Întâmplări Despre Niciodată - Teodora Gheorghe

Teodora Gheorghe
ÎNTÂMPLĂRI
DESPRE NICIODATĂ
7 poveşti neobişnuite
despre singurătate
© Editura EIKON
București, Str. Smochinului nr. 8, sector 1,

cod poştal 031310, România
Difuzare / distribuţie carte: tel/fax: 021 348 14 74

mobil: 0733 131 145, 0728 084 802
e-mail: difuzare@edituraeikon.ro
Redacţia: tel: 021 348 14 74

mobil: 0728 084 802, 0733 131 145
e-mail: contact@edituraeikon.ro
web: www.edituraeikon.ro
Editura Eikon este acreditată de Consiliul Naţional

al Cercetării Ştiinţifice din Învățământul Superior (CNCSIS)
Descrierea CIP este disponibilă la Biblioteca Naţională a României
ISBN: 978-606-711-839-1
Foto copertă: Cristian Lixandru
Tehnoredactor: Mihăiță Stroe
Editor: Valentin Ajder

Teodora Gheorghe
ÎNTÂMPLĂRI
DESPRE NICIODATĂ
7 poveşti neobişnuite despre singurătate
București, 2018
Toate spaţiile singurătăţilor noastre trecute, spaţii
în care am suferit de singurătate, ne-am bucurat de
singurătate, am dorit singurătatea, am compromis
singurătatea, toate rămân de neşters în noi.
Gaston Bachelard
Marea din sertar
Mă ţine închisă. Nici nu mai ştiu de cât timp. Trebuie

să rezolv un puzzle. Soţul meu e un om ciudat. Uneori mă
întreb dacă există cu adevărat, atât de rar îl văd. Atunci când
îmi apare în faţa ochilor, mă întreabă unde am rămas cu pu-
zzle-ul. E grăbit, mereu pe fugă. Nu ştiu nici unde se duce,
nici cu cine vorbeşte în afară de mine.
Când ne-am cunoscut eu aveam treisprezece ani şi el trei-
zeci şi şase. Fugisem de la orfelinat. El fuma un trabuc la un
colţ de stradă. M-a adoptat şi mi-a dat un nou nume: Katia.
Bănuiesc că aşa o chema pe marea lui iubire. După ce am îm-
plinit optsprezece ani mi-a spus că îi plac mâinile mele şi m-a
cerut în căsătorie. Nu eram fiica lui prin lege, aşa că nimeni
nu s-a împotrivit. Nimeni din partea lui, adică două mătuşi
şi un frate care veneau rar pe la noi. Am acceptat să-i fiu soţie
pentru că aşa mi s-a părut de cuviinţă atunci. Nu cunoşteam
sensul măritişului, aşa cum nu cunoşteam nici lumea exte-
rioară. Soţul meu m-a ţinut mereu zăvorâtă în casa moşte-
nită de la o rudă îndepărtată. Am primit o educaţie severă,
în spiritul erei victoriene. Am trecut prin sute de meditatori
şi profesori. Astfel am învăţat o sumedenie de lucruri despre
viaţă. Odată, profesoara mea de istoria artei a vrut să mă ia
cu ea. A fost cât pe ce să ne strecurăm amândouă pe uşa de
la intrare, dar el ne-a găsit. De atunci n-am mai văzut-o pe
doamna profesoară păşind în casa soţului meu.
Ne-am căsătorit în secret într-o capelă improvizată în-
tr-una din încăperile casei. Prin „secret” mă refer la realitatea
7
TEOD ORA GHEORGHE
din spatele uşii de la intrare. La insistenţele mele, a existat şi

un martor al uniunii noastre, meditatorul meu de greacă ve-
che, un bătrânel pe jumătate orb. Nu ştiu cum trebuie să arate
preoţii, dar al nostru semăna cu o morsă, chel şi cu doi dinţi
lungi şi caraghioşi. Purta nişte ochelari închişi la culoare,
ceea ce mi s-a părut destul de ciudat, având în vedere că în ca-
pela noastră nu pătrundea niciun fel de lumină. Când a ajuns
la promisiunea mea, mi-a aruncat o privire stranie din spatele
ochelarilor şi a vorbit încet, ca pentru sine. L-am întrebat ce
a spus şi l-am rugat să repete, dar pe urmă mi-am amintit că
nu trebuia decât să murmur: „da” şi ceremonia era încheiată.
După căsătorie ne-am mutat neaşteptat în ţara natală a so-
ţului meu. A fost prima dată în cinci ani când am văzut frân-
turi din lumea de afară prin fereastra maşinii şi apoi din tre-
nul care ne-a condus la castel. Am admirat peisajele cu pomi
înfloriţi, femeile vorbăreţe şi copiii care desenau şotronul pe
asfalt, magazinele, gările şi casele cu acoperişuri cărămizii. Nu
mi-a venit să cred câtă frumuseţe am ţinut departe de mine.
De fiecare dată când am încercat să-l descos pe soţul meu în
legătură cu întemniţarea mea, am primit acelaşi răspuns:
— Vrei să te întorci înapoi pe străzi, să te găsească fieş-
tecine moartă într-un şanţ? Eu te las, dar ai să sfârşeşti cum-
plit. Ştiu ce zic, am trecut prin multe. Viaţa e crudă, mai ales
pentru orfani. Nu-ţi sunt eu de ajuns? Nu mă port frumos
cu tine?
Castelul se întinde pe o suprafaţă imensă ce seamănă cu
o cocoaşă de cămilă. Dacă te uiţi la el de aproape ai impresia
că se revarsă asupra ta, ca un val uriaş. În funcţie de unghiul
în care îl măsori ia diferite forme. Uneori seamănă cu o bar-
că, alteori cu profilul unei femei în vârstă. Aşa mi-am dat
seama că nu e chiar o construcţie obişnuită. La început am
fost împietrită de frică. Cu timpul, m-am obişnuit cu biza-
reriile lui şi ale soţului meu. Nu e uşor să fii soţia unui magi-
cian (e doar umila mea deducţie, el nu a recunoscut că s-ar
8
ÎNTÂMPLĂRI DESPRE NICIODATĂ
ocupa de vrăji), dar traiul la castel are avantajele lui. Pot să

mă plimb în sute de camere. Nimic special, în aparenţă, doar
că sunt camere mobile. E un termen pe care l-am inventat
special pentru ele şi înseamnă că au capacitatea de a-şi mo-
difica forma şi conţinutul de la o zi la alta. Nu intru nicio-
dată în aceeaşi cameră per se. Mereu găsesc ceva schimbat.
Cu toate astea, sunt unele camere ce par a mă ademeni în
pântecul lor iar şi iar.
Oricât de fascinant aş găsi acest lucru, mă apasă o groază
permanentă la gândul că nu voi termina puzzle-ul. Probabil
că ăsta e preţul pentru minunăţiile pe care mi le oferă. Soţul
meu nu mi-a arătat nici o dovadă de afecţiune, nici nu m-a
sărutat măcar. Dormim şi mâncăm separat. Aşteaptă să ter-
min ce am început ca să mă ducă în luna de miere. Ce-o mai
fi şi asta, el ştie.
Am colecţionat până acum patru sute cincizeci şi şase de
bucăţi. Toate extrem de diferite între ele, ceea ce îmi îngre-
unează considerabil sarcina. Am primit doar două indicii.
Piesele cu mai mult de trei colţuri se vor suda între ele. La
final, toate piesele, în număr de o mie, vor alcătui imaginea
celei mai de preţ amintiri a soţului meu. (Oare fac şi eu par-
te din amintirile lui?). După zeci de nopţi albe, am reuşit să
dibuiesc partea de sus a imaginii – un far clădit pe o insuliţă.
La poalele lui se întinde un dig. În stânga, un pescăruş îşi în-
tinde aripile în zbor. În loc să fie încântat de eforturile mele,
bărbatul meu îmi zâmbeşte trist şi mă bate pe umăr. Probabil
ăsta e felul lui de a mă încuraja. Nu va fi fericit decât atunci
când puzzle-ul e desăvârşit. Sau poate nici atunci... De la o
vreme a devenit tot mai posac. Îl aud cum trânteşte obiecte
şi mormăie într-o limbă necunoscută. Mă sperie. Nu-mi mai
adresează mai mult de câteva cuvinte. E tras la faţă. Înainte să
plece îmi spune că trebuie să cumpere lemne pentru focul din
sobă, ace de gămălie sau naftalină pentru hainele mele roase
de molii. Sunt pretexte, cu siguranţă.
9
TEOD ORA GHEORGHE
Am o certitudine înfricoşătoare: într-un an o să dispar.

Mi-e teamă că o să mă omoare, aşa că m-am apucat să ţin un
jurnal. În el consemnez felul în care mi se dezvăluie piesele,
ziua în care scriu, precum și alte indicii subtile ale existenței
mele ca ființă umană. Dintr-un motiv la fel de bizar ca cel pen-
tru care m-a pus să-i rezolv enigma, soţul meu a agăţat un ca-
lendar în holul cel mare. Acolo îşi notează timpul ce se scurge.
Uneori îl surprind fixând calendarul cu ochi îndureraţi.
Camera cu miros de scorţişoară. 1 ianuarie
Camera cu uşi secrete, care miroase a nisip, naftalină şi

scorţişoară. Dacă mă uit pe fereastră, mă văd pe mine la vâr-
sta de şapte ani şi închid repede, de teamă să nu fiu chemată.
E doar o iluzie, desigur, o fetiţă din fum şi aer, dar seamănă
leit cu mine. Nu ştiu ce i-aş spune dacă mi-ar vorbi. Se joacă
mereu cu o minge portocalie. E cea pe care i-a dăruit-o edu-
catoarea ei, Stela, de ziua ei.
În odaia cu draperii în care intri mişcând o statuetă de la
locul ei, câteva siluete fumurii valsează. Le privesc pe furiş.
De la etaj se aude un pick-up vechi: „Bine ai venit, Katia…
bine ai venit în Sala fantomelor. Aici servim nimicuri în ceşti
de porţelan şi nu purtăm nume. Vino, ţi-am păstrat un loc pe
fotoliul de lângă sobă.”
Mă aşez pe fotoliu şi parcă mă scufund în adâncul lui de
catifea. Mă proptesc de braţele lui ca să nu alunec în el. Pe
o măsuţă din apropiere mă îmbie o ceaşcă aburindă. Dau să
beau, dar e goală. Din fericire, pe fundul ei se formează încet-
încet una din piesele de puzzle. O culeg şi o bag în buzunarul
de la pantaloni. De la o vreme mă îmbrac doar cu pantaloni
ca să nu-mi mai agăţ rochiile. Dintr-o dată, Dalí iese dintr-un
ceainic. Ştiu că este el, marele pictor, pentru că am învăţat
despre el în ultima mea oră de istoria artei.
10
— Nu te-ai fi aşteptat la asta, nu? îmi surâde ironic.

— Nu, i-am răspuns, fericită că am în sfârşit cu cine mă
conversa.
— E cam cald aici. Nu pot picta nici măcar un pătrat.
— Dar pătratele nu sunt specialitatea ta, maestre. Şi m-aş
mira ca exact tu să n-ai inspiraţie.
Dalí îşi răsuceşte mustaţa şi o foloseşte pe post de pensu-
lă, desenând cu ea un cap de câine.
— Câinele andaluz? îl iscodesc eu.
— Hm, mai degrabă soacră-mea.
— Am o curiozitate. Cum ţi-a venit ideea pentru cele-
brul tău tablou „Persistenţa memoriei”? M-a fascinat întot-
deauna maniera în care ai sugerat trecerea ireversibilă a tim-
pului, spaima secundelor care ni se preling printre degete, în
vreme ce noi dormim un somn neînţeles.
— Îmi place de tine, eşti fată deşteaptă, dar te înşeli
amarnic. N-am vrut să redau trecerea timpului. Pur şi simplu
m-am trezit într-o dimineaţă şi mi-am făcut o omletă. Mi s-a
scurs pe farfurie – o făcusem prea moale, deşi sincer să fiu,
Gala cumpărase nişte ouă stricate deunăzi. Imaginea omletei
moi s-a suprapus peste ceasul de deasupra aragazului. Înţelegi
acum?
Dau din cap ascultătoare. Dalí îşi suflecă mânecile cămă-
şii albe. Desenează o girafă în flăcări.
— E foarte cald aici... n-ai un pahar de apă?
— Nu. Şi mie mi-e sete. Am vrut să beau din ceaşca asta,
dar e goală. Aici mă aflu în Sala Fantomelor?
— Aşa mi s-a spus şi mie, doar că n-am întâlnit până
acum o fantomă.
Aş vrea să-i spun adevărul, dar mi-e teamă să nu-l
jignesc. Dalí-cel-iluzoriu îşi continuă pictura tacticos. Mi-e
foarte sete, aşa că părăsesc încăperea. În urma mea vocea de
la pick-up îngână o melodie: The warmth of your smile still
lingers in my spoon...
11
TEOD ORA GHEORGHE
Camera tablourilor de epocă. 2 februarie
Soţul meu nu mă iubeşte. De asta sunt sigură. Am citit

destule cărţi ca să-mi fac o părere despre ce înseamnă iubirea.
Descartes o defineşte ca: „o pasiune care poate să fie excitată
intens în noi, fără ca să ne dăm seama, absolut deloc, dacă
obiectul sau fiinţa umană care o cauzează este bună sau rea”.
Michelangelo, mai naiv, o numeşte „aripa dăruită de Dum-
nezeu sufletului, pentru ca să urce până la El”. Azi votez pen-
tru definiţia lui Descartes.
În camera asta se întâmplă ceva cu mine... cum să spun,
e ca o plăcere dureroasă. Când ajung în dreptul tabloului cu
tânărul brunet, mă străbate un fior pe şira spinării şi mi se
strânge stomacul. Tabloul e nesemnat, dar e realizat în stilul
pânzelor pictate de bunicul meu. Am avut un bunic înainte
să mă dea la orfelinat. El mă iubea, deşi uneori mă confunda
cu o fetiţă finlandeză pe care o cunoscuse într-una din vizi-
tele lui în ţările nordice. Îi scriam indicii despre mine pe câte
un şerveţel şi i-l strecuram în palmă când adormea. Uneori îl
urmăream cum le citeşte, cu ochii înlăcrimaţi. Mă îmbrăţişa
atât de blând, însă după câteva clipe ma striga Helinä.
Totuşi, nu e el autorul tabloului. Nu, aici e mână de feme-
ie. Se vede din tuşele catifelate şi culorile calde. Tânărul ăsta
îmbrăcat în haine simple a fost logodnicul cuiva, obiectul
afecţiunii vreunei fete care căra ulciorul la fântână. L-am po-
reclit Hans. Are nasul uşor cârn şi fantoma unei mustăcioa-
re îi umbreşte buza. E o excepţie în rândul celorlalţi duci şi
prinţi care ornează pereţii camerei, poate de aceea ei îi aruncă
ocheade pline de dispreţ. Un baron olandez tot încearcă să-şi
părăsească tabloul ca să ajungă la Hans, să-l izgonească. Speră
că va intra în posesia a două domenii (fiecare ramă înseam-
nă o proprietate). Planul îi eşuează negreşit, baronul alegân-
du-se ba cu un genunchi julit, ba cu braţele parţial decolorate
– ceea ce e dezastruos, pentru că verdele smarald e socotit o
12
marcă a prestigiului social. De-a lungul pereţilor se regăsesc

şi câteva portrete de contese şi trei prinţese aproape identi-
ce, cu peruci argintii şi rochii umflate cu crinolină. Ele nu-l
dispreţuiesc; dimpotrivă, visează la el în secret. Câteodată le
pândesc din spatele unei perdele cum îşi acoperă buzele timid
şi chicotesc, în timp ce irişii lor sunt aţintiţi asupra tânărului.
Nu pricep de ce, dar mi-e drag de Hans şi mi se pare că-
mi zâmbeşte doar mie. Ne asemănăm într-un fel ciudat, ca şi
când am fi două figurine de ceară zămislite de acelaşi artist.
Şi el e captiv într-un loc din care nu poate evada. Dacă îmi
mijesc ochii, portretul lui devine cel al unui bărbat de patru-
zeci de ani, puţin cocoşat, dar la fel de frumos şi melancolic.
Poartă un pardesiu elegant şi pantofi negri, de lac. Nu-mi
mai zâmbeşte, dar îmi face cu mâna. Peste trupul lui zvelt
au crescut anii ca iedera. Aş răspunde cu drag chemării lui
din micuţa lume zugrăvită în ramă, însă magia castelului are
limitele ei. Îmi lărgesc orbitele şi atunci redevine tinerelul în
straie ţărăneşti. Îi mângâi chipul brăzdat de soare cu degetul
mic, ca nu cumva să-l lovesc. Lui îi istorisesc gândurile mele
tainice. Chiar dacă sunt încredinţată că soţul meu are iscoade
peste tot, ştiu fără vreo umbră de îndoială că în tabloul cu
Hans nu-şi permite să pătrundă. În condiţii de maximă in-
tensitate emoţională, creaţia îşi clădeşte o existenţă proprie,
eludând creatorul.
Item: treizeci şi patru de piese în spatele unor baronese.
Camera de-a v-aţi ascunselea. 4 martie
Păpuşile astea nu vor deloc să-mi spună unde se ascunde

piesa de puzzle. Se hlizesc aiurea şi mă îndeamnă să mă joc cu
ele de-a v-aţi ascunselea. O dată, de două ori, de trei ori, gata!
Îmi ajunge, mai ales că sunt atât de previzibile. Sue Anne se
piteşte mereu sub baldachin, iar Tina se face covrig şi se fu-
13
TEOD ORA GHEORGHE
rişează în coşul de răchită. În schimb, când îmi vine mie rân-

dul, nici una nu mă găseşte. Răscolesc camera în disperare,
răstoarnă vaze, sparg bibelouri, strică linoleumul, fac găuri
în duşumea. Eu, scoasă din sărite, tuşesc tare, cu subînţeles.
Draperiile nu prea îmi sunt de folos; picioarele îmi rămân
descoperite până la genunchi. Ele tot nu mă zăresc. Târziu
abia, când orologiul sună din camera ceasurilor, Yvonne ex-
clamă, veselă:
— Uite-o acolo!
Celelalte păpuşi se îngrămădesc peste mine şi chiuie. Mă
rog de Fani să-mi dea piesa pentru că am mare nevoie de ea,
dar ea clipeşte din genele ei de plastic şi mă ia peste picior:
— Încă o tură, încă o tură!
Azi e a noua oară când mă joc de-a v-ați ascunselea.
Camera poeţilor uitaţi. 15 aprilie
— Iar mă ustură pagina 7. Aş zice că sunt de vină greşelile

de ortografie, dar parcă e altceva. Ce pot să spun, sunt ca o
simfonie neterminată. În fond şi la urma urmei, a fost vreo
simfonie terminată vreodată? Toată lumea crede că o carte
nu poate cunoaşte mai multe decât autorul, iar autorul meu
nu a avut răbdare să asculte vreo simfonie de la cap la coadă,
aşa că nu se poate pronunţa în privinţa sfârşitului. Iar vorbesc
fără sens. Mda, sunt o carte fără experienţă, este primul inter-
viu pe care îl acord.
Vorbeşte tărăgănat, ca să mă oblige să o ascult. Pe alo-
curi abia o aud. E o carte de poezie cu vers alb, căreia abia îi
mai distingi titlul din pricina prafului. Pe raftul ei sunt sute
de astfel de cărţi rătăcite, cu autori de care nu am auzit până
acum (şi, slavă Domnului, am citit muuult). Mă fac comodă
pe un scaun şi o las să-mi istorisească povestea ei, luând no-
tiţe în jurnal. Doar-doar mi-o zice la final pe unde să dau de
14
piesa mea de puzzle. În ultima vreme sunt din ce în ce mai

obosită, aş dormi un veac.
— Am amintiri vagi ale perioadei intrauterine, când au-
torul meu concepea ideea de a mă scrie. Eram o idee ce se
zbătea între doi neuroni zbârciţi. Mă situam separat de cele-
lalte sertare ale minţii, care aveau un caracter ultrasecret. Din
când în când, câte o domniţă în rochie purpurie mă arunca
tocmai în colţ, unde îmi ţineau companie amintirile gârbo-
vite sau triste. În acel loc sordid, îmi jeleam ne-naşterea. Câ-
teva zile creatorul meu uita de mine şi în întreaga încăpere
a minţii se perinda un parfum greoi, pesemne al domniţei
insolente. Ideile mai îndrăzneţe ale altor proiecte începeau să
se legene apatic, îmbătate criţă de mireasmă şi încercând să se
înghesuie în neuronii-mamă, convinşi că viaţa lor nu mai are
nici un rost. Pe urmă parfumul se risipea şi amintirile triste
se iveau din nou. Odată cu ele, am plutit şi eu pe valul care
m-a adus la ţărmul existenţei. În faza embrionară eram deja
câteva sute de idei, mai mult sau mai puţin conectate logic.
Uneori îmi strigam ideile secundare care se ascundeau adesea
prin diferite unghere. Am devenit, în cele din urmă, un plan
elaborat, pus pe hârtie. De curând am descoperit că am o
identitate proprie. Aici C.T. (prefer să îi păstrez anonimatul)
m-ar contrazice, pretinzând exclusivitate. E atât de previzi-
bil... Am început să îmi gândesc singură câte o pagină–două.
Nu se pot bucura toate cărţile de un asemenea atu. Majorita-
tea sunt leneşe si ascultătoare ca un căţeluş. Nu tu un epitet
în plus, nu tu o metaforă cu spirit de aventură.
Aţipesc. Glasul cărţii guralive e suav, ca o adiere de pri-
măvară. Mă trezesc peste câteva minute. Se pare că n-am
pierdut nimic important.
— După cum spuneam, pagina 7 îmi cam dă de furcă.
Primele pagini sunt cele mai sensibile, mereu se îmbolnăvesc
şi uneori frazele le dispar. Sunt paginile unde C.T. a întem-
niţat-o pe domniţa în rochie purpurie. Sâc! Acum nu se mai
15
TEOD ORA GHEORGHE
leagănă nimeni adulmecându-i parfumul de naftalină. Sunt

unele cuvinte, ca „bunătate”, „speranţă”, „lapte”, „mustăţi”,
care au început să migreze într-o manieră alarmantă, dând
vina pe cuvintele mai mari care le tratează ostil. O dată „Sin-
gurătatea” (se cuvine să o scriu cu literă mare, altfel s-ar putea
să mă trezesc cu mâncărimi la cotor) i-a facut vânt „bucuriei”,
de n-a mai văzut-o nimeni vreo sută de pagini. Există un cu-
vânt care se ia de toată lumea, dar nu îl pot pronunţa pentru
că literele îşi schimbă mereu poziţia. În zilele bune sună cam
aşa: „aldsenoctiptgah”. Sunt tristă. Îmi amintesc tinereţile
mele. Omuleţul cu ochelari groşi plângea şi mă ştergea cu
piele de căprioară, ca să nu uit că odinioară paginile mele au
trăit alături de astfel de fiinţe.
Hai că începe să mă impresioneze. Are darul povestirii.
— Deşi nu îmi este îngăduit, am să-ţi citesc un pasaj:
„Zâmbetul ei a născut în mine o grădină de flori de mac/ şti-
am că iubirea mă va învălui ca o pasăre a paradisului”. Mi-e
milă de el. Ce-i drept, nu sunt o carte prea iubitoare. Pe lista
mea iubirea este undeva sub pâinea cu marmeladă şi deasupra
unturii de peşte. Încă un pasaj: „Astăzi am aflat că timpul nu
se petrece odată cu mine. El este deja acolo, eu nu fac decât
să îl urmez spre Infinit”. Niciodată nu am înţeles ce este In-
finitul, dar cel mai probabil este un fel de cenaclu râvnit de
omuleţii cu ochelari groşi. Din păcate paginile mele devin
tot mai lipsite de noimă. Pe zi ce trece, se îngreunează, nu
mai alunecă cum trebuie, nu mai sunt lizibile ca altă dată.
Parcă m-ar fi cuprins o amorţeală. Dintr-o dată, tăcere. Nici
un tremur, nici o migraţie, nici un susur frazeologic, nici mă-
car un guturai epic. Suntem multe aici cu aceeaşi soartă: cărţi
şi poeţi uitaţi. Draga mea, îţi mulţumesc pentru răbdarea ta.
Iată şi ceea ce cauţi.
Undeva, între paginile ei gălbejite, mi se dezveleşte pie-
sa cu numărul patru sute nouăzeci şi unu. Sunt mulţumită.
Puzzle-ul se apropie de jumătate. Marea se arată, cu valuri
16
înspumate şi deosebit de ingenios pictate, ca în tablourile lui

Aivazovsky. Şi câteva fire din părul cuiva. Încă nu-mi dau sea-
ma care este cea mai frumoasă amintire a soţului meu.
— Da, da, o să ies la pensie pe post de lemn de cireş. În
fond şi la urma urmei, e mai de folos un foc decât o miorlăială
poetică.
O las să sporovăiască şi mă îndrept spre următoarea ca-
meră.
Camera cu miros de scorţişoară (din nou). 22 mai
Fetiţa de la fereastră a mai crescut. Trebuie să aibă acum

vreo nouă ani. I-au apărut mici pistrui pe obraz. Îmi arată un
loc unde găsesc zece piese. Sunt obosită. Pick-up-ul mă ajută
să mă relaxez. Acum cântă o bătrână. Cred că e o romanţă
din tinereţea ei. Vorbeşte despre un strigoi care i s-a arătat
în chip de morar şi a cucerit-o, după care a abandonat-o. Ea
l-a căutat în cimitirul de lângă sat, dar nu l-a găsit. Legenda
spune că i-a cântat în fiecare noapte, sperând să-l convingă
s-o lase să i se alăture în lumea morţilor.
Aş vrea să-mi fac curaj să o strig pe fetiţă, dar mi-am uitat
numele. Întreaga mea personalitate se reduce tot mai mult
la Katia, numele pe care mi l-a dat soţul meu. Oare cine e
Katia? Mi-o imaginez îmbrăcată într-o haină de blană albă,
de urs polar, ca frumoasa Crăiasă a Zăpezii. Se plimbă pe un
ren şi se îndulceşte cu halva şi rahat turcesc.
Notă: cuverturile şi perdelele nu mai miros a scorţişoară,
ci a vanilie.
Item: încă zece bucăţi.
P.S. zero fantome.
17
TEOD ORA GHEORGHE
Camera ceasurilor. 13 iunie
Incredibil! Aici sunt mii de ceasuri. Unele din ele sunt

ceasuri minuscule în interiorul altor ceasuri mai mari. Oare
unde e ceasornicarul-şef ? L-aş felicita pentru felul în care a
avut grijă să făurească pentru fiecare secundă din eternitate
o căsuţă frumos amenajată. Unele secunde stau bine-mersi
în ceasuri de şemineu, altele moţăie în ceasuri de masă din
alabastru şi onix. Şi totuşi, aici se petrece ceva bizar. Deşi aud
ticăitul lor (care sună ca un cor de ţânţari), limbile lor nu mă-
soară niciun timp. Sunt oprite. Obişnuită să mă conversez cu
obiectele din castel, îmi dreg vocea şi mă adresez unui bătrân
ceas cu pendulă:
— Mă scuzaţi, ştiţi cumva cât e ora?
Nu mi se răspunde. Poate e mai vorbăreţ vecinul lui cu
un cadran în formă de pară.
— Nu vă supăraţi, ştiţi...
Mai bine o las baltă. Individul pare la fel de amorţit ca şi
colegii lui. Mă aşez pe cifra 6 a celui mai mare dintre ceasurile
somnoroase.
— Domnişoară, vă rog!
Ca să vezi, cineva e treaz.
— Voiam să ştiu dacă aici se măsoară timpul.
— Doar n-om măsura morcovi şi ceapă, mi-o trânteşte el.
— Păi văd că toate ceasurile au stat.
— Cum? Nu ţi-au spus? Of, tinerii din ziua de azi. Vezi
ceasul de lângă cuier?
Siluetă demnă, lemn cafeniu-roşcat, limbi zvelte în ciuda
vârstei, migălos alcătuite din rămurele de aluminiu, o pendulă
ca o scoarţă de copac; deasupra cadranului, o figurină stă în-
gândurată. E un prichindel cu nas subţire şi hăinuţe nostime.
— E splendid!
— O fi, dar cine-i mai observă splendoarea când Gok e
nefericit.
18
Gok are o vestuţă verde şi o pereche de pantaloni bufanţi

vişinii. Parcă e un gnom.
— Mereu au fost doi, el şi Sok, balerina. La oră fixă, Gok
o striga pe aleasa inimii lui. Ea ieşea din spatele pendulei şi
urca pe ea până la el.
„De obicei cavalerul urcă până la domniţa poziţionată la
balcon undeva”, îmi venea să-i spun.
— La ora opt, Sok se învârtea de opt ori cu o delicateţe de
zână. La zece, de zece ori. Înţelegi tu. Gok o admira nespus.
Îşi exprima bucuria dirijând bunul mers al ceasurilor. Până
într-o zi nefastă, când Sok a fost răpită de unul din duhurile
inerţiei, chiar când Gok se pregătea s-o ceară în căsătorie.
Îmi surprinde figura nedumerită, aşa că îmi explică:
— Sunt duhuri viclene, care mişună în golurile dintre se-
cunde. Aşteaptă o clipă infinitezimală de neatenţie din par-
tea supraveghetorului ca să pună stăpânire pe timp.
— Cine e supraveghetorul?
— Gok, desigur. Pare el mic („şi îndesat”, am adăugat eu
tacit), dar el este unicul responsabil pentru trecerea timpului în
această cameră. Fără îndemânarea lui vestită de a ghida secun-
dele înspre ore şi mai departe spre zile, săptămâni şi ani, suntem
ca şi morţi. Dacă ar fi fost mai atent la slujbă în loc să contemple
zâmbetul balerinei, nu mai ajungeam în situaţia asta.
— Şi n-o salvează?
— Nu. Odată răpit de un duh al inerţiei, te transformi
în linişte.
Mi-e milă de el. Noroc că-mi vine o idee.
— În camera mea am o balerină mică de plastic. O am de
la o prietenă. Nu se compară cu Sok, dar e delicată.
— Hmm, s-ar putea să meargă. Adu-o!
(ceva mai târziu)
— Nu seamănă nici măcar la braţe cu Sok, nici pe depar-
te. Şi are ochii strâmbi.
— E singura pe care o am, am mormăit supărată.
19
TEOD ORA GHEORGHE
— Fie.
Ceasul uriaş îşi întinde minutarul, smulgându-mi din
mână balerina, pe care i-o prezintă apoi prichindelului. Gok
o priveşte încântat şi se propteşte pe cele două picioruşe. Re-
cunoscător, îmi arată ascunzătoarea a nouăzeci şi nouă de
piese. E din nou îndrăgostit.
Acum a început să fie iunie în camera ceasurilor. Mai
precis 13 iunie, ora 14:55 şi 20 de secunde. Ce repede uită
bărbaţii o femeie...
Camera tablourilor de epocă (din nou). 2 iulie
Îmi iau adio de la Hans. Ca să am o şansă de supravie-

ţuire, trebuie să completez enigma soţului meu. Puzzle-ul
meu prinde viaţă tot mai mult. Străinul de pe malul mării
este, pare-se, o femeie de patruzeci de ani, cu sprâncene ca
nişte acolade şi ochi pătrunzători. Buza de sus, cea vizibilă,
se încruntă uşor, sugerând o teamă reţinută. Să fie ea iubita
soţului meu dinaintea mea?
Oricât aş vrea să-i zâmbesc şi eu lui Hans, nu pot. Destinul
meu e croit dintr-un joc sadic. Mă închipui într-un sicriu de
cristal, ca Albă-ca-Zăpada, ţinând între degete un măr stricat.
Item: încă douăzeci şi cinci de piese în spatele unui ta-
blou înfăţişând o contesă rotofeie care ţine un binoclu. Cum
de le-oi fi ratat prima dată?
Camera unde dacă priveşti atent printr-o crăpătură observi

lucruri nebănuite. 18 august
O cameră goală. Nimic în afară de o scară şi de un perete.

Urc pe scară. Am ochii pe jumătate închişi. Îmi dă târcoale o
toropeală. Oare în ce anotimp sunt? Cât e ceasul?
20
În perete e o crăpătură abia sesizabilă. Prin ea se strecoară

o adiere plăcută şi câteva raze de soare. Trag cu ochiul în mica
deschizătură, bănuind că voi vedea în interiorul altei camere.
Sunt surprinsă. E o căsuţă într-o pădure. Se vede ca printr-un
ochean. Poteca ce duce la ea se pierde pe alocuri în spate-
le tufişurilor. După cum se aşterne lumina, aş zice că e cinci
după-amiaza, vara (zmeura e coaptă şi sclipeşte ademenitor
într-un arbust). Căsuţa are acoperişul de culoarea apusului şi
e văruită în alb, transformat cu timpul în gri. Îmi inspiră o li-
nişte paradisiacă. Îmi mijesc ochii, încercându-mi norocul cu
amândoi, doar-doar oi reuşi să descopăr şi alte minuni ascun-
se din edenul abandonat. Pe pervazul ferestrei cineva a lăsat
fărâmituri pentru vrăbiuţe. Înăuntru, pe o masă, o plăcintă
aburindă şi un pahar de vin îşi aşteaptă oaspeţii. În dreap-
ta, un cuptor bătrânesc şi deasupra lui, agăţate de perete, trei
linguri de lemn. Pe jos e aşternut un covoraş cu modele rus-
tice. Totul e impecabil, de o ordine desăvârşită, dar căsuţa e
străbătută de sentimentul singurătăţii eterne. Dacă ar locui-o
cineva, şi-ar pierde din farmec, cu siguranţă. Aud ceva. Un
cocoş nevăzut strigă din văzduh: cucuriguuu!
Vreau să mă duc într-acolo, să merg pe potecuţă, să cu-
leg castanele căzute, să savurez plăcinta delicioasă şi să nu mă
mai întorc vreodată la castel. Însă corpul meu se încăpăţânea-
ză să rămână aici. Ahh! Era să cad de pe scară. De mult nu
m-a mai surprins ceva aşa. Aş putea să sparg peretele.
Revin cu un ciocan. Fac o ditamai gaura, dar dincolo nu
găsesc decât moloz şi praf. Nici urmă de paradis. Nici măcar
o piesă de puzzle. Pustiu.
N-o să uit curând căsuţa din pădure şi strigătul cocoşului.
21
TEOD ORA GHEORGHE
Camera rudelor pierdute. 23 septembrie
Părinţii mei m-au abandonat. E dureros să fii un copil

pe care nu-l vrea nimeni. Când aveam şase ani credeam că
aceşti copii nedoriţi sunt aduşi de berze cu un singur picior.
Beteşugul le împiedica să-şi facă datoria cum s-ar fi cuvenit.
Despre mama nu ştiu mare lucru, decât că a plecat în Ame-
rica să devină cântăreaţă. Tatăl meu nu-şi dorea nici el copii.
A avut patru fraţi pe care i-a întreţinut din mici furtişaguri,
fiind foarte sărac. După ce s-a angajat ca brutar, a început să-
şi preţuiască libertatea. O iubea pe mama, dar eu aş fi fost o
răspundere prea mare.
Curios... am impresia că-l văd într-una din fotografiile
astea împrăştiate pe jos. Umblu într-un ocean de fotografii
vechi. E un bărbat scund, cu mustaţă şi chelie, purtând un
halat alb. Pe tejgheaua de lângă el e un corn. Aş vrea să fie
umplut cu cremă. De multe ori jinduiesc după bunătăţile din
cărţile de bucate. Soţul meu îmi pregăteşte mereu sandvişuri
cu unt, salam şi marmeladă. La prânz îmi dă supă de legume,
orez sau cartofi copţi cu şniţele. Seara, pâine prăjită şi brânză.
Nu-i mare lucru dacă te gândeşti că unii oameni au scris cărţi
întregi despre cum să faci o budincă.
Îl iau pe tata în palmă. Are nişte ochi atât de blânzi, încât
îl iert pentru că a ales pâinea în locul meu. Cred că a sufe-
rit mult. Orice om care suferă mult merită să fie fericit la un
moment dat. Îl aşez la loc, între două fete de liceu îmbrăcate
în uniforme şi un soldat. Pe o comodă îmi atrage atenţia un
grup: doi băieţi şi cinci fete. Una din fete cântă la flaut, iar
băiatul mai înalt are o chitară. Studenţi la Conservator? Una
din ele poate fi chiar mama mea. Pe ea nu o ştiu decât din
poveştile altora. De o sfoară atârnă mai multe fotografii în
sepia. Pe spatele lor sunt trecute datele: 1932, 1915, 1899.
Ale cui or fi? Ilustrează cupluri tinere şi vârstnice, părinţi,
bunici, mătuşi, verişori, fraţi şi surori, săli de bal şi încăperi
22
somptuoase. E una care mă impresionează în mod special,

cu un băieţel înălţând un zmeu. Bunicul lui, stând pe un şez-
long, priveşte la cer şi râde. Aproape că simt adierea vântului
care poartă zmeul din ce în ce mai departe.
Mai sunt şi nişte filme nedevelopate. Mă holbez la o du-
zină de pelicule fotografice înfăţişând un şoricar. Dacă îmi
mişc ochii rapid de-a lungul lor pare că micuţul câine dă din
coadă.
Sub o cutie cu fotografii de nuntă găsesc patruzeci şi cinci
de piese.
Camera cu o mască de carnaval atârnată de tavan. 22 octombrie
Ador balurile, chiar dacă n-am participat la vreunul. Ca-

mera asta arată ca o sală de bal părăsită. Brr! Mi-e frig. Bate
vântul de undeva. Mi-am scos sandalele şi umblu în picioare-
le goale în nisip. Prin unele locuri ating cu talpa marmura de
sub covoraşul de pietricele şi praf. Cândva, sute de pantofi au
dănţuit pe dalele crem. Din tavan atârnă o mască de carnaval,
o combinaţie între grifon şi pisică. În colţ e un pian vechi.
Mă apropii de el şi apăs două clape albe. Îmi ies nişte sunete
strâmbe, un fel de si bemol şi do major în agonie.
În spatele meu foşneşte ceva. Mă întorc şi văd şaisprezece
siluete din hârtie de statura unui om. Împreună formează opt
perechi. Mai lipseşte muzica. Unul din domnii de hârtie mă
invită la dans.
— Şi doamna? Nu se supără? zic eu.
Curioasa figurină îi face semn partenerei sale, care se re-
trage cuminte. Accept invitaţia şi pianul se porneşte pe cântat
o sonată. De data asta notele muzicale sună armonios şi fac să
crească iederă din tavan. Abia îmi ating braţele de domnul de
hârtie, ca nu cumva să-l şifonez. Ne învârtim în cercuri suave
şi facem piruete, lăsând urme diafane în nisip.
23
TEOD ORA GHEORGHE
Muzica se sfârşeşte. Sala de bal devine o arenă de circ în-

conjurată de scaune goale.
— Viaţa e un circ, nu ţi se pare?
— Cine e acolo? întreb plimbându-mă printre scaune.
— Când stai în cap nu mai ai timp să gândești. Nu te mai
întristează nimic.
E un arlechin care mă priveşte de jos în sus ca un juvete
răsturnat.
— Viaţa e un circ, nu ţi se pare?
— Ba da, îngaim, descumpănită de interlocutorul meu.
— Îţi plac acadelele? În ultima vreme n-am mai avut
spectatori şi mi-au rămas în depozit.
— Nu, prefer ciocolata.
— Dar magia? Îţi plac trucurile? Magicianul Abra ştie
unele nemaipomenite. Doar că îşi pierde voluntarii uneori.
— N-aş vrea să mă ofer voluntar, să intru într-o cutie şi să
mă trezesc într-o junglă.
— Am zis eu asta? Probabil mi s-a urcat sângele la cap.
Stau cu susu-n jos de o sută de ani.
— Ai idee unde pot găsi nişte piese dintr-un puzzle?
— Of, câtă nerăbdare. Trage de sfoară.
Fac ce îmi spune.
Ca să vezi, e tot acolo.
— Adio, îi spun şi trag de sfoara de care spânzură masca
de carnaval.
Tavanul se prăbuşeşte peste mine sub forma celorlalte trei
sute treizeci de piese care îmi completează puzzle-ul. Amin-
tirea cea mai de preţ a soţului meu cuprinde un far clădit pe
o insuliţă, digul ce se întinde la poalele lui, în stânga un pes-
căruş care îşi întinde aripile în zbor, o mare înspumată (până
acum nimic suspicios) şi femeia misterioasă despre care nu
pot afla nimic concret. Este puţin îngrijorată, poartă o rochie
bleumarin care nu se vede decât până la umeri şi un colier cu
scoici. Soţul meu lipseşte de o săptămână de acasă. Nu ştiu
24
niciodată când se va întoarce. Ce bucuros o să fie când o să

vadă că am terminat puzzle-ul!
Sunt fericită din nou.
Camera ariciului călător. 20 noiembrie
E tare simpatic. Pe cât e de mic, pe atât e de hotărât. Se

plimbă de colo-colo pe bucata de lemn pe care cineva l-a de-
senat în creion. Câteodată dispare într-o fisură, apoi reapare
de unde nu te-aştepţi. Se gâdilă când îl ating cu arătătorul. Îl
cheamă Oblio. Mi-e totuşi milă de el. Simt că se află în cău-
tarea unui lucru deosebit. Nu mă înşel. Ariciul adulmecă un
cerc invizibil şi îmi vorbeşte cu un glas de spiriduş:
— Tare mi-aş mai dori să fiu viu!
— Eu cred că eşti viu. Te mişti, vorbeşti, încerc eu să-l mai
liniştesc.
Îmi răspunde ferm, ţuguindu-şi năsucul:
— Sunt prizonier pe bucata asta de lemn. Mă mir că m-ai
observat. Eşti prima fată care mă vede de când cu decretul
Magului.
— Care mag?
— Tare mi-aş mai dori să fiu viu! Tare mi-aş mai dori să
fiu viu!
Se face că nu mă aude.
— Care mag? repet eu întrebarea.
— Dacă mă ajuţi îţi spun.
— Dar cum pot eu să fac asta? Sunt doar o pri... (îmi vine
să spun „prizonieră”, dar mă abţin) fată obişnuită.
— În colţul camerei găseşti ce-ţi trebuie ca să mă creezi.
Foloseşte-ţi imaginaţia.
Curioasă, îi dau ascultare şi pun mâna pe un cufăr. Îl des-
chid. În el sunt diverse articole de croitorie: gheme, tipare,
andrele, aţe. Îmi aduc aminte de o poveste pe care mi-o citea
25
TEOD ORA GHEORGHE
bunicul meu despre un tată fără copii care pune în pământ

un dovleac şi din el creşte un băieţel. Prin credinţă, reuşeşte
să aducă la viaţă o biată legumă. Eu nu sunt mai prejos. Mă
apuc de treabă şi meşteresc un nemaipomenit arici dintr-un
ghem, aţă neagră, o sută de ace, doi năsturaşi maro şi patru
picioruşe de carton.
— Te cheamă Oblio. Acum mergi!
Aşa trebuie să se fi simţit şi creatorul universului când a
spus: Fiat lux!
Ca să vezi, ariciul meu începe să se mişte ca o sfârlează.
Cel desenat pe lemn nu mai există.
— Vai, ce bucurie mi-ai făcut! Pot să mă plimb unde
vreau, să cotrobăi prin camerele învecinate.
Mai că dă să plece. Îl strig:
— Hei, promisiunea ta!
— Care promisiune? se face el că plouă şi mă priveşte cu
ochii de nasture. Aa, da, da. Fie, îţi spun adevărul. În fond,
meriţi să-ţi salvezi viaţa. Pari o fată atât de bună.
Îmi vine să-l îmbrăţişez, dar nu vreau să dau o impresie
proastă.
— Soţul tău este un puternic vrăjitor al întunericului.
Numele lui adevărat este Amos Gris. S-a născut acum două
sute de ani, dar arată ca un bărbat tânăr datorită puterilor sale
de conservare. Părinţii lui au fost oameni cumsecade, simpli.
L-au crescut cum au putut şi ei, din bruma de bani câştigaţi
din tâmplărie şi negoţ. La vârsta de opt ani, Amos a închis o
libelulă într-o cutie de sticlă şi i-a urmărit ultimele clipe din
viaţă, fără să clipească. Atunci mama lui şi-a dat seama că nu
e ca ceilalţi copii. Nu voia să asculte de nimeni şi petrecea ore
în şir închis în hambar, construind case din chibrituri. Poseda
un talent extraordinar pentru asta, astfel că tatăl lui Amos l-a
luat cu el să vândă împreună casele în miniatură. „Fiul meu
le-a făcut”, se lăuda pretutindeni. Într-o zi, un nobil a vrut
să cumpere un castel. Amos, căruia bărbatul i-a displăcut de
26
la început, l-a invitat să deschidă porţile castelului cu două

degete şi să se uite înăuntru. Domnul înstărit a făcut întoc-
mai. O forţă nebănuită l-a aspirat între pereţii construcţiei
malefice. Îngrozit, tatăl lui Amos l-a luat în braţe şi a fugit cu
el acasă. În toiul nopţii, l-a legat fedeleş şi l-a aruncat în secret
în râul din apropiere. Se temea că altfel micul demon avea
să-i ucidă şi pe ei. Din nefericire, a avut dreptate pe jumătate.
Copilul s-a dezlegat şi s-a răzbunat, zidindu-şi părintele în-
tr-un intrând. I-a mărturisit fapta mamei lui, singura care l-a
iubit, deşi se temea grozav de puterile sale întunecate. Pe ea a
iubit-o şi el. Împreună s-au retras la malul mării, unde au trăit
o vreme în pace. Amos construia machete şi i le arăta mândru
mamei lui, care nu putea decât să-i laude măiestria.
După câţiva ani, în Amos a crescut o dorinţă. Voia să ple-
ce în lume, să-şi expună opera şi să fie adulat. Biata mamă i-a
dat binecuvântarea să pornească la drum, cu inima strânsă.
Aşa a început destinul tumultos al lui Amos Gris, arhitect şi
vrăjitor. Ascuns sub nenumărate identităţi, a zidit în casele
lui misterioase sute de oameni. Erau case cu uşi care se des-
chid în podea şi oglinzi ce-ţi furau frumuseţea, oferindu-ţi în
schimb un nas pocit sau o gură strâmbă. Uneori era de ajuns
ca cineva să ridice o sprânceană mai altfel, că îi considera ges-
tul un act de sfidare şi-i curma viaţa ca unei insecte.
Când a ajuns la vârsta însurătorii, a înălţat castelul în care
te afli. Mândru de realizarea sa, a prins în mrejele lui multe
fete inocente. Li se prezenta ca un tânăr fermecător, cu bune
maniere, dintr-o familie de nobili. După ce se plictisea de
ele...
Oblio oftează. Continuă stins:
— Dar lumea nemuritorilor nu doarme. Magul Cronos,
adept al magiei albe, a aruncat asupra lui un blestem de ui-
tare. Răul săvârşit şi-a cerut preţul. Cu fiecare crimă comisă,
Amos îşi uita tot mai mult mama. Întorcându-se la chipul ei,
nu mai distingea decât un contur. În locul ochilor, un abur
27
TEOD ORA GHEORGHE
înecăcios. Un pictor celebru o imortalizase într-un tablou

uriaş, adorat de Amos.
— Amintirea din puzzle!
— Da, ai ghicit. Însă blestemul Magului a făcut ca ne-
preţuita lui comoară să se spargă într-o mie de bucăţi ce s-au
răspândit în camerele castelului. Amos a încercat cu dispera-
re să-l refacă, dar nu se pricepe la puzzle-uri. A căutat aşadar
soţii deştepte, care să poată compune la loc imaginea mamei
lui. Pentru că majoritatea obiectelor din casă purtau ampren-
ta sufletului negru al făuritorului lor, Cronos a suflat peste
ele o vrajă menită să le atenueze intenţiile nefaste. Le-a dat,
de asemenea, darul liberului arbitru. Astfel, unele au ales să
aibă grai, în timp ce altele şi-au inventat abilităţi telekineti-
ce. Obiectele le-au ajutat mereu pe fete cu indicii. Blestemul
mai are o regulă: odată recompus, tabloul nu rezistă decât
zece secunde, apoi se spulberă în aceeaşi manieră. Înfuriat că
figura blândă a mamei pierea după atât de puţin timp, Amos
şi-a ucis pe soţiile rând pe rând, însă mai întâi le-a lăsat să
se chinuie, întemniţate. Ba le-a mai şterpelit şi amintirile de
familie pe deasupra. Caută mereu şi mereu altele. Nu se mai
satură. E atât de singur... Numai chipul mamei îi dă o frântu-
ră de linişte. Când pleacă de acasă, scormoneşte bibliotecile
şi muzeele după o fotografie cu ea.
Îl privesc pe arici uluită şi speriată. Oare a scornit totul?
— Tu urmezi! În seara asta o să vină acasă şi-o să vadă că
puzzle-ul e gata. O să-şi clătească privirea cu femeia de la ma-
lul mării, până ce ea va înceta să mai existe. Atunci, tu trebuie
să dispari de aici.
Îl cred.
— Şi ce pot să fac? Am încercat să ies de atâtea ori.
— Fă cum îţi spun eu.
Oblio mi se urcă pe umăr şi-mi şopteşte la ureche:
— În capătul coridorului verde mai e o cameră. Gândeş-
te-te la ceva frumos şi ţi se va deschide. Odată intrată, ascul-
28
tă-ţi intuiţia.
— Atât?
— Îmi pare rău, dar nu sunt decât un arici născut dintr-o
vrajă, nu oracol.
De unde orgoliul ăsta? „Eu te-am creat”, îmi vine să i-o
trântesc. În schimb îl aşez jos şi-mi iau la revedere, mulţu-
mindu-i pentru tot.
Pe drumul către camera nevăzută reiau de zeci de ori în
minte povestea lui Amos Gris, soţul meu enigmatic pe care
crezusem că-l cheamă Joseph. Nu reuşesc să pricep cum de
am ajuns să fac parte din ea. Într-un final, îmi alung grijile şi
mă gândesc la clipa când am gustat prima dată ciocolată cu
fistic. Gustul ei mi s-a lipit de cerul gurii într-un mod foarte
plăcut. Nu apuc bine să înghit în sec de pofta ciocolatei, că
din torţa de deasupra capului meu iese un fum albastru. Nu
mai văd nimic.
Se risipeşte.
Am în faţă o cameră tăcută. E ciudat de linişte, ca într-un
mormânt. N-am fost într-unul, dar am citit adesea compara-
ţii cu liniştea din mormânt.
Camera tăcută. 30 decembrie. Final
Patru scaune, două taburete, cinci tacâmuri, o perdea, pa-

truzeci şi doi de ciucuri, un lampadar, o măsuţă, o noptieră
cu trei sertare, un sfeşnic cu trei lumânări, o sofa. Încep să fac
inventarul până îmi vine o idee mai bună.
Ce-o fi intuiţia asta? Cum se foloseşte?
Mă fac comodă pe unul din taburete. Oare soţul meu
m-ar cruţa dacă îl rog pe Dalí-cel-iluzoriu să picteze portre-
tul risipit al mamei lui? I-l dictez eu, mă pricep la descrieri.
Brusc, aud ceva. E vag, aproape insesizabil, dar prinde
forţă. Un foşnet, un sâsâit. Nu, e zgomotul valurilor. Închid
29
TEOD ORA GHEORGHE
ochii. Nu ştiu de ce, aşa simt. Zăresc o siluetă... e o femeie,

seamănă perfect cu cineva. E chiar mama lui Amos! E îmbră-
cată într-o rochie neagră şi are alge în păr. Arată cu degetul
spre noptieră. Are o alură tristă, rugătoare.
Deschid ochii. În tăcerea sublimă a camerei, marea mă
îmbie dintr-un sertar. Mânerul lui lucios, din lemn, tremu-
ră. Pe el e încrustată o chemare dintr-un vis pe care îl aveam
în copilărie. Poate că a sosit momentul ca visul să-şi iasă
din matcă şi să mă poarte pe meleagurile izbăvirii. Îmi aduc
aminte cum mă cheamă. Laura!
Mâna mea scrie rândurile astea, dar sufletul nu mă mai
locuieşte. Încet-încet, picioarele mi se lipesc unul de celălalt
printr-o crustă gelatinoasă. Pe braţe îmi cresc solzi umezi.
Realizez că mă transform într-un peşte. Dintr-un salt voi fi
în sertar, plutind pe valurile unei alte vieţi. Oare ce se va în-
tâmpla cu Amos? Cineva trebuie să-l oprească, dar nu eu. Nu
acum.
30
Întâmplări despre niciodată
I.
Minunea mea s-a întâmplat într-o marți. N-aș putea spu-

ne dacă asta are vreo semnificație aparte, dar îmi place să cred
că face parte dintr-o ordine divină care are legătură cu cifra
2, cifra mea norocoasă.
Țin minte că dintr-o dată mi s-a făcut poftă de biscuiți
cu cremă. Nu mai mâncasem din copilărie. Unele gusturi te
poartă în trecut la clasa întâi. Cu alte arome te perinzi prin-
tre clipe ponosite la clasa a doua. Sunt și gusturi modeste, de
clasa a treia – ele te însoțesc doar până la granița trecutului
și se opresc acolo, neavând îndrăzneala să te lase să te duci
prea departe. Ele îți și rămân mai puțin timp agățate de ce-
rul gurii. Pentru mine crema parfumată de pe biscuiți are, în
mod indubitabil, un gust de clasa întâi. Îmi trezește amintiri
minunate de pe vremea când cea mai mare dorință a mea era
să devin zână și să țopăi din nor în nor în pantofi negri de lac.
Aveam șaptesprezece ani când am intrat într-un chioșc și
am cumpărat un pachet de biscuiți alcătuiți din două cercu-
lețe maro închis, sudate la mijloc de un strat de cremă albă.
Am dezlipit „gemenii” și am savurat crema, cum făceam și în
școala primară. Apoi am înghițit prima bucată de biscuit. În
acea clipă am retrăit după-amiezi încinse, umbroase, îmbie-
toare, stufoase, mustăcioase, albastre, lila, cu miros de salcie,
cu șotron și fustițe evazate; după-amiezi cu cer senin și nori
în formă de pești, după-amiezi fără nicio culoare. Nu m-aș fi
31
TEOD ORA GHEORGHE
gândit că o singură mușcătură va deschide poarta copilăriei

cu atâta fast. Odată cu ultimul biscuit, am găsit un bilet pe
fundul ambalajului. Era împăturit în opt. L-am citit cu inima
încordată – era scris cu litere mici, de mână:
Nu știu de ce am scris rândurile acestea. Probabil pentru
că sunt singur și visez la o întâlnire remarcabilă cu destinul.
Nu cel care îmi curge acum prin vene, ci destinul aducător
de revelații, cel care nu ți se întâmplă decât o dată și atunci
știi că viața ta se va schimba. Ar fi de-a dreptul amuzant ca
cel care îmi lecturează acum aiurelile existențialiste să fie un
cerşetor care a cumpărat un pachet de biscuiți din banii pe care
i-a strecurat în palmele sale murdare un bun samaritean. Nu,
un cerşetor n-ar avea curiozitatea asta. Recunosc, aș vrea să fie
o fată. Nu țin neapărat să fie frumoasă – în fond, ce înseamnă
frumusețea dacă nu o altă abatere de la tiparele mundanului?
Eu tânjesc după simplitate, dar una surprinzătoare. Nu genul
de simplitate care se laudă cu lipsa ei de pretenții ce te incită
prin contrastul pe care îl stabilește cu labirintul complexităților.
Gândiți-vă la fata cu cercel de perlă din tabloul lui Vermeer.
Revenind. Visez la o fată simplă (a se înțelege absolută,
pătrunzătoare) care să-mi împărtășească dragostea pentru
natură și cuvinte. A, și să nu fumeze. Mereu mi s-a părut un
gest vulgar la femei. Dacă ești o fată pentru care parcurgerea
acestor rânduri fără sens a reprezentat o aventură interesantă,
scrie-mi, te rog. Nu-ți pot oferi o adresă personală pentru că
prefer să trăiesc în anonimat. Du-te, în schimb, la capătul
tramvaiului 14. Coboară și mergi până în Parcul Cosmos.
Numără al șaptelea copac din stânga și pune biletul sub o piatră
pe care o însemni cu albastru. Răspunsul meu va sosi în același
loc. W. [îngroșat cu pixul]
Am întors foaia în speranța că voi găsi un alt indiciu, dar

era goală. Nimic, nici măcar o dată. M-a străbătut un fior
catifelat, ca o boare de primăvară târzie. Am stat minute în
32
șir recitind mesajul ciudat pe care un bărbat sau un băiat l-a

strecurat nu se știe cum într-un pachet de biscuiți. Se semna
W. M-am întrebat dacă nu cumva e o șmecherie comercială
sau o farsă a unuia dintre angajați. Am dat să mă întorc la
chioşc, să o întreb pe vânzătoarea ursuză dacă toate pachetele
de biscuiți au asemenea bilețele, dar mi-a fost teamă să nu
spulber coaja misterului. Aveam nevoie de o enigmă la care
să lucrez. Trebuia să-mi umezesc solzii imaginației înotând
împotriva acelui curent ce mă trăgea tot mai puternic înspre
el. Am lăsat kioșcul în urmă și am băgat în buzunar biletul.
I-am scris lui W. chiar în seara aia de mai pe o foaie ruptă din-
tr-un caiet mai vechi. Tremuram în timp ce-mi lăsam pixul
să scrijelească propoziții pe liniile deja desenate. Am păstrat
o copie a scrisorii mele, așa cum am făcut, de altfel, cu toate
mesajele pe care i le-am trimis de-a lungul anilor.
Dragă W,
Nu vreau să par protocolară, doar că am adorat dintotdea-

una scrisorile. Le prefer și acum în locul e-mailurilor, dar nu
mai am cui să i le adresez. Din păcate, vremea lor s-a stins.
Nu știu dacă mai este valabil mesajul tău (nu am găsit spe-
cificată o dată), dar am dat de el pe fundul unui ambalaj de la
biscuiții Yogi și m-am hotărât să merg pe firul invitației tale.
N-aș spune că mă încadrez în descrierea ta. Mă consider mai
degrabă o fată complicată, care despică firul în patru și alege
mereu ușa în spatele căreia se ascund monștri și balauri. Cred
că altfel m-aș plictisi. Oamenilor le place să-și înnoade șireturi-
le de la teniși, dar mai ales ițele vieții. M-am întrebat de multe
ori de ce ne pierdem așa des în hățișurile complicațiilor, în loc să
alegem simplitatea. Probabil pentru că ne temem de moarte și
vrem ca experiența noastră efemeră să însemne ceva.
Ce altceva să-ți mai spun despre mine? Iubesc atât slovele
scrise, cât și pe cele auzite la persoane pe care le apreciez: actori,
33
TEOD ORA GHEORGHE
poeți, prieteni și chiar cerşetori – oricine le aranjează în așa fel

încât să formeze fraze delicate, fără asperități. Îmi plac și jocurile
de cuvinte. Habar n-am cum se numește jocul ăla în care citești
cuvântul de la coadă la cap. În copilărie am rezolvat într-o
zi optsprezece integrame consecutiv. Intrasem într-o febră a
literelor pe care le suceam în toate felurile, le scoteam cu forța din
dicționarul meu interior și le întemnițam în zeci de pătrățele.
Satisfacția a scăzut odată cu oboseala. De atunci m-am cumințit
în privința asta. Altfel, definițiile s-ar fi supărat pe mine și cine
știe cu ce nonsensuri și fisuri în memorie m-aș fi pomenit într-o zi.
Parcurgând mesajul tău, mi s-a părut că mi-ai furat cuvin-
tele. Nu toate, o parte din ele, răspunzătoare cu punerea în sce-
nă a chestiilor imposibile. Firile boeme ca noi au într-un cotlon
al creierului un teatru de varietăți unde se execută acrobații
fantastice și se dă gratis vată pe băț. Fără ele n-am putea evi-
ta cu o asemenea măiestrie sinuozitățile realității. Rândurile
tale sunt scrise de mine într-unul din aceste teatre, pe una din
ramificațiile temporale din cuantumul universal. Asta e teoria
mea, cel puțin. Nu există doar un timp, nici n-ar avea cum.
Prezentul nu e decât o felie din uriașa halva a secundelor. E
mai dulce decât celelalte felii. Viitorul are un gust destul de in-
cert și sălciu, iar trecutul e ca zațul care rămâne stingher pe
fundul ceștii. Nu-l înghite nimeni, dar e un rău necesar. În el
îți ghicești uneori viitorul. Vezi cum ajungem în același punct?
Treaba asta e un cerc vicios. Timpul e singurul meu viciu. A, și
înghețata cu fistic.
Mă uit pe geam la o creangă rebelă care se unduiește în bă-
taia vântului. E fericită în ignoranța ei desăvârșită. Aș vrea să
fiu și eu așa, să nu mai gândesc, să nu mai sufăr. Dar mă opresc
aici înainte de a-mi deschide prea mult sufletul unui necunos-
cut. Te superi că te fac necunoscut? E un fel de termen de alint.
În absența unui portret al tău, a familiarului, nu am cum să
te jignesc pentru că nici nu exiști cu adevărat. Oare W. e iniți-
ala numelui tău? Iartă-mi curiozitatea. Am să închei aici. Mă
34
pregătesc să mă culc. E unșpe noaptea și îmi pică ochii de somn.

Mâine după ce ies de la liceu o să-mi fac un drum prin parc...
Cu drag, Lavinia. 8 mai, 1998
P.S. nu fumez.
Am părăsit clădirea liceului ușurată să scap de agonia orei

de matematică. M-am urcat în tramvai cu picioarele moi, ști-
ind ce aveam să fac. M-am așezat pe un scaun lângă o băbuță
care ţinea apatic o legătură de pătrunjel. Stațiile s-au între-
pătruns și, la un moment dat, s-au contopit într-un haos de
imagini, zgomote și mirosuri. Nu mai distingeam nimic clar,
nimic care să-mi dovedească apartenența la acea banalitate
de forme translucide și umanoide. Toata atenția mea se con-
centra într-un singur punct de fugă, la capătul tramvaiului, în
chenarul unui tablou neînțeles. Am coborât după ce am rea-
lizat că nu mă mai mișc de câteva momente bune. Nu aveam
nici cea mai vagă idee unde e parcul, dar nu am îndrăznit
să-l întreb pe șofer. Avea alura unui om căruia nu-i place să
discute despre parcuri. Așa că am pornit-o de una singură în
direcția în care intuiam că voi găsi intrarea în Cosmos (ce ca-
raghios sună). Silueta copacului cu numărul șapte îmi făcea
cu ochiul de pe scena teatrului meu de varietăți. Mi-l imagi-
nam înalt și subțire, ca pe necunoscutul meu. Norocul mi-a
surâs cu jumătate de buză.
Am nimerit destul de repede intrarea și am pășit cu ge-
nunchi de gelatină pe aleea principală, începând să număr
copaci. Unu, doi, trei (ce e aia, o mierlă?) patru, cinci (cred
că are o sută de ani), șaaase.... șapte! Zălud și slab, exact cum
am intuit. N-am apucat să-mi scot scrisorica din ghizodan,
că un el și o ea s-au postat în dreptul copacului-meu-poștă,
dezlănțuindu-și tandrețea. Aici și-au găsit? Le-am aruncat o
35
TEOD ORA GHEORGHE
privire acră, dar cei doi formaseră deja un totem. Arătau ca

îndrăgostiții din Sărutul lui Brâncuși. M-am plimbat pe alei
populate de făpturi gălăgioase, întorcându-mi din când în
când capul spre copacul pe care îl abandonasem.
După o jumătate de oră m-am întors, nu înainte de a mă
fi rătăcit de câteva ori. Perechea se evaporase și furnicarul de
oameni se adăpostise într-una din hrubele cu mici și bere.
Am băgat foaia împăturită în opt sub o piatră destul de anos-
tă, să nu fie observată, și i-am făcut un mic semn cu o cariocă
albastră. Se înserase, așa că am plecat spre stația de tramvai.
Alor mei le-am spus că m-am dus în Cișmigiu cu o colegă.
M-am întrebat dacă W. e real sau dacă va trece să-și ridice
scrisoarea. Mi-era teamă că cineva o să descopere piatra și ce
se ascunde sub ea. O să râdă de mine și o să păstreze mesajul,
sau o să facă din el cornete de hârtie. Am adormit și am visat
că W. sosise în dreptul copacului cu numărul șapte. Era un
tip înalt și brunet, îmbrăcat într-un frac și purtând un joben
elegant. A citit epistola mea, apoi mi-a scris pe un pergament
cu un fel de stilou din care curgea o cerneală purpurie. L-am
strigat, dar nu m-a văzut.
Am așteptat să vină duminica. Sfârșitul săptămânii aduce
cu sine o nostalgie propice escapadelor. O nouă teamă m-a
iscodit: dacă l-aș fi surprins pe W. în timp ce ridică piatra
și tot misterul s-ar fi risipit la apariția unui puști bondoc cu
ochelari și pistrui? Sau a unui bărbat de patruzeci de ani cu
barbă și păr cărunt, cocoșat de la atâtea pietroaie după care
s-a aplecat. Trebuie să fii puțin nebun să strecori un bilețel în-
tr-un pachet de biscuiți. Nici măcar nu a menționat când va
trece pe acolo... Mesajul lui era vag, mai curând un fenomen
irepetabil care te ispitește cu iluzia continuității. Am izgonit
frământările ce mă îmboldeau, amuzându-mă de naivitatea
mea. M-am perindat câteva ore în parc, dar poștașul meu nu
se arăta. Mi-am luat cu mine „Castelul din Carpați” al lui Ju-
les Verne. Mi-am găsit în cele din urmă o bancă și am deschis
36
cartea, parcurgând povestea destul de absent. Jules Verne a

fost un prezicător, un fel de oracol semi-științific, dar nu a
prezis viitorul, ci prezentul unei alte epoci. A posedat me-
reu certitudinea că trăim în mai multe dimensiuni, doar că
nu reușim să ne racordăm la ele. Unii – cei aleși – reușesc să
străpungă fâșia groasă de orbire. Atunci li se arată lumi nebă-
nuite sub forma unor epifanii. Abia când le acceptă inefabi-
lul ele capătă concretețe. M-am regăsit în obsesia contelui de
Télek pentru Stilla. O iubea tocmai pentru că era bolnavă de
dragostea altuia. L-a atras suferința ei născută dintr-o teamă
catastrofică a prizonieratului. Stilla locuia într-o colivie unde
era în permanență analizată din umbră, controlată. În conte
a vibrat groaza ei și s-a dus după ea în prăpastie. A savurat
căderea în gol.
Am terminat romanul și am renunțat la ideea că scrisoa-
rea mea va primi un răspuns. Clasa a unsprezecea s-a sfârșit
o lună mai târziu. Am dat uitării surpriza din pachetul de
biscuiți, deși am păstrat biletul într-o cutie de bijuterii. Am
sărbătorit încheierea școlii cu cea mai bună prietenă a mea,
într-o cofetărie. Ne-am comandat amândouă câte un ecler cu
frișcă și fructe, istorisindu-ne fiecare greutățile din orele de
matematică, fizică și chimie. Dintr-un motiv neînțeles, frișca
m-a îndemnat să-i povestesc treaba cu W. Prietena mea avea
un chef nebun de plimbare, așa că mi-a propus să luăm tram-
vaiul 14. Dacă ți-a răspuns? Acel dacă euforic s-a prelins în
farfuria goală cu finețea unei balerine. L-am cules de acolo
și l-am înghițit cu poftă. În tramvai ne-am amuzat pe seama
colegilor și a profesorilor. Am pus pariuri hilare pe chipsuri
și pufuleți. În sinea mea, mă închipuiam deja acolo, în fața
comorii ascunse de la poalele copacului.
Parcul Cosmos era pustiu la ora trei. Am numărat
împreună copacii de pe partea stângă a aleii. Ne-am oprit
lângă arborele speranțelor mele tulburi. Spre surprinderea
mea, sub piatra însemnată cu o bulină albastră se afla o hârtie
37
TEOD ORA GHEORGHE
plină de riduri, mototolită ca să pară, pesemne, lipsită de

valoare. Am despăturit-o și am văzut că era semnată, simplu,
W. Mi-am reținut cu greu bucuria și am băgat bucata de
hârtie în geantă. Nu am arătat-o nimănui. De-acum, legătura
cu W. îmi aparținea doar mie.
II.
Dragă Lavinia,
Sunt așa de fericit că mi-ai scris! Recunosc că nu speram

să-mi răspundă cineva. Se pare că avem multe lucruri în
comun. Am apreciat în mod deosebit ideea cu teatrul care
se găsește într-un cotlon al minților complicate. Al meu s-a
deschis după ce am găsit scrisoarea ta, plimbându-mă prin
parc într-o încercare oarecum zadarnică de a-mi limpezi
gândurile. Recent am cumpărat „Cartea Spiritelor” de Allan
Kardec. N-am mai avut liniște. Am început să mă frământ
obsesiv, temându-mă că trăiesc în virtutea unui mecanism
depășit care se cere înlocuit de o inteligență superioară, de o
revelație. De ce ne naștem? Câte vieți am mai trăit? Există
predestinare? Prea multe întrebări și prea puține răspunsuri...
Tata e matematician și se amuză pe seama mea. Pentru el totul
e îngrozitor de clar. Cum or putea unii să transforme dubiile în
siguranță dintr-o nevoie clisoasă de confort?
Te-am speriat. Îmi pare rău. Foaia arată în halul ăsta pen-
tru că am vrut s-o arunc și să rescriu tot. Nu știu ce m-a deter-
minat să n-o fac.
Nu te lua după mine, treceam printr-o perioadă mai ciu-
dată. Nu trebuie să fii simplă, nu trebuie să fii decât TU, o
ființă unică și irepetabilă, la fel ca orice moment din pântecul
timpului.
38
Aș vrea să îmi spui mai multe despre tine. Ce fel de cărți

citești? Îți place să auzi marea în cochilia scoicilor? Ce părere
ai despre elefanți?
O să te rog să îmi trimiți scrisoarea ta pe strada Lunii. La
capătul ei cineva a aruncat un pantof. Stă acolo de multă vreme
și m-am gândit că i-ar prinde bine compania unor cuvinte fru-
mos articulate. Strecoară scrisoarea în interiorul lui și așteaptă
răspunsul în același loc.
Cu drag, W.
P.S. Apropo, nu am ales întâmplător acel copac. M-a im-

presionat felul în care își strânge crengile de parcă ar tremura
de frig. E cel mai singur dintre toți.
Mă intriga și mă fascina deopotrivă acel joc bizar. Era evi-

dent că necunoscutul meu nu-și dorea să-și dezvăluie identi-
tatea, dar curiozitatea creștea în mine ca un aluat de cozonac.
I-am scris o epistolă în care m-am străduit să fiu fascinantă și
irezistibilă, în așa fel încât să-mi caute prezența, smulgând-o
din anonimat. I-am înșirat teoriile mele despre univers și sco-
pul omului pe pământ. Am enumerat și autori pe care nu i-aș
fi citit în veci, dar a căror notorietate îmi servea, în viziunea
mea naivă, ca argument al unei inteligențe de-a dreptul sen-
zuale. Am călătorit în peștera ideilor lui Platon ca mai apoi
să fac un slalom printre socraticul Gnothi se auton și manifes-
tările multiple ale ființei conform „Metafizicii” lui Aristotel.
L-am contrazis pe Nietzsche, am pus în balanță stoicismul și
epicureismul și am savurat perlele de înțelepciune ale mare-
lui Confucius. În încheiere, obosită după acest periplu rigid
în lumea filosofilor, i-am descris experiența primei scoici ce
mi-a atins urechea, lăsând să se prelingă în ea o simfonie fan-
tomatică. Am încheiat mărturisindu-i simpatia mea pentru
memoria și înțelepciunea elefanților.
39
TEOD ORA GHEORGHE
Câteva săptămâni bune am pândit strada Lunii fără să gă-

sesc nimic în pantoful bărbătesc măsura 46. Într-un final, în
miezul lui iulie, degetele mele au pipăit ceva moale înăuntru.
În lumina soarelui văratec s-a ivit o batistă. W. îmi scrisese cu
pixul pe o batistă albă cu margini înflorate.
M-ai dezamăgit. Te-am crezut o fată sinceră, dar văd că

te-ai rătăcit în meandrele pedanteriei. Nu ți-am pretins să fii
altcineva. Dacă vrei să continuăm această comunicare, îți re-
comand să îmi trimiți scrisoarea ta adevărată pe strada Temi-
şana. Aici dăinuie Palatul Luigi Cazzavillan, din nefericire
abandonat. Se bănuiește că în pântecul ei a trăit cândva Luigi
Cazzavillan, ziarist român de origine italiană, fondatorul
ziarului Universul. Pune scrisoarea pe pervazul uneia dintre
ferestrele înguste și revino peste două luni.
Nu se mai semnase, în schimb îmi oferise o dată limită.

Am mototolit batista și am izbucnit în plâns. Am vrut să re-
nunț la planul meu nebunesc de a coresponda cu un țicnit
care mă trimitea în locuri abandonate. Am realizat însă că
nebunia se înfășurase deja în jurul gleznelor mele și mă țin-
tuia într-un no man’s land holografic. Pe bolta închipuirilor
mele se proiecta imaginea unui bărbat fără cap din care cur-
geau cuvinte. Încet–încet, vorbele se acumulau în râuri și apoi
fluvii de propoziții absurde. Am închis ochii și am plutit pe
suprafața lor imaginară, străduindu-mă să nimeresc drumul
înapoi acasă ca o Dorothy eșuată la poarta palatului de sma-
rald. Scrisoarea mea adevărată... Ce naiba voia să spună cu
asta? În noaptea aceea somnul s-a înstrăinat de mine. M-am
întors pe toate părțile răscolindu-mi mintea în căutarea ade-
vărului, definit de unii maeștrii spirituali ca ceea ce este. Nici
mai mult, nici mai puțin. Nu aveam cum să scriu ceva adevă-
rat în absența înțelegerii depline a conceptului.
40
De dimineață am mâncat un sandvici cu gem și am recitit

a doua mea scrisoare. Am oftat, rușinată de disperarea cu care
abuzasem de toate mijloacele de manipulare cunoscute mie.
În realitate, stilul pompos nu mă caracteriza. Tata mi-a adresat
o privire melancolică, de sfârșit de vară, și mi-a povestit cum în
copilărie a furat o varză din grădina vecinului. Avea doar patru
ani, dar vecinul înfuriat s-a plâns mamei copilului, pretinzând
o despăgubire. Femeia, care gătise deja varza, l-a invitat la masă
și i-a dat să guste din ciorba în care pluteau nonșalant bucățele
din obiectul hoției. Omul, vrăjit de gustul mâncării, a dat ui-
tării fapta nelegiuită. Tatăl meu mic s-a simțit străfulgerat de
vinovăție, neștiind că supărarea vecinului a fost potolită cu o
mâncare bună. Așa că a luat o minge de pe maidan și a vopsit-o
în verde – a frecat de suprafața ei prăfuită mai multe frunze.
A bătut la poartă și i-a spus cu un glas cristalin: „Ți-am adus
înapoi varza”. Când povestea, figura tatălui meu se îmbrăca
într-o lumină crem, brăzdată de câteva umbre. Spunea mereu
adevărul, fără extravaganțe stilistice sau exacerbări filosofice.
Până și tăcerile lui erau sincere. Cum reușea?
III.
N-am mai ieșit din casă trei zile și mi-am petrecut nop-
țile holbându-mă la desenele din covor. O dată mi s-a părut
că disting în țesătura lui un egiptean care călărește un porc.
Am chicotit, impresionată. Părinții mei au remarcat semnele
oboselii croindu-și poteci în pielea mea. Nu m-au iscodit prea
mult; considerau că eu trebuie să fac primul pas și să mă des-
tăinui. N-am făcut-o. A patra zi m-am uitat în oglindă și mi-
am studiat cearcănele. Nu mai semănam cu mine. Mă micșo-
ram, alunecam în întunericul propriului corp ca într-o peșteră
umedă. În loc de cap îmi răsărise o cărămidă. Din ea s-a înăl-
țat Palatul Luigi Cazzavillan. Îl uram pe W. pentru aroganța
41
TEOD ORA GHEORGHE
pe care o plantase în mine și care-și împlântase rădăcinile în

carnea mea. Voiam să-i dovedesc superioritatea mea. L-am
urât înverșunat și am decis să mă răzbun. Mi-am cumpărat o
agendă și m-am apucat să scriu. Am umplut pagini întregi de
gânduri, unele discrete și romantice, altele grotesc de banale
sau nedorit de intime. Mi-am dezbrăcat sufletul. Într-o lună,
am deșertat tot conținutul minții mele și am umplut cu el foi-
le jurnalului siluit de febra mea confesională. În scrisoarea pe
care am ascuns-o pe un pervaz, sub o piatră subțire, am inclus
doar o mică parte din aceste gânduri. Nu m-am semnat.
La ce se gândeşte oare melcul care traversează drumul? Ploaia

a încetat, iar el se aventurează în ultima sa călătorie pe asfalt.
Undeva, pe la jumătatea drumului, o umbră imensă îl acoperă.
El fuge în sine însuşi şi aşteaptă tăcut. O apăsare scurtă, şi călă-
toria se sfârşeşte. Nimeni n-ar putea spune că în grămăjoara de
coji şi carne din drum a bătut cândva o inimă.
M-am îndrăgostit de un coleg de clasă, dar când vorbește cu

mine paralizez și mă înroșesc. Sunt o speranţă pierdută. O să
rămân singură.
Furtunile au ceva fascinant. Câteodată visez să mă desprind

din rădăcini şi să zbor odată cu ambalajele de napolitane şi
praful de pe tălpile trecătorilor, renăscând din vânt şi miros de
ploaie dezlănţuită.
Recitind „Nuntă în cer”, mi-a dat prin cap că în Eliade a trăit

mereu o femeie care i se încolăcea în jurul inimii, trezind în el
o foame secretă de mister, ca un duh al lămpii pe care nu îl poţi
materializa niciodată, oricât ai vrea.
Înainte să cumpăr o pâine îmi repet în gând ce urmează să-i

spun vânzătoarei.
42
Uneori mă întreb ce am fost înainte de a mă naşte aici, dacă su-

fletul meu a început prin a fi un mănunchi incert de lumină, cu
propria conştiinţă şi dorinţă de a fi… apoi a parcurs mii de călă-
torii, ramificându-se în milioane de individualităţi. Mă întreb
de ce am ajuns aşa, aici, acum şi în câte alte lumi mai trăiesc.
Mi-e teamă de scările rulante. Am impresia că o să mă prăbu-

șesc. Am o sumedenie de frici. Uneori mă simt străină de corp și
o sun pe prietena mea cea mai bună ca să mă conving de faptul
că vocea mea ajunge la ea. Asta îmi certifică propria mea au-
tenticitate. M-am reîncarnat de mii de ori. Într-una din vieți
am fost un filosof care s-a sinucis din dragoste. M-am împușcat
în cap, de-asta am migrene în existența actuală.
Mintea mea mă sperie, e ca un carusel neobosit. Uneori am im-

presia că emite o mie de gânduri pe secundă. Unele din ele sunt
mai degrabă scântei incerte de idei.
**
Prefer pepenele galben. E mai aromat.
Câte lucruri uităm și câte lucruri ni se strecoară printre degete

ca firele de nisip. Nu ne cunoaștem nici măcar pe noi înșine, de
multe ori nu ne cunoaștem nici învelișul ăsta de carne numit
corp. Abia de curând am găsit o aluniță cuibărită pe talpa pi-
ciorului meu stâng. A fost mereu acolo, cu mine, și eu nici n-am
știut. Pașii mei au strivit-o de atâtea ori, dar ea a rămas fidelă
pielii din care s-a născut. Nu m-a întrebat niciodată: îți folosesc
la ceva? ai nevoie de mine? Pentru că aș fi răspuns, probabil:
nu, am alte lucruri care mă fac unică. Acum o cunosc, acum
știu de ea și ceva s-a schimbat.
Azi mă enervează fericiții. Râd mult și îmi deranjează tristețea.
43
TEOD ORA GHEORGHE
IV.
Cele două luni s-au scurs odată cu toamna care i-a mai pic-
tat tatălui meu o cută în mijlocul frunții. Ultimul an de liceu
mă spiona din spatele unui nor. La împlinirea sorocului, m-am
dus pe strada Temișana. Cocoțată pe un dâmb, am atins per-
vazul. Ceva mi-a gâdilat palma – era un plic simplu, alb. L-am
deschis cu înfrigurare și am recunoscut scrisul oblic și deosebit
de caligrafic al lui W. Mi-a dispărut ura pe care o strânsesem în
mine și în jurnal. Un individ în salopetă mi-a strigat să plec de
acolo, așa că am fugit. M-am adăpostit la umbra unui castan.
Dragă Lavinia,
Iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă! Am fost un dobitoc. Trebu-
ia să intuiesc urmarea gestului meu nesăbuit. Mesajul meu a
trezit în tine o chemare firească. Ai vrut să mă impresionezi
ca să mă determini să-mi deconspir identitatea incertă. Din
păcate, îmi ceri imposibilul. Pentru tine voi fi mereu doar W. În
definitiv, nu suntem același lucru cu numele noastre. Eu sufăr
de o boală grea: Nu pot exista în timpul nimănui.
Am plâns citind scrisoarea ta și... am sărutat-o. De fapt, ți-
am sărutat sufletul. M-am îndrăgostit de fricile tale, Lavinia.
Sper că acest exercițiu ți-a dat aripi. Te-ai convins de frumuse-
țea sincerității, nu-i așa? Să te minți pe tine este o eroare cum-
plită. Eu m-am mințit ani de-a rândul că sunt un om printre
oameni când de fapt eram o pală de vânt pe buzele lor veșnic
pregătite să îngurgiteze sensul vieții. Nu mai jindui după sensul
lucrurilor. Nu faci decât să-l strivești cu încorsetările minții tale.
Mi te-am imaginat mâncând pepene galben și citindu-l pe
Eliade.
Te anunț cu părere de rău că m-am hotărât să călătoresc
în afara țării. Vreau să vizitez locurile abandonate. E cel mai
bine așa, Lavinia. Pentru amândoi. În noiembrie o să fiu în
Polonia.
44
Curaj! O să mă uiți repede. W
M-am prăbușit. În oglinda lacului semănam cu o stafie.

Probabil aș fi sărit în apă ca Virginia Woolf, dacă ceva nu
m-ar fi îndemnat să întorc foaia. W. era mai surprinzător de-
cât o eclipsă de soare.
O să mă contrazic de multe ori. Nu mă asculta. Sunt nebun.

Te las pe tine să hotărăști. Aștept scrisoarea ta în depoul
Częstochowa, sub vagonul cu grafitti. Îți voi răspunde în același
loc pe 22 noiembrie.
P.S. NU încerca niciodată să mă găsești. Dacă ne vom vedea

vreodată, corespondența noastră va înceta pentru totdeauna.
Ultimele rânduri erau subliniate. Deci W. mă invita să ne

continuăm jocul, ridicând miza. M-am tot frământat, între-
bându-mă cum aș putea pleca de una singură într-o țară stră-
ină. Ai mei nu erau cei mai înstăriți oameni și nici n-ar fi fost
de acord să mă lase de capul meu în toiul celui mai important
an din cariera mea de elevă. În plus, nu le-aș fi putut divul-
ga secretul meu. Mă aflam încleștată într-o dilemă nemaiîn-
tâlnită. Așa că am apelat la unica soluție la îndemână într-o
astfel de situație: am consultat un astrolog, unchiul unei
prietene. Mi-a spus că tranzitul lui Jupiter mă avantaja şi m-a
îndemnat să pornesc într-o călătorie inițiatică de proporții
colosale. Trebuia să încep cât mai repede pentru că acesta era
destinul meu. Undeva, în oceanul universului, plutea o stelu-
ță pe care Creatorul mâzgălise un destin măreț pentru mine.
În lunile ce au urmat, am inventat o minciună despre un con-
curs de literatură organizat de Institutul Cultural Român
în colaborare cu liceul meu. Etapa finală se ținea, chipurile,
în Polonia, problema fiind că participanții erau nevoiți să-și
plătească deplasarea. Mama nu m-ar fi bănuit de o asemenea
45
TEOD ORA GHEORGHE
minciună. Au făcut un efort și din pușculița familiei (un por-

cușor simpatic) au zburat către buzunarul meu banii pentru
autobuz. Cerusem mai mult, desigur, ca să-mi ajungă pentru
aventura mea.
Am plecat din București la ora 7 dimineața într-o zi plo-
ioasă de noiembrie. M-am înarmat cu un rucsac unde am
îndesat haine groase, cărți și speranța că mă voi întoarce vie
acasă. Orele s-au succedat lent, ca și când s-ar fi așteptat po-
liticos una pe alta să treacă strada. Autobuzul m-a părăsit în
Varșovia, un oraș demn, elegant, care semăna puțin cu Sibiul.
M-a copleșit o panică imensă când m-am văzut pe o stradă
necunoscută, înconjurată de figuri străine. Probabil că ară-
tam îngrozitor și cineva mi-a surprins inima încercând să-mi
iasă din piept, pentru că o doamnă îmbrăcată într-un parde-
siu lila s-a apropiat de mine și mi-a șoptit în engleză:
— Are you lost?
I-am spus că eram puțin dezorientată și voiam să ajung în
Częstochowa, la un depou abandonat.
— Is anyone waiting for you there? a continuat doamna
amabilă.
— Yes...
— Are you a student in History?
— No, but I am studying in order to become one, am
mințit eu.
— I can take you there. I’m an adventurer myself.
O chema Ania și avea treizeci și cinci de ani. Se mutase în
Franța când avea douăzeci de ani. Acolo a lucrat ca fashion
designer și l-a întâlnit pe Gaspar, bărbatul cel mai frumos de
pe planetă. Din nefericire, Gaspar avea o slăbiciune pentru
modelele care îmbrăcau rochiile gândite de iubita lui. După
ce s-au despărțit, a părăsit țara care o adăpostise zece ani din
viață și s-a stabilit în nordul Poloniei, unde și-a deschis un
mic atelier de croitorie. Eu nu i-am spus prea multe despre
mine. Am preferat să nu las ocazia să-mi fie deconspirat ade-
46
văratul motiv pentru care mă îndrept spre un depou unde nu

mai răsună decât fantoma îndepărtată a unui șuierat de loco-
motivă. Ania mi-a respectat tăcerile și s-a rezumat să-mi po-
vestească despre ea. Mi-am imaginat-o în Paris, în alt secol,
mergând agale pe stradă cu o pălărie de soare. Frumusețea ei
nu-i însoțește chipul; o ține ascunsă în cutele rochiei.
— We are here, mi-a zis într-un târziu, ridicându-și dege-
tele de pe volanul mașinii decapotabile.
S-a oferit să mă aștepte și apoi să mă ducă la o pensiune
ieftină din zonă, deținută de o cunoștință de-ale ei. I-am mul-
țumit călduros și am luat cu mine rucsacul. Am avut noroc
cu acea bună samariteană rătăcită într-o lume căreia nu-i mai
aparținea de mult.
M-au fascinat dintotdeauna trenurile. Ador senzația de

atemporalitate ce se desprinde din dansul roților pe șine,
zgomotul trenului care oprește în gară și intimitatea tihnită a
compartimentelor. Iubesc până și trenurile părăsite. Mai ales
pe ele... Și totuși m-am cutremurat la vederea scheletelor de
fier adormite unul lângă altul, ca vrăjite de un blestem stră-
vechi. Am murmurat o scurtă rugăciune a trenurilor, plim-
bându-mi palmele pe trupul lor scorojit. M-am oprit în drep-
tul vagonului unde niște profanatori împroșcaseră cu spray
câteva litere lăbărțate. Am scos din rucsac scrisoarea. De data
asta rupsesem câteva foi dintr-o carte de bucate din tinerețea
bunicii. Mirosul de carte veche se potrivea cu dragostea lui
W. pentru locurile abandonate. Le-am completat cu detalii
despre călătoria mea în Polonia și despre Ania, doamna ele-
gantă care m-a condus până la destinație fără să mă chestio-
neze ce căutam acolo. Într-un fel, mă oglindeam în ea peste
două decenii – mai puțin pletele blonde și irişii pictați în
acuarela cerului de vară.
Am fost succintă, dar grăitoare. Am abordat modestia li-
terară prin prisma unei sincerități sănătoase a relatării. I-am
47
TEOD ORA GHEORGHE
istorisit fricile mele legate de viitor, de examenul ce mă aș-

tepta la granița dintre maturitate și copilărie – unde încă mă
situam dintr-o încăpățânare de a nu crește. Peter Pan m-ar
fi primit cu siguranță în tărâmul lui. Oricât m-am străduit,
n-am reușit să-mi sugrum dorința de a ști mai multe despre
W. M-am mulțumit, totuși, să abordez subiecte frugale: pre-
ferințe gastronomice, filme cu Alain Delon, plante carnivore
sau situarea ornitorincului în neamul păsărilor.
Mi-am adăpostit paginile sub o piatră pe care am însem-
nat-o pentru siguranță. M-am întors la Ania. Mă aștepta
boem, tolănită pe bancheta din spate. Citea un roman de
aventuri.
— You’re done with your research, I see.
Am încuviințat și Ania a pornit mașina cu un gest de ac-
triță de cinema. Ne-am răsfățat amândouă frunțile cu vântul
rece de toamnă. M-am ridicat în picioare în decapotabila ro-
șie și am strigat: Freedoooom!!! Ca în filme. Ania a râs de
entuziasmul meu și mi-a zis că semăn cu Rose din Titanic.
Îmi mai lipsea un Jack care să mă deseneze goală pe canapea-
ua dintr-un hotel de cinci stele.
M-am cazat la o pensiune curată care avea cu trei stele
mai puțin decât hotelul. Proprietara, austriacă la origine, m-a
poftit într-o cameră de o persoană cu un pat îngust încadrat
de două noptiere, baie și un micuț frigider în hol. Ania m-a
îmbrățișat și mi-a dat numărul ei de telefon, rugându-mă să
o sun dacă am vreodată nevoie de ceva. În cele două nopți
petrecute acolo m-am holbat la tavan, închipuindu-mi toate
variantele de răspuns ale scrisorii lui W. În dimineața lui 22
am dormit, în sfârșit, un somn alb. Așa numesc eu somnul
fără vise. Mă vizitează atât de rar, ca un moș Ene ramolit. Am
tresărit la auzul unui mesaj primit pe telefon. Mama voia să
știe cum e vremea în Polonia. M-am îmbrăcat rapid, fără să-i
răspund. Am încuiat camera și am gustat o napolitană, apoi
am căutat în agenda telefonului numărul Aniei. L-am con-
48
templat zece minute până să-mi fac curaj să o sun. Se pre-

gătea să plece în oraș cu o prietenă, dar m-a asigurat că dacă
mai aștept o oră, mă duce înapoi în „the place of dead trains”.
I-am făcut cinste cu un makowiec. Ea m-a învățat câteva fra-
ze în poloneză.
Am ajuns la depou seara. Aerul de noiembrie căpăta nu-
anțe de decembrie, înțepându-mi urechile.
— Do you want me to come with you? m-a întrebat Ania
îngrijorată.
Am refuzat-o surâzător și am pornit spre vagonul meu.
M-am rătăcit puțin, dar desenul graffiti mi-a făcut cu ochiul
la o cotitură. În locul pietrei am găsit ghemotocită o rochie
crem de mătase, cu linie simplă, exact cum se purtau prin anii
1920. Era pe dos, așa că am întors-o. Am rămas uimită – era
împodobită cu zeci de rânduri scrise atent cu cerneală sau
acuarelă (nu mi-am dat seama). O adevărată operă de artă!
Sub decolteul zgârcit am distins în lumina amurgului două
cuvinte: Dragă Lavinia. Scrisoarea lui W. șerpuia senzual pe
umeri, în dreptul sânilor, pe șolduri, în talie, pe genunchi.
Sfida cusăturile, forma, țesătura, culoarea. Am strâns rochia
la piept, apoi am îndesat-o în rucsac. Abia a încăput. Mi s-a
părut că am auzit-o suspinând. Noaptea amenința să se po-
goare asupra vagoanelor stinghere, așa că m-am grăbit la ma-
șina Aniei. Pe drum am ațipit ascultând Beatles la radio.
În camera mea am citit-o de o sută de ori, mângâind cu
unghiile cutele mătăsii. Cuvintele lui W. se transformaseră
într-un râu de înțelepciune. Părea un copil bătrân în căuta-
rea unor adevăruri pe care ceilalți le găsesc insipide, sau nici
măcar adevăruri. Răspunsurile lui se legau de întrebările mele
printr-un cordon ombilical care se prelungea spre o nirvana
numai a noastră. La marginea rochiei, spre tiv, legătura a de-
venit intensă, pătrunzătoare; semăna cu o declarație de iubire
rostită de doi amanți. Un nou cuvânt s-a insinuat în gânduri-
le mele: noi. W. l-a pictat de trei ori în ultimele paragrafe. În
49
TEOD ORA GHEORGHE
acele trei litere a curprins cel mai frumos compliment pe care

l-am primit vreodată (în afară de zâmbetul lui R.): îmi dăruia
un timp în care încăpeam amândoi.
Atunci m-am îndrăgostit iremediabil de W.
V.
Nu știi unde te poartă destinul, îmi zicea mereu tata. Al

meu m-a dus în orașe îndepărtate, în clădiri gigant, printre
ruine medievale, pe malul fluviilor învolburate, în temple de
rugăciune, pe căi ferate, în deșert, în păduri tropicale, în apro-
pierea târgurilor, în preajma animalelor sălbatice, în peșteri și
pe crestele munților. Oriunde m-a chemat W. Firea mea timi-
dă și blândă mi-a deschis multe uși, în ciuda așteptărilor. În-
totdeauna s-a găsit cineva care să mă împrumute cu bani sau
care să mă găzduiască. Pe mulți dintre îngerii mei pământeni
i-am întâlnit în perioada facultății, însă mereu am bănuit că
W. mi-a pus o vorbă bună din spatele cortinei, având grijă să-i
descopăr surprizele. Am trăit aventuri incredibile, mai ceva ca
eroii lui Jules Verne. M-am împrietenit cu un preot hindus și
am luat cina cu un deputat argentinian. Am admirat priveliș-
tea Parisului din Turnul Eiffel în compania unui fost hoț de
bijuterii și am salvat de la moarte un pui de urs. Le-am poves-
tit mereu alor mei pățaniile mele, inventând de fiecare dată
un pretext legat de serviciu sau de întrajutorarea unor persoa-
ne nevoiașe. Sora mea a mirosit ceva, dar a preferat să-și țină
suspiciunile pentru ea, strecurându-mi din când în când câte
o aluzie: „Te duci la iubitul tău din Mexic, știu eu...”
Am păstrat toate scrisorile lui W., precum şi fotografiile
care îmi amintesc de ele, într-un cufăr pe care l-am zăvorât cu
cheia. Uneori îmi lipesc obrazul de câte una din ele. O sărut
prelung, ca și când aș încerca să-l sorb pe W. din literele
moarte. Când nu le recitesc, le visez. Îmi apar pe imensul pe-
50
rete al unei expoziții, în ordinea în care au fost găsite. Cele

mai dragi mie sunt înrămate și conțin o legendă.
Scrisoare primită
în Gara Canfranc,
Spania; realizată pe 90
de petale de trandafir
Uneori am impresia că
m-am născut din spuma
mării și acolo o să mă în-
torc după ce mor. Tu
m-ai însoțit la începutul creației sub forma unei alge care îmi
cresta consistența. Am făcut dragoste la nivel microscopic.
Din împreunarea noastră s-a format o plajă și apoi un conti-
nent de oameni tropicali. Dar lumea a uitat de marea din care
a evoluat. Am secat, iar tu te-ai uscat. Iubirea noastră a fost
condamnată să se împrăștie în univers până când cineva sau
ceva va hotărî să ne nască din nou.
Scrisoare primită în
parcul de distracții
abandonat de lângă
muntele Fiji, Kawaguchi,
Japonia; scrisă pe 54 de
baloane colorate
Nu mă lași să nu te iubesc.
Am primit fotografia ta. Ești exact așa cum mi te imaginam,
fosforescentă – luminezi când nimeni nu se așteaptă. Data
viitoare să-mi trimiți o fotografie cu alunița ta de pe talpă.
Iartă-mă că nu-ți pot întoarce gestul. Va trebui să închizi
pleoapele și să-mi faci portretul din cuvinte și sunete. Poți
51
TEOD ORA GHEORGHE
folosi zgomotul valurilor care se izbesc de țărm. În felul ăsta

voi arăta așa cum îți dorești.
Uită-te la statuia abandonată a lui Gulliver din parc. Vezi cât

e de fericit în singurătatea lui? N-are nevoie de glasuri de co-
pii care să-l anime. Își așteaptă liliputanii privind către cer.
Acolo, sus, e tărâmul unde își desăvârșește călătoria – o idee
pe care a împrumutat-o de la Jack. Desigur, nu e decât o ilu-
zie ( Jack era un antreprenor șmecher, priceput la vrejuri de
fasole), dar atâta vreme cât crede în ea, e izbăvit. Odată am
văzut o batrână ștergându-i obrazul enorm. Probabil i se pă-
ruse că uriașul a plâns.
Scrisoare primită
în Auditoriumul
Orpheum din
New Bedford;
concepută pe
eșarfe înnodate și
așezate de-a lungul
unui întreg rând
de scaune
Știai că auditoriumul a fost construit în aceeași zi în care s-a

scufundat Titanicul? Pe mine m-a pus pe gânduri. Oare ar-
hitectul șef i-a visat vreodată pe demult-uitații pasageri de la
clasa a treia alunecând domol în apele Atlanticului, într-un
șirag de trupuri zdrelite de animalele marine? Pesemne că
impunătoarea clădire a fost abandonată pentru că actorii au-
zeau gemete răsunând din podeaua scenei.
Azi tatăl meu m-a anuțat că va pleca într-o misiune în insu-

lele Fiji. Și-a propus să-i învețe pictura pe locuitorii unui trib.
Strămoșii lor au fost canibali, deci oamenii vor savura cu cer-
52
titudine învățăturile pictorului matematician din România.

Tata crede că arta constituie un surogat pentru puterea de
convingere. Se înșală, dar mai nou mi-e imposibil să-i stâr-
nesc interesul pentru autoconștientizare. După ce a divorțat
de mama, a renunțat la cifrele lui și s-a apucat de activități
spirituale, sau cel puțin așa le numește. O să se întoarcă în si-
guranță în orașul natal. Nu am de ce să mă tem. Ideile tatălui
meu sunt necomestibile.
P.S. Mă bucur că te-ai împrietenit cu John. Pare un tip de

treabă. Nu lăsa dragostea noastră eterică să te împiedice să-i
accepți invitația. Doar sunt mereu cu tine. Ieri m-am me-
tamorfozat într-un fluture.
Scrisoare primită la
moara abandonată din
Sorento; scrisă pe un
bob de orez:
La mulți ani! 2 iulie

2008 W.
Scrisoare primită într-o

casă părăsită din deșertul
Namibia; realizată în
nisip și apoi fotografiată
(219 fotografii înșirate
pe o sfoară)
Ce mai faci, oaza mea de liniște? Azi mi-a fost atât de sete, în-
cât am zărit-o pe fata morgana dansând vals cu sultanul Meh-
53
TEOD ORA GHEORGHE
met. Am clipit și te-am văzut pe tine înfășurată într-un voal

albastru, o copilă cu ochi negri ce-și întorc capetele spre soare.
Ți-am zis că-mi place să merg în picioarele goale noaptea pe

stradă? E un sentiment sublim să-ți alinți tălpile cu zgrun-
țurii de astfalt pe care toți ceilalți îi tratează cu indiferență.
Mersul trebuie trăit cu pielea. Încearcă și tu asta, deși picio-
rușele tale probabil s-ar împotrivi, obișnuite cu luxul săndă-
luțelor și al pantofiorilor. M-am uitat în calendar și azi e ziua
diminutivelor.
Eu cred că deșertul e de fapt nisipul scurs din clepsidra ga-

laxiei noastre. Ce-ai zice dacă în următoarea noastră reîn-
carnare ne-am întâlni în casa asta și ne-am pecetlui iubirea
printr-un ritual cu muzică celtică și porumb aruncat în toate
colțurile casei pentru noroc? Și când ne-o veni sorocul, o să
ne îngropăm în nisip și-o să lăsăm la suprafață câte un deget,
ca să se știe că am fost acolo.
Politica mi se pare cel mai anost subiect. Mi-aș dori să fiu

Dumnezeu doar ca s-o șterg din istorie.
Cere-i profesorului F. o recomandare. Ar fi păcat să nu-ți ur-

mezi menirea de scriitoare. Nuvela ta despre lună e genială!
Scrisoare primită în templul Ta

Prohm, Cambodgia; scrisă în
sens invers pe o oglindă
Un et ivirp ătadoicin nî ădnilgo

ac iş dnâc ia aerv ăs izev ep avenic
oloca.
Ut itşixe nirp airporp ăţniov, ac
54
animul. Un et asăl ătilăcăp ed aizuli iulue uăt nid ădnilgo,

muc a tucăf Ecila. Araţ Rolinunim e tlum iam etraped iş iam
epaorpa tâced ia ederc ătadoerv.
Scrisoare primită la
etajul unei clădiri
abandonate de pe
Lipscani; imprimată pe
o casetă video
Azi-noapte am visat că
mă plimbam pe Lipscani
într-o caleașcă trasă de un
cal negru. Eram în Bucu-
reștiul anilor 1930. Mi-am studiat îmbrăcămintea și am se-
sizat că port frac. Lângă mine, pe banchetă, se afla un joben.
Am zâmbit, amuzat de schimbarea de stil a subconștientului
meu. În general nemernicul mă blagoslovește doar cu vise
de-modate. Dacă subconștientul oamenilor ar avea o adresă,
i-aș trimite aberațiile mele onirice lui Jung pentru o interpre-
tare și lui Freud doar ca să fac mișto de el. Am ridicat jobe-
nul... de sub el s-a rostogolit un ou. Din ou a ieșit un omuleţ;
semăna cu un soldat în miniatură. L-am întrebat pe unde s-o
iau spre Strada Bazaca, la târg – în vis ești mereu pe jumătate
idiot, altfel care ar mai fi farmecul? Soldățelul mi-a strigat
ceva, dar nu l-am auzit. Ceeee? am zbierat eu (cum ziceam,
idiot). A doua oară am distins mesajul: „Spune-i calului tău
că e negru!” Eu: „Cred că știe și el asta. Te întrebam de Baza-
ca!” Soldățelul: „Of, nimic nu pricepi”. Și a dispărut.
Știu că ești o cinefilă, de-asta scrisoarea mea nr. 8 se regăsește

în micul montaj pe care tocmai l-ai vizionat. Sper că am re-
ușit să te mint că ai călătorit în timp, așa cum îți doreai. W.
55
TEOD ORA GHEORGHE
Scrisoare primită
în fostul azil Wi-
llard, New York;
realizată în aluat
de cocă
Bănuiesc că te în-
trebi de ce am ales
un asemenea loc sumbru. Acum două zile a murit bunicul
meu. În ultimii ani înnebunise. Se credea șeful unui trib, ceea
ce e ciudat pentru că el a îndrăgit mereu poziția de subaltern.
Era omul din umbră pe care nici nu-l observi când îți aduce
cafeaua. A murit comandând amerindienilor să lupte vite-
jește în războiul cu bufnițele. L-am sărutat pe frunte și i-am
închis ochii – am avut impresia că am atins două pleoape de
amfibian. Pielea lui căpătase o nuanță verzuie. Am intrat în
doliu, draga mea.
A vrut să te cunoască... Recunosc, a atins un punct sensibil. Și
eu aș vrea să te cunosc, să te strâng în brațe, să... dar nu se
poate. Iartă-mă! Iartă-mă! Iartă-mă! W.
Scrisoare primită în Six Flags

Jazzland, New Orleans; realizată
pe şaizeci de căni termosensibile
așezate în cerc
Câteva curiozități găsite pe internet,

straniul bazar virtual:
— Unghia care crește cel mai repede
este cea de la degetul mijlociu. Cine-
va acolo sus a știut că degetul ăsta va
intra în istorie. Va trebui să se înalțe deasupra tuturor ca să
transmită un mesaj de profundă lipsă de respect și dezgust.
56
Va fi degetul înjurăturilor de pretutindeni. Va avea o apariție

chiar și în filmul lui Cameron (când Rose i-l arată, victorioa-
să, detectivului Lovejoy).
— Personele inteligente au mai mult zinc și cupru în com-
poziția firului de păr. Cine-ar fi crezut că podoabele noastre
capilare ascund două din elementele din tabelul lui Mende-
leev? Zincul meu și cuprul tău ar face o pereche bună; ar juca
șah, ar bea bere brună și ar merge împreună la cumpărături ca
sa aleagă vopseaua perfectă.
— Cimpanzeii chelesc odată cu vârsta, ca și oamenii. Oda-
tă, când am fost la bancă să depun o sumă de bani, cred că
m-a servit un cimpanzeu de patruzeci și cinci de ani. I-am
văzut doar chelia, deci nu pot să fiu sigur.
— Koala este singurul animal cu amprente foarte asemă-
nătoare cu ale oamenilor. Ce-ar fi dacă unele dintre cele mai
odioase crime din istoria umanității au fost puse eronat pe
seama lui Joseph Mumfre sau Jack Anderson Wilson, când
de fapt au fost comise de un koala anarhist?
— Lipitorile au 32 de creiere. Oare vreunul din ele posedă
înclinații artistice?
— Zilnic în lume se trimit peste 35 de miliarde de e-mai-
luri. Mă întreb câte mesaje scrise pe căni termosensibile se
trimit în fiecare an bisect.
— O persoană are în medie 1.460 de vise în fiecare an. Min-
cinoșii!
— Durerea are și ea o unitate de măsură. Aceasta se nu-
mește „dol”. Câteodată, în așteptarea scrisorilor tale, oftatul
meu cântărește o mie de doli.
57
TEOD ORA GHEORGHE
Scrisoare primită în Chateau

Miranda, Celles, Belgia; scrisă pe
hârtie creponată şi ascunsă într-o
păpușă de porțelan
Dragă Lavinia, sunt bântuit! Aseară

m-am plimbat pe treptele castelului
și am crezut că te văd într-o rochie
vaporoasă, ținând în mână un feli-
nar. Halucinația m-a părăsit repede
pentru că mi-am dat seama că nu puteai fi tu... În ultima vre-
me mă simt tot mai obosit, mai matusalemic, nu știu ce e cu
mine. Mă obsedează o idee. O să sune stupid, dar am trimis
o scrisoare la Uniunea Astronomică Internațională. Vreau să
am o stea cu numele tău. Procedura e destul de complicată,
dar mă bazez pe retorica mea. Luni voi avea o întrevedere cu
cineva de acolo.
Habar n-am de ce, dar ceasurile cu pendulă mă sperie mai

mult decât o ușă care se deschide singură noaptea. Închipu-
ie-ți că am petrecut cinci ore aici, dormind pe podeaua rece și
umedă, ca pielea ta după o ploaie de vară. Sau ca... dar mai
bine mă opresc. Am să-ți explorez coridoarele trupului nu-
mai când ai să-mi ceri şi asta doar la nivel eteric. W.
Castelul Bannerman,
Insula Pollepel;
concepută sub forma
unui goblen
Îți mulțumesc pentru

sfat! În cele din urmă,
58
asta este ceea ce mi-am dorit cel mai mult să aud (nu sunt
sarcastic). În plus, a venit de la tine, despre care am certitu-
dinea că mă cunoști mai bine ca propriii părinți si știu că ai
spus-o fără nicio fărâmă de subiectivitate. Mai nou, am în-
ceput să mă sprijin pe valori metafizice. Mi-am zis că voi re-
nunța la teama de eșec (știai că se numește atichifobie?). Voi
construi un loc pentru cei ca mine, o insulă a boemilor. Va
fi un loc izolat și plin de mistere. Înclinațiile noastre citadi-
ne ne împiedică să atingem potențialul maxim al evoluției
noastre spirituale. La oraș oamenii nu se mai învârt în cercuri
interioare; ele se rup. Da! Voi interzice accesul ipocriților și
căutătorilor de comori.
Nu, nu sunt multitalentat, sunt doar cameleonic. Îmbrac nu-

anța mediului care nu mă acceptă, sperând că în felul ăsta voi
căpăta imunitate la respingerea lui.
P.S. în micul meu eden, tu ocupi golul în care vântul nu bate.
Scrisoare primită în insula

Eilean Donan, Scoția; realizată
din 2085 de nasturi
Dragă Lavinia, îți place cadoul

meu? Un prieten de-al meu, scoți-
an, mi-a făcut cunoștință cu Duff,
un tip foarte simpatic de la fabri-
ca de nasturi. Are trei copii, dintre
care unul cântă la pian sonata lui
Beethoven. Fetița are buză de lup,
dar ăsta e farmecul ei.
Am ales culorile tale preferate. Azi mi-am scrântit glezna pe

un delușor. Îmbătrânesc pe zi ce trece.
59
TEOD ORA GHEORGHE
Să vizitezi neapărat insula, are un peisaj superb!
Îți fac o mărturisire: când mi-ai vorbit despre întâlnirea ta

cu R. după atâția ani de la terminarea liceului, am fost gelos.
Știu că te-am încurajat să mă uiți și să te întorci în lumea ta, să
ai iubiți, să mergi la petreceri, dar... nu mi-am putut stăpâni
dorința de a-l plesni imaginar. (N-aș face asta niciodată. Sunt
un laș.)
P.S. Am început să cred că monstrul din Loch Ness e în rea-

litate un bătrânel care îmbracă anual un costum de fiară a
adâncurilor ca să fraierească turiștii. Probabil îl plătesc prost.
W.
Orașul Scufundat
din Shicheng, Chi-
na; pictată pe o sută
de scoici
Clișeu cronic: Dacă ai

fi fost o sirenă, mi-ar
fi plăcut să fiu coada
ta, să te ademenesc în
toate locurile interzise. Sigur, uneori ne-am fi certat pe corali
și pe alte lucruri marine, dar la lăsarea serii ne-am fi împăcat
și-am fi recitat ode în cinstea marelui Neptun.
Ai urmat nebunia mea până în adâncurile lacului Qiandao.
Te-ai scufundat în abisurile mele fără să te temi pentru viața
ta, deși până acum o lună nici nu știai să înoți. Pentru asta
nu pot decât să te iubesc adânc, acvatic, oceanic, infernal,
pla(nc)tonic. De-acum, exist doar prin Tine.
60
VI.
Primăvara oamenii devin mai ușori. După ce se leapădă

de hainele groase, pășesc pe asfalt ca pe nisip. Uneori se în-
drăgostesc de un străin de pe stradă. Fără niciun motiv, inima
le bate mai tare când privesc la ochii străinului. Inima insistă,
ar vrea să-și ia tălpășița din temnița pieptului amorezilor și
să-și dea rendez-vous cu cealaltă inimă, nepăsătoare și încă
nostalgică după iarna care a trecut. Evident, de cele mai mul-
te ori, este vorba despre o poveste de iubire imposibilă. Îi
invadează o speranță disperată, un fel de agățare de ultimul
tren. Și când totul în jurul tău renaște și tu te simți mort, îți
încalci promisiunile cele mai sacre.
În vila Amélie domnește o liniște sacră. Se zvonește că
fantoma unui pianist din timpul primului război mondial
interpretează, serile, câteva acorduri la pianul Welte Mignon
de lângă celebra cameră cu orgă. Dintre toate locurile aban-
donate unde m-am oprit, mi s-a părut cel mai distins. Sin-
gurătatea vilei se numără printre foarte puținele singurătăți
care te invită realmente să le cunoști. Celelalte sunt distan-
te, îți șoptesc să pleci de acolo și să nu le deranjezi confortul
morbid. Aici obiectele vechi sunt răsturnate într-o ordine
înțeleasă, poate, doar de sertarele trase și de soba în care ce-
nușa mimează focul de odinioară. Când am intrat în camera
cu orgă aveam douăzeci și șapte de ani – o vârstă compusă
din două cifre dragi mie care, împreunate, au rezultat într-un
destin frânt. Un alt paradox afurisit. Era 3 martie, cu o zi îna-
inte de cea anunțată de W. Ultima lui scrisoare mă descum-
pănise puternic. Nu era prima dată când mă sfătuise să re-
nunț la corespondența noastră bizară. Schimbările și toanele
lui nu-mi erau deloc străine. Uneori ajungeam să-mi închipui
că în spatele răvașelor primite se aflau o sută de W. fără față și
fără nume, adunați într-o fabrică subterană și comandați de
Marele W., un automaton atemporal. De data asta, însă, îmi
61
TEOD ORA GHEORGHE
vorbise îndelungat despre fata care vinde flori la colțul străzii

și pe care o considera de o frumusețe surprinsă numai de ta-
blourile lui Degas (W. a avut mereu fantezii erotice cu bale-
rine). Am crezut că leșin citind rânduri întregi despre iubirea
nedeclarată pentru acea necunoscută dezgustător de vie, care
își permisese să intervină în visul nostru. M-am hotărât să-mi
scriu propria tragedie shakespeariană, rămânând ascunsă sub
scara ce se unduia către camerele de la etaj. Adevărul e că nu
m-am gândit foarte mult la consecințe. A-l vedea pe W. con-
stituia unicul gând căruia îi îngăduiam să-mi tulbure mintea.
După un deceniu, îndrăzneam să deconspir misterul. W. că-
pătase destulă încredere în mine încât să nu răscolească toată
vila în căutarea mea. De asta eram sigură.
La ora prânzului s-a deschis o ușă într-un alt cotlon al
universului. Am înlemnit. Din carapacea mea de întuneric,
am auzit câțiva pași; la început în surdină, apoi zgomotos,
insinuant, de parcă ar fi bănuit ceva. Pașii adulmecau o intru-
ziune. Am înghițit în sec. Pașii au tăcut. Mi-am șters fruntea
de sudoare cu mâna. Părul de la tâmplă îmi albise. Nu știu
cum de mi-am dat seama; cred că albul doare în unele situ-
ații. Pentru o clipă, am fost tentată să îngheț sub scară până
la plecarea lui, într-o poziție de statuie în agonie. Am renun-
țat repede la idee. Ajunsesem prea aproape, strabătusem un
drum lung de zece ani ca să-l demasc pe bărbatul care mi-a re-
modelat viața din lutul primordial al durerii. Pașii s-au înde-
părtat. Am respirat lung, ca după un urcuș epuizant pe mun-
te. Dintr-o dată, o voce a răsunat în liniștea vilei Amélie. Am
recunoscut prima strofă din poemul lui Emily Dickinson:
Because I could not stop for Death,

He kindly stopped for me;
The carriage held but just ourselves
And Immortality.
62
Vocea nu semăna cu niciuna auzită vreodată. Mă ispiteau

ușoarele ei inflexiuni feminine și totuși atașate unei neîndo-
ielnice virilități. Când făcea o pauză înainte de a rosti ver-
sul următor, vocea își lua avânt dintr-un nimic al sunetelor
atent ales pentru acea unică oră. Se întindea ca o felină, apoi
îmbrățișa cuvintele cu o înfiorătoare voluptate. Pașii s-au
apropiat. De fapt, mi s-au înfipt în șira spinării și mi-au tasat
oasele. Era, bineînțeles, o iluzie, dar am tratat-o cu cea mai
profundă conștientizare. Himerele merită tratate cu respect,
deși nu sunt decât imitații extravagante ale adevărului. În re-
alitate, pașii au început să urce treptele scării, deasupra mea.
Cu greu m-am dezlipit din ghemul de întuneric și le-am luat
urma. Timpul n-a curs niciodată mai încet ca atunci. Înain-
tam deosebit de lent, ca un muribund ținut în viață de un
ceas cusut de inimă. Nu-mi mai simțeam corpul, nici respira-
ția. Am ajuns la capătul primei serii de trepte. Vocea s-a auzit
din nou. Atunci am deslușit limpede:
— Lavinia mea iubită. Lavinia care citește. Lavinia care
visează. Lavinia care își dorește luna ca să și-o prindă în păr.
Lavinia căreia îi plac jocurile de cuvinte. Lavinia cu ochii ne-
gri. Lavinia cu aceleași ghete de șapte ani. Lavinia cu cinci-
sprezece mii de gânduri pe minut. Lavinia în frig. Lavinia
desculță pe dig.
Vocea a amuțit într-un colț al camerei de la etaj. Cât de
miraculos suna numele meu articulat de W.! Pașii mei au în-
muiat praful celui de-al doilea șir de trepte. Mă găseam, în
sfârșit, în vârful scării, sus, deasupra lumii. Zburam. M-am
sprijinit de peretele ce alcătuia încăperea unde expeditorul
meu secret îmi recitase numele. Ușa fusese de mult scoasă
din țâțâni. În încăpere se intra ușor, fantomatic. N-aveam ni-
ciun dubiu că el era acolo, dincolo de straturile de var care
ne despărțeau, la doar câțiva metri; atât de aproape, încât îi
puteam auzi nașterea. Am înaintat până în dreptul intrării
și am privit înăuntru cu un ochi. Restul din mine era încă
63
TEOD ORA GHEORGHE
umbrit. W. se așezase în genunchi. Stătea cu spatele. Purta un

palton negru și avea părul negru, des. În dreapta lui, jos, ză-
cea o cutie de lemn căptușită cu un material vișiniu. Era goa-
lă. W. s-a întors brusc, ridicându-se în picioare. Am tresărit,
și pupila mi s-a mărit, căutând să pătrundă mai adânc sensul
acelei imagini – un bărbat înalt, tânăr, cu figura acoperită de
o mască venețiană și mănuși argintii. Deci asta era! Lui W. îi
era teamă să-și dezvăluie adevărata față din cauza unui defect
îngrozitor sau a unui accident de mașină. Era, desigur, desfi-
gurat. Am simțit cum ard de furie și nerăbdare. De ce nu mi-a
spus? De ce n-a știut că l-aș fi iubit oricum, olog, ciung, cu
pielea arsă, cu ochii scoși și înlocuiți cu două mărgele? De ce
a fost nevoie de o corespondență de-a lungul a mii de kilome-
tri de păduri, oceane, nisipuri și munți ca să ne vorbim într-o
limbă pe care oricum nu o înțelege niciunul din noi? Îi uram
lașitatea și în același timp îmi venea să mă desprind de umbra
mea și să-l îmbrățișez până l-aș fi strivit de coastele mele. Dar
minunea mea nu s-a sfârșit așa. A fost mult mai neobișnuit
de atât. W. și-a înlăturat masca în ralanti – mă uitam la o
secvență dintr-un film derulat cu încetinitorul.
N-aș îndrăzni nici acum să descriu din postura mea umi-
lă de observator frumusețea acelui chip. E ca și cum ai în-
cerca să încadrezi zâmbetul Mona Lisei într-o semnificație
unică. Mulți ani după aceea am suferit de ceea ce s-ar putea
numi „sindromul simetriei absolute”. Orice altă figură uma-
nă mi se părea searbădă și chiar respingătoare în comparație
cu trăsăturile lipsite de imperfecțiuni ale nebunului meu. W.
m-a văzut și el. Pașii lui mă adulmecaseră încă de la început.
Pentru câteva secunde, ne-am situat în aceeași eternitate. Am
produs o fisură în ea. W. a băgat scrisoarea pentru mine în
cutie și, din două mișcări, s-a postat în fața mea, tremurând.
Mi-a înfipt degetele în carnea brațelor și m-a sărutat prelung.
Apoi, fără un cuvânt, a fugit. Am alergat după el, l-am che-
mat, i-am cerut iertare, dar W. nu s-a mai arătat de atunci.
64
Nici eu n-am mai călătorit. Nu voi afla ce mi-a scris în Franța,

cum nu voi afla de ce W. s-a temut să mă întâlnească. Proba-
bil că frumusețea lui neomenească m-ar fi ucis la un moment
dat. M-aș fi trezit în pat alături de el și perfecțiunea genelor
lui m-ar fi împins la un gest necugetat.
Azi l-am scos pe W. din cufăr ca să-l citesc pentru ulti-

ma oară, sperând să-l compun din frânturile risipite în toate
locurile în care am călătorit amândoi, fără să ne intersectăm
vreodată, cu excepția acelor clipe sublime și înspăimântătoa-
re. Cam asta fac bătrânii, rememorează. Jurnalul meu este
alcătuit din W. Tot ce nu este el sunt eu, pentru că cineva tre-
buie să-l completeze. Suntem două jumătăți identice care nu
pot forma un întreg. Dacă am face-o, ne-am pierde definitiv
unul în celălalt și am zări ochiul lui Dumnezeu. E înfricoșă-
tor să fii atât de aproape de Dumnezeu...
Iar s-a deschis fereastra singură. E răcoare afară. Pe per-
vaz flutură o foaie de hârtie. Mă duc să văd dacă e ceva scris
pe ea.
65
Umbre de dantelă
I.
Umbrele vin...
Cearșaful avea forma trupului ei, o femeie cu spatele ar-

cuit în formă de vioară. O cunoscuse în urmă cu două zile în
fața unei cofetării. I-a fost de ajuns să-și adune buzele într-o
semilună – ea s-a oprit, și-a aranjat bretonul cu subînțeles și
s-a apropiat de el. I-a azvârlit un zâmbet pe care el l-a cules
cu mândria unui colecționar. L-a pus la păstrat în buzuna-
rul paltonului, ca pe o floare presată într-o carte veche. Era a
patruzeci și patra. Oricât i s-ar fi părut de vetust să-și noteze
cuceririle într-un jurnal, o făcea totuși dintr-un soi de auto-
ironie. Odată cineva l-a întrebat de ce nu poate rămâne fidel
unei singure femei. I-a răspuns, mimând inocența unui elev
prins cu lecția neînvățată: Nu știu, probabil îmi place diversi-
tatea. Nu era o frumusețe, nici nu pretindea a fi. Poseda însă
alura unui pictor boem din secolul XIX, cu părul revărsân-
du-i-se pe obrajii palizi. Cămășile descheiate, mereu cu un
număr-două mai largi îi dădeau un farmec adolescentin pe
care femeile îl găseau irezistibil.
A privit-o cu eterna condescendenţă a donjuanului care
se plictisește repede de trofeul său. Ea dormea și probabil visa
la căluții din caruselul copilăriei ei. Din când în când pufnea
scurt și nasul îi semăna cu un iepuraș care aleargă în iarbă.
Avea părul cârlionțat și-i amintea de păpușa mamei lui. Dacă
ar fi căutat mai bine în curbura spatelui ei, cu siguranță ar fi
66
găsit o cheie și atunci păpușa s-ar fi mișcat altfel. Poate i-ar fi

adus fericirea. Dar nu era decât o marionetă, ca și celelalte. El
apăsa butoanele potrivite și pielea i se umplea de parfumuri
dulcege. Se dilata, apoi se contracta cu mișcări ludice, uneori
mecanice, pătrunzând în deschizăturile formei de lângă el.
Apoi murea. O oră, mai mult nu-și permitea. Moartea sine-
lui era un deliciu mult prea prețios pentru un aventurier ca el.
Tăcerea îl speria teribil. Să rămâi doar tu cu tine e coșmarul
oricărui tip, își spunea în puținele seri când se întorcea acasă
singur.
Lucra la o celebră firmă de avocatură care i-ar fi permis
să-și cumpere o vilă, însă prefera existența banală a unui
apartament de bloc. Vecinii erau majoritatea oameni în vâr-
stă, îngăduitori cu seratele pe care le organiza în fiecare du-
minică cu un alai de tinere domnișoare și domni gălăgioși.
Le câștigase tuturor simpatia pentru că se pricepea la reparat
lucruri. În plus, se dovedea o companie încântătoare pentru
doamnele în etate care îi sorbeau cuvintele. Roșeața reținută
din obrajii lor îi gâdila orgoliul și-l făcea să-și dorească și mai
arzător să le ademenească. Nu-l atrăgeau câtuși de puțin zbâr-
citurile și podoabele lor lăsate, atârnându-le pe piept ca niște
liane putrezite. Îi plăcea doar să le ațâțe. O singură dată s-a
abătut de la regulă, petrecând o noapte în patul vecinei de la
ultimul etaj, o fostă cântăreață de operă trecută de cincizeci
de ani, care își agăța tinereţea grijuliu de ovalul feței. Pur-
ta aceeași haină de blană de ani buni, dar își schimba adesea
coafura și pantofii. I se spunea Bubulina pentru că îi ducea
pe toți cu gândul la personajul lui Kazantzakis. Pe ea n-a tre-
cut-o în agenda de cuceriri. Erau și vecini cărora abia dacă le
adresa câteva vorbe în treacăt. Domnul Tascu, o jumătate de
individ, îl ura în secret și colecționa timbre. Ori de câte ori
îl zărea pe palier sau coborând scările, își trosnea degetele.
Oasele îi scârțâiau ciudat. Trebuie uns cu ulei, își susura în
gând, amuzându-se de invidia mocnită a omulețului. Dom-
67
TEOD ORA GHEORGHE
nul Tascu îl reclama administratorului atât de des pentru de-

ranjarea liniștii publice, încât își câștigase mai multe porecle
neonorante. Mai erau familia Ziu cu doi copii mici și bătrâ-
nul polonez Janowski de la etajul trei. Locuia împreună cu
fata lui, pe care el, cuceritorul de la doi, n-o văzuse vreodată.
De fapt, dacă stătea să se gândească, în apartamentul cu ușă
scorojită și cap de leu din fier forjat nu locuise niciodată vreo
fată. Pesemne erau doar scornelile bătrânului, nostalgic după
un copil nenăscut.
S-a uitat la ceas și pe urmă la cearșaful decupat perfect în

forma trupului de vioară. De câteva zile încoace începuse să
amorțească. La început nu și-a mai simțit gâtul, apoi degetele
i s-au mișcat în ralanti, ca într-un vis difuz. M-am învechit,
da, asta trebuie să fie... Am obosit s-o tot fac pe Cassanova de la
oraș. Femeia cârlionțată a deschis ochii și i-a zâmbit suav – de
data asta era un zâmbet prin care-i spunea: „Gata cu ifosele
de inaccesibilă, acum sunt a ta. Ești liber să mă închizi într-o
colivie și să-mi dai de mâncare când îți convine ție. Mi-am
amanetat deja sufletul pentru tine.” El nici nu i-a reținut
numele. Să fi fost Agata? În orice caz, era un nume de piatră
prețioasă. Amorțeala i s-a răspândit în moalele capului. Ar fi
vrut s-o alunge din casa lui pe făptura aceea străină, să-i arate
ușa cu un gest teatral de actor din anii 1930. S-a abținut însă.
Nu îi stătea în caracter să se descotorosească de amante prin
comenzi depersonalizante. Avea un mănunchi de grosolănii
bine ascuns într-un ungher al limbii, dar îl păstra pentru
dialogurile acide cu Sandu, prietenul lui cel mai bun. În
seratele când aduna zece–cincisprezece oameni în sufrageria
lui se încingeau mereu dezbateri pe teme filosofice. Sandu
își susținea argumentele bătând cu pumnul în măsuța de la
capătul canapelei. De cele mai multe ori răsturna astfel câte
un pahar de șampanie. Se jigneau reciproc dintr-o simpatie
amestecată cu dispreț.
68
Agata îi semăna tot mai mult cu o cochilie de melc ce se

rostogolește aiurea pe un drum de țară. Pasiunea se evaporase
odată cu dimineața și înțepeneala care i-a cuprins tot interi-
orul. Ar fi vrut s-o izgonească, să-i îndruge niște banalități
de fante eșuat, dar nu i-a ieșit decât un oftat. Ea a îngânat
un compliment despre sprâncenele lui și s-a sculat în capul
oaselor. Ceasul lui arăta opt fără un sfert. Femeia cârlionțată
a tresărit și s-a catapultat în halatul de la poalele patului. Din
fericire se grăbea. S-a schimbat în toaleta lui impecabilă și a
revenit într-o rochie. Înainte să-și facă ieșirea, a rostit cu o
bucurie aproape înfricoșătoare:
— Te iubesc, Egor!
Nu era prima, nici ultima de pe buzele căreia se desprin-
dea o declarație de iubire izvorâtă dintr-un amoc al cărnii.
Cândva, adora astfel de defulări. Inspirau în el o mândrie care
se perinda ţanţoşă de-a lungul spaţiului din el unde se termi-
nau sentimentele. Azi le compătimea, îl plictiseau. Mâine sau
poimâine avea să pornească iar în căutarea unei victime.
Nici măcar n-a condus-o la uşă. Ar fi însemnat să arate că-i
pasă, ori asta s-ar fi dovedit peste puterile lui. S-a mulţumit
să-i trimită o bezea à la Marylin Monroe din vârful buzelor – o
emasculare premeditată, menită să compenseze lipsa manie-
relor. Ea a stat câteva secunde, apoi s-a rostologit uşor dinco-
lo de pragul pe care nu avea să-l mai treacă vreodată. Un toc
de pantof înfipt adânc în podea a cutremurat holul preţ de o
clipă, dar centrul inimii lui se afla în altă parte. A privit din
nou silueta desenată în riduri de satin de lângă el. A şters-o cu
palmele umede de sudoare, imaginându-şi că astfel îşi va linişti
apele unduitoare din gânduri. Era tot un râu clocotitor ieşit de
mult din matcă. Undeva trebuia să se reverse. Agata sau Am-
bra sau Opal a plecat. Venirea ei nu a mai fost consemnată în
jurnal sub numărul 44, cu atât mai puţin plecarea.
Brusc, şi-a îndreptat atenţia spre fereastra deschisă. Un
vânticel molcom încerca să pătrundă în cameră. S-a ridicat,
69
TEOD ORA GHEORGHE
în cele din urmă, ca o statuie urnită din loc de o macara. Prin

fereastră îi făcea cu ochiul o lume ce nu mai mustea a dragoste
ca altă dată. I-a atras atenţia un fiu agăţat de un tată deja albit,
în ciuda anilor care nu se îngrămădeau să-l sufoce. Dintr-un
cotlon al minţii, propriul lui tată l-a strigat. Avea o voce firavă,
alunecând înspre uitare. Nu mai vorbiseră de zece ani. Ultima
amintire cu el cuprindea un profil sobru dispărând în spatele
unei perdele de catifea şi o ţigară stinsă la nervi pe un mileu.
Hainele din şifonier jinduiau după un trup de bărbat, dar
el însuşi se simţea asemenea unui gol care trebuie umplut. S-a
îmbrăcat cu paltonul lui negru şi cu singura cămaşă care-i ve-
nea perfect. A aruncat resturile petrecerii din noaptea trecu-
tă, dintre care o mască de pisică, două unghii false şi o pereche
de ochelari sparţi într-o încăierare stupidă. Apartamentul i se
părea neasemuit de trist. S-a desprins de el cu greutate. Cheia
s-a înţepenit în yală şi parcă a plescăit în zeflemea. Tatăl lui
locuia la câteva străzi mai încolo. Curios cum în zece ani nu
se văzuseră nici măcar în magazinele mari sau la poştă. L-au
năpădit tot felul de întrebări. Se temea că a murit şi nu i-a
spus nimeni. A pătruns în scara blocului cu piciorul drept,
rămăşiţă a unei superstiţii din adolescenţă. Cineva tocmai in-
tra în lift. S-a repezit într-acolo, de parcă acea scurtă călătorie
în sus ar fi fost unica lui şansă de salvare. Bărbatul bondoc di-
năuntru l-a studiat îndelung, muştruluindu-l dintr-o arcuire
a frunţii. Aştepta o pereche de scuze pentru că îl împinsese
în graba cu care se înghesuise în lift. Dar el a tăcut, cu gân-
dul la degetele bătrânicioase ale tatălui. Când beculeţul cu
numărul 5 a pâlpâit, bărbatul bondoc a ieşit. După alte trei
etaje, cifra 8 şi-a aprins ambele bucle. Uşile s-au dat în lături
nepăsătoare şi el a pătruns în holişor. Apartamentul cu grilaj
era neschimbat. Şi-a adunat fărâma de curaj de pe marginile
fricii şi a sunat scurt. S-a auzit un tânguit lugubru. Clanţa s-a
mişcat încet, permiţând într-un final unei lumini difuze să se
întrevadă printr-o crăpătură. De acolo şi-a făcut apariţia un
70
bărbat mic de statură, cu o vârstă incertă, oscilând între două

anotimpuri. Ţinea în braţe o pisică tărcată. De cum l-a zărit,
a dat drumul animalului, încurcat. I-a rostit numele scurt, ca
şi când ar fi vrut să-l expulzeze mai repede din colivia buze-
lor. Cu un efort vădit, i-a făcut semn să intre. Fiul a păşit umil
înăuntru.
— O vizită cu adevărat neprevăzută, a murmurat gazda.
— Şi pentru mine a fost neaşteptat... Mă întrebam ce mai
faci, dacă eşti bine.
Dialogul abia întremat s-a continuat cu o serie de bana-
lităţi.
— Credeai că am dat ortu’ popii, nu?
— La fel de cinic.
— Ei bine, bătrânul tău tată umblă pe ambele picioare
şi mănâncă sănătos. Numai brânză şi roşii. Noroc că n-am
interdicţie la respirat.
— Asta e ceva.
— E pe dracu΄! Nu mai pot să fumez nici o ţigară. Doc-
torul e un nazist.
— Eu cred că îţi vrea binele.
— Stai jos, dacă tot te-ai deranjat până aici.
A observat cu uimire că bibelourile erau aşezate în ace-
eaşi poziţie ca ultima dată când le contemplase. Era încre-
dinţat de asta, pentru că obiectele reprezentau fiecare câte un
personaj din cărţile preferate ale mamei lui, puse în rafturi în
ordine cronologică. Aceeaşi ordine desăvârşită era respectată
de bibelourile achiziţionate de la un prieten de familie, unul
din acei artişti anonimi, dar neîngăduit de cunoscuţi unui
grup restrâns de persoane.
— N-am bănuit că îţi plac pisicile.
— Nici eu. E o achiziţie nouă, de vreo trei luni.
Egor a citit dincolo de tonul sarcastic, descoperind cu
interes un ataşament tandru faţă de micuţa felină ghemuită
într-un colţ al canapelei. Faţă de el nu manifestase niciodată
71
TEOD ORA GHEORGHE
o astfel de iubire.
— Cum o cheamă?
Bătrânul s-a apucat să-l şteargă de praf pe Heathcliff, care
privea detaşat la nurii de porţelan ai lui madame Bovary.
— E un el. Îl cheamă Muson.
Omul cu vârstă incertă a ghicit întrebarea strecurată în
momentul de linişte aşternut între ei.
— Când îi e foame distruge tot în calea lui, ca un muson.
E felul lui de a-şi declara autoritatea.
Se uita la tatăl lui şi căuta o schimbare: o sprânceană lăsa-
tă, un umăr cocârjat, un genunchi atrofiat, ceva care să indice
scurgerea timpului.
— Tot necăsătorit?
— Tată... hai să nu vorbim despre asta.
— Dacă n-ar fi răpus-o cancerul, ai fi ucis-o tu cu orgiile
tale.
— Te rog, n-o aduce în discuţie pe mama!
Rememora cuvintele dureroase pe care şi le spuseseră cu
o zi înainte de Buna Vestire, acum un deceniu. Din negura
acelei după-amieze se desprindea chipul unei femei palide,
mângâind pătura care îi învelea pojghiţa de trup ros de boală.
Pleoapele ei se închideau ca o copertină lăsată să cadă peste o
scenă pustie. Pe o măsuţă, la capul ei, se aflau câteva fotografii
cu ea tânără, ţinând de mână un copil sfrijit. Lui Egor nu-i
venea să creadă că fusese cândva de mărimea unei umbrele
cu baston. În copilărie nu se bucurase de jocurile care îi fer-
mecau pe ceilalţi. Îi plăcea să studieze atlasele de zoologie şi
petrecea ore în şir închis în camera lui. Fetiţele îl intimidau,
cu rochiţele lor colorate şi strungăreţele enervante. Vorbeau
prea mult şi miroseau a caramele. Puţini ar fi bănuit că peste
opt ani avea să facă prima lui cucerire, o colegă din clasa a
şaptea, foarte bună la desen şi matematică. A ademenit-o cu
promisiunea unui desen minunat găsit pe asfalt. I-a furat o
sărutare ca în filme, trăgând-o spre el. În schimb a primit o
72
palmă, ceea ce nu l-a descurajat câtuşi de puţin. Dimpotrivă,

incidentul nu a fost decât începutul unui lung şir de atingeri
pătimaşe. Mâinile femeilor s-au repezit adesea asupra lui. El
le-a îndurat cu graţie dezmierdările, încordările şi uneori un-
ghiile care-i sfredeleau obrazul cu ură.
— Mama a fost mândră de mine întotdeauna. M-a înţe-
les mai bine decât ai crede, mai bine decât ai făcut-o tu.
— Habar n-ai de câte ori am surprins-o plângând pe as-
cuns din cauza... scăpărilor tale. Nu ţi-am spus, dar Mali i s-a
confesat după ce ai abandonat-o într-o staţie de tramvai în
seara aia. Da, se cunoşteau de la evenimentul caritabil. I-a
spus tot ce i-ai făcut.
Un val de căldură l-a cotropit şi i s-a amestecat cu sângele.
— De ce nu mi-a zis?
— Pentru că te iubea prea mult. Se temea să nu te piardă.
Dintr-un orgoliu stupid, ai fi fost în stare să fugi de acasă şi să
ne reproşezi că-ţi îngrădim libertatea. A preferat să se abţină,
să menţină aparenţele. În sufletul ei, te-a condamnat.
— Minţi! Ea nu m-ar fi învinovăţit de nimic.
— Poate, dar eu am făcut-o. Dacă ai şti cât rău ai săvârşit
unei fiinţe care şi-ar da şi viaţa pentru tine. Singura femeie
care te iubeşte cu adevărat...
— Despre cine vorbeşti?
Bătrânul tăcea.
— Tată, nu am venit aici să mă cert cu tine.
— Atunci de ce ai venit? Trăiesc bine-mersi, îmi iau pas-
tilele.
— Văd şi mă bucur.
Bătrânul a tuşit sec, retrăgându-se într-un colţ, lângă raf-
tul cu romane de dragoste. A adăugat pe un ton resemnat:
— Dacă vrei să reluăm legătura, promite-mi că te aşezi la
casa ta, că îţi întemeiezi o familie.
— Ştii că nu pot face asta, i-a răspuns obosit, în timp ce
umerii tatălui lui coborau ca o casă prăbuşită la un cutremur.
73
TEOD ORA GHEORGHE
— Mă gândeam eu. Atunci rămas bun.

Despărţirea i-a lăsat un gust amar. De acum, familia lui
trecuse în nefiinţă, iar el era un trandafir dezrădăcinat, bun
de pus pe mormântul unui scriitor ratat. A început să colinde
străzile, rememorând seara când o părăsise pe Mali în staţia de
tramvai. Ploua infernal şi Mali era udă până la piele. Aducea
cu un pui ciufulit. Părul ei încâlcit şi buzele încordate într-un
icnet îi inspiraseră silă. Se săturase de sânii ei mici şi de vocea
piţigăiată. I-a strigat că e urâtă ca să-l lase în pace. Ar fi vrut
să îl încerce un regret, asta pentru că se îngrozea imaginân-
du-şi-o pe mama lui dezamăgită de el. Însă ceasul din inima sa
nu mai ticăia de mult. Limbile lui se învârteau în sensul undu-
irilor de şold şi al rujului lăsat pe gura paharelor de şampanie.
În faţa alimentarei un băieţel se juca şotron, singur. Purta
tenişi în picioarele goale. Arăta ca puştiul lui Chaplin, doar
că mai bine îmbrăcat. Cerul se înnorase, dar nu îndrăznea
să-şi verse picăturile sulfuroase în creştetul lor. Egor şi-a în-
cleştat degetele în forma unei camere foto şi a furat imaginea
solitară a băieţelului. Amorţeala îl abandonase, înlocuită de
o furie mocnită. De ce unii se nasc sub o stea norocoasă şi
alţii îşi caută sufletul prin cărţile despre metempsihoză? El
nici nu avea suflet, doar carne. Şi carnea cerea.
S-a înapoiat în clădirea care, pentru o fracţiune de secun-
dă, s-a preschimbat într-un mausoleu. Moartea îl pândea iar,
dar nu-i dorea trupul; de suflet nici nu putea fi vorba. Nu,
voia să-i extermine virilitatea. Şi-a pipăit firişoarele abia iţite
din bărbie. A răsuflat uşurat – era încă un bărbat fermecător.
Scara blocului l-a înghiţit, atrăgându-l într-o plasă formată
din mii de ochiuri hulpave de întuneric. Nu s-a zbătut, a ac-
ceptat destinul sordid al zilei de marţi. Unica lui superstiţie îi
şoptea mereu că marţea nu se întreprind lucruri importante.
A-ţi vizita părintele după zece ani de absenţă fusese, desigur,
o scăpare. Poate avea nevoie de o pauză. O pauză... ce bizar şi
nedrept suna acest cuvânt în hăul craniului său. Dar ce, ieşise
74
la pensie? Şi totuşi era surmenat. N-a mai reacţionat nici când

fata cu plete roşcate şi bluză vaporoasă i-a surâs, trecându-şi
două degete după ureche. Un pui de somn, asta-mi trebuie.
Cheia s-a răsucit în yală de două ori. Un alt întuneric
l-a întâmpinat, dar s-a disipat odată cu ţacul întrerupătoru-
lui. Egor a intrat în sufragerie – sanctuarul lui, odaia magică
unde se dezlănţuiau spiritele în fiecare sfârşit de săptămână.
Cine-ar fi crezut că liniştea doare? S-a trântit pe canapea şi a
făcut ceva ce nu îşi închipuise vreodată că va face: a îmbrăţişat
una din pernele decorate cu modele egiptene. Iluzia ocrotirii a
astupat golul din el. Atunci a observat un lucru neobişnuit. Pe
peretele din faţa sa se reflecta umbra unui evantai. Obiectul se
distingea limpede, având mici găurele şi falduri. A cercetat cu
atenţie etajera unde de obicei amantele sale îşi mai uitau câte
un articol feminin. Era singurul punct din care s-ar fi putut
produce acest efect. N-a găsit nimic în afară de câteva cărţi şi
o scrumieră. Curios. A început să răscolească şi alte unghere
ale sufrageriei. În zadar. Toate erau la locul lor. Însufleţit, a tras
perdelele din spatele canapelei. Le-a scuturat în razele soare-
lui aflat pe sfârşite, privind peretele. Evantaiul nu s-a clintit,
moment în care s-a hotărât să se apropie el însuşi de umbră. A
întins braţul fascinat. La atingerea palmei sale, umbra a tremu-
rat. Egor şi-a retras mâna, uluit. Oare eu am creat asta? Prefera
să creadă că a făurit acea formă decât să adopte ipoteza că în-
nebunise complet. S-a aşezat din nou pe canapea şi a petrecut
ore nemăsurate, contemplând evantaiul care din când în când
flutura ca mângâiat de o boare de vară. A adormit.
Alarma de la ceas l-a făcut să tresară. Somnul îl uitase

într-o poziţie hilară, cu gleznele încolăcite în jurul unei
perne ca şi când ar fi clocit-o. S-a sculat neliniştit şi a căutat
imediat bucăţica de perete unde spera să revadă enigmatica
lui descoperire. Am visat...
S-a schimbat din hainele de marţi în hainele de miercuri.
75
TEOD ORA GHEORGHE
În oglindă chipul lui se scufunda, devenea translucid. Trebu-

ia să se consulte cu Radu în privinţa unui caz dificil de fraudă,
dar gândurile îi alergau negreşit în direcţia sufrageriei.
— Cine naiba o fi?
La auzul propriei sale voci răguşite, s-a răzgândit. Era un
glas straniu, îmbătrânit. Nu mai avea să plece nicăieri. Tele-
fonul a sunat, parcă dintr-un alt secol. Îi plăceau antichităţile,
astfel că achiziţionase un telefon cu fir de la Moon Antiques.
— Eşti viu?
Sarcasmul lui Radu îl lăsa rece de data asta. Ar fi vrut să-i
răspundă printr-un şuierat de tren şi să închidă. Nu a avut
curajul.
— Am întârziat, ştiu.
De ce i-am zis că întârzii, când eu nici nu am de gând să
mai apar vreodată în biroul meu.
— Ce-ai păţit? Ori te-a răpit careva?
— Nu... mi-e puţin rău. Cred că m-am căptuşit cu o in-
digestie.
— Păi şi te durea mâna dacă mă anunţai? Şefu’ deja fierbe
ca o oală sub presiune. Mi-a aruncat o uitătură de rechin mai
devreme. Vrea chestia aia din dosar soluţionată până joi. Nu
da bir cu fugiţii, te rog eu. Nu ţi-am zis nimic până acum,
am fost băiat finuţ, dar serios, las-o mai moale cu sarabandele
tale. Îţi cauzează.
— Iartă-mă, Radu.
— Tu ai ceva şi nu-mi spui. Nu mi-ai cerut iertare nici
când mi-ai şterpelit mademoisella la petrecerea de anul nou
de-a trebuit să mă duc la hotel cu Fifi şi povestea ei despre
cum şi-a îngropat pechinezul.
— N-am nimic. Hai, nu-ţi face griji, mâine o să fiu ne-
mernicul tău favorit.
Conversaţia s-a întrerupt. Şi-a dat seama că, deşi îşi auzea
cuvintele luând fiinţă, o parte din el se refugiase într-un alt
univers. Acolo se străduia să pună cap la cap piesele unui pu-
76
zzle. Curând, a conştientizat detaşarea lui de tot ce-i era fa-

miliar: slujba bănoasă, femeile, seratele, dezbaterile încărcate
de platitudini pseudo-intelectuale. Camera unde se trezise îl
aştepta stingheră. Peste pleoapele lui s-a coborât o ceaţă săl-
cie ce-l împiedica să distingă altceva în afară de contururile
firave ale obiectelor din apropiere. Letargia a durat câteva
minute infernale în care s-a lovit de colţuri şi s-a împiedicat
de mese, până a nimerit suprafaţa moale a canapelei.
Când ceaţa s-a împrăştiat într-un colţ al ochiului, privi-
rea i-a alunecat încă o dată pe peretele alb. Pe aceeaşi fâşie de
var crescuse o altă umbră, înfăţişând silueta unui cal în mini-
atură. Spre deosebire de prima apariţie statică, aceasta se miş-
ca subtil. Coama calului fâlfâia în bătaia unui vânt inexistent.
Entuziasmul s-a topit definitiv într-o spaimă viscerală. Egor
se holba încremenit la pictura murală zămislită de fantoma
unei existenţe. Îşi muşca buza de jos la fel ca în copilărie, când
urmărea împreună cu mama lui diafilme proiectate în oda-
ia improvizată din pod. Mânat de curiozitate, s-a îndreptat
cu paşi de plumb înspre himeră. A mângâiat roibul (i-a spus
„roib” în sinea lui, deşi ar fi putut la fel de bine să fie un armă-
sar alb) şi animalul a nechezat. Nu sonor, ci a mimat un stri-
găt de libertate, apoi s-a ridicat pe cele două copite frumos
alcătuite şi a luat-o la fugă de-a lungul peretelui, făcându-se
nevăzut în spatele unui tablou.
S-a încredinţat că nu el era autorul spectacolului de um-
bre. Îi era groază că-şi pierde raţiunea. Avea nevoie de cineva
care să-i împărtăşească iluzia şi astfel s-o spulbere. Dar mai
întâi trebuia să aştepte următoarea umbră. Au sosit nu doar
una, ci o sumedenie de altele, în decursul unei nopţi albe: o
ceaşcă şi o linguriţă lângă ea, pe farfurioară, cineva turnând
un cubuleţ de zahăr în licoarea aburindă, un balansoar pe
care stă o păpuşă, două mâini unite în faţa unei ferestre des-
chise, o lebădă plutind graţios pe suprafaţa unei ape, un tăie-
tor de lemne, un stol de păsări formând litera T, câţiva fluturi
77
TEOD ORA GHEORGHE
dând târcoale unei flori abia ivite din pământ, răsăritul şi

apusul soarelui, frunze şi vântul care le desprinde de crengi,
apoi un spectacol de teatru jucat de trei actori şi spectatorii
care aplaudă, o batistă alunecând din mâna unei femei, pe
suprafaţa unui lac şi undele create, călători ce aşteaptă în gară
cu bagaje, pipa unuia dintre ei, fumul ridicat în văzduh şi tre-
nul care se apropie, o maşină de scris, cuvintele impregnate
pe hârtie de un necunoscut cu tastele ei greoaie: te iubesc, dar
nu pot să vin, o bătrână potrivindu-şi ochelarii ca să răsfoiască
o carte, un câine în urma unei trăsuri, un copil care-i arun-
că o bucată de pâine, o fetiţă cu părul prins în coadă sărind
coarda, un şotron desenat pe un asfalt invizibil, o femeie care
cântă la pian, turnul Eiffel, o catedrală impunătoare de unde
ies zeci de oameni, doi îndrăgostiţi într-o gondolă, chipurile
lor topite într-un sărut, un pictor şi balerina care îi pozează,
cascade învolburate, munţi împăduriţi, desişuri, trestii, deşer-
turi, prăpastii şi pe urmă camere mobilate, cu tapet sofisticat,
candelabre dintre cele mai inedite, şemineu, un pian tronând
în mijloc, hărţi şi traseul dintre două oraşe, indivizi mimând
discuţii însufleţite şi multe pe care le-a uitat.
L-a sunat pe Sandu, cu glasul temurând:

— Vii până la mine?
— Opa! Ai intrat în bucluc.
— Da. E o situaţie mai aparte, dar nu pot să vorbesc la
telefon.
— Nu te-am mai auzit niciodată aşa de tulburat. Ai lă-
sat-o pe vreuna gravidă? Se rezolvă, ştii... există metode.
— Nu, nu. Te rog, nu insista. Vino cât mai repede, până
nu e prea târziu.
— Deja mă sperii. Hai că pornesc maşina până la tine.
Sandu a sosit în douăzeci şi şase de minute – Egor le-a
numărat pe cadranul de la ceasul cu pendulă. Prietenul lui
cel mai bun şi-a scos pălăria de paie şi ochelarii de soare. S-a
78
descălţat din trei mişcări bruşte şi l-a îmbrăţişat pe Egor.

— Eşti palid ca o stafie, drăguţule!
— Nostim joc de cuvinte. Să mergem. Acolo se petrece
tot.
Nedumerit, Sandu a pătruns în sufragerie printr-o per-
dea. Dacă Egor n-ar fi arătat atât de îngrijorător, l-ar fi între-
bat de când îi plac perdelele negre în care te pierzi. În schimb,
a scuturat din cap şi a îndrugat o banalitate:
— Bine că nu m-a prins ploaia. E cerul înnorat de vreo
oră.
— Rămâi cu mine azi. Ştiu că ai liber.
— Dacă nu-mi povesteşti ce ţi s-a întâmplat, n-am cum
să te ajut.
Egor a oftat prelung. Şi-a aprins o ţigară şi i s-a adresat lui
Sandu pe un ton străin:
— S-ar putea să fiu nebun.
Figura i se discernea prin cerculeţe de fum.
— După cum arăţi, aşa tind să cred şi eu, a încercat Sandu
să glumească, dar şi-a înghiţit umorul în sec, observând că
bărbatul de lângă el nu mima niciun zâmbet.
— Acum au dispărut... O să reapară.
— Ce?
— Ieri a început. Pe peretele ăla. Umbre, de toate felurile.
Rămâi cu mine, Sandu. Tu vei fi martorul meu de încrede-
re. Îmi vei confirma halucinaţiile. În caz contrar, sindrofiile
noastre notorii vor deveni foarte curând o amintire. Ai doar
puţină răbdare. Vrei o cafea?
— Fie, dragule, stau cu tine până vin strigoii. Nu te de-
ranja, îmi fac singur cafeaua.
A doua glumă i s-a părut de-a dreptul ridicolă. Sandu
s-a retras în spatele perdelei negre, revenind ceva mai târ-
ziu cu o ceaşcă umplută doar pe jumătate. Au stat amândoi
mult timp pe câte un colţ de canapea, fără să-şi mai adrese-
ze nici o propoziţie. La un moment dat, pe ecranul alb s-a
79
TEOD ORA GHEORGHE
proiectat un film scurt ţesut din umbre. Un el şi o ea. Un

cadru romantic. O poveste de iubire, asemenea unei foto-
grafii vechi unde nu mai recunoşti pe nimeni: El trimitea
scrisori oamenilor prin porumbei voiajori. Ea locuia cu bu-
nica ei şi citea mult. Într-o zi, ea se plimba pe malul lacului.
S-a aşezat pe o bancă. Deasupra ei, a văzut un porumbel.
Şi-a întins palma către el şi porumbelul i-a aterizat pe braţ.
I-a oferit scrisoarea pe care o avea în cioc, apoi a zburat de-
parte. Ea a desfăcut plicul şi sute de litere au ţâşnit din el,
aglomerându-se în fraze întregi: Te-am zărit adesea în parc
lângă salcie, dar nu am avut îndrăzneala să intru în vorbă
cu tine, o domnişoară atât de diafană. Vezi? Eu nu mă pricep
la complimente alese. Sunt doar un artist al clişeelor, dar din
cele colecţionate până acum din rândurile altora, le-am găsit pe
cele care te definesc cel mai bine. M-am uitat la degetele tale
lungi care cos goblenuri şi mi-am spus: fata asta este diafa-
nă! Hai să ne întâlnim mâine la salcie. Cu drag, domnul cu
pipă. S-au întâlnit la poalele unei sălcii care, în comparaţie
cu ei, era imensă. Din împreunarea buzelor lor a luat fiinţă
un pescăruş. Cei doi s-au preschimbat în aripile lui şi au
călătorit alături de porumbelul-voiajor. La finalul filmului,
o copertină s-a lăsat peste imaginea păsărilor.
Sandu împietrise. Uluit, a îngenuncheat pe covorul per-
san.
— Incredibil! Nemaipomenit!
Egor, ca înviat dintr-un somn hibernal:
— Le-ai văzut şi tu, nu?
— Cum e posibil? Le-ai pipăit? Umbra ta se suprapune
peste ele?
— Uneori, când ating peretele, se mişcă, dar numai pu-
ţin, aproape insesizabil. Niciodată umbra mea nu intervine
în consistenţa lor. Ca şi cum, apropiindu-mă, magia lor îmi
anulează întru totul prezenţa. Începusem să cred că m-am
pierdut... Cât mă bucur că nu sunt singurul!
80
S-au îmbrăţişat din nou, cu o familiaritate memorabilă.

De data aceasta, Sandu a fost cel care şi-a lăsat greutatea cor-
pului să se prăvălească peste celălalt.
— Tu îţi dai seama că suntem probabil singurii oameni
din lume care au fost martorii unui fenomen ca ăsta? O să
fii bogat, Egor! Ai încercat să faci poze, să filmezi grozăvenia
asta? Au apărut până şi cuvinte... şi ai văzut scena aia cu salcia
cum a fost realizată? Georges Méliès ar fi gelos.
Egor renăscuse, împrumutând din neastâmpărul priete-
nului său, aflat parcă în faţa primei sale jucării.
— Adevărul e că nu mi-a dat prin cap să fac vreo fotogra-
fie. Eram prea preocupat să mă hotărăsc unde voi fi internat.
Abia acum hazul îşi avea locul în atmosfera sumbră a
apartamentului. Deşertăciunea sufletească săpată în el de
disputa cu tatăl lui, amorţeala, plecarea furtunoasă a femeii
cu nume de piatră semipreţioasă şi teama de nebunie – toate
s-au evaporat într-o gaură pe care era bucuros să o resimtă
în el. Reprezenta acelaşi mic abis unde se scurseseră dintot-
deauna regretele lui. I-ar fi fost greu să descrie ce anume îl
făcea acum să tremure din toate încheieturile şi să se caţere pe
taburetul cu romburi vişinii, ţopăind mai apoi în jurul sticlei
uitate lângă bibliotecă. Răsufla uşurat. Da, asta era. Viaţa lui
căpătase un nou sens, o direcţie proaspătă şi spectaculoasă.
Întotdeauna visase la un destin măreţ, care să-l deosebească
de restul gloatei. Ca avocat căutase mereu să exceleze prin
fervoarea discursului şi persuasiunea picurată cu rafinament
pe vârful limbii ascuţite. Ca amant făcuse tot ce i-a stat în pu-
tinţă să-i ofere femeii de lângă el o suită de plăceri nebănuite,
adaptate gusturilor ei, manierei în care îşi scotea pantofii cu
fineţe sau, dimpotrivă, cu brutalitate. În ciuda reuşitelor, i-a
lipsit scânteia care să aprindă focul. În acele clipe, însă, deţi-
nea puterea absolută. O mândrie de zeu a înlocuit nesiguran-
ţa. Dintre toţi, el fusese ales, lui i se înfăţişaseră umbrele. Ar fi
vrut să-l vadă pe tatăl lui, un ateu convins, înmărmurit în faţa
81
TEOD ORA GHEORGHE
celei de-a opta minuni a lumii. Şi unde se petrecuse ea? Toc-

mai în sufrageria lui. Da, fix acolo! Ce i-ar mai fi râs în nas.
Deşi se strâmbase în sinea lui, gândindu-se la cunoscuta
lăcomie a lui Sandu, a dat drumul unor hohote sparte care
l-au surprins chiar şi pe el. Celălalt, aflat încă sub vrajă, l-a în-
gânat în surdină, holbându-se la peretele unde filmul tocmai
se sfârşise în stilul poveştilor alb-negru ce rulau odinioară pe
ecranele din cinematografe.
— Am un amic francez care s-ar da în vânt după o ştire ca
asta! a exclamat Sandu rugător.
— Sper să nu te superi, dar secretul nu e de vânzare, cel
puţin nu în sensul tradiţional al cuvântului. Nu te bosumfla
aşa. O să-l împart cu voi.
— Serios? O să faci asta?
Sandu semăna cu o vulpiţă care îşi freacă lăbuţele în aş-
teptarea prăzii.
— Mâine. Azi fac o listă cu musafirii şi le trimit tuturor
invitaţii oficiale pentru un „eveniment unic şi irepetabil care
vă va ului mai ceva ca prima călătorie pe lună”.
— Fifi o să creadă că ai luat-o pe ulei.
— Ei îi fac cea mai frumoasă invitaţie.
Pe Sandu îl frământa un lucru:
— Şi dacă umbrele nu vin mâine?
Egor l-a privit cu aroganţa omului care îşi scrie singur vi-
itorul.
— Vor veni. N-am nici cea mai mică îndoială. Le simt,
sunt din ce în ce mai aproape... Mă pândesc din cotlonul lor,
îmi adulmecă bătăile inimii, mă cheamă să le admir din lu-
mea mea. O să le dresez, o să le învăţ într-atât cu mine, încât
o să vină la comanda mea.
— Atunci eu te părăsesc. Mă duc să fac un duş rece la
nevastă-mea, să-mi revin din şoc. Îmi strecori tu invitaţia pe
sub preş.
Bărbatul cu pălărie de paie şi ochelari de soare şi-a luat
82
rămas-bun şi a coborât scările furtunos.

În hol se pogorâse aceeaşi linişte de criptă, întreruptă de
foşnetul adierii de afară. Egor s-a retras triumfător în came-
ra lui de lucru, o încăpere decorată cu ceasuri cu pendulă şi
sculpturi din lemn. Pe biroul înţesat cu hârtii o bufniţă de
abanos străjuia, cocoţată pe o imitaţie de ramură. O odaliscă
şerpuitoare era imortalizată într-un etern dans. Şoldurile ei
păstrau fiorii primei atingeri a sultanului. Cu frunţile preves-
titoare de rele, şase totemuri indiene vechi îi ţineau compa-
nie de pe raftul unui dulap realizat la comandă din lemn de
mahon. Pe tăblia patului, numeroase figurine erotice evocau
păcatul originar în diversitatea lui extravagantă.
A deschis sertarul biroului, chicotind drăceşte. Jurnalul
cuceririlor sale îi semăna cu un carnet de note: simplu, repe-
titiv, lipsit de creativitate. I-a rupt o duzină de pagini, după
care l-a aruncat.
— Gata cu trecutul! De-acum înainte o să trăiesc pur şi
simplu. O să fiu adulat de bărbaţi şi femei deopotrivă. Oame-
nii de ştiinţă o să se roage de mine să le explic cum am reuşit,
care e secretul iluziei mele. Aş putea să îmi iau un nume de
magician. Cadoro? Egor Magnificul? Mai bine mă pun pe
scris. Să-i trimit şi lui Opal o invitaţie? Sau era Agata?
Paginile fostului jurnal au început să se umple de litere
ostentative, repetând un mesaj care cocheta într-o oarecare
măsură cu smintirea. Oaspeţii erau poftiţi într-o altă dimen-
siune unde aveau să experimenteze groaza autentică, inefa-
bilul, stafiile din preistorie. Delicatesele promiteau şi ele:
caviar, pastitio cu carne, tortellini cu sos, salată tabouleh, ta-
hini, souris d’agneau, halva, papanaşi cu dulceaţă de vişine şi
moelleux au chocolat.
A doua zi, invitaţii au început să se strângă, şuşotind între ei.

— De ce e acoperit peretele cu perdele? a întrebat Radu,
cel mai nedumerit dintre toţi.
83
TEOD ORA GHEORGHE
— Pentru că ursuleţul nostru a omorât un om şi l-a de-

capitat. Surpriza, behind the curtains! i-a răspuns o femeie
îndesată.
Fusese poreclită Fifi pentru că adora pudelii. Îşi construi-
se până şi un dulap în formă de pudel. Se număra printre cele
dintâi iubite ale lui Egor, fiind excepţia de la regulă. I-a rămas
fidelă în chip de prietenă.
— Alo, everybody! a strigat Sandu într-o engleză strica-
tă. Luaţi loc pe canapea, scaune, mese. Le spectacle va bientôt
commencer!
Franceza îi dădea un aer de intelectual şi impresiona fe-
tele mai tinere, care îşi căutau alinarea în braţele unui alt băr-
bat, după ce fuseseră părăsite de monsieur l’avocat.
— Cine l-a invitat pe Tascu? Ursuleţul e pus pe şotii.
Tascu îşi frământa mâinile nervos şi fericit totodată că se
află în toiul unei petreceri în calitate de musafir. S-a aşezat
pe un taburet şi, pe furiş, a cules o bomboană de pe un pla-
tou. Egor îi promisese o seară de neuitat. În schimb, domnul
Tascu nu avea să-i mai reclame la poliţie pentru tulburarea
liniştii publice. Lângă el, pe un scaun cu trei picioare, Agata
se studia într-o oglinjoară. Avea buze roşii, cărnoase şi obrajii
pudraţi. Invitaţia însemna, desigur, împăcare. Doamna Ziu şi
cei doi copii se instalaseră într-un fotoliu. Una din odrasle,
un băieţel cu pistrui, bătea din palme şi urla. Soră-sa stătea
cuminte şi-şi ciugulea puloverul.
În total, Egor a numărat treizeci şi cinci de invitaţi: prie-
teni apropiaţi, foste şi actuale amante, câţiva vecini şi colegi
de serviciu. Perdeaua de catifea avea să le dezvăluie curând
marea lui taină, stârnind admiraţia şi elogiile întregii adunări.
— Atenţie, dragii mei! În seara asta vom savura ceva spe-
cial, şi nu mă refer la delicatesele din farfurii. Dincolo de cor-
tină veţi pătrunde în culisele unui joc interzis, un joc ce mi
s-a arătat doar mie. E un miracol al naturii, o ciudăţenie inex-
plicabilă, o frumoasă anomalie. Pregătiţi-vă să fiţi uimiţi!
84
Rumoarea s-a potolit. Perdelele s-au dat în lături, dezve-

lind un perete alb. Încetul cu încetul, pe ecran s-au conturat
forme. Prima a fost umbra unei femei purtând o rochie de
dantelă. Spectatorii au privit hipnotizaţi la maniera în care
s-au desenat migălos ochiurile ţesăturii. Unii au râs zeflemi-
tor, convinşi că e un truc. Pentru alţii, femeia în dantelă a
reprezentat o revelaţie, ca atunci când un ateu, în urma unei
experienţe tragice, începe să se roage la Dumnezeu. Domnu-
lui Tascu îi amintea de cineva.
— Aveam şaisprezece ani. Învăţam la un liceu din Ia-
lomiţa. Pe atunci era mare lucru să intri la un liceu, să ai car-
te. În ochii mamei eram încă un copil. Îmi pregătea pachet
cu merinde şi mă povăţuia să nu mă înhăitez cu golanii şi
chiulangiii. Nu-i dădeam motive de îngrijorare. Eram silitor
şi timid. Fetele nu prea mă interesau pentru că se strângeau
în grupuri şi râdeau fără rost. Citeam mult. N-am fost mereu
un neica nimeni în ţoale ruptegite. Să mă fi văzut tinerel, cu
nasul adâncit în cărţi de ştiinţă şi economie. S-a întâmplat ca
într-o vineri să rămân după ore în parc. Şi-am văzut-o. Avea
mănuşi de dantelă şi o rochie elegantă, de doamnă. La înce-
put am crezut că s-a aşezat pe bancă să-şi tragă sufletul, dar
ea a adormit acolo. A închis pleoapele şi a adormit zâmbind,
într-o poziţie de statuie. Am revenit în parc. O găseam pe
aceeaşi bancă. În fiecare seară hrănea porumbeii cu fărâmi-
turi din pălăria ei. Mi-a plăcut că nu vorbea cu nimeni şi zâm-
bea veşnic, de parcă ştia că o să i se întâmple ceva frumos. Am
vrut o dată să o întreb cât e ceasul, dar m-am ruşinat şi am
fugit după un copac. Ea s-a uitat spre mine şi a zis: „E cinci şi
jumătate”. De unde a ştiut, e un mister.
— Nu, seamănă cu bunica mea din profil, l-a întrerupt
Radu. O celebritate la ea în sat. Dioştiul îi adoptase numele
ca pe o legendă. La şapte ani a privit la icoana lui Iisus înco-
ronat cu spini şi a exclamat, spre uimirea străbunicilor mei:
„Fir-aş a naibii! Dacă şi el a luat premiul întâi, eu ce să mai
85
TEOD ORA GHEORGHE
zic?” Preotul din sat s-a crucit şi a mormăit că plodul trebuie

rebotezat. Bunica mea dădea drumul la animalele pentru tă-
iere. Cânta balade din armată în timpul litaniilor. La şcoală
venea îmbrăcată în pantalonii tatălui. Îi tăia cu foarfeca şi se
lega în talie cu o cingătoare. Învăţătoarea a ameninţat-o că o
dă afară. Din fericire, era cea mai deşteaptă din clasă şi a scă-
pat basma curată – asta până a dat de un profesor al dracului
care a pedepsit-o să vină la matematică îmbrăcată într-un sac
de cartofi. Bunica mea s-a înfiinţat în schimb înfăşurată în-
tr-un linţoliu, sfidătoare.
Pentru Ana şi Stela, două studente la medicină, umbra
evoca un lucru tragic.
— Nu mai avuseserăm până atunci ocazia să ne conver-
săm cu o bolnavă, darămite una muribundă. A făcut copilul
la doar cincisprezece ani. Complicat. S-a produs o infecţie.
Mie mi-a adresat ultimele cuvinte: „Ana, dă-i tu nume ăstuia
mic!” N-am făcut-o şi acum colindă coridoarele spitalului,
strigându-şi copilul pierdut. Asistentele îi văd silueta în unele
nopţi, dar ţin secret, ca să nu speriem alţi bolnavi.
Sandu şi-a luat alura de filosof, stând picior peste picior.
— Dragele mele, ni se întâmplă adesea să zărim o umbră
pe un perete gol şi să ni se pară că ni se arată un balaur cu trei
capete. De ce nu, cu puţină imaginaţie, balaurul scoate flăcări
pe nări. Un nor trece prin dreptul soarelui şi forma umbrei
se modifică. Sub impresia balaurului, următoarea umbră ne
face să credem că balaurul are, mai nou, două aripi. Treptat,
mintea noastră fabrică răspunsuri ce anticipează viitoarea
etapă a procesului creativ. Astfel, banala reflexie capătă sem-
nificaţia pe care i-a împrumutat-o imaginaţia noastră. De ce
tot ce se naşte trebuie să aibă un sens, altul decât, poate, des-
făşurarea vieţii sale în virtutea inerţiei existenţiale? Nu tot
ce este poartă eticheta unei semnificaţii. Există pentru că a
putut fi inventat.
— Aşa este, l-a aprobat un bărbat înalt şi slab, cu mustaţă.
86
Suntem sclavii culturii ţărilor de unde venim, ai superstiţiilor.

Prin cultură, omul înţelege să extragă din continuumul exis-
tenţei sale ceea ce poate primi o semnificaţie, cât de fragilă. În
absenţa ei, e descentrat, o frunză în vânt. Ca să pricepem ori-
ginea a ceea ce admirăm în acest moment în camera gazdei
noastre, este nevoie de autocunoaştere. Suntem oare cu toţii
martorii aceleiaşi iluzii sau ne concepem fiecare o iluzie dife-
rită? Buletinul oricărei fiinţe reuneşte două adrese distincte.
Orice lucru există de două ori pentru că la fiecare adresă lo-
cuieşte o altă identitate a sinelui. Pe de o parte avem sinele
intrinsec, propriu sufletului, conţinând o amprentă unicat a
individului. Pe de altă parte, sinele social care se referă la in-
terdependenţă – nimic nu se poate defini prin originalitate
pură, fără influenţe exterioare.
Agata, uitând de oglinjoară, căzuse în genunchi. Îşi piep-
tăna buclele nedumerită.
— Oare e adevărat, Egor? De unde vin umbrele astea? Tu
le faci? Cum?
— Şşt! i-a făcut semn doamna Ziu.
— Dar trebuie să înţeleg... să-mi răspundă cineva.
— Ai răbdare până la final şi-o să aflăm. E o minune,
nu-ţi dai seama?
Cele două odrasle aţipiseră nepăsătoare, însă mama lor
se închina prevăzător. Pentru doamna Ziu nu existau decât
două explicaţii: fie viziunile erau de la Cel Bun şi atunci tre-
buie să-şi ceară iertare pentru păcatele comise, fie le trimisese
Cel Rău şi atunci trebuia să se închine la ceruri, ca să nu-şi
piardă unul din copii.
Egor îi măsura pe toţi, anticipându-le foamea de mai
mult, curiozitatea morbidă de a participa la următoarea sec-
venţă. Era magicianul, păpuşarul care mânuia, fără să pricea-
pă cum anume, primul act din piesă. Mereu o umbră nouă,
nemaiîntâlnită. Nici păpuşarul nu ştia ce va fi. Mândria îi
creştea pe măsură ce a doua umbră se strecura lângă prima:
87
TEOD ORA GHEORGHE
un bărbat înalt, cu joben, mergând agale. În spatele lui, o tră-

sură mânată de un cal. Fără vizitiu.
— Câmpul de maci s-a înroşit de sângele soldaţilor...
Mai multe capete s-au întors spre glasul baritonal.
— Caii alergau... le simţeam tropotele până în măduva
oaselor. A sunat alarma. La luptă! Un tânăr şi-a stins ţigara
pe ţeava puştii altuia. Din cer au picat cadavre unul după al-
tul. Un cap livid ne ruga să-i transmitem lui Lili că o iubeşte.
Împuşcaseră şi un mânz care nu voia să moară. Eu le-am zis
că mai există şanse, că nu au dreptul.
Bătrânul care vorbise a plâns în surdină. Spectatorii s-au
întors la film.
În stânga s-au înălţat valuri şi un dig la capătul lor. Ea
şi-a scos evantaiul şi a început să-l fluture. Trăsura a dispărut.
Bărbatul şi-a scos pipa şi a pufăit câteva rotocoale de fum.
Unul din rotocoale a ajuns-o pe femeia de la malul mării şi
i s-a înfăşurat în jurul taliei. Ea a tresărit şi s-a plimbat cu
picioarele goale în nisip. A găsit o scoică şi a deschis-o. Din
ea a zburat un fluture care a poposit pe jobenul lui. Cei doi
şi-au părăsit spaţiul şi s-au întâlnit la o răspântie de drumuri,
într-o singură poză. El i-a sărutat mâna, iar ea şi-a ascuns
chipul după evantai. S-au îmbrăţişat, contopindu-se într-o
umbră văluroasă.
— Aşa eram şi eu în tinereţe, s-a auzit vocea lui Fifi.
George, cât de şarmant mă curtai...
Al doilea act i-a reunit pe protagonişti într-un cadru in-
tim, la gura unei sobe: flăcări, o sofa, o pisică pe covor. În
tihna lor a intervenit însă ceva. Pisica a zbughit-o – umbra ei
s-a dizolvat într-o crăpătură din perete. Bărbatul s-a ridicat
de pe sofa. A trântit pe jos o vază. Ea a plâns. Focul a ieşit
din sobă şi a învăluit-o. I-a ars mai întâi părul, apoi braţele.
Romanţa s-a preschimbat într-un tablou de groază.
Egor nu înţelegea. Spectatorii forfoteau nedumeriţi. În
actul al treilea s-au dezlănţuit monştri hidoşi, diavoli şi cre-
88
aturi mitologice. Au chinuit oameni, le-au schingiuit trupu-

rile. Peretele s-a umplut de imagini apocaliptice: urşi cu ar-
curi în loc de picioare, balauri încălecând schelete de păsări,
soldaţi răpuşi de gloanţe, continente fragmentate de cutre-
mure, inundaţii. Calamităţile au curs într-un fluviu nesecat,
inundând toată sufrageria. Pe obrazul fetiţei Ziu a crescut o
umbră malefică – un cocoşat cu trei capete.
Invitaţii s-au îndreptat rând pe rând spre uşă, scuzân-
du-se cu fel şi fel de pretexte: trebuiau să prindă metroul,
îi aşteptau soţiile acasă, vor să lase continuarea pe altă dată.
Egor i-a implorat, disperat:
— Nu plecaţi! Agata dragă... O să fie şi poveşti cu final
fericit, asta a fost doar un interludiu comic. Sandu, măcar tu!
Sandu s-a făcut mic şi l-a salutat rânjind. Plecase la braţ
cu una din studentele la medicină.
— Mai staţi! Vă împrăştiaţi ca laşii când v-am făcut mar-
torii unui asemenea miracol? Nerecunoscători! Parveniţi!
Halal prieteni!
A rămas singur în sufrageria goală, ore nemăsurate, fără

să mănânce sau să se mişte. Umbrele nu mai erau. A dormit
un somn stufos, cu vise absurde. În ele a hălăduit pe un co-
ridor care nu se mai termina. La finalul lui, cineva l-a îmbiat
înapoi, în realitate. Soneria ca un clinchet de farfurii lovite
între ele: Biiing!
— Cine naiba mă caută?
Baaang!
— Sunt prea tânăr ca să mor, i-a răspuns sarcastic.
Clinc! Clanc!
Ascuns după uşă pe jumătate, bătrânul Janowski l-a salu-
tat şoptit, cu glasul sugrumat de stânjeneală.
— Bună ziua... Am... Sper că nu deranjez. N-aş vrea să...
Egor a zâmbit, amuzat. Era întâia oară când bătrânul îi
vorbea realmente. Până atunci trecuseră unul pe lângă altul,
89
TEOD ORA GHEORGHE
ca două tablouri din secole diferite. Curiozitatea vizitei sale

l-a determinat să-l poftească înăuntru la un ceai. Îşi închipuia
că Janowski bea doar ceai.
— Nu, mulţumesc mult. Sunteţi tare amabil, dar nu aş
vrea să vă reţin. Ştiu că nu am avut tangenţe însemnate în
răstimpul petrecut de dumneavoastră aici, însă, vedeţi dum-
neavoastră... sunt disperat.
Excesul de politeţe al omuleţulului îl agasa, la fel şi ac-
centul lui.
— Îndrăznesc să vă cer o favoare... având în vedere natura
meseriei dumneavoastră... Eu nu mai am mult de trăit şi fata
mea are nevoie de sprijin.
Şi ce-ar vrea, s-o adopt eu? I-ar fi trântit uşa în nas dacă
n-ar fi fost atât de deprimat.
— Îmi doresc să-mi fac testamentul, dar nu mă pricep.
Eu sunt un om simplu. Am învăţat meserie de la tatăl meu, în
Polonia. Tot de la el am moştenit şi apartamentul ăsta, prin-
tr-un noroc de la Dumnezeu. Din nefericire, bogăţia nu-ţi
aduce şi împlinirea sufletească. Dumneavoastră sunteţi avo-
cat... mă puteţi sfătui. Cu testamentul... Contra cost, desigur.
În comparaţie cu fascinaţia produsă de secretul din su-
fragerie, cerinţele lumii mundane îi sunau a balon dezumflat.
Avocatul deţine una dintre cele mai frivole meserii. De ce
să-şi mai consume vremea cu hârţoage, hăţişuri ale unor legi
răsuflate? Altul nu se mai găsea, vreun notăraş care nu vede
forme umbroase pe unul din pereţii casei?
— Îmi pare foarte rău, dar momentan sunt prins cu un
caz foarte dificil de fraudă.
Bătrânul Janowski a privit încurcat într-o parte. O lacri-
mă i s-a prelins pe obrazul crestat de riduri. Se micşorase şi
mai mult. Pe Egor nu-l impresionau lacrimile, nici măcar ale
femeilor care-l ameninţau că se vor sinucide, aruncându-se de
pe un pod. Totuşi, bătrânul poseda o tristeţe zguduitoare, de
cerb rănit la vânătoare. Iar cerbii îi plăcuseră dintotdeauna.
90
— Fie, o să mai amân puţin chestiunea. Azi pot să trec pe

la dumneavoastră să discutăm?
— Şi acum.
Apartamentul fără nume ori număr l-a primit cu un
scârţâit. Şi-a imaginat balamalele neunse ca nişte vrăjitoare
murmurând blesteme. Din capătul holului a răsunat o voce
suavă:
— Ai rezolvat, tată?
Ca să vezi, moşul are într-adevăr o fată. O fi aşa de po-
cită că o ţine pitită? Sau zăludă, în stilul Berthei Antoinetta
Mason. Bătrânul a tuşit de trei ori şi a spus, bâlbâindu-se:
— E cu m-mine. M-mergem în camera mea.
În acel moment, în sufragerie s-a spart ceva. Egor s-a în-
tors din drum, dar Janowski l-a apucat de braţ cu o disperare
nefirească.
— Nu-i problemă... A căzut o vază. O strângem mai târziu.
Strânsoarea s-a slăbit şi degetele descărnate s-au răsfirat
pe umărul lui Egor în semn de căinţă.
— Neatenţia...
— Sigur nu vreţi să vă dau o mână de ajutor? Să nu se taie
domnişoara.
Bătrânul, alb la faţă, a îngăimat, străduindu-se să pară de-
taşat:
— Se mai întâmplă, mai ales cu tinerii în vervă. Vă asigur
că toată lumea e teafără.
Lumea? Câţi or mai fi? Te pomeneşti că tataia dă şi el pe-
treceri.
— Luaţi loc pe fotoliul verde. Pe el stau mereu musafirii
de seamă.
Intraseră într-o cameră întunecoasă, cu linoleum. Singu-
ra sursă de lumină provenea dintr-o candelă.
— Condiţiile la noi sunt mai modeste. Mai aprind o
lumânare. Economie la curent, a surâs omuleţul cu aceeaşi
stânjeneală intimidantă.
91
TEOD ORA GHEORGHE
L-a urmărit cum descuie un cufăr şi scoate de acolo o

lumânare groasă, într-un suport. Era, pesemne, una din cele
trei ţinute la adăpost special pentru ocazii ceremonioase. Bă-
trânul Janowski a aprins-o cu un chibrit ivit dintr-o scorbură
a pieptului său învelit într-o vestă roasă de molii. În pofida
alurii de om al străzii, sprâncenele lui elegant desenate ca
două ornamente ale ochilor îl duceau pe Egor cu gândul la
ţinuta demnă a unui principe.
— Vă servesc cu o cafea?
— Nu, mulţumesc.
Între ei s-a întins o tăcere morbidă.
— Domnule avocat... Înainte de a vă deconspira moti-
vul pentru care v-am chemat, am să vă implor să mă iertaţi.
Situaţia e mai... delicată. Vă rog să mă credeţi că eu nu am
minţit niciodată de când am intrat în viaţa mea de adult. Dar
aş face orice pentru cei dragi. Aşadar, am scornit un pretext
ca să vă aduc în umila mea locuinţă. E drept că anii mei sunt
pe sfârşite, dar am deja un prieten notar care mi-a întocmit
testamentul.
Un huruit de roţi, traversând holul în viteză, l-a întrerupt
pe bătrân, care şi-a îndreptat capul îndesat spre zgomot. Ulti-
mele cuvinte i-au îngheţat pe buze. În prag şi-a făcut apariţia
o fată într-un scaun cu rotile. Părul lung, nins de o albeaţă
stranie, i se revărsa pe umeri tulburător, asemenea unui voal
de mireasă. Nu era nici mai frumoasă, nici mai urâtă ca fe-
meile care-i scăldaseră aşternuturile. Buzele îi semănau cu
nişte valuri care nu aştern la ţărm scoici sidefate, ci pescăruşi
morţi. De genele ondulate spânzura un ideal închis între zi-
durile singurătăţii. Purta o bluză peste silueta osoasă, iar pi-
cioarele îi erau înveşmântate cu o fustă până în pământ.
— Aţi început fără mine?
Bătrânul, mai-mai să leşine, s-a grăbit să o prezinte:
— Fiica mea, Ondine.
— Încântat de cunoştinţă, i s-a adresat Egor, pe care îl
92
încerca un amestec de admiraţie şi milă.

Ondine a mângâiat cu degetele subţiri braţul fotoliului
de lângă ea, mimând apăsarea clapelor unui pian. Privirea
ochilor ei infinit de melancolici trecea dincolo de el. Deve-
nise un spectator într-o sală întunecată în vreme ce ea, o stea
incandescentă, aluneca pe genele lui.
— E cam răcoare în camera asta, nu? Haideţi la mine.
Bărbaţii au urmat-o, fără să spună nimic. Camera fetei
infirme era un altar al obiectelor pierdute: ursuleţi de pluş
fără un ochi, păpuşi de porţelan sparte şi lipite la loc, cea-
suri oprite la ore moarte, caiete mucegăite, ceasornice vârâte
într-o vitrină pecetluită cu un lacăt, zeci de albume de foto-
grafii şi cărţi vechi, sufocându-se reciproc. O droaie de autori
cunoscuţi şi anonimi scânceau în culcuşurile lor îngălbenite.
La unul din capete, covorul stătea ridicat, lăsând să se între-
vadă de sub el un ciob de sticlă.
— Tată, ne faci un ceai? a murmurat Ondine cu o voce
care se voia semeaţă, însă trăda emoţie.
Ochii lui Janowski se înfundaseră în orbite, străjuiţi de o
cută de carne uzată. Nu mai admiteau nici un dram de bucu-
rie. Şi totuşi, pe chipul lui a răsărit dintr-o dată un zâmbet.
Încuviinţând, s-a făcut nevăzut.
— A îmbătrânit demult în fotoliu, având grijă de mine.
Deşi avea treizeci de ani, adormea şi se trezea tot bătrân. Era
nevoit să se agaţe de limbile timpului şi să urce odată cu ele,
coborând mai veştejit, până când o limbă se rupea şi el cădea
în afara timpului. Tot acolo eram şi eu.
Afară a tunat şi s-a pornit ploaia. Egor o şi vedea: un duş
imens fixat în moalele cerului, din care ţâşneau sute de jeturi.
Stropii de ploaie îşi curmau existenţa, izbindu-se de pervaz.
Vocea lui Ondine s-a dezlipit atent de susurul lor:
— Singurul lucru care îl ţine legat de realitate e ziarul.
I-l aduce un prieten de-ai noştri. Ziarul de azi, de mâine, de
ieri...
93
TEOD ORA GHEORGHE
Egor se simţea golit ca un dovleac scobit, de parcă bătrâ-

nul şi fata se hrăneau din respiraţia lui. Ar fi vrut să priceapă
mai repede motivul pentru care fusese chemat aici.
— Dumneavoastră, domnule...?
— Egor, poţi să-mi spui Egor.
— Domnule Egor, vă place să citiţi? Preferata mea e „Sin-
gur pe lume” de Hector Malot – cartea copilăriei mele. Atât
de simplu: un copil, un bătrân, trei căţei şi o maimuţă. Când
i-au dat acadelele, maimuţica era moartă. Dar îmi place şi
Shakespeare. Uneori pot să jur că îl aud călcând cu tălpile
ude pe duşumea sau scriindu-i sonete unei domnişoare.
De ce pălăvrăgeşte despre cărţi? Parcă era mai drăguţă
când am văzut-o în pragul uşii. Acum e ştearsă, ca o băbuţă. Şi
miroase a naftalină.
— Înainte când eram mai tânăr, citeam romane mystery.
— Agatha Christie?
— Raymond Chandler, Jirō Akagawa.
În colţul tavanului, un general mustăcios executa gium-
buşlucuri. În locul lui s-a ivit o femeie călare. Caii au galopat
de-a lungul peretelui, topindu-se într-o spumă de colb. Era
doar imaginaţia lui. În realitate, tavanul era gri şi dezolant. Ce
caut în hruba asta? Nu mai vine odată cu ceaiul?
— Iertaţi-mă, uneori mă ia gura pe dinainte. Aşa se în-
tâmplă când primeşti rareori câte o vizită. N-aş vrea să par
indiscretă.
— Eu îmi cer iertare. Azi am o grămadă de lucru şi de-as-
ta sunt mai posac.
Spera să fie rugat să plece, cu scuzele de rigoare: v-am re-
ţinut destul, n-am vrea să vă inoportunăm, sigur sunteţi foar-
te ocupat. În schimb, infirma a continuat, înaintând spre el
cu oarece dificultate. S-a oprit aproape de genunchii lui.
— Avem şi desert, prăjitura casei cu migdale.
— Din păcate...
Gazda i-a curmat propoziţia:
94
— A sosit ceaiul! Vă mai aduc zahăr sau miere.

— Nu-i nevoie. Domnule Janowski, despre ce voiaţi
să-mi vorbiţi mai devreme?
Bătrânul, luat prin surprindere, a revenit la alura de ani-
mal rănit.
— Am vrut să... am...
— Tatăl meu şi-a dorit să vă întâlnesc, a intervenit On-
dine şi figura ei albă s-a întunecat asemenea camerei cu li-
noleum. Eu sunt mai mult singură şi, grijuliu cum este, s-a
gândit că nu mi-ar strica puţină companie.
Penibilul situaţiei îi apăsa pe toţi. Nu putea să plece toc-
mai acum. Dar de când îi păsa lui de sentimentele celorlalţi?
Fir-ar să fie de milă, îmi fură elanul, mă prosteşte.
— În acest caz, aş fi încântat să vă mai fur din orele du-
pă-amiezii.
Prost, prost, prost!
— Suntem onoraţi. Ştiu cât sunteţi de ocupat.
— Mai amân.
Revedea cu ochii minţii eseul scris cu ani în urmă pentru
ora de filosofie: „Suferinţa capătă proporţii descumpănitoare
prin milă, întrucât ea o adevereşte şi îi creează premisa prelun-
girii ei spre disperare. «O totală irosire a vitalităţii şi a energi-
ei», o numea Nietzsche. Mila concentrează gândul absenţei
şi de aceea energia pe care ar trebui să o investim în rezolvarea
problemei este subordonată regresului intelectual. La polul
opus, compasiunea, ca extensie pozitivă a milei, caută să înlă-
ture suferinţa”. Poate tocmai această compasiune, înţeleasă ca
empatie, se afla în intenţiile sale, stând faţă în faţă cu acea icoa-
nă umbrită de o umilinţă demnă. Au ascultat împreună ploaia.
Ondine i-a şoptit visătoare că şi-a agățat un fulger de ureche în
loc de cercel şi în felul ăsta nu vor mai plăti lumina. Glumele ei
îl sâcâiau pentru că în ele ea îşi concentra toată fiinţa.
A mâncat două prăjituri făcute de ea – erau delicioase, de
altfel, dar până şi în miezul lor a simţit-o pe femeia schiloadă,
95
TEOD ORA GHEORGHE
i-a gustat răsuflarea înceată şi oasele lungi, tari, abia acoperite

cu piele. Bătrânul tată s-a retras în camera lui, dar Egor ştia că
de undeva, din întunecime, îi monitoriza fiecare gest. Stătea
presat incomod de metalul scaunului cu rotile. S-a străduit
să şi-l închipuie ca un tron şi pe ea, o prinţesă sechestrată. El,
salvatorul. Însă, când şi-a imaginat buzele ei livide atingân-
du-le pe-ale lui, s-a cutremurat. Fata nu îl atrăgea deloc. Din
contră, îi inspira o repulsie întărită de subiectul inepuizabil
al cărţilor. Erau slabe şanse să mai cunoască şi altceva în afara
închisorii unde o aruncase infirmitatea ei. Îşi găsise, aşadar,
refugiul în literatură.
Dintr-o dată, i s-a adresat familiar:
— Dragul meu Egor, am să te rog să ai puţină răbdare cu
mine. Trebuie să-ţi spun ceva.
II.
...de undeva de departe
— Curios, am curajul să-ţi spun pe nume. Egor, Egor,

Egor. Scaunul ăsta îmi dă libertatea de a mă confesa. Într-un
fel, mă întreb de ce o fac. O parte din mine mă îndeamnă
să mă resemnez, aşa cum am făcut-o de mii de ori în trecut.
Când eram mică şi nu reuşeam să ajung la un raft mai înalt,
biata mea mamă îmi spunea: „Nu poţi acum, dar o să poţi
mai târziu”. Aşa mi-am zis când te-am văzut prima dată:
„Acum nu exist pentru el, dar peste un timp o să-i răsar în
cale şi o să mă observe”. Mi-a fost teamă, ca şi când dacă m-ai
fi întâlnit, te-ai fi speriat de mine iremediabil. Mi s-a mai în-
tâmplat asta. Nu în felul în care m-aş fi aşteptat, cu urlete şi
istericale, dar buzele lor încreţite şi frunţile încruntate au fost
de neuitat. N-am vrut ca şi tu să te numeri printre ei.
96
Am fost un copil fericit, dar solitar. Oricât am încercat

să mă apropii de oameni, mereu s-a strecurat în fiinţa mea
îndoiala că aparţin cu adevărat lumii ăsteia. Îmi plăcea să mă
joc singură cu păpuşi pe care le confecţionam din cârpe, nas-
turi sau sticle goale. Ai mei nu-şi permiteau să-mi cumpere
păpuşi adevărate. Mă uitam îndelung la câte una de partea
cealaltă a unei vitrine fumurii. Mi-o imaginam prinzând via-
ţă şi evadând din magazin. Fugeam amândouă cu paşi moi,
de lână. Saboţii ei de lemn aveau grijă să nu strivească melcii
răsăriţi după ploaie. Tălpile sandalelor mele mângâiau asfal-
tul, căutând să-mi mascheze prezenţa. Când visul se încheia,
mă întorceam la urşii mei de cârpă.
M-am născut în Zamość, în inima comunităţii de evrei.
Locuitorii din oraşul meu erau foarte tăcuţi. Nu ştiu dacă
asta se datora rutinei sau refuzului meu de a-i auzi. Adesea,
pătrundeam în spaţiul dintre gândurile lor. Încăpeam acolo
pentru că eu însămi eram subţire ca o lumânare şi, când mer-
geam, abia dacă se ridica vreo privire. Mă delectam pe furiş
cu trăirile lor secrete, cu şoaptele care pluteau de la unul la
altul, întâlnindu-se într-un punct unic din univers. Uneori
cuvintele lor semănau cu nişte pescăruşi în zbor; alteori erau
nişte vulturi în aşteptarea prăzii. Înţelesurile lor şerpuitoare
îmi erau necunoscute, cu atât mai mult gesturile care le înso-
ţeau. M-au fermecat mereu îndrăgostiţii, felul în care mâna
femeii dispărea în palma bărbatului, declanşând un zâmbet
de Mona Lisa, destul de senzual ca să incite şi suficient de
subtil ca să nu ofere prea mult. Desigur, pe atunci nu dispu-
neam de această paletă de interpretări, dar ştiam că se petrece
ceva subtil în aerul ce plutea între ei. În câte o seară dansam
cu Toboşarul, jucăria mea preferată, şi îi relatam descoperiri-
le de peste zi. Îi povesteam despre Baruch, băieţelul de vizavi
care desena adevărate capodopere pe asfalt şi despre nebuna
cu gâtul veşnic înfăşurat într-un fular roşu.
În Zamość ne-am clădit un trai decent. Tata a lucrat mult
97
TEOD ORA GHEORGHE
timp la o fabrică de ciocolată, ceea ce mă încânta, pentru că

îmi aducea mereu câte o delicatesă. Nu avea prea mulţi pri-
eteni, dar toţi îl respectau. Se îmbrăca deosebit de modest,
cu o salopetă şi aceiaşi pantofi de zece ani. Nu pentru că nu
ne ajungeam cu banii, ci dintr-un bun simţ moştenit de la o
generaţie de meşteşugari. Bunicul lui construise din propria
muncă un mic atelier de tâmplărie în Radom. Celor nevoiaşi
sau loviţi de boală cruntă le lucra fără să le ceară nimic în
schimb, în afară de promisiunea că îşi vor pune credinţa în
Dumnezeu să le vindece neajunsurile. Văzându-se neputin-
cios în faţa bătrâneţii, bunicul meu i-a lăsat pe mână atelie-
rul, însă tata avea deja planuri cu oraşul unde o cunoscuse pe
mama. Într-una din puţinele lui ieşiri „în lumea bună”, tata
şi-a vizitat nişte rude în Zamość. Mergând spre cafeneaua
unde îl aştepta cineva, a trecut pe lângă o clădire veche la eta-
jul căreia stătea scris pe o plăcuţă prăfuită: „Lecţii de pian.”
Curiozitatea l-a îndemnat să urce şi să bată la uşa imprimată
cu acelaşi mesaj. I-a deschis o femeie puţin mai înaltă decât
el, cu o rochie albă de pânză topită şi părul prins în coc.
„M-ar interesa o lecţie de pian”, i-a zis, deşi notele muzicale
îi erau la fel de străine ca un costum frac. Femeia l-a poftit
înăuntru şi s-a prezentat: Adela Nara. Amândoi ştiau că în-
tâlnirea lor n-are nicio legătură cu muzica, ci cu o inefabilă
chemare. Dacă m-aş fi aflat atunci lângă ei, nu m-aş fi putut
strecura în spaţiul dintre gândurile lor – el era deja plin cu iu-
bire. Primul lor sărut a avut gustul cheii sol şi a produs un su-
net asemănător cu un fa diez. S-au căsătorit fulgerător. Nun-
ta au făcut-o în Biserica Franciscană, în prezenţa unui grup
restrâns de apropiaţi. Părinţii mamei mele nu l-au acceptat pe
tata. Îi aranjaseră fiicei lor o căsătorie cu un inginer bogat din
Bydgoszcz. Bunicul meu a convins-o şi pe bunica să se opună
măritişului. Adela îi spulberase dintr-un foc două vise: acela
de a avea un fiu care să-i moştenească dragostea pentru lemn
şi o noră cu braţe puternice şi obraji rumeni, care să preţuias-
98
că valorile gospodăreşti. Aşa că, din cele două familii, nu s-au

arătat la ceremonie decât doi verişori şi un frate. Cu toate
astea, au fost fericiţi. Tata îşi aminteşte şi acum că pe chipul
mamei mele a văzut o lumină feerică, atunci când ea a spus
„da”. Părea că izvorăşte de undeva de sus, pictându-i figura
în nuanţe pastel. În acele clipe, şi nu în intimitatea culcuşu-
lui nupţial, Adela a devenit femeie. Binecuvântarea celestă şi
glasul preotului au încredinţat-o că îşi părăsea vechea exis-
tenţă şi se lăsa iubită pentru întâia dată de un bărbat. S-au
stabilit, aşadar, în oraşul natal al mamei mele.
Eu am venit pe lume neaşteptat, dar am fost o mare bucu-
rie. Când m-au pus în braţele mamei mele, primele ei cuvinte
au fost:
— Dacă are toate degetele, o fac pianistă.
Mi-a dat numele Ondine, după piesa lui Jean Giraudoux.
I-am înşelat aşteptările mai târziu, spunându-i că Beethoven
mă plictiseşte de moarte şi că aş prefera să asudez reconstru-
ind clădirea primăriei. Deşi am întristat-o, a suspinat, apoi
m-a aşezat pe piciorul ei şi m-a privit cu mândria mamei care
admiră spiritul independent al copilului.
La zece ani, am fost anunţată că aştept un frăţior. Ei aş-
teptau, nu eu. Încurcată şi geloasă, le-am răspuns ironic:
— De mult îmi doream un frate pe care să-l chinui.
Şi m-am închis în camera mea.
E greu să descrii moartea cuiva, mai ales când îi vezi

buzele vineţii şi-i auzi respiraţia sacadată în semiîntuneric.
Complicaţiile naşterii i-au adus mamei mele o zi de agonie la
sfârşitul căreia arăta ca una din păpuşile mele de cârpă şi nas-
turi. Doctorii dădeau din colţ în colţ. Până să se lămurească,
mama a început să se stingă. Primele au lăsat-o picioarele, în
mod curios. Şi le simţea amorţite – parcă ar fi fost o mumie
egipteană care se trezeşte la viaţă de la brâu în jos. De fapt, se
trezea la moarte. Pe urmă, au lăsat-o braţele. Avea impresia că
99
TEOD ORA GHEORGHE
o să se usuce şi o să-i cadă. Într-un final, ceva din interiorul

ei a cedat şi pleoapele i s-au închis înainte să vadă creatura
zbârcită ce-i umblase prin măruntaie. Multă vreme, tata l-a
învinuit pe fratele meu Dawid. Nu i-a spus-o, dar s-a închis
împreună cu mine într-un tărâm unde el nu avea acces. Ne
plimbam doar noi doi prin parcuri, vizitam muzee, magazine
şi clădiri de birouri. Aveam secrete pe care ni le şopteam la
ureche de faţă cu Dawid şi multe asemenea jocuri perfide.
Eu nu l-am dispreţuit niciodată pe fratele meu, dar îl iubeam
atât de mult pe tata, încât i-am împrumutat ura. Tata ar fi
vrut de fapt să se răzbune pe destin, doar că nu avea adresa
lui, aşa că i-a dat numele propriului său fiu. Fratele meu s-a
săturat şi a plecat la bunicii lui din Radom. Când a împli-
nit optsprezece ani s-a mutat în Anglia şi de atunci nu mai
ştim nimic de el. Tata a aflat adresa lui de bunica mea şi i-a
scris o scrisoare lungă, în care îşi cerea iertare, însă nu a pri-
mit niciun răspuns. Tata a înţeles cu greu că iertarea de care
avea nevoie se găsea mai aproape decât ar fi crezut, chiar în el
însuşi. Din nefericire, când s-a iertat, o altă povară i-a testat
credinţa abia dobândită.
De Rusalii, tata m-a trimis să cumpăr un pachet de făi-
nă şi o sticlă de ulei. Purtam o rochiţă roz, cu volănaşe şi o
bentiţă. Alimentara se afla la o stradă distanţă. Ochiul verde
al semaforului încetase să clipească şi se transformase într-o
pupilă roşie. Toţi părăsiseră buza trotuarului, dar eu rămăse-
sem să-mi contemplu pantofii negri, cadou de la mama. Mă
oglindeam în luciul lor şi mă gândeam cât de drăguţă sunt.
M-am deplasat pe stradă fără să mă uit în jur, absorbită de
revelaţia feminităţii ce înflorea pe chipul meu. N-am văzut
maşina care gonea spre mine ca posedată de un duh al morţii.
Într-o fracţiune de secundă, am căzut într-un somn din care
nu m-am trezit decât peste două zile. O asistentă într-un ha-
lat halucinant de alb m-a mângâiat şi mi-a şoptit că are ceva
important să îmi spună. Pe un scaun, în colţ, tatăl meu plân-
100
gea cu capul sprijinit în căuşul palmelor.

— Ai avut un accident. Din nefericire, impactul cu...
Restul s-a topit într-un ţiuit prelung. În urechile mele nu
încăpea o astfel de veste. Mi-am pierdut cunoştinţa. Dezme-
ticindu-mă, am dat să mă ridic din pat. Am descoperit, cu
stupoare, că mi-era imposibil. Aveam treisprezece ani când
am încetat să mai merg.
— Ce mi-aţi făcut? am urlat, în disperare.
Tata îşi asumase deja o vină nemărturisită. Părea jumătate
din omul care mă ridica în braţe cu uşurinţă şi mă alinta cu
„degeţica mea”.
— O să-ţi fac rost de cel mai drăguţ scaun, mi-a murmu-
rat la ureche.
„Scaun cu rotile” ar fi sunat ca un blestem. Tata a ocolit
mereu cuvintele astea. Prefera în schimb să-mi spună că el
îmi va dirija caleaşca să nu mă mai obosesc inutil, că doar era
mare vânzoleală prin oraş şi ce rost avea să te loveşti de unul
şi de altul. Cam aşa îşi dosea tata deznădejdea în şifoniere
întregi de explicaţii fanteziste. Deşi mama a fost mereu
visătoarea, de la el am moştenit imaginaţia bogată.
Pentru că aveam nevoie de un tratament special de re-
cuperare, tata şi-a mai luat o slujbă, ca ajutor de mecanic.
Prindea din zbor tainele meseriei pentru că avea ceea ce bu-
nicul lui numea „o minte de geniu practic”. Cu două slujbe,
absenţele lui erau tot mai dese. De aceea am avut nevoie de
o bonă. Vecina noastră, Zelda, o bătrânică de şaptezeci şi doi
de ani, stătea cu mine după-amiezile. Fusese profesoară de
limba franceză, dar cunoştea cinci limbi străine, biologie, al-
gebră. Mereu am avut mai mult eu grijă de ea decât invers.
Îşi aducea cu ea cele trei pisici pe care le hrănea cu conserve
de peşte. Îmi înveleam pulpele inerte cu blăniţa lor. Uneori
adormeam pe muzica trupului lor, asemănătoare cu zgomo-
tul cărbunilor din sobă. Am renunţat la şcoală şi m-am lăsat
pe mâna Zeldei. Tata mi-a explicat:
101
TEOD ORA GHEORGHE
— Ce rost mai are să asculţi poliloghia lor? Sistemul de

învăţământ oricum nu mai e ce a fost.
De la Zelda am învăţat puţin din toate. Era o femeie in-
credibil de cultă. Prindeam repede. Posedam, pesemne, şi
eu o parte din „genialitatea practică” a lui tata. În câţiva ani,
vorbeam fluent franceza, spaniola şi italiana. Mă familiariza-
sem cu matematica şi economia cât pentru patru ani de liceu.
Asta mi-a permis să ţin contabilitatea la un mic notariat din
apropiere pentru o sumă modică. Moartea învăţătoarei şi bo-
nei mele a coincis cu falimentul fabricii de ciocolată. După
o grevă nereuşită, tata şi alţi şaptezeci de muncitori au rămas
fără slujbă. Bunicul meu s-a hotărât să-l ierte pe tata, mai ales
că el şi bunica se simţeau singuri după plecarea lui Dawid. Pe
deasupra, au contribuit cu o sumă lunară pentru mine, im-
presionaţi de eforturile mele de a câştiga un ban, în ciuda fap-
tului că eram, în fond, o oropsită. Eu nu mă consideram aşa,
deşi observam grimasele notarului de la biroul alăturat. Cu
siguranţă, era încredinţat că patronul m-a angajat din milă.
Nici când l-am ajutat cu un sfat preţios referitor la o procură,
nu m-a socotit mai demnă de poziţia în care mă aflam. La
poştă, în alimentare şi în magazinele de haine, întâmpinam
din partea angajaţilor o grijă exagerată, ornată cu un glas ne-
dorit de mieros. Clienţii, în schimb, mă priveau fie cu milă,
fie cu o stânjeneală mocnită. Se retrăgeau din calea mea, în-
ghesuindu-se în ei înşişi. Poate că handicapul meu răsturna o
ordine a lucrurilor, cum ar fi plasarea unei vaze în locul unei
scrumiere sau îmbrăcarea unui pardesiu într-o zi călduroasă.
M-am obişnuit cu felul în care eram văzută. M-am bucurat că
mi-am găsit, totuşi, oaza de linişte. La şaisprezece ani aveam
deja un salariu şi chiar o mică sumă pusă deoparte.
Bunicii mei s-au stins unul după celălalt. Ne-au lăsat
moştenire casa lor, o construcţie modestă de la periferia ora-
şului. Tata a închiriat-o unui cuplu de arhitecţi. Am trăit ca
pe roze, cum spuneţi voi, românii, până ce s-a îmbolnăvit
102
tata. Avea dureri cumplite de spate, aşa că ne-am dus, la in-

sistenţele mele, la spital – singurul loc pe care tata îl detesta
mai mult decât băncile. I-am ţinut companie într-un coridor
cu miros de igrasie. Pe scaunul din faţa noastră, un bărbat cu
ochelari învârtea un cub Rubik. Era fermecător, deşi trecuse
bine de vârsta tinereţii. Purta un sacou bej şi pantofi clasici, à
la Fred Astaire. M-am întrebat ce caută acolo o apariţie atât
de insolită. De parcă mi-ar fi ghicit gândurile, necunoscutul
mi s-a adresat politicos, într-o poloneză ezitantă, dar corectă:
— Am venit cu fratele meu. Ne-am reîntâlnit după cinci-
sprezece ani. Stau în vizită la el până la sfârşitul anului. El e
stabilit în Varşovia, dar s-a ataşat de doctorul Bartosz şi vine
la el când are probleme. Într-o zi, s-a pomenit că-mi deschide
uşa aplecat ca o babă. La început am crezut că i-a căzut pro-
teza, când colo omul avea spatele burduşit. Îmi omor şi eu
timpul cu drăcia asta colorată. Rubik a fost un sadic.
Aerul jovial al bărbatului ne-a binedispus. Pe coridorul
neprimitor, înţesat cu suferinzi, am legat toţi trei o prietenie
ciudată. Îl chema Emil Rădulescu şi învăţase limba lui Cho-
pin ca să se descurce în peregrinările sale.
— Cum să te învârţi printre oameni fără să le cunoşti
limba, ca un extraterestru? ne-a zis Emil râzând.
Ne-a rugat să îl tutuim. Apoi, devenind dintr-o dată seri-
os, ne-a mărturisit că, după moartea soţiei, a colindat Europa
când a prins ocazia. A studiat din mers limbi şi culturi străi-
ne. Noi am bănuit că avea venituri generoase. Lucrase două-
zeci de ani ca judecător. Renunţase după ce a ieşit la iveală
o eroare judiciară produsă în cazul unui condamnat pentru
uciderea soţiei sale. Ai ghicit deja că îţi vorbesc despre tatăl
tău.
Egor nu mai putea nici să se mişte, ca ţintuit de o boală

ce avea în curând să-i macine oasele. Tatăl lui nu-i pomenise
niciodată de vreun frate. Cel pe care i-l descria Ondine nu
103
TEOD ORA GHEORGHE
semăna nici pe departe cu omul pe care îl cunoscuse el. A

ascultat, uluit, cuvintele şuierătoare ale femeii.
— Subiectul vinovăţiei l-a făcut pe tata, mucalit din fire,

să sporovăiască nestingherit în faţa bărbatului cu pantofi
scumpi, parţial ca să-l impresioneze. L-am îndrăgit din prima
pe Emil, nu pentru că avea darul povestirii, ci pentru că a fost
singurul care m-a tratat firesc, fără să-mi evalueze infirmita-
tea în vreun fel. M-a întrebat despre cărţile mele preferate şi
mi-a cerut părerea despre situaţia politică din Coreea. Am
fost tratată ca un adult cu preferinţe şi opinii. Conversaţia
s-a sfârşit după ce fratele lui Emil a ieșit din spatele unei uşi
de un alb murdar, la fel ca şi restul spitalului. Am făcut cu-
noştinţă protocolar – se pare că gena logoreei se transmisese
doar lui Emil – şi ne-am despărţit într-un miros înţepător de
spirt.
Într-o zi, tata n-a mai putut să se ridice de sub maşina pe
care o meşterea. Spondiloza l-a constrâns să-şi dea demisia.
Ne întreţineam doar din chirie. Existenţa noastră şi-a conti-
nuat traiectoria tihnită două luni neîntrerupte. Din neferi-
cire, o altă nenorocire avea să ne brăzdeze vieţile. Cuplul pe
care tata îl găzduise cu încredere s-a destrămat şi odată cu iu-
birea frântă s-a spulberat şi casa noastră. Iubitul gelos i-a dat
foc din temelii ca să se răzbune pe ea. Astfel s-a mistuit averea
încropită cu fiecare strop de sudoare desprins de pe fruntea
bunicului meu. Ştirea a apărut într-un ziar unde era menţi-
onat şi numele tatălui meu: Adam Janowski. Incidentul i-a
întărit convingerea că nu poţi avea încredere în nimeni, mai
ales în jurnalişti. Inima tatălui meu s-a hotărât să facă o acro-
baţie nemaivăzută. Numai că, în saltul ei la trapez, a fost cât
pe ce să cedeze. Un preinfarct l-a ţintuit într-un pat îngust,
alături de alţi cinci bolnavi. Eu am rămas acasă, numărând
oi într-o linişte înfiorătoare. Nu ştiu de ce, dar mereu mi-am
găsit calmul în număratul oilor. Mi le imaginam cârlionţate
104
şi pestriţe, sărind tacticos un gard. Am adormit. În cele din

urmă, ţârâitul telefonului m-a furat din somnul în care mă
baricadasem ca într-un cavou. Era vocea tatălui meu:
— Ghici peste cine-am dat aici!
— Tată, eşti bine? Ce-au zis doctorii?
— Sunt ca nou, am nouă vieţi. În trei zile îmi dau dru-
mul. Ghiceşti?
Nu-mi venea în cap nici o variantă, eram prea emoţionată.
— Peste domnul Rădulescu. A şi venit în salon să mă sa-
lute. Ştia ce s-a întâmplat cu casa. A spus că până mă înzdră-
venesc ne invită la vila fratelui lui, fiecare în câte o cameră.
Am refuzat, normal, dar a insistat. Recunosc, mă roade cu-
riozitatea.
De vile auzisem doar în filme şi citisem despre ele în cărţi.
Nu-mi închipuisem vreodată că o să am privilegiul să păşesc
într-una. Avea un etaj şi un pod. În total număra opt came-
re mobilate într-o manieră pestriţă. Camera mea arăta ca o
încăpere princiară, cu un baldachin aşezat la nord şi pereţi
înveliţi în tapet prelucrat parcă din fire de păianjen. De o
parte şi de alta a patului, două noptiere elegante sculptate din
lemn de nuc. Lângă fereastră aveam propria mini-bibliotecă,
incluzând autori englezi, polonezi şi români. Trăiam o reve-
rie. Acasă la noi, singurul tablou agăţat de un perete sfrijit era
o copie nereuşită după „Cina cea de taină.”
Gazdele noastre ne-au ajutat să ne acomodăm, cu vorbe
calde ca un cozonac abia ieşit din cuptor. Fratele lui Emil,
Raul, deţinea un mic lanţ de restaurante. Era căsătorit cu De-
rin, o frumoasă şi mult mai tânără turcoaică. Derin nu ştia
decât engleza şi vorbea puţin. Ea s-a ocupat de meniul nos-
tru, pregătindu-ne ceai, fursecuri şi sandvişuri cu brânză. În
prima mea noapte la palat, cum îmi plăcea să-i spun, m-am
visat o prinţesă dănţuind pe coridoarele luminate de licurici.
Paşii mei alunecau graţios pe marmură, lăsând în urmă valuri
ca într-o apă limpede. Emil mi-a oferit o sumedenie de astfel
105
TEOD ORA GHEORGHE
de nopţi. Mereu am ştiut că datorită lui ne-a primit unchiul

tău. A fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Ceea
ce trebuia să fie o şedere de câteva zile s-a transformat în doi
ani în care am ieşit în oraş, am servit prăjituri în localuri de
lux, am jucat şah în grădina din curte şi am fost împreună la
operă. Derin nu putea avea copii. Eu i-am inspirat un ataşa-
ment matern. Emil s-a întors în România, dar venea des să ne
vadă. De la Raul am învăţat primele cuvinte în română, şi pe
următoarele. Mi s-a părut o limbă colţuroasă şi totodată pri-
etenoasă. Am închiriat casa din Radom unei doamne respec-
tabile recomandate de Emil. Tata, mândru, nu a acceptat să
fie găzduit din milă şi s-a angajat la o companie de telefoane.
S-a întâmplat într-o seară, când Emil îşi deşerta bagajele
în hol. Dintr-un buzunar al jachetei, o fotografie a alunecat
molcom, aterizând pe gresia marmorată ca un strop de rouă.
Tatăl tău s-a grăbit să o culeagă de jos. Atunci l-am întrebat:
— Cine e în poză?
— Vădit încurcat, Emil a răspuns:
— Fiul meu.
Nu ne vorbise niciodată de vreun fiu. Era un tip misteri-
os. Mi-am dat seama că am atins un subiect sensibil. Ca să-mi
spulbere stânjeneala, a adăugat:
— Nu mai ţinem legătura de doi ani. Suntem diferiţi.
Şi mi-a întins fotografia, neştiind că acea bucăţică de
hârtie avea să-mi schimbe iremediabil viaţa. Habar n-am
de ce m-am îndrăgostit de tine. De vină să fi fost cămaşa ta
mult prea largă, firul alb ce-ţi ieşise în desişul de păr negru
sau surâsul ştrengăresc în stil Gérard Philipe? Te-am ghicit
din prima: fluşturatic, carismatic, isteţ, generos cu prietenii,
dar zgârcit cu restul, arogant în felul în care sunt aroganţi
colecţionarii de antichităţi, omul cuvintelor puţine adresate
femeilor desprinse din braţele lui şi al gesturilor grandioase
menite să impresioneze ceea ce crede el că este „înalta soci-
etate”. Iartă-mă că folosesc ghilimele, nu intenţionez să fiu
106
ironică, doar să-mi demonstrez apartenenţa la o altă idee. Of,

suntem diferiţi, Egor, ca Layla and Majnun. Îmi jurasem să
nu mă îndrăgostesc niciodată, dar te pui cu soarta?
Ai fi crezut că mi-am ţinut părerile pentru mine. Ei bine,
nu. Am dat glas acestor observaţii interioare, dintr-un imbold
care m-a neliniştit. Nu îndrăznisem vreodată să sper că un
bărbat ar avea amabilitatea să-şi odihnească măcar privirea pe
figura mea palidă, iar acum eram îndrăgostită. Emil, surprins
de intuiţia mea profetică, mi-a confirmat că îl dibuisem bine
pe băiatul lui. Surprinzător, mi s-a confesat ca unei călugăriţe,
vorbindu-mi despre tine ca despre un fiu veşnic rătăcitor, care
hoinăreşte într-o oază a deşertăciunilor. Renunţaseşi la prima
facultate de medicină, petrecând un an ca să studiezi pentru
Drept. Acolo ai cunoscut-o pe Mali. V-aţi mutat împreună
într-o garsonieră şi aţi stat acolo un an. Nu era prea isteaţă,
ba chiar unii o numeau „săracă rău cu duhul”, dar se ataşase
de tine, iar tu aveai nevoie de cineva care să aibă grijă de tine.
Când a rămas însărcinată, ai insistat să se descotorosească de
copil pentru că tu nu vei fi niciodată tată. Ai alungat-o într-o
staţie de tramvai. După aceea, nu ai mai păstrat nici o fată în
viaţa ta mai mult de două–trei zile. Pe măsură ce povestea ta
se derula pe ecranul minţii mele, mă simţeam tot mai aproape
de tine, încătuşată de tine printr-un abur magic, ca cel ce iz-
vorăşte de nicăieri, în spectacolele marilor magicieni. Voiam
cu orice preţ să-l cunosc pe bărbatul căruia îi era de ajuns să-şi
dreagă vocea ca să hipnotizeze orice femeie. I-am înapoiat fo-
tografia, prefăcându-mă indiferentă. De atunci încolo mi-am
păstrat curiozitatea pentru mine, dar, pe ascuns, îmi strecu-
ram degetele în buzunarul lui şi îmi clăteam ochii minute în
şir cu chipul tău. O lună mai târziu, aveam să mă mut cu tata
deasupra ta. Curios cum cuvintele îşi ratează adesea sensuri-
le. În realitate, tu ai fost mereu deasupra mea. Mi-ai subjugat
carnea şi spiritul dintr-un univers străin, la fel de străin ca spa-
ţiul sacru pe care îl ocupai în lumea mea.
107
TEOD ORA GHEORGHE
Avanpremiera plecării noastre în România s-a petrecut

cu o întâlnire nocturnă în camera tatălui meu. El, eu şi Emil,
care şi-a potrivit glasul cu atenţie, pescuind din adâncul
gâtlejului curajul necesar. La fel ca prima dată când l-am cu-
noscut, răsucea între degete feţele cubului Rubik.
— Dragii mei, vă rog mai întâi să mă iertaţi. Ştiţi cât de
ataşat sunt de voi. Nu mi-e uşor să vă spun... Fratele meu cre-
de de cuviinţă că i-ar prinde bine ca o vreme să stea doar el
şi Derin. Credeţi-mă pe cuvânt, vizita voastră i-a făcut mare
plăcere, însă, de când i-a intrat restaurantul în faliment, nu
prea te mai înţelegi cu el. Are nevoie de o perioadă de recre-
aţie.
A tăcut puţin, apoi a continuat hotărât:
— Am o propunere. Vă rog să cugetaţi bine înainte să îmi
daţi un răspuns. Am un apartament în Bucureşti. Cândva,
am locuit în el cu Irina. După ce s-a dus, n-am mai suportat
să o simt în orice obiect. Nu stă nimeni acolo. Am o cunoş-
tinţă la Primărie care l-ar putea angaja pe Adam pentru un
salariu de două ori mai mare. Cu actele se rezolvă.
Atunci am înţeles cât de singur era omul din faţa mea. Tu
ai ştiut asta, Egor? Ai bănuit cât de singur era tatăl tău? Cum
firul ce-l legase de tine se frânsese, şi-a ţesut unul nou cu care
s-a agăţat de noi. L-am poreclit în gând „Binefăcătorul nos-
tru”. I-am adăugat o titulatură secundară: „Cel care tânjeşte
după afecţiune”. Tata a jucat rolul de fiu, prieten şi sfătuitor,
de dragul meu. Ştia că într-o societate aspră, infirmii trebuie
să se zbată ca să răzbească. Ne-am îmbrăţişat în toiul nopţii,
alcătuind cu trupurile noastre o trinitate zugrăvită în nuan-
ţele sumbre ale nevoii.
În dimineaţa următoare, Derin mi-a acoperit obrajii cu
sărutări şi lacrimi. Raul ne-a ajutat să ne facem bagajele, cu o
alură de căţel pedepsit. Ne-a asigurat, pe un ton glumeţ, că,
dacă nu i-ar fi mers prost afacerea, ne-ar fi înfiat. Emoţiile
plecării m-au năpădit. Nu-mi părăsisem niciodată ţara, iar
108
acum aveam să schimb farmecul Varşoviei cu necunoscutul

unui oraş îndepărtat.
Călătoria cu avionul s-a scurs ca o lingură de miere într-un
pahar de limonadă. Am admirat norii răsfiraţi pe trupul difuz
al cerului şi câteva păsări care formau un V întors – o săgeată
îndreptată spre un alt destin. M-am gândit la ce lăsam în
urmă: slujba de la notariat, păpuşile mele de cârpă, casa unde
am crescut, oraşul meu renascentist şi clădirile sale colorate,
apoi capitala, cu a sa Grădină Saxonă şi promenadele în
Cimitirul Powązki. Regretele n-au durat mai mult decât
zborul păsărilor şi s-au pitulat în umbra anticipării. Larma
Bucureştiului a fost o surpriză plăcută. Aeroportul era înţesat
de lume. Fiecare aştepta pe cineva: copii cu feţele îmbujorate
şi pălăriuţe de soare, bătrâne cu sacoşe pline, comercianţi
ambulanţi, bărbaţi îmbrăcaţi la costum ţinând în mână valize
de piele şi grupuri de tineri cu rucsacuri în spate. Un taxi cum
nu mai văzusem, care mi-a amintit de dovleacul preschimbat
în caleaşcă din Cenuşăreasa, ne-a condus până la destinaţie.
Pe fereastra maşinii mi s-a derulat pentru prima şi ultima
oară peisajul bucureştean.
Ondine s-a întors cu spatele. Tăcea. Afară se iscase un

vânt nervos, febril. A continuat cu jumătate din glasul de
până atunci:
— Închipuie-ţi uluirea mea când te-am recunoscut pe

strada care duce la vechea cizmărie. Erai la braţul unei fete
roşcate, cu obrajii presăraţi cu o constelaţie adorabilă de pis-
trui. M-am ascuns sub pălăria mea albă. Am ținut morțiș să
intrăm rapid înăuntru. Ghinion – tu veneai în aceeași direc-
ție, așa că mi-am azvârlit pălăria și am dat vina pe vânticelul
brusc ivit din arșița verii, de parcă îmi era complice. Tata s-a
repezit s-o caute. Eu m-am făcut nevăzută în spatele tufei de
măceşe. Ai deschis uşa scării cum deschisese cândva şi tata
109
TEOD ORA GHEORGHE
uşa ce avea să-l conducă la mama – ezitant, mimând timidi-

tatea. Oare Emil a ştiut asta? Tata ştia şi el? De ce nu mi-au
spus? Realitatea mea s-a topit într-un vârtej pogorât asupra
mea ca un roi prăfos de albine. Am leşinat.
M-am trezit într-o cameră cu mobilă veche, bătrâneas-
că, aşezată pe pat. Tata îmi mângâia fruntea. În dreapta mea,
pe noptieră, am zărit cu coada ochiului un pahar cu apă.
Crezuse bietul de el că mi s-a făcut rău de la căldură. N-am
îndrăznit să articulez un cuvânt. M-am proptit pe coate şi
l-am liniştit. M-am arătat dornică să inspectez restul aparta-
mentului. Avea trei camere, nicidecum la fel de luxoase ca în
vila din Varşovia, dar curate şi frumos amenajate. Mâna unei
femei încă îşi făcea simţită prezenţa în aranjamentul veselei
din bucătărie şi în dispunerea delicată a hainelor în şifonier.
În sufragerie, mi-a atras atenţia o bibliotecă plină de cărţi de
literatură universală, atlase şi manuale. Dintr-un raft, coto-
rul unui Dostoievski atârna ca un alpinist. M-am cufundat
în sofa şi i-am pipăit textura. Semăna cu nisipul mării, fin
şi în acelaşi timp rugos datorită scoicilor şi pietricelelor. Am
îndrăgit noua mea casă, ca şi când ar fi crescut din mine – o
prelungire a existenţei solitare ce se hrăneşte din mireasma
obiectelor vechi.
Trei zile am stat închisă în sufragerie, lecturând nuvelele
lui Eliade. Ce scriitor minunat aveţi! La finalul lecturii, am
realizat că nu mai voiam să ies din casă. Mi-era teamă, Egor...
că te voi întâlni. Tata a pus fobia mea pe seama mutării în
altă ţară, schimbării climei. Şi-a reproşat că a greşit acceptând
propunerea lui Emil.
— Îşi face pomană cu noi? Gata, ne ducem înapoi, la casa
noastră.
Într-o seară n-am mai răbdat şi i-am spus:
— Tată, sunt îndrăgostită. Ştiu că nu trebuia, dar aşa a
fost să fie.
— Ce să fie? Ce spui tu?
110
— Aici stă Egor, băiatul lui Emil. La etajul doi.

Tata m-a privit de parcă picasem din lună.
— Când am ajuns noi, în prima zi, a intrat în scară cu
cineva.
— De unde ştii că era el?
— Mi-a arătat Emil o fotografie. Nu a intenţionat. Nu
ştiu cum să zic... A fost ca un foc de artificii care a început
în pieptul meu, o contorsionare a firii într-o spirală de trăiri
dezbrăcate de coaja obişnuinţei.
Tata nu pricepea nimic.
— Mă duc să-l sun.
— Nu!
Vocea mea a sunat teribil şi cred că a spart un pahar. Mi
se mai întâmpla să afectez obiectele din jur prin energia mea,
fără să vreau.
— Tată, te rog, să nu mai implicăm pe nimeni. E de ajuns
că îmi deşert sufletul ţie. Hai să îmbătrânim aici împreună.
Voi face traduceri, ştiu patru limbi străine. Tu vei câştiga din
slujba de la primărie. Lasă-mă numai să ies pe palier, să-l văd.
El nici nu va şti. Şi oricum, nu aş vrea să mă vadă aşa. Voi fi
o fantomă. Până acum câteva luni nu m-a interesat nici un
băiat. M-am resemnat să trăiesc în universul metalizat, unde
patru roţi îmi erau de ajuns ca să mă apere de foame şi intem-
perii. Dar acum am nevoie de mai mult. Vreau să visez, tată!
Tata m-a ascultat buimăcit. Era departe de el gândul că
în mine freamătă o femeie care o alungă încet-încet pe fetiţa
cu picioare frânte. A încuviinţat, sperând că nebunia îmi va
trece şi coincidenţa aceea odioasă ce ne lega din nou soarta
de familia Rădulescu se va spulbera de zidul realităţii. Nu s-a
aşteptat ca nebunia să dureze aproape opt ani. Da, Egor, opt
ani în care tu n-ai bănuit că o siluetă umbrită își atârnă tim-
pul de fiecare mișcare de-ale tale, de fiecare cuvânt prelins de
pe buzele tale în forma unor pânze de corabie. Tata s-a stră-
duit să mă ţină secret faţă de toată lumea. Ce uşor poţi ascun-
111
TEOD ORA GHEORGHE
de un om când e invizibil pentru ceilalţi... Pe cei puţini care

aflaseră, îi mituia cu ciocolată. Învăţase de la un fost coleg de
la fabrică tot felul de reţete elveţiene. Dacă venea cineva în
apartament, mă retrăgeam în camera mea.
Egor şi-a trosnit degetele şi odată cu ele s-a fărâmiţat ceva

în el. Unghiile lui Ondine s-au crispat pe braţul scaunului cu
rotile. O carte a căzut de pe un raft de sus. Egor a tresărit. S-a
străduit să-şi ascundă spaima pe care i-o inspira apartamen-
tul acela blestemat, dar a realizat că Ondine stă cu spatele la
el şi n-are cum să-l observe.
— Când n-a mai putut să-l mintă pe Emil, care devenise

suspicios, tata i-a spus adevărul. Tatăl tău s-a jurat că n-a ştiut
că fiul lui s-a mutat atât de aproape de noi şi de el. Am decis
să-l credem. S-a oferit să ne găsească alt apartament, dar tata
l-a implorat să lase lucrurile aşa. Emil l-a vizitat deseori, la
ore indecente din noapte, ca să nu rişte să vă intersectaţi. Se
închideau amândoi în dormitor şi discutau cu orele, ca doi
pioni de şah care dezbat mutarea cea mai potrivită. Emil m-a
rugat să renunţ la dragostea aceea absurdă. Mi-a propus chiar
o întâlnire cu un student la arhitectură care-mi împărtăşea
handicapul, dar l-am refuzat furioasă:
— Nu ţi-am cerut să faci pe peţitoarea!
Nu voiam pe nimeni, te aveam pe tine. În clipele cele mai
aprige de deznădejde, îmi înşiram viaţa pe sârma destinului şi
o împărţeam în segmente. Toate începeau cu acelaşi cuvânt,
DACĂ: dacă nu ne-am fi dus atunci la spital, dacă Emil ar fi
aşteptat pe alt scaun, dacă tata nu s-ar fi surmenat, dacă n-ar
fi avut preinfarct, dacă nu ne-am fi mutat...
Noaptea a devenit anotimpul meu preferat. Te-am spi-

onat, Egor, când te întorceai la braţ cu o femeie decupată
parcă dintr-o revistă de modă, când pofteai înăuntru alaiul
112
de prieteni la petrecerile de weekend. Profitam de momen-

tele în care vocea ta sau a celor care te acompaniau se dizolva
în zgomotul produs de scaunul meu. Te-am pândit de mii
de ori în casa scării. Nu mi-e ruşine s-o spun, mai ales că e
deja atât de târziu. Într-una din cele mai splendide nopţi din
viaţa mea, te-ai enervat că nu-ţi găseai cheile. Mai ţii minte?
Te-ai apucat să fredonezi „Baladă pentru Adeline”. Cheia bu-
clucaşă era în buzunarul cămăşii tale, dar ce m-am bucurat
că n-ai dat de ea! Cât te aflai pe palier, îmi îngăduiai să te
privesc pe nesăturate. În noaptea aceea, aveai obrajii aprinşi
şi răspândeai un miros de vin scump, care mi s-a părut deo-
sebit de senzual. Ţi-ai scos cămaşa şi te-ai aşezat pe ea. Ce
frumos arătai pe jumătate gol, cu pielea catifelată a umerilor
întrezărindu-se în lumina becului. Undeva, în vintrele mele,
s-a născut o mare învolburată. Valurile ei s-au izbit de carnea
mea ca de stâncile unui dig. Era dureroasă acea iubire. Puţin
mi-a lipsit să-mi părăsesc ascunzătoarea şi să te strig pe nume.
M-am mulţumit, în schimb, să te admir din spatele cortinei,
reproducându-ţi portretul pe şevaletul memoriei.
Astfel am colecţionat amintiri cu tine. Ţi-am învăţat
preferinţele în materie de muzică, sport, excursii, cărţi, gar-
derobă feminină şi... dragoste. Porţi 44 la pantof, îi adori pe
scriitorii ruşi şi te înfiori când cineva îţi sărută lobul urechii.
Mi-am notat într-un jurnal toate aceste amănunte. Nici un
explorator n-ar fi consemnat cu o asemenea preţiozitate des-
coperirile sale revoluţionare. N-am aflat niciodată mai mult
decât te îndurai să-mi împărtăşeşti în pragul dintre lumea
mea şi lumea ta, propoziţii care ţi se împrăştiau pe palier şi
se lăsau culese de urechile mele indiscrete. Nimicuri care
pentru mine posedau o însemnătate uriaşă, ca gesturile în-
drăgostiţilor din Zamość. Asistam şi la scene triste – câte o
femeie plângea şi se arunca asupra ta cu disperarea muribun-
dului, cerşind puţină iubire. Alteori îţi reproşa nepăsarea şi te
blagoslovea cu o palmă usturătoare. Nu le compătimeam, ba
113
TEOD ORA GHEORGHE
chiar le invidiam pe aceste femei care avea dreptul să-ţi pro-

punţe numele şi să-ţi atingă umerii. Mă preschimbam în ele,
le împrumutam trupurile ca un strigoi ce eram. Mâinile tale
îmi căutau curbura taliei şi alunecau pe conturul pulpelor, ca
mai apoi să urce din nou cu mişcări graţioase, de balerină. În
săruturile tale mă strecuram şi eu. Îmi înfigeam buzele fanto-
matice între dinţii tăi şi-ţi sorbeam respiraţia.
Ţi-am scris o scrisoare mai demult, dar am ars-o. Rându-

rile mele nu ar fi produs niciun ecou în inima ta strâmtă, ca
o poşetă în care nu încap decât un portofel şi un ruj. Ce rost
avea? Nu te-ai fi uitat la mine nici încălzit de gustul acrişor al
vinului de la seratele tale. Nu te condamn, mi-e doar ciudă.
M-am refugiat în camera mea şi am citit sute de cărţi. La un
moment dat, nici nu mai ţineam cont dacă îmi plac sau nu.
Citeam ca să nu mor. În ciuda eforturilor mele, imaginea ta
mi-a străbătut simţurile necontenit. Aşa că am recurs la uni-
ca metodă pe care o aveam la îndemână ca să nu înnebunesc:
mi-am inventat poveşti cu tine. În visele mele, eu eram adesea
o fată cochetă şi tu un domn distins cu joben. După-amiezile
admiram soarele roşiatic din trăsură. Câte un stol de păsări
ne saluta din zbor. Ne plimbam ore în şir în parcuri, pe sub
sălcii, în grădini, pe malul mării. Ne-am delectat la atinge-
rea suavă a firului de iarbă sub tălpi. Ne dureau picioarele de
la atâta mers. Te ţineam de mână şi-mi atingeam obrazul de
fruntea ta. Lumea mea interioară a crescut cu fiecare lucru pe
care mi-l imaginam. Am călătorit în ţinuturi exotice, în odăi
princiare, în piramide şi chiar în propriul trecut. M-am me-
tamorfozat în animale şi păsări. Am fost liberă în cămăruţa
gândurilor mele.
Cine ar fi bănuit că intimitatea gândurilor mele va ajunge
la tine astfel? Că umbrele iubirii mele vor dansa pe un pere-
te şi că vor ajunge prilejul tău de amuzament? Trupul meu a
reprimat atâta dragoste, încât mintea mea şi-a dezvoltat un
114
artificiu supranatural de compensare. Am citit mult despre

telepatie, telekinezie şi dedublare în cartea doctorului Grauss,
sperând că voi pătrunde semnificaţia umbrelor, dar nu am dat
decât peste un caz vag asemănător cu al meu. Un soldat care
pierise în Al Doilea Război Mondial s-a arătat fiului său sub
forma unei umbre proiectate pe cuvertura canapelei. L-a re-
cunoscut după cele şase degete de la mâna dreaptă. Umbra a
desenat litera T, de la numele său, Timothy, apoi s-a evaporat.
Glasul lui Ondine răsuna din ce în ce mai stins.
— În ultima vreme, bătrâneţea l-a sensibilizat peste mă-

sură pe tata. A început să o pomenească prin vecini pe fata
lui cu probleme. Vecinii îl credeau senil şi l-au lăsat în pace.
Săptămâna trecută s-a comportat ciudat. Nu-şi mai găsea lo-
cul, scăpa linguriţe. A dat să-şi arunce unul din pantofi. L-am
oprit la ţanc şi l-am întrebat dacă se simte bine. Ruşinat, a pus
pantoful la loc şi m-a sărutat pe frunte. Atât. Plănuia cum să
te aducă la mine. Am fost furioasă când ţi-am auzit vocea în
hol şi am realizat trădarea tatălui meu. Totuşi, o chemare de
dincolo de teamă m-a făcut să deschid uşa sufrageriei şi să
te întâlnesc, în sfârşit, după o lungă şi încântătoare agonie.
După ce ai plecat din camera mea, am ştiut că n-o să mai pot
îndura chinul de a fi atât de aproape de tine, fără să am drep-
tul la mai mult. Iar tu, Egor, nu te-ai mai fi întors niciodată în
apartamentul ăsta. Te-am plictisit, ştiu. Aş fi vrut să fiu măcar
carismatică, de dragul tău, dar nu mă pot compara cu femeile
frumoase, nici măcar cu cele deştepte. Din neputinţă, m-am
răzbunat... Ţi-am trimis coşmarurile mele, ţi-am împroşcat
pereţii cu apariţii groteşti. De data asta mi-am mânuit for-
ţa psihică în mod voit. Imaginile apocaliptice au ţâşnit din
mintea mea ca nişte uragane cu ţintă precisă. Am dorit cu
tot dinadinsul să suferi, să te faci de râs în faţa amantelor tale.
Pentru asta nu mă pot ierta.
115
TEOD ORA GHEORGHE
Ondine s-a răsucit înapoi spre Egor, sădindu-şi irişii scăl-

daţi de valuri tulburate în ochii lui goi.
— Te iubesc şi acum, când mă pregătesc să mă mut din

nou, într-un alt tărâm unde tu nu eşti, unde poate nu vei fi
nici la sfârşitul anilor tăi. Nu ştiu dacă a fost un miracol sau
un blestem toată întâmplarea asta, nici nu mai contează. Dar
trebuia să mă cunoşti, trebuia să afli. Nu-ţi face griji, nu vreau
altceva de la tine.
Singura femeie care m-a iubit cu adevărat? Vocea interioa-

ră a lui Egor răsuna stins, ca sfârşitul unei melodii. Semăna cu
vocea tatălui lui: „Dacă ai şti cât rău ai săvârşit unei fiinţe care
şi-ar da şi viaţa pentru tine...” Trupul lui voia să îmbrăţişeze,
să pretindă răspunsuri de la omul care îl crescuse, să implore
izbăvire. În schimb, a plecat din camera lui Ondine, fără să
spună nimic. Îşi simţea buzele ca înlănţuite de o coroană de
spini. Cuvintele lui urmau să fie crucificate. A părăsit holul
la capătul căruia un bătrân dispărea într-o cameră, ca şi când
s-ar fi aruncat de pe marginea unei prăpastii. S-a întors aca-
să. Viaţa lui din ultima vreme i se desfăşura pe retina minţii
difuz. Cui aparţinea? Avusese un tată, o mamă? Ondine şi
Adam existaseră vreodată? De ce nu reuşise niciodată să fie
fericit cu nici o femeie? Ce este fericirea? Dor... do-re-mi-fa-
sol. Amorţeala, din nou amorţeala. Dacă i s-ar fi desprins de
corp, capul lui nu s-ar fi spart, atât era de greu. Liniştea era
asurzitoare, îi zdrelea timpanele. A intrat în sufragerie. S-a
lungit pe covorul persan, în dreptul peretelui gol. Se subţiase
atât de mult, încât nu mai lăsa nicio umbră.
116
Colecţia pierdută
Nu erai un bărbat frumos, nu erai nici măcar viu. Totul

îmi părea extrem de familiar în vechea sală de cinema, de par-
că mă născusem din praful aşternut pe podea. Numai tu nu-
mi erai cunoscut, dar te priveam cu acel nesaţ cu care sorbi
o limonadă într-o după-amiază de vară. Nu ştiu ce anume
îmi atrăsese atenţia la persoana ta aproape solubilă. Dacă stau
bine să mă gândesc, nu aveai nici ochi, nici nas, nici măcar
haine. Erai gol. Ştiam însă cu certitudine ceva despre tine:
erai singur, mai singur ca niciodată. Şi te temeai de lumini
puternice.
Siluetele actorilor se perindau într-un chenar uriaş, ca o
spărtură în univers. O doamnă plângea pe o bancă. El s-a ivit
din spatele unei statui, dar n-a păşit către ea, ci a trecut mai
departe. A schiţat doar un rânjet perfid, pictat în colţul unei
mustăcioare.
— Nemernicul! Ar fi trebuit să o ierte.
Nu te adresai nimănui, pentru că numai eu îţi auzeam
vocea. Ai continuat, cu patosul unui negustor de antichităţi:
— Puţini mai cred asta, dar există iubire pătimaşă. Nu
e doar un ifos al femeii moderne. Doar că majoritatea nu se
pricep să-i găsească esenţa.
Atunci ai început să exişti. Figura osoasă ţi-era umbrită
de şuviţe negre în care licăreau firişoare de nisip. Aveai o ure-
che în formă de scoică, iar ochii îţi semănau cu două piese de
şah care nu se mută niciodată.
Din sală răsuna o muzică ştearsă. În chenarul uriaş, un alt
117
TEOD ORA GHEORGHE
bărbat şi-a făcut apariţia. Era acelaşi omuleţ adus de spate,

care îi ridicase de jos geanta cu un ceas mai devreme. Doam-
na s-a îndepărtat însă, înţepând asfaltul cu tocurile.
— Cunoşti o poveste de iubire adevărată? te-am întrebat,
strecurându-mi mâinile în buzunarele jachetei.
— Nu doar una, o sumedenie, mi-ai zâmbit, şi ţi-am zărit
buzele de păpuşă de lemn. Vino, o să-ţi arăt.
Te-am urmat ascultătoare. Dacă ai fi ştiut de cât timp aş-
teptam o astfel de aventură… mai ales că eram atât de tristă.
Uneori îmi uitam numele, dar nu din pricina vreunui capri-
ciu al memoriei, ci pentru că voiam să mă dezumanizez. Lu-
cram la acest proiect de trei ani şi acum mă îndreptam spre
o victorie.
Am ieşit din sala de cinema şi ne-a cuprins voluptatea
unui râs istovitor. Cu fiecare hohot, s-a pierdut o fărâmă din
noi. Am ajuns într-un parc cu alei înguste şi sălcii. Ne-am
aşezat pe o bancă alături de o bătrânică făcută parcă din cati-
fea veche. Tu ai încetat să râzi şi ai tuşit de câteva ori, apoi ai
scos din buzunarul pantalonilor o agrafă.
— Dovada.
Pentru întâia oară, în ochii tăi şi-au făcut apariţia două
felinare minuscule.
— Cum aşa?
— Câteodată e vorba de agrafe… alteori de un nasture
desprins de la cămaşă, dar de cele mai multe ori sunt fire de
păr castaniu, batiste, petale de trandafiri, urme de ruj, vafe
de îngheţată sau bilete compostate. În zilele norocoase reu-
şesc să-mi întregesc colecţia cu scrisori, bileţele şi sticluţe de
parfum.
În timp ce-ţi frângeai degetele subţiri, câteva raze de soa-
re se străduiau să-ţi mângâie obrajii. Le-ai gonit nevrotic,
refugiindu-te în umbra aşternută între noi. Ai adăugat apoi
zglobiu:
— Trebuie să fii foarte atent, să nu te vadă. E de prefe-
118
rat să o faci seara, când e greu să fii zărit printre copaci ori
clădiri. Îi găseşti veşnic acolo, e lumea lor. Sunt perechi cu
haine îngrijite şi ochelari cu rame subţiri, perechi mature cu
miros de gem de gutui, sau cupluri în vârstă… Ele mă fasci-
nează într-un mod aparte… pentru că lasă cele mai frumoa-
se dovezi. Din mersul lor se desprind poveşti incredibile şi
au un altfel de miros… Nu, nu de naftalină, nici de colonie
îmbătătoare, ci de timp… Da, miros a timp! Am o broşă care
păstrează cu ea parfumul ăsta. Dacă vrei, ţi-o arăt cândva,
dacă şi tu eşti nebună…
— Aş fi încântată să văd broşa ta.
— Da? ai îngăimat fericit. Ai vrea? Atunci poate vii cu
mine mâine în parc să mă ajuţi să-mi întregesc colecţia.
În noaptea aceea am adormit cu imaginea ochilor tăi în-
creţindu-se de teama luminii. M-am trezit cu umerii obosiţi,
dar plină de entuziasm la gândul că te voi revedea. Zorii se
arătau sfios dincolo de paravanul crepuscular. Pe dâra de jă-
ratec plutea un stol de pescăruşi. Ziua de ieri mi se părea o
adiere de vânt strecurată prin gaura cheii. Eram gata să merg
cu tine oriunde mi-ai fi cerut, chiar şi la capătul lumii, aco-
lo unde ajungi dacă descoperi în casa ta o uşiţă secretă. Nu
mi-am dorit să aflu prea multe despre tine, mi-era de ajuns
că semănai cu un om căruia îi plac poveştile şi că aveai nisip
în păr. Într-un fel nebănuit, mă temeam de tine pentru că
aveam o presimţire sumbră în ceea ce priveşte escapada noas-
tră. Era un sentiment greu de pus în cuvinte. Am încercat să-l
scrijelesc într-un colţ al garsonierei mele, pe un perete unde
schiţasem nişte valuri: Mi-e teamă de tine. Nu eşti om. Nu eşti
om. Ne înecăm. Mă doare.
M-am învelit cu aceeaşi jachetă primită în dar demult.
Uneori, când îmi afundam privirea în buzunarul stâng, ve-
deam o pereche de ochi albaştri, incandescenţi. Aşteptam să
se închidă, ca să-mi pot vedea de drum.
În ziua în care ne-am început călătoria, nu mi-am mai
119
TEOD ORA GHEORGHE
luat pantofii obişnuiţi, ci pe cei mov, pe care îi ţineam în hol.

Tremuram de dor. În mine s-a deschis o chemare către un
dulce dezastru. Doar copil fiind am mai trăit o astfel de reve-
laţie. După ce am spulberat castelul din cărţi de joc încropit
cu grijă de câteva fetiţe, am rămas la locul faptei, anticipând
cu înfrigurare pedeapsa. Glasul mamelor indignate şi chiar
palma uneia dintre ele m-au bucurat nespus. Era un spectacol
mânuit de plăcerea mea maliţioasă.
Am părăsit locul exilului meu şi nu m-am oprit decât
în faţa parcului. Mă aşteptai fără nicio urmă de emoţie, cu
mâinile la spate, fluierând. De cum m-ai văzut, mi-ai făcut
semn. Ne-am pitit în spatele unei tufe, de unde aveam o bună
perspectivă a unei perechi foarte tinere. Erau doi copii, să fi
avut vreo şaisprezece ani, acea vârstă care zgârie nonşalant la
uşa maturităţii şi o mâzgăleşte cu desene obscene. Ea semăna
cu femeile din tablourile lui Gaugain. O bustieră mignonă îi
strângea pieptul, pictând mici adâncituri la jumătatea spate-
lui. Câteva şuviţe îi alunecau în dreptul sânilor. El i-a răsfirat
pumnul mic şi degetele li s-au împletit asemenea unor cobre.
Ţi-am aruncat pe furiş o privire, în timp ce sufletul mi
se chircea lângă un spin. Zâmbeai, dar nu era nimic lasciv pe
buzele tale absorbite de acel film fără chenar. Era jocul tău,
jocul interzis al omuleţilor care se duc seara la cinema şi a că-
ror voce nu răsună în urechile nimănui; fiorul dezastrului de
care ne lăsam amândoi încătuşaţi, cu înflăcărarea periculoasă
a acrobaţilor. Apoi ai murmurat atât de precipitat, încât m-ai
făcut să cred că aveai să te fărâmi în mii de bucăţi:
— Sunt încă la liceu. Cel mai probabil o să fie un manual
uitat, sau un creion, o pagină ruptă dintr-un caiet de amintiri
sau o bucăţică de hârtie cu numele lor şi o inimă sau un capac
de stilou. Ghiozdanul e deschis. Ceva, ceva tot o rămâne.
Am tăcut. Ştiam că nu-mi căutai răspunsul. Eu nici nu
eram acolo. Cu toate astea, am devenit singurul tău martor.
Aveai nevoie de prezenţa mea ca de un semn de carte pe care
120
îl foloseşti pentru toate lecturile. Pas cu pas, întreg tabloul

din faţa noastră mi s-a dezvăluit într-o lumină nouă, ca şi
când eu însămi l-aş fi construit. Am continuat amândoi să ne
umezim ochii în cascada toropitoare de gesturi tandre şi cu-
vinte pe jumătate risipite de vânt. Oare am fost şi noi cândva
ca ei? Cum arătam în adolescenţă? Mi-am rătăcit toate poze-
le de atunci, nu mai am nicio dovadă.
Ţi-am înşirat vrute şi nevrute în acea după-amiază, sute
de întrebări fără noimă. Dar tu ai vorbit în limba obiectelor
uitate în parc, lângă băncuţe.
El şi-a agăţat braţul de spinarea băncii, încolăcindu-l în

jurul gâtului ei. Au dispărut într-o singură umbră, apoi tâ-
nărul i-a şoptit ceva la ureche şi ea l-a acoperit cu sărutări.
Trupurile li s-au tulburat. Atunci s-a întâmplat… O carte a
căzut la picioarele lor, împinsă de pulpele fetei. Nimeni n-a
observat în afară de noi, nebunii care se rostogoleau cu vi-
teza stelelor căzătoare spre sfârşitul unei epoci. Am stat aşa,
hipnotizaţi, ceasuri întregi, cu inimile chircite, tresărind din
când în când la auzul unui „hi hi” prelins de pe buzele copi-
lei. La sfârşit, am colectat prada: un manual de geografie cu
prima pagină lipsă. Tu l-ai strecurat în paltonul tău şi mi-ai
făcut din nou semn. Stăteai într-un apartament cu trei came-
re şi mobilă veche care scârţâie noaptea.
— Poţi să-ţi laşi pantofii în hol.
— Da, e chiar locul meu preferat. Cum de-ai ghicit?
Privirea ta m-a întâlnit şi a trecut mai departe.
— Iar haina o pui unde vrei. Mergem în sufragerie.
Locul tău sacru. Paradisul obiectelor pierdute. Ca în căr-
ţile cu poveşti din pod. Rafturi întregi gemând de mici arte-
facte culese din vâltoarea de îmbrăţişări şi trupuri înfiorate.
Agrafe lângă agrafe într-o cutiuţă; unsprezece punguliţe pli-
ne de şuviţe de toate culorile; mii de hârtii frumos aranjate în
mape; un coş plin cu jucării, brelocuri, castane şi alte articole
121
TEOD ORA GHEORGHE
necategorisite; un sertăraş cu batiste şi nenumărate vaze cu

flori uscate; într-un colţ, alături de un bibelou fără cap, patru
sute douăzeci şi şase de cutii de bomboane.
— Îmi plac fondantele şi cele cu fistic. Nu se mai găsesc
de mult, cred că de când eram mică.
— Când aveam opt ani am furat trei bomboane. Le-am
ascuns în cămaşa nouă. Vânzătorul m-a surprins cum dă-
deam drumul celei de-a treia, dar s-a prefăcut că şterge pra-
ful. Era un om bun.
— Unde punem manualul?
— Pe raftul din spatele tău.
— Crezi că ia note bune la geografie? am surâs drăceşte.
Te-ai rotit pe vârfuri şi ţi-ai frânt din nou degetele.
— El o iubeşte nespus, iar ea îşi imaginează deja cum va
arăta nunta lor. O rochie cu multă dantelă, albă sau chiar
bleu. O coafură cum vezi doar în revistele de modă. El e un
tip care fumează ţigări scumpe. Tortul lor are forma unui cas-
tel, iar la primul etaj stau două figurine din ciocolată, ornate
cu frişcă. Să intrăm şi în dormitor. Acolo am colecţia de nas-
turi.
M-a surprins imaginea unui baldachin încremenit în mij-
locul unei camere şi a unor păpuşi aşezate pe cearşaful imacu-
lat. Din câteva mişcări precise, de ceasornicar cu experien-
ţă, ai desfăcut un borcan din care au alunecat doi năsturaşi.
M-am grăbit să-i ridic şi să-i înapoiez pântecului transparent,
dar degetele tale mi-au retezat avântul:
— Le strâng eu, nu le atinge. Trebuie să plecăm. Poate
prindem un crin. Mi-e dor de parfumul de crini.
În parc se lăsase deja liniştea premergătoare rumorii de

seară. Nu mai bătea vântul. O după-amiază molcomă şi o
brumă de nori răsfiraţi în adâncurile cerului. Am colindat o
bună bucată de vreme, trecând de bănci goale sau locuite de
bărbaţi cu privirea pierdută. Am traversat un pod şi am arun-
122
cat cu ghinde în pescarii de pe malul celălalt. Îndrăgostiţii

păreau să se fi topit în lumina apusului.
— Unde crezi că sunt toţi?
— Ne simt… Uneori, ştiu că îi urmăresc şi se ascund. Dar
revin mereu, nu-ţi face griji.
— Poate nu mai există romantism, am bâiguit eu amu-
zată.
Oasele ce-ţi susţineau chipul şi-au schimbat brusc locul,
alcătuind o cu totul altă figură, de nerecunoscut.
— Nu mai spune niciodată asta! Iubirea e singura care ne
ţine în viaţă. O spun şi marii filosofi.
— Îmi pare rău, n-am vrut să…
Dar deja o luaseşi înainte, spre o bancă de lângă lac.
— Să mergem, ne aşteaptă.
Ne-am ascuns din nou, în spatele unui mărăciniş. Doi
bătrânei la poalele unei sălcii. Erau la fel de scunzi amândoi.
Capetele lor mă duceau cu gândul la piticii de grădină din
copilărie, iar braţele lor semănau cu patru aripi de fluture.
Bătrânica surâdea de parcă se născuse cu un motiv secret de
fericire întipărit pe buze. De data asta ne aflam mai aproape
de victimele noastre şi am putut desluşi o adiere de vorbe:
— O viaţă….
— A fost frumos, a spus femeia, lăsându-şi creştetul să
alunece pe pieptul omuleţului.
— Crezi că o să ne ţină minte?
— Poate. Ai încuiat uşa?
— Da.
— Şi scrisoarea?
— Am lăsat-o pe noptieră, lângă fotografiile cu noi.
— Ce-o să se întâmple cu Sofi, cine o să aibă grijă de ea?
— Ele ştiu... Nu va dura mult şi se va retrage într-un colţ.
O să ofteze de câteva ori şi-o să închidă ochii.
— E bătrână… Mai ţii minte zilele petrecute în Ostrava?
Era un domn care stătea în camera de alături şi cânta la pian
123
TEOD ORA GHEORGHE
în fiecare seară. Aceeaşi melodie. Se spunea că era evreu şi

nemţii îi omorâseră tatăl. Nu vorbea cu nimeni, dar îmi zâm-
bea de fiecare dată.
— Da, îmi aduc aminte. Mereu am crezut că dacă nu
m-ai fi întâlnit pe mine, te-ai fi îndrăgostit de el.
— Dar te-am cunoscut pe tine. Şi am fost cei mai fericiţi
bijutieri.
— Şi suntem, draga mea, încă mai suntem.
Pesemne că bătrâna a lăcrimat, pentru că o mână de băr-
bat i-a netezit obrazul cu o batistă.
În ochii tăi s-au aprins din nou două felinare. Singura ta
pasiune, singura ta raţiune zăcea neputincioasă pe lemnul
zgrunţuros al băncii.
— Lacrimi! Îţi dai seama ce norocoşi suntem?
— Dacă nu e cumva valoroasă şi o vor culege de jos.
— Nu, ai remarcat încrezător. Nu au nevoie de ea… Simţi?
— Nu înţeleg…
— Mirosul! Mirosul timpului!
Într-adevăr, o mireasmă de iasomie mi-a gâdilat nările.
Un grăunte de nisip din părul tău mi-a picurat pe pleoape şi
mi s-a părut că aud vuietul mării din urechea ta în formă de
cochilie. Aş fi vrut să te strâng în braţe, să împărţim frăţeşte
bucuria neputinţei. Dar nu ne-am atins nici măcar hainele.
Nu ne cunoşteam numele şi ne era teamă să ne aflăm vârsta,
de aceea niciunul din noi nu avea ceas. Era altfel decât prima
oară. Lipseau încordarea inimii şi îndoiala, frisoanele vino-
văţiei străbătându-mi spinarea ca un stol de cai sălbatici în
galop. Retrăiam satisfacţia castelului din cărţi de joc, prăbu-
şit sub apăsarea tălpilor mele. Da, dragul meu, eram fericită
pentru că nu eram singură în această ultimă călătorie. Ba mai
mult de atât, eram fericită că nu te puteam avea.
Ai avut dreptate. Obiectul a rămas în urmă, iar bătrâneii
s-au îndepărtat. Noi ne-am adăpostit din nou în casa ta, prin-
tre hârţoage şi cutii de bomboane. Dovada iubirii încă moţă-
124
ia pe batista cu flori cusute pe margine. Tu ai luat un creion

şi ai încercuit cu roşu lacrima, apoi ai pus batista alături de
celelalte, cu mândria unui adevărat colecţionar.
Încă din ziua când te-am întâlnit la cinematograf, mă îm-

boldea o întrebare:
— Cum se face că ai veşnic nisip în păr?
Mi-ai zâmbit iar trist, cum ţi-era obiceiul, ca unui orb.
— Pentru că mi-am dorit mereu să merg la mare. N-am
reuşit. E prea multă lumină… Aş fi vrut să înot gol în valuri.
— Dar eşti gol, nu ai nimic…
— Am un secret şi tu eşti singura care-l ştii. Pentru asta
trebuie să murim împreună, ai adăugat apatic.
Mi-am condus trupul lângă fereastra zăvorâtă probabil
de la prima ta moarte. Am deschis-o fără să-ţi cer permisi-
unea. De afară, dintr-un colţ al lumii, răsunau chiote mus-
tind de viaţă. Mirosul putred de la fabrica de medicamente
se insinua în liniştea cartierului. Neaşteptat sau poate prea
devreme, vocea ta m-a chemat înapoi:
— Vrei un ceai cu scorţişoară?
— Nu, mulţumesc. Cred că trebuie să plecăm.
— Ajunge pentru astăzi. Sunt obosit. Poţi să dormi la
mine.
Probabil mi-ai observat mirarea, pentru că ai continuat:
— Am două saltele. Nu se stă pe baldachin.
Nu aveam unde să mă duc. Nu mai plătisem chiria
de luni bune, iar noaptea mă trezeam foarte des din cauza
ţânţarilor. Am decis să mă mut cu misteriosul meu mentor.
În prima noastră noapte petrecută împreună, într-o cameră
nemobilată, mi-au revenit durerile de spate. Mai precis
în zona omoplaţilor. M-am liniştit însă când te-am văzut
dormind pe spate, cu două petale de trandafiri acoperindu-ţi
ochii. Erai un copil al veacurilor, fără nume şi fără trecut, prea
bătrân ca să dorească şi prea tânăr ca să uite. Ţi-am urmărit
125
TEOD ORA GHEORGHE
respiraţia ce-ţi anima coastele într-un evantai de mişcări.

Mai devreme sau mai târziu, aveai să te întorci pe o parte,
mormăind lucruri din anotimpuri necunoscute mie.
Aşa am început să te cunosc, puţin câte puţin, în maniera
subtilă în care descojeşti un fruct ca să-i dibuieşti miezul. Însă
ai avut mereu grijă, fie şi în somn, să-mi tăinuieşti detaliile
importante. Uneori aveam impresia că o faci intenţionat, ca
să te amuzi pe seama curiozităţii mele. Mi-ai povestit despre
o femeie brunetă cu ochi albaştri, pe care ai întâlnit-o în liceu
şi care îţi dăruise un medalion. Te-am întrebat adesea dacă ai
fost îndrăgostit de ea, dar tu te rostogoleai spre fereastră ca
un peşte pierdut pe uscat şi nu mai spuneai nimic. Alteori
chicoteai şi desenai cu degetele forme în aerul negru al came-
rei. Ce reprezintă? te iscodeam, jucându-mă în secret cu una
dintre păpuşile de pe baldachin. Îţi auzeam tusea izvorâtă
parcă dintr-o fântână seacă şi răspunsul, de fiecare dată altul.
Adorai să te întorci însă la femeia brunetă, al cărei portret de-
venea tot mai vizibil cu fiecare noapte care urma escapadelor
noastre. Era profesoară de pian şi se îmbrăca mereu în catifea,
dar nu din snobism, ci pentru că avea o boală bizară de piele.
Îi plăceau violetul şi pisicile negre.
Ne-am dedicat călătoriei noastre tratând totul cu mare

seriozitate. Suvenirurile variau de la o zi la alta, de la agrafe
la fire de mohair, şi erau ordonate fără greş. Nu ne alegeam
mereu parcuri. Străbăteam de asemenea alei întortocheate,
furişându-ne după case şi alimentare. Ne vânam prada în lo-
caluri cu lumini difuze, săli de cinema şi teatru, la intrarea
în hotelurile de patru stele, în staţiile de tramvai şi chiar în
gări. Colecţia de cutii de bomboane a ajuns la patru sute no-
uăzeci şi nouă de exemplare, incluzând arome de migdale şi
fistic. În câteva luni, am adunat douăzeci de ţigări, trei cercei
de argint, patru brăţări, un ceas, zece baterii uzate, o mie de
bilete compostate, un set de cuţite de unică folosinţă de la o
126
pereche de proaspăt căsătoriţi şi sute de hârtii şi plicuri de

toate mărimile şi formele. Ne îmbogăţeam tezaurul de amin-
tiri străine, însă felinarele din ochii tăi nu se mai aprindeau
ca altă dată. Din când în când, ne delectam cu câte un film la
cinematograf şi îţi surprindeam fantoma unei lacrimi. Noap-
tea îmi vorbeai atât de mult, iar ziua mă istoveai cu tăcerile
tale şi cu trosnetul degetelor frânte.
Într-o zi de septembrie, urmăream o pereche într-o cofe-
tărie. Femeia fuma o ţigară şi lovea în farfurie cu un breloc. O
siluetă nervoasă o acompania, decupând firimituri dintr-un
ecler cu fructe.
— Anulăm rezervarea.
— Iubito, de câte ori să-ţi spun…
— Taci! Am greşit când ţi-am mai acordat o şansă. Nu
m-ai iubit niciodată.
— A fost doar o rătăcire. Sunt slab, ştii că sunt slab.
Femeia s-a sculat brusc de la masă, vărsând paharul de
apă.
— Unde te duci? Se uită lumea…
— Mă duc la dracu΄!
Am tresărit şi m-am uitat la figura ta lividă, ca o pânză de
păianjen. Mâinile îţi tremurau spasmodic. Te înghesuiai în
tine însuţi într-o încercare îngrozitoare de a te evapora.
— Cum am putut să mă înşel atât de mult? Trebuie să
refac totul…
Am luat drumul binecunoscut al apartamentului tău.
Dragul meu, aş fi vrut să te cuprind în braţe şi să-ţi şterg cu
buzele dezamăgirea. Dar nici nu te-am atins măcar. Ceva se
schimbase în tine pentru totdeauna. Mi-era teamă că o să te
transformi iremediabil în om.
În noaptea precedentă ai început să-mi istoriseşti (în

somn, desigur) prima ta întâlnire cu profesoara de pian. O
durere cruntă de omoplaţi mi-a furat un geamăt care te-a
127
TEOD ORA GHEORGHE
trezit. Mă rodea un sentiment până atunci străin. Aşa că am

frânt tăcerea:
— Aş vrea să ştiu cine este femeia cu rochie de catifea.
Te-ai oprit şi te-ai uitat la mine cu răceală. De atunci
n-am mai ştiut nimic despre tine. Mi-am cumpărat un ceas
şi aşa am numărat ani de haos, speranţe şi dor. Te-am căutat
în toate locurile ştiute, în toate cotloanele. Am spionat apar-
tamentul unde mi-am petrecut atâtea nopţi încercând să te
compun din crutoane aromate de viaţă. Era părăsit. Mi-am
spus că te-ai mutat, poate, într-o ţară cu multe parcuri şi săli
de cinema, sau că te-ai adăpostit la mare într-o căsuţă unde
îţi ocroteşti colecţia într-o ascunzătoare din podea. Mereu
m-am întrebat cum ai izbutit să dispari fără să laşi măcar o
agrafă în urma ta.
La cinema actorii se maimuţăreau pe ecran. Poveştile lor
mi se păreau demodate. De la o vreme mă obseda timpul care
se chinuia să fărâme cadranul ceasului meu, făcându-mi în
ciudă pentru că îmbătrâneam. Din când în când, ochii albaş-
tri se iveau perfid în buzunarul stâng al jachetei. Îi închideam
cu doi bănuţi – restul rămas de la biletul pentru film. Mi-am
cumpărat curând o haină nouă, ca să scap de privirea lor bat-
jocoritoare.
Am reuşit, după luni de umilinţă şi foame cruntă, să
găsesc un apartament mai ieftin pe care îl împărţeam cu o
studentă la medicină. Rareori ne vorbeam şi când o făceam
era ca să nu ne confundăm cu două statui de ceară. M-am
angajat la o librărie unde citeam pe furiş romane de dragos-
te. Am hoinărit ore nemăsurate în parcurile din care ieşeam
amândoi cu ciulini în păr şi inimile pline de dragostea alto-
ra. M-am izbit de perechi de toate culorile şi miresmele, dar
gustul morbid al vânătorii a dispărut. Ei uitau ca şi-n trecut
boţuri de hârtie, felicitări, creioane colorate şi petale de flori.
Uneori, cuprinsă de nostalgie, mă aplecam şi ridicam câte o
şuviţă. O strecuram în portofel lângă poza unui bărbat care
128
semăna cu tine. Mai aveam o colecţie de chibrituri şi castane,

dar fără semnificaţie. Chibriturile purtau în trupul lor amin-
tirea câte unui individ care îşi fumase gândurile pe o bancă.
Castanele verilor târzii mi se rostogoleau la picioare, implo-
rându-mă să le culeg ca să umplu singura cutie de bomboane
pe care o păstrasem. La sfârşitul fiecărei luni, savuram câte-
va bomboane asortate pe jumătatea mea de canapea. Colega
mea de apartament îşi aranja dosarele şi se răţoia la telefon,
amintindu-mi că în mine încă mai palpită o inimă care îmi
asigură, prin contracţiile sale ritmice, circulaţia sângelui în
organism. Cam atât.
Durerile de spate au devenit de-a dreptul insuportabile.

Am dobândit chiar o cocoaşă, deşi aveam doar treizeci şi şase
de ani. Nopţile mele s-au transformat într-un carusel al ago-
niei. M-am adresat în cele din urmă fetei cu care mă serveam
de o săptămână din aceeaşi rolă de caşcaval:
— Ştii cumva vreun doctor care m-ar putea ajuta cu du-
rerile mele de spate?
Studenta s-a întors spre mine consternată:
— Ai dureri de spate?
— Da, de câţiva ani buni. Cred că o să mor.
— Vorbeşti prostii. Nu e nimic grav, probabil o luxaţie a
spatelui.
— În două luni am scăzut trei centimetri în înălţime…
Mi-a întins o bucată şifonată de hârtie.
— Uite, numărul unui profesor care a predat la noi.
În dimineaţa următoare mi-am strâns părul într-un coc.
Am înghiţit o pastilă şi am ieşit. Uitasem cum arată soarele.
Am intrat într-un cabinet de un alb sinistru, unde m-a în-
tâmpinat o siluetă cu halat şi stetoscop. I-am vorbit despre
problema mea, iar el m-a examinat plictisit, fredonând un
cântec despre o fată blondă.
— Ciudat. Nu aveţi motive pentru a vă plânge de astfel
129
TEOD ORA GHEORGHE
de dureri. O să vă prescriu nişte medicamente. Reveniţi dacă

nu constataţi nicio schimbare într-o săptămână.
Au trecut multe nopţi în care nu reuşeam să îmi găsesc

alinarea decât după ce număram în tăcere cutiile de bom-
boane perfect aranjate în sufrageria ta. Nici amestecurile din
plante şi venin nu m-au eliberat de strânsoarea ghearelor care
îmi sfâşiau carnea. Am ieşit tot mai rar afară. M-am refugiat
în lectură. Împrumutam de la bibliotecă manuale, atlase şi
cărţi de ficţiune. Cel mai mult mă pasionau mărturiile celor
care experimentaseră moartea clinică şi alte fenomene bizare.
Mi-am abandonat slujba într-un final. Din fericire, pusesem
deoparte o sumă de bani din care mi-am cumpărat zeci de
astfel de cărţi.
Când am rămas singură în apartament m-a încercat din
nou, ca după o noapte polară, dorul plimbărilor în parc. Stri-
vită de durere, mi-am făcut curaj şi m-am desprins de exilul
meu cu iz de igrasie. Pierdusem încă doi centimetri şi mă
bântuia gândul că la sfârşitul zilei aveam să dispar. Abia mă-
turam cu vârful rochiei paşii uitaţi de tinerii îndrăgostiţi din
faţa mea. Toate îmi păreau un vis difuz, ca imaginile desenate
în aer de mâinile unui somnambul. Un moment de neatenţie
m-a trimis pe asfaltul încins de dogoarea acelei seri. Cu un
ultim efort, m-am proptit în braţe. Şi atunci te-am văzut. Stă-
teai singur pe o bancă. Te-ai ridicat şi mi-ai zâmbit.
— Iartă-mă. De când mă cauţi?
Am articulat câteva cuvinte străine de mine:
— De mult timp… Unde ai fost?
Tu te-ai uitat la ceas şi m-ai luat în braţe, iar mâinile tale
mi s-au topit în coaste, ca o cremă de zahăr ars. Erai tot ce
trăisem vreodată şi în sărutul tău am regăsit gustul veacurilor.
Am simţit doi muguri îmbobocind în locul în care mii
de suliţi îmi otrăviseră carnea. Curând, s-au înălţat din mine
două aripi asemenea unei cortine de teatru.
130
— De ce ne-am rătăcit? ţi-am şoptit în timp ce ne ridi-

cam amândoi în înaltul cerului.
— Am vrut să fim liberi, să cunoaştem. Am vrut să fim
nebuni, să idolatrizăm şi să posedăm. Lucifer nu a căzut din
rai pentru că a descoperit răul, ci pentru că l-a dorit mai pre-
sus de bine.
— Ce s-a ales de colecţia noastră?
— I-am dat foc, ai răspuns râzând. Am crezut că pot re-
naşte din creaţia altora. Până într-o seară, când am auzit che-
marea ta de peste veacuri. La început era un susur, apoi un
urlet de durere, şi într-un sfârşit câteva cuvinte: Mi-e teamă
de tine. Nu eşti om. Nu eşti om. Ne înecăm. Mă doare. Şi m-am
trezit.
— Iar acum?
— Acum ne-am întâlnit în noi înşine. Nu înţelegi? Nu
ne-am pierdut niciodată, ci doar am uitat.
Zburam deasupra sălilor de cinema, a parcului şi a clădi-
rilor şterse.
— Vrei să-mi povesteşti despre profesoara de pian?
— Am fost îndrăgostit de ea în secret. Eram un elev jal-
nic, dar mă încăpăţânam să iau lecţii doar ca să-i admir pe
furiş rochia de catifea şi mâinile… cele mai frumoase din câte
am văzut vreodată. Îmi povestea despre vizitele ei la Paris şi
mă servea de fiecare dată cu fursecuri. Iubea marea şi era fasci-
nată de algele care i se lipeau de glezne. N-am reuşit niciodată
să aflu prea multe despre ea, oricât de mult mă insinuam în
gândurile ei, în cutele brăzdate în rochiile ei de catifea. Avea
genul ăla de eleganţă a femeilor care-şi ţin frumuseţea zăvorâ-
tă într-o odaie în care nu intră decât ele. Voiam să-i spun tot,
despre cum o visam după ce mă întorceam acasă în hainele
ridicole alese de mama, despre escapada nocturnă în care îi
spionasem fereastra şi multe altele. Dar nu reuşeam decât să
zâmbesc tâmp când ghiceam o înşiruire de note. Uneori îi
adresam o întrebare cu dublu înţeles, iar ea se strâmba ca un
131
TEOD ORA GHEORGHE
copil şi mă certa că o ţin de vorbă.

Într-o zi, probabil că am părut mai tăcut ca de obicei. S-a
aşezat lângă mine şi a început să râdă zgomotos, spunând lu-
cruri fără noimă. Apoi m-a acompaniat în timp ce mă stră-
duiam să îl recompun pe Mozart din loviri dizgraţioase de
clape. O clipă a fost de ajuns şi mâinile noastre s-au întâlnit.
Atunci… mi-am pierdut firea şi i-am sărutat degetele subţiri.
Ea a încercat să evadeze din strâmtoarea buzelor mele, dar
fără să-mi dau seama, o ţineam prizonieră cu mâna mea înfo-
metată, zdrobindu-i oasele moi. I-am surprins pentru prima
dată groaza. Ochii i se preschimbaseră în văpăi în care ardea
ceva din ea. Niciodată n-am mai văzut teama şi sila pictate
astfel pe chipul cuiva. Femeia din faţa mea dispăruse. În lo-
cul ei era marea învolburată. La capătul coşmarului m-au în-
tâmpinat cuvintele ei… ultimele. „Pleacă şi nu te mai întoarce
aici! Nu ştii ce-ai făcut.” Mâinile mele au fost de vină, au vrut
prea mult…
Dintr-o dată, mi-am simţit aripile grele şi un strigăt surd
m-a făcut să mă întorc. Cerul dispăruse. O femeie plângea
lângă o siluetă, gesticulând nervos. Nu desluşeam nimic din
acea înghesuială. În cele din urmă, am zărit trei oameni adu-
naţi în jurul unui bărbat aşezat pe o bancă. Printre degete i se
prelingeau firişoare trandafirii de sânge.
— Era vecin cu mine… Nu vorbea cu nimeni şi aducea
mereu acasă tot felul de drăcovenii luate de pe jos. O dată
l-am întrebat ce-i cu el, l-am văzut mai abătut. A zis ceva de
o colecţie pierdută. Dumnezeu ştie ce-a fost în mintea lui.
132
Pianul
I.
S-a uitat la valurile roșcate de whiskey. Omuleţul care

plutea în pahar nu mai semăna cu el. A sorbit o dată și băutu-
ra i-a înțepat limba. Reflexia din oglinda roșcată s-a evaporat.
Cu greu s-a urnit până la sofa. Din acel unghi vedea foto-
liul ce păstra încă fantoma unei siluete adâncite în el. Soba
împrăștia o flacără surdă pe covor. Îl tulbura o molie care se
unduia de-a lungul coridorului, lângă balustrada unei spirale
de trepte. S-a aşezat pe sofa într-o poziţie oblică. Degetele lui
construiau o piramidă. Și-a verificat articulațiile și a observat
o ușoară schimbare cromatică. Câteva amintiri şi-au făcut loc
în întuneric: ceaţă, apus de soare, ochii rombici admirând
gondolele, mâna lui netezind șiretul cămășii de noapte, ta-
lia ei subțire ca o trestie legănându-se în balansoar. Hainele
lui împrumutau amprenta lucrurilor din jur. Dacă se găsea
în camera oaspeţilor îşi punea halatul cafeniu şi se chircea pe
covor ca să semene cu recamierul de lângă fereastră. Acum îşi
înfăşurase trupul într-o cămaşă albă şi o pereche de pantaloni
de aceeaşi culoare, în ton cu marmura.
Castelul poseda morbiditatea unei umbre reflectate pe
o cuvertură, fără explicație. Cărțile din biblioteca mare erau
majoritatea aduse din Italia și Austria. Rareori se afla în fața
bibliotecii ca să-i fure o carte. Nici atunci nu-și putea îngro-
pa privirea în rânduri; literele fugeau mereu de sub ochii lui
împăienjeniți, dispărând în întuneric. Pe alocuri, arta mo-
133
TEOD ORA GHEORGHE
dernă întrerupea bunul gust clasic prin ghirlande artificiale

spânzurate de tavan și asimetrii de toate felurile. Ghirlandele
purtau cu ele ambianța zilelor petrecute cu tatăl lui în îm-
prejurimile tropicale din Africa. Nu vedea rostul plantelor,
dar dispariția bătrânului său părinte l-a determinat să orneze
unele camere cu specii rare.
Era o cameră în care nu intra niciodată, cea unde încuiase
pianul. Cândva îşi plimba degetele pe clapele lui. Simfonii
întregi inundau momentele lor de tăcere. Dar atunci ea i se
rezema de umeri. Avea gâtul suplu şi pistrui maronii pe lobul
unei urechi mici ca o nucă. La răscrucea frunții, cârlionți de-
licați îi încadrau figura. Semăna cu femeile în extaz din pic-
turile renascentiste în rochia de noapte îngăduind unei fâșii
de piele în formă de inimă să iasă la iveală. Tatăl ei era plecat
mai mereu în interes de afaceri. Ea rămânea stăpână în casa
imensă. Micul-dejun îl serveau în maniera englezească, cu
pește afumat, unt și ceai pe o măsuță din curte. După-amie-
zele se plimbau pe aleile ce împrejmuiau ruinele unui fost
grand-hotel. Acolo tinerele cupluri cinau în serile unui eve-
niment grandios. Când primeau câte o telegramă, un grăunte
de frică li se cuibărea în inimi. Îi lega o forță stranie, transpor-
tând durerea unuia în ființa celuilalt, cum se presupune că
se întâmplă cu unii gemeni. Tatăl ei avea obiceiul să trimită
astfel de telegrame, unele cu vești rele legate de boli rare. Era
preferata lui când se legăna în balansoarul străbunicului său,
cu o carte de Mark Twain în suportul mâinilor, trăgând cu
ochiul la degetele lui. Văzând-o, toată inspirația se evapora,
ca o corabie în ceață. Dezlipindu-se de mormanul de clape, o
smulgea lângă el.
În vara lui 1952, o creatură cu bărbie diformă ca o turtă
necoaptă le-a tăiat calea să-i îmbie cu covrigi. Era o băbuță
fără nume și fără adresă, pe care o vedeai adăpostită într-un
colț de stradă. Odată el îi cumpărase toți covrigii, lăsându-i
un zâmbet lung pe figura de dovleac scobit. În ziua aceea,
134
însă, nu a cumpărat niciunul şi băbuţa le-a aruncat un bles-

tem neînţeles. Ea a râs şi a insistat să-i facă o vizită lui G. Îi
promisese că data viitoare când trece pe acolo îi va aduce un
set de uleiuri rare și câteva pensule. G. i-a întâmpinat cu un
şorţ murdar şi picioarele desculţe. Fata l-a îmbrăţişat. Pianis-
tul s-a așezat pe un scăunel şi şi-a aprins o țigară. G. le-a arătat
cel mai recent tablou al său, un unicorn cu pieptul străpuns
de o sabie. Pe fundal, un înger ținea de mână o nimfă cu o
expresie tristă. Pe paletă stacojiul se amesteca uşor cu verde-
le și cu un strop de bleu pentru cer. Atelierul era aglomerat:
vernis pus anapoda în caserole, rădăcini de cassava, oglinzi
cu rame mobile îngropate în mici adâncituri din podea, gea-
muri sparte şi suluri de hârtie creponată.
G. și-a suflecat mânecile. Ea l-a întrebat:
— Ei, și cine o să fie victima ta?
G. i-a răspuns candid:
— M-am gândit chiar la tine. Dacă este de acord și dom-
nul, desigur.
L-au privit amândoi cum își pigulea paltonul. Și-a scutu-
rat scurt bărbia, plantând-o în adâncitura gâtului. G. a dispă-
rut în spatele unei cortine și a revenit cu un al doilea scaun. A
înșfăcat un alt șevalet, gonind unicornul.
— Eu realizez în special nuduri.
Și-a adus aminte că i-a răspuns sec pictorului, un răspuns
izvorât parcă dintr-o groapă fără fund:
— Nu mă deranjează.
G. i-a cerut să se descotorosească de pulover. La început
ea a roșit, încurcată. Dar omul așezat picior peste picior pe
scăunel stătea încremenit ca o statuie. O parte din făptura ei
încuviințase de la început, sustrăgându-se acordului său. Ce
rost avea să se mai opună?
— Și restul, a îmboldit-o G. viclean. Facem un nud, nu-i
așa, Ada?
Ada s-a supus poruncii, ascultătoare. Cu numai o jupă
135
TEOD ORA GHEORGHE
străvezie tăinuindu-i goliciunea, s-a întors spre el, sufletul

ei pereche – nici o încrețitură a frunții, nici o urmă de în-
cruntare sau dezaprobare. Atunci, răzbunătoare, și-a dezgolit
bustul, scuturându-și lasciv pletele. Cu ochii mari, G. a exe-
cutat o serie de mișcări subțiri, rapide, ca dansul flăcărilor în
șemineu. L’amour est comme une flambeau. Plus il est agité,
plus il brûle, spunea Pierre-Marie Quitard. O femeie pe care
nu o cunoștea lua naștere acolo, cu fiecare tușă lăsată de pen-
sulă. Totuși, degetele construind o piramidă îl făceau să arate
calm. Teamă îmbibată cu furie și neputință, toate se topeau
în tăcere, în tot acel timp ce reușea cumva să se scurgă.
Oprindu-se pentru o clipă, G. a sorbit dintr-o sticlă cu
vin, apoi a continuat mai alert. Într-un târziu, pensula, epui-
zată după goana febrilă de-a lungul șevaletului, a răsuflat gre-
oi, picurând ocru pe podea. Pânza părea martora unei nopți
de amor consumate recent. În ciuda giulgiului care îi sugru-
ma sufletul, nu putea să nu remarce continuitatea incredibilă
a tușelor. Până și sclipirea de tristețe din irișii ei era zugrăvi-
tă cu migală în acea capodoperă. Dragostea altui bărbat se
amesteca în liniile feței, ale coapselor, ale cărnii. Ar fi vrut
să-l ia la pumni, să-i stâlcească figura, apoi să-l îmbrățișeze
frățește pentru măreția talentului său. În schimb, a aruncat
țigara și a cumpărat tabloul.
II.
O lună plină cu un nimb ca un voal înflorise pe cer. Un

fum se înălţa departe, dintr-un horn. I s-a părut că o figură
umană ia ființă din vălul de fum, suflând rotocoale vineții.
S-a ascuns în spatele draperiei, evitând întâlnirea cu stafia.
Pentru el orele se numărau printr-un șir nesfârșit de nopți.
Dimineaţa se simțea ca un pește scos din valurile mării. Avea
picioarele amorțite, deși curbura tălpilor se odihnea la căldu-
136
ra sobei. Toate ceasurile erau uitate la aceeași oră. Lângă un

papuc, un roman de Emily Brontë săruta covorul cu două
pagini îngălbenite. Când s-a ridicat, sofaua a scheunat. S-a
postat în faţa oglinzii. Nu mai știa demult cum arată chipul
lui. Trebuia să aibă în jur de patruzeci de ani, nebărbierit, un
fel de șopârlă conservată. Și-a cercetat degetele. Erau ușor
violete. O flacără a mângâiat leopardul întins în fața ei, cu
gura larg deschisă, dornică să înghită întunericul. În afară de
el, singura ființă din castel era o pisică. Traversase coridorul
și acum se alinta la picioarele lui, biciuind aerul afumat cu
coada.
Se simțea golit, dar în infinitatea acelei goliciuni durerea
încă se răspândea. Întregul decor, îmbălsămat cu o eleganță
neobișnuită, plutea într-un vârtej, amintind de ritmul egal al
călușeilor pe care dacă îi privești legănându-se în apus, îți par
morbizi. Dintr-un cufăr a scos o sticlă de Vermut din 1929.
Când i-a scos dopul, din ea a ţâşnit un chicotit delicat. A îm-
brățișat gura sticlei cu buzele, apoi a azvârlit-o pe duşumea.
Vinul s-a revărsat spumegând. Tabloul Adei dormita răsturnat
printre alte obiecte de mobilier pe care le depozitase într-un
colţ. Relieful trupului ei îl ademenea încă. Brusc, de sus a ră-
sunat o muzică delicată. Dintr-un motiv neînțeles, i s-a făcut
dor de ea. Nu era vorba de acel dor născut în absența persoanei
iubite, ci de un soi de nostalgie sălcie, pe care aproape că o
simțea pe cerul gurii. Îi stătea în gât și trebuia să o expectoreze.
Din bucătărie îl îmbiau ironic o felie de salam și o bucată
de brânză. Doamna Nina de la casa vecină îi procura în fie-
care miercuri cele necesare. El îi mulțumea mereu cu jumă-
tate de zâmbet. În ultimele zile foamea devenise un musafir
nedorit în intestinele sale. A înghițit rămășițele de pe masă,
sperând că odată cu ele se va dizolva în stomac și dorul de
Ada. Și-a preparat o cafea tare cu scorțișoară, ca în vremurile
bune, și a potolit, în sfârșit, glasul care se tânguia din adâncul
vintrelor sale. Camera de sus îi dădea ghes. Era singura ca-
137
TEOD ORA GHEORGHE
meră încuiată din cele paisprezece existente în castel. A fost

zăvorâtă cu un scop și trebuia să rămână așa pentru totdeau-
na. De ce îl sâcâia atât de mult acum? Cafeaua a devenit in-
sistentă, așa că a abandonat-o în chiuveta murdară. Și totuși...
dacă s-ar mai fi uitat acolo o singură dată? Numai o dată și
apoi ar fi închis-o cu beton armat, s-ar fi baricadat în restul
casei printr-un strat gros de ignoranță. Picioarele îi tremurau
la gândul ăsta. A reușit să le dirijeze în direcția camerei de la
etaj. Pentru întâia oară în zece ani, și-a lăsat privirea să alune-
ce pe clanța în formă de cap de leu cu gura deschisă. Cheia se
găsea într-un dulap din holul principal. A inspirat adânc. A
înșfăcat-o între două degete transformate în clește și a pornit
spre camera Adei. Cheia s-a răsucit lasciv în mica deschidere
întunecată. Se aștepta să audă un scârțâit prelung, ca în fil-
mele de groază, dar ușa s-a dat în lături în liniște. Baldachinul
purta aceeași paloare a morții înghemuite printre cearșafuri.
I-a atras atenția o pernă sprijinită oblic de capul patului, sco-
bită ușor de cineva care obișnuia să doarmă acolo. Totul ră-
măsese neatins din ziua nefastă când timpul a decis că Ada
nu are voie să fie bătrână. Câteva pensule erau împrăștiate pe
noptieră, alături de o trusă de machiaj și o mănușă de dantelă.
Într-un colț zăcea un maldăr de cărți vechi de istoria artei
și romane de dragoste citite de mai multe ori. Rezemat de
peretele de la miazăzi, trona pianul. A vrut să-l doneze unui
muzeu după moartea ei, dar nu s-a îndurat. Instrumentul i-a
fost un prieten drag încă din adolescență, când bunicul său
i-l cumpărase de la un colecționar de obiecte de artă din Ve-
neția. I-a rămas fidel în anii petrecuți cu ea. Într-un fel, îi era
dator să-i păstreze un loc în casă, lângă umbra ei. S-a așezat
timid pe marginea patului. L-a învăluit un sentiment straniu.
Mirosul ei se înălța din cearșafuri ca aburul dintr-o ceașcă de
ceai. Da, numai ea mirosea a levănțică și a fân proaspăt. O
căldură neașteptată i-a inundat mijlocul trupului. O cingă-
toare nevăzută i se încolăcea în jurul burții. Ceva îl strângea,
138
se împingea în oasele și în mădularul lui. Pe piept sudoarea

îi curgea nestingherită. Și-a azvârlit cămașa, strecurându-și
mâna în pantaloni ca să domolească fierbințeala. În clipa ur-
mătoare, a auzit distinct un uragan de sunete, ca și când niște
brațe de plumb s-ar fi izbit de clape.
S-a trezit din reveria asemănătoare unei boli tropicale.
Sudori reci i s-au prelins pe frunte, alunecându-i pe tâmple.
Pianul era neatins. El era la fel de singur ca ceasul cu pendulă.
I s-a făcut frig. A îmbrăcat repede cămașa, ieșind glonț din
camera blestemată. A închis-o tremurând și a luat-o în jos
pe scările cu spirală, până la parter. Pisica îl aștepta plictisită
în fața sobei. Mieuna a pagubă. Și-a ales trei pastile dintr-un
mic flacon. Le-a înghițit și s-a trântit lângă animal ca o bale-
nă eșuată. Din fericire, somnul s-a milostivit de el. A avut un
vis ciudat, pe care l-a notat:
Ştiam că e miezul nopţii, pentru că auzisem dangătul pen-

dulei de deasupra patului. Am simţit cum mă curprinde amor-
ţeala şi mă scufund molcom în pernă. Canibalii mă aşteptau în
acelaşi loc, dar erau mai mulţi de data asta, poate şase–şapte şi
pigmentul pielii li se decolora. Îi fac unuia semn, sperând că va
băga de seamă, dar pare că nu mă vede. Calc pe o vietate care
chiţăie. Toţi îşi aţintesc privirea asupra mea. De departe aud
o voce care mă îndeamnă să fug şi asta fac. Sunt conştient că
visez, ceea ce nu mi se întâmplă decât foarte rar. Încerc să reţin
detalii, însă nu pot fi perfect lucid, căci mă întreb unde mi-am
pus ochelarii şi ajung să îi caut într-o scorbură din pădurea tro-
picală. Căutarea se dovedeşte inutilă, aşa că îmi continui fuga,
agitat, gâfâind, pe o potecă ce se afundă într-o junglă amazoni-
ană. Canibalii se topesc. Decorul se schimbă şi o voce din văz-
duh îmi strigă ceva neinteligibil. Cred că e vocea tatălui meu.
M-am trezit asudând. (Ce poate fi mai bizar decât să
visezi că te trezeşti?) Un foşnet de-afară mi-a atras atenţia.
M-am îndreptat atent, scuturându-mă de ultimele rămăşiţe
139
TEOD ORA GHEORGHE
de vis, spre pervazul ferestrei, unde un zgomot surd părea că

mângâie geamul cu gheare de sticlă. Am deschis fereastra şi am
desluşit clar trei bătăi în uşă. Îngheţasem şi îmi simţeam inima
în măruntaiele stomacului, dârdâind în ritmuri de jazz. Nu-
mi dau seama prin ce joc al încheieturii am apăsat pe clanţă. În
prag stătea un individ cu un pardesiu până în pământ, negru,
cu o figură prelungă, palidă şi cu părul încâlcit. Privirea mi-a
încremenit pe obiectul pe care îl ţinea în mâna dreaptă: o pipă
de lemn, fumegândă. Individul-umbră mi-a făcut semn să îl
urmez şi dintr-un motiv necunoscut, m-am luat după el înfri-
gurat, imediat după ce am aruncat pe mine un halat gros. Nu
departe de casă se afla un cimitir vechi construit în anul în care
se născuse stră-străbunica mea. Am mers într-acolo. Puteam
deja intui aliniamentul sinistru al crucilor putrezite şi, pentru
întâia oară, mi s-a părut mai terifiant decât orice închipuire.
Inima îmi pulsa acum în intestine, iar vibraţiile ei îmi străbă-
teau gleznele. Pe spinarea mea galopau cirezi de tauri furioşi
şi turme de tot soiul. Necunoscutul a scos dintr-un buzunar o
lampă şi m-a călăuzit printre zecile de cruci, până în dreptul
unui rond, unde s-a oprit. Ne găseam pe un fel de potecă.
M-am uitat în jur nedumerit şi după câteva ocheade bune,
am dibuit în semiîntuneric o măsuţă şi două scaune pe care nu
le observasem până atunci.
— Cântă-mi ceva.
Avea acum o voce caldă, ca mierea ce se prelinge pe un aluat
de cozonac. Degetele lui cadaverice au scos din buzunar o ceaş-
că, în care a turnat calm, din mâneca pardesiului, un lichid
aromat. Am desenat în aer semnul crucii (mi-a ieşit destul de
strâmbă). Atunci am zărit-o pe Ada, în locul individului. A
întins brațul spre mine, fără să spună nimic. A zâmbit și bu-
zele i s-au topit. Au alunecat de pe figura ei, ca și când ar fi fost
pictate.
140
Avea un dicționar de vise. La ce bun? N-ar fi știut la ce li-

teră să se oprească. C de la canibali? D de la demon sau poate
A de la Ada? Alfabetul lui se împuțina tot mai mult. Propriul
nume îl părăsea. Mintea umană este un labirint indescifrabil,
mai ales când subconștientul se încăpățânează să se inflitreze
în gândurile diurne.
Era miercuri. Şi-a dat seama pentru că în ușa de la intrare
s-au izbit patru lovituri, ca în simfonia a cincea a lui Beetho-
ven.
— Slavă cerului! a răsuflat ușurat, dornic de un contact
uman veritabil.
Doamna Nina întinerise cu zece ani de ultima dată când
o văzuse.
— V-am adus cumpărăturile.
Și glasul îi răsuna altfel, stins și totuși plin de subînțele-
suri.
— Dovlecei nu mai aveau. V-am luat niște salată.
Purta o bluză decoltată, ca niciodată. Pe buzele zbârcite a
zărit o nuanță străvezie de ruj.
— Sper că sunteți satisfăcut de mine.
De ce vorbește așa? Ceva e în neregulă cu ea, cu ziua asta
nenorocită care parcă nu se mai termină odată.
— E în regulă, a bâiguit.
Bătrâna a privit spre cer, melancolic:
— Se lasă toamna încet–încet. Păsările zboară jos. Păcat
că nu puteți să ieșiți afară, să vedeți puii morți la umbra cas-
tanilor.
A înnebunit și ea. Visul meu e de rău augur, prevestește un
lucru înfiorător.
A smuls aproape cu forța sacoșa dintre degetele doamnei
Nina, absorbită de un gând secret.
— Vă mulțumesc. Trebuie să închid. O zi bună.
Ca scuturată de un frison:
— Au început amintirile?
141
TEOD ORA GHEORGHE
— Ce vreți să spuneți?
— Trecutul revine. Eclipsa asta aduce mereu lucruri uita-
te. E o vorbă din strămoși.
Doamna Nina și-a întins brațul către el și i-a cuprins băr-
bia cu unghiile stacojii.
— Sunteți încă atât de tânăr... Nu v-ar strica o femeie.
Sămânța nu trebuie să piară, îi trebuie pământ proaspăt să
încolțească.
Și-a desprins mâna ridată de pe chip. S-a ferecat înăun-
tru, speriat. Nici nu-i mai plătise. Ideea că ceva se întâmplă
îi stăruia în suflet. A recitit rândurile despre experiența lui
onirică. Avea impresia că lipsea o parte din poveste, o așchie
ce sărise cu mult în afara trunchiului și își căuta cu disperare
copacul în întuneric. Din nou, a auzit clapele pianului, chiar
mai aproape decât ultima dată. A încremenit în mijlocul su-
frageriei.
— La naiba, sunt bântuit!
L-a îmboldit un râs nervos, o cascadă de sunete sparte,
înmuiate în sarcasm.
— Fie! Mă duc sus, la strigoi.
A scormonit în sacoșă și, spre surprinderea lui, a apucat
un șirag de căței de usturoi.
— De unde o fi știut baba?
Nu era superstițios și nu credea în basme despre vampiri,
dar teama îl încolțise. Șiragul îi dădea un vag sentiment de
încredere.
Ajuns în dreptul camerei ei, s-a oprit. Cum să mai intre
o dată acolo? Doar n-a înnebunit. Se pregătea să se întoarcă,
dar preludiul lui Karol Szymanowski i-a înghețat răsuflarea.
L-a învăluit aceeași fierbințeală toropitoare care l-a obligat
să se dezbrace nu doar de șiragul de usturoi, ci și de cămașa
albă. În ochii lui s-a lăsat ceața – o ceață vâscoasă și dulceagă.
Pe podea, cămașa arăta ca o spumă de mare brăzdând o mică
plajă. Acordurile lui Szymanowski erau voluptoase, obrazni-
142
ce, îi mângâiau pieptul și îl ademeneau. Se preschimbau în

degete care îi scrijeleau coastele și îi căutau ascunzişurile tru-
pului. Nu se putea opune. Fantoma unui surâs i-a răsărit în
colțul gurii. Șosetele, prostuțule, i-a șoptit o voce febrilă. S-a
descălțat. Mai ai doar puțin, i s-a adăpostit în ureche vocea,
tot mai convingătoare. Cu ultimele sforțări, a împins ușa,
care s-a deschis fără probleme, de parcă n-ar fi fost zăvorâtă.
Preludiul a încetat. Timpul lui luase sfârșit.
Pisica era acolo. Cu un salt, a atins capacul negru al pi-
anului, care nu mai era în locul știut, ci drept în fața balda-
chinului. A eliberat un mieunat lugubru, amintind de cel al
pisicilor din cimitire. O sonată a reînviat instrumentul, să-
dindu-și vibrațiile melancolice în semiîntunericul camerei.
Acum distingea clar clapele albe și negre apăsate de o forță
invizibilă. S-a apropiat ca hipnotizat. Din pântecul pianului,
vocea a murmurat: Vreau să te văd gol, cum am fost și eu când-
va. Nu m-ai iertat pentru goliciunea mea și apoi m-am îmbol-
năvit. E rândul tău să pozezi.
Îngrozit și înfierbântat totodată, s-a dat câțiva pași îna-
poi. S-a aplecat și a strâns în pumn șiragul protector.
— Piei, demon! Lasă-mă în pace!
Și-a dat seama că tentativa lui de alungare a spiritelor
rele era ridicolă. Nu numai că afurisitul de pian avea pofte
păcătoase, dar era și viu pe deasupra. Înainta spre el, pe cele
trei picioare. Valul de căldură s-a stins. Era liber să gonească
în direcția salvatoare, lăsând în urmă usturoiul inutil. Cu pi-
cioarele moi, s-a împiedicat pe scări, dar și-a recăpătat echili-
brul înainte să se dea de-a dura. De sus, din spate, a tunat un
zgomot puternic, ca de perete prăbușit, apoi bocănitul unor
pași de lemn. S-a grăbit spre celălalt set de scări, ce duceau în
aripa de est a castelului, la cele șapte camere pentru oaspeţii
de vază. Pianul aterizase la fix, după ce măturase treptele scă-
rii în spirală. Îi adulmeca urmele, gâfâind.
S-a ascuns în camera de la capătul holișorului iluminat
143
TEOD ORA GHEORGHE
de o lampă cu gaz și a blocat ușa cu un dulap. Pe o noptieră,

un telefon vechi cu fir se odihnea nepăsător. Ar fi dat orice să
se afle afară, unde îl pândea pericolul luminii. A rămas mult
timp prăbușit pe covor. Nu se mai auzea nimic dincolo de
fortăreața sa. Probabil că dușmanul îl pândea în secret, îl aș-
tepta să cedeze.
Telefonul a sunat. Nu mai funcționa de opt ani, iar acum
țârâitul lui tulbura liniștea cadaverică. A ridicat receptorul și
a ascultat o conversaţie de demult:
Ea: De ce te-ai oprit? La ce te gândești?
El: La ziua de azi.
Ea: De ce nu recunoști că ești gelos? Spune-o!
El: Ți se pare.
Ea: Uneori am impresia că m-am măritat cu un bolovan.
A pus receptorul la loc. Realitatea semăna tot mai mult
cu o gelatină cețoasă care-și întinde tentaculele spre un
abis fără fund. Din când în când, trecutul își făcea loc în
interiorul ei putred. Ar fi vrut să-și noteze acest vis lucid,
dar nu a reușit decât să zgârie trei cuvinte cu unghiile pe un
perete: „ajutor, sunt eu”. Nu mai știa cine e. Își uitase definitiv
numele. Identitatea lui plutea și ea pe valul mocirlos al acelui
crepuscul. La el acasă se punea în scenă un spectacol grotesc
pentru care nu plătise bilet. Și-a ciupit obrajii în încercarea
de a se trezi. Avea pielea incredibil de uscată. Parcă aștepta
să năpârlească. Mă transform, s-a auzit spunându-și în gând.
În ce se poate preschimba un om încolțit de un demon
dacă nu în demonul însuși? Totuși, dacă demonului îi place
amuzamentul ieftin (fiind plictisit de o eternitate petrecută
în desfrâuri malefice), se va juca, evident, cu formele și
mărimile. Unora le plac oamenii-animal și te pomenești într-o
zi că în loc de picioare ai o coadă de pește sau că tărtăcuța a
fost înlocuită de un cap de bivol. Mai sunt și cei sadici, care
adoră să-ți îmbârlige mintea. Te crezi Mozart când de fapt
ești un amărât de contabil. Și începi să compui simfonii, într-
144
un delir apoteotic. Familia îți zice să te oprești, să redevii cel

de odinioară, dar tu ești deja captiv în mrejele unei porniri
imposibil de stăvilit. Într-un final, te găsesc întins pe jos în
bucătărie, ucis de propria himeră.
— Nu e totul pierdut. Am simțit ciupitura, ăsta e semn
bun.
Brusc, a început să numere invers de la 100. Se agăța
de cifre ca de un colac de salvare în care își înfigea dinții cu
disperare. Pe la 89, l-a întrerupt un sunet familiar – soneria.
Dacă e el? Un argument logic i-a readus calmul: numai cineva
sau ceva aflat afară ar fi putut apăsa butonul. Existau, așadar,
două posibilități. Fie era doamna Nina, fie poștașul. Ceilalți
îl ocoleau, considerându-l bolnav, și prin urmare contagios.
Le ierta ignoranța. Erau majoritatea lor oameni simpli pen-
tru care arta nu însemna mare lucru.
III.
Se scurseseră câteva ore bune. Mațele îi ghiorăiau

neîndurătoare, lăsând loc unei senzații de foame ancestrală.
Ar fi mâncat orice, dar mai ales o pulpă însângerată, întinsă
pe o farfurie. Nu-i fusese niciodată atât de poftă de carne ca
acum. Imaginea pulpei s-a mărit, împrumutând trăsăturile
unei coapse umane, de femeie. A tușit puternic, doar-doar
şi-o alunga ideea, și s-a îndreptat spre dulap. L-a împins
înapoi. Era obosit. Cred că am slăbit cel puțin două kilograme
de când am intrat aici. A deschis ușa. L-a întâmpinat o tăcere
de plumb. Niciun indiciu că este urmărit. Holul era cufundat
în aceeași inerție. A coborât scările cu genunchii moi, până
la intrarea în sufrageria principală. Pianul dispăruse. Țiuitul
lugubru al soneriei persista. Din câțiva pași de uriaș, a
eliberat încuietorile care îi asigurau zilnic protecția. În prag
l-a întâmpinat un bărbat mic de statură, cu mustață și o
145
TEOD ORA GHEORGHE
strungăreață prin care îi ieșeau propoziții scurte, ca dintr-o

peșteră:
— Bună ziua. M-a trimis doamna Nina. Zicea că aveți
niște probleme.
— Ce probleme? s-a auzit întrebându-l, în timp ce-şi fe-
rea ochii de lumina soarelui.
— Cu mobilierul.
— Nu înțeleg.
— Doamna așa a zis.
Între cei doi s-a așternut un sentiment neplăcut.
— Unde e?
Bărbatul s-a scărpinat în moalele capului, apoi a adăugat
apatic:
— S-a dus în vizită la nora ei.
— Dar ea n-are pe nimeni!
Necunoscutul a ridicat din umeri.
— Eu cunosc doar ce mi s-a zis.
— Dumneavoastră cine sunteți?
— Mă numesc Flavius Tătaru. M-am mutat de o săptă-
mână. Dar nu aveați cum să aflați, stând mai mult în casă.
Politețea bolovănoasă a individului mustăcios îl deranja.
Îi venea să îl ia la pumni, să îi bătătorească bine carnea, apoi
să-i gătească una din pulpe.
— Bun, și de ce v-a trimis pe dumneavoastră?
Flavius Tătaru a rânjit.
— Doamna Nina e o femeie de ispravă. M-a ajutat să mă
acomodez cu locurile. Eram ca picat din lună. Sunt zugrav de
meserie, dar știu multe meșteșuguri.
— Nu mi-ați răspuns. De ce v-a trimis la mine?
— A spus că aveți o problemă cu mutatul unui obiect. Eu
știu doar ce mi s-a zis, a repetat individul.
Enervat și curios în același timp, l-a invitat înăuntru. Poa-
te că țărănoiul ăsta a venit să mă ajute cu demonul.
— Am un pian pe care aș vrea să îl mut.
146
— Unde ar vrea domnul să îl ducă? s-a înveselit dintr-o

dată mustăciosul.
— Nuu, mutat nu e chiar cuvântul potrivit. Vreau să scap
de el, să nu-l mai văd.
— Asta se rezolvă. Unde e?
— Stai! Să mă fac înțeles. Îmi doresc distrugerea obiectu-
lui. Anularea existenței sale damnate.
Tătaru a ridicat din sprâncene, nedumerit de ultima parte.
— Da’ ce v-a făcut bietul pian de-l vreți oale și ulcele?
— E dezacordat.
Orice altă explicație ar fi fost inutilă.
— Fie, hai să-l încărcăm.
L-a condus la etaj, lăsându-l să meargă înainte, cu o lan-
ternă în mână. Omul avea de toate într-o traistă care semăna
cu un dihor mort. Dacă o încurcă idiotul și pune ochii pe el?
Nu o fi cine știe ce bărbat, dar e bine făcut. La o adică poate
excita un pian posedat.
Au ajuns în dreptul camerei interzise. Priveliștea era în-
grozitoare – un perete întreg sfărâmat, hălci întregi de tapet
sfâșiat, mai multe fâșii de lemn amintind de o ușă.
— Văleu! Ce s-a întâmplat aici?
— M-am hotărât să renovez.
S-a așternut din nou un sentiment incomod. Niciunul
nu îndrăznea să mai adauge un cuvânt. Amândoi erau uluiți,
dar nu se trădau, dintr-un orgoliu masculin menit să camu-
fleze frica.
— E riscant s-o faceți de unul singur, a mormăit ironic
omul bun la toate.
O întrebare îl tortura de când se aventurase în afara for-
tăreței sale din cealaltă aripă a castelului: unde era pianul?
Oare se întorsese la locul lui?
— Deci el e împricinatul.
Slavă Domnului! Era acolo, lângă fereastră. Poate că to-
tuși sunt nebun. Oricum, trebuie să scap de el.
147
TEOD ORA GHEORGHE
— Aveți un telefon?
— Da, la capătul holului.
— Să sun băieții.
O jumătate de oră mai târziu, patru vlăjgani și-au făcut
apariția în peisajul sumbru al castelului.
— Pff, câte bălării aveți! Sunteți din ăla, cu plantele, a
remarcat unul din ei.
Voia să termine cât mai repede, să-i vadă plecați pe nean-
derthalienii dresați de mustăcios. Îi era dor să se afunde în so-
faua lui și să aprindă focul în sobă. Cei cinci bărbați au cărat
namila neagră ca și când ar fi cărat un leș. Li s-a lăsat pe brațe
docil, cum fac obiectele neînsuflețite.
— Gata, domnule drag! a explodat victorios Flavius Tăta-
ru la finalul acțiunii. L-am scos din incintă. Cum doriți să-l...?
— Cu topoarele, aruncat în prăpastie, nu mă interesează.
— Băieții mei se pricep la alde astea. O să fie praf și pul-
bere în doi timpi și trei mișcări.
— Cât vă datorez?
— Cât vă lasă inima.
Adică moștenirea. Le-a zis baboana că am bani. Se uită la
mine ca lupii. I-a strecurat în palma asudată câteva bancnote
pentru care muncitorul s-a arătat recunoscător, îmbrățișân-
du-l. S-ar fi lipsit cu drag de dovada slinoasă de tandrețe. În
cei zece ani de izolare, se dezobișnuise de atingeri din partea
semenilor. Doar pentru că facem parte din aceeași specie nu
înseamnă că-ți ofer pielea mea, i-ar fi zis.
148
IV.
Ada trebuia să dispară definitiv. A aruncat în foc toate

dovezile: fotografii, haine, cărți. Tabloul a ars ultimul. Sânii
femeii s-au dizolvat dramatic în cenușă, la fel ca expresia non-
șalantă de femme fatale.
— Târfă! a izbucnit când buricul Adei a pierit și el mistu-
it în jocul flăcărilor din șemineu. Te-am iubit.
Singurătatea avea un gust minunat. S-a schimbat în hai-
ne de noapte. Și-a turnat Vermut într-un pahar și a adormit
la picioarele patului. A avut un vis și mai ciudat. În camera
cu pianul se afla un ou care se rostogolea haotic pe duşumea.
Din când în când pufnea şi suspina. O rafală a deschis fereas-
tra şi înăuntru a pătruns o bufniţă de mărimea unui om, cu
un copil mort în cioc. Pasărea s-a cuibărit pe un fotoliu, pro-
tejându-şi prada cu aripile. Printr-o gaură din tavan a început
să plouă cu ambrozie şi camera s-a inundat. Licoarea a curs
la picioarele fotoliului, iar bufniţa a dat drumul copilului.
Dintr-o dată, un val uriaş a smuls uşa din ţâţâni, făcând să se
prăbuşească temelia casei. Oameni, case, maşini, copaci, ma-
gazine – totul s-a scufundat într-un şuvoi de apă roşie. Cu-
loarea îmbietoare a ambroziei a dispărut în iadul dezlănţuit.
După viitură, au rămas doar oul şi copilul care între timp se
transformase într-un bărbat gol, acoperit de frunze, la fel de
nemişcat. Oul a crescut din ce în ce mai mult, înghiţind apa
din jur. Pe suprafaţa lui netedă dormea acum omul acope-
rit de flori. Din umerii lui s-au înălţat două ramuri de care
atârna câte un măr. Cerul s-a despicat în două şi un braţ de
femeie s-a coborât cu unduiri ca de şarpe. A muşcat cu un-
ghiile din măr şi atunci bărbatul a clipit. La a doua muşcătură
s-a ridicat. Braţul s-a retras şi odată cu el şi cerul, lăsând loc
nimicului. Bărbatul s-a desprins de ou şi a zburat către vidul
ce se zămislea din el însuşi. Curând, carnea lui s-a împărţit în
149
TEOD ORA GHEORGHE
mii de alţi oameni, creând un novum mundum, în acordurile

simfoniei nr. 40 a lui Mozart.
Când s-a sculat în capul oaselor, ceasul cu pendulă anun-

ța ora trei noaptea. Cămașa de noapte i se lipise de bustul
costeliv. Sudoarea i se scurgea pe piept și pe tâmple. Pisica
mieuna sinistru lângă el. Semn rău. Uitase iar s-o hrăneas-
că. S-a ridicat ca dintr-un mormânt și a desfăcut o conservă
de pește. Fiara s-a învârtit în jurul prăzii, dar nu s-a atins de
ea, continuând să se agite și să mârâie. Dintr-o dată s-a oprit,
fixându-și simțurile în direcția holișorului ce ducea la scara în
spirală, de unde se auzea o muzică stinsă. Groaza îl paraliza.
A recunoscut „Sonata lunii”.
— Imposibil!
Beethoven îl chema din tenebrele coșmarului. Hainele
care-i adăposteau învelișul de piele și oase au căzut pe covor
neputincioase. De data asta era gol, ca statuia lui David. Se
simțea frumos, mai frumos ca niciodată. Teama l-a părăsit,
topindu-se în acordurile enigmatice ale sonatei. Pășea pe
covoarele scumpe, subjugat de senzația toridă a unei iubiri
neîmplinite. Muzica răsuna din ce în ce mai aproape, mai in-
tens, mai senzual.
S-au întâlnit în mijlocul camerei umbroase. I-a sărutat
clapele cu buzele calde și el a oftat din măruntaiele negre. S-a
așezat pe spate dedesubtul lui, între cele trei picioare delicate.
Nocturnele lui Chopin s-au succedat într-o cascadă de note
melancolice, potrivind atmosfera pentru un preludiu desă-
vârșit. Cele două trupuri s-au îmbrățișat tandru, înlănțuin-
du-și membrele. A urmat Wagner și atunci bărbatul s-a îm-
plântat în mica scobitură prin care se zăreau două din corzi.
Apogeul dragostei a corespuns cu nostalgia melodică a lui
Rachmaninov. Din pian s-a prelins un minunat si bemol.
150
V.
București, 23 iunie 2012

Dragă Domnule Rădulescu,
Vă scriu ca unui vechi prieten, sperând că veți pătrunde

mai bine decât mine esența celor ce vă voi spune în aceste rân-
duri. Mă cunoașteți și știți că sunt un om de cuvânt. Nu mă
învârt în jurul cozii când am de transmis o informație, mai
ales când vine vorba de un obiect de artă.
În data de 2 aprilie, am intrat în posesia unui pian vienez
Franz Wolek Wien: negru, cu coadă lungă, anul de proveni-
ență 1891, în stare foarte bună. Obiectul a fost achiziționat
de la o doamnă în vârstă care a spus că nu îl mai poate păstra
din cauza legendelor care circulă în jurul lui. În alte cuvinte, se
zvonea că este, citez, blestemat. Desigur, am pus aceste gânduri
pe seama vârstei înaintate, predispuse cumva la fantezii super-
stițioase. Cu riscul de a vă părea malițios, voi adăuga faptul că
doamna nu deținea o diplomă care să ateste absolvirea vreunui
liceu de prestigiu, darămite facultate, fiind mai degrabă o per-
soană simplă, dedată activităților casnice. Nu pot înțelege cum
a ajuns un asemenea item de valoare în gospodăria ei. Nu mi-a
comunicat acest lucru.
În descrierea mea am omis intenționat să menționez aspec-
tul care m-a determinat să o privesc pe această doamnă dincolo
de pedanteria mea și să las loc îndoielii – ceea ce, cunoscân-
du-mă, știți că nu mă caracterizează. Să mă întorc puțin la
momentul când am făcut cunoștință cu doamna F. (îi voi spune
așa din dorința de a-i păstra anonimatul). În dimineața zilei
de 31 martie, auzind că am de-a face cu o nouă piesă, colec-
ționarul din mine și-a întins aripile și a zburat pâna la casa
modestă de la marginea pădurii Hoia. Bătrâna m-a primit
călduros. M-a servit cu cozonac și vin. Avea chef de taclale, dar
eu nu. Sunt un om de acțiune, mai presus de toate, așa că am
151
TEOD ORA GHEORGHE
rugat-o să-mi arate pianul. Atunci a căzut pe gânduri și a de-

venit dintr-o dată taciturnă. A urmat o istorisire ciudată, din
care cu siguranță lipseau multe detalii de însemnătate. Doam-
na F. era încredințată că cineva trăiește în interiorul instru-
mentului muzical și uneori își face simțită prezența. Fie cânta
de unul singur, fie îl găsea deplasat cu jumătate de metru de la
locul său. M-a întrebat dacă sunt sigur că vreau să fac asta. Era
bizară această femeie. Pe de o parte sărăcia o împingea să îmi
vândă pianul și pe de alta făcea tot posibilul să mă întoarcă din
drum. Ulterior am înțeles că o teamă cumplită o îmboldea să
scape de pian. În același timp, voia să se descotorosească de el în
secret, pentru a fi absolvită de vina înstrăinării sale.
I-am zâmbit condescendent, spunându-i că eu nu cred în
strigoi. Am insistat să văd pianul pentru o primă inspecție. În
cele din urmă, am convins-o să îmi îngăduie să părund într-o
odaie prăfuită, unde Wolek Wien-ul părea că mă așteaptă țan-
țoș lângă un divan. Era acoperit cu un mileu elegant. L-am în-
lăturat ca să analizez suprafața pianului. La prima vedere, nu
era nimic neobișnuit cu excepția unei mici ciobituri rezultate,
probabil, dintr-un accident mai vechi (când erau transportate
dintr-o casă în alta, pianele sufereau adesea din pricina unor
astfel de imprudențe). Întrucât dețineam deja un pian vienez
în stare excelentă, am refuzat afacerea înainte să-mi închei
inspecția. Când am venit la doamna F., speram să găsesc un
exemplar și mai vechi, însă acesta datează din 1891, informa-
ție ce apare consemnată pe o foaie îngălbenită păstrată de fos-
tul proprietar. Mai precis, la un an după fabricarea vienezului
meu. Bătrâna m-a rugat cu lacrimi în ochi să mă răzgândesc.
Aproape că mi-l oferea fără să-mi ceară nimic în schimb. Când
am dat să ies, mi-a strigat: „Are ceva special! Ceva ce nu veți
găsi nicăieri...” M-am întors către ea, curios și amuzat deopo-
trivă. M-a implorat să vin să-mi arate accesoriul care avea
să-mi răstoarne convingerile aristocratice. Mi-a făcut semn să
mă așez pe scăunelul destinat pianistului și să cânt. I-am zis că
152
nu mă pricep să cânt, că nu sunt decât un colecționar de obiecte

de artă. M-a lămurit că nu trebuia decât să apăs haotic clapele
pianului, având însă grijă să nu uit nici o clapă. Recunosc, m-a
impresionat puterea de convingere a doamnei F., așa că am fă-
cut întocmai. Era un joc nostim, mă simțeam din nou copilan-
dru. Sub degetele mele, pianul scotea o suită de zgomote lipsite
de eufonie. Când am atins și ultima clapă, am rămas uluit...
Vă rog să mă credeți, vă spun adevărul. Nu mai am treizeci
de ani, dar luciditatea mi-a rămas intactă. Ce am văzut nu
poate fi descris în cuvinte. Totuși, voi încerca. Pe suprafața pi-
anului am distins chipul unui bărbat brunet, cu trăsături fine,
plăcute. Am căutat peste tot sursa acelei reflecții inexplicabile.
„Ce șmecherie e asta? Vă bateți joc de mine?” m-am răstit la
doamna F., dar femeia mi-a răspuns melancolic: „Așa se în-
tâmplă mereu... El apare. Nu zăbovește mult, doar câteva mi-
nute, apoi se evaporă.” „Cum adică se evaporă?” Eram furios
și speriat din cale-afară. Auzisem de astfel de farse. Unii care
pretindeau că figura lui Iisus le-a apărut într-o bucată de pâine
sau că l-au văzut pe Sfântul Petru în scoarța unui copac. Și
iată-mă în fața unei astfel de mărturii, fără nici o dovadă care
să conteste veridicitatea acelui chip format din senin. Imaginea
a dispărut în maximum trei minute. Am apăsat din nou toate
clapele, neuitând nici una și am înlemnit, observând cum se
naște portretul aceluiași bărbat din luciul negru al pianului.
Era ca și cum instrumentul și apariția formau o simbioză scoa-
să la iveală prin muzică.
Am cumpărat pianul și am comandat să fie transportat la
mine două zile mai târziu. Am petrecut luni de zile străduin-
du-mă în zadar să descifrez acest mister. Nimeni în afară de
mine și de doamna F. nu mai cunoaște secretul. Dumneavoas-
tră sunteți al treilea. Dacă v-am stârnit interesul, vă invit în
weekend la reședința mea pentru a discuta în amănunt această
chestiune. Cu regret vă spun că nu mai arăt ca cel pe care îl ști-
ați. Surmenarea generată de obsesia mea pentru pianul vienez
153
TEOD ORA GHEORGHE
mi-a știrbit din avânt și vigoare. M-am pensionat înainte de

vreme, spre surprinderea colegilor mei. Am nevoie de o opinie
proaspătă și sinceră, înainte să înnebunesc. În unele nopți mă
trezesc asudat și mi se pare că aud „Sonata lunii”.
Cu stimă, Nicholas Enny
154
Caramel
I.
Zăpușeală. Miros de rufe spălate și puse la uscat. Lui An-

ton i se pare că va ploua. E un bărbat frumos, dar oglinzile
îi sunt străine. Ori de câte ori vrea să vadă cum îi stă părul
revărsat pe umeri, se uită într-o băltoacă. Acolo, în mocirlă, e
modelat chipul lui, un Adam neterminat. În noroi își clătește
ura. Școlărițele care merg duminica la slujbă îl deoache pe as-
cuns. În ochi îi citești mii de idile cu final nefericit. Și acum,
când se uită spre cer, pălește în ei o fată cu ochi căprui.
Toți îl pândesc, dar niciunul nu-l cunoaște. Nimic nu-i
aparține, doar îl bântuie preț de o zi, două, pe urmă se topește
în asfaltul fierbinte. Îi e silă. E înconjurat de creaturi cu două
picioare și două mâini, cu doi ochi spălăciți sau lipsă, care nu
știu altceva decât să robotească și să dea naștere la creaturi
zbârcite și damnate. Ce să mai zică de femeile cu umerii dez-
goliți care umblă pe străduțe cu ochii ofiliți și pieptul uzat de
matahalele venite în patru labe de la cârciumi; şi cerșetorii
ologi cu pasul lor greu, în urma cărora nu rămâne decât o
umbră cu aromă de moarte. „Numai să-ți dorești, fiule, și to-
tul va deveni posibil.” Așa îl sfătuise un popă cu o barbă de
trei coți, împăturit într-o sutană argintie, pe care noaptea îl
zăreai în compania vreunei spălătorese ori a vreunei fete din
cor, mai sfătos ca niciodată. Ce înseamnă dorința într-o văgă-
ună unde răsună glasuri dogite și boala se răspândește în oa-
meni mai repede ca ura? Noroc că tuturor le plac dulciurile,
155
TEOD ORA GHEORGHE
toți tânjesc după aroma brioșelor proaspăt scoase din cuptor.

Singura lor slăbiciune sunt prăjiturile. În spate se găsește bru-
tăria lui Julio, un spaniol căpătuit. Mai e terasa lui Gigi unde
se ospăta în urmă cu mulți ani, când mama lui venea acasă cu
bărbați străini. Ar fi putut să rămână în Cluj, dar o chemare
l-a atras în locul nașterii. Îl leagă de el un atașament ciudat,
un fel de boală transformată în nevoie.
Bat clopotele și se strânge lumea la biserică. Preoții arun-

că în văzduh note lugubre. Anton se așază pe o băncuță. Își
reazemă capul de singurul lemn rămas, lăsându-și privirile
să străpungă lumina soarelui. „Ce voluptate! Omul n-a cu-
noscut o bucurie mai mare decât aerul umed și amandinele
cu cremă”, își zice satisfăcut. „O lume plină de oameni e ca o
ciocolată cu prea multe alune. Îți rămân printre dinți.” Înce-
pe să fluiere în gol, scrutând un peisaj inexistent. Un zidar
cu o roabă pășește molcom. Anton aruncă țigara în drumul
trecătorului, flegmatic. Roaba strivește trupul țigării și scru-
mul se înșiră pe asfalt ca un suflet răstignit. Două țigănci îi
aruncă ocheade. Anton rânjește în zeflemea, apoi își scoate
din buzunar o muzicuță. De îndată ce buzele i se lipesc de
ea, în văzduh răsună o melodie de jale. O fetiță rumenă se
oprește să-i studieze sandalele. Maică-sa o ajunge din urmă și,
smucind-o zdravăn de una din codițele împletite, o gonește
de lângă străin. Se întoarce și-l fixează lung, apoi își mușcă
provocator buza. De departe se aude vocea ascuțită a vânză-
torului de limonadă.
Își duce mâna la falcă, rotindu-și pupilele în direcția ce-
rului. „Oare plouă azi?” Ațipește fără să-și dea seama. Când
se trezește, lângă el stă așezat, picior peste picior, un bătrân.
Poartă o pălărie kaki și ochelari negri de soare. După costu-
mul impecabil, s-ar zice că nu e de prin părțile astea. Are un
baston pe care l-a proptit de marginea băncii. Trăsăturile lui i
se par vag cunoscute, de parcă le-ar fi visat cândva.
156
— Ai un foc? îl întreabă necunoscutul.

Anton îi oferă bricheta lui cu o femeie blondă dezbrăcată
desenată pe o parte.
— Mulțumesc, sunteți tare amabil.
O tăcere stranie se așterne între ei, ca voalul unei mirese.
— Se adună norii. S-ar putea să plouă în curând, spune
bătrânul melancolic.
— E secetă de o lună.
— Asta nu e bine. Apa e vitală pentru sănătate, mai ales
când vine din cer.
Anton ar vrea să se ridice și să se întoarcă la cofetărie,
unde l-a lăsat pe un puști surd de o ureche, dar priceput la tar-
te cu cireșe. Nu reușește. Vocea mieroasă a omului de lângă el
are efectul melodiei preferate din copilărie pe care o auzi la
fereastra cuiva și nu ți-o mai poți șterge din minte toată ziua.
— Veniți de departe?
Cuvintele ies firesc din pieptul lui, deși credea că le-a ros-
tit doar în gând.
— Până acum douăzeci de ani, am locuit chiar aici. Dar
timpul schimbă multe... M-am mutat în Suceava.
— Și ce vă aduce înapoi la origini?
Bătrânul își întoarce pentru prima dată ochelarii spre el,
zâmbind.
— Amintirile. Dumneavoastră? Locuiți în Dumbrăveni
dintotdeauna?
— Da, născut și crescut aici, se străduiește Anton să-și
înghită sentimentul incomod care îl încearcă. Străinul părea
să știe mai multe decât spune și se ascundea în spatele oche-
larilor.
— Sunt proprietarul unei cofetării.
— O, felicitări! Nu mulți tineri se pot lăuda că dețin
propria afacere. Eu am ales o meserie mai puțin bănoasă,
dar frumoasă. Tatăl meu m-a socotit nebun când i-am zis că
vreau să mă fac doctor. Erau și alte vremuri atunci. Medicina
157
TEOD ORA GHEORGHE
nu cunoscuse progresul de astăzi. Doctorii erau mai degrabă

vraci și nu îi găseai pe toate drumurile. În sătucul ăsta, am
fost singurul la o sută de oameni.
Un fior neobișnuit îl străbate pe Anton. Durerea din
umăr îi dispare, fiind înlocuită de un presentiment sumbru.
— Părinții mei m-au sfătuit mereu să mă fac ceasornicar,
ca taică-miu. Eu, încăpățânat din fire, am ținut-o pe-a mea.
În mine se născuse încă din copilărie dorința de a ajuta, de a
contribui la binele omenirii fie și cu un strop de bunăvoință.
M-am confruntat cu o sumedenie de nedreptăți de-a lungul
vieții mele, dar nimic nu m-a oprit să învăț și să mă perfecți-
onez. Pe la șaişpe ani am început să citesc pe ascuns cărți de
medicină pe care le împrumutam de la moș Alună. Ai auzit
de el, cu siguranță. Era vestit pentru metodele lui... cum să
le spun, neobișnuite. Odată am auzit că a vindecat cataracta
unei femei cu un amestec din urzici și floarea-diavolului cu-
leasă din curtea bisericii într-o noapte cu lună plină. N-am
urmat cursurile niciunei facultăți. Eram săraci și oricum toți
mă luau drept oaia neagră a familiei pentru că în loc să-i ajut
pe ai mei cu treburile gospodăriei, îmi petreceam ore în șir
cu nasul în cărți. Dacă ar fi știut pe câți din ei aveam să-i vin-
dec, poate mi-ar fi fost mai recunoscători în acele zile. Ce să-i
faci, omul e o ființă contradictorie. Trăiește în permanență
cu sufletul în două lumi. Una e a binelui, unde se simte mai
puțin confortabil, pentru că tentația celei de-a doua încolțeș-
te veșnic în el.
Te-ai întrebat vreodată ce este răul? Mie mi-a fost adresa-
tă întrebarea de către moș Alună. Am încremenit ca o statuie
grecească. Nu fusesem niciodată o persoană religioasă, deși
tata m-a crescut în spiritul unui bun creștin. Singura dată
când m-am rugat la Cel de Sus a fost când am crezut că voi
muri de pojar, la vârsta de cinci ani. Alună mi-a vorbit mult,
explicându-mi nu doar ce se petrece în interiorul unui corp
uman, dar și dincolo de materie. Mi-a povestit despre păca-
158
tele omului și despre apocalipsa ce avea să se abată asupra ce-

lor nevrednici. M-a cuprins teama de infern, de cazanul cu
smoală. O sumedenie de îndoieli m-au învăluit: Oare există
rău şi în cafeaua cu scorţişoară? Şi în pescăruşi? Cum poate
o sămânţă bună să dea roade rele? Îi dezamăgisem pe toţi, de
la părinţi şi până la veri de gradul trei. Aveam să fiu pedepsit?
Trecând însă de pragul adolescenței, furtuna de nedumeriri
s-a domolit. Am îmbrățișat din nou ateismul. De fapt, eu nu
am negat niciodată existența lui Dumnezeu, doar că am de-
cis să îl ignor cu desăvârșire. După moartea bietului Alună
au ieșit la iveală tot felul de zvonuri legate de excentricitățile
bătrânului. Unele s-au confirmat, altele au rămas suspenda-
te într-o eră incertă. Cunoștințele acumulate și pregătirea în
medicină lui i le datorez. Orice ar fi făcut și orice s-ar spune
despre el, este omul care mi-a schimbat viața. Dar nu aș vrea
să te plictisesc...
Anton dă din cap în semn de „te rog, continuă”.
— Primul meu bolnav a fost micuțul Tudor, fiul Mariei,
vânzătoarea de cartofi. Avea pojar și un singur picior. Măr-
turisesc că posedam propriile metode și chiar izbutisem să
creez niște remedii pe bază de plante care făceau minuni. Nu
am cerut niciodată mai mult decât îmi puteau oferi oamenii.
Nu am profitat de banii nimănui. Am descoperit că îmi plă-
cea să mă aflu printre cei mici. Nevinovăția lor mi se strecura
în inimă sub forma unei recunoștințe serafice. Am petrecut
opt ani având grijă de copii. Între timp, taică-miu s-a stins
din cauza unor complicații la rinichi. A fost cumplit să-l văd
neputincios și să nu pot face nimic ca să împiedic durerea
lui. Ultimele lui cuvinte mi-au adus alinare: „Sunt mândru
de tine, măi Mihai.” M-am hrănit cu ele. Au căpătat o forță
uluitoare și prin ele am fost absolvit de tristețe. Mi-am reluat
activitatea. Mă simțeam singur. Nu eram cel mai frumos băr-
bat. Femeile se uitau la mine ca la un soi de înger emasculat.
Poate și pentru că mă surprindeau recitând sonete din Sha-
159
TEOD ORA GHEORGHE
kespeare și vorbind cu vrăbiile. Adoram natura, sursa infinită

de renaștere a umanității. Găseam o oarecare voluptate în a fi
altfel decât ceilalți. Totuși, tânjeam să am o familie. Îmi ima-
ginam adesea că mă întorc acasă și în sufragerie mă așteaptă
o femeie mignonă, cu ochi blânzi. Într-un târziu, în amurgul
tinereții mele, am avut parte de un miracol. Am întâlnit cea
mai frumoasă fată pe care am văzut-o vreodată. Apăruse din
senin în sătucul nostru. Nimeni nu știa de unde vine sau cum
o cheamă. Era îmbrăcată într-o rochie neagră, dantelată. Nu
vorbea și nici nu dădea vreun semn că înțelege ce i se spune.
Au poreclit-o Muta. O soție de negustor s-a îndurat de ea și
a luat-o în gazdă. Se înțelegeau prin semne, iar Muta spăla,
mătura și curăța podelele în schimbul unei bucăți de pâine.
O parte din foștii copii pe care îi tratasem erau acum vlăjgani
care se ocupau cu fel și fel de găinării. Unuia din ei i-a căzut
cu tronc și într-o zi a încercat să o siluiască, dar fata a reușit să
scape și a ajuns în fața porții mele. Nu am elucidat nici până
acum enigma intersectării a două destine atât de diferite. De
ce a venit tocmai la mine? A fost întâmplător sau poate mă
căuta de mult, intuind că în mine va găsi o vagă izbăvire?
Am liniștit-o cu greu, după ore întregi în care i-am recitat
poezii și l-am imitat pe cizmar cum o înjură pe bătrâna lui
soacră. A râs pentru prima dată de când se ivise în Dumbră-
veni. Au trecut trei zile și Muta nu s-a mai întors la soția de
negustor. Bârfele s-au ridicat în aer odată cu țărâna stârnită
de copitele cailor. Doctorul și-a găsit amantă, doctorul păcă-
tuiește cu pacienta. Preotul din sat m-a vizitat negreșit, ame-
nințându-mă că mă va exclude din comunitate dacă nu mă
însor cu Muta. Altfel mă așteptau flăcările infernului. Atunci
Muta m-a luat de braț și a vorbit: „Mă mărit cu el. Ne căsă-
torim duminica viitoare”. Nu mai e nevoie să descriu uimirea
care ne-a îmbrăcat figurile amândurora. Preotul a încuviințat
și și-a luat tălpășița, făcându-și semnul crucii cu disperarea
habotnică a omului înspăimântat de tot ceea ce nu se găsește
160
în cărțile sfinte. În sinea lui, era convins că fata e o vrăjitoare,

dar nu avea dovezi. Ne-am căsătorit la biserică, singurul loc
pe care l-am ocolit cu destulă îndârjire. Preferam să mă aflu
în compania unei boli contagioase decât să ascult poliloghia
unor ipocriți care se făceau vinovați de aceleași păcate de care
își acuzau enoriașii. Pentru ea însă eram în stare de orice sa-
crificiu. În liniștea încăperii cu vitralii și candele, numele ei a
răsunat divin – da, folosesc un cuvânt străin până atunci de
filozofia mea – Lidia. Biata mea Lidia...
Anton simte că întreaga lume i se prăbușește în moalele
capului, spărgându-se în mii de cioburi ascuțite care i se înfig
în ceafă. O amintire tulbure prinde contur. Trecutul pe care
îl zăvorâse în bezna uitării își întinde brațele dezlânate și i se
încolăcește în jurul inimii, smulgându-i bătăi grele, de plumb.
Îl ia cu leșin. Anton nu mai e frumos. E un copil ciufulit și se
întoarce de la școală cu o traistă murdară. Acum își amintește.
II.
Trei indivizi butucănoși i-au tăiat calea. Copilul s-a fă-

cut mic, sub apăsarea unei frici monstruoase. S-a forțat să-și
comprime teama într-o grimasă. În zadar. Huliganul și-a rotit
gâtul. S-a auzit un scârțâit de lemn putrezit. Copilul a tăcut.
Matahala s-a sculat de pe surceaua pe care se trântise. Avea o
mustață roșie, sau cel puțin așa părea în lumina soarelui. În loc
de brațe, două cazmale. Anton a constatat că cei doi ochi nu
se aseamănau – unul nu se mișca. Uriașul i-a înșfăcat obrazul
și degetul lui mare i s-a înfipt în carne. S-a așezat pe vine, săge-
tându-l. Avea o zgârietură pe frunte. În zare, un stol de pescă-
ruși dădeau rotocoale, nepăsători. Alunecau pe rând pe cute
purpurii de nori, semănând cu niște limbi de foc. Înspre apus,
cerul era mai roșu ca niciodată. Trebuia să fie acasă la opt.
161
TEOD ORA GHEORGHE
L-au condus într-o magazie părăsită, unde te trăznea o

duhoare insuportabilă de mortăciune. Liniște. S-a auzit doar
un râs spart, apoi câteva șoapte. A deslușit un sunet ciudat,
de parcă cineva ar fi scos din teacă o sabie. Văzuse cândva o
piesă de teatru. Capă și spadă. Erou bun, antierou. S-a gândit
la dresorii de la circ și tigrii care se transformau în miei în fața
lor. Care să fie secretul? Cubulețul de zahăr care se topeș-
te în stomac, ciolanul ori biciul? Teama că tavanul urma să
se prăbușească peste el strivindu-l i s-a strecurat în minte. O
foarfecă gigant l-a apucat de ceafă. Glasurile răgușite ale oa-
menilor răi s-au spart în grohăieli și murmure înfundate. N-a
priceput nimic din șuvoiul de vorbe sinistre. Pe spinare i-au
trecut lovituri de pumni și picioare. Și-a pierdut cunoștința.
De ce? De ce fac oamenii rău?
Când a deschis ochii, era deja singur. A pipăit lemnul
îmbâcsit al podelei. De cele două degete i s-a lipit o pată fi-
ravă de sânge. Nici măcar un scâncet nu-i ieșise. L-a vizitat o
himeră scurtă – un Iisus de lemn agățat de o cruce, pe nop-
tieră. Aștepta ca cineva să-l găsească în temnița aceea. Nu-și
mai amintea cine avea misiunea de a-l declara drept „cel ce
îmi aparține.” Locul pustiu unde se afla pironit de durere și
neputință era o coastă din moarte. Puțin câte puțin, pașii ei
au luat ființă pe podea, împrăștiind răcoarea celei din urmă
clipe. După cum se rostogolea spre el, aducea a conservă. O
pisică s-a tânguit în urma ei, apoi a efectuat un salt mortal de
pe o trambulină inexistentă. În sfârșit, un zgomot de afară.
Doi bărbați l-au așezat pe o targă improvizată. S-au oprit în
fața numărului 26. Au tras ocheade găleților răsturnate și fu-
mului rahitic ce se ridica dintr-o grămăjoară de paie. O râmă
săpa o galerie și stropii de ploaie îi umezeau ridurile. Lân-
gă un coș de gunoi răsturnat, un câine mârâia plictisit. Avea
ochii umezi și îți crea impresia că oricând i-ar putea picura
în țărână. Două muște dădeau târcoale unei felii de pepene
roșu, ca un roi de cioclii. Ceva mai încolo zăcea un ciorap de
162
damă. Casa îi inspira un joc de puzzle neterminat. Privită în

ansamblu, reprezenta chiar piesa lipsă. Lui Anton gemulețele
îi semănau cu doi ochi de bufniță însingurați, gata să se închi-
dă lăsând în urmă o găoace cu pui morți.
Ploua cu așchii de gheață. Dinăuntru a răsunat o bufnitu-
ră. Doi pantofi cu toc au alergat spre ușă. În prag s-a înființat
o femeie obosită, chiar bolnavă, încinsă de un halat albastru.
S-ar fi spus că îndurase mii de ore nedormite, supusă unor
torturi epuizante. Părul cândva ondulat îi era decolorat de
suferință. Arăta ca o norvegiană desprinsă de mult de ghețari
și geruri. Bărbații au intrat în hol. Pe jos stăteau înșirate sticle
de bere şi flacoane fără etichetă. Femeia le-a făcut semn să o
urmeze în dormitor. A împins sub pat o sticlă de vin și a aran-
jat cearșaful ghemotocit, făcându-și un nod la halat.
L-au strecurat în pat și l-au înfofolit într-o pătură. I-au
oblojit capul rănit cu tifon și alifie. Unghiile blondei l-au
tamponat cu o grijă aproape maternă. A gemut înfundat. L-a
sărutat scurt, a oftat și s-a retras în camera ei. Ca întotdeauna.
A revenit după o oră, într-o rochie despicată în dreptul piep-
tului. Chemase doctorul.
— Să fii cuminte, eu plec.
Mirosea a minciună peste tot. Perna în care își cufundase
capul înfășurat în tifon emana un parfum obositor. S-a uitat
în oglinda rezemată de perete. Arată ca o marionetă. Foamea
i-a pătruns în oase. Abia a îndrăznit să plângă. A vărsat mai
multe lacrimi decât picăturile scurse prin fisura din tavan. S-a
ghemuit într-o poziție de fetus. Odată cu trupul îndoit s-a
chircit în el și durerea. Secundele s-au scurs anevoios. Tim-
pul era zgârcit. Pe peretele din fața lui, o bufniță împăiată se
holba la el. Era un suvenir menit să aducă norocul celui care
doarme sub ocrotirea sa.
Dintr-o dată, ușa s-a deschis cu un scârțâit. Un bărbat
înalt a înaintat cu pași mecanici. Parcă ar fi fost o păpușă în-
toarsă cu cheia, cu ochelarii caraghioși cu rame groase și mă-
163
TEOD ORA GHEORGHE
nușile albe. În mâna dreaptă ținea o servietă. S-a prezentat:

doctorul Mihailovici. Vorbea întrerupt, ușor peltic. Avea
totuși o alură amabilă. Anton l-a studiat curios, observând
amuzat cum una din sprâncenele doctorului tremura de fie-
care dată când scoatea din valiză un obiect medical: o foar-
fecă, pansamente, un stetoscop, un flacon de medicamente,
o sticluță de spirt. Scormonea după ceva. L-a întrebat ce ca-
ută, sculându-se în capul oaselor. O tinctură, i s-a răspuns.
Sprânceana și-a reluat poziția inertă. Doctorul i-a dezlipit
bandajul și i-a uns zgârietura cu un tampon în care a turnat
o picătură din sticluța cu tinctură. Îl durea, dar s-a prefăcut
viteaz. Omul care-i masa ceafa îi era simpatic. Semăna puțin
cu tatăl lui bun – așa îi spunea pentru că era cel care l-a adus
pe lume. Ceilalți tați erau gălăgioși, ursuzi, pătrățoși, șerpu-
itori sau nepăsători. Unii îl făceau pierdut în forfota îmbul-
zelii de duminică. Alții îl îmbiau să fumeze țigări. Tatăl lui
bun a murit de tuberculoză. Avea doar treizeci și șase de ani
și multe planuri pentru viitor. Din nefericire, viitorul s-a
prefăcut într-un tren care a plecat din gară înainte de vreme.
Anton voia să îl cucerească pe domnul drăguț ale cărui
degete îi atingeau fruntea ca și când ar fi mângâiat gâtul moa-
le al unei căprioare. S-a născut cu un dar special – avea caris-
mă. Așa i s-a spus. Bărbații îl îndrăgeau pentru că era isteț
și iute. Fetițele de vârsta lui îi făceau cu ochiul și roșeau, iar
bătrânele îl invitau să le facă ceai. Păcat că acest dar se do-
vedea complet nefolositor cu cei apropiați. Trebuia, totuși,
să încerce. Un tată bun nu se găsește pe toate drumurile și
datoriile se adunau.
— Aveți copii?
— Nu, băiete, eu n-am avut parte de un fiu sau o fiică.
Din ultimele cuvinte s-a desprins un regret surd ce nu se
cerea însă compătimit.
— Așa e viața. Frumusețea ei constă în dificultatea cu
care îi acceptăm finalitatea. Știm că vom muri, așa că facem
164
tot posibilul să ne autodepășim. Într-o zi o să înțelegi.

— Eu cred că viața e de fapt ușoară, dar o complică oa-
menii.
Doctorul l-a privit interesat, în timp ce-i bandaja din nou
rana.
— Ești un băiețel deștept. Îți place să citești?
— N-am învățat să citesc. Mama are nevoie de mine de
când tata...
A urmat o pauză dramatică.
— Trebuie că ți-a fost greu să crești doar cu un părinte.
Ar fi vrut să-i povestească aventurile lipsite de eroism ale
taților lui săptămânali, dar s-a abținut. Era de preferat să cre-
eze iluzia unei familii oropsite și cinstite.
— Da, domnule Mi-ha-i-lovici, a îndrăznit să-i silabi-
sească numele, mimând inocența. În unele zile o surprind pe
mama plângând pe ascuns, dar mi-e rușine să vorbesc cu ea.
— Poți să-mi spui Mihai, pe scurt. Sunt sigur că mama ta
te iubește și ți-ar împărtăși necazurile care o macină.
— Nu, ea e mândră. Se sacrifică pentru mine.
A reușit să verse o lacrimă. Doctorul a oftat și a tăcut.
S-a îndreptat spre ușă, dar nu înainte de a se mai întoarce o
dată spre Anton. Dacă ar fi bănuit că aceea era ultima zi când
avea s-o mai vadă pe femeia căreia îi spunea „mamma” (cu
un „m” prelung ce conferea cuvântului o valoare emoțională
specială), ar fi iubit-o, așa cum n-a iubit-o niciodată până să
afle că o vor îngropa alături de tatăl lui bun. Au adus-o pli-
nă de sânge – deosebeai cu dificultate dârele roșii prelinse
din pieptul ei de culoarea rochiei. O crimă pasională, au șu-
șotit clevetitoarele. Un păcat abominabil, a strigat preotul.
Fărâmiță, un fost general de război care colecționa capete de
cerbi și se mândrea cu medaliile lui, s-a lăudat că va rezolva
cazul. Deși tinerețea nu-i mai aparținea, se putea bizui încă
pe brațele vânjoase și ținta sigură. Împreună cu un emigrant
polonez, a pornit o campanie de căutare și a inspectat toa-
165
TEOD ORA GHEORGHE
te casele și cotloanele rău famate, trântind și înjurând. S-au

întors după trei zile, spășiți, storși de eroism, lustruindu-și
puștile cu mânecile de la uniformele de soldați – Fărâmiță
se îngrijise de ținuta subalternilor săi, un grup de țărani agri-
cultori, dornici să înfăptuiască prima lor ispravă vitejească.
Nimeni nu a descoperit cine i-a furat viața, cine a hotărât că
femeia cu figură nordică nu mai avea dreptul să respire aerul
prăfuit al sătucului unde bucurase atâtea trupuri. Singurul
copil al Mariei a rămas orfan. Curând, casa i-a fost luată în
stăpânire de primărie. Cei care îl îndrăgiseră și-l invitaseră la
ceai s-au uitat unii la alții, neputincioși. Mulți aveau familii
numeroase de întreținut și o gură în plus ar fi însemnat o con-
damnare certă la sărăcie. Anton a rătăcit multe zile prin frig și
ploaie, desculț și înfometat. A cerșit și a furat. S-a descurcat
cum a putut. A devenit chiar priceput la asta.
III.
Acum își amintește perfect dimineața stranie de noiem-

brie. Frig. Ceață. Miros de rufe spălate și puse la uscat. S-a
strecurat afară din cotețul unde dormise noaptea trecută
pentru că și-a auzit numele.
— Antooon! a strigat silueta care alerga spre el.
Când s-a apropiat, l-a recunoscut pe doctorul Mihailo-
vici, cu ochelarii lui caraghioși și înfofolit într-un palton. I-a
întins mâna cu un gest la care Anton nu se aștepta. Parcă erau
doi frați siamezi despărțiți la naștere și reuniți printr-o întor-
sătură nebănuită a soartei. Amândoi au zâmbit și mâna lui
Anton a aterizat în palma bărbatului.
Au străbătut câteva străduțe și au traversat Pădurea Mi-
reselor, luând o scurtătură. Umbrele copacilor semănau cu
niște acrobați care făceau giumbușlucuri în aer. Uneori își în-
lănțuiau brațele, formând castele din oameni. Anton nu mai
166
fusese niciodată atât de departe și credea că își pierde urma,

că dispare în scorburile copacilor. Doctorul mergea înainte
și fredona un fel de baladă adresată unui țesător care a murit
înainte să-și cunoască fiul. Anton se întreaba ce anume l-a
făcut să aibă încredere în omul acela care acum se afundă tot
mai mult în desișuri și tufe cu frunze înțepătoare. Viața l-a
învățat că atunci când cineva îți face un bine, vrea ceva în
schimb. Probabil că „mamma” nu a mai apucat să-i plătească
și doctorul voia să-l angajeze ca să-i taie lemne şi să dea de
mâncare găinilor. În ultimele săptămâni auzise tot soiul de
povești pe seama excentricului doctor Mihailovici. Cleveti-
toarele satului erau de părere că își ține soția prizonieră sau
că femeia suferă de o boală ciudată și de-asta n-o mai vede
nimeni ieșind din casă. Izolarea era un fenomen inacceptabil
într-un microunivers al valorilor strâmte. Oamenii trebuiau
să stea înghesuiți unul în sufletul celuilalt. Urechea unuia
trebuia să se lungească pâna la gura altuia, să desprindă de
acolo ultimele noutăți. Și iată că cineva a reușit să trăiască
asemenea sălbaticilor, la marginea pădurii, la capătul bunelor
maniere despre care le vorbea sfătos preotul Visarie. Îl iertau
dintr-o rațiune simplă: aveau nevoie de el. Până și Visarie s-a
vindecat de gută cu un leac de-al lui Mihailovici. N-a mai
blestemat originea demonică a ingredientelor, ba chiar s-a
împăunat că s-a vindecat prin puterea rugăciunii.
În sfârșit, la o distanță de circa zece metri a întrezărit un
acoperiș. O dâră de fum se furișa din casa în aparență aban-
donată. Niciunul nu a scos un cuvânt, semn că încrederea nu
se câștiga ușor.
— Probabil te întrebi de ce te-am adus aici. Cum eu și...
soția mea nu am avut copii și tu ești orfan, o să te creștem noi.
Dacă vrei și tu, bineînțeles.
Doctorul a pronunțat soția mea cu dificultate, așa cum
ies unii copii din burțile mamei lor. S-ar fi așteptat la o ex-
plicație mai stufoasă, la un șir pompos de propoziții cu iz de
167
TEOD ORA GHEORGHE
compătimire, la o pleiadă de vorbe rugătoare. Dar Mihailo-

vici era un om al cuvintelor puține.
— Casa e încăpătoare și vei avea camera ta. Desigur, nu
va mai fi nevoie să cerșești sau să furi.
Anton a privit când la acoperiș, când la doctor. Ar fi pre-
ferat să nu-l mai îndrăgească, să o tulească de acolo cu ceasul
și cele câteva monede din buzunarul lui.
— Da, a îngânat și încuviințarea s-a topit în miezul unei
scurte rafale de vânt.
Mihailovici l-a bătut prietenește pe umăr. Pactul s-a în-
făptuit fără prea multe emoții. Au stat în fața porții, un ade-
vărat monument arhitectural. Nu a mai văzut niciodată o
asemenea măiestrie. Se înălța triumfător deasupra lor, într-o
fascinantă încrengătură de păsări și animale din fier negru.
Din ele porneau săgeți ascuțite menite să împiedice intrarea
în curte. O întreagă istorie stătea scrisă în lucrătura lor – sa-
crificii, morți tragice, iubiri legendare, aștri care coborau de
pe cer ca să trăiască împreună cu oamenii. Anton a simțit o
dorință arzătoare de a citi cu mâinile desenele din alcătuirea
porții. Le-a pipăit pe fiecare, trecându-și degetele în scobitu-
rile și formele lor neînțelese, unele sinistre. Nici nu și-a dat
seama că Mihailovici trecuse de cealaltă parte a fortăreței și-i
făcea semn să intre în grădină.
— Închide poarta.
Vocea suna dintr-o dată aspru. Ușa casei s-a deschis, dar
Anton nu a văzut pe nimeni. Prea târziu ca să se întoarcă îna-
poi. Îi era frig. Grădina își etala spledoarea prin tufe de tran-
dafiri albi, arbuști și zeci de specii rare de flori.
— Seara se lasă răcoare, mai ales în pădure, a șoptit Mi-
hailovici, revenind la tonul melancolic.
S-au lăsat amândoi înghițiți de întunericul dinăuntru.
Doctorul a aprins o lumânare și l-a condus într-o odaie fără
ferestre.
— Acesta va fi patul tău. Sper că-l găsești confortabil.
168
Anton s-a holbat la pătura neagră, ca un giulgiu. „Cum să

mă învelesc în asta? Prefer să dorm afară, cu câinii.” Așa i-ar
fi spus, dar era deja prea târziu. Mobila răspândea o miasmă
greoaie, de naftalină. De pereți atârnau poze cu diferite părți
ale corpului uman. Doctorul a dezlipit, jenat, o poză cu siste-
mul reproducător al femeii.
— Noi trăim modest, dar vei avea tot ce-ți trebuie. Ne
sculăm la opt dimineața pentru micul-dejun. O să împărțim
treburile casei și, desigur, vei avea și tu niște responsabilități.
Știu că nu ești obișnuit, dar te vor ajuta să ai casa ta în viitor.
Soția mea nu mai poate munci ca altă dată. Starea ei de sănă-
tate s-a înrăutățit de câțiva ani încoace. De aceea nu trebuie
deranjată, înțelegi?
„De ce îi tremură ambele sprâncene?” Căuta rezolvarea
enigmei pe figura noului tată.
— Te rog, nu intra în camera ei niciodată după ce apune
soarele. Asta este condiția prieteniei noastre. Cunosc curiozi-
tatea copiilor și mai ales pe cea a băieților. Totuși, îndrăznesc
să-ți cer să nu te abați de la rugămintea mea. E foarte bolna-
vă... Promiți?
Bărbatul s-a proptit de un cuier de care atârna un halat
îngălbenit. A mai îmbătrânit cu câțiva ani. Ochii i s-au mărit
în spatele lentilelor groase. Aștepta un răspuns.
— Promit.
Mihailovici s-a liniștit.
— Vrei s-o cunoști?
Vraciul l-a îmbiat într-un holișor îngust, luminat de mici
felinare agățate în suporturi de marmură. La capătul lui a ză-
rit o perdea diafană. Curios – perdeaua flutura, mângâiată de
un vânt inexistent. Anton s-a scufundat în dantelă și a traver-
sat de partea cealaltă. I se părea că visează. Într-un balansoar,
o femeie se legăna agale. Era de o frumusețe uluitoare, cu pă-
rul negru revărsat peste umeri ca o cascadă clocotitoare. În
irișii ei spumegau ape şi se încingeau piei pe cărbuni aprinşi.
169
TEOD ORA GHEORGHE
Pe frunte i s-a așezat un fluture. „Oare ea știe?”

— Tu trebuie să fii Anton.
I-a întins o mână firavă, aproape scheletică, pe care îi era
teamă să n-o sfărâme.
— Nu-ți fie teamă, copile, nu mușc.
S-a străduit să nu-și arate fiorul care-i săgeta oasele. A ui-
tat și de frig.
— Apropie-te, să te văd mai bine la lumina lămpii.
L-a căutat pe doctor, dar omul se evaporase.
— Eu sunt Lidia.
— Anton.
— Îmi pare rău să aud despre mama ta. Cred că a fost o
femeie tare bună.
Fluturele avea aripi cafenii.
— Aveți un...
S-a întrerupt, stânjenit. Femeia s-a ridicat și fluturele s-a
făcut nevăzut. Purta o rochie lungă și neagră, ca aproape tot
restul casei. A mers de parcă ar fi plutit până în dreptul feres-
trei. A deschis-o anemic.
— Ce spuneai?
— Nimic, s-a fâstâcit el.
— O să te rog să mă ierți. Sunt puțin obosită.
Bolnava și-a reluat locul în balansoar. A ațipit, alunecând
într-o altă lume. Anton s-a îndepărtat și a despicat perdeaua
care l-a condus înapoi în holișorul cu torțe.
În casă orele se disipau ca într-o clepsidră în care tim-
pul lua forma unei femei cu o boală misterioasă. Încet-încet,
chipul ei s-a prelins prin talia clepsidrei, prefăcându-se în
nisip. Se trezea în fiecare dimineață la ora opt și servea mi-
cul-dejun în compania a două stafii. Doctorul își sufleca me-
reu mânecile, tușea scurt și întindea gem pe o felie de pâine.
Cuțitul cresta pâinea, subjugând-o prin mișcări nervoase. În
capătul celălalt al mesei, soția doctorului mototolea un șer-
vețel și amesteca într-o ceașcă de cafea. Se uita fix la cafea.
170
Cine știe, poate în spuma ei își descoperea trăsăturile pentru

prima dată. În casă nu existau oglinzi. Niciunul nu articu-
la mai mult de câteva cuvinte seci. Uneori Anton încearca
să spulbere tăcerea lugubră, dar doctorul îi dădea de înțeles
că la masă nu se vorbește, că doamna Lidia e mai sănătoasă
dacă face mai puține eforturi, inclusiv acela de a da drumul
câtorva propoziții din colivia buzelor ei reci. După-amiezele
tutorele lui îl învăța să citească. Urmau lecțiile de biologie și
cele de matematică, pe care o considera mai nesuferită decât
tăcerile lor de la masă. Prânzul îl serveau negreșit în sufrage-
ria imensă, cu un candelabru spânzurând de tavanul pictat cu
scene din Decameron. Bineînțeles, în aceeași liniște vâscoasă.
„De ce le e atât de teamă?” Anton îi surprindea pe amândoi
privind spre bibliotecă, apoi la farfuriile cu hrană verde, to-
tal neîmbietoare. Era încredințat că au un secret, dar se ferea
să-și trădeze curiozitatea care creștea în el cu fiecare noapte
petrecută în camera cu miros de naftalină. Rar avea ocazia să
respire aerul curat al pădurii. Doctorul îl iniția ore în șir în
tainele medicinei. Profesorul era însă orb la indiferența ele-
vului față de explicațiile lui. Pe Anton nici chiar plăcintele
calde nu l-au convins de importanța splinei pentru corpul
uman. Mihailovici spera că îi va călca pe urme, dar băiatul
abia își înghiţea disprețul și dorința de a evada. Tânjea după
un covrig șterpelit și după plimbările în ploaie. I s-a făcut dor
de câinele cu care împărţea cotețul și rămășițele de carne de
la băcănie. Dragostea lui Mihailovici nu scăzuse, dar îi scrije-
lea mintea, gândurile, oasele.
Când Mihailovici pleca într-o vizită medicală de urgență
cu tot cu sprânceana lui tremurândă, Anton se strecura afară.
Bucuria de a se afla în afara prizonieratului se stingea repede
însă. Curând, ea îl striga. O voce muribundă îl ruga să deschi-
dă feareastra, să-i aducă un pahar cu apă sau să-i așeze perna.
Alteori îi cerea să-i istorisească un basm. El inventa pe loc
tot felul de bazaconii. Îi plăcea să o vadă zâmbind. Era atât
171
TEOD ORA GHEORGHE
de frumoasă... De-asta nu a îndrăznit să fugă, să se întoar-

că. Voia să o sărute, dar nu știa niciodată când doarme cu
adevărat. Lidia îl iubea. Nu ca o mamă, ci ca o soră – o soră
despre care cunoaștea prea puține, o soră cu fluturi pe frunte
și gât lung, de lebădă neagră. Vizitele lui îi colorau obrajii.
Îi spunea copilul meu drag și-i promitea că atunci când se va
înzdrăveni vor ieși amândoi să se joace în grădină. Vor culege
zmeură din pădure și se vor cățăra în copaci. Dar Lidia nu se
vindeca și își părăsea patul din ce în ce mai rar. Buzele ei n-au
îngăduit suferinței să-și mărturisească taina. Îi răspundea veș-
nic la fel:
— Sunt obosită, Anton... M-am născut prea târziu și în-
gerii nu m-au iertat pentru asta.
Nu aveau vecini, nu era nimeni de vârsta lui cu care să

zburde sau să povestească. Singurii care pășeau dincolo de
poartă erau doi tineri salvați cândva de la moarte de doctorul
Mihailovici. Îl aprovizionau cu lemne, pâine, legume și cărți.
Nu treceau niciodată pragul casei. Anton mergea în sat doar
împreună cu doctorul. Oamenii îl ocoleau, crezându-l înro-
bit de același blestem de care suferea și soția lui. Alții îi pur-
tau ranchiună pentru chiflele și verzele șterpelite. De parcă
era vina lui că soarta l-a lăsat pe drumuri.
De Sfântul Andrei, lumea din sat se aduna la biserică
pentru slujba de sfințire a busuiocului. Femeile și copiii erau
primii: culegeau frunze proaspete, le puneau în coșulețe de
răchită și, înfășurate în basmale, se ploconeau, pe rând, în
fața preotului Visarie. Acesta făcea semnul crucii cu evlavie
deasupra coșului, picurând aghiazmă peste busuioc. Urmau
bărbații care sperau că planta sfințită îi va vindeca de reuma-
tism și impotență.
Mihailovici a fost chemat chiar de preoteasă la prânz,
după slujbă. Era o femeie urâcioasă, revărsată pe un pat cu
tăblie, cu o tărtăcuță rotundă pe care părul se lipise cres-
172
tând-o cu mai multe cărări de chelie. Zăcea cufundată într-o

pernă.
— Mă doare piciorul de nu mai pot. Și mi-au ieșit pete
pe gât, ca să nu mai pun la socoteală coloana strâmbă și tusea.
Ce mă fac, doctore?
Mihailovici a liniștit-o cu un zâmbet de înger. Cândva,
l-a scos din minți. Atunci i-a spus pe șleau că suferă de boli
imaginare. Preoteasa a azvârlit după el cu un scaun și a con-
tinuat să se vaiete pe unde apuca, plângându-se că a fost grav
jignită. L-a iertat repede pentru că a descoperit că vedea în
ceață și a crezut că va orbi.
Anton l-a ajutat pe Mihailovici să-i îndrepte capul femeii
enorme. Preoteasa i-a aruncat priviri sticloase. L-a măsurat
din cap până în picioare și s-a strâmbat cu subînțeles. Mihai-
lovici s-a scuzat, motivându-și escapada prin dorința de a lua
apă de la fântână. Apa avea, potrivit filozofiei sale, proprietăți
magice în astfel de cazuri. Anton, însă, a fost încredințat că
a fugit de pieile respingătoare ale preotesei. Copilului îi era
teamă ca nu cumva femeia să se prelingă la picioarele patu-
lui, ajungându-l și pe el și într-un final înghițindu-l, ca un
ocean învolburat de grăsime. După ce a pufăit de câteva ori,
bolnava închipuită i-a făcut semn să se așeze lângă ea. Și-a
înfipt palma sub saltea și a scos de acolo o legătură de busu-
ioc proaspăt udat de soțul ei în cinstea sfântului ocrotitor al
satului. Și-a apropiat de urechea lui două buze cărnoase, de
unde s-a scurs o voce mieroasă:
— Grăbește-te acum, cât e lună plină. Ia busuiocul ăsta și
pune-l sub perna soției lui la lăsarea nopții. Ascultă la mine,
că-s femeie bătrână, știu ce se întâmplă. Îmi vorbesc Mai-
ca Domnului și sfinții și nu e lucru curat la casa aia. Fii cu
ochii-n patru, copile! Fă ce ți-am zis. Dacă e strigoi, o să țipe
ca din gură de șarpe. O să vrea să se scoale, dar n-o să poată.
Puterea Sfântului Duh o s-o țintuiască.
A luat busuiocul și l-a strecurat în buzunar. Nu i-a spus
173
TEOD ORA GHEORGHE
nimic lui Mihailovici, dar îndoiala încolțise în el. Oamenii

devensieră foarte bănuitori. Nici lui nu i se dezvăluia taina
bolii ciudate a Lidiei. Dacă era, într-adevăr, o nălucă?
Ajuns acasă, a adormit pe canapeaua din sufragerie,
strângând în pumn frunzele de busuioc-de-pădure. L-a trezit
din nou ea, cu tânguitul jalnic – unica muzică ce răsuna în
pântecul ridicat la marginea civilizației, pe un pământ ostil.
A băgat busuiocul la loc în buzunar. I-a adus o limonadă și a
sărutat-o pe frunte pentru că l-a lăsat. Lidia i-a oferit drept
recompensă un trenuleț din copilăria ei. A încercat să și-o
imagineze de vârsta lui, o fetiță cu părul prins în codițe îm-
pletite. A îmbrățișat cadoul și i-a mulțumit. A ieșit prin per-
dea și a așteptat noaptea. Când soarele s-a retras în găoacea
lui celestă, a pătruns ca o stafie în dormitorul ei. În lumina
difuză a lămpii, femeia părea moartă. I-a privit pieptul ca să
se asigure că respiră. A scos frunzele mototolite și s-a pregătit
să dea ascultare vorbelor preotesei. Din neatenție, a răsturnat
cana cu ceai de pe noptieră. Lidia a țipat, dar nu pentru că ar
fi fost strigoi, ci pentru că a zărit, proptit lângă ea, un copil cu
ochi mari. Ivit din senin, ca un magician, Mihailovici s-a re-
pezit să-și ocrotească soția. Nu s-ar fi așteptat să-l vadă acolo,
încălcând cea mai importantă regulă a prieteniei lor. A fost
singura dată când l-a văzut plângând.
— Muncesc pentru tine, să-ți ofer haine, o masă, dar
mai ales învățătură. Așa e, locuim izolați, dar am crezut că
îți suntem prieteni. În situația noastră un alt suflet în casă e
o... provocare, un sacrificiu. Știi cum sunt oamenii în sat... Ei
nu pricep, se învârt într-o altă lume. Orice mister dezvăluit
înseamnă pentru ei o condamnare la incertitudine. Și incer-
titudinea înseamnă pierzanie. Sunt neiertători când li se tra-
ge preșul de sub picioare. Recunoștința și studiul sunt unica
scăpare într-un univers al prejudecăților! Legile nescrise ale
firii nu condamnă anomaliile, ci le îmbrățișează cu stoicism.
Dar puțini au acces în labirintul excepțiilor de la marile legi
174
guvernatoare ale societății. Puțini au curajul să viseze și să-și

accepte himerele, să transceadă închistarea științei.
Sute de cuvinte au continuat discursul nebunesc al doc-
torului. Le-a uitat și nici dacă și le-ar aduce aminte nu le-ar
desluși sensul. Lidia a tăcut. Într-un sfârșit, bărbatul și-a ce-
rut iertare pentru izbucnirea sa. Și-a aranjat ochelarii pe nas
și a dispărut în camera de lucru. Anton a dispărut în pătura
neagră.
IV.
După întâmplarea nefericită, doctorul Mihailovici s-a

preschimbat într-un bărbat gârbovit și nervos. Lidia se ofilea
și niciun leac nu-i era de folos. Curând, nu l-a mai chemat în
camera ei și nu a mai venit la micul-dejun. Anton simțea că
înnebunește. Poate dacă nu ar fi luat-o pe scurtătură, nu l-ar
fi găsit huliganii. Ar fi fost nevătămat și mama lui nu l-ar mai
fi întâlnit pe doctor și nici pe femeia căreia îi recita poezii și
basme ca să nu moară. Destinul e un animal ciudat.
Lecțiile de biologie s-au împuținat, la fel și vizitele în sat.
Mihailovici petrecea tot mai mult timp închis în camera lui,
dar îi îngăduia lui Anton să ude tufele de trandafiri din gră-
dină și să smulgă din rădăcini florile muribunde, plantând
altele în schimb. Aerul curat și frumusețea naturii i-au alinat
singurătatea. Odată Anton a crăpat ușa ca să-i dea de știre
că unul din trandafiri s-a uscat, în ciuda tuturor încercărilor
de a-l salva. Ceilalți își păstraseră, însă, parfumul și tinerețea.
L-a surprins înconjurat de mii de hârtii cu desene complica-
te, înfățișând păsări felurite în interiorul lor, dar și oameni cu
capete de pasăre. Mihailovici le-a adunat pe cele din apropi-
erea lui, vădit speriat. Vestea trandafirului care a renunțat la
viață s-a topit în tăcere. Zilele s-au transformat în săptămâni
și apoi în luni de suferință. Anotimpurile s-au prăbușit unul
175
TEOD ORA GHEORGHE
peste altul dând ființă unui an.

Și-a sărbătorit ziua de naștere în fața unui tort ornat cu
bucăți de ciocolată și felii de lămâie. A înghițit în sec în com-
pania ursuzului doctor. Lidia și-a făcut apariția din colivia
ei de dantelă și l-a îmbrățișat strâns. N-o mai văzuse de două
luni. De îngrijirea ei s-a ocupat doar Mihailovici. Era îmbră-
cată într-o haină groasă, de blană și purta pantofi cu toc.
— Iartă-mă, dragul meu copil. Azi vom fi fericiți cu toții.
Am o surpriză pentru tine. Închide ochii.
L-a luat de mână și au pășit amândoi în direcția intrării în
casa cu acoperiș albastru. Se aflau în grădină. Lidia s-a așezat
în balansoarul ei.
— O să-ți spun o poveste. Într-un ținut îndepărtat, pe
vremea unicornilor, trăiau un rege și o regină. Erau foarte
îndurerați pentru că nu puteau avea copii. Într-o bună zi, re-
gele a zărit o floare nemaiîntâlnită în drumul său spre palat.
S-a milostivit de minunata floare și a sădit-o într-un pământ
roditor. Nici prin gând nu-i trecea că a salvat-o pe Zâna Flo-
rilor. Bucuroasă, zâna s-a transformat într-o frumoasă fată.
L-a sfătuit pe rege să călătorească în Ținutul de Cristal și să
culeagă de acolo o mie și una de petale de trandafir. Din ele
soția sa urma să croiască o rochie pe care să o îmbrace. Exista,
însă, și o condiție: trebuia să își iubească întâiul născut ca pe
ei înșiși. Altfel, s-ar fi abătut asupra lor un grav blestem. Re-
gele a făcut întocmai și, în scurt timp, regina aștepta un copil.
Peste un an s-a născut Clara, o fetiță tare ciudată. În loc de
cap, avea un trandafir. Părinții ei s-au speriat când au văzut-o.
Pe când dormea, au vârât-o într-un cufăr și i-au dat drumul
pe râul din apropiere. Destinul a fost blând cu micuța Clara,
care a ajuns la casa sărăcăcioasă a unui vraci. Omul a îndră-
git-o. Clara era harnică, deretica prin gospodărie. În fiecare
seară îi uda petalele chipului ei veșnic îmbujorat. O ținea, to-
tuși, ascunsă de ochii lumii. Ceilalți n-ar fi acceptat-o.
Loviți de blestem, mama și tatăl fetiței s-au pomenit cu
176
spini pe tot corpul. Spinii le creșteau din carne și îi dureau

înfiorător. Nimic nu-i lecuia. Regele a dat sfoară-n țară că va
oferi jumătate din regat celui sau celei care avea să-i aline du-
rerea. Vraciul, care nu știa că fetița e neam regal, s-a hotărât
să-și încerce norocul. Clara poseda un har: oricine îi săruta
petalele se vindeca de orice boală și purta mai departe darul
vindecării. Astfel, vraciul a spulberat urgia țesută de Zâna
Florilor. Întors acasă, i-a povestit Clarei isprava sa. Când a
auzit că i-a ajutat pe cei care au alungat-o, Clara s-a făcut foc
de supărare și l-a amenințat că va pleca în lume. În disperare,
omul s-a înfățișat în fața regelui și l-a rugat să o primească
pe fata lor la palat, pentru că ea este cea care i-a salvat. Nu își
dorea jumătate din regat, doar un locșor în grajd, ca să-i fie
alături fetei. Regele și regina s-au căit pentru fapta lor și au
ascultat rugămintea vraciului.
Clara s-a mutat în palatul de aur și diamant, însă oame-
nii, de cum au văzut-o la fereastră, au început s-o hulească și
să facă semnul crucii. Prințesa era tot mai îngândurată. Stătea
ceasuri întregi în camera ei, suspinând. Cu fiecare vorbă grea
care-i ajungea la urechi, îi mai cădea o petală. Regele a dat
ordin ca cine e prins hulind-o pe prințesă să fie spânzurat.
Mulți și-au pierdut viața, căci regele avea iscoade peste tot.
Clara i-a mărturisit mamei ei că și-ar dori un soț. Dar cine
să o placă așa, cu chip de floare? Regele a mituit mulți nobili
s-o ia de soție, dar, de cum o vedeau, leșinau sau urlau că ar
prefera să se ducă în iad decât să-și împartă traiul cu o ase-
menea arătare. Odată cu venirea toamnei, trandafirul Clarei
s-a ofilit în întregime și Clara s-a stins. În urma ei a rămas o
grămăjoară de semințe. Regele a căutat-o pe Zâna Florilor.
I-a apărut în vis și i-a spus că nu va mai avea copii, iar ocara
adusă lumii florilor de oameni va fi iertată doar dacă va sădi o
sămânță în fiecare grădină din regat. Clara a salvat multe vieți
după moarte, căci florile crescute din semințe s-au dovedit a
fi vindecătoare.
177
TEOD ORA GHEORGHE
— Totuși, e o poveste tristă. De ce nu și-a găsit Clara un

prinț care s-o iubească așa, ca vraciul?
— Pentru că era diferită. Ne temem de ceea ce nu cunoaș-
tem...
Lidia și-a ațintit privirea spre pădure, legănându-se. Ba-
lansoarul scârțâia tot mai insistent. Neașteptat, și-a cuprins
pântecul cu mâinile osoase, răvășită de durere. Doctorul, care
o pândea de la fereastră, s-a grăbit spre soția lui. A smuls-o
din haina de blană și i-a verificat pulsul.
— Nu trebuia să te las... Ești prea slăbită.
În brațele lui părea o păpușă de lemn.
— Anton merită ceva mai bun...
— Liniștește-te, te rog. Te duc în casă.
— Nu trebuia să-l aduci aici, a murmurat Lidia înainte să
se facă nevăzută.
În noaptea aceea, povestea Clarei i s-a insinuat în cotloa-

nele minții cu viclenia unui șarpe. I-a surprins capul de tran-
dafir dând târcoale pe albul peretelui. Somnul l-a chemat, s-a
unduit lângă el, i-a suflat în ureche. Dar el nu mai voia să
viseze. Atunci a auzit-o pe femeia în dantelă neagră gemând.
Era mai degrabă un urlet înfundat, căruia i se interzicea să
ia ființă. Ceasul cu pendulă din hol a anunțat ora unu. Un
singur dangăt a spintecat noaptea, veghiind pașii lui Anton
pe linoleum. I-a promis că nu va mai încălca pactul, dar o
senzație stranie îi dădea ghes.
A închis ușa atent, să nu cumva să răstoarne ordinea an-
cestrală a casei unde cuvintele zburau ca liliecii pe gaura cheii
înainte de a ajunge să fie rostite. Ceva l-a călăuzit până în ho-
lișorul cu torțe. Geamătul a străpuns din nou întunericul. Cu
genunchii moi, Anton a răsfirat ușor perdeaua, rămânând as-
cuns. Înăuntru lucea o lumină portocalie, de lampă de veghe.
Prin crăpătura degetelor a deslușit silueta Lidiei, într-o căma-
șă care abia îi acoperea pulpele. Trupul femeii, scuturat de fi-
178
ori, s-a arcuit și s-a frânt la mijloc. Mâinile au apucat cearșaful

și l-au strâns, săpând în el cute adânci. Fruntea albă era plină
de sudoare. Și-a depărtat picioarele, icnind și mai puternic.
Pe cearșaf a curs un lichid maroniu. Anton privea hipnotizat
la spectacolul grotesc ce se desfășura dincolo de fâșia de dan-
telă catifelată. Femeia a urlat și a azvârlit una din perne. Era
de nerecunoscut. Frumusețea a cedat locul schimonoselilor
de durere. Un ultim geamăt a cufundat-o într-un leșin. Din
intimitatea cărnii acoperite de cămașa de noapte și-a făcut
apariția un ou negru care s-a rostogolit pe podea. Anton era
îngrozit, dar nu se îndura să se miște. În spatele lui a scârțâit
o ușă, de departe. „Dacă mă vede aici?” l-a străfulgerat un
gând. A alergat în vârful picioarelor, reușind să se închidă în
cameră înainte ca Mihailovici să-l observe. Un ou negru... un
ou negru! În noaptea aceea fără lună și stele n-a dormit. A
visat că locuiește într-o colivie alături de mama lui ucisă. Lip-
sită de conștiința propriei mortalități, îl ruga să-i cumpere o
rochie roșie.
De dimineață a mâncat singur. Doctorul a plecat cu ser-
vieta lui. A zăvorât poarta și pe copil odată cu ea. I-a lăsat un
bilet: „Dragă Anton, s-ar putea să lipsesc două-trei zile. Să ai
grijă de soția mea. Iartă-mă pentru tot.” L-a aruncat și a în-
lemnit în fața bibliotecii, așteptând ca Lidia să-l strige cu gla-
sul ei cadaveric. Nu a făcut-o. Era pesemne obosită. I-a atras
atenția cotorul unei cărți, ieșit în evidență între două atlase
de anatomie. S-a întins și a luat cartea – noroc că se afla la o
înălțime rezonabilă. Spre surprinderea lui, unul din rafturi
s-a retras în perete. Proteja o cutie voluminoasă, închisă cu
lacătul. Nu i-a fost greu să-l spargă. Înăuntru a descoperit o
sumedenie de ouă negre. Brusc, a simțit o căldură străbătân-
du-i tâmplele. Voia cu orice preț să se răzbune pe amândoi
pentru secretul acela necurat și pentru că-i furaseră liberta-
tea. În plus, cine știe ce i-ar fi făcut vrăjitorii dacă nu-i avea la
mână cu ceva? A luat un ou și l-a băgat în buzunar, părăsind
179
TEOD ORA GHEORGHE
pentru totdeauna casa care l-a adăpostit un anotimp.

În sat, preotul a fost în al nouălea cer să-l vadă eliberat de
blestem. L-a adoptat și l-a botezat într-o cristelniță. A fost o
ceremonie destul de caraghioasă, dar preotul s-a fălit cu fapta
lui creștinească la slujba de duminică. Anton a păstrat oul
negru într-o scorbură de stejar, renunțând la planul de răzbu-
nare. Nu se așteptase la o astfel de primire. Când preotul s-a
alăturat celor drepți, preoteasa l-a alungat din casa ei. S-a ho-
tărât să vândă oul. I l-a arătat primarului, un tip uns cu toate
alifiile, care se ocupa de treburi dubioase. I-a povestit teatral
întreaga tărășenie și primarul l-a crezut. Nu, nu l-a trădat pe
doctor din reavoință, ci din necesitate. Asta și-a repetat mul-
tă vreme. Primarul a luat oul, l-a studiat și l-a spart. Din el s-a
prelins o zeamă albastră. Un strop a curs și pe degetul lui mic,
cel bolnav de sindromul durerii carpiene. În două minute a
fost complet vindecat. Extaziat de revelația sa, a strâns cojile
și le-a pus într-o punguliță, pe urmă a zbughit-o, chemân-
du-și oamenii de încredere.
Din ziua aceea, doctorul Mihailovici nu a mai venit ni-
ciodată în sat, pierzându-și de tot urma. Casa i-a fost luată
în stăpânire de un comerciant slovac și transformată într-un
atelier de croitorie. Povestea femeii care face ouă s-a răspân-
dit mai rău ca o boală contagioasă. Se zvonea că doctorul și
soția lui au fugit de rușine și se ascund în pădure, viețuind cu
animalele și păsările. Însă nimeni nu i-a mai văzut. Primarul
și-a pierdut mințile, spunând tuturor că a inventat oul vie-
ții, dătător de tinerețe eternă. Ultima oară când l-a întâlnit,
umbla pe uliță cu un coș plin de ouă vopsite. Pentru că era
Paștele, sminteala lui a fost ignorată.
Cu timpul, a abandonat gândul că a aparținut vreodată
acelei lumi umbroase, sau că scena zămislirii oului nu s-a în-
tâmplat în afara imaginației lui de copil. Și-a purtat de grijă
și s-a descurcat. Șarmul moștenit de la mamma i-a înlesnit
drumul împovărat de obstacole. A sedus-o pe fata primaru-
180
lui din satul vecin și pe alte femei credule cu tați înstăriți. A

mâncat bine și n-a mai suferit de sărăcie. S-a mutat în cele
din urmă în Cluj cu patroana unei brutării. De la ea a învățat
să facă prăjituri și cum se conduce o afacere. A înșelat-o cu
vecine, cu femei de stradă, cu cine s-a nimerit. S-a plictisit de
ifosele ei de soție grasă și a părăsit-o după zece ani de căsnicie
nedospită. S-a stabilit în Brașov, unde a lucrat cinci ani la o
cofetărie de lux ca ajutor de bucătar. S-a îndrăgostit de o scri-
itoare, dar n-a mers. S-a înhăitat cu niște mafioți locali. S-a
săturat. S-a întors în Dumbrăveni.
V.
Anton tresare ca smuls dintr-o himeră. Bătrânul îi zâm-

bește melancolic:
— Ai căzut pe gânduri, tinere.
— Trebuie să mă întorc la cofetărie.
Pornește înapoi, cotropit de o amețeală amestecată cu
teamă și dezgust. Se oprește și se uită la doctor – e neclintit,
nu dă niciun semn că s-ar dezlipi de lemnul scorojit al băncii.
Are o postură demnă. Încuviințează din cutele frunții. An-
ton ar vrea să aibă cu el un revolver, să șteargă orice urmă a
întâlnirii nefaste, a omului care-i cere socoteală din spatele
ochelarilor. Dar nu se poate mișca. E prea târziu. Cuvintele îi
părăsesc buzele încleiate într-un ultim salt mortal de pe scena
morbidului circ al regretelor:
— Ce s-a întâmplat cu soția ta?
Bătrânul oftează adânc și mângâie suprafața lucioasă a
bastonului. Din moalele cerului tună. Norii s-au înnegrit,
totul e întunecat și rece.
— Când m-am întors acasă, am realizat imediat că ai ple-
cat. Mă așteptam să se întâmple într-o zi, dar nu așa curând.
Știu că nu am fost cei mai buni părinți. Am petrecut multe
181
TEOD ORA GHEORGHE
ore încercând să încropesc o explicație pentru Lidia. N-am

mai apucat, căci primarul și oamenii lui au dat buzna în
grădina noastră. Au dărâmat cu forța poarta. Aveau puști și
topoare. M-au întrebat unde sunt celelalte ouă și au răscolit
peste tot. N-au găsit nimic, le ascunsesem într-un loc sigur.
M-au bătut și m-au torturat. Mi-au sustras toate studiile pri-
vitoare la anomalia ei. Apoi au luat-o pe ea... N-am putut să
mă împotrivesc. Am căutat-o cu disperare, dar sătenilor le era
teamă să se pună rău cu primarul. Într-o seară, cizmarul, mi-a
mărturisit că au dus-o în București. Acolo au făcut teste pe ea
la o clinică particulară. I-au despicat abdomenul, uterul, i-au
studiat ovarele, dornici să elucideze misterul ouălor negre,
tăinuit în carnea ei. Au lăsat-o fără suflare pe o masă murdară
de operație. Lidia mea a murit printre străini. Cine știe unde
i-au aruncat trupul firav după ce nu le-a mai fost de folos...
N-au aflat ce voiau cu atâta ardoare și nu vor ști niciodată.
Ăsta e secretul meu și al ei.
Anton alunecă în țărâna măturată de o rafală aspră de
vânt. Tremură.
— Ce vrei de la mine? Vrei să-ți spun că-mi pare rău, că
mă căiesc? Eram un copil! Aveam doar zece ani. Mă țineați
mereu închis, înfășurat în tăcerile voastre absurde. Și ce am
văzut... trebuia să spun cuiva. Altfel aș fi înnebunit și eu. Am
iubit-o în felul meu.
Bătrânul face câțiva pași și se apleacă spre bărbatul care
seamănă acum cu un copil. Îl mângâie pe creștet.
— Trecutul e trecut, Anton. Mi-e poftă de o prăjitură cu
cremă de caramel, cum făcea Lidia mea. Am auzit că la cofe-
tăria ta se prepară cele mai bune prăjituri din Dobrogea.
O ploaie fumurie se dezlănțuie din înaltul cerului. Seceta
a luat sfârșit.
182
Cazul doamnei Fly
Bărbatul cu ochelari şi-a cercetat ceasul, făcând o scurtă

însemnare într-un caiet. Femeia, aproape străvezie, îşi plimba
nervos degetele de-a lungul braţelor fotoliului.
— Mi se întâmpla uneori... primăvara. Simţeam cum se
zbate ceva ce nu-mi aparţinea. Şi totuşi... totuşi...
— Înţeleg. Ce vi s-a spus?
— Deşi m-au avertizat să ţin totul secret, nu am mai
putut. Se întâmpla de prea mult timp, mai ales primăvara.
Ştiţi, odată aveam o pălărie de paie. Am fost afară. Soarele
bătea uşor spre violet. Nu ştiu dacă aţi văzut vreodată, pare că
aduce ploaie, dar nu e decât un moft cromatic. Mi-am luat o
carte foarte groasă despre un pustnic cu nume egiptean care
iubea, ca şi Pygmalion, rodul propriei creaţii, o femeie de
cristal. M-am aşezat la umbra unui cireş japonez. Aveam aşa
ceva în apropiere. Ţineam mult la acea pălărie. Era deosebită
în felul ei, atemporală aş putea spune. Atunci am început să
lăcrimez. De la prea mult violet cred. Am simţit cum se zba-
te... şi o rafală mi-a zburat pălăria. A fost ultima dată când
am văzut-o.
— Îmi pare rău.
— Nu-i nimic. Am înţeles că se mai fac pălării asemă-
nătoare. Când m-a vizitat Ana, terminasem cea mai recentă
pictură a mea, un peisaj de primăvară. Încercasem să uit de
ultima întâmplare şi să mă axez pe activităţile care îmi făceau
plăcere şi mă rupeau de lume. Dar nu a durat prea mult până
au sosit din nou...
183
TEOD ORA GHEORGHE
— Cine?
— Ele... zbaterile... tremurânde, flămânde...
— La fel ca şi până atunci sau ceva se schimbase?
— Într-adevăr, dacă puneţi problema astfel, parcă nu
mai erau la fel. Acum erau mai intense. Cu cât apăsam mai
tare tuşele, cu cât respiram mai adânc mirosul de ocru şi de
turcoaz, cu atât mai tare se proiectau în mine. Erau viclene,
ca nişte fantome însetate de oase, de vene. Am încercat să le
pictez. Nu pe ele, ci senzaţiile. M-am gândit că aş putea să le
închid în culoare, în tablou, dar am eşuat lamentabil. M-am
apucat să lecturez cu voluptate volume întregi de proză, poe-
me, ziare, doar-doar oi reuşi să le storcesc între două foi, ca pe
nişte muşte jalnice ce erau. Însă nu mi-au dat pace.
— Totuşi, ce vi s-a spus?
— M-am dus la un vraci cunoscut pentru tratamente se-

crete şi eficiente. Mi-am pus un pardesiu bleu şi ochelari de
soare. Înţelegeţi de ce. Începuse să bată la ochi... Râdeţi? Ştiu,
e chiar hilar. Vraciul m-a întâmpinat cu o încreţire a frunţii,
asemănătoare unui spasm cadaveric. Cred că bănuia ceva.
— Dar cum ar fi putut bănui?
— Nu e foarte greu, când te naşti cu un ochi în frunte.
Omuleţul nu era prost deloc, ştia că ochii unei femei ascund
multe, mai ales când au o culoare ca a mea. Avea o casă biza-
ră, care aducea a moschee, dar îi lipsea caracterul sacru. M-a
condus într-o cameră scundă, în care parcă te scufundai, căci
era sub nivelul podelei. Mi-a dat o pereche de papuci roşii,
cu iz oriental, atenţionându-mă să păşesc extrem de atent, ca
şi când aş fi pătruns în odaia unui muribund. Însă la fieca-
re pas pe care îl făceam, podeaua scârţâia lugubru. Dacă aţi
auzit vreodată tânguitul unei vrăbii strivite de o greutate...
Simţeam o apăsare în moalele capului. Vraciul mă spiona din
când în când, zâmbind laconic. Era diabolic. Ştia, cu siguran-
ţă ştia!
184
Odată pătrunşi în camera scufundată, apăsarea a dispă-

rut. Am zărit imediat un fotoliu cu două braţe aproape uma-
ne. Se prelungeau în câte trei degete lungi, lemnoase. Mi-a
fost teamă să mă aşez, dar vraciul a insistat. M-am aşezat, dar
nu mi-am proptit mâinile de celelalte. Ar fi fost prea mult...
Mi-a adus un cufăr pe care l-am deschis cu oarece dificultate.
Nu m-am aşteptat să găsesc în el apă cu reflexe violete. Mi-a
dat de înţeles prin câteva gesturi că vrea să îmi clătesc ochii.
Am făcut întocmai şi, câteva minute mai târziu, obiectele
din cameră au început să-şi piardă forma şi nuanţele. Chiar şi
vraciul devenea mai estompat, până ce nu a mai rămas din el
decât o schijă de lumină. Orbisem.
A urmat o perioadă liniştită, după atâta timp. M-am de-

prins rapid cu mersul prin casă. Nu mă mai loveam de mobilă
şi chiar mă tundeam singură.
Şi... am reluat vizitele la domnul R. Nu ne mai vorbise-

răm de foarte multă vreme. Vedeţi dumneavoastră, îşi pier-
duse ambele mâini într-un accident neobişnuit. De aceea
avea două proteze din sticlă. Întotdeauna i-au plăcut lucru-
rile rafinate. În acea vreme am fost fericită. Nicio zbatere.
Luam masa împreună şi ne povesteam cele mai absurde lu-
cruri. Domnului R. nu îi păsa că sunt oarbă, iar mie nu îmi
păsa că nu putea să mă cuprindă în braţe. M-a ajutat să cos, să
împletesc şi, sub îndrumările lui, am reînceput să pictez. Vă
întrebaţi cum. El îmi dicta. Există transe în care unii oameni
levitează, altele în care comunică telepatic cu spiritele celor
morţi. Noi pictam împreună. Îmi petreceam zile în şir trico-
tând ori ascultându-l pe domnul R. cum îmi citeşte. În câte
o noapte, îmi cânta la pian o baladă de pe vremea menestre-
lilor. Îşi putea mişca degetele, muşchii mai transmiteau încă
impulsuri fantomei mâinii.
185
TEOD ORA GHEORGHE
Eram atât de fericită! Nu ne vizita nimeni în afară de

băiatul care aducea uleiuri pentru pictură. Domnul R. a în-
ceput să îmi dea lecţii de latină şi greacă veche. Uneori ne
vorbeam doar în latină. O singură dată am ieşit oficial. A fost
ceva spontan, o plimbare cu barca, un lac familiar nouă, unde
văzusem cândva o lebădă neagră. Soarele îmi brăzda pleoa-
pele ca mâna unui pianist. Mi-l imaginam violet pentru că
nu era la fel de cald ca altă dată. După ce am ajuns acasă, s-a
întâmplat. Tragedia... Ne-am aşezat la gura sobei. Flăcările
trosneau cuminţi. Nu-mi dau seama cum, dintr-o dată, o
mică bucată de jăratec a făcut un salt mortal, până pe obrazul
meu. Am tresărit. Nu am realizat că în mişcarea mea bruscă,
l-am dărâmat pe domnul R... Un val de cioburi mi s-a spart
de timpane, ca de nişte stânci monstruoase. Am ştiut atunci
că totul este pierdut. Totuşi, m-am aplecat cu disperare să
strâng fragmentele de sticlă şi mi-am îmbrăcat mâinile într-o
mantie de sânge cald. Să închizi bine uşa, să nu intre şobola-
nii! Au fost ultimele lui cuvinte. Le-am auzit în fiecare noap-
te de când am abandonat locuinţa domnului R. Undeva în
colţul ochiului, au început să mă zgârie cioburile împrăştiate
pe covor, lângă sobă... Şi, pentru întâia oară, după o jumătate
de an de orbire, am văzut culori. Roşu, albastru, verde, vio-
let... mai ales violet. Dar ele s-au întors... şi odată cu cu ele şi
vederea mea.
— Care a fost primul lucru pe care l-aţi văzut?

— O, îmi aduc bine aminte. A fost un tablou pe care l-am
realizat împreună cu domnul R. Acum îl desluşeam foarte
clar: doi tineri pe malul unui lac, contemplând o bărcuţă de
hârtie. Tălpile fetei sunt roşii, dar urma lăsată de ele este tran-
dafirie.
— Nu v-a fost greu?
— Greu?
— Să vedeţi din nou.
186
— Ba da. Mi-a trebuit mult să mă obişnuiesc cu luminile

puternice. Uneori mă ascundeam în cea mai întunecată ca-
meră şi mă închipuiam o cârtiţă oarbă, moţăind în intestine-
le pământului. Doar că ele m-au găsit şi acolo.
— Vă referiţi la...?
— Da. Netrebnicele, diabolicele...
— Pe vraci nu l-aţi mai căutat?
— Am fost la el. Am bătut la uşă. Mi-a răspuns o femeie
chircită parcă de greutatea casei, care m-a informat că domnul
s-a mutat. Nu mi s-a dat vreo adresă. Ochii mei o speriau. Am
plecat tristă. Nu îl învinovăţesc. A încercat să mă ajute, dar nu
s-a putut. Problema mea nu este una tocmai... obişnuită.
— Credeţi că vraciul a fugit de dumneavoastră?
— Poate. Cred că a obosit.
— Mă iertaţi, am fost deplasat. V-aţi mai dus la cineva?
— Da, am fost la nenumăraţi doctori, dar răspunsul a
fost mereu acelaşi: doamnă, nu aveţi nimic. Am fost chiar şi
la un preot, dar nici spovedania nu m-a ajutat.
După un timp, am primit o vizită de la sora mea. Îi muri-

se soţul, dar refuza să poarte haine de doliu. Era o fire boemă,
îi plăceau culorile deschise. Eu nu am fost niciodată ca ea.
Am început să ieşim amândouă în oraş, ne-am dus la operă
până am epuizat toate spectacolele, ne-am plimbat pe aleile
parcurilor, am luat lecţii de canto.
Dar ele au continuat să vină... Sora mea ştia, dar le punea
pe seama surmenării şi a singurătăţii. Într-o zi, însă, i-am
dat de gândit, după o izbucnire nervoasă. Aveam mai mulţi
invitaţi, eram la masă. Am aruncat cu un pahar în cineva.
S-a spart de perete în mii de bucăţi. De atunci sora mea m-a
rugat în genunchi să nu mai ies din casă, pentru a nu mai
face rău altcuiva. Am ascultat-o, căci era şi dorinţa mea. Am
petrecut mult timp singură în camera de la etaj, unde citeam
cu nesaţ tot ce apucam.
187
TEOD ORA GHEORGHE
Şi poate aş fi putrezit acolo, într-o rochie de satin, dacă

nu ar fi fost Felix... Era un băiat delicat şi inteligent. Venise
la noi cu fratele său, care îi făcea avansuri surorii mele. Ştia să
cânte la vioară, îl auzeam de sus. A vrut să mă vadă. A fost sin-
gurul care mi-a simţit zbaterea. A vibrat în el, la fel ca vioara,
dar mult mai aprig. I-a cerut printre lacrimi surorii mele să îl
lase să mă zărească, fie şi preţ de o clipă. Încuviinţarea a sosit
mai repede decât mă aşteptam. Sora mea îşi pierduse de mult
urma în cearşaful cald al bărbatului nou. Eu eram o umbră
zăvorâtă.
Citeam o poveste cu prinţese, când am văzut uşa camerei

mele deschizându-se timid. Felix tremura, la fel ca şi mine, la
fel ca şi ochiul meu. Mi-a cuprins mâinile strâns şi, căzând în
genunchi lângă mine, mi-a sărutat unghiile cu ardoarea unui
vânător de relicve preţioase. O oră întreagă am rămas astfel
încremeniţi. Zâmbind. Ştiind. Într-un final, Felix m-a privit
şi i-am surprins ochii îmbătrâniţi, ca şi când ar fi stat martori
naşterii universului, de-a lungul a mii de ani lumină. Privirea
lui trecuse dincolo de mine. Simţeam cum un vultur îmi stră-
bătuse măruntaiele, ieşind cu sufletul meu în cioc. N-am să
uit niciodată ce mi-a spus...
— Vă ascult...
— De ce? De ce suferi singură? Nu ştii că mai sunt şi alţii ca
tine? Vino cu mine. Ai să vezi.
Am ieşit din palatul searbăd – două păpuşi fără ochi. Am
fugit. Doamne, cât am fugit! Ni s-au topit pantofii, ne-au
sângerat tălpile. Nu ne-am oprit decât în faţa unui bărbat
înalt, cu pălărie de paie. Am vorbit mult cu acest individ mis-
terios. Mi-a spus lucruri extraordinare pe care, auzindu-le a
doua oară, nu le-aş mai putea înţelege. Nici acum nu pot fi
încredinţată că nu a fost decât un vis. Dar nu poate fi... pen-
tru că am aflat...
188
— Aţi aflat?
— ...
— Doamnă?
— Zbaterile... de ce mi se întâmplă primăvara, de ce îmi

tulbură ochiul...
— Dacă doriţi să facem o pauză, nu este nicio problemă.
Vă pot lăsa să vă odihniţi, avem o cameră de aşteptare.
— Nu, nu este nevoie.
— Vă daţi seama că ceea ce îmi veţi spune poate produce
o schimbare... ireversibilă.
— Da, dar nu-mi mai este teamă. Felix a deschis porţi-
le, eu l-am urmat. M-a eliberat. Omul cu pălărie de paie m-a
adormit. Mi-a dat să beau ceva. Când m-am trezit, Felix mă
ţinea de mână. S-a terminat, mi-a spus. Am observat că strân-
gea ceva în cealaltă mână. L-am rugat să-şi descleşteze pum-
nul. Atunci am văzut...
— Ce era?
— Un fluture.
— Nu înţeleg...
— L-am avut dintotdeauna. La început a fost un cocon,
eram mică. Dar în timp a vrut să zboare. Mai ales primăvara,
când oamenii speră.
— Iar acum?
— Acum e prea târziu.
— Şi Felix? V-aţi mai întâlnit cu el?
— Domnule, mă amuzaţi. Credeam ca ştiţi că oamenii
ca noi nu trăiesc mult. La fel ca fluturii. Îşi scutură aripile de
câteva ori, apoi se retrag să moară.
Bărbatul a lăsat deoparte caietul, privind pierdut la per-
deaua care flutura în adierea vântului.
189
Cuprins
Marea din sertar 7

Întâmplări despre niciodată 31
Umbre de dantelă 66
Colecţia pierdută 117
Pianul 133
Caramel 155
Cazul doamnei Fly 183
191

Întâmplări Despre Niciodată - Teodora Gheorghe

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Întâmplări Despre Niciodată - Teodora Gheorghe

Titlu original:

Încărcat de

Drepturi de autor:

Teodora Gheorghe

București, Str. Smochinului nr. 8, sector 1,

Difuzare / distribuţie carte: tel/fax: 021 348 14 74

Redacţia: tel: 021 348 14 74

Editura Eikon este acreditată de Consiliul Naţional

Descrierea CIP este disponibilă la Biblioteca Naţională a României

Foto copertă: Cristian Lixandru

Tehnoredactor: Mihăiță Stroe

Editor: Valentin Ajder

7 poveşti neobişnuite despre singurătate

Mă ţine închisă. Nici nu mai ştiu de cât timp. Trebuie

din spatele uşii de la intrare. La insistenţele mele, a existat şi

ocupa de vrăji), dar traiul la castel are avantajele lui. Pot să

Am o certitudine înfricoşătoare: într-un an o să dispar.

Camera cu miros de scorţişoară. 1 ianuarie

Camera cu uşi secrete, care miroase a nisip, naftalină şi

— Nu te-ai fi aşteptat la asta, nu? îmi surâde ironic.

Camera tablourilor de epocă. 2 februarie

Soţul meu nu mă iubeşte. De asta sunt sigură. Am citit

marcă a prestigiului social. De-a lungul pereţilor se regăsesc

Camera de-a v-aţi ascunselea. 4 martie

Păpuşile astea nu vor deloc să-mi spună unde se ascunde

rişează în coşul de răchită. În schimb, când îmi vine mie rân-

Camera poeţilor uitaţi. 15 aprilie

— Iar mă ustură pagina 7. Aş zice că sunt de vină greşelile

piesa mea de puzzle. În ultima vreme sunt din ce în ce mai

leagănă nimeni adulmecându-i parfumul de naftalină. Sunt

înspumate şi deosebit de ingenios pictate, ca în tablourile lui

Camera cu miros de scorţişoară (din nou). 22 mai

Fetiţa de la fereastră a mai crescut. Trebuie să aibă acum

Camera ceasurilor. 13 iunie

Incredibil! Aici sunt mii de ceasuri. Unele din ele sunt

Gok are o vestuţă verde şi o pereche de pantaloni bufanţi

Camera tablourilor de epocă (din nou). 2 iulie

Îmi iau adio de la Hans. Ca să am o şansă de supravie-

Camera unde dacă priveşti atent printr-o crăpătură observi

O cameră goală. Nimic în afară de o scară şi de un perete.

În perete e o crăpătură abia sesizabilă. Prin ea se strecoară

Camera rudelor pierdute. 23 septembrie

Părinţii mei m-au abandonat. E dureros să fii un copil

somptuoase. E una care mă impresionează în mod special,

Camera cu o mască de carnaval atârnată de tavan. 22 octombrie

Ador balurile, chiar dacă n-am participat la vreunul. Ca-

Muzica se sfârşeşte. Sala de bal devine o arenă de circ în-

niciodată când se va întoarce. Ce bucuros o să fie când o să

Camera ariciului călător. 20 noiembrie

E tare simpatic. Pe cât e de mic, pe atât e de hotărât. Se

bunicul meu despre un tată fără copii care pune în pământ

la început, l-a invitat să deschidă porţile castelului cu două

înecăcios. Un pictor celebru o imortalizase într-un tablou

Camera tăcută. 30 decembrie. Final

Patru scaune, două taburete, cinci tacâmuri, o perdea, pa-

ochii. Nu ştiu de ce, aşa simt. Zăresc o siluetă... e o femeie,

Minunea mea s-a întâmplat într-o marți. N-aș putea spu-

gândit că o singură mușcătură va deschide poarta copilăriei

Am întors foaia în speranța că voi găsi un alt indiciu, dar

șir recitind mesajul ciudat pe care un bărbat sau un băiat l-a

Nu vreau să par protocolară, doar că am adorat dintotdea-

poeți, prieteni și chiar cerşetori – oricine le aranjează în așa fel

pregătesc să mă culc. E unșpe noaptea și îmi pică ochii de somn.

Cu drag, Lavinia. 8 mai, 1998

Am părăsit clădirea liceului ușurată să scap de agonia orei

privire acră, dar cei doi formaseră deja un totem. Arătau ca

cartea, parcurgând povestea destul de absent. Jules Verne a

plină de riduri, mototolită ca să pară, pesemne, lipsită de

Cu drag, Lavinia. 8 mai, 1998