinţare a executării silite, prin invocarea executării de
bunăvoie a obligaţiei. Se creează astfel o discriminare pe planul mijloacelor procedurale
puse la dispoziţia creditorilor pentru anularea actelor de executare efectuate, de natură a
contraveni prevederilor constituţionale invocate.
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti apreciază că excepţia este întemeiată, întrucât
creează o discriminare între creditori, limitând dreptul de contestare a modului de execu-
tare a obligaţiei stabilite printr-o hotărâre judecătorească sau prin alt titlu executoriu, doar
cu privire la executarea silită însăşi sau la acte de executare silită, fără a permite
contestarea executării voluntare a obligaţiei, deşi există posibilitatea pentru creditori de a

fi vătămaţi în ambele situaţii.
Guvernul arată că atât executarea voluntară, cât şi executarea silită trebuie să aibă
aceeaşi finalitate, şi anume satisfacerea întocmai a drepturilor creditorului prin îndepli-
nirea integrală a tuturor drepturilor recunoscute prin titlul executoriu, satisfacerea parţială
sau necorespunzătoare în orice mod a drepturilor creditorului reprezentând neexecutare
ori nerespectarea obligaţiilor stabilite prin titlul executoriu. Deci executarea voluntară
incompletă sau necorespunzătoare îl îndreptăţeşte pe creditor să solicite executarea silită
până la realizarea drepturilor sale, aşa cum prevede art. 371 alin. (3) din Codul de
procedură civilă, iar nu la contestaţia la executare, întrucât recunoaşterea unui asemenea
drept la acţiune ar fi lipsită de interes.
Aşadar, se consideră că textul de lege criticat nu contravine art. 16 alin. (1) şi art. 21
din Constituţie, ci asigură un regim juridic egal pentru exercitarea în faţa instanţelor
judecătoreşti a drepturilor şi obligaţiilor ce revin celor care, potrivit legii, sunt îndreptăţiţi
să introducă o contestaţie la executare.
CURTEA,

Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992,
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 399 alin. (1) teza întâi şi
alin. (2) din Codul de procedură civilă. Textele legale criticate au următorul conţinut:
- Art. 399 alin. (1) teza întâi şi alin. (2): „Împotriva executării silite înseşi, precum şi
împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau
vătămaţi prin executare. De asemenea, dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de
art. 2811, se poate face contestaţie şi în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la
înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, precum şi în cazul în care organul de
executare refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile prevăzute de lege.
Nerespectarea dispoziţiilor privitoare la executarea silită însăşi sau la efectuarea
oricărui act de executare atrage sancţiunea anulării actului nelegal”.
constituţionale:
- Art. 20: „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor
vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fun-
damentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate regle-
mentările internaţionale”;
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”.
De asemenea, sunt invocate prevederile internaţionale cuprinse în:
- Art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi
într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială,
instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu
caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate
societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţi-
lor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci
când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor
justiţiei”;
- Art. 14 din aceeaşi convenţie: „Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de
prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex,
rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau
socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că este de principiu că
orice cerere adresată justiţiei – acţiune, cerere reconvenţională, cale de atac, în sens larg,
orice act procesual – este subsecventă existenţei unui drept sau unui interes legitim,
contestat sau susceptibil de a fi contestat de un terţ, la a cărui apărare se tinde pe această
cale. Altfel spus, dreptul sau interesul persoanei sunt cele care legitimează o astfel de
acţiune, delimitând-o de actele abuzive.
În raport cu aceste consideraţii principiale, critica de neconstituţionalitate a dispo-
ziţiilor legale menţionate nu poate fi reţinută, întrucât raţionamentul prin care se tinde la
susţinerea acesteia se întemeiază pe o premisă greşită. Astfel, autorul excepţiei consideră,
fără temei, că executarea voluntară de către debitor a obligaţiei sale, rezultând dintr-un
titlu executoriu, chiar parţială sau necorespunzătoare, este de natură să ducă la stingerea
creanţei, fapt ce îl prejudiciază pe creditor, care nu are posibilitatea de a contesta o astfel
de executare voluntară. În realitate însă executarea voluntară, incompletă sau necores-
punzătoare, îl îndreptăţeşte pe creditor de a apela la executarea silită „până la realizarea
dreptului recunoscut prin titlul executoriu, achitarea dobânzilor, penalităţilor sau a altor
sume, acordate potrivit legii prin acesta, precum şi a cheltuielilor de executare”, astfel
cum prevede art. 3711 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Soluţia oferită de
dispoziţiile procedurale este în acord şi cu prevederile de principiu cuprinse în art. 1100
şi art. 1101 din Codul civil, potrivit cărora: „creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru
decât acela ce i se datoreşte”, iar „debitorul nu poate sili pe creditor a primi parte din
datorie, fie datoria divizibilă chiar”.
Aşa fiind, prin recunoaşterea posibilităţii de a stărui şi de a obţine realizarea integrală
a dreptului său pe calea executării silite, creditorul în cauză nu are nici un interes de
natură să îl legitimeze la formularea unei contestaţii la executare.
În consecinţă, nu se poate reţine nici o încălcare a textelor constituţionale de referinţă.
Astfel, în ceea ce priveşte pretinsa nesocotire a art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală,
Curtea constată că textul de lege criticat nu creează nici o discriminare între părţile
raportului juridic, întrucât nu se poate reţine o similitudine între situaţia juridică a
debitorilor şi cea a creditorilor, de natură să permită caracterizarea regimului juridic
diferenţiat ce le este aplicabil ca fiind discriminatoriu.
Referitor la invocarea art. 20 din Constituţie, cu raportare la art. 6 şi 14 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea reţine că acestea
nu sunt relevante în cauza dedusă controlului de constituţionalitate, întrucât reglemen-
tările internaţionale pretins a fi încălcate au un alt domeniu de incidenţă, referindu-se,
primul, exclusiv la aspecte de ordin procesual privind soluţionarea în fond a unei cauze,
iar al doilea enumerând criteriile care, utilizate de o reglementare, impun calificarea
acesteia ca fiind discriminatorie. Mai mult, aceste reglementări nu interzic instituirea
unor regimuri juridice diferite în considerarea unor situaţii în mod obiectiv diferite.
În sfârşit, în ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate privind încălcarea
liberului acces la justiţie, Curtea constată că dispoziţiile art. 399 alin. (1) teza întâi şi
alin. (2) din Codul de procedură civilă nu contravin art. 21 din Constituţie, întrucât, aşa
cum s-a arătat mai sus, creditorul care apreciază că dreptul său, recunoscut prin titlu
executoriu, nu este respectat în mod corespunzător de debitor se poate adresa instanţei,
prin intermediul executorului judecătoresc, solicitând încuviinţarea executării silite, în
temeiul art. 3731 alin. (1) din Codul de procedură civilă. În situaţia avută în vedere de
autorul excepţiei, creditorul nu are nici un interes de natură să legitimeze dreptul său la
contestaţie la executare, acţiune care poate fi exercitată numai împotriva executării silite
înseşi sau a oricărui act de executare.
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 399 alin. (1) teza întâi şi
alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Luminiţa Smedoiu în Dosarul
nr. 2.246/2002 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

aflate în indiviziune. Procedura împărţelii judiciare. Încetarea stării de
proprietate comună în cadrul judecării contestaţiei la executare. [Decizia
nr. 379 din 14 octombrie 2003, M. Of. cu numărul 785 din 7 noiembrie 2003]

din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Al Athamnah Hussein în Dosarul
nr. 1.147/2003 al Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti.
îndeplinită.

neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, susţinând că textul de lege criticat protejează
interesele patrimoniale ale proprietarului, oferind în acelaşi timp suficiente garanţii
pentru creditori de a-şi valorifica drepturile.
CURTEA,

Prin Încheierea din 25 martie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 1.147/2003, Judecătoria
Sectorului 6 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţio-
nalitate a dispoziţiilor art. 4001 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Al
Athamnah Hussein.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, aşa cum reiese din încheierea instanţei
de judecată prin care a fost sesizată Curtea, se arată că art. 4001 din Codul de procedură
civilă încalcă prevederile art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât acordă posibi-
litatea contestatorilor de a solicita partajul bunurilor comune pe calea contestaţiei la
executare şi atribuirea bunului către un coproprietar, creditorul putând urmări numai sulta
stabilită, ceea ce este, în opinia autorului excepţiei, aproape imposibil.
Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti apreciază că, în urma soluţionării partajului, credi-
torul păstrează posibilitatea fie de a urmări întregul bun care a făcut obiectul partajului,
dacă acesta a fost atribuit debitorului, fie sulta la care a fost obligat coproprietarul
nedebitor căruia i-a fost atribuit bunul, fie preţul obţinut din vânzarea întregului imobil.
Sub acest aspect, principiul egalităţii în drepturi este respectat atât în ceea ce îi
priveşte pe coproprietarii nedebitori, cât şi pe creditorii aflaţi în posesia titlului execu-
toriu. În sprijinul acestei idei sunt şi dispoziţiile art. 493 din Codul de procedură civilă,
potrivit cărora creditorii personali ai unui debitor coproprietar nu pot să urmărească
partea acestuia din imobilele aflate în proprietate comună şi trebuie să ceară mai întâi
împărţeala acestora, scopul evident al unor asemenea dispoziţii legale constând în
evitarea creării de prejudicii coproprietarilor nedebitori care ar putea fi lezaţi în drepturile
lor asupra bunurilor. Instanţa are în vedere şi prevederile art. 3713 din Codul de procedură
civilă, care consacră caracterul unipatrimonial al executării silite, potrivit căruia pot face
obiectul executării silite numai bunurile debitorului, în măsura necesară realizării creanţei
creditorului.
În concluzie, instanţa apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este nefondată.
Avocatul Poporului.
Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că, potrivit prevederilor art. 4001 din
Codul de procedură civilă, oricare dintre proprietari poate solicita instanţei de judecată
încetarea stării de proprietate comună în cadrul judecării contestaţiei la executare
înaintate, conform art. 399 din Codul de procedură civilă, de către cei interesaţi sau
vătămaţi prin actul de executare. Instanţa, având în vedere situaţia de drept şi de fapt, este
singura abilitată să decidă cu privire la admiterea unei asemenea cereri. Această măsură
legală, pe de o parte, asigură protejarea intereselor patrimoniale ale acelor proprietari care
nu sunt parte în raportul juridic supus judecăţii, iar, pe de altă parte, permite creditorilor
să treacă la executarea silită al cărei obiect îl pot constitui doar bunurile debitorului.
Reglementarea dreptului părţii interesate de a cere împărţirea bunurilor proprietate

comună este în concordanţă cu principiul constituţional al protecţiei proprietăţii private,
atât în sensul respectării dreptului de dispoziţie, ca atribut al dreptului de proprietate al
proprietarului bunului imobil, cât şi în sensul garantării dreptului de creanţă al credi-
torului asupra bunurilor debitorului, fără încălcarea principiului egalităţii în drepturi a
cetăţenilor.
Guvernul consideră că textul criticat nu aduce nici o atingere egalităţii în drepturi a
cetăţenilor ci, dimpotrivă, reprezintă o expresie a aplicării principiului constituţional
invocat, acest text fiind aplicabil tuturor cauzelor şi tuturor părţilor din aceste cauze, în
egală măsură.
Procedura de judecată a contestaţiei la executare se întemeiază pe dispoziţiile art. 125
alin. (3) din Constituţie, care prevăd în mod expres că reglementarea competenţei şi a
procedurii de judecată se face „prin lege”.
În cazul exercitării contestaţiei la executare în condiţiile art. 4001 din Codul de
procedură civilă, această cale de atac semnifică, de fapt, o cerere de împărţire a bunurilor
proprietate comună, ceea ce dă conţinut principiului consacrat de art. 728 alin. (1) teza
întâi din Codul civil, potrivit căruia „Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune”.
Prin urmare, se apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4001
din Codul de procedură civilă este neîntemeiată.
Avocatul Poporului consideră că prin dispoziţiile art. 4001 din Codul de procedură
civilă nu se creează nici un privilegiu sau discriminare de natură a contraveni dispoziţiilor
art. 16 din Constituţie. În mod constant Curtea Constituţională a decis că principiul
egalităţii nu înseamnă uniformitate şi nu este lezat atunci când legiuitorul stabileşte un
tratament juridic diferit în situaţii diferite, condiţiile de exercitare a aceluiaşi drept putând
fi diferite în raport cu situaţiile specifice în care se află titularul acestuia.
Se apreciază că reglementarea posibilităţii persoanelor interesate, coproprietari sau
proprietari devălmaşi, de a solicita împărţirea bunurilor comune este în deplină concor-
danţă cu prevederile constituţionale, cu atât mai mult cu cât, potrivit dispoziţiilor art. 493
din Codul de procedură civilă, creditorii personali ai unui debitor coproprietar nu pot
urmări, nici pune în vânzare partea debitorului din imobilele aflate în proprietate comună,
ci trebuie să ceară mai întâi împărţirea bunurilor comune, deoarece nu se poate şti dacă
imobilele urmărite de creditor vor face parte din lotul debitorului. Astfel, scopul preve-
derilor legale criticate este evitarea producerii unor prejudicii în patrimoniul copro-
prietarilor nedebitori.
Se consideră, prin urmare, că prevederile art. 4001 din Codul de procedură civilă sunt
constituţionale.
Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere cu privire la excepţia de
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei

Deputaţilor, Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-
raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile
Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Constituţie, ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să
soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 4001 din Codul de proce-

dură civilă, modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, publicată în
M. Of. al României, Partea I, nr. 479 din 2 octombrie 2000. Textul legal criticat are
următorul conţinut:
- Art. 4001: „Împărţirea bunurilor proprietate comună poate fi hotărâtă, la cererea
părţii interesate, şi în cadrul judecării contestaţiei la executare”.
Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile consti-
tuţionale ale:
- Art. 16 alin. (1) şi (2): „(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice,
(2) Nimeni nu este mai presus de lege”.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că în cadrul judecării
contestaţiei la executare declarate împotriva executării silite sau împotriva oricărui act de
executare, instanţa poate dispune împărţirea bunurilor comune atunci când persoana
interesată o solicită. Această posibilitate este în deplină concordanţă cu dispoziţiile
art. 728 alin. (1) teza întâi din Codul civil, potrivit cărora „Nimeni nu poate fi obligat a
rămâne în indiviziune”, în această situaţie devenind aplicabile dispoziţiile Codului de
procedură civilă cuprinse în cartea VI „Proceduri speciale”, cap. VII1 privind „Procedura
împărţelii judiciare”.
Textul de lege criticat asigură, pe de o parte, protejarea intereselor patrimoniale ale
acelor coproprietari care nu sunt parte în raportul juridic supus judecăţii, iar, pe de altă
parte, permite creditorilor să treacă la executarea silită al cărei obiect îl pot constitui doar
bunurile debitorului. Aşa fiind, existenţa proprietăţii comune împiedică temporar
realizarea executării silite, numai după finalizarea procedurii de împărţeală a bunurilor
indivize executarea putând continua cu privire la bunurile ce aparţin exclusiv debitorului
urmărit.
Prin efectul partajului creditorul păstrează posibilitatea fie de a urmări întregul bun
care a făcut obiectul partajului, dacă acesta a fost atribuit debitorului, fie sulta la care a
fost obligat coproprietarul nedebitor căruia i-a fost atribuit bunul, fie partea cuvenită
debitorului din preţul obţinut din vânzarea întregului imobil.
Aşa fiind, Curtea reţine că reglementarea criticată are ca finalitate protejarea
intereselor coproprietarilor nedebitori, puşi, în acest mod, la adăpost de riscul de a fi
obligaţi să participe la achitarea unei datorii care nu le incumbă, efectuând astfel o plată
nedatorată.
Examinarea art. 4001 din Codul de procedură civilă, în raport cu textul constituţional
de referinţă, nu evidenţiază nici o contrarietate, întrucât debitorii-contestatori ai executării
silite şi creditorii acestora nu se află în situaţii juridice similare, de natură să impună şi să
justifice un tratament juridic identic, unica ipoteză în care deosebirile de regim juridic ar
putea fi calificate ca fiind discriminatorii. Prin urmare, Curtea constată că textul de lege
criticat nu aduce atingere principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor, părţile implicate
în proces beneficiind de toate garanţiile procesuale pentru valorificarea drepturilor
proprii.
CURTEA
În numele legii
DECIDE:

procedură civilă, excepţie ridicată de Al Athamnah Hussein în Dosarul nr. 1.147/2003 al
55. Limitarea invocării unor apărări de fond în cadrul contestaţiei la

executare. Accesul liber la justiţie. [Decizia nr. 454 din 2 decembrie 2003,
M. Of. nr. 926 din 23 decembrie 2003]

alin. (3) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Sion
Prest” – SRL din Codlea în Dosarul nr. 610/2003 al Tribunalului Braşov – Secţia civilă.
plinită.
neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, invocând în acest sens jurisprudenţa constantă
a Curţii Constituţionale în această materie, de exemplu deciziile nr. 126/2002 şi
nr. 225/2003.
CURTEA,
Prin încheierea din 30 mai 2003, pronunţată în Dosarul nr. 610/2003, Tribunalul
Braşov – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor art. 399 alin. (3) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de
Societatea Comercială „Sion Prest” – SRL din Codlea.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că dispoziţiile art. 399 alin. (3)
din Codul de procedură civilă restrâng abuziv mijloacele procedurale de apărare ale
justiţiabililor, prin limitarea invocării de către persoanele vătămate în drepturile lor a
apărărilor de fond în cadrul contestaţiei la executare. Se apreciază că instituirea unor căi
de atac speciale împotriva titlurilor executorii care nu emană de la justiţie şi interzicerea
formulării apărărilor de fond în contestaţia la executare ordinară reprezintă o îngrădire a
dispoziţiilor art. 21 din Constituţie. Această restrângere contravine prevederilor constitu-
ţionale, deoarece nu sunt întrunite condiţiile prevăzute în alin. (1) al art. 49, şi nu este
proporţională cu situaţia care a determinat-o, aducând atingere înseşi existenţei liberului
acces la justiţie.
Tribunalul Braşov – Secţia civilă apreciază că actele juridice care nu emană de la o
instanţă judecătorească şi au valoare de titluri executorii, fiind emise în baza unor legi
speciale şi având forţă juridică asemenea unei hotărâri judecătoreşti, sunt supuse unor căi
de atac speciale prevăzute prin lege. Se consideră că, întrucât partea interesată are la
îndemână apărări de fond în exercitarea căii de atac speciale, nu poate fi vorba de o
restrângere a dreptului la apărare sau a mijloacelor de apărare şi nici o interzicere a
apărărilor de fond; aceste apărări se pot formula pe o altă cale, adică fie printr-o acţiune
în anulare, fie printr-o plângere, şi nu în cadrul contestaţiei la executare, unde de fapt se

contestă formele de executare silită şi nu titlul în sine.
Instanţa consideră că, dacă s-ar admite excepţia de neconstituţionalitate, s-ar crea
posibilitatea debitorului de rea-credinţă de a utiliza în cadrul contestaţiei la executare
mijloace procedurale similare cu cele utilizate în cadrul judecăţii în fond şi în acest mod
s-ar crea o situaţie nefavorabilă celeilalte părţi, respectiv creditorului.
În concluzie, instanţa apreciază că excepţia invocată este neîntemeiată.
Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de
Guvernul arată că legiuitorul are dreptul exclusiv de a reglementa procedura de
judecată conform atribuţiilor prevăzute la art. 125 alin. (3) din Constituţie, cu condiţia ca
nici o normă de procedură să nu contravină vreunei dispoziţii constituţionale.
Se apreciază că textul art. 399 în ansamblul său, care consacră dreptul oricărei
persoane interesate de a contesta în faţa instanţei executarea însăşi sau orice act de
executare, reprezintă o garanţie a aplicării principiilor fundamentale ale procesului civil,
a respectării drepturilor şi obligaţiilor procesuale ale părţilor.
Se consideră că, în cazul titlurilor executorii care nu provin de la organe de jurisdicţie,
posibilitatea debitorului de a invoca, pe calea contestaţiei la executare, toate apărările de
fond referitoare la existenţa, întinderea şi valabilitatea creanţei nu se justifică în condiţiile
în care legea deschide celui interesat o cale specială, cum este, de exemplu, contestaţia
împotriva unei decizii de imputare sau căile de atac împotriva titlurilor din materia
creanţelor bugetare.
Prin urmare, se apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 399
alin. (3) din Codul de procedură civilă este neîntemeiată.
CURTEA,

următoarele:
Constituţia României, republicată, ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea
nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost
sesizată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 399 alin. (3) din Codul de
procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare. Textul legal criticat are
următorul conţinut:
- Art. 399 alin. (3): „În cazul în care executarea silită se face în temeiul unui titlu
executoriu care nu este emis de o instanţă judecătorească, se pot invoca în contestaţia la
executare apărări de fond împotriva titlului executoriu, dacă legea nu prevede în acest
scop o altă cale de atac”.
Autoarea excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 21 şi
49 din Constituţia României, care, ulterior sesizării, a fost modificată şi completată prin
Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 758 din 29
octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, în
M. Of. al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, cu reactualizarea denumi-
rilor şi dându-se textelor o nouă numerotare. Textele constituţionale invocate au
redactarea şi conţinutul următor:
- Art. 53: „(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate demo-
cratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată
în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii”.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în esenţă, contestaţia la
executare este destinată să înlăture neregularităţile comise cu prilejul urmăririi silite sau
să expliciteze titlul executoriu ce urmează a fi valorificat. în cadrul soluţionării contes-
taţiei, instanţa nu poate examina împrejurări care vizează fondul cauzei şi care sunt de
natură să repună în discuţie hotărâri care emană de la organe cu activitate jurisdicţională,
în faţa cărora au avut loc dezbateri contradictorii, părţile având posibilitatea, cu acel
prilej, de a invoca apărările de fond necesare. O soluţie contrară, sub acest aspect, ar
nesocoti principiul autorităţii de lucru judecat, ceea ce este inadmisibil.
Pe de altă parte, în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui titlu
executoriu care nu este emis de o instanţă judecătorească, legea procesuală civilă prevede
că debitorul are dreptul să invoce, pe calea contestaţiei, toate apărările de fond referitoare
la existenţa, întinderea şi valabilitatea creanţei constatate prin respectivul titlu executoriu.
Totuşi, posibilitatea utilizării apărărilor de fond este condiţionată de inexistenţa unor
mijloace procedurale speciale pentru realizarea dreptului, în cadrul cărora acestea să
poată fi invocate. Dacă însă legea pune la dispoziţia debitorului o cale de atac specială,
aşa cum este acţiunea în anulare în materia titlurilor executorii care nu provin de la
organe de jurisdicţie, acesta nu mai poate să utilizeze apărări de fond în cadrul
contestaţiei la executare. O asemenea prevedere nu constituie o îngrădire a liberului acces
la justiţie, de vreme ce partea interesată poate folosi apărările respective, potrivit opţiunii
sale, în una sau în alta dintre căile de atac pe care le are la dispoziţie. Adoptarea acestei
măsuri nu face, în realitate, decât să dea expresie preocupării legiuitorului de a preveni
abuzul de drept constând în invocarea aceloraşi apărări în două căi de atac diferite, în
scopul tergiversării cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti.
Întrucât accesul liber la justiţie ca, de altfel, orice drept fundamental, consacrat ca
atare de Constituţie, are caracter legitim numai în măsura în care este exercitat cu bună-
credinţă, în limite rezonabile, cu respectarea drepturilor şi intereselor în egală măsură
ocrotite ale celorlalte subiecte de drept, Curtea consideră că stabilirea de către legiuitor a
acestor limite nu aduce nici o îngrădire dreptului în sine, ci, dimpotrivă, creează premi-
sele valorificării sale în concordanţă cu exigenţele generale proprii unui stat de drept.
desigur, ca, în procesul de legiferare, să se circumscrie cadrului constituţional. Or, Curtea
constată că reglementarea dedusă controlului satisface exigenţa impusă de norma
constituţională, fiind în deplină concordanţă cu prevederile art. 21 şi 53 din Legea

fundamentală.
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Sion Prest” – SRL din
Codlea în Dosarul nr. 610/2003 al Tribunalului Braşov – Secţia civilă.
56. Procedura ordonanţei preşedinţiale. Căi de atac împotriva executării

acesteia. Neîncălcarea dreptului la apărare. [Decizia nr. 484 din 11 decembrie
2003, M. Of. cu numărul 96 din 2 februarie 2004]

alin. (3) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Confederaţia Naţională a
Sindicatelor Libere din România – Frăţia în Dosarul nr. 3.059/2003 al Tribunalului
Bucureşti – Secţia a V-a civilă.
îndeplinită.
respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, apreciind că dispoziţiile criticate instituie
norme de procedură civilă care nu au nici o legătură cu libertatea de exprimare prevăzută
de art. 30 din Constituţie, aşa cum susţine în mod eronat autorul excepţiei. De asemenea,
invocă jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale în materie.
CURTEA,

Prin Încheierea din 28 iulie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 3.059/2003, Tribunalul
Bucureşti – Secţia a V-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstitu-
ţionalitate a prevederilor art. 581 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Excepţia a fost
ridicată de Confederaţia Naţională a Sindicatelor Libere din România – Frăţia într-o
cauză civilă având ca obiect suspendarea efectelor unei hotărâri emise de autoarea
excepţiei, suspendare solicitată de către Federaţia Sindicatelor Libere şi Independente
PETROM pe cale de ordonanţă preşedinţială.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine că „Promo-
varea unei hotărâri judecătoreşti în condiţiile art. 581 alin. (3), aşa cum a fost formulată
cererea de petenta F.S.L.I. PETROM, este de natură să aducă o gravă atingere drepturilor
fundamentale ale membrilor confederaţiei noastre prin încălcarea prevederilor art. 30
alin. (1) din Constituţia României”. În temeiul dispoziţiilor criticate, instanţa de judecată
capătă, în opinia autoarei excepţiei, „puteri discreţionare, putând lipsi partea de posibi-
litatea exprimării opiniilor sale în procesul ce se judecă prin blocarea capacităţii acesteia
de a lua decizii”.
Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă apreciază că excepţia de neconstituţio-
nalitate ridicată este nefondată, întrucât învestirea instanţei se face prin cererea de
chemare în judecată, iar ordonanţa preşedinţială se poate da şi fără citarea părţilor,
deoarece urgenţa poate impune ca măsura să fie luată în aceeaşi zi. Astfel, dispoziţiile
criticate nu contravin prevederilor art. 30 alin. (1) din Constituţie referitoare la libertatea
de exprimare.
sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guver-
nului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate
ridicate. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 181 din Legea nr. 35/1997, cu modifi-
cările ulterioare, s-a solicitat şi punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.
Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât,
potrivit art. 125 alin. (3) din Constituţie, competenţa şi procedura de judecată sunt
stabilite prin lege, iar dispoziţiile criticate prevăd că, în cazurile grabnice, instanţa poate
ordona măsuri vremelnice pentru ocrotirea drepturilor şi intereselor legitime deduse
judecăţii. În aceste cazuri înfăptuirea justiţiei constă în luarea unei hotărâri urgente şi
imediat executorie, dar părţile interesate au dreptul de a ataca hotărârea cu recurs, care se
judecă numai cu citarea părţilor, deci cu dezbateri contradictorii şi cu posibilitatea
exercitării dreptului de apărare.
Totodată invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, şi anume Decizia nr.
199/2002, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 581
din Codul de procedură civilă.
întrucât dispoziţiile legale criticate instituie o procedură specială, potrivit căreia instanţa
de judecată poate dispune, în cazuri grabnice, luarea unor măsuri cu caracter provizoriu,
nebeneficiind de autoritatea de lucru judecat, urgenţa măsurilor fiind impusă de scopul de
a nu prejudicia drepturile şi interesele legitime ale părţilor.
În acest sens, prin Decizia Plenului nr. 1/1994, Curtea a statuat că legiuitorul poate
institui anumite reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi corespunzătoare de
exercitare a drepturilor procedurale. O asemenea procedură, instituită de dispoziţiile lega-
le criticate, este conformă şi cu prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie, republicată.
În ceea ce priveşte prevederile art. 30 alin. (1) din Constituţie, republicată, apreciază
că dispoziţiile legale criticate nu au legătură cu acestea, referindu-se la alte aspecte decât
cele ale libertăţii de exprimare.
CURTEA,

legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii
nr. 47/1992, republicată, reţine următoarele:
art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, precum şi celor ale art. 1 alin. (1), art. 2, 3, 12
şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate

ridicată.
din Codul de procedură civilă, care au următorul conţinut: „Ordonanţa va putea fi dată şi
fără citarea părţilor şi chiar atunci când există judecată asupra fondului. Judecata se face
de urgenţă şi cu precădere. Pronunţarea se poate amâna cu cel mult 24 de ore, iar
motivarea ordonanţei se face în cel mult 48 de ore de la pronunţare”.
În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia apreciază că prin
dispoziţiile legale criticate sunt încălcate prevederile constituţionale ale art. 30 alin. (1),
care au următorul conţinut: „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a
credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin
sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile”.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile legale
criticate reglementează procedura ordonanţei preşedinţiale, în cadrul căreia se dispun
măsuri vremelnice, justificate de urgenţa cazurilor supuse judecăţii, în scopul evitării
prejudicierii unor drepturi şi interese legitime, iar în cadrul acestei proceduri se prevede
posibilitatea instanţei de a da ordonanţa preşedinţială chiar şi fără citarea părţilor.
Ca atare, Curtea constată că prevederile constituţionale ale art. 30 alin. (1), pretins a fi
încălcate de dispoziţiile legale criticate, nu sunt incidente în cauză, întrucât acestea se
referă la libertatea de exprimare „a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor”, astfel încât
nu se poate reţine contrarietatea dispoziţiilor legale criticate şi textul constituţional
menţionat.
Critica de neconstituţionalitate nu poate fi primită nici în cazul în care autorul
excepţiei a înţeles prin „libertatea de exprimare” dreptul la apărare consacrat prin art. 24
din Constituţie, căci măsurile luate de instanţă în temeiul art. 581 alin. (3) din Codul de
procedură civilă sunt luate în condiţii de urgenţă şi au un caracter vremelnic, iar
împotriva acestora părţile interesate se pot apăra prin exercitarea căilor de atac prevăzute
de art. 582 din Codul de procedură civilă, şi anume recursul sau contestaţia, aceasta din
urmă îndreptându-se împotriva executării ordonanţei preşedinţiale.
De altfel, Curtea s-a mai pronunţat prin numeroase decizii cu privire la consti-
tuţionalitatea art. 581 din Codul de procedură civilă, de exemplu prin Decizia nr. 181 din
20 iunie 2002, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 547 din 25 iulie 2002, şi
Decizia nr. 281 din 29 octombrie 2002, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 906
din 13 decembrie 2002, constatând că aceste dispoziţii sunt constituţionale. Neexistând
elemente noi de natură a reconsidera jurisprudenţa Curţii în această materie, conside-
rentele şi soluţia acestor decizii rămân valabile şi în prezenta cauză.
din Constituţie, republicată, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A. c), al art. 23 şi al art. 25
alin. (1) şi (4) din Legea nr. 47/1992, republicată,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 581 alin. (3) din Codul de
procedură civilă, excepţie ridicată de Confederaţia Naţională a Sindicatelor Libere din
România – Frăţia în Dosarul nr. 3.059/2003 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă.
57. Punerea în executare a titlurilor executorii, realizată de executorul

judecătoresc. Accesul liber la justiţie şi dreptul la apărare. [Decizia nr. 134
din 23 aprilie 2002, M. Of. nr. 469 din 1 iulie 2002]
C. proc. civ., art. 372, 373, 376 şi 377

373, 376 şi 377 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială
„Hitrom” – SA Vaslui în Dosarul nr. 7.559/2001 al Judecătoriei Vaslui.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei, ca fiind
neîntemeiată. Se arată că, potrivit dispoziţiilor art. 125 din Constituţie, stabilirea
procedurii de judecată se face prin lege. Totodată prevederile legale criticate nu contravin
art. 21 din Constituţie, în condiţiile în care instanţa poate dispune suspendarea executării
şi în alte cazuri decât cele prevăzute la art. 300 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
CURTEA,

Prin Încheierea din 1 noiembrie 2001, pronunţată în Dosarul nr. 7.559/2001,
Judecătoria Vaslui a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 372, 373, 376 şi 377 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de
Societatea Comercială „Hitrom” – SA Vaslui într-o cauză având ca obiect soluţionarea
contestaţiei la executare formulată de autorul excepţiei.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile articolelor de
lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 şi 24 privind accesul la
justiţie şi, respectiv, dreptul la apărare.
În esenţă, autorul excepţiei consideră că prin executarea unei hotărâri judecătoreşti
definitive se lipseşte de conţinut instituţia recursului, întrucât, conform dispoziţiilor
legale criticate, existând posibilitatea executării unei hotărâri judecătoreşti definitive,
partea recurentă poate ajunge în situaţia de faliment, deşi a solicitat, potrivit legii,
îndreptarea hotărârii definitive pentru motivele prevăzute de lege. Se apreciază, totodată,
că prin posibilitatea punerii în executare silită a unei hotărâri definitive se aduce atingere
unor principii fundamentale ale procedurii civile, cum sunt „principiul aflării adevărului,
al exercitării drepturilor procesuale cu bună-credinţă, al interesului în promovarea unei
acţiuni sau exercitarea unei căi de atac”.
Judecătoria Vaslui apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor
art. 372, 373, 376 şi 377 din Codul de procedură civilă este neîntemeiată, întrucât
debitorul obligaţiei stabilite prin hotărârea judecătorească are posibilitatea formulării unei
cereri de suspendare a executării şi, în cazul recursului, poate solicita instanţei de
judecată întoarcerea executării silite, conform art. 4041 din Codul de procedură civilă.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a
fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru
a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În fun-
damentarea acestui punct de vedere se arată că textele criticate, care vizează titlul execu-
toriu, sesizarea organului de executare, competenţa acestuia şi executarea silită, nu pot
avea „consecinţe asupra liberului acces la justiţie, deoarece partea are posibilitatea
formulării cererii de suspendare a executării silite, precum şi a exercitării căii de atac a

recursului, în condiţiile legii”. De asemenea, se arată în continuare, „în cazul desfiinţării
titlului executoriu sau a însăşi executării silite, legea prevede dreptul celui interesat la
întoarcerea executării şi restabilirea situaţiei anterioare”. Totodată Guvernul consideră că
nu se poate susţine nici încălcarea dreptului la apărare, întrucât în cadrul procedurilor
prevăzute de lege partea interesată dispune de „o serie de mijloace şi căi de apărare
împotriva pretenţiilor părţii adverse, să conteste susţinerile acesteia şi să probeze
netemeinicia lor, elemente care intră în componenţa dreptului la apărare în sens larg”.
CURTEA,

prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea
nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 372, 373, 376
şi 377 din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins:
- Art. 372: „Executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecă-
toreşti ori al unui alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu”;
- Art. 373: „Hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de
executorul judecătoresc din circumscripţia judecătoriei în care urmează să se efectueze
executarea ori, în cazul urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc din cir-
cumscripţia judecătoriei în care se află acestea. Dacă bunurile urmăribile se află în
circumscripţiile mai multor judecătorii, este competent oricare dintre executorii
judecătoreşti care funcţionează pe lângă acestea.
afara cazurilor în care legea dispune altfel”;
- Art. 376: „Se învestesc cu formula executorie hotărârile care au rămas definitive ori
au devenit irevocabile, înscrisurile autentificate, precum şi orice alte hotărâri sau
înscrisuri, pentru ca acestea să devină executorii, în cazurile anume prevăzute de lege.
Actele autentificate de o reprezentanţă diplomatică sau consulară a României se vor
putea învesti cu formula executorie de judecătoria domiciliului uneia din părţile părtaşe la
actul autentic.
Dacă nici una din părţi nu are domiciliul cunoscut în ţară, învestirea cu formula
executorie se face la judecătoria sectorului III din Capitala României”;
- Art. 377: „Sunt hotărâri definitive:
1. hotărârile date în primă instanţă, potrivit legii, fără drept de apel;
2. hotărârile date în primă instanţă care nu au fost atacate cu apel sau, chiar atacate cu
apel, dacă judecata acestuia s-a perimat ori cererea de apel a fost respinsă sau anulată;
3. hotărârile date în apel;
4. orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu apel.
Sunt hotărâri irevocabile:
1. hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, nerecurate;
2. hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel;
3. hotărârile date în apel, nerecurate;
4. hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii;
5. orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs”.
Critica de neconstituţionalitate se bazează pe susţinerea potrivit căreia textele de lege
menţionate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 şi 24 privind accesul liber la
justiţie şi, respectiv, dreptul la apărare, texte care au următorul cuprins:
- Art. 24: „(1) Dreptul la apărare este garantat.
(2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau
numit din oficiu”.
Analizând aceste susţineri, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate este
neîntemeiată pentru considerentele ce urmează:
Din examinarea textelor de lege criticate pentru neconstituţionalitate rezultă că
acestea reglementează titlurile executorii, între care şi hotărârile judecătoreşti, care se
învestesc cu formula executorie, în cazul în care au rămas definitive ori au devenit
irevocabile, iar punerea lor în executare se realizează de executorul judecătoresc, în
condiţiile prevăzute strict de lege. În acelaşi timp prevederile art. 377 precizează care sunt
hotărârile definitive, precum şi cele irevocabile. În consecinţă, aceste texte de lege
stabilesc condiţiile în care, în urma judecăţii unui litigiu, se poate realiza executarea silită
a obligaţiei stabilite de instanţa judecătorească fără ca prin aceasta să se aducă atingere
dispoziţiilor constituţionale invocate în susţinerea excepţiei.
De altfel, în conformitate cu prevederile art. 125 alin. (3) din Constituţie, stabilirea
procedurii de judecată, în care este inclusă şi procedura executării silite, se face prin lege.
Prin urmare, reglementarea condiţiilor în care hotărârile definitive sunt executorii este o
problemă care ţine de opţiunea legiuitorului. Când a considerat necesar, legiuitorul a
prevăzut, în mod limitativ, cazurile în care recursul suspendă executarea [art. 300 alin. (1)
din Codul de procedură civilă].
În legătură cu susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate ar fi contrare
principiului liberului acces la justiţie şi celui al dreptului la apărare, consacrate la art. 21
şi 24 din Constituţie, Curtea constată că şi aceasta este neîntemeiată. Art. 300 alin. (2) şi
(3) din Codul de procedură civilă prevede posibilitatea instanţei sesizate cu judecarea
recursului de a dispune, la cerere, motivat, suspendarea executării hotărârii recurate „şi în
alte cazuri decât cele la care se referă alin. (1)”, iar potrivit dispoziţiilor cuprinse în
secţiunea a VI-a a Cărţii V din Codul de procedură civilă – art. 399-404 -, împotriva
oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin
executare. Totodată, până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri
privind executarea silită, instanţa competentă poate suspenda executarea. În acelaşi timp,
potrivit art. 4041 şi 4042 din Codul de procedură civilă, în toate cazurile în care se
desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la
întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia.
De altfel, o parte din textele Codului de procedură civilă criticate prin excepţia de
neconstituţionalitate ce formează obiectul prezentului dosar au mai fost supuse contro-
lului de constituţionalitate. Astfel, de exemplu, prin Decizia nr. 181 din 10 octombrie
2000, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 645 din 11 decembrie 2000, Curtea
Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 376 alin. (1)
şi ale art. 377 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă. În esenţă, Curtea a reţinut că,
„în conformitate cu dispoziţiile art. 125 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora
«competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege», întreaga procedură de
executare silită (...) este prevăzută de lege, respectiv de Cartea a V-a din Codul de
procedură civilă. Din ansamblul acestor reglementări rezultă că părţile au acces la justiţie,
iar debitorul are la dispoziţie garanţii procedurale care îi permit să se adreseze instanţei
şi, pentru motive întemeiate, pe care le va aprecia instanţa, să solicite suspendarea
executării silite sau chiar anularea titlului care se execută”. De asemenea, Curtea a mai
reţinut, în considerentele deciziei menţionate, că „prin instituirea de către legiuitor, în
textul de lege criticat, a unor prevederi cu privire la caracterul definitiv al hotărârilor
judecătoreşti, precum şi la învestirea lor cu formula executorie nu se constituie nici un
privilegiu ori discriminare, în sensul dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din Constituţie”.
Soluţia pronunţată anterior şi considerentele menţionate îşi păstrează valabilitatea,
întrucât nu sunt învederate elemente noi de natură să determine modificarea jurispru-
denţei Curţii în această materie.
În legătură cu critica referitoare la necorelarea prevederilor legale criticate cu unele
principii fundamentale ale procedurii civile, Curtea constată că aceasta, chiar dacă ar fi
întemeiată, nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate, problema concor-
danţei dintre normele legale fiind de resortul legislatorului pozitiv.
Faţă de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie,
precum şi al art. 1-3, al art. 12, al art. 13 alin. (1) lit. A. c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1)
din Legea nr. 47/1992, republicată,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 372, 373, 376 şi 377 din
Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Hitrom” – SA
Vaslui în Dosarul nr. 7.559/2001 al Judecătoriei Vaslui.
58. Actualizarea obligaţiei de plată, efectuată de executorul judecătoresc.

Act juridic administrativ. [Decizia nr. 177 din 18 iunie 2002, M. Of. nr. 520 din 18
iulie 2002]

„Cont – Expert” – SA din Bacău în Dosarul nr. 16.609/2001 al Judecătoriei Bacău.
plinită.
neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, arătând că dispoziţiile art. 3712 alin. (3) din
Codul de procedură civilă nu sunt de natură a crea discriminări între cetăţeni, întrucât
instituie o metodă simplificată de executare a obligaţiilor stabilite în bani în scopul
asigurării celerităţii procesului civil.
CURTEA,

Prin Încheierea din 11 februarie 2002, pronunţată în Dosarul nr. 16.609/2001,
Judecătoria Bacău a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 3712 alin. (3) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Socie-
tatea Comercială „Cont – Expert” – SA din Bacău în dosarul menţionat.
legale menţionate sunt contrare prevederilor art. 16 alin. (1) şi (2) şi ale art. 125 din
Constituţia României, dat fiind că, pe de o parte, actualizarea obligaţiei de plată este un
act de justiţie care, în mod obligatoriu, trebuie realizat de o instanţă judecătorească şi nu
de executorul judecătoresc, iar pe de altă parte, contrar principiului constituţional al egali-
tăţii în drepturi, actualizarea obligaţiei de plată, efectuată de către executorul jude-
cătoresc, nu este supusă taxei de timbru.
Judecătoria Bacău consideră excepţia de neconstituţionalitate ca fiind nefondată,
deoarece nici unul dintre textele constituţionale invocate „nu vizează competenţa, proce-
dura şi tratamentul juridic în ce priveşte exercitarea sau realizarea dreptului de a solicita
reactualizarea unei sume cuprinse într-un titlu executoriu, direct executorului jude-
cătoresc”.
În conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,
încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost comunicată preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra
excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în cauză.
Guvernul arată că actualizarea valorii obligaţiei stabilite în bani în funcţie de cursul
monedei în care se face plata, potrivit reglementării actuale, criticată de autorul excepţiei,
nu reprezintă un act care să justifice parcurgerea din nou a fazei judecăţii, ci o operaţiune
tehnică, care poate fi realizată fără dificultate de către organul de executare.
Referitor la invocarea art. 16 din Constituţie, Guvernul apreciază că dispoziţiile
art. 3712 alin. (3) din Codul de procedură civilă nu creează discriminări între cetăţeni pe
criterii de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de avere sau de
origine socială, criterii ale egalităţii prevăzute atât la art. 4 alin. (2) din Constituţie, cât şi
la art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Preşedinţii Camerei Deputaţilor şi Senatului nu au trimis punctele lor de vedere.
CURTEA,

Curtea Constituţională constată că este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c)
din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992,
din Codul de procedură civilă, care au următorul conţinut: „Dacă titlul executoriu conţine
suficiente criterii în funcţie de care organul de executare poate actualiza valoarea
obligaţiei stabilite în bani, indiferent de natura ei, se va proceda şi la actualizarea ei. În
cazul în care titlul executoriu nu conţine nici un criteriu, organul de executare va proceda
la actualizare în funcţie de cursul monedei în care se face plata, determinat la data plăţii
efective a obligaţiei cuprinse în titlul executoriu”.
Dispoziţiile din Constituţia României la care se referă autorul excepţiei au următorul

conţinut:
- Art. 16: „(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii
şi fără discriminări.
- Art. 125: „(1) Justiţia se realizează prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte
instanţe judecătoreşti stabilite de lege.
(2) Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare.
(3) Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege”.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea constată că prevederile
art. 3712 alin. (3) din Codul de procedură civilă nu contravin art. 16 şi 125 din Consti-
tuţie.
Dispoziţiile criticate nu reglementează o procedură de competenţa instanţelor judecă-
toreşti, ci o procedură execuţională, dată în mod firesc în sarcina organului de executare.
În cadrul acestei proceduri executorul judecătoresc nu are de soluţionat un litigiu, ci de
stabilit valoarea actualizată a obligaţiilor de plată, potrivit elementelor şi criteriilor
cuprinse în titlul executoriu. Sub acest aspect operaţia de actualizare efectuată de execu-
torul judecătoresc întruneşte elementele unui act juridic administrativ, care nu este supus
principiilor procesual civile privind publicitatea şi contradictorialitatea. Împotriva acestui
act persoana care se consideră vătămată în drepturile sale – debitorul sau creditorul
obligaţiei de plată – are deschisă calea contestaţiei la executare, potrivit art. 399-404 din
Codul de procedură civilă.
Curtea constată că nu poate fi primită nici critica privind încălcarea art. 16 din
Constituţie, critică potrivit căreia prin exceptarea de la plata taxei de timbru a operaţiei de
actualizare efectuate de executorul judecătoresc s-ar crea discriminări între participanţii la
procesul civil. Întrucât textul de lege criticat nu are ca obiect reglementarea taxelor
judiciare de timbru în cadrul procedurii execuţionale, această problemă formând obiectul
unui alt act normativ, şi anume Legea nr. 146/1997, Curtea apreciază că art. 16 din
Constituţie, din perspectiva argumentelor invocate, nu are legătură cu excepţia supusă
controlului de constituţionalitate, aceasta urmând să fie respinsă şi sub acest aspect.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie,
precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A. c) şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
de procedură civilă, excepţie ridicată de SC „Cont – Expert” – SA din Bacău în Dosarul
nr. 16.609/2001 al Judecătoriei Bacău.
59. Ieşirea din indiviziune şi grăniţuire. Coproprietari ce au mai multe

imobile situate în localităţi diferite. Formarea şi atribuirea loturilor în cadrul
împărţelii judiciare. [Decizia nr. 182 din 8 mai 2003, M. Of. nr. 408 din 11 iunie
2003]

din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Nicolae Panaitescu în Dosarul
nr. 790/2002 al Judecătoriei Lipova.
La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, lipsind celelalte părţi, faţă de care
procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Autorul excepţiei solicită admiterea acesteia astfel cum a fost motivată în concluziile
scrise depuse la dosar.
neconstituţionalitate, ca nefondată, arătând că textul criticat stabileşte criteriile de
formare şi atribuire a loturilor în cadrul împărţelii judiciare, fără nici b discriminare.
CURTEA,

Prin încheierea din 21 noiembrie 2002, pronunţată în Dosarul nr. 790/2002, Judecă-
toria Lipova a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispo-
ziţiilor art. 6739 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Nicolae Panaitescu
într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei acţiuni de ieşire din indiviziune şi
grăniţuire.
textul de lege criticat încalcă dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi ale art. 41 alin. (1) şi alin. (2)
teza întâi din Constituţie. Se arată că dispoziţia legală criticată, care prevede că la forma-
rea şi atribuirea loturilor instanţa va ţine seama de domiciliul şi ocupaţia părţilor,
dezavantajează coproprietarii ce au mai multe imobile situate în localităţi diferite, iar
ocupaţia diferită a acestora nu ar trebui să determine aplicarea unui tratament juridic
diferenţiat.
Judecătoria Lipova consideră că textul criticat „nu încalcă nici dispoziţiile din
Constituţie invocate de reclamant, nici alte dispoziţii constituţionale, enumerând câteva
criterii orientative pentru formarea şi atribuirea loturilor cu ocazia partajului”.
Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de
sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guver-
nului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate
ridicate. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 181 din Legea nr. 35/1997, cu
modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al Avocatului Poporului.
Guvernul apreciază că excepţia este neîntemeiată, arătând că textul criticat stabileşte
situaţiile de care trebuie să ţină seama instanţa la formarea şi atribuirea loturilor în cadrul
împărţelii judiciare. Astfel, consideră Guvernul, „nu este vorba de o reglementare de
favoare pentru vreuna dintre părţi, de aplicarea automată a unei soluţii prestabilite, ci de
folosirea, pe baza dezbaterilor contradictorii, a unor modalităţi admise de lege pentru
stabilirea drepturilor deduse judecăţii şi pentru realizarea acestora cu respectarea întocmai
a principiului egalităţii în faţa legii, precum şi a dreptului de proprietate reprezentat, în
speţă, de cota-parte cuvenită fiecărui copărtaş”. De asemenea, se susţine că dispoziţiile
procedurale criticate nu creează discriminări între cetăţeni, ele fiind aplicabile în toate
cauzele respective, precum şi tuturor părţilor din aceste cauze, în egală măsură.
Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 6739 din Codul de procedură civilă
sunt constituţionale, acestea nefiind contrare prevederilor art. 41 şi ale art. 16 din
Constituţie.
CURTEA,

Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părţii prezente şi ale
procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi
Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea
nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei îl constituie dispoziţiile art. 6739 din Codul de procedură civilă,
potrivit cărora „La formarea şi atribuirea loturilor, instanţa va ţine seama, după caz, şi de
acordul părţilor, mărimea cotei-părţi ce se cuvine fiecăruia din masa bunurilor de
împărţit, natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor, faptul că unii dintre copro-
prietari, înainte de a se cere împărţeala, au făcut construcţii, îmbunătăţiri cu acordul
coproprietarilor sau altele asemenea”.
Critica de neconstituţionalitate se bazează pe susţinerea că sunt încălcate dispoziţiile
art. 16 alin. (1) şi ale art. 41 alin. (1) şi (2) teza întâi din Constituţie, texte care au urmă-
torul cuprins:
- Art. 41 alin. (1) şi alin. (2) teza întâi: „(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele
asupra statului sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite prin
lege.
(2) Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că textul criticat pentru
neconstituţionalitate face parte din cap. VII1 al Codului de procedură civilă, intitulat
„Procedura împărţelii judiciare”, introdus prin art. I pct. 222 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000 pentru modificarea şi completarea Codului de
procedură civilă, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 479 din 2 octombrie 2000,
modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59 din 25 aprilie 2001, publicată
în M. Of. al României, Partea I, nr. 217 din 27 aprilie 2001.
Potrivit art. 6731 din Codul de procedură civilă, text de început al capitolului
respectiv, Judecarea oricărei cereri de împărţeală privind bunuri asupra cărora părţile au
un drept de proprietate comună se face cu procedura prevăzută în capitolul de faţă, în
afara cazurilor în care legea stabileşte o altă procedură”.
Textul criticat pentru neconstituţionalitate stabileşte criteriile de care instanţa trebuie
să ţină seama la formarea şi atribuirea loturilor pentru realizarea împărţelii judiciare.
Examinând aceste criterii legale, Curtea reţine că existenţa lor este justificată raţional
şi obiectiv, având finalitatea de a îndruma instanţa tocmai pentru a evita arbitrarul în
formarea loturilor şi atribuirea lor acelor părţi care au un drept de proprietate comună.
Textul nu prevede, prin reglementarea criteriilor, nici un fel de inegalitate sau discri-
minare, întrucât, fără a se crea vreo diferenţiere, este aplicabil tuturor părţilor, în aceeaşi
măsură.
În consecinţă, Curtea Constituţională constată că nu sunt încălcate dispoziţiile art. 16
alin. (1) din Constituţie.
Curtea nu poate reţine nici pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 41 alin. (1) şi (2) din
Constituţie, întrucât, prin însăşi ipoteza avută în vedere de textul criticat, şi anume,
împărţeala unor bunuri asupra cărora părţile au un drept de proprietate comună, este
exclusă, ab initio, încălcarea prevederilor constituţionale care se referă la protecţia
proprietăţii private, întreaga procedură a împărţelii judiciare, reglementată de cap. VII1 al
Codului de procedură civilă, are ca finalitate ieşirea din starea de indiviziune, procedură
în urma căreia fiecare copărtaş devine proprietar exclusiv al unei anumite părţi concret
determinate din ceea ce forma obiectul coproprietăţii. Textul criticat pentru neconstituţio-
nalitate nu afectează nici cota-parte ideală din masa bunurilor care formează proprietatea
comună a părţilor şi, cu atât mai mult, dreptul autorului excepţiei de a i se atribui, în urma
împărţelii, un lot de bunuri corespunzător drepturilor sale. Prevederile art. 6739 din Codul
de procedură civilă au ca scop, corelativ cu celelalte texte ale capitolului respectiv, să
înlesnească, într-un mod cât mai echitabil, încetarea stării de indiviziune. Totodată,
Curtea reţine că acest text procedural a fost adoptat în conformitate cu dispoziţiile
art. 125 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora „Competenţa şi procedura de judecată
sunt stabilite de lege”.
Faţă de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie,
precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A. c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,
republicată,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6739 din Codul de proce-

dură civilă, excepţie ridicată de Nicolae Panaitescu în Dosarul nr. 790/2002 al Judecă-
toriei Lipova.

IV. Decizii CC

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

IV. Decizii CC

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

IV.

Deciziile Curţii Constituţionale

1. Contestaţia la executare a terţului poprit Înfiinţarea popririi asupra creanţelor

47. Înfiinţarea popririi fără somaţie. Accesul liber la justiţie. Dreptul

58. Actualizarea obligaţiei de plată, efectuată de executorul judecătoresc.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 399

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, conclu-

2. Contestaţia la executare. Modalitatea de calcul a cauţiunii. Judecarea

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 400

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, conclu-

3. Partaj bunuri comune. Creditori personali ai unui debitor coproprietar

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 493

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului

4. Titlul executoriu. Poprirea. Competenţa, procedura de judecată şi

C. proc. civ., art. 453 alin. (1)

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor,

5. Îngrădirea accesului la licitaţii al creditorilor garanţi. Contestaţia la

C. proc. civ., art. 510 alin (2)

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 510

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

discriminare vădită şi nejustificată între licitatori, realizând chiar o îngrădire a accesului

examinând Încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul

6. Suspendarea provizorie a executării silite. Imposibilitatea de a putea

C. proc. civ., art. 403 şi art. 581

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 403 şi

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul

7. Învestire cu formulă executorie. Regim discriminatoriu între creditor

C. proc. civ., art. 3733 alin. (1) şi( 11)

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3733

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor

8. Contestaţie la executare. Executarea silită asupra unui imobil care

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 406,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul

Respinge, ca fiind inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor

9. Autorizarea executării obligaţiei de a face. Încălcarea accesului liber

C. proc. civ., art. 5802

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul

Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5802

10. Executarea silită – caracter administrativ. Încălcarea principiul

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3731

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

excepţie ridicată de Societatea Comercială Thyssenkrupp Bilstein Compa – SA Sibiu,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul

Executorul judecătoresc va solicita încuviinţarea executării de către instanţa de executare,

oricăror posibilităţi de abuz şi a eventualelor demersuri şicanatorii. Accesul la o instanţă

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Comercială

11. Executarea silită. Învestirea cu formulă executorie a unei hotărâri

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 376,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor

procedură ce trebuie respectate de către debitorul obligaţiei de predare a imobilului,

12. Întoarcerea executării silite în toate cazurile în care se desfiinţează