Povestea lui Harap-Alb

Ion Creangă aparţine epocii marilor clasici, alături de Mihai Eminescu, I.

L. Caragiale şi Ioan Slavici. Opera lui cuprinde: un roman autobiografic “Amintiri
din copilărie”, nuvele “Moş Nechifor Coţcariul”, poveşti “Soacra cu trei
nurori”, povestiri “Moş Ion Roată” şi basme “Povestea lui Harap-Alb”. 
“Povestea lui Harap-Alb” este un basm scris de Ion Creangă, “o adevarată
carte de învățătură comentată”, după cum afirmă Pompiliu Constantinescu, și
publicat în revista “Convorbiri literare”, la 1 august 1877. Basmul este opera
epică în proză, având ca temă lupta dintre bine și rău, încheiată cu victoria
binelui, în care personajele și întâmplările sunt fabuloase. Deși în structura
basmului se regăsesc elemente din sfera basmului popular: formulele tipice,
călătoria, motivul fraților, basmul este unul cult, deoarece are autor cunoscut,
are o structură complexă și personaje puternică individualizate, devenind o
carte a inițierii, a formării unui caracter.
Tema operei, pe lângă cea specifică acestei specii literare, şi anume a
luptei dintre bine şi rău, este cea a maturizării mezinului craiului, vizibilă încă
din titlu.
La nivel morfologic, titlul este constituit din substantivul comun
“Povestea”, articularea acestuia aratând singurlaritatea istorisirii, atribuită în
continuare prin utilizarea substantivului propriu, lui Harap-Alb. “Povestea”
marchează caracterul de bildungsroman al scrierii, aceasta prezentând pe
parcursul său evoluţia personajului principal din ipostaza de tânăr neiniţiat în
cea de împărat. Denumirea de Harap-Alb provine dintr-un oximoron (harap =
slugă de culoare neagră, alb = culoare ce sugerează caracterul nobil), subliniind
astfel ironia în momentul în care crăişorul devine supusul Spânului si primeşte
acest apelativ din partea noului stăpân.
Perspectiva narativă obiectivă exprimă omnisciența unui narator ce
intenționează a se detașa de firul evenimentelor, conform replicii “eu sunt
dator să vă spun povestea” însă apar câteva intenții subiective ale acestuia
precum interogația “ce-mi pasă mie?” sau felul în care se autodenumește “un
păcat de povestariu fără bani în buzunariu”.
 Timpul este mitic, deoarece prezintă o experiență de inițiere, iar
spațiul este specific basmului, deoarece există două tărâmuri: unul cunoscut și
altul necunoscut, având forma unui labirint, între care trecerea este asigurată
de un pod, alt loc simbolic.
În structura creaţiei epice se poate identifica o simetrie între incipit şi
final, realizată prin formule caracteristice speciei literare, acestea delimitând
spaţiul fantastic “Amu cică era odată într-o țară” - “Şi a ținut veselia ani
întregi, și acum mai ține încă”. Întâmplările relatate se desfăşoară ordonat,
logic, prin înlănţuirea episoadelor. Există trei planuri narative ce corespund
celor trei etape din evoluţia personajului eponim. Astfel, un prim plan narativ
este cel de la curtea craiului în care acesta este doar un tânăr lipsit de
experienţă, al doilea este reprezentativ pentru încercările la care este supus la
curtea lui Verde Împărat, aflându-se sub controlul Spânului, în vreme ce în al
treilea, tânărul, ajutat de creaturile fantastice, se căsătoreşte cu domnița.
Ca în orice opera narativă, acţiunea este împărţită pe momentele
subiectului ce corespund unui tipar narativ. Expoziţiunea, situaţia inițială de
echilibru, prezintă familia Craiului, alcătuită din tatăl şi cei trei fii. Intriga sau
factorul perturbator, momentul ce determină un dezechilibru şi declanşează
următorul moment important, desfăşurarea acţiunii, este reprezentată de
primirea unei scrisori de la fratele Craiului, Verde Împărat, care, aflându-se într-
o stare precară de sănătate, cere să-I fie trimis unul dintre feciori pentru a-i lua
locul. În continuare, fiii cei mari îşi încearcă norocul, însă nu reuşesc să treacă
de una din probele introduse de tatăl lor cu scopul de a-i testa, respectiv cea a
podului. Decepţionat de reacţia tatălui la eşecul predecesorilor săi, mezinul
este ajutat de Sfânta Duminică în dobândirea curajului necesar întreprinderii
călătoriei, facilitat de calul, straiele şi armele deţinute anterior de tatăl său. Se
remarcă în acest sens motivul superiorităţii mezinului, singurul care a reuşit să
treacă peste proba de la pod, simbol pentru pătrunderea într-o altă etapă a
vieții.
Un episod reprezentativ al basmului este Coborârea în fântână care are,
în plan simbolic, semnificația grotei, spațiu al naşterii şi al regenerării.
Schimbarea identităţii reprezintă începutul iniţierii spirituale, unde va fi condus
de Spân. Personajul intră în fântână naiv fecior de crai, pentru a deveni Harap-
Alb, rob al Spânului. „Răutatea" Spânului îl va pune în situaţii dificile, a căror
traversare implica demonstrarea unor calitati morale necesare atunci cand va fi
„mare și tare". Jurământul din fântână include și condiția eliberării: “Jură-mi-te
pe ascuţişul paloşului tău ca mi-i da ascultare întru toate [...]; şi atâta vreme
să ai a mă sluji, până când îi muri şi iar îi învie".
Ajunsi la curtea imparatului Verde, Spanul il supune la trei probe:
aducerea sălăţilor din Gradina Ursului, aducerea pielii cerbului, „cu cap cu tot,
aşa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc" şi a fetei Împăratului Roş pentru
căsătoria Spânului. Mijloacele prin care trece probele țin de miraculos, iar
ajutoarele au puteri supranaturale.
Decapitarea eroului este ultima treapta şi finalul iniţierii, având
semnificaţia coborârii în Infern a morţii iniţiatice: “A coborî în Infern însemnă a
cunoaşte o moarte iniţiatică, o experienţă susceptibilă de a întemeia un nou
mod de existenţă" (Mircea Eliade). Învierea este realizata de farmazoană, cu
ajutorul obiectelor magice aduse de cal. Eroul reintră în posesia paloşului şi
primeşte recompensa: pe fata împăratului Roş şi împărăția. Nunta şi
schimbarea statutului social confirmă maturizarea eroului, iar deznodamântul
constă în refacerea echilibrului şi răsplata eroului.
Personajele create de Ion Creangă sunt diferite reprezentări ale binelui şi
ale răului. Protagonistul beneficiază pe tot parcursul călătoriei sale iniţiatice de
ajutoare: fiinţe ce deţin puteri fantastice (înţeleapta Sfânta Duminică), animale
fabuloase (calul, furnicile, albinele), fiinţe himerice (cele cinci creaturi
extraordinare) şi ersonajele create de Ion Creangă sunt diferite reprezentări ale
binelui şi ale răului. Protagonistul beneficiază pe tot parcursul călătoriei sale
iniţiatice de ajutoare: fiinţe ce deţin puteri fantastice (înţeleapta Sfânta
Duminică), animale fabuloase (calul, furnicile, albinele), fiinţe himerice (cele
cinci creaturi extraordinare) şi obiecte miraculoase (aripile crăieselor, apa vie,
apa moartă). Antagonistul este cel pe care trebuie să-l confrunte în vederea
evoluţiei (aripile crăieselor, apa vie, apa moartă). Antagonistul este cel pe care
trebuie să-i confrunte în vederea evoluţiei.
Limbajul naratorului și al personajelor se caracterizează prin umor și
oralitate (frecvența proverbelor, a zicătorilor introduse în text prin expresia
“vorba ceea”: “vorba cea :<<Frica păzește bostănăria>>”); versuri populare:
“De-ar ști omul ce-ar păți/ Dinainte s-ar păzi”. Registrele stilistice popular, oral
și regional confer originalitate limbajului artistic, prin integrarea unor termeni și
expresii populare, regionalism fonetice sau lexicale.
În opinia mea, viziunea lui Ion Creangă, bazată, în linii mari, pe cea a
autorului popular, evidenţiază triumful binelui, ca principiu, împotriva răului şi
nevoia unui parcurs iniţiatic în vederea maturizării. Mai mult, viziunea asupra
raportului bine-rău marchează raportul ficţiune-realitate, deoarece în planul
realităţii binele nu triumfă întotdeauna.
Povestea lui Harap-Alb este un basm cult prin reflectarea viziunii despre
viață și lume a scriitorului, prin umanizarea fantasticului și individualizarea
personajelor, prin umorul și specificul limbajului. El cultivă idealul de dreptate,
de adevăr și bine, valori esențiale în lumea tradițională a satului românesc.