- Redactați un eseu prin care sa precizați elementele politicii comerciale ale Uniunii

Europene.

Uniunea Europeană (UE) este cel mai mare actor comercial global, acoperind circa 20% din
exporturile şi importurile mondiale (fără schimburile comerciale intracomunitare), având un
rol important în promovarea comerţului mondial bazat mai ales pe sistemul multilateral
instituit de Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC). Puterea comercială pe care o
reprezintă UE se bazează atât pe forţele economice unite ale Statelor Membre, cât şi pe
existenţa şi aplicarea unei politici comerciale comune, coerente, aplicabile uniform pe piaţa
internă unică a celor 28 de State Membre şi exprimată printr-o singură voce în plan
internaţional.
Politica comercială exprimă totalitatea reglementărilor cu caracter juridic, administrativ,
fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar, etc. adoptate de către o ţară sau o comunitate de ţări
în scopul stimulării sau restrângerii schimburilor comerciale externe, conform intereselor
proprii. Politica comercială este unul din pilonii principali ai relaţiilor Uniunii Europene cu
ţările terţe. Realizarea unei politici comerciale comune a făcut parte din planul iniţial de
integrare economică europeană, astfel că politica comercială a UE(iniţial CEE) este comună
în linii mari în raport cu restul lumii încă din 1968, odată cu realizarea Uniunii Vamale. Încă
prin Tratatul de la Roma, politica comercială comună a fost inclusă între instrumentele
principale de realizare a integrării pieţelor naţionale într-o piaţă regională unică cu scopul
accelerării creşterii economice, a ridicării eficienţei şi competitivităţii economice şi a creării
premiselor de adâncire a integrării interstatale. Pentru Comunitatea Europeană, raţiunea unei
politici comerciale comună rezidă din faptul că libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor din
cadrul Comunităţii nu se poate realiza cu politici comerciale naţionale diferite. În baza
prevederilor Tratatelor constitutive şi a celorlalte norme(legislaţie secundară, tratate multi- şi
bilaterale încheiate de Comunitatea Europeană) care reglementează relaţiile comerciale ale
UE cu ţările terţe se poate afirma că Uniunea Europeană are o politică comercială comună
axată pe liberalizarea schimburilor în domeniul industrial şi relativ protecţionistă în sectorul
agricol
- Principalele instrumente de politică comercială pot fi:
- de natură tarifară(vamală)
- de natură netarifară
- de natură promoţională şi de stimulare
Protecţia tarifară se realizează prin intermediul taxelor vamale. În cadrul barierelor netarifare
utilizate în cadrul politicilor comerciale se includ reglementările cantitative, măsurile
antidumping, precum şi alte măsuri netarifare. Măsurile de politică comercială promoţională
şi de stimulare au drept scop să impulsioneze exporturile globale ale ţării(sau comunităţii)
respective. La baza politicii comerciale comune se află Tratatul de la Roma, al cărui titlu I din
partea a II-a se numea „Libera circulaţie a mărfurilor”. În cadrul acestuia se făceau referiri la
următoarele aspecte:
- eliminarea taxelor vamale între statele membre
- instituirea tarifului vamal comun
- eliminarea restricţiilor cantitative între statele membre
- practicile de dumping
Cadrul legal actual al politicii comerciale comune a UE este cel stabilit prin Tratatul de la
Maastricht modificat prin Tratatul de la Amsterdam. Astfel, articolele 131 şi 133 pun bazele
politicii comerciale comune faţă de ţările terţe. În conformitate cu articolul 131, prin
stabilirea uniunii vamale între ele, statele membre urmăresc să contribuie, în interesul comun,
la dezvoltarea armonioasă a comerţului mondial, la eliminarea progresivă a restricţiilor din
comerţul internaţional şi la reducerea barierelor tarifare. Acelaşi articol prevedea faptul că
prin eliminarea drepturilor între statele membre se urmăreşte o incidenţă favorabilă asupra
creşterii forţei concurenţiale a întreprinderilor din aceste state. În virtutea acestor prevederi,
se poate spune că obiectivele acestei politici sunt:
- promovarea comerţului cu alte state şi a liberului schimb
- creşterea forţei competitive a societăţilor comunitare.
Articolul 133 stabileşte că politica comercială comună se referă la comerţul cu mărfuri,
servicii şi aspecte legate de comerţ ale drepturilor de proprietate intelectuală. Totodată, sunt
incluse şi prevederi speciale privind anumite domenii, cum ar fi audiovizualul, cultura,
educaţia, serviciile sociale şi de sănătate . Domeniile vizate de formularea politicii comerciale
comune sunt :
- modificările nivelului taxelor vamale
- încheiarea acordurilor vamale şi comerciale
- uniformizarea măsurilor de liberalizare
- politica exportului, măsuri de protejare a comerţului(dumping sau subvenţii) şi măsuri de
întărire a cooperării vamale între statele membre.
Instrumentele de politică comercială utilizate în prezent de Uniunea Europeană pot fi
împărţite în două mari categorii:
- instrumente defensive
- instrumente ofensive.
Instrumentele defensive sunt acele instrumente care asigură comerţul echitabil şi apără
interesele societăţilor europene. Aceste instrumente au fost concepute în conformitate cu
prevederile Organizaţiei Mondiale a Comerţului care recunosc dreptul membrilor organizaţiei
de a se apăra faţă de practici comerciale neloiale. Principalele instrumente defensive sunt:
- măsurile anti-dumping, al căror rol este de a contracara practicile de dumping, cele mai des
întâlnite forme de practici de distorsionare a comerţului;
- măsurile anti-subvenţie şi compensatorii, cu scopul de a combate subvenţiile acordate
producătorilor de către autorităţile publice, subvenţii care distorsionează comerţul în situaţia
în care ajută la reducerea în mod artificial a costurilor de producţie sau a preţurilor de export
către Uniunea Europeană;
- măsuri de salvgardare, care presupun restricţionarea suplimentară temporară a importurilor
unui produs dacă producţia internă a acelui produs este afectată în mod serios sau ameninţată
de înregistrarea unor prejudicii datorită creşterii bruşte a importurilor. Acest tip de măsuri pot
fi luate de orice membru al Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Scopul instrumentelor
ofensive este dat de deschiderea pieţelor şi eliminarea obstacolelor din calea comerţului prin
acţiuni multilaterale, bilaterale şi unilaterale.
Principalele instrumente ofensive sunt reprezentate de:
- regulamentul privind obstacolele în calea comerţului, regulament care permite societăţilor
din Uniunea Europeană să depună o plângere la Comisia Europeană în situaţia în care
întâlnesc bariere comerciale care le restricţionează accesul pe piaţa unor ţări terţe. Aceste
reglementări pot fi utilizate şi pentru evaluarea situaţiei de nerespectare a regulilor comerciale
internaţionale care determină efecte comerciale negative, iar în cazul în care rezultatul
evaluării este afirmativ se poate apela la mecanismul prevăzut de Organizaţia Mondială a
Comerţului pentru rezolvarea disputelor;
- baza de date privind accesul pe pieţe a firmelor din Uniunea Europeană care permite:
- obţinerea de informaţii despre condiţiile privind accesul pe piaţa ţărilor ne-membre ale
Uniunii Europene
- modalităţi de urmărire sistematică de către Comisia Europeană a reclamaţiilor firmelor din
ţările membre privind barierele în calea comerţului din ţările nemembre;
- asigurarea respectării de către partenerii comerciali ai Uniunii Europene a obligaţiilor
asumate prin acorduri internaţionale. Având în vedere datele conţinute în această bază de
date, Comisia Europeană a putut să acţioneze într-un mod mai eficace în cadrul OMC sau în
cadrul acordurilor bilaterale, identificând obstacolele în calea comerţului. Baza de date este
astfel un instrument de suport şi fundamentare a măsurilor şi iniţiativelor pe care Uniunea
Europeană le poate lua faţă de acei parteneri comerciali care crează dificultăţi de natură
comercială firmelor comunitare.
Instituţiile comunitare cu responsabilităţi în elaborarea şi punerea în aplicare a politicii
comerciale comune sunt:
- Consiliul Uniunii Europene;
- Comisia Europeană;
- Comitete consultative.
De asemenea, şi statele membre au anumite atribuţii limitate, în domeniul unor servicii şi al
proprietăţii intelectuale. Actele prin care este pusă în aplicare politica comercială a UE pot fi:
reglementări cu aplicare generală, obligatorii şi direct aplicabile în ţările membre, directive
care trebuie transpuse în legislaţia naţională şi în practica statelor membre, decizii obligatorii
pentru cei vizaţi, decizii cu aplicare generală, recomandări şi opinii care nu au forţă
obligatorie. Deciziile privind politica comercială comună au la bază propunerile Comisiei
Europene, care trebuie însoţite de avizul “Comitetului articolului 133”, comitet format din
responsabilii politicii statelor membre, şi a cărui activitate se concretizează în special în
examinarea propunerilor Comisiei sau a unor documente privind negocierile comerciale
internaţionale, a unor rapoarte referitoare la negocieri, diferende comerciale şi a unor
probleme comerciale deosebite cu care se confruntă statele membre ale UE. Decizia finală se
adoptă de Consiliu şi/sau de Parlamenul European şi poate implica atât Curtea de Conturi, cât
şi organele financiare şi consultative ale UE(în funcţie de tipul actului şi problema la care se
referă).
Principalul pilon al politicii comerciale comune a UE este tariful extern comun care a fost
realizat încă din anul 1968, concomitent cu eliminarea taxelor vamale între ţările membre, şi
a cărui aplicare presupune că un bun sau serviciu dintr-o ţară terţă nu este taxat decât o
singură dată, când pătrunde în una din ţările membre ale Uniunii. Tariful extern comun se
caracterizează prin :
 - taxe ad-valorem la produsele industriale
- taxe specifice la produsele agricole
- excepţii în ceea ce priveşte maximele tarifare aplicabile cu precădere unor produse agricole
şi unor produse industriale sensibile
- multitudinea poziţiilor tarifare la care nu se percep taxe vamale
- existenţa escaladării tarifare (creşterea taxei vamale pe măsura ridicării gradului de
prelucrare a produsului) pentru anumite produse(textile, cauciuc, tutun, etc.).
Un alt instrument utilizat în cadrul politicii comerciale comune a UE îl reprezintă cotele sau
restricţiile cantitative care, începând din 1994, sunt definite la nivelul UE şi nu la nivel
naţional. Protecţia cantitativă în cazul UE are însă o importanţă în declin. Astfel, în anii 90 s-
a limitat protecţia cantitativă extra UE şi s-a eliminat protecţia cantitativă intra UE, iar
contingentele naţionale şi toate restricţiile voluntare de export sunt eliminate(cu excepţia
textilelor şi îmbrăcăminţii, conform Acordului multifibre). De asemenea, începând cu anul
1990 au fost introduse măsurile antidumping, măsuri prin intermediul cărora organizaţiile
profesionale sau grupurile de întreprinderi europene pot cere măsuri de retorsiune contra
concurenţilor străini apreciaţi drept neloiali. Dosarele sunt instrumentate de către Comisia
Europeană, care propune şi taxele antidumping la produsele ce provin din anumite ţări sau de
la numite firme, taxe ce trebuie aprobate de Consiliu.
Deciziile cu privire la clauzele de salvgardare(restricţii impuse temporar la importurile
anumitor produse care pun în pericol o industrie a unei ţări membre sau a ansamblului UE)
sunt luate de către Comisie şi pot fi controlate de către Consiliu. Principalele produse care au
fost vizate de măsuri de salvgardare au fost: textilele, oţelul şi automobilele.

2 - Precizați modalitățile prin care se exercită libertatea de circulație a persoanelor și

argumentați de ce în anumite cazuri poate fi îngrădită.

Sensul inițial al conceptului de liberă circulație a persoanelor s-a schimbat în timp. Primele
prevederi în materie, datând din 1957, incluse în Tratatul de instituire a Comunității
Economice Europene, s-au referit la libera circulație a lucrătorilor și la libertatea de stabilire,
înțelese ca drepturi ale angajaților sau prestatorilor de servicii. Tratatul de la Maastricht a
introdus noțiunea de cetățenie a UE, de care beneficiază automat fiecare cetățean al unui stat
membru. Această cetățenie a UE stă la baza dreptului persoanelor de a circula și a se stabili
liber pe teritoriul statelor membre. Tratatul de la Lisabona a confirmat acest drept care este,
de asemenea, inclus în dispozițiile generale referitoare la Spațiul de libertate, securitate și
justiție.
Spațiul Schengen Instituirea unei piețe interne fără obstacole în calea liberei circulații a
persoanelor a fost jalonată de încheierea celor două acorduri Schengen, respectiv Acordul
Schengen propriu-zis din 14 iunie 1985 și Convenția de punere în aplicare a acordului,
semnată la 19 iunie 1990 și care a intrat în vigoare la 26 martie 1995. Inițial, Convenția
privind punerea în aplicare a Acordului Schengen (semnată numai de Belgia, Franța,
Germania, Luxemburg și Țările de Jos) s-a bazat pe cooperarea interguvernamentală în
domeniul justiției și al afacerilor interne. Un protocol la Tratatul de la Amsterdam a asigurat
transferul „acquis-ului Schengen” în tratate. În prezent, conform Tratatului de la Lisabona,
este supus controlului parlamentar și judiciar. Întrucât marea majoritate a prevederilor din
acordurile Schengen fac astăzi parte din acquis-ul UE, începând cu extinderea UE din 1 mai
2004, țările în curs de aderare nu mai dispun de opțiunea neparticipării (articolul 7 din
Protocolul Schengen).
Domeniul de aplicare Realizările în domeniul spațiului Schengen cuprind: a. eliminarea
controalelor la frontierele interne pentru toate persoanele; b. măsuri în vederea consolidării și
armonizării controalelor la frontierele externe: toți cetățenii UE pot intra în spațiul Schengen
prezentând doar cartea de identitate sau pașaportul; c. o politică comună privind vizele pentru
șederi de scurtă durată: cetățenii țărilor terțe incluse pe lista comună a statelor nemembre ai
căror cetățeni au nevoie de o viză de intrare [a se vedea anexa II la Regulamentul (CE) nr.
539/2001 al Consiliului] pot obține o viză unică, valabilă pentru întregul spațiu Schengen; d.
cooperarea polițienească și judiciară: forțele de poliție se ajută reciproc în detectarea și
prevenirea infracțiunilor și au dreptul de a urmări infractorii fugari pe teritoriul unui stat
Schengen vecin; există, de asemenea, un mecanism mai rapid de extrădare și recunoaștere
reciprocă a hotărârilor penale; e. înființarea și dezvoltarea Sistemului de Informații Schengen
(SIS). 3. Provocări Deși spațiul Schengen este considerat în general ca una dintre principalele
realizări ale Uniunii Europene, existența sa a fost pusă în pericol de curând din cauza
pandemiei de COVID-19, deoarece statele membre au închis frontierele pentru a controla
răspândirea virusului, înainte să fi fost introdus certificatul digital al UE privind COVID în
iulie 2021. Anterior pandemiei, principalele provocări au fost afluxul considerabil de
refugiați și migranți în UE, precum și atacurile teroriste.
Libertatea de circulație a cetățenilor UE și a membrilor familiilor acestora 1. Primii pași Din
dorința de a transforma Comunitatea într-un veritabil spațiu al libertății și mobilității pentru
toți cetățenii săi, în 1990 au fost adoptate o serie de directive cu scopul de a oferi drepturi de
ședere unor persoane care nu sunt lucrători: Directiva 90/365/CEE a Consiliului privind
dreptul de ședere al persoanelor angajate sau care exercită activități independente și care și-au
încetat activitatea profesională; Directiva 90/366/CEE a Consiliului privind dreptul de ședere
al persoanelor aflate la studii și Directiva 90/364/ CEE a Consiliului privind dreptul de ședere
(pentru resortisanții statelor membre care nu beneficiază de acest drept în temeiul altor
dispoziții de drept comunitar și pentru membrii familiilor acestora). 2. Directiva 2004/38/CE
Pentru a consolida diferitele texte legislative (inclusiv cele menționate mai sus) și pentru a se
ține cont de jurisprudența extinsă referitoare la libera circulație a persoanelor, în 2004 a fost
adoptată o nouă directivă cuprinzătoare – Directiva 2004/38/EC a Parlamentului European și
a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul
statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora. Directiva este
concepută pentru a încuraja cetățenii UE să-și exercite dreptul la libera circulație și ședere pe
teritoriul statelor membre, pentru a reduce formalitățile administrative la strictul necesar,
pentru a oferi o definiție mai bună a statutului membrilor familiei și pentru a limita sfera de
aplicare a refuzului intrării sau a încetării dreptului de ședere. În conformitate cu Directiva
2004/38/CE, membrii familiei includ: — soțul/soția (inclusiv de același sex, după cum a
clarificat Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea sa în cauza Coman, C-673/16);
— partenerul înregistrat, dacă legislația statului membru gazdă consideră parteneriatele
înregistrate ca echivalente cu căsătoria; — descendenții direcți în vârstă de până la 21 de ani
sau care se află în întreținerea sa, precum și descendenții direcți ai soțului/soției sau ai
partenerului înregistrat; — ascendenții direcți care se află în întreținere și cei ai soțului/soției
sau ai partenerului înregistrat. O mare majoritate a statelor membre aplică, de asemenea,
directiva pentru a garanta drepturile de liberă circulație soților/soțiilor de același sex,
partenerilor înregistrați și partenerilor într-o relație de lungă durată. a. Drepturi și obligații: —
pentru șederi mai scurte de trei luni: singura cerință este ca cetățenii UE să aibă un act de
identitate sau un pașaport valabil. Statul membru gazdă poate solicita persoanelor în cauză
înregistrarea prezenței lor în țară. — pentru șederi de peste trei luni: dacă nu lucrează,
cetățenii UE și membrii familiilor lor trebuie să dispună de resurse suficiente precum și de o
asigurare de sănătate pentru a garanta că nu devin o povară pentru serviciile sociale din statul
membru gazdă pe perioada șederii. Cetățenii UE nu au nevoie de permise de ședere, însă
statele membre le pot solicita să urmeze o procedură de înregistrare la autoritățile
competente. Acei membri ai familiei unui cetățean UE care nu sunt resortisanți ai unui stat
membru trebuie să solicite un permis de ședere valabil pe durata șederii lor sau pe o perioadă
de 5 ani. — dreptul de ședere permanentă: cetățenii UE dobândesc acest drept după o
perioadă de cinci ani de ședere legală neîntreruptă, în cazul în care nu s-a aplicat nicio
hotărâre de expulzare împotriva lor. Acest drept nu mai este supus niciunei condiții. Aceeași
regulă se aplică și în cazul membrilor de familie care nu sunt cetățeni ai unui stat membru și
care au coabitat cu un cetățean al UE timp de cinci ani. Dreptul de ședere permanentă poate fi
pierdut doar în cazul unei absențe de mai mult de doi ani consecutivi din statul membru
gazdă. — restricții privind dreptul de intrare și de ședere: cetățenii UE sau membrii familiilor
lor pot fi expulzați din statul membru gazdă din motive de ordine publică, siguranță publică
sau sănătate publică. Se oferă garanții pentru a se asigura că aceste decizii nu sunt luate din
motive economice, respectă principiul proporționalității și se bazează pe conduita personală,
printre alte considerente. În fine, directiva permite statelor membre să adopte măsurile
necesare pentru a refuza, anula sau retrage orice drept conferit prin aceasta în caz de abuz de
drept sau fraudă, precum căsătoriile de conveniență. b. Punerea în aplicare a Directivei
2004/38/CE Directiva a fost caracterizată de probleme și controverse, apărând dovezi privind
deficiențele grave din transpunerea sa și obstacolele care persistă în calea liberei circulații,
astfel cum au subliniat rapoartele Comisiei și studiile Parlamentului privind aplicarea
directivei, acțiunile în constatarea neîndeplinirii obligațiilor împotriva statelor membre pentru
transpunerea incorectă sau incompletă, volumul mare de petiții depuse la Parlament și
numărul considerabil de cazuri aduse în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene. Criticile
exprimate de unele state membre în 2013-2014 în legătură cu presupusele abuzuri comise de
cetățeni ai UE în ceea ce privește normele de liberă circulație pentru a obține prestații sociale
au dus la discuții la nivelul UE privind posibile reforme, însă acestea au fost suspendate între
timp, după decizia Regatului Unit de a părăsi UE.
ROLUL PARLAMENTULUI EUROPEAN
Parlamentul depune de mult timp eforturi susținute pentru a sprijini dreptul la liberă
circulație, pe care îl consideră un principiu de bază al Uniunii Europene. În rezoluția sa din
16 ianuarie 2014 referitoare la respectarea dreptului fundamental la liberă circulație în UE,
Parlamentul a respins eforturile de a limita drepturile de liberă circulație și a invitat statele
membre să respecte dispozițiile din tratat privind normele UE care reglementează libertatea
de circulație și să se asigure că principiul egalității și dreptul fundamental la libera circulație
sunt respectate în toate statele membre. În Rezoluția sa din 15 martie 2017 referitoare la
obstacolele pentru exercitarea libertății cetățenilor UE de a circula și a munci pe piața internă
și în Rezoluția sa din 12 decembrie 2017 referitoare la raportul privind cetățenia UE în 2017,
Parlamentul a solicitat din nou eliminarea obstacolelor din calea dreptului la liberă circulație.
În urma deciziei Regatului Unit de a părăsi Uniunea Europeană, libertatea de circulație a
rămas fără unul dintre principalii săi critici. În ceea ce privește spațiul Schengen, în Rezoluția
sa din 30 mai 2018 referitoare la raportul anual privind funcționarea spațiului Schengen,
Parlamentul a condamnat „reintroducerea continuă a controalelor la frontierele interne”,
deoarece acest lucru este „dăunător pentru unitatea spațiului Schengen și pentru prosperitatea
cetățenilor europeni, precum și pentru principiul liberei circulații”. Pandemia de COVID-19 a
determinat majoritatea statelor membre să reintroducă controale la frontierele interne, să
închidă frontierele și să aplice restricții temporare pentru călătoriile din alte țări ale UE, însă
aceste măsuri au fost relaxate parțial odată cu introducerea certificatului digital al UE privind
COVID. În diferite rezoluții adoptate în 2020 și 2021, Parlamentul și-a exprimat în repetate
rânduri îngrijorările și a solicitat o mai bună coordonare la nivelul UE și o revenire rapidă la
un spațiu Schengen pe deplin funcțional și reformat.

Libertatea de circulatie implica, sub rezerva limitarilor pe motive de ordine publica, securitate
publica ori sanatate publica, printre alte coordonate, deplasarea in mod liber pe teritoriul
statelor membre in scopul angajarii, precum si sederea intr-un stat membru pentru scop de
angajare potrivit prevederilor ce carmuiesc angajarea nationalilor acelui stat, stabilite prin
lege, regulament ori actiune administrativa.
Orice asemenea restricţii, precum refuzul accesului, refuzul de a acorda dreptul de şedere sau
măsura de expulzare, trebuie să respecte termenii şi condiţiile prevăzute în directivă.
Directiva prevede garanţii semnificative pentru asigurarea unei puneri în practică corecte a
acestoProporţionalitatea În cazurile în care se face referire la ordinea publică şi la siguranţa
publică, măsurile adoptate din aceste considerente trebuie să fie:
• proporţionale (expulzarea are un impact puternic asupra vieţii unei persoane şi trebuie să
fie proporţională cu gravitarea încălcării ordinii publice sau a siguranţei publice); şi • să se
bazeze în mod exclusiv pe conduita persoanei în cauză, care trebuie să reprezinte o
ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unuia dintre interesele fundamentale
ale societăţii. Garanţii suplimentare Condamnările anterioare nu reprezintă în sine motive de
restrângere a dreptului la liberă circulaţie şi şedere. Totodată, nu pot fi acceptate măsuri
restrictive care se bazează exclusiv pe considerente de prevenţie generală. Statele membre au
dreptul de a vă consulta cazierul, dar nu au dreptul să vă ceară să prezentaţi un asemenea
document sau un certificat de bună purtare. Factori luaţi în considerare Înainte să hotărască
expulzarea unei persoane pe motive de ordine publică sau siguranţă publică, statul membru
gazdă trebuie să ţină seama de mai multe aspecte, precum:
• durata şederii persoanei respective pe teritoriul său;
• vârsta acesteia, starea de sănătate, situaţia familială şi economică;
• integrarea sa socială şi culturală în statul membru gazdă;
• legăturile sale cu ţara de origine.
Protecţie sporită pentru rezidenţii permanenţi şi pentru minori Cetăţenii Uniunii şi membrii
familiilor acestora care beneficiază de dreptul de şedere permanentă se bucură de protecţie
sporită împotriva expulzării, aceştia putând fi expulzaţi doar din motive grave de ordine
publică sau de siguranţă publică. În cazul cetăţenilor Uniunii care au locuit în statul membru
gazdă pe durata ultimilor zece ani sau care sunt minori (adică cu vârsta mai mică de 18 ani),
expulzarea poate fi justificată numai din motive imperative de siguranţă publică (în cazul
minorilor, expulzarea poate fi, de asemenea, justificată atunci când este necesară în interesul
superior al copilului). Sănătatea publică Atunci când este vorba de sănătatea publică, numai
cele mai grave boli infecţioase pot justifica luarea de măsuri de restricţionare a liberei
circulaţii. Dacă există indicii serioase că acest lucru este necesar, într-un termen de trei luni
de la data sosirii, vi se poate solicita efectuarea unui examen medical gratuit. În orice caz,
bolile care se declanşează după o perioadă de trei luni de la data sosirii nu pot constitui
motive pentru expulzare.
Statele membre pot restricţiona temporar accesul la pieţele lor de muncă pentru resortisanţii
ţărilor care au aderat la UE în 2004 şi 2007: deoarece dispoziţiile tranzitorii le permit să
întârzie aplicarea legislaţiei comunitare privind libera circulaţie a lucrătorilor salariaţi, care
garantează accesul liber la locurile de muncă, acestea pot să aplice în schimb dispoziţiile de
drept intern.