Immanuel Kant: Bazele metafizicii moravurilor

Imperativul categoric

Immanuel Kant (1724-1804) și-a petrecut toată viața în Königsberg, un mic oraș
german de la Marea Baltică de Est. În ultimii douăzeci și cinci de ani ai vieții sale, opera
filozofică a lui Kant l-a plasat ferm în compania unor giganți ai filosofiei precum Platon și
Aristotel. Cele trei lucrări majore ale lui Kant sunt adesea considerate puncte de plecare
pentru diferite ramuri ale filosofiei moderne: Critica rațiunii pure (1781) pentru filosofia
minții; Critica rațiunii practice ( 1788) pentru filosofia morală; și Critica judecății (1790)
pentru estetică, filosofia artei.
Scopul filosofic al lui Kant a fost să folosească analiza logică pentru a înțelege
rațiunea însăși. Înainte de a ne analiza lumea, a argumentat Kant, trebuie să înțelegem
instrumentele mentale pe care le vom folosi. Bazele metafizicii moravurilor a fost publicată în
1785, chiar înainte de Critica rațiunii practice. Este în esență o scurtă introducere a
argumentului prezentat în a doua Critică.
Pe tot parcursul lucrărilor sale, Kant se întoarce la ideea de bunăvoință. Așa cum o
descrie Kant în ,,Baza metafizicii moravurilor”, ceea ce definește o persoană bună este
posesia voinței care este determinată de, sau ia decizii pe baza legii morale.
În analiza bunătății, investigăm ideea de a fi motivați de gândul că suntem constrânși
să acționăm în anumite moduri, pe care nu le dorim, dar pe care suntem obligați moral să le
abordăm. Kant confirmă acest lucru prin compararea motivației prin datorie cu alte tipuri de
motive, în special, cu motive de interes de sine, auto-conservare, simpatie și fericire. El
susține că o acțiune întreprinsă din oricare dintre aceste motive, oricât de lăudabilă ar fi, nu
reprezintă o expresie reală a bunăvoinței1.
Pot fi avansate mai multe principii generale despre îndatoririle morale. În primul rând,
acțiunile sunt morale dacă și numai dacă sunt întreprinse din respect pentru legea morală
(spre deosebire de altă motivație, cum ar fi o nevoie sau o dorință). În al doilea rând, calitatea
morală a unei acțiuni este judecată nu în funcție de consecințele acțiunii, ci în funcție de
motivul care a produs-o.
Așadar, în termenii lui Kant, valoarea morală se bazează în întregime pe cerințe
morale sau, așa cum se referă adesea la acestea, pe legea morală. Ființele umane simt în mod
inevitabil această lege ca o constrângere asupra dorințelor lor naturale, motiv pentru care
astfel de legi, așa cum sunt aplicate ființelor umane, sunt imperative și îndatoriri.
Kant susține că principiul care stă la baza datoriei morale este imperativul categoric:
imperativ deoarece este o comandă adresată agenților care ar putea sau nu să o urmeze,
categoric în virtutea faptului că ni se aplică în mod necondiționat, sau pur și simplu pentru că
posedăm voința rațională. Pentru a explica în detaliu conceptul de imperativ categoric, Kant
explică, mai întâi ceea ce nu este, raportandu-se la imperativul ipotetic.
Un imperativ ipotetic este o poruncă care ni se aplică în virtutea faptului că avem o
voință rațională, dar nu numai. Ni se cere să ne exercităm voința într-un anumit mod, având
în vedere un anumit scop. Un imperativ ipotetic este, prin urmare, o comandă într-o formă
1
Johnson, Robert and Adam Cureton, "Kant’s Moral Philosophy", The Stanford
Encyclopedia of Philosophy (Spring 2021 Edition), Edward N. Zalta (ed.),
condiționată., „Dacă vesel se trăiește, bate așa!” este o comandă condiționată. Dar condițiile
aplicării comenzii ,,bate așa” nu constau într-un anume efect pe care-l dorim, ci țin mai
degrabă de stări emoționale și cognitive, deci exemplul nu este un imperativ ipotetic în sensul
lui Kantian. Comportamentul cerut într-un imperativ ipotetic poate fi același sau diferit de cel
comandat de o lege morală convențională. De exemplu: “dacă vrei să fii considerat de
încredere, spune mereu adevărul“, ,,dacă vrei să te îmbogățești, trebuie să muncești constant”.
Imperativele ipotetice contrastează cu imperativele categorice, care sunt reguli de conduită
care, prin forma lor sunt înțelese ca fiind aplicabile tuturor indivizilor, indiferent de dorințele
lor. Exemple care corespund celor de mai sus sunt: “spune întotdeauna adevărul”; “muncește
constant”.
Imperativul categoric exprima o actiune ca fiind obiectiv necesara in sine,
independent de orice alt scop. Acesta are la baza natura rationala, este intemeiat pe vointa
autonoma nedeterminata sensibil, o expresie a vointei in faptul ei de a nu depinde de nimic si
a nu urmari un ideal, considera omul numai ca scop, e moral si devine principiu al unei
legislatii universale.2Imperativul categoric poate fi, de asemenea, formulat ca o cerință ca să
nu tratăm alte ființe raționale ca simple mijloace pentru propriile noastre scopuri. Ființele
raționale au capacitatea de a urmări obiective predeterminate prin intermediul voinței lor, dar,
în urmărirea scopurilor lor, nu se consideră niciodată simple mijloace pentru un alt scop; ele
sunt ele însele scopul acțiunilor lor- -sunt „scopuri” în sine. Dacă tratăm alte ființe raționale
ca simple mijloace, contrazicem faptul că toate ființele raționale sunt scopuri în sine. În acest
caz, principiile noastre nu ar putea fi legi universale și am încălca imperativul categoric.
Un alt mod de a afirma că ființele raționale sunt scopuri în sine este să spunem că
ființele raționale sunt simultan autorii și subiectele principiilor pe care le execută prin voința
lor. Imperativul categoric poate fi, de asemenea, formulat ca o cerință ca să acționăm numai
în conformitate cu principii care ar putea fi legi într-un „regat al scopurilor” - adică o
comunitate juridică în care toate ființele raționale sunt în același timp creatorii și subiectele
tuturor. legi.
Formula legii universale a naturii alcatuita de catre Kant este ,,acţionează întotdeauna
conform unei asemenea maxime care să poată deveni, in acelaşi timp, o lege universală.”
Astfel, conturul de bază pentru a rezuma o procedură de decizie pentru raționamentul
moral, este urmatorul: in primul rând, se formulează o maximă care consacră motivul pentru
a acționa așa cum propuneți. În al doilea rând, această maximă trebuie reformata ca lege
universală a naturii care guvernează toți agenții raționali, și astfel încât toți trebuie, prin lege
naturală, să acționeze așa cum se presupune să se actioneze în aceste circumstanțe. În al
treilea rând, trebuie luat în considerare dacă maxima este imaginabilă într-o lume guvernată
de această lege a naturii. Dacă este, atunci, în al patrulea rând, se ridica intrebarea daca, din
punct de vedere rațional, acțiunea asupra maximei este dezirabila si posibila într-o astfel de
lume. Dacă toate etapele au fost completate, atunci acțiunea este permisă moral.
Cu alte cuvinte, o acțiune este permisibilă din punct de vedere moral numai dacă
poate fi aplicată în mod universal și consecvent, atât ție, cât și altora. De exemplu, am putea
propune o maximă conform căriea este permis să minți. Dar faptul de a minți este posibil
numai în raport cu un anumit nivel al spunerii adevărului, care trebuie să fie prezent- dacă

2
Luminita Adamut, Anton I. Adamut- ,,Filosofie Sinteze, comentarii, teste-grila”; Polirom 2006, pag 150-151
toată lumea ar minți, nimeni nu ar mai fi crezut, prin urmare, este păgubos și irațional să-și
dorești ca mințitul să devină regulă universală3. În același fel, furatul presupune existența
proprietății, dar conceptul în sine de proprietate ar deveni nul, dacă ar fura toată lumea: a
nu-ți ține promisiunea presupune că majoritatea și-o ține ș.a.md.
Astfel, exigența universalității exclude, pe temeiuri logice, anumite tipuri de
comportament, dar par să existe și altele pe care le-am putea universaliza, fără a le considera
morale. Urmează-ți întotdeauna interesele proprii sau Încalcă oricand poți promisiunile
făcute, fără a distruge în totalitate practica promisiunii -nu pare deloc incoerent sau irațional
în a-ți dori ca astfel de maxime să devină legi univers. Cum va scăpa Kant de acest pericol?
Exigențele imperativului categoric impun o structură rațională, dar important este să
se treacă de la logică la morală- să se explice cum reușește rațiunea pură, lipsită de suport
empitic, să informeze și să direcționeze voința morală a unui agent. Răspunsul stă în valoarea
inerentă a acțiunii morale în sine, valoare bazată pe unicul și supremul principiu al
moralității, libertatea sau autonomia voinței ce resepctă legile pe care și le impune sieși.
Importanța supremă acordată agenților liberi și autonomi este oglindită în cea de-a doua
formulare celebră a imperativului categoric: acționează în așa fel încât să tratezi umanitatea
atât în ceea ce te privește pe tine, cât și pe ceilalți întotdeauna ca pe un scop și niciodată ca
pe un mijloc. Odată necunoscut caracterul inestimabil de agent moral al unei persoane, este
necesar să extindem acest principiu la toți oamenii, A-i trata pe ceilalși ca pe simple mijloace,
pentru a-și atinge scopul înseamnă să le distrugi calitatea de ființe autonome din punct de
vedere moral, de aceea maximele care contravin acestei formulări a imperativului categoric
nu se pot calific drept legi morale. În esență, avem aici recunoașterea faptului că există
drepturi fundamentale ale oamenilor în virtutea umanității lor, care nu pot fi anulate: o fațetă
profund umană de factură iluministă a eticii kantiene.
Personal, suntem mai degrabă de acord cu firul comun al criticilor lui Kant: poziția lui
Kant este prea abstractă pentru a fi utilă. Ca ființe umane, trăim într-un anumit loc la un
anumit moment. Nu este neapărat posibil sau de dorit să ne separăm raționalitatea de celelalte
trăsături ale personalității noastre. Putem raționa despre probleme în termeni abstracti și ne
putem imagina situațiile altor oameni, totuși punctul nostru de plecare trebuie să fie
întotdeauna propria noastră situație de viață. Cultura și multe alte aspecte influențează
determinarea maximelor morale ale conduitei, precum și multe alte abordări care neagă
posibilitatea aplicării acestui principiu. Un exemplu celebru, care demonstrează importanța
evaluării circumstanțelor date, ar fi următorul: Cristina vrea s-o ucidă pe prietena ta Maria,
pe care tocmai ai lăsat-o singură la bar. Tu știi de intenția Cristinei. Ea vine și te întreabă dacă
ai idee unde este Maria. Dacă îi spui adevărul, Cristina o va găsi pe Maria și o va ucide. Dacă
minți, și îi spui că Maria a plecat cu cinci minute în urmă, Cristina va fi deturnată de la planul
ei, iar Maria va scapa. Ce să faci? Să minți sau să spui adevărul? Acest exemplu i-a fost
prezentat lui Kant, iar acesta, fiind devotat necondiționat filosofie sale, a insistat că,
într-adevăr, trebuie spus adevărul, chiar și când în ecuație ai un criminal. Insistând asupra
faptului de a ne concentra asupra datoriei ca datorie, indifierent de consecințe , prevăzute sau
nepreveăzute, Kant reușește să creeze o cale morală care este cît se poate pe departe de
consecinționalism.

3
Ben Dupre- ,,50 de idei pe care trebuie să le cunoști despre filosofie’’; Litera 2017, pag. 74
Bibliografie
● Jeanne Hersch- ,,Mirarea filozofică. Istoria filozofiei europene”; Humanitas
● Cecile Landau, Andrew Szudek, Sarah Tomley - ,, Filosofie. Idei
fundamentale’’- Litera 2016
● Ben Dupre- ,,50 de idei pe care trebuie să le cunoști despre filosofie’’; Litera
2017
● Luminita Adamut, Anton I. Adamut- ,,Filosofie Sinteze, comentarii,
teste-grila”; Polirom 2006
● https://plato.stanford.edu/entries/kant-moral/#CatHypImp
● https://www.sparknotes.com/philosophy/kantsgrounding/summary/
● https://youtu.be/8bIys6JoEDw