La întoarcerea dintr-o scurtă călăto­

rie, profesorul Aguilar se trezeşte

în plin coşmar. în casa pustie răsună
doar un mesaj lăsat pe robotul tele­
fonic: soţia lui, Agustina, se află
într-o cameră de hotel, cu minţile
rătăcite, iar el trebuie să o aducă
înapoi. înapoi acasă, dar, mult mai
important, înapoi la o viaţă plină de
iubire. Delirul este însă un ecran în
spatele căruia Agustina se retrage
dintr-o realitate insuportabilă. încer­
când să afle secretul femeii pe care o
iubeşte, Aguilar pune cap la cap
firele mai multor poveşti care se
întrepătrund: cea a lui Portulinus,
bunicul Agustinci şi regele muzicii
bambuco, cea a lui Midas MacAlister,
primul ei iubit şi verigă importantă
în reţeaua traficului de droguri, şi cea
a mătuşii Sofia, a cărei idilă interzisă
cu tatăl Agustinci a declanşat destră­
marea familiei. Pe fundalul Columbiei
profund marcate dc violenţă, atât
în familie, cât şi în stradă, delirul este,
de fapt, singura formă de revoltă
a unei conştiinţe sufocate de ipocrizie.
 Raftul
Denisei

Colecţie coordonată de
DENISA COMĂNESCU
 LAURA RESTREPO

Delir
Traducere din spaniolă şi note de
GABRIELA IONESCU

HUMANITAS

fi£tion
Coperta colecţiei de
GABI DUMITRU
Redactor
RALUCA POPESCU

LAURA RESTREPO
D ELIR IO
© 2004 by Laura Rcstrcpo
© HUMANITAS, 2006, pentru prezenta versiune românească

EDITURA HUMANITAS
Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021/317 18 19, fax 021/317 18 24
www.humanitas.ro
Comenzi CARTE PRIN POŞTĂ: tel. 021/311 23 30,
fax 021/313 50 35, C.P.C.E. —CP 14, Bucureşti
e-mail: cpp@humanitas.ro
www.librariilehumanitas.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

RESTREPO, LAURA
Delir / Laura Restrcpo; trad.: Gabricla Ioncscu. -
Bucureşti: Humanitas, 2006
ISBN (10) 973-50-1344-4; ISBN (13) 978-973-50-1344-8
I. Ionescu, Gabriela (trad.)
821.134.2-31=135.1
 Fiului meu Pedro, această carte
care este deopotrivă a lui şi a mea
 Cu înţelepciune, Henry Jam es îi avertiza
mereu pe scriitori că nu trebuie să p u n ă un
nebun în rolul de protagonist al unei naraţiuni,
deoarece, de vreme ce acesta nu este răspunzător
din punct de vedere moral, nu există o istorie
adevărată de povestit.
GORE VIDAL
 Am ştiut că s-a petrecut ceva ireparabil în momentul în
care un bărbat mi-a deschis uşa acelei camere de hotel şi
am văzut-o în depărtare pe nevastă-mea, aşezată şi privind
pe fereastră într-un fel foarte straniu. S-a întâmplat la întoar­
cerea mea dintr-o scurtă deplasare în interes de serviciu, spu­
ne Aguilar, şi insistă că la plecare ea era bine, Când am plecat
nu avea nimic ciudat sau cel puţin nimic în plus faţă de cum
era ea de obicei, cu siguranţă nimic care să anunţe ceea ce
urma să i se întâmple în lipsa mea, cu excepţia premoniţi-
ilor ei, asta-i clar, dar cum putea Aguilar s-o creadă când
Agustina, nevastă-sa, prezice tot timpul nenorociri, el a în­
cercat în fel şi chip s-o facă să-i vină mintea la cap, dar ea
nu se lasă păgubaşă şi insistă că de mic copil are ceea ce ea
numeşte darul vederii, sau o viziune a ce va să fie, şi numai
Dumnezeu ştie, spune Aguilar, cât de mult ne-a bulversat
viaţa acest lucru. In rândul ăsta, ca de fiecare dată, Agustina
mea a prezis că se va întâmpla ceva rău, iar eu, ca de obi­
cei, n-am dat atenţie prezicerii ei; am plecat din oraş într-o
miercuri, am lăsat-o zugrăvind în verde pereţii apartamen­
tului şi următoarea duminică, la întoarcerea mea, am găsit-o
într-un hotel, în nordul oraşului, transformată într-o crea­
tură înspăimântată şi înspăimântătoare pe care abia o mai
recunosc. N-am reuşit să aflu ce i s-a întâmplat cât timp am
lipsit pentru că, dacă o întreb, mă insultă, este de necrezut
cât de fioroasă devine când se aprinde, mă tratează ca şi cum
eu n-aş mai fi eu, iar ea n-ar mai fi ea, încearcă Aguilar să
explice şi nu reuşeşte pentru că nici el nu pricepe; Femeia
pe care o iubesc s-a rătăcit în interiorul propriei minţi, sunt
deja paisprezece zile de când o tot caut şi mi-aş da şi viaţa
ca s-o găsesc însă treaba-i complicată, este groaznic de tulbu­
rător şi al dracului de greu; este ca şi cum Agustina ar locui
într-un plan paralel cu cel real, aproape, însă inabordabil,
este ca şi cum ar vorbi într-o limbă străină pe care Aguilar
o recunoaşte cu greu dar pe care nu reuşeşte s-o înţeleagă.
Mintea rătăcită a nevestei mele este asemeni unui câine care
mă muşcă, dar care în acelaşi timp îm i transmite prin lătră­
turile sale un strigăt de ajutor căruia nu izbutesc să-i răs­
pund; Agustina este ca un câine famelic şi grav rănit care
ar vrea să se întoarcă acasă şi nu reuşeşte, iar în clipa urm ă­
toare este ca un câine vagabond care nici măcar nu-şi mai
aminteşte că a avut cândva o casă.

Iţi voi povesti de-a fir a păr, pentru că ai dreptul s-o ştii,
îi spune Midas McAlister Agustinei, în fond şi la urma urmei
ce risc vorbindu-ţi despre toate astea dacă mie nu mi-a mai
rămas nimic. Soţul tău umblă pierdut ca o plută în derivă
încercând să priceapă ce dracu’ ţi s-a întâmplat şi nici tu nu
ştii prea multe lucruri pentru că, uite, Agustina frumoaso,
toată povestea este ca un tort imens, fiecare este conştient
de felia pe care o mănâncă şi doar cofetarul este singurul
la curent cu întregul. însă, înainte de a începe, lasă-mă să-ţi
spun ce mult mă bucură prezenţa ta, în pofida a toate, mereu
m-a bucurat prezenţa ta, adevărul este că după tot ce s-a
întâmplat eşti ultima persoană pe care mă aşteptam s-o văd.
Mă crezi dacă îţi spun că dezastrul ăsta a început printr-un
simplu pariu ? Lui Midas îi este şi ruşine să-i povestească
Agustinei, care a luat lucrurile în serios şi a avut atâta de
suferit, un pariu dintre cele mai obişnuite, o porcărie dacă
e să spunem lucrurilor pe nume, o idee neinspirată care s-a
dovedit sângeroasă. Au numit-o Operaţiunea Lazăr pen­
tru că ideea era să vadă dacă Midas şi alţi trei prieteni puteau
să-i trezească din nou la viaţă cocoşelul lui Arana Salazar,
care-1 avea mort între picioare de la accidentul de la Clubul
de Polo din Las Lomas, îţi aminteşti, Agustina frumoaso,
de scandalul ăla ? Ca să fim sinceri, a fost un accident vulgar
şi cretin, deşi după aceea au încercat să-i dea un aer de dem­
nitate şi de eroism, făcând să circule versiunea cum că Arana
a căzut de pe cal în timpul unei partide împotriva unei echipe
din Chile, însă adevărul este, precizează Midas, că necazul
a venit după aceea, în timpul unui chef între beţivi, pentru
că partida avusese loc de dimineaţă şi Arana o urmărise din
tribună, aşezat în primele rânduri, pentru că este atât de gras
că nu poate ajunge până la peluză, şi te asigur că toată con­
tribuţia lui a constat în a paria pe chilieni şi împotriva echipei
gazdă, Arana ăsta a fost mereu un umflat şi un trădător.
Chilienii au câştigat şi imediat au fost sărbătoriţi cu un prânz
tipic pe care presupun că l-au înghiţit din bună creştere, însă
fără nici un chef, cine ştie ce mâncăruri tradiţionale le-au
băgat pe gât, purcei de lapte, crochete de mămăligă, gogoşi,
smochine cu orez cu lapte sau toate la un loc, şi după aceea
s-au retras la hotel ca să digere, timp în care la club cheful
continua şi căpăta amploare, din ce în ce mai mai aprig. Au
curs râuri de whisky, s-a întunecat şi nu mai rămăseseră decât
jucătorii de polo ai echipei gazdă şi obişnuiţi ai clubului când
lui Arana şi prietenilor lui le-a venit cheful să călărească,
iar Midas McAlister presupune, sau mai bine zis ştie, că
atunci când vesela cavalcadă a pornit în noapte, toţi erau
beţi morţi, aia era o gaşcă de măscărici irascibili, nu ştiu dacă
fratele tău Joaco se afla printre ei, îi spune Agustinei, este
posibil să fi fost, pentru că Joaco nu ratează niciodată o petre­
cere promiţătoare. S-au suit pe caii ăia care sunt ei înşişi
isterici din naştere şi care nu apreciază ca nişte mârlani obezi
să le strivească rinichii şi să-i oblige să galopeze pe întuneric,
pe cărări pline de noroi, cu o procesiune de Toyote pe post
de escortă, ştii şi tu cum stă treaba, păpuşă frumoasă, îi spu­
ne Midas Agustinei, pentru că tu vii din această lume şi dacă
ai luat-o la fugă a fost doar pentru că erai sătulă de toate
astea, dar se uită oare gustul ?, nu, regina mea, gustul ăsta
neplăcut de rahat rămâne indiferent de câte ori faci gargară
cu apă de gură Listerine. Pe oriunde se duce, fiecare old-money1
de la Clubul de Polo din Las Lomas este urmat de cinci sau
şase gărzi de corp ca de nişte umbre, şi ce-i mai rău în ca­
zul lui Araria Salazar este că nici măcar tot aurul din lume
nu te poate proteja de o herghelie de ucigaşi antrenaţi în
Israel, iar Midas dă asigurări că în acea noapte Araria, care
de luni bune nu se mai suise pe un cal pentru că e plin de
colesterol şi trebuie să se mulţumească să observe jocul de
la tribună, în acea noapte Araria, pe care-1 cocoşa o beţie
fenomenală, a cerut să i se aducă cel mai încăpăţânat ani­
mal, un roib cu o statură superbă care se numea Perejil, şi
spun că se numea, Agustina, prinţesa mea, şi nu că se numeş­
te pentru că în puterea nopţii, a mocirlei şi a desfrânării,
Perejil s-a cabrat şi l-a aruncat prin aer pe Araria, izbindu-1
cu spatele de muchia unui pietroi, iar după asta un geniu
de gardă de corp, unu’ pe care-1 strigă El Chupo, nu a avut
o idee mai bună decât să pedepsească animalul cu o rafală
de mitralieră care l-a lăsat ciuruit ca o strecurătoare şi cu
copitele îndreptate spre lună, într-o mică scenă de înalt pate­
tism. Cu o singură rafală, imbecilul de El Chupo a făcut
praf cei 250 000 de verzişori cât costa Perejil, pentru că aşa
este viaţa asta, Agustina păpuşă, la un singur chef se pot duce
pe copcă o mulţime de bani fără ca nimănui să i se mişte
un fir de păr din cap.

Copila Agustina strânge cu forţă în braţe alt copil mai

mic care este fratele ei Bichi şi care are capul acoperit de
bucle întunecate, un Iisus copil din aceia pe care pictorii nu-i
înfăţişează blonzi, ci cu părul negru, Este pentru ultima oară,
Bichito, îl asigură Agustina, tata nu te va mai lovi niciodată
pentru că-1 voi împiedica eu, nu-ţi strânge braţul ca şi cum
ai fi un pui cu aripa ruptă, vino, Bichi, frăţioare, trebuie să
ierţi mâinile rele ale tatălui pentru că inima lui este bună,

1 Membru al aristocraţiei. Old-money înseamnă, literal, „bani

vechi" (engl.).
trebuie să-l ierţi, Bichi, nu să-l înfrunţi, pentru că o să ple­
ce de-acasă şi vina va fi a ta, te doare rău mânuţa ?, vino aici,
nu-i nimic, dacă termini cu plânsul sora ta Agustina te va
convoca la marea ceremonie a puterilor ei ca să facem ceea
ce ştim, ea scoate fotografiile din ascunzătoare şi Bichi aş­
terne pânza neagră pe pat, tu şi eu pregătind slujba care-mi
luminează ochii, Agustina convoacă marea Putere care-i per­
mite să vadă când tatăl îi va face rău copilului, tu eşti Bichi
pe care l-am iubit atâta, repetă mereu Agustina, Bichi pe
care îl iubesc atât de mult, frăţiorul meu drag, copilul fru­
mos care s-a îndepărtat de mine acum aproape o viaţă în ­
treagă şi de care nu mai ştiu nimic. Eu îţi vindec aripa ruptă,
îi cântă Agustina şi îl trage spre ea, fă-te bine, se fac bine
lăbuţele de broască şi, dacă astăzi nu ţine, mâine sigur te
faci bine, singurul lucru rău este că puterea de a prezice îi
vine atunci când are ea chef şi nu când o invocă Agustina,
din cauza asta uneori ceremonia nu este la fel, deşi cei doi
copii îşi pun hainele şi fac totul aşa cum trebuie, pas cu pas,
respectând fiecare etapă, dar nu este la fel, se plânge Agus­
tina, pentru că uneori puterile mă părăsesc, mi se întunecă
vederea şi Bichi rămâne fără apărare, fără a şti în ce moment
i se va întâmpla asta. In schimb, când este să vină, se anun­
ţă cu un tremur în pleoape care se numeşte Prima Chema­
re, pentru că puterile Agustinei erau, sunt o abilitate a
ochilor de a vedea dincolo de ceea ce trebuie să se întâm­
ple şi încă nu s-a întâmplat. A Doua Chemare este voinţa
independentă cu care capul ei se lasă pe spate ca şi cum ar
coborî scările, ca şi cum ceafa ar smuci-o şi ar face-o să se
cutremure şi să-şi fluture părul ca Bocitoarea Nebună1când
cutreieră munţii, Eu ştiu bine că pe Bichi îl înspăimântă A
Doua Chemare şi că nu vrea să ştie nimic despre Bocitoare

1 In original La Llorona, legendă de origine mexicană despre o

femeie care şi-a înecat fiii şi după aceea s-a sinucis. Se crede că în
timpul nopţii Bocitoarea iese să-şi caute copiii pe marginea râuri­
lor, tânguindu-se şi strigând: „Vai, copiii m ei!“
şi nici despre ritmul nebunesc al părului ei desfăcut, de aceea
mă roagă să nu-mi dau ochii peste cap şi să nu-mi mai ră­
văşesc părul pentru că Dacă tu continui să faci asta, Agusti-
na, mă duc în camera mea, Nu te duce, Bichi Bichito, nu
te duce, uite că nu mai fac, controlez tremurul ca să nu-1
înspăimânt pentru că în fond ceremonia noastră este una
de vindecare şi de ocrotire, eu niciodată nu-ţi voi face rău,
eu doar te protejez, şi în schimb tu trebuie să-mi promiţi
că, dacă tata te loveşte, tu îl vei ierta, tata spune că este spre
binele tău şi părinţii ştiu lucruri pe care copiii nu le ştiu.

A guilar spune că, de când nevastă-sa se poartă straniu,

el s-a dedicat ajutorării ei dar că tot ceea ce reuşeşte este
s-o nemulţumească şi s-o deranjeze cu atenţiile lui inutile
de bun samaritean. De exemplu ieri, târziu în noapte, Agustina
a făcut o adevărată criză pentru că am vrut să şterg cu o câr­
pă tapetul pe care ea îl îmbibase de apă obsedată că miro­
sea ciudat, şi problema este că mă umple de nervi să văd
sumedenia de oale cu apă cu care a împânzit întregul apar­
tament, i-a căşunat să oficieze botezuri sau abluţiuni sau
cine ştie ce ritualuri invocând nişte zei pe care îi inventează,
spală şi freacă totul cu un zel nemăsurat, este indescifrabilă
Agustina mea, a devenit un chin orice pată pe faţa de masă,
sau jegul de pe geamuri, suferă din cauza prafului de pe cor­
nişă şi o fac irascibilă urmele de noroi, pe care, după cum
zice ea, le lasă pantofii mei, până şi propriile ei mâini îi par
scârboase deşi le freacă bine iar şi iar, frumoasele ei mâini
albe sunt deja roşii şi uscate, pentru că nu le dă pace, nici
mie nu-mi dă pace, nici măcar ei nu-şi dă. Aguilar spune
că în timp ce îşi oficiază ceremoniile demente nevastă-sa îi
dă ordine mătuşii Sofi, care s-a oferit să ajute, şi amândouă
cară vase pline cu apă ca şi cum aşa vor reuşi să exorcizeze
neliniştea sau să recupereze ceva din controlul pierdut, în
timp ce el nu-şi dă seama ce rol să joace în această istorie,
nici nu ştie cum să oprească această fervoare mistică ce îi
invadează casa sub forma şirului de vase cu apă care sunt
aliniate de-a lungul pereţilor sau pe pervazurile ferestrelor,
Deschid brusc o uşă şi fără să vreau răstorn un lighean cu
apă pe care Agustina l-a ascuns în spatele ei, sau vreau să
urc la etaj şi mă împiedică oalele pline de apă pe care le-a
pus pe fiecare treaptă, Cum mai ajung sus, mătuşă Sofi, dacă
Agustina a făcut scările impracticabile ?, Deocamdată rămâi
jos, A guilar, ai puţină răbdare şi nu lua de la locul lor oale­
le astea pentru că ştii deja ce criză va face, Şi unde vom mânca,
Agustina mea, dacă ai umplut masa cu farfurii pline cu apă ?
Le-a pus pe scaune, pe balcon şi în jurul patului, râul ne­
buniei ei îşi lasă urmele până şi pe etajerele cu cărţi şi în du­
lapuri, pe oriunde trece se deschid aceste tăcute ochiuri de
apă care privesc în neant sau către mister şi eu simt mai mult
decât nemulţumire, simt povara unui eşec, neliniştea de a
nu şti ce fel de învolburări sunt acelea care îi răbufnesc pe
dinăuntru, ce peşti veninoşi îi umblă prin canalele creieru­
lui, aşa că nu am altă idee mai bună decât să aştept un mo­
ment de neatenţie pentru a deşerta vase şi farfurii şi găleţi
şi pentru a le duce la locul lor în bucătărie, şi mai apoi te
întreb de ce mă priveşti cu ură, Agustina, dragostea mea,
să fie pentru că nu-ţi aduci aminte de mine, însă uneori da,
uneori se pare că mă recunoaşte, vag, ca prin ceaţă, şi ochii
ei fac pace cu mine pentru o secundă, însă doar pentru o
secundă, deoarece imediat o pierd şi mă invadează din nou
durerea asta atât de mare. Stranie comedie sau tragedie pe
trei voci, Agustina cu abluţiunile ei, mătuşa Sofi care îi face
jocul şi eu, Aguilar, observator care se întreabă când şi-a
pierdut judecata, acel lucru invizibil pe care îl numim jude­
cată, în a cărui absenţă viaţa nu mai e viaţă şi omul încetează
să mai fie om. Ce ne-am face dacă n-ai fi tu, mătuşă Sofi.
La început, Aguilar rămânea în casă 24 de ore din 24, având
grijă de Agustina şi sperând că în orice moment va reveni
la sentimente mai bune, dar cu trecerea zilelor a început să-şi
dea seama că ea nu va depăşi acea criză de azi pe mâine şi
a ştiut că va trebui să-şi facă curaj pentru a înfrunta viaţa
de zi cu zi. Poate că în toată treaba asta, spune el, cel mai
greu este să accepţi gama de termeni intermediari care exis­
tă între judecată şi demenţă şi să înveţi să mergi cu un pi­
cior în prima şi cu celălalt în a doua; în cea de-a treia sau
a patra zi de delir mi s-au terminat banii pe care-i aveam şi
mi-au revenit în minte urgenţe de zi cu zi din acel ungher
al memoriei unde se ghemuiseră, dacă nu ieşeam să-mi achit
câteva datorii neplătite şi să fac livrările săptămânale, nu
aveam cu ce să cumpăr de mâncare şi nici cu ce să plătesc
facturile, însă nu-mi permiteam să angajez o infirmieră care
să rămână în lipsa mea cu Agustina, având grijă să nu plece
sau să nu facă nebunii ireparabile, şi tocmai atunci a sunat
la uşă acea doamnă care a spus că se numeşte mătuşa Sofi.
A apărut ca din senin, ca adusă de Providenţă, cu două vali­
ze, cu pălăria ei de fetru împodobită cu o pană, cu râsul ei
necomplicat şi cu prezenţa ei masivă de nemţoaică din pro­
vincie şi, înainte de a fi invitată să intre, stând încă în tocul
uşii, a început să-i explice lui Aguilar că de multă vreme nu
mai avea de-a face cu familia, că trăia în Mexic şi că venise
cu avionul pentru a-şi îngriji nepoata oricât va fi nevoie, Nu
ştiu, ezită Aguilar, soţia mea nu mi-a vorbit niciodată de
vreo mătuşă, sau cel puţin nu-mi aduc aminte s-o fi făcut,
şi totuşi ea a părut că o recunoaşte sau cel puţin i-a recunos­
cut pălăria pentru că a râs, Nu-mi vine să cred că încă mai
porţi pălărioara asta cu pană de gâscă, asta a fost tot ce i-a
spus, însă a zis-o amuzată şi încrezătoare, şi totuşi a exis­
tat un detaliu care i-a rămas lui Aguilar ca un ghimpe, dacă
doamna aceasta nu are nimic de-a face cu familia, cum aflase
ea de criza nepoatei ei, şi când a întrebat-o ea s-a m ulţumit
să-i răspundă Am ştiut tot timpul despre asta, Ah, la dracu’,
s-a gândit Aguilar, ori e ceva putred la mijloc, ori m-am ales
cu altă specialistă în premoniţii. Cert este că mătuşa Sofi
nu doar că a reuşit să-i mai reducă puţin Agustinei din volta­
jul freneziei, ba chiar a convins-o să mănânce, un progres
enorm, pentru că înainte refuza să mănânce ceva în afară
de pâine goală şi apă chioară - sunt cuvintele ei, pâine goală
şi apă chioară - şi asta doar dacă nu le primea din mâna
mea. în schimb, primeşte cu plăcere de la mătuşa Sofi nişte
terci cu scorţişoară pe care ştie să i-1 pregătească şi pe care
i-1 dă linguriţă cu linguriţă ca şi cum ar fi un bebeluş, Spu-
ne-mi, mătuşă Sofi, de ce Agustina refuză mâncarea de la
mine, iar de la dumneata nu, Păi pentru că eu îi dădeam ter­
ciul ăsta cu scorţişoară încă de când era mică atunci când
era bolnavă, Ce ne-am fi făcut fără dumneata, mătuşă Sofi,
îi mulţumeşte Aguilar în timp ce se întreabă cine o fi în rea­
litate mătuşa Sofi.

Spune-mi cum este cerul verii noastre, cum se îngrămă­

desc peste noi aceşti nori rotunzi şi lânoşi ca nişte oi, cum
de în adâncul ochilor tăi mi se linişteşte, cuminte, sufletul,
se încăpăţânează să o întrebe bunicul Portulinus pe bunica
Blanca, referindu-se la peisaje pe care nu le vedea, ci doar
le visa, pentru că deja începuse în acea vreme să o ia razna;
razna ca o capră afurisită. Ea îl scotea ţinându-1 de mână şi
îl obliga să alerge până când îl obosea, pentru a-i astâmpăra
această dezlănţuire care altfel ar fi putut să-l târască până-n
infern, deşi alergat e un fel de-a spune, fiind vorba mai de­
grabă de un trap greoi al unui bărbat deja grăsuţ, deja trecut
de tinereţe, deja prins în vâltoarea demenţei. Prins şi scă­
pat, desigur, pentru că uneori nu era nebun şi atunci era mu­
zician, un muzician german cu prenumele Nicolâs şi pe
nume Portulinus care cu trecerea timpului avea să fie bunicul
Agustinei, şi care, venit fiind din Kaub, un loc cu un râu şi
un castel, rămăsese să trăiască printre plantaţiile de trestie
de zahăr ale foarte căldurosului sat Sasaima, cine ştie, dato­
rită farmecului umed şi timid al ţinuturilor fierbinţi care se
dovedesc atât de seducătoare pentru bărbaţii ca el, predispuşi
la iluzii şi la reverie. Chestiunea provenienţei sale nu a fost
niciodată clară pentru că el nu voia sHvorbească despre asta
şi, dacă a făcut-o vreodată, a fost în spaniola lui încâlcită, învă­
ţată prost, din mers şi care niciodată nu a încetat să fie limba
provizorie a cuiva care nu menţionează dacă abia a venit sau
dacă nu cumva a plecat deja, şi nici nu era clar de ce a rămas
tocmai în acest loc, deşi el personal susţinea că a ales Sasai-
ma dintre toate satele planetei pentru că nu cunoştea altul
cu un nume atât de sonor.

Ce n-aş da ca să ştiu ce să fac, spune Aguilar, însă simt

doar o nelinişte monstruoasă, paisprezece nopţi fără somn,
paisprezece zile fără odihnă şi hotărârea de a o trece pe
Agustina pe malul celălalt, deşi chiar ea se opune. Este furioa­
să. Este furioasă, incorerentă şi deprimată; creierul i-a ex­
plodat în bucăţi şi pentru a o ajuta să-l reconstituie nu pot
să mă orientez decât după busola iubirii mele faţă de ea, a
imensei mele iubiri faţă de ea, însă busola asta începe să fie
nesigură pentru că îmi este greu s-o iubesc, uneori îm i este
foarte greu, pentru că Agustina mea nu este amabilă şi pare
să nu mă mai iubească şi mi-a declarat un război pe viaţă
şi pe moarte din care vom ieşi amândoi făcuţi bucăţi. Răz­
boi sau indiferenţă, şi nu este clar cu care dintre cele două
este mai greu de luptat, A guilar se consolează gândindu-se
că nu ea îl urăşte, ci persoana aceasta stranie care a pus stăpâ­
nire pe ea, spălătoreasă aceasta exaltată pentru care el nu
reprezintă altceva decât cel care murdăreşte tot ce atinge.
Există clipe în care Agustina pare să accepte un armistiţiu
şi mâzgăleşte desene pentru a-i explica lui Aguilar ce anume
i se întâmplă. Pictează nişte cerculeţe în interiorul altora mai
mari, nişte cerculeţe care se desprind din altele ca nişte cior­
chini de angoasă, şi spune că sunt celulele corpului ei reînviat
care se reproduc şi o salvează. Despre ce vorbeşti, A gusti­
na, o întreabă Aguilar şi ea încearcă să-i explice trasând noi
cercuri, acum minuscule şi înghesuite, apăsând furioasă cu
creionul pe o foaie de caiet, Sunt particule ale corpului meu,
insistă Agustina mişcând creionul atât de brusc încât zgâ­
rie hârtia, iritată că nu reuşeşte să explice, că soţul ei nu re­
uşeşte să o înţeleagă. Pentru că asupra mea apasă povara
unei vinovăţii, recunoaşte Aguilar, şi anume că îm i cunosc
puţin femeia, în ciuda faptului că trăiesc cu ea de aproape
trei ani. Cât despre acest teritoriu straniu care este delirul,
A guilar a reuşit să constate cel puţin două lu cru ri: unu, că
are o fire devoratoare şi că îl poate înghiţi aşa cum a făcut
cu ea, şi doi, că ritmul vertiginos prin care se multiplică face
ca această luptă, pe care deja a început-o târziu, pentru că
nu şi-a dat seama la timp de dimensiunile dezastrului, să
fie contra cronometru. Sunt singur în această luptă. Nu are
cine să-mi îndrume sau să-mi vegheze paşii prin labirint sau
cine să-mi arate cum să ies din el atunci când va sosi mo­
mentul. Din această cauză trebuie să gândesc bine; în pofi­
da confuziei, Aguilar va trebui să ordoneze succesiunea
faptelor cu calm şi sânge rece, fără să exagereze, fără să dra­
matizeze, căutând explicaţii simple şi cuvinte clare care să-i
permită să diferenţieze lucrurile de fantasme şi faptele de
vise. Trebuie să cobor tonul, să mă calmez şi să reduc volu­
mul, altfel suntem pierduţi amândoi. Ce ţi se întâmplă, Agu-
stina mea, spune-mi ce făceai în hotelul ăla, cine ţi-a făcut
rău ?, o întreabă el, dar nu reuşeşte decât să stârnească în
ea toată furia şi vacarmul din acest alt timp şi altă lume în
care s-a baricadat şi, cu cât neliniştea lui creşte, cu atât creşte
şi virulenţa ei, Nu vrea să-mi răspundă sau nu poate s-o facă;
cine ştie, poate că nici ea nu cunoaşte răspunsul sau nu re­
uşeşte să-l afle în mijlocul furtunii care i s-a dezlănţuit în
interior. Cum totul se destramă în incertitudine, Aguilar tre­
buie să înceapă să descrie puţinele lucruri pe care le ştie cu
siguranţă: Ştiu că merg pe Strada 13 din oraşul meu, Santa
Fe de Bogota, şi că traficul, deja greoi, este imposibil din cau­
za ploii. Ştie că-1 cheamă Aguilar, că a fost profesor de litera­
tură până când au închis Universitatea din cauza protestelor
şi că de atunci s-a transformat puţin câte puţin în aproape
un nimeni, într-un bărbat care pentru a supravieţui distri­
buie la domiciliu pachete cu mâncare pentru câini, Poate că
este în favoarea mea faptul că nu mă ocup cu nimic impor­
tant, spune el, cu excepţia încăpăţânării de a o recupera pe
Agustina. Ştie deopotrivă - acum ştie, dar în urmă cu două
săptămâni nu ştia - că orice întârziere din partea sa ar fi
criminală, Când a început totul, am crezut că era vorba de
un coşmar din care ne vom trezi din clipă-n clipă, aşa ceva
nu ni se poate întâmpla nouă, îm i repetam mie însumi şi în
adâncul sufletului chiar credeam, voia să se convingă pe sine
că acea criză a nevestei sale este o chestiune de ore, că va
dispărea odată cu efectul drogurilor, otrăvurilor, băuturilor,
sau cine ştie ce-o fi consumat şi care o făcuseră să-şi iasă
din minţi la modul ăsta; în orice caz ceva extern, cu un efect
devastator, însă trecător, sau cine ştie, vreo întâmplare bruta­
lă pe care nu poate să i-o mărturisească dar din care, puţin
câte puţin, îşi va reveni. Sau unul din acele episoade confu­
ze care se precipită în acest oraş aflat într-un război al tutu­
ror împotriva tuturor; poveşti cu oameni cărora li se vând
droguri în vreun bar, sau li se dă în cap pentru a-i jefui, sau
li se oferă să bea tot soiul de prostii pentru a-i obliga să ac­
ţioneze împotriva voinţei lor. La început eram convins că
i s-a întâmplat ceva de genul ăsta, de fapt nici acum nu ex­
clud această posibilitate, şi din acest motiv primul meu im­
puls a fost s-o duc la cel mai apropiat spital de urgenţă, la
Clinica del Country, unde medicii au remarcat imediat că
este agitată şi că delirează, potrivit termenilor precişi pe care
i-au utilizat, însă fără să-i găsească vreo urmă de substanţe
interzise în sânge. Dacă îmi este atât de greu să cred că într-a-
devăr nu au găsit nici urmă de substanţe străine în sângele
ei, spune Aguilar, dacă refuz să accept acest diagnostic, este
pentru că ar implica posibilitatea ca singura explicaţie să fie
că mă aflu în faţa sufletului dezvelit al nevestei mele şi că
nebunia iese direct din el, fără implicarea unor elemente
străine. Fără circumstanţe atenuante. Treaba cu sufletul dez­
velit i-a zis-o chiar ea, exact în seara în care s-a dezlănţuit
acest infern; preţ de o clipă şi doar o singură dată i s-a uma­
nizat chipul şi a implorat ajutorul, sau cel puţin a încercat
să intre în contact, şi asta a fost atunci când i-a spus Priveş­
te, Aguilar, priveşte sufletul meu dezvelit; Aguilar îşi aminteş­
te aceste cuvinte cu precizia acută cu care rana îşi aminteşte
de cuţitul care i-a dat naştere.
 Midas M cAlister îi povesteşt Agustinei că în mijlocul
tărăboiului şi al beţiei jucătorii depolo i-au strigat lui Arana,
care rămăsese la pământ, Opreşt-te, Arana, nu fi dobitoc,
nu fi ciufut, nu ne strica cheful, îi timp ce Arana era pe jos,
pe întuneric, în clisă, horcăind şi lsându-se în grija lui Dum­
nezeu, fără să poată să se mişte peitru că, după cum s-a văzut
ceva mai târziu, tocmai se pocnis cu şira spinării de muchia
pietrei. Câteva zile mai târziu, câid a băgat de seamă că este
încă viu, a aranjat să fie dus la H«uston, Texas, cu un avion
privat, la unul din acele megaspiule unde la timpul lui l-au
dus şi pe tatăl tău, îi spune M ids Agustinei, pentru că în
imitaţia asta de ţară tuturor bogăanilor care se îmbolnăvesc
li se năzare să plece în pelerinaj la douston, Texas, convinşi
că în engleză sigur îi vor readuce n simţiri, că micul mira­
col funcţionează dacă se plăteşte n dolari, ca şi cum acolo
ar fi Fatima sau Lourdes sau Pănântul Făgăduinţei, ca şi
cum nu ar şti de la bun început q aceşti ficaţi mâncaţi de
ciroză nu le pot fi vindecaţi nici mcar de însuşi Dumnezeul
tehnologic al americanilor. Şi cu toate că acolo îşi aruncă
jumătate din avere pe electrocardi<grame, fonocardiograme
şi probe de efort, sau li se înfige ui bypass în miezul sufle­
tului, în general sfârşesc la fel ca i aici, sub pământ şi su­
gând seva crinilor; uită-te nu mai <eparte, frumoaso, la ceea
ce i s-a întâmplat distinsului tău :ată, care a aranjat să fie
dus la Houston, Texas doar pentn a avea de unde să se în ­
toarcă la scurt timp şi deja transfomatîn hoit într-un avion
al companiei Avianca, tocmai la tinp pentru înmormântarea
sa în Cim itirul Central din Santa le de Bogota. însă Midas
insistă să revină la discuţia despreA.rana care o interesează
pe ea, După cum vei vedea, păpuă curajoasă, întâmplarea
asta ţi-a luat ţie minţile, iar mie ni-a distrus norocul; cre-
de-mă că mă doare boala ta, tu şti mai bine ca oricine că,
dacă ţi-am făcut vreun rău în viaţa sta, nu am făcut-o inten­
ţionat, o asigură Midas McAlister pi Agustina, şi este el însuşi
surprins văzându-se că debitează hestii atât de mişcătoare.
Cu Arana s-a întâmplat că, după ptru operaţii majore şi o
căruţă de bani investiţi în recuperare, doctorii de la Houston,
Texas au reuşit să-i salveze pielea dar nu şi demnitatea, pen­
tru că a rămas paraplegic, impotent şi nefericit, sădit într-un
scaun cu rotile ca într-un ghiveci de flori şi, după cum bă­
nuieşte Midas, pe deasupra şi suferind de incontinenţă, deşi
Arana jură că asta nu, că faptul că nu poate regula şi nici
umbla reprezintă o umilinţă suficientă şi că în ziua în care
va ajunge să facă pe el îşi va trage un glonţ fără să se gân­
dească de două ori. Când se prosteşte cu autocompătimirea,
Arana spune că o soartă mai bună decât el a avut nenoroci­
tul de Perejil, care în momentul ăsta probabil că fugăreşte
iepele pe păşunile cerului, sau poate că ăsta a fost un lanţ
de dezastre, păpuşă frumoasă, şi prima verigă ce a plesnit
a fost Arana, a plesnit psihologic vorbind, pentru că imensa
sa avere rămâne intactă, asta vreau eu să-ţi spun. Necazurile
se petrec pentru că se petrec şi cel care o păţeşte o păţeşte,
iar în jocul ăsta pe trei flancuri a păţit-o Arana, ai păţit-o
tu şi am păţit-o eu, ca să nu mai vorbim de actorii distribu­
ţiei. Treaba s-a întâmplat într-o joi, spune Midas făcând pre­
cizări de calendar, în acea joi a pierzaniei, când aceiaşi cinci
de întotdeauna am cinat la L’Esplanade, Arana Salazar, Jorge
Luis Ayerbe, fratele tău Joaco, americanul Rony Silver şi
eu, ei patru mirosind la greu a Hermes şi îmbrăcaţi toţi la
costume Armâni, toţi cu cravate Ferragamo cu desene ec­
vestre aduse direct de la Via Condotti, cravata lui Arana cu
pinteni, cea a fratelui tău Joaco cu motive rustice, cea a lui
Jorge Luis cu scăriţe de încălecat şi cea a lui Silver cu mici
inorogi sau ceva în genul ăsta, ca şi cum ăştia patru s-ar fi
pus de acord în tâmpenia asta, la L ’Esplanade au venit toţi
îmbrăcaţi ca nişte oameni decenţi, toţi mai puţin Midas, care
a ieşit din baia turcească şi a intrat direct în restaurant lăsând
o dâră de aburi şi iradiind datorită bronzului, plesnind de
sănătate până în vârful pantofilor săi Nike, fără şosete în
picioare şi fără cămaşă pe sub puloverul ecru Ralph Lauren;
tu ştii cum mă îmbrac eu, Agustina micuţo, de ce să-ţi mai
povestesc, şi mă îmbrac aşa pentru ca ei să nu uite niciodată
că, în materie de tinereţe, sunt mai tare decât ei, pentru că
oricare dintre ei ar putea să-mi fie tată, iar mamă oricare
dintre nevestele lor de cincizeci de ani cu poşete din piele
de crocodil, brăţări groase de aur şi taioare în tonuri pas­
tel, în timp ce Midas are iepşoare cu toptanul, top-modele,
vedete de televiziune, studente la arhitectură, instructoare
de schi nautic, numai frumuseţi subţirele, ciufulite şi pe ju­
mătate isterice, Agustina, aşa ca tine. Adevărul este, îi mărtu­
riseşte Midas, că dacă ar fi fost să aleg una singură ca să
întemeiem, cum se zice, un cămin, aceea ai fi fost tu, regina
mea fără de diademă; este foarte probabil să fi fost tu, care
mereu ai fost cea mai nărăvaşă dintre toate, cea cu trupul
cel mai apetisant, atât de zăpăcită, dar atât de frumoasă. însă
ce spun eu, ce poveşti cu întemeierea unui cămin, să înteme­
ieze cămine de orfani şi de bătrâni părintele Niccolo, care
visează să fie sanctificat; ce cămin să formeze Midas McAlis-
ter dacă nu ăsta-i stilul lui şi nici viaţa lui nu se potriveşte
cu aşa ceva, Viaţa mea e o paradă, cum zice cântecul, eu sunt
mai mult decât mulţumit cu ceea ce mi-a dăruit soarta, o
pisicuţă fierbinte care să-mi ţină noaptea de cald, dacă a avut
vreodată Midas vreo problemă aceea a fost lipsa de apetit,
că de atâta caramel uneori s-a simţit sătul. Şi în ceea ce pri­
veşte banii le dau clasă ilustrului tău frate Joaco, răposa­
tului tău tată Carlos Vicente şi multor old-money din
Bogota, care ştiu deja că atunci când le fac eu cinste le dau
să mănânce caviar, dar din farfurie adâncă, cu lingura de supă
şi în cantităţi mari, Mâncaţi, nenorociţilor, le zic, profitaţi
şi umflaţi-vă cu caviar rusesc, care în casele voastre atât de
ilustre vine doar sub formă de cinci bobiţe puse pe bucă­
ţele de toast de mărimea unei monede.

Nu te speria Bichito, dragostea mea, îi spune fetiţa Agus­

tina copilului mai mic pe care-1 ţine la piept, pentru că în
fond toată ceremonia asta este pentru a te proteja şi vinde­
ca. Cum adică la fel ca Ahile, Tina ?, o întreabă copilul, pe
jumătate revenindu-şi din panică, Da, Bichi Bichito, la fel
ca atunci când lui Ahile cel iute la mânie, iar el o întreru­
pe pentru a o contrazice, îm i place mai mult când spunem
Ahile cel acoperit de un puf de culoarea şofranului, De
acord, ca atunci când pe Ahile, cel acoperit de un puf de
culoarea şofranului, îl scaldă în apele Styxului pentru a-1 face
invulnerabil, îm i place mai mult când spunem în apele Râu­
lui din Infern, Este acelaşi lucru, Bichito, vrea să spună ace­
laşi lucru, ceea ce contează este să nu uiţi că, pentru că l-au
ţinut de călcâi, punctul ăsta îi rămâne vulnerabil şi prin el
îl pot răni, Nu, Tina, nu pot, pentru că după aceea, când se
face mare, Ahile cel iute la mânie se întoarce la Râul din
Infern să-şi scufunde piciorul vulnerabil în apă şi de atunci
încolo umblă cu întregul trup blindat. De ce oare tata se ia
mereu de Bichi, parcă îi este scris, cu toate că este cel mai
mic, în schimb de Joaco nu, Joaco este celălalt frate al meu,
cel mai mare dintre noi trei, şi pe el tata nu-1 loveşte nici­
odată şi nici nu dezaprobă ceea ce face, nici măcar atunci
când este sunat acasă de la Liceul de Băieţi ca să se plângă
de el pentru că a provocat un incendiu în atelierul de unelte
sau s-a purtat rău cu câinele supraveghetorului, iar când află,
tata îl duce în biroul lui şi acolo îl ceartă, dar fără chef, sau
cu chef de a-1 lăsa în pace, de a-1 face să vadă că de fapt îi place
că fiul său cel mare este indisciplinat, că are faimă de jucă­
tor excelent de fotbal şi că ia note bune, Câtă vreme eşti unul
dintre cei mai buni din clasă, ei trebuie să te lase din când
în când să-ţi faci damblaua, îi spune Carlos Vicente Londono
fiului său cel mare, Joaqum Londono, care din nefericire
nu are acelaşi nume de botez ca el, însă are exact aceeaşi fire,
iar fiul îl priveşte cu încredere; Dintre noi trei, spune Agus-
tina, fratele meu Joaco este singurul care nu suferă din ca­
uza terorii, pentru că îşi dă seama că aceşti ochi căprui deschis
ai tatei, aceste sprâncene groase care se împreunează, acest
nas mare şi forma asta ciudată în care degetul arătător se în­
tinde până când ajunge să se lungească mai tare decât dege­
tul mijlociu, toate aceste trăsături ale tatălui meu sunt identice
cu ale lui Joaco, de aceea tată şi fiu surâd imperceptibil, chiar
şi în faţa directorului Liceului de Băieţi care a sunat să anunţe
că Joaco riscă să fie exmatriculat pentru că bea bere în recreaţii,
însă Joaco şi tatăl meu surâd pentru că ştiu că în fond ei doi
sunt identici, o generaţie după alta, studiind la acelaşi liceu
pentru băieţi, îmbătându-se la aceleaşi petreceri, poate chiar
provocând incendii în acelaşi loc sau făcând să sufere acelaşi
câine bătrân, acel câine al supraveghetorului care încă nu
moare şi care nu va muri pentru că soarta lui este să mai
fie încă acolo atunci când fiul lui Joaco, nepotul tatei, se va
naşte şi va creşte suficient pentru a prelungi la a treia gene­
raţie lungul său chin de câine vrednic de milă, uite, Bichi,
dulcele meu copil palid, nu putem să-l acuzăm pe tata pen­
tru că îl preferă pe Joaco, în fond noi doi ţinem ceremonii
pe care nu ar trebui să le ţinem, înţelegi ce-ţi spun ?, comitem
păcate, iar tata nu vrea altceva decât să ne corecteze, că pen­
tru asta există taţii. Agustina spune, Tata voia ca primul său
născut să se numească la fel ca el, Carlos Vicente Londono,
după cum povesteşte mama, aceasta era dorinţa lui cea mai
mare însă, pentru că a avut treabă, nu a ajuns la timp la botez,
sau cel puţin de asta îl acuză mama şi are dreptate, pentru
că tata nu a fost niciodată dintre cei care ajung atunci când
cineva îi aşteaptă, aşa că naşii au profitat de absenţa lui pen­
tru a-i pune finului nu numele tatălui, ci pe cel al tatălui Fe­
cioarei Maria, adică Joaqufn, poate că au crezut că astfel
copilul va fi mai bine protejat atunci când va străbate aceas­
tă vale de lacrimi, naşa a asigurat că în calendarul bisericesc
nu se cunoaşte nici un Carlos Vicente pentru că nu este nume
creştin, oare a auzit cineva vorbindu-se de Sfântul Carlos
Vicente episcopul sau de Sfântul Carlos Vicente martirul,
aşa că s-au convins că cel mai bine ar fi să-i spună Joaqufn,
şi din acel moment a început povestea marii frustrări a tată­
lui meu. Pentru a-1 face s-o ierte, Eugenia, mama, îl asigura
că pe cel de-al doilea fiu cu siguranţă îl vor boteza Carlos
Vicente, Insă s-a întâmplat că m-am născut eu şi, dat fiind
că am ieşitLată, mi-au spus Agustina şi cu asta s-a înteţit
aşteptarea în van a momentului ca în cele din urmă să se
nască alesul ce avea să poarte Numele, până când i-a venit
rândul lui Bichi să se nască şi în consens şi fără alte discuţii
i-au zis Carlos Vicente Londono, aşa cum fusese scris şi pla­
nificat în obsesia tatălui meu, însă viaţa este atât de schimbă­
toare că el niciodată n-a vrut să-i spună astfel şi din acest
motiv a trebuit să-i inventăm diverse porecle, ba Bichi, ba
Bichito, ba Charlie Bichi, ba Charlie, toate nume pe jumăta­
te, ca de mascotă. Ce vină ai tu, Bichi Bichito, că nu semeni
cu tata, că eşti la fel ca mama şi ca mine; ea, tu şi cu mine
cu pielea prea albă; e de mirare, mama a crescut orgolioasă
la gândul că este ariană, după care s-a măritat cu unul care
aproape că o dispreţuia, considerând-o spălăcită şi săracă;
albinoşi ne zice tata când ne vede în costum de baie în pis­
cina de la moşia Gai Repos, din Sasaima, şi înainte ca Bichi
să întrebe din nou ce înseamnă Gai Repos, Agustina îi repe­
tă, înseamnă popas vesel într-una din limbile europene pe
care ştia să le vorbească bunicul Portulinus, el a fost cel care
a ajuns primul la Sasaima, a cumpărat moşia asta şi i-a dat
un nume; ţi-am explicat de o mie de ori chestia asta şi acum
e pentru a o mie una oară, însă tu nu vrei să pricepi, ce pro­
bleme am cu tine, Bichi Bichito, uneori cred că are drepta­
te tata când spune că eşti un copil care trăieşte cu capul în
nori şi că nu are cine să te dea jos de acolo.

Niciodată nu au iertat-o pe Agustina că trăieşte cu mine,

spune Aguilar referindu-se la Eugenia, soacra sa, pe care nu
o cunoaşte şi pe care probabil că n-o va cunoaşte niciodată,
înaintea delirului, când Agustina încă nu falsifica realitatea,
sau cel puţin nu chiar atât de sistematic, Aguilar nu se sinchi­
sea s-o întrebe despre trecutul ei, despre familie, despre amin­
tirile ei bune sau rele, în parte pentru că munca de profesor
îl asfixia cu activităţile sale şi în parte, ca să spunem drept, pen­
tru că nu-1 interesa prea tare, Mă simţeam unit de acea Agus­
tina care trăia cu mine aici şi acum, însă nu atât de mult de
cea care aparţinea altor timpuri şi altor oameni, iar astăzi,
când ar fi important să reconstruiască puzzle-urile memoriei
ei, A guilar plânge în jurul întrebărilor pe care nu le-a pus,
duce dorul poveştilor ei interminabile în faţa cărora a rămas
surd, despre certuri cu părinţii sau cu foşti iubiţi, Mă că­
iesc şi mă învinovăţesc pentru tot ceea ce nu am vrut să văd
atunci când ea a încercat să-mi arate, pentru că am preferat
să continui să citesc, pentru că nu aveam timp, pentru că
nu i-am dat importanţă sau pentru toropeala care mă cuprin­
dea atunci când ascultam poveşti îndepărtate, mai bine zis
poveşti despre familia ei care mă plictiseau peste poate. Oa­
menii ăia au refuzat să aibă de-a face cu mine pentru că mă
consideră un amărăştean, chiar Agustina m i-a mărturisit
odată că ăsta este cuvântul pe care l-au folosit pentru a se
referi la mine, un amărăştean, altfel spus un tip neprezen­
tabil din clasa de mijloc, un profesor de calitate inferioară,
şi asta pentru că încă nu au aflat că de ceva vreme am rămas
fără serviciu; Agustina i-a mai povestit că i-au găsit şi alte
inconveniente, cum ar fi că nu a divorţat de prima nevastă,
că nu vorbeşte limbi străine, că este comunist, că nu câşti­
gă suficient, că arată ca şi cum l-ar îmbrăca duşmanii. Este
mai m ult decât ştiut faptul că între lumea lor şi lumea mea
se ridică un zid de dispreţ, spune Aguilar, însă cel mai ciu­
dat, lucrul cu adevărat cel mai straniu este că acea clasă că­
reia îi aparţine Agustina nu numai că exclude alte clase, ba
chiar se autoepurează, se descotoroseşte de o parte din pro­
priii membri, aceia care din motive subtile nu reuşesc să facă
faţă cerinţelor, ca Agustina, ca mătuşa Sofi; mă întreb dacă
sentinţa lor s-a decis încă din momentul în care s-au năs­
cut sau a fost consecinţa faptelor lor, dacă păcatul originar
sau altul comis pe parcurs a fost cel care le-a atras izgonirea
din paradis şi retragerea privilegiilor, între multele sale gre­
şeli, Agustina a comis una capitală atunci când s-a încurcat
cu mine, pentru că punctul numărul unu din regulamentul
intern care-i călăuzeşte pe aceşti oameni este să nu te baţi
pe burtă cu oamenii de clasă inferioară şi cu atât mai puţin
să te culci cu ei, deşi e drept că Agustina era deja proscrisă
atunci când a ales să-mi ţină companie, aşa că cine ştie ce
alte crime a mai comis înainte. Aguilar zice că nu vrea să mai
vorbească despre soacră-sa pentru că-1 calcă pe nervi subiec­
tul, însă numai pentru a face un profil al personajului se de­
cide să spună că imediat după criza Agustinei a avut cu ea
o conversaţie telefonică dintre cele mai absurde, Soacră-mea
sună foarte rar acasă la noi şi închide atunci când răspund
eu, însă zilele trecute a catadicsit să-mi vorbească pentru
prima dată în cei trei ani de când trăiesc cu fiica ei, şi asta
doar pentru că Agustina s-a agitat mult când a aflat că era
maică-sa şi a refuzat să stea de vorbă cu ea la telefon, Nu
vreau să vorbesc cu ea pentru că vocea ei mă îmbolnăveşte,
repeta neîncetat până când a intrat într-una din acele stări
extreme de tulburare, aşa că Eugeniei nu i-a mai rămas alt­
ceva de făcut decât să discute cu mine, însă fără să-mi spu­
nă vreodată pe nume, făcând jonglerii cu vorbele pentru a
evita cea mai mică aluzie la legătura mea cu Agustina şi
folosind un ton impersonal ca şi cum ar fi vorbit cu tele­
fonistul sau cu infirmierul, altfel spus ca şi cum eu aş fi un
nimeni, iar ea ar fi lăsat un mesaj pe robotul telefonic, în
această manieră m-a anunţat că din acel moment ea se va
ocupa de Agustina, Uitaţi, domnule, fiica mea are nevoie
de odihnă, mi-a spus ea, sau mai bine zis nu mi-a spus mie,
ci i-a spus acelui nimeni care se afla la celălalt capăt al firu­
lui, vă atrag atenţia că o duc pe Agustina chiar astăzi la o
staţiune din Virginia, Cum adică la o staţiune din Virginia,
doamnă, ce tot spuneţi, i-a întors-o Aguilar şi, cum în acelaşi
timp cu el Agustina ţipa că vocea maică-sii o îmbolnăveşte,
el o auzea cu greu pe soacră-sa, care-i enumera tratamente­
le de refacere pe care le-ar fi prim it fiica ei într-una din cele
mai bune staţiuni din lume, băi termale, terapie florală, ma­
saje cu alge, până când Aguilar i-a tăiat-o brusc, Ascultaţi,
doamnă, problema este cât se poate de serioasă, Agustina
se simte rău, este într-o stare de agitaţie incontrolabilă şi
dumneavoastră îm i veniţi cu pretenţia de a o duce să facă
meditaţii zen, Şi cine sunteţi dumneavoastră, domnule, pen­
tru a-mi spune mie ce anume îi face bine fiicei mele, aveţi
ccl puţin decenţa de a o întreba pe ea dacă vrea sau nu, Agus-
tina, te întreabă maică-ta dacă vrei să mergi cu ea la nişte băi
cu ape termale în Virginia, ascultaţi-o cu propriile urechi,
doamnă, Agustina spune că singurul lucru pe care-1 doreşte
este să închidem odată telefonul. Insă Eugenia, care părea
că nu aude sau nu vrea să audă, îl informă pe Aguilar că,
orice-ar fi, decizia este luată şi că fiica ei trebuie s-o aştepte
jos, în camera portarului, cu paşaportul în mână şi cu valize­
le făcute pentru că va trece s-o ia peste două ore ca să plece
în călătorie, Şi pentru că nu voi avea unde să parchez, iar
cartierul ăsta este atât de periculos, spuneţi-i vă rog fiicei
mele să nu mă facă să aştept, Nici vorbă, doamnă, Agustina
nu va ieşi din casa asta sub nici un motiv, aşa că mai bine
duceţi-vă dumneavoastră singură în Virginia să vă pună alge,
i-am spus şi imediat am regretat, aş fi preferat să-i spun un
nu răspicat însă educat, mi-am dat arama pe faţă, mi-am
spus, femeia asta crede că sunt un mojic, iar eu tocmai i-am
demonstrat că are dreptate. Supărat pentru că greşisem, am
pierdut pentru moment firul conversaţiei şi când mi-am re­
venit Eugenia era deja la partea cu Dumneavoastră nu ştiţi
cât de mult m-a făcut să sufăr fata asta, a fost mereu din
cale-afară de lipsită de consideraţie faţă de mine, iar lui Agui­
lar nu-i venea să creadă ce auzea, acum rezulta că victima
era Eugenia şi că în realitate nu sunase pentru a-şi oferi aju­
torul, ci pentru a-i prezenta o listă cu ofense şi, în ciuda fap­
tului că era pentru prima oară când mama Agustinei şi el
îşi vorbeau, au terminat certându-se la telefon cu dezinvoltu­
ra unor vechi combatanţi şi ceea ce a început printr-un
schimb de cuvinte scurte şi seci, în care se cumpăneşte bine
fiecare cuvânt pentru a nu depăşi registrul strict impersonal,
s-a terminat printr-un dialog de roman foileton de ambele
părţi, cu un nesăbuit schimb de fraze prost construite, prost
gândite şi atât de încărcate de reproşuri reciproce că totul
părea de o intimitate dezgustătoare, Sau cel puţin aşa am
simţit eu, spune Aguilar, a fost ca şi cum un necunoscut îl
calcă fără voie pe un altul pe stradă şi cei doi suspendă orice
altă activitate pentru a se scuipa în ochi toată după-amia-
za, eu îi reproşam Dumneavoastră nu vreţi să vă vindecaţi
fiica, doamnă, vreţi doar s-o despărţiţi de mine, iar ea îi striga
Dumneavoastră mi-aţi luat fiica, domnule, pe un ton de-a
dreptul lipsit de bun-gust de care trebuie că încă se căieşte,
pentru că patetismul este considerat o a doua natură la un
mic-burghez ca mine, însă este de neiertat la o mare doam­
nă ca ea, şi culmea este că eu îi tot ziceam doamnă, iar ea
nu mă slăbea din domnule, eu eram plin de draci şi presupun
că şi ea era la fel pentru că vocea îi era sacadată, până când
Aguilar i-a spus nu de vreo patru sau cinci ori la rând, Nu,
nu, nu, nu, doamnă, Agustina nu iese de aici, şi atunci Eu­
genia i-a închis telefonul fără să dea bună ziua şi să auzim
de bine.

Fiind muzician de profesie, bunicul Portulinus îşi câşti­

ga existenţa dându-le lecţii de pian fetelor din familiile înstă­
rite din localitatea Sasaima, între ele era şi Blanca Mendoza,
o fată măruntă şi care, după cum a devenit evident încă de
la prima lecţie, nu promitea ca pianistă pentru că nu avea
ureche muzicală în schimb avea mâini groase, şi prin urmare
Portulinus niciodată nu a reuşit s-o înveţe nici măcar game­
le muzicale, a ajuns însă să se însoare cu ea în ciuda faptului
că avea dublul vârstei ei, iar dacă a făcut-o a fost pe jumăta­
te din dragoste şi pe jumătate din obligaţie, pentru că a lăsat-o
borţoasă în urma unui act nechibzuit şi lipsit de considera­
ţie care s-a consumat fără ştirea părinţilor ei şi probabil că
şi împotriva voinţei ei, început de rău augur pentru orice
căsătorie, însă pe termen lung, mai mult decât auspiciile, a
cântărit felul în care bărbatul şi-a condus destinul, şi două­
zeci de ani de fidelitate conjugală de nezdruncinat au de­
monstrat că bunicul Portulinus s-a însurat cu acea fetiţă care
a ajuns să fie bunica Blanca mai mult din dragoste decât din
obligaţie. In afara banilor câştigaţi cu lecţiile de pian, Portuli­
nus compunea la comandă, pentru nunţi, serenade şi festi-
vităţi, diverse cântece regionale precum bambucos şi pasil-
los1 care, potrivit spuselor nevestei sale, în ciuda faptului
ci cl era german, îi ieşeau ritmate şi cu specific andin, şi ajun­
geau la inimile oamenilor, deşi în versurile lor se vorbea de-
,iprc veri albastre, zăpezi de altădată, păduri de brad, tonuri
ruginii ale toamnei şi alte nostalgii la fel de necunoscute în
ecuatoriala Sasaima, unde nimeni nu se îndoia de faptul că
Nicolâs Portulinus este un om de treabă şi, deşi remarcau
diversele ciudăţenii ale firii sale, i le treceau cu vederea pen­
tru că le atribuiau condiţiei sale de străin. însă era clar că
uneori, din senin, bunicul Portulinus trecea prin schimbări
dc dispoziţie mai mult sau mai puţin severe şi, luni întregi,
abandona lecţiile, renunţa să mai cânte sau să mai compună
şi doar urla sau mormăia, torturat se pare de zgomote ce
nu proveneau din lumea asta, sau cel puţin de acest lucru
se plângea în faţa nevestei sale. Blanca, dulcea mea Blanca,
numele tău singur mă eliberează din tenebre, îi spunea când
ca îl scotea pe câmp pentru a-1 domoli, fugea agăţat de mâna
ci şi brusc se împiedica şi se dădea de-a rostogolul, ca un
copil gras, pe înaltele şi înmiresmatele păşuni de vară, evi­
dent că nu era vorba de vara din Sasaima, pentru că aici nu
există decât un singur şi acelaşi anotimp ce se întinde pe dura­
ta celor 365 de zile ale anului, ci de acea altă vară, deja atât
de îndepărtată, cea care dăinuie în trista amintire a unui străin.

Camera din acel hotel era luxoasă, sau cel puţin asta era
intenţia; Aguilar îşi aminteşte de metri întregi de pânză sub
formă de draperii şi cuverturi şi de un covor de culoarea pier­
sicii care mirosea a nou. în fundal se afla Agustina, aşezată
pe podea şi parcă încolţită între perete şi noptieră, un loc în
care nimeni nu s-ar fi gândit să se aşeze, poate doar dacă ar
fi căzut acolo, ar fi căutat protecţie sau ar fi vrut să se ascun­
dă într-un colţ. I se păru palidă şi slabă şi cu părul şi hainele

1 Cântece tradiţionale columbiene.

în dezordine, ca şi cum n-ar mai fi mâncat de câteva zile şi
nici nu s-ar mai fi spălat, ca şi cum dintr-odată ar fi ajuns
o ruină a ceea ce fusese, ca şi cum o nenorocire s-ar fi abă­
tut asupra ei. Şi totuşi ochii îi străluceau, Aguilar îşi aduce
aminte cu precizie de asta, în fundul acelei camere şi a acelui
colţ, poate din acea peşteră improvizată ?, ochii Agustinei
străluceau, cu un licăr nesănătos, însă străluceau, ca şi cum
slăbiciunea care o măcina nu putuse să-i stingă flacăra din
privire, din contră, în deplina secătuire a fiinţei sale am per­
ceput în ochii ei o sfidare ce înspăimânta, ceva tulburător,
cu o vibraţie excesivă, care a făcut ca mintea mea să evoce
cuvântul delir, Agustina era posedată de un delir care fier­
bea înăuntrul ei cu o intensitate grea, duşmănoasă. Şi to­
tuşi nu trecuseră decât patru zile de când Aguilar plecase
în călătorie şi o lăsase vopsind în verde pereţii de pe holişo-
rul apartamentului, culoare pe care chiar ea o alesese pentru
că, după cum a explicat, Feng Shui îl recomandă pentru pereţi
ca ai noştri şi, pentru a evita ca ea să-mi vină cu vreo teorie
orientală mult prea încâlcită, am avut grijă să n-o întreb cum
adică pereţi ca ai noştri şi de ce ne ajută verdele-muşchi.
Aguilar trebuia să plece într-o miercuri cu camioneta la Ibague
să livreze acolo o comandă de Purina şi a profitat că asigu­
rarea medicală îi oferea ca bonus nişte bilete într-o oarecare
colonie de vacanţă Las Palmeras, de prost-gust şi de clasă
medie după cum i-a zis Agustina, dar care avea piscină şi
căsuţe şi era aşezată într-o impunătoare depresiune între munţi
cu climă temperată, şi apoi de ce să-i caute nod în papură
dacă Aguilar nu ar fi putut plăti pentru altceva mai bun. Vo­
iam să petrec acolo câteva zile cu băieţii mei, Tono şi Carlos,
pe care i-am avut cu Marta Elena, prima mea nevastă, de
multă vreme voiam să fiu cu ei fără să fiu presat de timp,
ca să mă pun la zi cu toate subiectele restante, ca să-mi dau
seama în ce stare de spirit se află şi ca să continui să vin­
dec, chiar şi punând un nou plasture, intimitatea fam ilială
distrusă atunci când m-am despărţit de mama lor. Acesta
a fost motivul pentru care nu am invitat-o şi pe Agustina,
cu toate că ea se înţelege bine cu băieţii şi băieţii cu ea; mai
e ceva, Aguilar nu poate să nu remarce că uneori se stabileş­
te între ei trei o legătură de vârstă care îl lasă pe dinafară,
sau ca să spună exact aşa cum o simte, o legătură puţin hip­
notică şi cu un caracter aproape fizic, când ochii celor doi
fii ai săi se aprind la frumuseţea Agustinei şi ea, la rândul
ci, priveşte cu nostalgie aceste trupuri de adolescenţi bine
făcuţi, aidoma unui om renunţând la un loc pe care nu-i este
dat să-l viziteze. Atunci când ea este prezentă, ceva se răceşte
cu câteva grade între fiii mei şi mine, discuţia devine aproape
imperceptibil formală, nu putem evita să nu ne simţim ca
şi cum am fi în vizită de curtoazie. Când Aguilar i-a spus
Agustinei că pleacă singur în călătorie, ea i-a făcut unul din­
tre scandalurile ei seismice care cutremură clădirea şi care
l-au făcut s-o numească jucărioara mea furioasă, pentru că
aşa este Agustina, amuzantă şi spirituală, dar stăpânită de
toţi diavolii. După aceea ea a refuzat să-i mai vorbească preţ
de vreo două ore şi în cele din urmă, deja mai calmă, m-a
întrebat cum este posibil ca eu să nu înţeleg că şi ei i-ar fi
prins bine un pic de odihnă şi de soare, că în timpul săptă­
mânii nu-mi făceam timp pentru ea din cauza treburilor şi
că sâmbetele le petreceam cu Tono şi Carlos, lui Aguilar i
se rupea inima auzind reproşurile Agustinei pentru că, într-un
anume sens, ea era pentru el ca o fiică mai mare pe care une­
ori o lasă pe locul doi în favoarea celorlalţi doi, şi în plus
pentru că soarele şi pământul fierbinte o fac chiar mai atrac­
tivă pentru că îi eliberează spiritul şi îi auresc pielea, care
tinde să fie de un alb atât de excesiv că bate spre albastru,
şi mai mult, spune Aguilar, Mi s-a rupt sufletul pentru că
avea dreptate şi tot ceea ce-mi reproşa era adevărat, pe cât
de adevărat, pe-atât de inevitabil: nimic în lume, nici măcar
devotamentul lui pentru ea, nu-1 va împiedica pe Aguilar
să profite de aceste bilete şi de aceste zile libere pentru a
pleca singur cu cei doi băieţi ai săi. Văzând că mă menţineam
pe poziţie, Agustina a scos din mânecă acel vechi truc al ei
care mă irită atât de tare pentru că este pe cât de iraţional,
pe-atât de imbatabil, şi care constă în a-mi spune că are sen­
zaţia că se va întâmpla ceva rău, şi doar cel care are noro­
cul dubios de a trăi împreună cu un vizionar are cunoştinţă
de tirania pe care o reprezintă pentru că, alertând asupra
unor pericole presimţite, imboldurile vizionarului parali­
zează călătorii, planuri şi elanuri, în asemenea măsură că
niciodată nu ajungi să constaţi dacă presupusa fatalitate s-ar
fi îm plinit sau nu; mai bine zis se împlineşte chiar dacă nu
se împlineşte, şi voinţa ghicitorului ajunge să se impună asu­
pra voinţei celorlalţi. De exemplu, Agustina îl avertizează,
Nu te duce la Ibague cu băieţii pentru că li se va întâmpla
ceva pe autostradă, deşi în realitate, în această ocazie se refe­
rea la o nenorocire vagă, mai degrabă decât la un accident
de circulaţie, dar să presupunem că zice, aşa cum a făcut-o
deja şi în alte ocazii, Ceva rău li se va întâmpla pe autostradă,
se prefigurează de la bun început o mare probabilitate s-o
nimerească, pentru că viaţa este în sine riscantă şi dispusă
să ne joace feste, dar şi pentru că într-o ţară ca asta, traver­
sată de sus în jos de masive muntoase, şoselele, în general
într-o stare proastă, şerpuiesc şi se cabrează pe muchii de
prăpăstii şi, ca şi cum asta nu ar fi de ajuns, sunt ocupate
în fiecare zi ba de militari, ba de paramilitari sau de luptă­
torii de gherilă, care te sechestrează, te ucid sau te atacă cu
grenade, cu lovituri de picior, cu rafale, cu explozibili, cu mine
antipersonal sau cu lansatoare de rachetă. Al doilea obiec­
tiv pe care intenţionează să-l atingă Agustina cu avertismen­
tele ei de cobe este ca Aguilar să-şi anuleze planurile care
dintr-un motiv sau altul ei nu-i plac sau nu-i convin, şi ca
pe deasupra el să-i fie recunoscător pentru că nu poate evi­
ta bănuiala secretă că datorită ei s-a salvat de la nenoroci­
re. Al treilea punct în favoarea Agustinei este că, dacă
Aguilar nesocoteşte reproşurile ei şi suferă, ca rezultat, vreun
accident, fie şi unul atât de nesemnificativ precum încălzirea
motorului maşinii la urcuş, ea îi poate fredona un Ţi-am
zis eu care sună triumfal, deşi se pretinde a fi discret, aşa
că în faţa noii ei premoniţii Aguilar a trebuit să se controleze
pentru a nu izbucni şi i-a spus simplu Nu, Agustina, te asi­
gur că în această călătorie nu se va întâmpla nimic rău, Şi uite
cum m-am înşelat, Dumnezeule, în ce hal m-am înşelat de
data asta.

Ai ţigări, frumoaso ?, o întreabă Midas McAlister pe Agus-

tina, evident că n-ai, dacă ai renunţat la acest viciu, eu în
schimb, înainte atât de sănătos, regele endorfinei, plămâni
zero kilometri cu ajutorul exerciţiilor, şi am ajuns să-mi fu­
mez şi degetele după ce m-a lovit nenorocirea, cine ar fi zis,
nicotină este singura care mă ajută cât de cât să plutesc prin
catastrofă. Cu acea ocazie la L’Esplanade, Arana prezida
din capul mesei îndesat în scaunul său de invalid, ţeapăn,
săracul, ca un frigider, şi în spatele lui, instalaţi la masa alătu­
rată, erau cei doi sclavi favoriţi, Paco Malo şi Chupo, care
nu aşteptau afară aşa cum a rânduit Dumnezeu pentru tagma
gărzilor de corp, adică ştergând parbrizele acelor Merce-
desuri ce-i umplu peste poate de orgoliu pe tipii precum
tatăl tău şi care pe mine nu mă inspiră deloc, pentru că Midas
respinge maşinile greoaie, Midas zboară liber, uşor şi cu
mare viteză cu motocicleta lui Be Em Dubluve, de două ori
mai puternică şi mai scumpă decât oricare dintre hărăba-
iele amicilor tăi, Eu mereu zbor lin, fără gărzi de corp sau
zarvă şi doar sub protecţia îngeraşului meu păzitor, exact
aşa cum m-ai cunoscut acum cincisprezece ani, păpuşă, la
fel am rămas, geniu şi figură până în mormânt. Şi chiar de
mormânt e vorba; nu cred să existe un nume mai bun pen­
tru moartea asta în viaţă la care m-au condamnat. Paco Malo
şi Chupo luau masa cot la cot cu domnii, încălcând norme­
le şi făcându-i să se simtă groaznic, numai pentru că Arana,
care se temea de sechestrări, avea trufia de a-i aşeza pe cei
doi palavragii la masa vecină şi îi lăsa să comande vinuri fran­
ţuzeşti şi feluri de mâncare cu nume în franceză, ce destrăbă­
lare de toată jena, cei doi ţipi etalându-şi pistoalele de la
subsuoară, cu cravatele lor de ţopârlani şi cu plescăiturile
din timpul mesei, dacă Arana n-ar fi fost al dracului de bogat,
franţuzul de Courtois, patronul de la L ’Esplanade, nu i-ar
fi permis un spectacol atât de insuportabil. în capul mesei,
Arana expunându-şi paralizia de la mijloc în jos, şi la dreap­
ta lui Joaco, fratele tău, care, ca intermediar în privatizarea
companiei Telefonica, tocmai se făcuse cu o căruţă de bani,
la stânga lui Midas şi pe celelalte două locuri Jorge Luis Ayerbe,
care avea pe cap întreaga presă pentru masacrarea unor in­
digeni în departamentul Cauca, de unde provine familia aia
a lui, atât de tradiţională şi atât de protectoare cu param i­
litarii, pentru că se făceau vreo două luni de când familia
Ayerbe îşi trimisese mica sa trupă privată de paramilitari
să-i pună pe fugă pe indigenii care invadaseră nişte pămân­
turi ale nimănui, dar care, potrivit lui Jorge Luis, aparţineau
de drept familiei sale încă din timpurile viceregilor, nimic
ieşit din comun, se obişnuieşte să recurgi la mercenari ca
să controlezi cazurile de invazie, doar că de data asta para­
militarii au sărit peste cal cu iniţiativele şi s-au pus pe incen­
diat fermele indigenilor cu indigenii înăuntru şi drept urmare
Jorge Luis s-a trezit pe cap cu un roi înfuriat de apărători
ai drepturilor omului şi un puhoi de ONG-uri. Mai era de faţă,
ca întotdeauna, Ronald Silverstein, americanul ăla căruia îi
spunem Rony Silver, care se dă director al unei reprezentan­
ţe Chevrolet, dar care e de fapt agent sub acoperire al DEA1,
secretul lui Polichinelle, ce mizeria dracului, de vreme ce
Arana, căruia i se tolerează totul pentru că este atât de puter­
nic, îi aruncă mereu în faţă aceeaşi glumă proastă, ce băiat
de gintă bună este Rony Silver ăsta, ce agent bun, până şi
Midas îşi permitea luxul să-i spună în faţă 007, iar america­
nul era atât de surâzător, Dacă Rony Silver înghiţea ieşirile
mele, asta se întâmpla pentru că prin intermediul meu îi
ajungea şpaga, iar ăştia de la DEA sunt mai plini de bani
decât toţi, şi nu doar Silver se făcea preş în faţa mea, ci toţi

1 DEA, Drug Enforcement Administration, agenţie a administra­

ţiei americane care are drept misiune combaterea traficului şi consu­
mului de droguri.
ceilalţi, mari campioni ai moralei cu două feţe, şi la fel tai-
că-tău şi fratele tău Joaco, să nu crezi că nu-i aşa, pentru
că dacă înainte erau bogaţi în pesos, el, Midas McAlister,
Ic-a multiplicat câştigurile făcându-i bogaţi în dolari, că dacă
îi spun Midas este pentru că tot ceea ce atinge se transformă
în aur, sau cel puţin ăsta era stilul meu înainte, pentru că
acum tot ce ating se transformă în rabat, inclusiv tu, Agusti-
na frumoaso, ce chestie, crede-mă că-mi pare rău.

în Gai Repos noi trei, mama, Bichi şi cu mine trebuie

să ne dăm cu cremă protectoare, spune Agustina, dar chiar
şi aşa în primele zile ale vacanţei de vară umblă roşii ca nişte
creveţi în timp ce tatăl şi Joaco, bruneţi de la natură, se bron­
zează imediat şi le spun Aveţi grijă cu soarele, că pe voi nu
vă cruţă. Numai eu ştiu, îi spune Agustina fratelui ei mai
mic, cât ţi-ar fi plăcut ca arătătorul tău să fie mai lung decât
degetul mijlociu şi ca soarele să te cruţe; numai eu ştiu cu
câtă ardoare ai fi dorit-o, dar n-a fost aşa, Bichi Bichito, tre­
buie să recunoşti şi trebuie să-l înţelegi pe tata când ţi-o re­
proşează, pentru că are dreptate. Cu nimic nu ţi-ajută să ai
bucle negre, pielea atât de albă şi ochi mari şi întunecaţi ca
Iisus copil, pentru că ai fi preferat de o mie de ori să fi fost
robust şi niţel urât ca ei, vreau să spun ca Joaco şi ca tata.
Angel Face1, i se spune lui Bichi, de frumos ce este, iar mă­
tuşa Sofi îi spune Păpuşel, dar tatălui nu-i place, ba din con­
tră, îl enervează. Să tragem draperiile, Bichi Bichito, pentru
ca templul nostru să rămână în întuneric, îi spune Agustina
şi copilul îi răspunde, îm i place mai mult atunci când spui
să rămână în obscuritate, Foarte bine, ca să rămână în obscu­
ritate, şi să facem totul în mare taină pentru că nimeni nu tre­
buie să afle. Ori de câte ori tatăl îl loveşte pe fratele mai mic,
are loc ceremonia, în noaptea unei camere întunecate, cu un
oficiant care este Agustina şi un catehumen, iar acela eşti tu,
Bichi; tu - victima sacră, tu - ţapul ispăşitor, tu - Agnus Dei;

1 Chip de înger (engl.).

cu fesele încă roşii de la palmele pe care ţi le-a dat tata, tu,
care eşti Mielul, îţi laşi în jos chiloţeii pentru a-mi arăta răul
făcut şi după aceea ţi-i dai jos de tot, şi eu la rândul meu
îmi scot dresul şi rămân aşa, fără nimic pe sub uniforma şco­
lară, cu o nelinişte care pişcă între picioare, cu o frică deli­
cioasă cum că mama va intra brusc în cameră şi-şi va da
seama de tot, pentru că Bichi şi sora lui ştiu bine, deşi despre
asta nu vorbesc niciodată, că aşa este ceremonia lor, fără chi­
loţi; dacă n-ar fi aşa, n-ar fi nici sacră şi nici puterile nu ar
fi libere pentru a veni să-i viziteze, pentru că ele mă aleg
pe mine şi nu invers, şi mereu sunt în legătură cu furnicătu­
rile pe care le simt acolo jos. Asta este cea de-a Treia Chema­
re, acesta este secretul nostru, deşi este evident că adevăratul
secret, taina cea mare, tezaurul templului sunt acele foto­
grafii, şi din acest motiv ceremonia propriu-zisă începe doar
atunci când le scot din ascunzătoarea care se află deasupra
uneia dintre grinzile din tavan, în punctul în care grinda pă­
trunde în perete lăsând un mic spaţiu care este invizibil, doar
dacă nu cumva cineva se cocoaţă pe dulap, însă este de pre­
supus că doar tu şi eu ajungem acolo pentru că acolo se află
sfântul sanctuar, sau altfel spus locul în care fotografiile rămân
ascunse şi la adăpost. Tu, Bichito, eşti însărcinat cu aprinde­
rea beţişoarelor parfumate care ne produc ameţeli cu fuioa-
rele lor de fum dulce, şi cei doi copii râd, se apropie unul
de celălalt cu bucuria complicilor pentru că ştiu că nimeni
nu va găsi acele fotografii în vecii vecilor, nici nu va şti că
eu le am şi că oficiem cu ele mesa noastră, nici că îm i obţin
puterile cu ajutorul lor, nici că le-am găsit din întâmplare
într-o după-amiază la întoarcerea de la liceu, spune Agus-
tina, când scormoneam pe furiş printre lucrurile tatei din
biroul lui, pentru că, deşi le interzice să se intre în acel loc,
copiii o fac tot timpul, Agustina pentru că ştie că aici există
lucruri interzise şi fratele ei Joaco pentru că mereu găseşte
nişte bani de şterpelit şi de investit în afacerile prietenului
său Midas McAlister, care vinde ţigări, benzi desenate la
mâna a doua, amulete amazoniene, poze cu vedetele de fotbal
eu autograf falsificat, orice lucru din care poate obţine pro­
fit pe seama naivilor de la Liceul de Băieţi care, în schimbul
unor flecuşteţe, îi asigură banii pe o săptămână. După un
moment de stupoare, mai bine zis după câteva zile de exa­
minare şi reexaminare a acelor fotografii încuiată în baie,
Agustina a ştiut fără umbră de îndoială că le-a făcut chiar
el, propriul ei tată, nu numai pentru că le-a găsit în biroul
lui, ci şi pentru că mobilele care apar în ele sunt ale lui,
aceeaşi fereastră, acelaşi birou de scris, acelaşi scaun ergono­
mie şi mai ales pentru că hobby-ul tatei, în afară de filatelie,
este fotografia, tatăl meu este un fotograf minunat şi păstrăm
în casă cel puţin unsprezece sau cincisprezece albume cu
instantaneele pe care el însuşi ni le-a făcut, la primele noas­
tre comuniuni, la zilele noastre de naştere, la weekenduri-
lc petrecute în casa din ţinutul îngheţat şi în vacanţele din
Sasaima, în călătoriile la Paris, în călătoria în care am făcut
cunoştinţă cu zăpada şi în alte mii de ocazii; faptul că ne-a
făcut atât de multe fotografii este dovada a cât de mult ne
iubeşte, însă nici o fotografie nu seamănă cu acestea, cel mai
incredibil este faptul că femeia care apare în ele seamănă cu
mătuşa Sofi, este chiar mătuşa Sofi, chiar dacă la început
Agustinei nu-i venea să creadă, a sfârşit prin a o recunoaşte,
pentru că oricine le-ar privi şi-ar da seama într-o clipă, aşa
cum şi-a dat seama şi Bichi când i le-am arătat pentru prima
oară, Ea este, a spus Bichi, este mătuşa Sofi însă fără haine,
incredibil, ce ţâţe imense are mătuşa Sofi.

Este o femeie simplă, i-a spus Agustina lui Aguilar în-

tr-un moment de acalmie, când el a întrebat-o de ce acceptă
să mănânce de la mătuşa Sofi, iar de la el nu. Mătuşa Sofi, care
este o femeie simplă, poate înţelege de ce Agustina umple casa
cu vase de apă în timp ce Aguilar, care nu este un om simplu,
îşi face griji pentru idioţenii cum ar fi că se varsă vasul ăla,
sau se pătează mesele, sau se udă tapetul, sau răceşte Agus­
tina sau se ţicneşte şi mai tare, sau ne ţicnim cu toţii în casa
asta. Ascultă, Aguilar, îi spune mătuşa Sofi, problema e că
nebunia este contagioasă, la fel ca gripa, şi când unul din
familie se îmbolnăveşte cad toţi ca muştele, se produce o reac­
ţie în lanţ din care nu se salvează decât cei care sunt vacci­
naţi, iar eu fac parte dintre ăştia din urmă, sunt imună,
Aguilar, ăsta este norocul meu şi Agustina o ştie şi are în ­
credere, în vreme ce tu trebuie să înveţi să neutralizezi dis­
pozitivul, Spune-mi, mătuşă Sofi, la cine se roagă Agustina
cu toată această cărăuşie religioasă de apă, Adevărul este că
nu ştiu, nu cred că se roagă, ci stă de vorbă, îmi răspunde
Sofi în timp ce Agustina, îngenuncheată cu devoţiune, aco­
peră cu o cârpă un lighean cu apă şi îl binecuvântează, Şi
cu cine stă de vorbă, mătuşă Sofi ? Păi cu propriile năluciri,
Şi de ce atâta apă ? Din câte îm i dau seama Agustina vrea
să cureţe casa asta, sau s-o purifice, spune mătuşa Sofi şi
Aguilar tresare ca şi cum ar fi descoperit că în soţia sa palpi-
tează penumbre de care el încă nu are habar, Şi de ce ar vrea
să purifice casa, Pentru că spune că este plină de minciuni,
astăzi dimineaţă era liniştită, mâncându-şi oul fiert moale
pe care i l-am servit la micul dejun şi mi-a spus că minciuni­
le o fac să-şi piardă minţile, Ce minciuni ? Nu ştiu, asta a
spus, că minciunile o fac să-şi piardă minţile, Şi ce are de spus
despre propria ei minciună, a explodat Aguilar, aceea de a
se duce la sfârşitul săptămânii la un hotel cu un bărbat fără
ştirea mea ?, Cu ce bărbat, Aguilar, despre ce vorbeşti, Despre
ăla care era cu ea în acea duminică în hotelul W ellington,
nici nu ştiţi cât mă frământă lucrul ăsta, Vezi ? Acum tu eşti
cel care delirează, Aguilar, exact la asta mă refer când îţi
spun că problema ta este că te laşi molipsit de nebunie, Dar
l-am văzut, mătuşă Sofi, l-am văzut cu ochii mei, Ai grijă,
Aguilar, delirul îţi poate pătrunde prin ochi, Şi atunci ce
făcea cu el, ce pot face un bărbat şi o femeie într-o came­
ră de hotel dacă nu dragoste pe un pat ?, Aşteaptă, Aguilar,
aşteaptă, nu te grăbi să tragi concluzii pripite pentru că aici
ne confruntăm cu o problemă mai profundă, zilele astea
Agustina a vorbit despre tatăl ei ca şi când n-ar fi murit,
Când a murit tatăl ei ?, Acum mai bine de zece ani, dar ea
parc să fi uitat sau n-a vrut niciodată să consemneze eve­
nimentul, nu ştiu dacă Agustina ţi-o fi povestit, Aguilar,
însă, în ciuda faptului că îl adora, nici n-a plâns la moartea
lui şi nici n-a vrut să vină la înmormântare.

Blanca, fetiţa mea palidă, doar numele tău mă eliberează

din tenebre, îi spune bunicul Portulinus tinerei sale soţii,
însă nu este adevărat, pentru că Blanca, în ciuda strădani­
ilor ei, nu întotdeauna reuşeşte să-i alunge zbuciumul, din
contră, se întâmplă adesea ca simpla ei prezenţă să fie pen-
t ru Portulinus un tobogan către tot ceea ce se bifurcă şi se
încâlceşte, pentru că nimic nu-1 aprinde mai tare pe neli­
niştit decât să i se spună linişteşte-te, nimic nu-1 îngrijorează
mai tare ca atunci când este rugat să nu-şi facă griji, nimic
iui dăunează mai tare imboldului său de a zbura decât ofici­
ile unui bun samaritean care vrea să-l ţină cu picioarele pe
pământ. Faptul se confirmă în fiecare zi şi totuşi face mereu
aceeaşi greşeală, ca şi cum, în faţa straniei tulburări a soţu­
lui ei, capacitatea ei de a ajuta este redusă la o stângace în­
grijorare fără picioare şi fără mâini. Acolo este copacul
adormit, spune Portulinus arătând spre un mirt ce se zăreşte
pe marginea drumului către casă, nu e mango, nici arbore
de capoc, nici arbust de cafea cu boabe mici, nici palisan­
dru, nici unul dintre miile de arbori somptuoşi şi parfumaţi
care în ţinuturile cu climă temperată se strâng unul într-altul
într-o abundenţă nebunească, încărcaţi de ploaie, de fructe,
de paraziţi sau de păsări, ci doar un mirt sfrijit carc-1 însoţeş­
te din ţinuturile copilăriei sale şi care, tocmai din acest motiv,
este al lui, arborele lui, umbra pe care o alege pentru a se
întinde să se odihnească în timpul plimbărilor matinale. îi
place să repete că, prin intermediul crengilor sale întinse,
acest mirt adormit se alimentează cu vise din aer, însă cuiva
mai puţin încâlcit în propriile speculaţii i-ar fi suficient să
remarce că este vorba de un copac cu seminţe galbene sau
roşii, în funcţie de perioada anului, sau în funcţie de încăpă­
ţânarea specifică a fiecărei seminţe, factor irelevant pentru
singurul lucru care merită înţeles deocamdată, şi anume că
Portulinus şi Blanca s-au aşezat, ca întotdeauna, sub acel co­
pac pentru a recidiva într-un anumit dialog dificil de-a lun­
gul căruia el o observă cu atenţie, înfrânându-şi pornirea de
a-i pune întrebarea care-1 mistuie şi care-i stă pe limbă, Al
nostru copac ?, şi resimţind o uşurare trecătoare în momen­
tul în care o aude corectându-1, Copacul nostru; Al tău şi al
meu ? Al tău şi al meu; Tu şi eu ?, Tu şi eu; Noi doi ? Da,
dragostea mea, noi doi. Capacitatea conciliatoare a întâiului
număr par, doi, repetat de ea zi de zi sub acel mirt, îi redă
crâmpeie din acea serenitate pe care şi-a pierdut-o undeva
între Kaub şi Sasaima, oraşe care ar avea prea puţine în comun
unul cu celălalt de n-ar fi acea linie imaginară pe care Por­
tulinus, cu parcursul său, a ştiut s-o traseze între ele. Lui, pri­
ceput la alchimie şi pasionat de enigmele cabalistice, numărul
doi îi permite să se apere, măcar în acea clipă în care îl rosteşte
Blanca, de acea insuportabilă dualitate care se cască precum
un gol între cer şi pământ, început şi sfârşit, bărbat şi femeie,
copac şi umbră, iubirea pentru soţia sa Blanca şi nevoia de
a scăpa de sub controlul ei. Ce enervantă ai devenit, Blanquita,
ce grasă şi ce priponită de pământ, în timp ce eu zbor pe
deasupra capului tău, uşor şi fără piedici, şi înţeleg simetria
cristalelor, circuitele sângelui, analogia numerelor, mersul con­
stelaţiilor, etapele vieţii, îi spunea Portulinus soţiei sale, pri­
vind-o brusc cu alţi ochi, unul al compasiunii şi celălalt al
dispreţului. Ce mică şi grasă te văd acolo jos, Micuţul meu
Bulgăre de Grăsime, şi ce grea de cap, îi spunea Portulinus
nevestei sale, care în afara faptului că era slabă din confor­
maţie, pierduse câteva kilograme de când el îşi înmulţise in­
cursiunile cosmice, făcând-o să oscileze dureros între impulsul
de a-1 interna într-un azil pentru bolnavi mintal şi bănuiala
că de fapt Portulinus înţelegea, înţelegea mai bine decât
oricine schema constelaţiilor, muzica sferelor, misterele nu­
merelor şi dedublarea cristalelor. Aparent, această nelinişte
a lui de german în suferinţă avea legătură cu o oarecare ar­
doare a zborului care se manifesta frenetic atunci când îi era
refuzată şi care explică multe dintre acele atacuri împotriva
Blancăi care dispăreau la fel de brusc pe cât apăruseră, lăsân-
du-1 din nou în acea iubire ce friza idolatria şi care-1 lega de
ca şi de patria ei, de peste două decenii. Tu şi eu, Blanquita
mea ?, Noi doi ?, insista el din nou, ştiind că unicul lucru care-1
putea apăra de loviturile lipsei de măsură şi de vârtejul zboru­
lui era acest număr, doi, care-i reda ritmul nopţii şi al zilei,
care i se înfăţişa ca refugiu şi ultimă şansă, ca iertare a păca­
telor şi reîntâlnirea dintre tine, Blanca dragostea mea, decalo­
gul salvării mele, şi eu, Nicolâs Portulinus, naufragiat plutind
în derivă în apele învolburate ale acestei profunde tulburări.

Aguilar spune, reconstruind în memorie orele de dinain­

tea călătoriei sale la Ibague, că, în ciuda nemulţumirii pe care
o resimţea pentru că fusese exclusă de la plimbare, Agusti-
tia s-a oferit să-l ajute să se pregătească de călătorie, Ţi-ai
lăcut deja bagajele ?, Da, le-am făcut, Lasă-mă să văd, şi îm ­
potriva voinţei mele a trebuit să-i arăt valiza în care puse­
sem câteva lucruri de care urma să am nevoie, costumul de
baie şi un roman de Jose Saramago. Doar atât ?, evident că
ea a făcut un întreg tărăboi şi a mai adăugat o pijama, patru
cămăşi, o periuţă de dinţi, pastă, nelipsitul flacon de Roger
&C Gallet pe care mi-1 face cadou la toate zilele de naştere
şi care, după cum spune, este colonia pe care o folosea mereu
tatăl ei, pagerul în caz că ar fi trebuit să-mi trimită un mesaj
urgent, Nu şi pagerul, Agustina, nu are acoperire în afara
oraşului, Bine, a acceptat ea, pagerul nu, băgă în schimb
pe furiş o şapcă şi câteva perechi de chiloţi, nu înainte de
a broda pe lenjerie cu litere mari şi rotunde cuvântul Aguilar,
pentru că una dintre maniile ei specifice constă în faptul că,
deşi este înfiorător de dezordonată, sau, cine ştie, pentru a
ieşi în întâmpinarea propriei dezordini, marchează fiecare
dintre obiectele noastre, fie ele cărţi, creioane, aparate de ra­
dio, rachete, valize sau paltoane, e ca şi cum dacă aplică
numele nostru pe lucruri, explică Aguilar, ar dori să le con­
troleze sau să le dea de înţeles că trebuie să rămână supuse,
nu să se îndepărteze de locul ce le-a fost rezervat, că doar
nu degeaba zice lumea că lucrurile fac picioare. Agustina,
am protestat eu, parcă aş fi copil de şcoală, în plus cine să
fure zdrenţele astea patru pe care le iau, Cum cine, râdea ea,
punându-şi vechiul şort de baie al soţului peste blugii ei
strâmtaţi, este cu adevărat de invidiat modelaşul ăsta cu pă­
trăţele, cu elastic triplu în talie, cu buzunar dublu în spate,
umflat ca un glob pentru un mai mare confort, cu cracul
piciorului larg ca să le permită ouţelor să ia aer. Şi poate că
era adevărat că lucrurile fac picioare pentru că papucii mei
din cauciuc nu voiau să-şi facă apariţia, îşi aminteşte Aguilar
şi spune că insista să-i ia cu el, deja dedat la mărunţişuri,
de ce nu, de vreme ce la insistenţele Agustinei pleca înzes­
trat cu pijama, care este un articol de îmbrăcăminte pe care
oricum nu-1 foloseşte niciodată, dar cum nu au găsit papucii
pe nicăieri a trebuit să se lase păgubaş, Slavă Domnului, spu­
nea ea, Slavă Domnului că ţi-ai rătăcit papucii ăia îngrozitori
de fată bătrână care face plajă în curte, Domnişoara Coana
Mare, Păi şi cu ce voi umbla pe-acolo ? Păi desculţ, Aguilar,
nici să nu-ţi treacă prin cap să te dai cocoş prin colonia ta
de vacanţă îmbrăcat în şort cu pătrăţele, pantofi de plajă şi
şosete, deşi probabil că acolo toţi umblă aşa, după moda
Las Palmeras. îmbrăcată cu şortul meu şi travestită în vile-
giaturistă, Agustina a început să scoată strigăte în stilul majo-
retelor, să se maimuţărească prin cameră şi să-şi bată joc de
plimbarea mea pe un ton băşcălios, Cu min-min-min, cu gi-gi-gi,
cu min, cu gi, cu min-gi-u-ţa, să ne punem cu toţii papucii
de cauciuc ca să intrăm în piscină, daaaaaa!, distracţie orga­
nizată în Las Palmeras cu concursul unui personal speciali­
zat, împărţiţi-vă vă rog în grupuri în funcţie de vârstă, curaj
voi cei de-acolo cu părul grizonat, că nimeni nu spune că
voi nu sunteţi în stare, participaţi la tombola unde puteţi
câştiga un Walkman portabil, îţi aminteşti, Aguilar, aşa scria
pe lozul ăla pe care ni l-au băgat pe gât la Unicentro1, un

1 Lanţ de magazine de tip mall.

Walkman portabil ?, gândiţi pozitiv, prieteni, nu uitaţi să ce­
reţi cămaşa dumneavoastră personalizată cu logoul nostru
I Iove Las Palmeras, Da, domnilor, cum să nu, Las Palmeras
este cea mai bună!, şi ar fi continuat să ţopăie şi să ţipe dacă
Aguilar n-ar fi oprit-o, ajunge, Agustina, lasă-te de cara­
ghioslâcuri, o fi ea staţiunea mea de vacanţă lipsită de gust,
însă Purina nu-mi permite să închiriez un apartament la
Waldorf, Păi chiar aşa lipsită de gust cum este, mie tot mi-ar
fi plăcut să merg, mi-a întors-o Agustina, virând spre to­
nul lugubru, iar eu mi-am zis în gând lumină roşie, stop,
nu continuăm pe partea asta pentru că ne întoarcem la drama
de dinainte, aşa că am lăsat-o niţel singură şi am mers pe
jos până la frizeria lui don Octavio. Seara am invitat-o la
cinema şi apoi am dus-o să mănânce fondue într-una din
acele căbănuţe cu un vag aer elveţian din centru, ea a hotă­
rât să ne întoarcem să vedem Decameronul de Pasolini şi,
în ciuda faptului că îl văzuserăm deja de atâtea ori, am fost
mulţumiţi, asta o poate afirma Aguilar cu certitudine. A fost
o noapte liniştită şi au fost mulţumiţi pentru că Agustina,
deja obişnuită cu ideea că va rămâne singură, a început din
nou cu sportul ei favorit, şi anume să se distreze pe spezele
lui Aguilar, de data asta luându-1 în răspăr, la propriu, pe
motiv că don Octavio îl tunsese prea scurt, un frizer din
timpurile foametei care aproape că te tunde zero, pentru ca
trei luni de acum încolo clientul să nu mai aibă de ce să vină
să-l viziteze, după cum explică el. Ai rămas ca puiul Chi-
ras1, îi spunea Agustina lui Aguilar, Şi cine-i puiul Chiras,
Dacă vrei să-l cunoşti, trebuie doar să te priveşti în oglindă,
haide, haide, Aguilar, ce freză de speriat. Cum deja cunoaş­
te pe dinafară Decameronul, Agustina nu i-a acordat nici
o atenţie şi tot filmul s-a luat de frizura mea, şi cum încă
mai avea coardă de întins când am ieşit în frigul din stradă,
a început să se joace acoperindu-mi cu fularul capul jumulit,

1 Personajul principal al unei foarte populare poezii pentru copii

scrisă de poetul columbian Victor Eduardo Caro (1877-1944).
vezi Doamne ca să nu răcesc, Lasă-mă să am grijă de tine,
Aguilar, pentru că la vârsta a treia chelia este călcâiul lui Ahi-
le, Fiecare pasăre pe chelia ei piere, şi în timp ce mergeam
din centru pe Strada 7 pe la miezul nopţii, altfel spus în plină
happy hour a jafurilor la drumul mare şi loviturilor de pum­
nal, ea îmi aranja în cap un turban â la Greta Garbo, nişte
urechi de Bugs Bunny cu ajutorul celor două capete ale fula­
rului, o treanţă palestiniană â la Yasser Arafat, în timp ce
eu, încordat şi atent, eram cu ochii pe fiecare mogâldeaţă
care se mişca pe strada pustie, două siluete aplecate asupra
unui foc ce le dădea căldură în colţ cu Jimenez de Quesada,
altele învelite în cartoane care păreau să doarmă în curtea
interioară a catedralei San Francisco, un băiat drogat până
la măduvă care ne-a urmărit o bucată de drum, dar din fe­
ricire s-a făcut nevăzut, iar eu dorind să-i spun nevestei mele,
care nu se mai oprea din a-mi improviza căciuli, peruci şi
acoperăminte de cap, Aici nu, Tina mea, aşteaptă să ajungem
acasă, însă nu i-a spus-o pentru că el ştie bine că Agustinei
nu-i trebuie mult să treacă de la exaltare la melancolie, apoi
au ajuns până la Turnurile lui Salmona1străbătând umbre­
le abia descompuse de lampadarele galbene din Parcul Inde­
pendenţei, la orizont aveau culmea Monserrate şi, cum
trupul ei era invizibil în întuneric, biserica iluminată care
tronează în vârf plutea în noapte ca un OZN, în biserica
asta îşi are refugiul un Iisus baroc care a căzut sub povara
crucii sale, cel mai lovit, zdrobit şi îndurerat dintre zei, cu
trupul acoperit de vânătăi şi de umflături şi de răni sângerân­
de, biet Iisus maltratat până la lacrimi, gândea Aguilar, cum
se vede că te dor toate acestea şi cât de mult seamănă cu
tine acest oraş al tău care te venerează de jos şi care uneori
îţi aruncă în faţă cum că ne-ai marcat cu destinul tău, Dom­
nul celor o mie de căderi, şi că a ta cruce ne-a strivit irem e­
diabil. Pe culmea Guadalupe, vecină cu Monserrate, se ridică
o Fecioară mare cât King Kong care încearcă să ne cuprindă

1 Rogelio Salmona, arhitect columbian (n. 1929).

în îmbrăţişarea ei şi Agustina, care a remarcat cum enor­
ma statuie părea să suie cu braţele întinse şi iradia o lumină
verde, mi-a spus Priveşte Aguilar, astăzi Fecioara din Gua-
dalupe seamănă cu un avion. în timp ce traversam parcul,
eu eram cu ochii-n patru şi ea mergea călcând pe scufiţele
albe ce cad din eucalipţi ca să le simtă aroma, până când som­
nul, care începuse s-o cuprindă, i-a îndulcit trăsăturile, i-a
încetinit reflexele, a agăţat-o de braţul meu şi a făcut-o să-şi
sprijine capul pe umărul meu. Monserrate continua să se
apropie şi Aguilar gândea, pe cine veghezi tu, veche culme
protectoare, dacă aici jos, e ştiut lucru, fiecare umblă ferit
de propria soartă şi păzindu-şi propria piele.

Până şi Arana Salazar, care-i atât de suspicios că sistează

pe loc contractele publicitare pentru orice mijloc de comuni­
care care îndrăzneşte să vorbească despre el de bine sau de
rău, până şi Arana tolera ca la cinele noastre de joi de la
L’Esplanade să facem bancuri despre ceea ce avea el mai
sfânt, şi anume subiectul legat de bărbăţia sa, îi povesteşte
Midas McAlister Agustinei. în acea noapte am dat pe gât
câteva sticle de Brunello di Montalcino, şi deja la felul doi
am început să trecem serios la bârfele despre sex, ştii tu, tot
acest repertoriu de glume între bărbaţi, dacă ăla s-a dove­
dit bun, dacă ăla şi-o pune cu nevasta ăluilalt, dacă preşe­
dintele republicii şi-a numit amanta la conducerea cutărui
institut, ştii şi tu cum merg lucrurile, aici este considerat un
neică nimeni cel care nu se jură că şi-a pus-o până şi cu mai-
că-sa, şi atunci Arana a spus nu fiţi scârbe, nu vorbiţi de
funie în casa spânzuratului, Frate Arana, ce întâmplare,
nu-mi spune că ai în continuare acea mică problemă, nu-mi
spune că încă nu, i-a zis Midas făcând pe prostul, iar Arana
ne permitea înţepăturile astea pentru că de fapt îl făceau să se
simtă mai bine, înţelegi ce spun, păpuşă ?, De fapt glumele as­
tea îl consolau, dându-i impresia că drama lui e temporară,
iar Midas şi ceilalţi îl luau în râs cu dezinvoltură, făcându-1
să creadă că ei habar n-au de impotenţa lui permanentă şi fără
leac. Arana, bătrâne, am la sală nişte mironosiţe care atât aş­
teaptă, să facă o minune pentru tine, i-a zis Midas, ca să-l pro­
voace, iar Arana, reticent, Ce ştii tu, bătrâne, câte n-am încercat,
cocaină pe cocoşel, alifii cu placentă, ba chiar am chemat
un iepuraş Playboy şi n-am fost în stare decât să mă fac de
râs. Dar eu am insistat pe lângă Arana, frumoaso, am insis­
tat încrezător în personalul feminin de la sală şi am conti­
nuat să fac pe grozavul, Pun prinsoare pe cât vrei tu, omule,
că păpuşile de la Aerobic’s Center ţi-o scoală din morţi, şi
cu vorbele astea am adus nenorocirea asupra mea şi a ta, regi­
na mea fără coroană, totul a început când Silverstein, Joaco
şi Ayerbe au prins ideea din zbor, Asta e, au sărit cei trei,
facem pariu, toţi împotriva lui Midas, dacă puicuţele i-o în­
viorează lui Arana, îi dăm tustrei bani lui Midas, dacă nu,
Midas e bun de plată. Şi Arana ? Păi Arana nu ia parte la prin­
soare, nici nu pierde, nici nu câştigă, Arana doar îşi pune la
bătaie cocoşelul şi bunăvoinţa. Silver, Joaco şi Jorge Luis au
propus o miză de zece milioane dc căciulă, toţi contra lui M i­
das şi Midas contra lor, dacă Arana făcea figură bună mă
alegeam cu treizeci de milioane, dar dacă pierdeam... şi ştiam
că o să pierd. Nu, păi mă terminaţi, a protestat Midas, lăsân-
du-se greu, deşi hotărâse deja că da, va accepta pariul, pricepi
de ce, păpuşă curajoasă? Păi pentru că, şi dacă aş fi pierdut,
câştigam pe cealaltă parte. Ei îmi umpleau paharul crezând
că dacă mi se urcă vinul la cap voi ceda, şi atunci eu, făcând
pe nerodul, l-am întrebat pe Arana, spune-mi adevărul, Arana
Salazar, dar jură-mi pe amintirea sfintei tale mame, mai mişcă,
sau e mort de-a binelea ?, şi Arana i-a jurat pe maică-sa că
mort de tot nu este, că uneori simţea furnicături, dorinţă şi
chiar de vreo două ori avusese o tentativă de erecţie. Atunci
asta este, a spus Midas, pariez pe chestia asta, dar trebuie să-mi
daţi trei şanse, altfel spus, dacă prima încercare dă greş, tre­
cem la a doua, şi dacă dă greş şi a doua, îmi mai rămâne o a
treia posibilitate, pentru că doar aşa se corectează tragerea,
bătrâne Arana, tu doar trebuie să-mi spui ce anume îţi place,
ce-ţi trezeşte dorinţa şi direct pe calea asta o pornim până la
victoria finală. Atunci Arana şi-a stabilit condiţiile care tre­
buiau îndeplinite, mai întâi de toate fără târfe, nici metise,
mei negrese, nici mai mari de douăzeci şi doi, Vreau să fie
albe şi fetiţe de bani gata, păpuşi fine, studente din acelea care
se îmbracă în lycra şi transpiră pe rupte la sala ta Aerobic’s,
mănâncă sushi cu beţişoarele şi beau Gatorade1, copile res­
pectabile care să vorbească fără accent măcar engleza. Şi să
nu fie doar una, ci o pereche, însă să fie clar, ţipe amândouă,
şi să se satisfacă una pe cealaltă cu o sumedenie de mângâ­
ieri şi de detalii iscusite şi totul în faţa mea. Asta-i. Insă cei­
lalţi trei prieteni voiau să vadă, îţi dai seama, frumoaso ?, să
vadă ca să creadă, să probeze cu ochii lor dacă i se scoală sau
nu monumentul lui Arana Salazar. Nici o problemă, a spus
Midas, geamul ăla mare care se află în biroul meu, pe partea
cealaltă este oglindă şi îţi oferă o perspectivă full şi panora­
mică către sala de sport, putem privi fără să fim văzuţi. In­
credibil Arana ăsta, ditamai ştabul şi aproape plânge cu feeling
ca şi cum i-aş fi facilitat drumul către mântuire; Nu-ţi face
griji, Miditas, fiule, că nu te las să pici prost, iar eu, Contează
pe mine, Arana, că te încalec la marc fix cu două frumuseţi
de first class şi vei vedea cum vei decola, şi Arana, patetic,
îmbrăţişându-1, Ţi-aş rămâne recunoscător pe viaţă, prietene
Midas, eşti un soare.

Uneori mi se întâmplă că presentimentul, sau premoniţia,

îmi vine brusc, chiar dacă nu suntem în plină ceremonie, spu­
ne Agustina, de exemplu la ora de matematică sau la orice
altă clasă sau la mesa din fiecare vineri de la liceu, când Ana
Carola Cano, care arc cea mai frumoasă voce din tot corul,
ca de soprană, şi care este din aceeaşi clasă cu Agustina, cântă
partea de solo din Panis Angelicus cu vocea asta a ei atât de
ascuţită care ne face tuturor pielea de găină şi ne umple ochii
de lacrimi, mai ales dacă micuţa capelă este plină până la re­
fuz, iar călugăriţele şi copilele plutesc în norul de tămâie şi

1 Băutură energizantă.
respiră greu în aerul ăsta înnegrit, pentru că în această cape­
lă cu greu încape atâta lume, atâtea lumânări şi atâţia crini,
şi tocmai în acest loc cade asupra mea spasmul premoniţiei,
spune Agustina, şi c a să nu-şi dea seama înclin capul şi îmi
acopăr faţa cu ambele mâini ca şi cum aş arde de fervoare reli­
gioasă, însă ceea ce se întâmplă de fapt este că puterile, care
au intrat în ea, îi trim it Prima Chemare şi o avertizează cu
ţipete că în seara asta tata îl va lovi pe Bichi. îm i petrec restul
zilei cu o migrenă terib ilă şi nu pot fi atentă la ore pentru că
în interiorul meu în că răsună ecoul Puterii care mă obligă să
acţionez, şi abia aştept momentul în care vor bate clopotele
de ora patru ca să plec de la şcoală, să ajung acasă şi să-l averti­
zez pe Bichi, care nu degeaba este fratele meu mai mic, iar
cu sunt desemnată de către puteri să-l protejez. Uneori vocea
este atât de presantă, atât dc dură, încât Agustina pleacă devre­
me de la liceu, care se află pe Strada 71 colţ cu Artera 4, şi
aleargă fără oprire p ân ă la liceul băiatului, de pe Strada 82
colţ cu 13, Doar ca să-l avertizez că tata îl va lovi şi, cum por­
tarul dc la Liceul dc Băieţi nu mă lasă să intru pentru că a
început ora, inventez o minciună cum că, vă rog, lăsaţi-1 să
iasă pe copilul C arlos Viccntc Londoho, de la clasa a cincca,
pentru că sora lui a venit să-l anunţe că bunelul lui este pe
moarte, şi imediat ajunge la poartă Bichi, enervat peste măsu­
ră pentru că l-a făcut să iasă dintr-un test parţial la geografie,
Ce s-a întâmplat, Tina, ce bunicuţ, iar ca, care în acel moment
îşi dă seama că este absurd ceea ce face şi că ar fi fost mai
bine să aştepte până diseară, când amândoi ajungeau acasă,
îi spune totuşi Păi bunelul nostru Portulinus, germanul pe
care nu l-am cunoscut niciodată pentru că s-a întors în Europa,
Şi ce-are a face, T ina, a venit cumva cineva cu vestea că ar fi
pe moarte acolo, în Europa ? Se parc că da, îl minte ea, însă
las-o baltă şi întoarcc-tc liniştit să-ţi termini testul, şi când
Bichi deja se îndepărtează ea îl reţine cu un ţipăt, Minciuni,
Bichito, bunicul Portulinus nu arc nici o legătură cu asta, de
fapt am venit să-ţi sp un că în scara asta tata te va lovi. După
pronunţarea acestor cuvinte, mă îndrept direct către casă, fără
măcar să dau atenţie la maşini când trec strada şi fără să mă
opresc, chiar dacă mă împiedic sau îmi intră piciorul în vreo
groapă şi, odată ajunsă acasă, în sufragerie, mă aşez la masă
să beau lapte cu ciocolată, biscuiţi cu unt şi marmeladă pe
care mereu mi-i servesc la orele cinci, şi fac turnuleţele care-mi
plac atât de mult, biscuite, un strat de unt, un strat de marme­
ladă, din nou biscuite şi o iau din nou de la capăt până când
se face ditamai grămada, Agustina îşi mănâncă turnuleţul de
biscuiţi şi când intră Aminta, bucătăreasa, o întreabă Ce vi
s-a întâmplat domnişoară Agustina de aveţi genunchii juliţi,
şi odată ce-i privesc văd că-mi sângerează şi că pe amândoi
se observă nişte zgârieturi pline de nisip despre care nu ştiu
nici cum, nici când mi le-am făcut. Şi problema este că Bichi
nu îmi este tot timpul recunoscător, pentru că arc nişte insu­
le de viaţă în care crede că n-arc nevoie de nune. Şi ce aer de
cocoş îşi dă Bichi când îi spune surorii sale Acum nu, Tina,
acum nu, parcă ar fi Ulise în persoană. Ajunge, Tina, i-a strigat
cu altă ocazie, fără măcar să se apropie de locul în care se afla
ca, acum nu vreau să vorbesc despre asta, Dar, Bichi, de ce
nu, dacă este spre binele tău şi eşti în recreaţie, Da, însă cu
eram mulţumit că mă jucam cu titirezul cu Montes şi Men-
dez, Dar am avut o premoniţie cum că tata este nemulţumit
de tine şi că, dacă nu ai grijă, s-ar putea ca în seara asta să te
lovească, Poate, Tina, dar asta se va întâmpla diseară, acum
sunt mulţumit că mă joc cu titirezul cu Montes şi Mcndcz.
Alte dăţi i-am spus, Bichito, în seara asta sa nu mâncăm în
sufragerie cu ceilalţi pentru că puterile mă avertizează că as­
tăzi sigur te lovesc, şi în astfel de ocazii îi cercam mamei per­
misiunea să mâncăm în camera mea sub pretextul că este o
emisiune la televizor pe care nu vrem s-o pierdem pentru ni­
mic în lume, şi în general mama spune că c de acord şi o pune
pe Aminta să ne aducă mâncarea sus pe tăvi de argint. Fixea­
ză televizorul pe cine ştie ce prostie pentru ca nu este adevă­
rat că vor transmite programul favorit, şi când Agustina vede
că lui Bichi i sc închid ochii de somn îi spune Pericolul a tre­
cut, te poţi duce în camera ta, însă de aici până acolo să nu
faci ceva care să-l înfurie pe tati, Adevărul este că nu ştiu,
Tina, ce anume îl înfurie, Totul îl înfurie, Bicho, să nu faci
nimic pentru că totul îl înfurie. Atunci frăţiorul meu îmi mul­
ţumeşte pentru că l-am salvat şi în ziua următoare, la micul
dejun, îmi spune la ureche, Dacă n-ai fi fost tu, Agustina,
azi-noapte aş fi suferit.

Ultimul lucru pe care l-a gândit Aguilar despre nevastă-sa

în ziua plecării, văzând-o că se apucă de zugrăvit pereţii apar­
tamentului pentru a doua oară în acel an, a fost Cât de inu­
tilă este, dar cât o iubesc. Mă asaltează frecvent acest gând
dual, spune Aguilar, poate pentru că nu mă simt sprijinit de
ea în efortul meu de a ne câştiga existenţa în aceste vremuri
grele, în plus nu îi este uşor să se resemneze să împartă hrană
pentru câini având în acelaşi timp un doctorat în literatură
şi îi reproşează Agustinei indiferenţa nativă faţă de activită­
ţile rentabile, pe care pur şi simplu nu le pricepe, Este foar­
te activă, sau cum este la modă să se zică acum, foarte creativă;
tricotează, brodează, coace, face cărămizi, dă cu lopata, bate
cu ciocanul, numai şi numai atunci când produsul nu are o
finalitate practică sau lucrativă, vreau să spun că în acea mier­
curi, ca în fiecare zi, când am lăsat-o în casă, Agustina se ocu­
pa de o treabă arbitrară ca să-şi ascundă incapacitatea de a
face un lucru sistematic; cu părul vâlvoi şi prins alandala în
creştetul capului, însă într-un alandala care mie mereu îmi
parc seducător, deşi înseamnă că nici în acea zi nu se va îm ­
brăca şi nici nu va ieşi să-şi caute de lucru. Această manieră
de a nu se pieptăna vrea să spună că nu doreşte să fie ino-
portunată cu nimic care ar putea avea legătură cu realitatea,
şi totuşi părul ei vâlvoi îl face pe Aguilar s-o dorească şi, ca
tot ce ţine de ea, îl face să se cutremure în faţa privilegiului
de a avea alături de el această creatură de o frumuseţe incre­
dibilă care refuză să crească într-un fel atât de fermecător,
în faţa căreia în fiecare zi se adânceşte tot mai mult această
diferenţă de şaisprezece ani care pe ea o fac atât de tânără şi
pe el nu; cu nişte şosete de lână roşie, fără încălţări şi ca de
obicei încă în pijama la orele 11 dimineaţa, cocoţată pe o sca­
ră cu pensula în mână, strigând după mine Ciao, amore, aco­
perind cu vocea ei o melodie dată la maximum a celor de la
Rolling Stones, şi fugind în ultima clipă către ascensor ca să
mă întrebe pentru a nu ştiu câta oară dacă într-adevăr mi se
pare caldă acea nuanţă de verde-muşchi pe care o alesese pen­
tru pereţii din holul nostru. Din interiorul liftului Aguilar
i-a repetat că da, este foarte caldă, Da frumoaso, e foarte dră­
guţ şi primitor acest verde-muşchi, şi în acel moment uşa du­
blă a uşii metalice s-a închis între ei doi cu brutalitatea unui
destin care se rupe, pentru că la întoarcerea mea, patru zile
mai târziu, un bărbat necunoscut dintr-o cameră de hotel îmi
încredinţa o Agustină care nu mai era Agustina. O sunasem
miercuri seară din Ibaguc ca să-i spun că nu, că în ciuda te­
merilor ei nu ni se întâmplase nimic rău, şi că da, că într-a-
dcvăr îmi plăcea vcrdele-muşchi de pe sală, Slavă Domnului
că-ţi place, i-a răspuns ca, pentru că a ieşit mai verde decât
băltoaca broaştclor, şi Aguilar a închis cu plăcuta senzaţie că
totul era în regulă. In realitate, în următoarele zile nu am mai
sunat-o, nu ştiu prea bine de ce; presupun că pentru a nu-i
supăra pe băieţi sau pentru a le demonstra că vorbesc serios
şi că le voi dedica doar lor măcar această perioadă fără con­
diţii şi fără interferenţe. Aguilar s-a întors la Bogota dumi­
nică la prânz, îi promisese Agustinci că va ajunge cel mai
târziu la zece dimineaţa ca să-şi poată petrece împreună res­
tul zilei, aşa cum o făceau de obicei, dar îi fusese imposibil
să-i dea jos pe băieţi din pat suficient de devreme aşa că au
plecat din Ibaguc cu vreo două orc mai târziu decât era pre­
văzut, însă important era că aproape de miezul zilei eu mă
aflam deja în oraş, unde ploua şi era pustiu, şi mi-am lăsat
băieţii acasă la mama lor, Coborâţi repejor băieţi, am spus
împotriva voinţei melc, mă trăda nerăbdarea de a o vedea pe
Agustina şi de a-i da cadourile pe care i le adusesem de pe
ţinuturile fierbinţi, nişte portocale, un ciorchine de banane
şi o pungă de biscuiţi cu achira1.

1 Plantă erbacee ornamentală, originară din Antilc, cu frunze mari,

verzi sau purpurii şi flori neregulate roz-roşii, galbene sau pestriţe. D in
rizomul ei se extrage o făină folosită în patiserii.
 Cât de bine a fost, îşi spunea lui însuşi, zilele astea cu bă­
ieţii, însă gata, sunt din nou aici şi azi este duminică; evident
că în această nerăbdare de a se întoarce cât mai repede aveau
o influenţă şi unele întrebări pe care i le strecurase în mă­
runtaie Memorialul mănăstirii1, romanul portughez pe care
tocmai îl terminase, care vorbea şi el de o femeie clarvăzătoa­
re, iar aceste întrebări erau, dacă Blimunda este clarvăzătoare,
de ce n-ar fi şi Agustina ?, unde s-ar fi oprit sufletul lui Siete-
soles dacă nu ar fi avut încredere în capacităţile Blimundei ?,
de ce, dacă Sietesoles poate avea încredere în soţia lui, nu poate
şi Aguilar să creadă în a lui ? Pentru moment îmi doream doar
să ajung în acea calmă după-amiază de duminică în casă cu
Agustina, cele mai bune momente împreună au fost întot­
deauna duminicile, liberi de tensiuni, izolaţi amândoi de restul
lumii şi dedicaţi unei combinaţii superbe de sex, siestă, lectu­
ră, ritmuri cubaneze, berc rece şi din când în când un rom
vechi de Caldas; nu ştiu care-i motivul, însă duminicile mi-a
fost mereu bine cu Agustina, chiar şi în mijlocul perioadelor
de furtună, duminicile au fost între noi o oază de regăsire şi
de armistiţiu în care Agustina se comportă exact aşa cum este,
ca o fetiţă, o fetiţă isteaţă, frumoasă, goală, pasională, veselă,
mai bine zis o fetiţă şi nu o vietate ciudată, de ce duminici­
le?, păi conform propriei ei explicaţii, pentru că este singu­
ra zi în care cu consimt să închid uşile şi ferestrele, să închid
telefonul şi să las afară restul lumii; mă face să râd pentru că
mă asigură că, dacă universul ar fi de dimensiunile alcovului
nostru şi noi am fi singurii săi locuitori, mintea ei ar funcţio­
na ca un mic ceas elveţian. Aşa că, după ce citisem Memoria­
lul mănăstirii, abia aşteptam să ajung acasă ca s-o găsesc aici
pe propria mea Blimunda, cea cu ochii deschişi către ce va
urma, încă în pijama şi cocoţată pe scară, cu pensula în mână
şi cântând cu o voce gâtuită o piesă de Rolling Stoncs, afonă
ca întotdeauna, pentru că, pe cuvânt de onoare, Agustina nu
are nici o treabă cu muzica şi cel mai distractiv e că nici măcar

1 Roman scris de Jose Saramago.

nu-şi dă seama, bietul Mick Jagger o ia într-o direcţie, iar ea
nu ajunge nici măcar prin apropiere, poate că membrii fa­
miliei nu i-au spus-o niciodată sau poate că e o treabă eredi­
tară şi toţi au probleme cu auzul, cine ştie cum sunt şi oamenii
ăştia. Aguilar spune că era vesel şi cu sufletul uşor ştiind că
în scurt timp se va abate din plin asupra oraşului o ploaie
deasă care îşi trimitea deja primele semnale şi că, odată ajuns
acasă, va privi prin ferestrele de lângă pat şi îmbrăţişându-şi
fetiţa, de acolo se vede bine cum plouă, sau mai târziu, aşe­
zat pe balansoarul de răchită lângă calorifer şi cu picioarele
urcate pe cufărul din piele, salvat de la potopul universal, ci­
tind ziarul şi privind-o din când în când cu coada ochiului
pe copila Agustina, care ar face exact ceea ce făcea în urmă
cu patru zile, adică va picta pereţii în nuanţa de verdc-muşchi
după cum sfătuieşte tehnica Feng Shui pentru cupluri ca al
nostru, Mă suprinde să-mi aduc aminte astăzi că, în momen­
tul în care am deschis în acea zi uşa apartamentului, aveam
siguranţa absolută că între acest moment al întoarcerii şi cel
al plecării se va crea o empatie fără de fisură, într-o docilă
continuitate. Poate că din acest motiv, deşi în primul moment
a ridicat mâna către sonerie, s-a răzgândit imediat şi a hotă­
rât să deschidă cu cheia, pentru a nu perturba ceea ce înăun­
tru se dcsfăşurasc neschimbat de la plecarea sa, Tocmai de
aceea faptul că n-am găsit-o pe Agustina m-a necăjit şi mi-a
produs atâta supărare şi în plus o urmă de teamă, dar nu tea­
ma celui care presimte o nenorocire, nici vorbă de aşa ceva,
ci teama celui care contează cu ochii închişi pe o fericire care
nu mai pare atât de sigură. Trecuseră doar patru zile. Patru
zile de lipsă pe parcursul cărora nu am nici cea mai mică idee
despre ce s-ar fi putut întâmpla; patru zile întunecate şi atroce
care mi-au înghiţit viaţa precum găurile negre, Când a ple­
cat spre Ibague, doar jumătate din pereţi fuseseră vopsiţi în
verde, iar la întoarcerea lui tot holul era verde, de unde
Aguilar a dedus că nevasta lui trebuie să fi rămas în casă zugră­
vind pereţi nu numai toată seara de miercuri, ci şi întreaga
zi de joi. Avea deja mintea dusă când am cules-o duminică
din hotelul Wellington, aşa că trebuie să mă lămuresc ce s-a
întâmplat între vineri şi sâmbătă. Nu sunt patru zile, ci numai
două, patruzeci şi opt de ore de viaţă care s-au şters de pe
toate ceasurile.

Cine ştie ce-or spune oamenii din Sasaima când îl văd pe

Nicolâs Portulinus aşezat în cafenea, într-un colţ retras, cu
un fular de lână înfăşurat la gât în pofida căldurii şi cu privi­
rea aiurea. Insă există oare o cafenea în ploiosul orăşel de ţară
Sasaima, sătucul pierdut printre munţi ? Evident că nu, acea
cafenea străluceşte doar în amintirile aduse de pe alt continent
de un străin; depozit de grâne ar fi mai potrivit, sau cantină,
cofetărie în cel mat bun caz, şi cei care intră aici trebuie că-şi
zic în momentul în care-1 văd Este domnul german sau Este
domnul profesor, şi îl lasă singur cu sticla lui de bere în mână,
fiind siguri că exact aşa trebuie să fie toţi germanii, ciudaţi
şi pierduţi, sau cel puţin toţi muzicienii născuţi în această ţară.
îşi bea încet berea, buhăit în fularul său de lână, până când
vine Blanca după el şi-l ia, supărată pe cei care se îndoiesc
de capacitatea lui de a raţiona şi încăpăţânându-se să nu recu­
noască prăbuşirea lui în faţa celorlalţi, în ciuda tuturor eviden­
ţelor. Insă în ciuda obstinaţiei ei, zi de zi este tot mai evidentă
ciudăţenia asta a lui, când Portulinus tace, are un licăr ambi­
guu în ochi, arc o indispoziţie a mâinilor umflate care lasă o
dâră de umezeală pe suprafaţa mesei, are un aer de om cu­
fundat în lumi pe care nu le împarte cu nimeni, are o pieptă­
nătură care nu cadrează, ca de om care şi-a făcut siesta şi a
uitat să-şi dea cu pieptănul prin păr, arc în mişcări o nervozita­
te de pasăre. Şi din interiorul său un fel de panică se degajă
şi se risipeşte, ca o uşoară contagiune. Insă mai mult decât toate
acestea, nebunia lui Portulinus este durere. Este imensa dure­
re care sălăşluieşte în el. Acum, după ce a trecut atâta vreme,
pe şemineul din locuinţa Eugeniei, cea mai mică dintre fiicele
sale, sunt puse în ramă şi aşezate două fotografii ale bunicu­
lui Portulinus, una făcută la douăzeci şi nouă de ani şi alta
la treizeci şi nouă, ceea ce permite să se stabilească un înainte
şi un după, ca într-o reclamă la chirurgia plastică sau la un
produs de slăbit, numai că în acest caz, în loc de îmbunătăţi­
re, există doar pură deteriorare, şi alăturarea lor arată cum,
într-un interval de zece ani, muzicianul a devenit victima unui
ritm biologic abominabil care s-a înfrăţit probabil cu cres­
cânda tulburare a spiritului său. înainte: aspect amabil şi sedu­
cător, bucle care-şi găsesc singure felul de a se aranja în jurul
feţei, privire care iscodeşte dar nu încetează să fie visătoare,
viaţă interioară intensă, dar încă echilibrată. După: figură bu­
hăită şi căzută, ca de femeie obosită şi trecută de cincizeci
de ani, trăsături şterse, privire întunecată şi confuză, pleoape
umflate de femeie îngrozitor de urâtă şi care a plâns mult,
bucle fără strălucire şi prost aranjate după urechea stângă. îna­
inte totul era numai de câştigat, iar după, totul este pierdut;
se remarcă daune ireversibile ale spiritului, altfel spus, un efect
otrăvitor în emanaţiile sufletului.

în fiecare zi după episodul obscur, Aguilar parchează pen­

tru o clipă în faţa hotelului Wcllington, la distanţă destul de
marc de intrarea principală, pentru ca portarii să nu remarce
prezenţa hârbului său de camionetă, şi urmăreşte în oglinda
retrovizoare mişcările oamenilor care intră şi ies cu sau fără
valize, agitaţia gărzilor de corp în jurul vreunei personalităţi
care coboară dintr-un Mercedes blindat, figurile străinilor care
trec pe strada bogotană, reverenţele pe care le împarte în stân­
ga şi-n dreapta un angajat al hotelului costumat în mareşal,
tocmeala unui vânzător ambulant de bomboane, paşii iuţi ai
unei femei care traversează strada, în fine, gesturi fireşti,
previzibile, ale tuturor acelora care se pot considera locuitorii
unui teritoriu al raţiunii, Ce noroc au, la dracu’, gândeşte
Aguilar, şi se întreabă dacă sunt conştienţi de marele lor privi­
legiu. Mărturiseşte că nu ştie prea bine ce anume aşteaptă aici,
parcat în faţa intrării hotelului, Să se întoarcă amantul Agusti-
nei, să-l recunosc, să mă arunc asupra lui şi să-i sparg faţa?
Bănuieşte că nu. Să mă arunc asupra lui şi să-i cer explicaţii
despre ce anume i s-a întâmplat nevestei mele, despre răul
pe care i l-a făcut nevestei mele ? Se prea poate. însă adevărul
este că nu cred că bărbatul ăla va apărea pe aici, şi în plus, în
sinea mea nici măcar nu cred că ar fi amantul Agustinei, în
fond şi la urma urmei singurul lucru pe care l-a făcut, din
câte ştiu eu, a fost să deschidă o uşă; cine mă asigură că nu
era portarul ? Aşa că spionez nebuloase, stau de veghe şi sper
într-un mod pueril şi neclar, ca şi cum timpul s-ar mai putea
întoarce, spune el, iar eu aş reuşi să evit producerea episodu­
lui obscur, pentru că a trece iar şi iar în revistă ceea ce am
trăit a devenit chinul meu de căpetenie, îl tot trec în revistă
pentru a-1 desena în noi termeni, pentru a-mi imagina dru­
muri diferite faţă de cel deja parcurs, pentru a devia făgaşul
întâmplărilor şi a le împiedica să se reverse în acest punct de
durere extremă în care am ajuns Agustina şi cu mine. Uneori,
Aguilar trece pragul hotelului, verifică să nu fie de serviciu
la recepţie bărbatul în vârstă, cu ochelari, care s-a ocupat de
el duminică atunci când el a venit s-o ia, se aşază la una din­
tre mesele din hol şi comandă un ceai cu lapte pe care chelne­
rul i-1 toarnă într-un serviciu dc argint şi imediat îl tapează
de o sumă exorbitantă. Rămân la pândă în acel loc, spune el,
în mijlocul agitaţiei oamenilor, aşteptând momentul propice
pentru a mă apropia dc oricare dintre angajaţii de la recepţie
ca să-l întreb dc registrul cu oaspeţii din acel sfârşit de săptă­
mână; măcar de m-ar lăsa să-l văd, speculează el, aşa aş avea
o listă de nume şi printre numele astea poate există o persoa­
nă care să-mi spună ce vreau cu să aflu, însă nu îndrăzneşte
să-l ceară pentru că nu i l-ar da, l-ar trimite pe unde a intrat
pentru că încearcă să afle lucruri care n-ar trebui să-l intere­
seze, Bineînţeles că mă interesează, le-ar striga el, este singu­
rul lucru din viaţa asta care mă interesează, însă ei cu atât mai
mult ar suna la Serviciul de pază, privindu-1 ca pe un posibil
răpitor. Sau poate că nu. Printre angajaţii din tura de noapte,
a remarcat o fată foarte dezinvoltă; Aguilar o observă în atitu­
dinea ei de femeie care îşi câştigă traiul cu mâinile goale, în
stilul ei de a privi direct în ochi, în fusta ei cu zece centimetri
mai scurtă decât cea a colegelor, în gesml viguros cu care mâna
sa cu unghii lăcuite aruncă pe spate pletele creţe. Are toate
caracteristicile unei persoane care este dispusă să încalce regu­
lile de muncă ale hotelului său şi să-şi pună postul în joc fără
să obţină nimic în schimb, doar pentru a ajuta pe cineva la
nevoie, probabil că deja îl irită pe administrator cu fustiţa asta
de discotecă şi cu pieptănătura ei neregulamentară, şi doar
pentru c ă... da, pentru că ea pare a fi aşa, puternică şi soli­
dară şi obişnuită să facă ce-i convine, Ţara asta este plină de
astfel de persoane, spune Aguilar, iar eu am învăţat să le recu­
nosc dintr-o ochire. Dar ce-ar fi să nu fie aşa; mă tem să nu
dau chix cu ea, aşa că până la urmă nu reuşesc să-mi fac curaj
s-o întreb ceva, evident că principalul impediment nu este
acesta, ci convingerea că în momentul în care mă voi întoarce
la scenariul celor întâmplate, acesta se va repeta într-un soi
de replay insuportabil, vreau să spun că mă împiedică bănu­
iala că întâmplarea fatală continuă să palpite în locul în care
s-a produs, şi mi-e frică să îi ies în întâmpinare. Mâine, îmi
spun în timp ce mă îndepărtez de Wellington, mâine mă voi
întoarce, voi aştepta ca Dezinvolta să-şi termine tura, o voi
invita la o cafea departe de hotel, departe de privirea supra­
veghetorului, şi o voi supune unui interogatoriu.

Evident că Midas McAlister n-a crezut nici o iotă când

Arana i-a spus să parieze cu toată încrederea în favoarea ideii
că nu avea cocoşelul mort de-a binelca; dacă Midas a pus pari­
ul în ciuda tuturor evidenţelor a făcut-o pentru că în fond
nu-i păsa să piardă, sau cel puţin asta îi spune Agustinei, scă-
dcam suma pe care mă făceau s-o pierd din purcoiul de bani
pe care li-i trimitea Pablo Escobar prin intermediul meu şi
nici măcar nu-şi vor da scama, tot erau ci în extaz datorită
felului delirant în care se îmbogăţeau, în cea mai deplină
igienă, fără să-şi murdărească mâinile cu afaceri necurate, fără
să cadă în păcat şi fără să mişte nici un deget, pentru că le
era suficient să se aşeze şi să aştepte ca banii murdari să le
cadă din cer, nu înainte de a fi spălaţi, albiţi şi trecuţi prin
dezinfectant. Sau poate că tu credeai, regina mea, că lucrurile
se petreceau altfel ? Poate că nu ştiai de unde scoteau dolarii
fratele tău Joaco şi tatăl tău şi toţii prietenii lor la cataramă,
şi atâţia alţii de la Las Lomas Polo şi din societatea din Bogo­
ta şi din Medellin, ca să-şi deschidă acele conturi grase în Ba­
hamas, în Panama, în Elveţia şi în cine ştie ce alt paradis fiscal,
ca şi cum ar fi făcut parte din jet-set-ul internaţional ? De ce
crezi tu că familia ta mă primea în casa ei ca pe un paşă, o
întreabă Midas pe Agustina, de ce scoteau de la naftalină pen­
tru mine cristalul de Baccarat şi tacâmurile Christofle şi mă
serveau cu mousse şi pate şi blinis pregătite chiar de mânuţe­
le distinsei tale mame, în ciuda faptului că te lăsasem gravidă
şi că sub nici o formă nu aş fi acceptat să mă însor cu tine,
aşa cum cerca tatăl tău ? De ce crezi tu că în pofida a tot şi a
toate mă primeau ca pe un paşă, trecând peste furia şi peste
umilinţa ta ? Păi pentru că până şi langustele pe care mi le
serveau pe farfurie le plăteau tot datorită mie; nu face faţa
asta surprinsă, păpuşă frumoasă, nu mă face să râd, nu-mi
spune că încă nu ai rezolvat această mică enigmă, pentru că
atunci ce mai rămâne din puterile talc de ghicitoare ? Aface­
rea pe care o făcea Midas era nesângeroasă, profitabilă şi nu
avea nimic de-a face cu Acrobic’s Ccnter, care nu era altceva
decât o faţadă. Ca să-ţi dai jos odată pentru totdeauna vălul
de pe ochi, Agustina, voi simplifica pungăşia pentru tine în
două cuvinte ca să o vezi în Tchnicolor şi panoramic. Arana,
Silvcr, Joaco şi atâţia alţii îi dădeau lui Midas, sub formă de
cecuri în pesos columbieni prăpădiţi, fiecare câte o sumă X
pe care Midas o făcea să ajungă la Escobar, şi când Escobar
realiza transportul de cocaină către SUA, le înapoia investi­
ţia, din nou tot prin intermediul Iui Midas, însă oh, magic,
m agie!, de data asta se întorcea în dolari şi cu un câştig spec­
taculos, de trei la unu, de patru la unu şi chiar de cinci la unu,
în funcţie de sfântul capriciu al sfântului Escobar. Astfel ci,
fără să intre în conflict cu justiţia şi fără să-şi piardă onoarea
în faţa societăţii, se transformau în importanţi şi invizibili in­
vestitori ai traficului cu narcotice şi-şi umflau peste măsură
conturile din afară; Escobar era mulţumit pentru că reuşea
să spele o avere şi nici Midas nu se plângea, pentru că îşi păs­
tra o parte considerabilă. Afacerea implica riscuri, asta-i clar,
şi ca să le faci faţă trebuia să ai sânge rece, pentru că, dacă trans­
portul nu se făcea, lui Pablo nici prin cap nu-i trecea să re­
stituie investiţia. înţelegerea de cinci la unu îi făcea să saliveze
pe old-moneys, însă avea şi reversul său, ca orice alt lucru
în viaţa asta, şi se referea la faptul că nu exista dreptul la o
criză de nervi, altfel spus olimpienii investitori nu puteau pro­
testa şi nu aveau dreptul să deschidă gura în cazul în care banii
întârziau sau nu mai ajungeau niciodată la ei. Ca să nu mai
vorbim că în orice moment cineva putea să moară, în confor­
mitate cu drepturile pe care sfântul Escobar şi le arogă asupra
vieţilor celor care se îmbogăţesc pe spezele lui, nu ştiu dacă
mă înţelegi, păpuşă curajoasă, ştiu că finanţele nu sunt punc­
tul tău forte; ceea ce vreau eu să-ţi spun este că în momen­
tul în care îţi bagi în buzunar un dolar care provine de la
Pablo, automat devii jucătorul lui, te transformi într-o com­
ponentă a proprietăţilor sale. Colac peste pupăză, îţi închipui
cine îşi punea piclca-n joc în patria americanilor, acolo, frecân-
du-i la ouă pe fanfaronii de la DEA, păi nimeni altcineva decât
viteazul ăsta, Midas McAlistcr, umilul tău servitor. Imediat
ce Pablo îl anunţa că deja se coace prăjitura, Midas călătorea
la Miami, se instala într-un hotel ultradiscrct din Coconut
Grove, aştepta să-i vină valizele pline cu bancnote care pro­
veneau din vânzarea drogurilor pe stradă, îşi păstra partea
lui şi restul îi expedia imaculaţilor investitori din Bogota. Mi­
siune îndeplinită, Midas se întorcea acăsică, şi asta era tot.

Mâine, mâine o voi face cu siguranţă, îşi zicea în fiecare

zi Aguilar, aşezat în holul hotelului Wcllington, în timp ce
bea un ceai care i se părea absurd de scump. Până când a în­
drăznit. Vinerea trecută pe la nouă scara am intrat în hote­
lul Wcllington, spune el, ştiind că la recepţie o voi întâlni pe
Dezinvolta cu unghii foarte lungi şi coamă rebelă. Era chiar
acolo, foarte sigură pe ea şi foarte eficientă, improvizând mereu
în diverse limbi în funcţie de naţionalitatea fiecărui oaspete
străin, aşa că m-am apropiat, compunându-mi cea mai bună
faţă a mea ca să nu-şi dea seama din prima că nu sunt decât
un muritor de foame, mort de nelinişte pentru că femeia pe
care o iubeşte a înnebunit, şi i-am spus cu cea mai bună voce
VIP că am venit să fac o rezervare pentru doi prieteni care
voiau să vină să petreacă vreo câteva zile în Bogota, Stop!,
greşeală, am comis prima greşeală, nimeni nu vine la Bogo­
ta pentru că vrea, aici vin doar cei care nu mai au altă solu­
ţie, Ei bine, am continuat, prietenii ăştia vin la Bogota şi mi-au
cerut să le fac o rezervare, Bineînţeles, domnule, nu este nici
o problemă, Ei bine, da, domnişoară, există o mică problemă
şi anume că mi-au cerut să arunc o privire prin cameră înain­
te să-mi dau avizul, şi aici mi s-a părut că ea a început să mă
privească cu ochi de poliţistă, o fi poliţistă, ca toţi recepţione-
rii din toate hotelurile din lume? Ei bine, problema este că
prietenii mei au mai fost o dată aici, în acest hotel, acum câte­
va luni, Stop, îi dădeam mai multe explicaţii decât era nevoie,
Ei bine, problema este că prietenii mei vor să stea în aceeaşi
cameră în care au stat data trecută pentru că le-a plăcut grădi­
na care se vede de la fereastră. Atunei ea m-a întrebat despre
ce cameră este vorba, 413, i-am răspuns şi m-am simţit un pic
bolnav la pronunţarea acestui număr atât de strâns legat de
nenorocirea mea, Nu vă pot arăta camera 413 pentru că pen­
tru moment este ocupată, domnule, mi-a spus ea verificând
registrul şi pregătindu-sc să lovească tastele potrivite ale com­
puterului în pofida unghiilor ci kilometrice, unghiile astea
zece erau un miracol demn de Cartea Recordurilor, fiecare
dintre ele perfect vopsită în dungi cu ojă roşie, albă şi albas­
tră, ca un steguleţ al Franţei, a remarcat Aguilar şi s-a între­
bat dacă şi le făcea singură, unghiile de la stânga cu mâna
dreaptă, şi cele de la dreapta cu mâna stângă ?, fata asta tre­
buie că este ambidextră ca să-i reuşească asemenea faptă vi­
tejească, şi imediat gândurile lui zboară la frumoasele unghii
ovale ale Agustinei, mereu scurte şi niciodată lăcuite, şi la trusa
de sidef care aparţinuse bunicii ei Blanca şi unde ţine pilele
de unghii, cleştişorii, bcţişoarele din lemn de portocal şi cele-
lalte ustensile cu care-şi face manicure, Agustina pronunţă
cuvântul în franceză şi Aguilar, auzind-o, se încruntă şi se
ia de ea, Există cuvântul şi în spaniolă şi este aproape iden­
tic, Agustina, la noi se spune manichiură, ia uite cât e de sim­
plu, în ţara asta ne facem manichiura, nu manicure, avantajul
este că nu trebuie să ne chinuim atâta ca să-l pronunţăm. Pe
Aguilar, care se sprijină de masa de la recepţie a hotelului Wel-
lington, îl trec toate transpiraţiile la remuşcarea pe care o sim­
te când îşi dă seama de brutalitatea cu care îi cenzurează
Agustinei preţiozităţile ei de fată bogată, Ce dezagreabil sunt
câteodată cu ea, recunoaşte cu durere; din fericire, Agustina
îmi ignoră comentariile acre şi o ţine pe-a ei ca şi cum nimic
nu s-ar fi întâmplat, şi nu doar că pronunţă încă de zece ori
manicure, ba chiar mă asigură cu cea mai marc naturaleţe că
beţişorul care ajută la rotunjirea unghiei în formă de lună tre­
buie să fie din lemn dc portocal, ce tipic pentru Agustina să
spună că îşi rotunjeşte unghia ca pe o lună, în loc să spună
că-şi înlătură cuticulcle, aşa cum zice toată lumea; nevas-
tă-mea este în stare să trăiască într-o casă de săraci aşa cum
este casa mea, unde nu mâncăm decât cotlet pentru că de muş-
chiuleţ nu ne ajung banii, şi în acelaşi timp să considere im­
prescriptibile obiecte atât de pompoase precum bcţişoarele
alea din lemn de portocal, se împlineşte exact un an dc când
Aguilar, invitat dc o universitate germană la un simpozion
despre poetul Lcon dc Grciff, şi-a cheltuit toţi banii carc-i
mai rămăseseră ca să cumpere dintr-un duty-frce dc pe aero­
portul din Frankfurt cremele marca Cliniquc pe care i le ceru­
se Agustina, Marta Elena, prima mea nevastă, îşi făcea mereu
treaba cu cremele Ponds care se pot cumpăra de la orice far­
macie, însă nu, Agustina, ca toţi cei ca ca, arc mania asta ori­
bilă dc a desconsidera sistematic produsele naţionale şi de a
fi dispusă să plătească oricât pentru borcănelc străine care aici
nu se găsesc, iar gândurile i se opresc asupra figurii ei, care
mereu i s-a părut uimitor de frumoasă, şi în ochii ei negri
care acum nu-1 mai privesc, Din cauza asta am devenit invi­
zibil, de când Agustina nu mă mai vede, am devenit omul
invizibil, speculează Aguilar şi îşi dă seama că Dezinvolta îi
vorbeşte, Dar dacă doriţi, vă pot arăta camera 416 care este
practic la fel, vocea ei îl face să-şi revină brusc şi îi ia ceva
timp ca să-şi dea seama unde se află şi cu cine vorbeşte, Dom­
nule ?, insistă ea, vă spuneam că, dacă doriţi, vă pot arăta came­
ra 416. Camera 416, sigur, mulţumesc mult, domnişoară, cu
condiţia ca 416 să dea tot spre grădina de acacii. E la fel, da
domnule, dă dintr-un alt unghi dar presupun că vor reuşi să
vadă plantele de acacii, spuneţi-mi când ar trebui să sosească
prietenii dumneavoastră, Aguilar inventează o dată şi ea o
notează, Nici o problemă, confirmă steguleţele Franţei deasu­
pra tastaturii, până atunci va fi disponibilă şi 413 şi vă promit
că aceste acacii nu se vor mişca de acolo, Prietenii mei sunt
oameni care ţin la astfel de detalii, îi spune Aguilar surâzând
prosteşte pentru a-i contracara ironia, Bineînţeles, domnule,
clientul are ultimul cuvânt. Dezinvolta mă ia prin surprindere,
întrebându-ntă pe neaşteptate cum mă numesc şi îi răspund
că Scrgio Stcpansky, care este alter ego-ul poetului Leon de
Greiff, primul care îmi vine în minte, nu ştiu prea bine de
ce nu am vrut să-mi spun numele acestei femei în care am
hotărât să am încredere, Urmaţi-mă, domnule Stcpansky, mai
mult decât o rugăminte, c un ordin, aşa că merg în spatele ci
spre etajul patru. Mă întorceam la locul faptelor pentru a re­
trăi, pentru a obţine vreo informaţie, pentru a-mi aminti, pen­
tru a vomita, pentru a mă alina, pentru a mă tortura, nu puteam
să spun exact de ce anume, pentru a mă agăţa de ceva. Agi­
taţia mea creştea cu fiecare pas şi am început să răsuflu din
greu, astfel că Dezinvolta m-a întrebat dacă mă simt bine,
N-am nimic, i-am răspuns, am fumat prea mult şi scările mă
lasă fără suflare, dar cum ne urcasem în lift m-a lăsat să înţe­
leg, cu uitătura aceea a ei, că şi-a dat seama că sunt un om
ciudat, şi totuşi mi-a spus politicoasă Da, cu ţigările nu-i de
glumit. Mergea în faţa mea şi, deşi purtam în mine un fel de
moarte în stomac, nu m-am putut abţine să nu mă uit la pi­
cioarele ci; era cu adevărat frumoasă şatena asta care îmi tot
enumera avantajele hotelului, meritele care-1 făceau demn de
fiecare dintre cele cinci stele care îi luminează logoul, de-ar
şti domnişorica asta că eu mă sfârşesc, se gândea Aguilar în
timp ce ea continua să elogieze restaurantul italian, camerele
recent redecorate, sala de fitness cu antrenori profesionişti,
barul de la ultimul etaj deschis nonstop, iar eu rebobinân-
du-mi agonia, exact acelaşi coridor care pare interminabil,
aceeaşi mochetă care-mi amortizează paşii, uşa care s-a deschis
atunci se va deschide şi acum, bărbatul înalt şi brunet care
m-a primit în acea zi în camera 413 şi care părea mai degrabă
nedormit decât îngrijorat, păstrez imaginea clară a staturii sale
şi a culorii pielii lui, dar nu reuşesc să-mi amintesc restul fi­
gurii sale, mi se şterge din memorie sau cine ştie, n-am apu­
cat să-l privesc în ochi şi nici nu i-am auzit vocea pentru că,
atunci când l-am întrebat de Agustina, s-a mulţumit să mă
lase să intru fără să rostească un cuvânt, aşa că nu am putut
să-mi dau seama dacă a sa era vocea de bărbat pe care am
găsit-o înregistrată pe robotul de acasă când m-am întors de
la Ibague, acea voce care mă anunţa să vin s-o iau pe Agustina
din acest hotel. Bărbatul mi-a deschis uşa şi probabil că a tre­
buit să plece pentru că, o clipă după aceea, când l-am căutat
disperat pentru a afla ce i se întâmplase nevestei mele, el nu
mai era. Abia cc-am intrat în cameră şi mi se pare că o văd
din nou pe Agustina ghemuită pe podea şi privind absentă
pe fereastră spre grădina de acacia, sună acel walkie-talkie pe
care Dezinvolta îl ţine în mână şi ea răspunde, vorbeşte puţin
cu cineva şi imediat îi spune lui Aguilar, Mă scuzaţi că vă las
singur pentru o clipă, domnule Stepansky, însă mă cheamă
la recepţie, nu vă faceţi griji că mă întorc imediat, îl linişteşte
pentru că bănuieşte că se întâmplă ceva cu el însă Aguilar,
care e cu gândul în altă parte, nu reuşeşte să înţeleagă ce-i
spune, Uitaţi-vă singur prin cameră dacă doriţi, adaugă Dez­
involta, acolo este dulapul şi aici înăuntru este seiful, aici este
baia, televizorul se aprinde aşa, gata, am fugit, mă scuzaţi o
clipă, domnule Stepansky. In acea zi, acolo în colţul ei, nevas­
ta mea şi-a mutat privirea de la plantele de acacia, totul se
succeda atât de lent că îmi dădea impresia că o clipă definită
şi unică încadra fiecare dintre mişcările ei, imediat a întors
capul, şi la vederea mea a părut că revine la viaţă, figura ei
s-a îndulcit ca şi cum brusc ar fi scăldat-o o infinită uşurare,
s-a ridicat, a venit către mine ca cineva care se întoarce la ai săi
după un veac de absenţă, Eşti aici, mi-a spus şi eu am strâns-o
în braţe cu toată puterea, am simţit-o sprijinindu-se de mine
şi am ştiut că suntem salvaţi, încă nu ştiam de ce anume, doar
că eram salvaţi, A trecut, Agustina, oricât de grav a fost, a
trecut, haide să mergem acasă, iubirea mea, i-am şoptit la ure­
che însă am simţit brusc cum întregul ei trup se încorda şi îl
respingea pe al meu, dacă într-un prim moment m-a căutat,
brusc s-a îndepărtat de mine, dacă înainte m-a recunoscut,
o clipă mai târziu nu ştia cine sunt şi nici nu voia să ştie, ges­
turile ei au devenit teatrale şi exagerate, mă privea profund
scârbită, cine ştie, poate că nu pe mine mă aştepta, gândul
ăsta îmi trece acum prin minte ca un pumnal, Nu merg nică­
ieri cu dumneavoastră, m-a avertizat şi vocea ei a sunat fals
ca aceea a unui actor prost care recită din memorie o tiradă,
mi-a întors spatele şi s-a întors în colţul ci, s-a prăbuşit din
nou pe covor ca o păpuşă stricată şi a fost absorbită din nou
de mişcarea pe care vântul o imprima crengilor de acacia.

Deci tu chiar crezi, o întreabă Midas McAlister pe Agus­

tina, că nobila ta familie încă mai trăieşte din beneficiile moş­
tenirii agrare ? Revino-ţi din acest roman siropos, păpuşă de
secol XIX, pentru că pământurile productive ale bunicului
Londono nu mai sunt bune astăzi decât ca peisaj, aşa că ateri­
zează în acest secol XX şi îngenunchează în faţa Majestăţii
Sale regele don Pablo, suveranul celor trei Americi şi îmbogă­
ţit până la absurd datorită gloriosului War on Drugs1al ame­
ricanilor, domn şi stăpân al acestui piept, dar şi al fratelui tău,
aşa cum înainte a fost domnul şi stăpânul tatălui tău, sau poate
nu te-ai prins că pe nenumăratele hectare pe care le-a moştenit

1 Campanie antidrog dusă de SUA în colaborare cu autorităţile co­

lumbiene.
Joaco mai înfloresc astăzi doar caii de polo, casele de vacan­
ţă şi apusurile roşiatice, pentru că adevăraţii bani îi vin, uşor
şi pe dedesubt, din combinaţiile cu guvernul şi din spălători­
ile lui Pablo ? Şi tu crezi că Pablo apelează la fratele tău, la
Arana, la noi toţi pentru că ar avea cu adevărat nevoie de banii
noştri ? La început poate că aşa a fost, dar după aceea nu, sufle-
ţel, bineînţeles că nu; dacă mai continuă s-o facă este ca să
ne controleze, mişcarea asta a inventat-o pentru a îngenun­
chea oligarhia acestei ţări, chiar el mi-a dat de înţeles acest
lucru, cu o singură frază, prima din cele două dăţi când l-am
văzut în persoană. îm i ceruse să călătoresc la Medellm cu un
zbor comercial şi să aştept într-un hotel din centru de unde
oamenii lui să vină să mă ia, să mă ducă la un aeroport clandes­
tin şi de aici până la Napoli cu avionul lui particular, un Cess­
na Titan 404 pilotat de un american veteran al războiului din
Vietnam. Napoli ? Napoli este capriciosul nume pe care l-a
pus Pablo uneia dintre multele sale moşii, una aflată în ini­
ma selvei şi care are trei piscine olimpice, piste de motocros
şi o grădină zoologică de vis cu elefanţi, cămile, păsări flamin­
go şi tot soiul de lighioane, pentru că acolo Pablo este Green-
pcace şi sportiv şi de stânga şi apărător al animalelor, toate
la un loc. Când mi l-au prezentat, am fost dezamăgit, eu care
eram pregătit să-l cunosc pe il Capo di tutti Capi şi ce văd,
un umflat cu mustăcioară cu cârlionţi negri în cap ce nu se
lasă pieptănaţi şi o burtă impresionantă care i se revarsă peste
centură. Erau orele 12, îngrozitor de cald şi eu, care eram
epuizat de atâta drum şi atâta încordare, nici una nici alta,
nimeresc acolo în mijlocul unei orgii dintre cele mai deşănţa­
te, Pablo şi ucigaşii lui plătiţi plutind în fum de marijuana,
iar agăţate de ei, nişte femeiuşti cu paiete şi pene pe care toc­
mai le importaseră cu alt avion direct de la Rio de Janeiro,
şi ca şi cum canicula de afară nu era de ajuns, tipele astea ne
dansau samba sub nas, ne ademeneau cu farmecele lor şi nu
ne lăsau să vorbim, iar eu acolo, asudând din abundenţă şi
prins în acest carnaval al boaşelor când singurul lucru pe care
mi-1 doream era să clarific repejor condiţiile afacerii ca să pot
să mă întorc odată acasă. însă Pablo, foarte atent, aproape
timid, întreabă dacă prietenul Midas nu vrea un alt păhărel
de w hisky, sau un fumuleţ cu marijuana dintr-o ţigară San­
ta Marta Golden, sau o bucăţică de miel la jar, sau o fetiţă
ca să mă distrez niţel, iar eu Nu, vă mulţumesc foarte mult,
don Pablo, ce păcat, dar sunt venit cu treabă, ce rău îmi pare,
dar trebuie să mă întorc cât mai repede la Bogota, în timp
ce mă gândeam că ultimul lucru care îmi mai lipsea în mize­
rabila asta de viaţă era să rămân să mă îmbăt în mijlocul căl­
durii infernale şi să mă îndop cu miel şi femeiuşti în compania
şleahtei ăleia de criminali în cămaşă, Dumnezeule, de nu mi-ar
ghici gândurile, îmi ziceam eu, pentru că m-ar găti şi pe mine
pe jar. Şi atunci Pablo îşi scutură femeile de pe el, mă ia deo­
parte şi înainte de a-şi lua rămas-bun îmi spune o frază, o
singură frază care mi-a deschis ochii odată pentru totdeauna,
Ce sărmani sunt bogaţii ţării ăsteia, prietene Midas, ce săr­
mani sunt bogaţii ţării ăsteia. înţelegi implicaţiile pe care le
are chestia asta, micuţă Agustina ? Este un lucru pe care acela
care s-a născut sărac nu reuşeşte niciodată să-l priceapă, şi
când colo vine grasul ăsta cu inteligenţa lui monstruoasă, se
prinde din zbor, şi din acest motiv el este cel care va câştiga
partida, păpuşă, să nu te îndoieşti de asta; el, născut într-o
cocioabă, crescut în sărăcie lucie, mereu buimăcit de infinita
bogăţie şi de puterea absolută a celor care generaţii de-a rân­
dul s-au numit bogătani, dintr-odată descoperă marele secret,
cel pe care îi era interzis să-l descopere, şi anume că în acest
punct al scurtei sale vieţi este deja de o sută de ori mai bogat
decât oricare dintre bogaţii acestei ţări şi că, dacă i se năzare,
îi poate pune să-i mănânce din palmă şi să şi-i bage în bu­
zunar. Oligarhia asta a noastră încă mai crede că îl manevrează
pe Escobar, când de fapt lucrurile se petrec exact pe dos; pen­
tru Arana Salazar, pentru distinsul tău tată, pentru deştep­
tul de frate-tău, Pablo Escobar nu este decât un plebeu care
îşi scoate căciula în faţa lor; comit aceeaşi greşeală pe care
am comis-o şi eu, prinţesa mea, şi este o greşeală sinucigaşă:
adevărul este că grăsanul ne-a mâncat deja pe toţi de vii, din
cauza asta are pântecele atât de umflat. Şi eu ? Eu am fost,
cum s-ar spune, chelnerul lui Escobar: i i-am servit pe priete­
nii mei pe tavă, pe post de prăjitură m-am oferit chiar eu şi
imediat i-am pus la dispoziţie bulina de Alka-Seltzer ca să-şi
facă digestia.

Dacă Agustina mi-ar vorbi, suspină Aguilar, dacă aş pu­

tea pătrunde în mintea ei, care a ajuns pentru mine spaţiu in­
terzis. încercând s-o fac să se deschidă, iau albumul de fotografii
pe care îl are de când era mică şi încep să-l trec în revistă fără
grabă, fără să arăt un interes prea mare, oprindu-mă ca din
întâmplare asupra membrilor familiei ei pe care cred că i-am
identificat. Doamna asta înaltă şi slabă trebuie să fie Euge­
nia, mama ta, mă surprinde pentru că nu pare chiar atât de
vrăjitoare pe cât mi-o imaginam, dimpotrivă, oricum, mai
mult decât o vrăjitoare, îmi pare o Albă ca Zăpada datorită
părului ei atât de negru, a gurii foarte roşii şi a pielii foarte
albe, Priveşte Agustina, îi spune Aguilar, priveşte cât de bine
semeni cu mama ta, dar Agustina nici nu-1 bagă în seamă.
De la băieţelul ăsta înfumurat care apare aici costumat în jucă­
tor de baseball nu se poate aştepta nimic bun; oacheş şi mai
marc decât Agustina, trebuie să fie fratele ei Joaco, mereu
foarte dornic să prezinte în faţa aparatului vreo faptă de vite­
jie, cum ar fi să ridice un obiect greu sau să se arunce în pis­
cină cu capul înainte. Copilul ăsta mai mic, cu faţa palidă şi
ochi negri ca tăciunele, la fel ca maică-sa, la fel ca soră-sa,
trebuie să fie mezinul, Carlos Viccnte, căruia îi spun Bichi,
arată de parcă abia ar fi fost salvat dintr-un orfelinat. Aici
apare toată familia aşezată în semicerc şi surâzând fotografu­
lui, şi frumuseţea asta de femeie cu minunăţia asta de picioare
puse unul peste celălalt ?, ia te uită, este chiar mătuşa Sofi, ce
bine arăta acum câţiva ani mătuşa Sofi. Şi Londono, tatăl
Agustinei, şeful clanului ? Nu apare pe nicăieri, sau poate că
el a făcut pozele, evident că cineva trebuia să le facă, totul
arată că Londono orchestrează farsa însă nu joacă şi el în ea.
Mai sunt şi alte persoane, abundă gesturile amabile, jocurile
cu mingea, sărbătorile colective cu scenarii confortabile, ri­
tualurile previzibile ale unei fericiri de sertar, happy birthday
to you, marşul triumfal din Aida, prietenii mereu prieteni,
în curând împreună lângă foc, Recviemul lui Mozart, în ziua
în care te-ai născut tu, s-au născut toate florile, tot repertori­
ul unei vieţi care îşi îndeplineşte ciclurile în mod organizat,
ca şi cum ar face-o special pentru ca fotograful să o poată
imortaliza şi lipi în ordine în albume. Şi din când în când,
niciodată în centru, apare fetiţa care a fost Agustina, privind
către aparat cu teamă, ca şi cum nu s-ar simţi cu totul prote­
jată de aura acelei bunăstări, ca şi cum nu ar aparţine în între­
gime acelui grup. Ceea ce-mi doream eu atunci când am scos
albumul, spune Aguilar, era să-i atrag atenţia, s-o redau unui
trecut care s-o cutremure şi s-o facă să iasă din izolare; voiam
să smulg de la ea o pistă sau măcar un comentariu, ceva care
să-mi indice punctul de plecare. Insă ea îşi plimbă privirea
asupra celor apropiaţi ei ca şi cum nu i-ar vedea, ca şi cum
nu i-ar cunoaşte, ca şi cum i-aş arăta fotografii cu angajaţii
de la magazinele Sears sau ai unui ziar francez de acum doi
ani. Simt pentru prima dată că mă leagă ceva de cei din fami­
lia ei, şi anume cât de neînsemnaţi suntem în ochii ei; neîn­
semnaţi întrucât nu reprezentăm nimic, nu emitem semnale,
Agustina nu este sensibilă la semnalele care provin de la noi.
Când Aguilar pune fotografiile la locul lor pe raft, se gândeş­
te că singurul lucru pe care a reuşit să-l dovedească prin tris­
tul lui test de laborator este că delirul nu are memorie, că se
reproduce prin partogeneză, se răsuceşte către sine însuşi şi
se dispensează de afecţiune, dar mai ales nu are memorie.
Caută atunci alte piste, noi fire călăuzitoare, şi se întreabă de
exemplu ce revelaţie ar putea obţine din cuvintele încrucişa­
te, care este combinaţia fundamentală de cuvinte, sau care este
cheia care să-ţi permită să înţelegi ceva care te afectează pe
viaţă şi pe moarte şi de care nu-ţi păsa deloc cu o clipă în urmă.
Pentru că în aceste zile de nebunie, Agustina a făcut o pasiu­
ne pentru cuvintele încrucişate şi Spre surpriza mea, spune
Aguilar, duminică s-a trezit devreme şi a spus că vrea să citească
ziarul, lucru pe care nu l-a mai făcut niciodată până acum în
viaţa ei, pentru că este una dintre acele fiinţe pentru care ceea
ce se întâmplă în lumea exterioară nu intră în competenţele
lor, însă duminică s-a trezit devreme, iar Aguilar s-a trezit
odată cu ea nutrind o speranţă, în fond era duminică, mereu
o zi de armistiţiu şi de regăsire pentru ei, Aş merge chiar mai
departe, adaugă Aguilar, aş spune că eram aproape convins
că tocmai pentru că era duminică acea criză a Agustinei va
da înapoi sau în cel mai rău caz se va mai domoli, altfel spus,
eram dispus să interpretez chiar şi cel mai mic semn drept
un simptom al unei aşteptate schimbări în bine. O urmăresc
punându-şi un pulover peste pijama şi imediat, la solicitarea
ei expresă, au coborât amândoi la drogherie ca să cumpere
ediţia duminicală a cotidianului El Tiempo, la întoarcere
Agustina s-a băgat din nou în pat fără să-şi scoată puloverul
şi Aceasta a fost prima lovitură dată speranţei mele pentru
că eu abia aşteptam momentul în care să recuperez trupul ei
gol, prezenţa ei de fetiţă ce într-o duminică dimineaţă se dove­
deşte generoasă cu trupul ei gol; faptul că nu-şi scotea pulo­
verul înainte de a se băga sub pături putea fi înţeles ca un
avertisment, era ca şi cum mi-ar fi spus că poartă o platoşă,
şi nu s-a apucat să citească ziarul pe care tocmai îl adusesem,
ci să completeze liniile orizontale şi verticale ale cuvintelor
încrucişate cu un interes pe care nu-1 mai arătase pentru nimic
altceva în ultimele zile, cu excepţia ceremoniilor ei cu apă.
Aguilar insistă pe ideea cu platoşa pentru că înainte de episo­
dul obscur făceau dragoste în fiecare duminică dimineaţă, şi
după părerea lui o făceau cu o fervoare admirabilă, ca şi cum
se răzbunau prin sex pe alergătura pe care i-o impuneau lui
în timpul săptămânii trezitul dis-de-dimineaţă şi epuizarea
de la sfârşitul zilei, Duminicile făceam dragoste de când ne
trezeam şi până când ne răzbea foamea, atunci coboram să
mâncăm ce găseam prin frigider şi urcam din nou pentru a
continua în acelaşi mod, apoi dormeam sau citeam o vreme,
după care ne luam din nou în braţe, uneori ea voia să dansăm
şi o făceam, de fiecare dată tot mai lent şi tot mai strânşi unul
într-altul până când terminam din nou în pat, nu ştiu, spune
Aguilar, era ca şi cum duminica era într-adevăr o zi binecu­
vântată şi nici un rău nu putea s-o atingă, de aceea m-am tre­
zit în acea dimineaţă plin de speranţă, şi în fond Agustina
recurgea din nou la mine, după zile întregi de indiferenţă gla­
cială, îmi voia din nou compania, deşi deocamdată nu pen­
tru a mă săruta, ci ca să-i spun ce provincie spaniolă începe
cu Gui, se termină în a şi are nouă litere, şi totuşi era pen­
tru mine un dar, simplul fapt că mă recunoştea şi că vorbea
cu mine era deja o schimbare ca de la cer la pământ, Spune-mi,
Aguilar, cum se numeşte glanda salivară situată în spatele ma­
xilarului inferior, îmi punea întrebări de genul ăsta, care mă
obligau să scotocesc prin minte şi prin dicţionarul enciclope­
dic după acel răspuns corect care să-mi aducă cu sine apro­
barea ei, surâsul care i-ar fi şters pentru o clipă de pe chip
expresia asta lipsită de afecţiune ce o marchează acum ca o
cicatrice, şi care mi-ar permite să-mi confirm că am iubit
cândva, că încă mai continuam să iubesc, că aş putea iubi din
nou această fiinţă înfăşurată în pulover care s-a băgat în patul
meu pentru a rezolva cuvinte încrucişate şi care toată ziua
nu a făcut decât asta cu un fanatism obsesiv care mi-a dis­
trus speranţa, deja până spre seară Aguilar verificase că, dacă
o întreabă Cum mă cheamă ?, ea nu ştia să-i răspundă, în
schimb ghicea imediat ce trib al vechiului Yucatân are şase
litere şi începe cu It. Mă tem că, dacă aş putea intra în mintea
ei ca într-o casă de păpuşi, spune Aguilar, şi m-aş plimba prin
spaţiul condensat al diverselor camere, primul lucru pe care
l-aş vedea, în sala principală, ar fi nişte făclii de mărimea unor
beţe de chibrit, aprinse de jur împrejurul unui mic sicriu care
ar conţine propriul meu cadavru, eu mort, eu uitat, eu păpuşă
decolorată şi rigidă, de mărimea păpuşilor Bărbie în casa com­
plet roz a lui Bărbie, sau mai bine zis de mărimea lui Ken, cel
care este neînsemnatul tovarăş de viaţă al lui Bărbie; un Ken
ridicol şi abandonat în mica lui sală de culoare verde-muşchi,
el însuşi având o culoare verde-muşchi, pentru că a murit deja
de ceva vreme. Insă pe Aguilar l-a trădat o dată în plus raţiu­
nea, rana lui a sângerat o dată în plus, Scoate-ţi puloverul şi
hai să facem dragoste, i-a spus Agustinei pe un nepotrivit ton
imperativ, născut fără îndoială din ranchiuna că nu va vrea
cu el, deşi a făcut-o cu bărbatul din hotel. Ea a aruncat cât
colo cuvintele încrucişate, s-a dat jos din pat, şi când m-am
dus s-o caut, căra din nou oale pline cu apă şi nu a vrut să-mi
mai vorbească, nici să mă privească, deşi am încercat prin toate
mijloacele să-mi repar greşeala şi să-i captez din nou intere­
sul pentru cuvintele încrucişate, Ia uite, Agustina, cine ar fi
crezut, cuvântul ăsta care începe cu p şi care ne lipseşte aici
este palimpsest, ia uite, se potriveşte perfect, însă Agustina
nu a mai vrut să ştie nimic nici de cuvintele încrucişate, nici
de lumea asta nenorocită. Oare înnebuneşte din vina mea ?
Sau nebunia ei mă molipseşte şi pe mine ?

Am căpătat altă putere, spune copila Agustina, una care

mă zguduie atât de puternic că mă lasă aproape fără suflare,
o putere care-mi înghite toate forţele; privind în urmă, spune
ea, cred că aşa mi-am petrecut toată copilăria, căpătând forţe
şi acumulând putere pentru a evita ca tata să plece dc-acasă.
Ieri, azi, de multe ori, aproape mereu îl aude certându-sc cu
mama ci şi ameninţând-o cu aceleaşi cuvinte, că dacă se în­
tâmplă asta mă car, că dacă se întâmplă ailaltă mă car, şi mai
presus de orice Agustina nu vrea ca tatăl ci să plece pentru
că atunci când este aici şi e vesel este cel mai bun din lume
şi nu există nimic, nimic în viaţa asta ca râsul lui, ca mirosul
său curat de Rogcr & Gallet şi cămăşile lui englezeşti cu dun-
guliţe albastre şi albe; uneori, când casa se află în întuneric,
îl privesc pe tata şi mi se pare că străluceşte, că emană o aură
de curăţenie, de eleganţă şi de parfum plăcut, îmi place când
îmi cere să-mi suflu nasul sau să-mi şterg vreo firmitură ce
mi-a rămas pe buze, pentru că atunci îmi dă batista sa albă
îmbibată în apă de colonie Roger & Gallet. Am văzut cum
tatăl lui Maricris Cortes o aşază pe genunchi şi mă apropii
de tata sperând să facă la fel, însă n-o face, poate dacă i-aş
cere, dar nu îndrăznesc, pentru că nu prea stă în firea tatei
să-şi ridice copiii pe genunchi sau să împartă sărutări şi îmbră­
ţişări, însă ating stofa gri a pantalonilor lui, care este incre­
dibil de moale pentru că este din caşmir pur după cum zice
mama, şi care în realitate nu este gri, ci charcoal, deoarece
culorile cu care se îmbracă tata au nume doar în engleză, şi
eu îl idolatrizez deşi nu-mi dă prea multă atenţie pentru că
favoriţii lui sunt Joaco pe care-1 răsfaţă şi Bichi pe care-1 chi-
nuie, şi pentru că trebuie să lucreze toată ziua, iar când este
acasă, se ocupă cu filatelia, însă Agustina, care încet-încet a
învăţat să aibă răbdare, speră să-i vină şi ei rândul, mereu îi
vine rândul la nouă fix, pe care ea o numeşte ora a noua, adică
momentul în care ne pregătim pentru noapte protejaţi de hoţi,
încuind toate uşile şi toate ferestrele, şi tata îmi spune, Tina,
mergem să încuiem ?, este singura dată când îm i spune Tina,
nu Agustina, pentru mine acesta este semnalul, începând din
această clipă, preţ de câteva momente, totul se schimbă pen­
tru că el şi cu intrăm într-o lume pe care nu o împărţim cu
nimeni altcineva, îmi dă portcheiul lui greu, care sună ca o
talangă, mă ia de mână şi parcurgem cele două etaje ale casei,
începând cu cel de sus, intrăm în camere deşi sunt întunecate
şi, fiind cu el, nu-mi este frică, lumina pe care o emană tata
ajunge în fiecare colţişor şi împrăştie teama, umblăm amân­
doi în tăcere, nu ne place să vorbim în timp ce îndeplinim
sfânta misiune de a trage obloanele la fereastră şi de a pune
zăvorul şi lacătul la uşi, mă refer la casa mea de dinainte, cea
din cartierul Teusaquillo, pentru că după aceea a fost casa din
La Cabrera, unde nu exista niciodată ora a noua pentru că
este o construcţie modernă care se încuie singură şi pentru
că în acea vreme tata deja nu mă mai striga Tina, nici nu-mi
mai dădea portcheiul său, pentru că mintea lui era cu totul
în altă parte. Insă aceasta este casa de pe Bulevardul Caracas
din cartierul Teusaquillo, iar Agustina ştie pe dinafară de unde
este fiecare cheie, yala aurită cu dinţii în sus pentru uşa care
dă din bucătărie în curte, cheia pe care este desenată un iepu­
raş pentru grilajul din spate, cheiţa pătrată pe care scrie Flexon
pentru celălalt lacăt, pentru poarta mare ce dă spre stradă,
cele două chei mai mari, Agustina, care nu are nevoie să se
uite la ele pentru că le recunoaşte doar prin pipăit, le are pre­
gătite pentru a i le da tatălui înainte ca el să i le ceară, abia ce
întinde mâna şi simte că se umple de fericire când el îi spune
Bravo, Tina, asta este, niciodată nu te înşeli, nici măcar eu nu
sunt atât de priceput; Când mă laudă aşa, cred că poate totuşi
mă admiră, deşi nu mi-o spune mereu, şi înţeleg o dată în
plus că a meritat să aştept până la ora a noua, întâmple-se ce
s-o întâmpla în timpul nopţii şi în ziua următoare, eu doar
trebuie să aştept să se facă din nou nouă, când tata îmi spune
Hai să mergem, Tina, şi ceaţa se risipeşte, pentru că şi în seara
asta el îi va întinde Agustinei mâna lui brună şi mare, cu vene
bine marcate, verigheta pe degetul inelar şi la încheietură acel
Rolex pe care, atunci când el a murit, i l-au dat ei şi pe care
ea a început să-l pună la propria încheietură deşi era enorm
pentru mâna ei şi îi atârna ca o brăţară, unde va fi ajuns acest
ceas care a fost al tatălui şi acum este al ei, pierdut ceasul, pier­
dută mâna, mult prea vie amintirea şi mereu prezent în nări
parfumul, idolatrul parfum de curat al tatălui. Agustina duce
dorul acelei case mari şi primitoare, bine apărată şi luminată
şi Cu noi toţi aflaţi la adăpost înăuntru în timp ce strada întu­
necată rămânea afară, de cealaltă parte, departe de noi ca şi
cum nu ar fi existat şi ca şi cum nu ar fi putut să ne facă rău
cu pânda sa; acea stradă de unde ajung veşti rele despre oa­
meni care ucid, despre sărmani fără casă, despre un război
care a început în Caquctă, în Văile şi în zona plantaţiilor de
cafea şi care ajunge deja aici cu masacraţii săi, care a ajuns
deja la Sasaima şi din acest motiv nu ne-am mai întors la Gai
Repos, despre hoţi care dau târcoale şi mai ales despre col­
ţurile străzilor în care îngenunchează leproşii pentru a cere
de pomană, pentru că dacă îmi era frică de ceva, dacă îmi este
frică de ceva, atunci aceştia sunt leproşii pentru că li se des­
prind bucăţi din trup fără ca măcar să-şi dea seama. Insă tatăl
încuie bine casa şi fiica îi spune fără cuvinte Tu eşti puterea,
tu eşti puterea adevărată şi în faţa ta eu mă supun, şi îşi con­
centrează întreaga atenţie în a-i da cheia potrivită pentru că
se teme că dacă va da greş farmecul se va risipi şi el nu-i va
mai spune Tina şi nici n-o va mai lua de mână. In timpul aces­
tui parcurs de fiecare seară, spune Agustina, dispreţuiesc pe
oricare dintre cei ce l-ar putea supăra pe tata şi îi oblig să ne
lase în pace, fie că e vorba de mama care-1 plictiseşte, sau de
bietul Bichito care îl enervează atât de tare, sau mai ales de
ea, de mătuşa Sofi, care este principala ameninţare, din vina
mătuşii Sofi tata şi mama se vor despărţi, iar mama şi noi,
copiii, vom rămâne la bunul-plac al grozăviilor de afară. Sau
poate că mătuşa Sofi este cea care-1 mai reţine pe tata în casa
asta ? Oare o vizitează şi pe ea puterile, mai ales atunci când
se leapădă de haine ?

Cum să pot munci, Blanca porumbiţa mea, îi spunea bu­

nicii bunicul Portulinus, dacă morţii îmi îngheaţă sângele în
vine, dacă îmi dezvăluie tristeţile lor cu lovituri insistente în
masă ? Nici o grijă, Nicolâs, lasă-mă să mă interpun între tine
şi morţi ca să nu se mai apropie de tine. Pentru că înclinaţi­
ile zilnice ale lui Portulinus, sau mai bine zis obsesiile lui, se
învârteau în jurul unei avalanşe de jocuri de puzzle şi de ghi­
citori pe care îşi impunea să le descifreze ca pe o chestiune
de viaţă şi de moarte, cum erau, de exemplu, poruncile pe
care le trimit spiritele prin intermediul a ceea cc cl numea ta­
bla de litere sau atingerile lor imperceptibile în geamuri, ca
să nu mai vorbim de harababura de semne din cuvintele în­
crucişate, despre mesajele ascunse din spatele notelor pro­
priilor lui compoziţii, despre vocile care vorbesc în taină sau
despre conţinutul paginii unei cărţi deschise la întâmplare,
sau despre logica ocultă a cutelor care se formează în cear­
ceafuri în timpul unei nopţi de nesomn, sau despre felul plin
de înţelesuri în care batistele se înghesuie în interiorul ser­
tarului pentru batiste, sau chiar mai rău, despre faptul neli­
niştitor ca o batistă să apară, de exemplu, în sertarul pentru
şosete. Intr-o zi, când s-a deşteptat, Portulinus a găsit un sin­
gur papuc la picioarele patului şi a fost străbătut de un fior
de teroare la gândul tertipurilor pe care le-ar putea pregăti
împotriva lui, din ascunzătoarea sa, papucul fugar. Trebuie
să-l găseşti, i-a poruncit Blancăi pe un ton care ei i s-a părut
de-a dreptul sinistru. Trebuie să-l găseşti, femeie, pentru că
stă la pândă. Cine, Nicolăs ? Cine stă la pândă ? Iar el ener­
vat, explodând de furie, Păi nenorocitul de papuc! A dracu­
lui fem eie! Iţi ordon să-mi găseşti celălalt papuc înainte de
a fi prea târziu! In astfel de situaţii, Blanca obişnuia să se com­
porte cu aerul nepăsător şi cu siguranţa convenţională a unei
soţii care consideră normală înclinaţia către simetrie - orice
papuc trebuie să fie însoţit de perechea sa, după cum dictează
legile compensaţiei - aşa că purtarea sa avea, poate, o justi­
ficare, dar la fel de bine putea să fie vorba doar de năbădăi­
le unui soţ care nu avea chef să umble prin casă cu un picior
încălţat şi cu celălalt descălţat, aspiraţie elementară şi de în­
ţeles la orice bărbat şi cu atât mai mult la un muzician tem­
peramental şi de talent cum era Portulinus; în orice caz nimeni
nu s-ar fi îndoit de judecata lui Frcderic Chopin dacă acesta
i-ar fi cerut lui Georgc Sand să-l ajute să-şi găsească celălalt
papuc, ba din contră, nebun să fi fost să meargă pe jumăta­
te desculţ pe coridoarele acelei căsoaie din Mallorca bătută
de toate vânturile, care fără îndoială avea pardoseli îngheţate
de marmură sau de dale, cu siguranţă nocive pentru un bolnav
de febră care se dă jos din pat cu unicul scop de a intra la
baie, tremurând atât de tare şi atât de sleit că n-ar fi înţelept
să ni-1 imaginăm sărind într-un picior, cu atât mai mult dacă
nu se îndreaptă către baie, ci se năpusteşte asupra pianului,
pentru că în plin acces de febră tocmai i-a fost revelată o nouă
Nocturnă. Şi ceea ce era valabil pentru marele Chopin de ce
n-ar fi şi pentru Nicolas Portulinus, compozitor de bambu-
cos şi pasillos în orăşelul columbian Sasaima ? Urmărind firul
acestui raţionament, se înţelege ceva mai uşor cum, în pofi­
da a toate, realismul domestic al Blancăi îi servea uneori soţu­
lui ei drept punte către cotidian sau drept element atenuator
al clipei frenetice, pentru că, deşi din motive antagonice -
ale unuia născute din suferinţă şi ale celuilalt considerate sănă­
toase - , terminau amândoi dorindu-şi să apară papucul, deşi
trebuie remarcat că întotdeauna era ea, şi nu el, cea care tre­
cea la fapte şi îi cerea servitoarei să urce în cameră şi, cu aju­
torul unei mături, să recupereze papucul de sub pat.

Ajunge. Aguilar nu mai suportă. Nu se poate abţine, ştie

că este cea mai mare prostie pe care o poate face şi totuşi o
ţine pe-a lui şi o comite: ajungând acasă o întreabă pe Agusti-
na cine este bărbatul care era cu ea în camera de hotel. Gesti­
culând ca un donjuan dintr-un film mexican, i-a făcut o criză
de gelozie, tocmai ei, care are mintea atât de dusă, care plânge
din orice, care se apără atacând ca o fiară, care habar nu are
de nimic. Şi, cum nu-mi răspunde, eu continui să insist fără
milă, am senzaţia că reuşesc chiar s-o necăjesc niţel, Deci aşa,
nu-ţi aminteşti ? Atunci îţi voi aminti eu, îi spun şi o pun să
asculte vocea masculină pe care am găsit-o înregistrată la în­
toarcerea de la Ibague; al treilea şi ultimul mesaj (însă primul
în ordinea apariţiei pentru cel care derulează banda, deoarece
pe acest robot antediluvian timpul rămâne înregistrat de-a-n-
doasclca), vorbitorul e foarte iritat, Nu e nimeni acolo?
Atunci unde dracu’ pot să sun ? Al doilea mesaj, aceeaşi voce,
care începe deja să-şi piardă răbdarea, E cineva acolo ? Este
vorba despre Agustina Londono, urgent, dacă aţi putea s-o
luaţi de la hotelul Wcllington pentru că nu se simte bine. Me­
sajul iniţial, aceeaşi voce, deocamdată neutră, Sun să vă cer
s-o luaţi pe Agustina Londono de la hotelul Wcllington, pe
Strada 13 între intersecţiile cu 85 şi 86, nu sc simte bine. Sincer
nu ştiu de cc simt nevoia să înrăutăţesc lucrurile şi s-o tul­
bur pe Agustina obligând-o să asculte asta, poate că mă lasă
nervii, încearcă să se justifice Aguilar, sau este nevoia de a
şti ce s-a întâmplat în absenţa mea, sau oboseala tuturor nopţi­
lor nedormite, sau o fi din cauza geloziei, mai ales din cauza
geloziei, ce treabă perversă este şi gelozia asta. Ştii, Agusti­
na, în acea duminică mi-am pus o mie de întrebări după ce
am ascultat mesajele, în timp ce alergam în camionetă către
Wellington ca să te iau, cum ar fi de ce mă sună de la un hotel
şi nu dintr-un spital dacă într-adevăr ţi s-a întâmplat ceva,
sau atât de rău să-i fie de nu poate să mă sune chiar ea ? Şi
de ce persoana care sună nu-şi spune numele ? Dacă este o
cursă, ce fel de cursă este; te-au călcat cu maşina, te-au seches­
trat, ai căzut, un os rupt, o ceartă cu mama ta, un glonţ rătă­
cit, un jaf, dar atunci de ce mă trimit la un hotel ? Altul ar fi
bănuit că nevasta sa s-a închis într-o cameră de hotel ca să
se sinucidă, însă Aguilar nu lua în calcul această posibilitate,
Te asigur, Agustina, că nici măcar nu m-am gândit la aşa ceva,
pentru că ştiu că sinuciderea nu face parte din largul tău reper­
toriu. Ştii câte întrebări îşi poate pune o persoană de-a lun­
gul celor circa 60 de cvartale dintre apartamentul nostru şi
acel hotel ? Cel puţin patru întrebări pe cvartal, adică 240 de
întrebări, toate zadarnice şi fără sens. Insă între toate exista
o regină a întrebărilor, o îndoială mai îndârjită decât toate
celelalte, şi era dacă tu mă iubeşti, Agustina, dacă tu mă mai
iubeşti în pofida a ceea ce ţi se întâmplase, cu toate că eu nu
ştiam încă ce ţi se întâmplase. Aguilar apasă încă o dată pe
tasta repeat a robotului şi Agustina, care în timpul întregii
scene a rămas mută, se eliberează din pumnul care îi strânge
încheietura, intră în bucătărie, aduce de acolo o cană plină
cu apă şi varsă totul pe sofa. Trebuie răcit, spune, fierbinte
nu c bine, tot ce este fierbinte doare.

Dar hai să nc întoarcem la oile noastre, îi spune Midas

McAlistcr Agustinci, să revenim la pariul încheiat în acea joi
la L’Esplanadc. Am fost atât de porniţi cu chestia asta că toată
săptămâna nu am mai vorbit de nimic altceva, suna telefonul,
închideam telefonul şi muream de râs pe seama lui Arana şi
a cocoşclului lui sleit. Eu făceam pregătirile pentru prima run­
dă, care a rămas stabilită pentru noaptea de vineri a săptămânii
următoare începând cu orele nouă, iar ei îmi veneau pe cap
la Aerobic’s sau sunau insistent la sonerie ca să-mi amintească
să-i ţin la curent. Ca să putem vorbi despre această treabă
fără să ne dăm de gol am început s-o numim Operaţiunea
Lazăr, din cauza chestiei cu învierea. După toate astea, îi vine
lui Midas la Aerobic’s Center un trio de grase fandosite care
coboară dintr-o şalupă sport de o surprinzătoare culoare ver-
de-lămâie, trei blondine vopsite cu ură ca şi cum ar fi vrut
să şteargă orice urmă de pigmentare, scăfârlii aurii li se spune,
nu ştiu dacă mă fac înţeles, îţi vorbesc despre o treime depri­
mantă, frumoasa mea Agustina, despre trei tartoriţe care-ţi
insultau privirea. Vin îmbrăcate cu haine nelalocul lor, bustie-
re cu imprimeu de leopard, pantofi sport cu platformă şi alte
orori de genul ăsta, debordând toate trei de entuziasm la ideea
de a da jos câteva zeci de kilograme şi jurându-se pe Dumne­
zeu că sunt pregătite psihologic ca să înceapă să ridice greu­
tăţi, să facă spinning, să respecte cu rigoare dieta pe bază de
salată, să practice yoga şi orice vor mai fi puse să facă, să vină
de trei ori pe săptămână sau mai des dacă este nevoie ca să-şi
recupereze silueta, aşa i-au zis, siluetă, ce cuvânt din altă gene­
raţie. Trebuie făcut şi stepping? Ptiu, ce grozav, la asta mă
bag şi eu, şi gimnastică aerobică ? Vai da, ce emoţie, şi la asta
şi la orice chestie care li sc sugera, şi când căpătaseră deja încre­
dere în mine pentru că îmi mărturisiseră greutatea şi vârsta,
mai bine zis când erau deja de-alc casei, mă îmbrăţişează şi
îmi aruncă în faţă vestea că sunt vcrişoarcle prin alianţă cu
Pablo şi că nevasta lui Pablo, verişoara lor primară, lc-a reco­
mandat personal sala mea, şi cu, îmbufnat, Ic întreb Dc care
Pablo îmi vorbiţi, Păi câţi Pablo există, singurul Pablo, Pablo
Escobar. O clipă, distinse doamne, le spun cu dibăcie ca să
nu-mi citească dispreţul suveran, unde credeţi că mergeţi, eu
trebuie să am grijă dc statutul acestui stabiliment, iar la dum­
neavoastră sc vede imediat că sunteţi pline de bani, le spun
ca să disimulez, ca să nu le arunc în faţă că numai unor narco-
şmechcrc ca ele le trece prin cap să-şi pună gene false atunci
când fac spinning, că nu există jogging suficient de bun pen­
tru defecte congenitale şi că vulvele monumentale, fundul plat
şi picioarele scurte denotă o deplorabilă origine socială. Ideea
e că le-am trimis la plimbare, mă înţelegi, păpuşă Agustina,
când îţi spun că trebuie să fiu vigilent ca să nu scadă nivelul
clientelei ? Mai mult, dacă lăsam să intre trei mafioate trans­
pirate de aşa o speţă, culmea, cumetre cu Escobar, însemna să
distrug localul, care până la urmă nu era altceva decât o faţa­
dă pentru puhoiul de bani care provin din spălare, aşa că le-am
scos în şuturi în stradă pe scăfârliile aurii, Duceţi-vă iubitele
mele la concurenţă, la Spa 92 sau la Superfigure de pe Strada
15 colţ cu 103, că acolo vă vor ajuta să slăbiţi mai mult şi mai
bine, le-am recomandat eu, încrezător că Pablo, care înainte
de toate este negociator, va fi de acord cu măsura mea ele­
mentară de precauţie. Şi, după cum stau lucrurile, m-am în­
şelat. M -a lăsat psihologia şi am făcut-o de oaie de la cap la
coadă, pentru că, mai mult decât negociator, don Pablo mi
s-a părut un om de onoare. Insă asta este altă discuţie, Agus-
tina frumoaso; reţine-o acolo, într-un colţ al căpşorului tău
nebun, pentru că va intra din nou după aceea în scenă ca să-şi
joace rolul. Deocamdată uită de aceste trei femei aşa cum am
uitat şi eu la momentul respectiv, eu care le-am văzut plecând
din cale afară de jignite, pe stradă în jos în decapotabila lor
de culoare verde-lămâie, şi care abia ce au dat colţul şi mi-au
dispărut atât din raza vizuală, cât şi din memorie.

Câteodată Agustina simte născându-se în ea furia faţă de

Bichi şi îl ceartă la fel ca şi tatăl ei, Nu vorbi ca o fetiţă, îi
strigă şi imediat se căieşte, însă nu suportă ideea că tatăl va
pleca de-acasă din cauza atâtor lucruri care-1 scot din sărite,
detest ca tata să-şi folosească împotriva frăţiorului meu mâna
sa puternică, spune Agustina, simt junghiuri în stomac şi ne­
voia să vomit când văd că tata îl transformă pe Bichi într-un
copil mai trist şi mai sfios pe zi ce trece. însă nu rezist nici
la ideea că tata ar putea pleca de-acasă, Să vedem, fetiţă, feti­
ţă, nu te lăsa lovit, ripostează, apără-te, loveşte-mă tu mai tare,
îi spune tatăl cu nepăsare lui Bichi în timp ce-1 încolţeşte cu
scatoalce, ca pentru a-1 provoca, şi eu, Da, Bichito, d ă-i!, dă-i,
Carlos Vicente junior, apără-te ca un bărbat!, ce chef am ca
în sfârşit să-i răspunzi cu toată furia testiculelor şi hormoni­
lor tăi şi să-i sfărâmi tatei nările alea mari, să-i spargi măcar
puţin gura să vedem dacă în sfârşit se declară satisfăcut şi se
simte mândru de tine şi împăcat cu noi toţi, însă Bichi este
slab, o dezamăgeşte pe sora lui tocmai atunci când ea are mai
multă nevoie de el, el nu ştie decât să îndure până când nu
mai rezistă şi atunci se duce în camera lui să bâzâie ca o fe­
tiţă. Este momentul în care toată ura mea se îndreaptă către
tata şi aş vrea să-i strig în faţă că este o bestie, un animal scâr­
bos, un călău, că este un laş care maltratează un copil, însă
în cele din urmă nu-i spun nimic pentru că puterile fug ca-
re-ncotro şi panica pune stăpânire pe mine şi atunci mă gân­
desc că poate mamei i se întâmplă la fel, că suportă orice doar
ca tati să n-o lase. Insă cu ceremonia este cu totul altceva, în
timpul ceremoniei noastre secrete, Bichi şi eu, dar mai ales
eu, redevenim atotputernici dincolo de orice control, este mo­
mentul suprem al forţei şi autorităţii noastre. Ritualul vic­
toriei noastre. Ne cocoţăm pe dulap, scoatem fotografiile din
fanta dintre perete şi grindă şi le aşezăm pe patul meu, la în­
tâmplare, după cum ne cad în mână, şi le aranjăm pe toate,
cu televizorul dat la volum mare ca nimeni să nu bănuiască.
Bichi mă aşteaptă fără chiloţei, în timp ce eu, fără dres şi cu
pişcăturile astea, cobor pe scara de serviciu până la dulapul
din perete şi fur unul dintre şervetele de in care, după cum
spune mama, au fost ale bunicii mele Blanca, soţia germanu­
lui. Sunt nişte şervete late, scrobite, pe care mama le pune în
sufrageria mare atunci când vin invitaţi la cină şi care au ini­
ţiale brodate într-un colţ. In timpul acestei părţi a ceremo­
niei, Agustina trebuie să se deplaseze cu multă grijă pentru
că fusta de la uniformă este scurtă şi plisată şi, dacă se mişcă
mult, servitoarele îşi vor da seama că nu are nimic pe dede­
subt; Pentru furtul şervetului mă pot alege cu o ceartă care
ar fi cel mai mic rău cu putinţă, mai grav ar fi să-i şoptească
mamei că n-am ciorapi cu chilot, pentru că ar fi în stare să
mă omoare din cauza asta. Aduc din baie un lighean plin cu
apă şi, odată ajunsă din nou în camera mea, încuiem bine uşa,
aprindem beţişoarele şi stingem lumina şi cu apa din lighean
facem abluţiuni, adică ne spălăm bine pe faţă şi pe mâini până
când le eliberăm de păcate, şi imediat Agustina împătureşte
în formă de triunghi şervetul de la bunica Blanca, îşi pune
fratele mai mic să se întindă pe pat şi să ridice picioarele, îi
aşază şervetul pe dedesubt ca şi cum ar fi un scutec, îl dă cu
pudră de talc Johnson şi îl freacă bine ca şi cum ar fi bebelu­
şul ei, apoi îi aranjează scutecele, pe care i le prinde cu un
cârlig. Următorul pas este să ne îmbrăcăm cu veşminte somp­
tuoase, mereu aceleaşi, eu cu un vechi sutien de-al mamei din
velur, de culoarea vinului roşu şi peste umeri mantia neagră de
mers la slujbă care a fost a bunicii mele; tu, Bichito, cu scu­
tecele şi peste scutece un chimono negru cu flori albe şi gal­
bene rămas de la un Halloween în care m-au costumat în
japoneză, am fi vrut să ne pictăm pe faţă însă nu o facem de
teamă ca urmele de vopsea să nu ne dea de gol. Ca să-şi pună
veşmintele, Agustina şi fratele ei se aşază spate în spate şi nu
se privesc până când nu sunt gata şi atunci începe treaba cu
fotografiile, care este cea mai importantă, centrul întregii ce­
remonii, Ultima Chemare, pentru că acestea sunt aşii puterii
noastre, treflă, caro, cupă şi pică: cărţile adevărului nostru.
Noi doi ştim bine că aceste fotografii sunt mai periculoase
decât o bombă atomică, în stare să-l distrugă pe tata, să-i ter­
mine căsătoria cu mama, să arunce în aer casa noastră şi în­
tregul cartier La Cabrera dacă aşa ni se năzare, de aceea,
înainte de a le pune în ordine peste stofa neagră, trebuie să
facem mereu acelaşi jurământ: să rostim Cuvintele. Juri că
nu vei dezvălui niciodată secretul ?, te întreb eu cu voce scă­
zută dar solemnă şi tu, Bichi, închizând ochii pe jumătate spui
Da, jur. Juri că în nici o împrejurare şi sub nici un motiv nu
vei arăta nimănui aceste fotografii pe care le-am găsit şi care
sunt doar ale noastre ? Da, jur. Juri că nici dacă te omoară
nu le vei arăta şi nu vei mărturisi nimănui că le avem ? Da,
jur. Ştii că sunt periculoase, că sunt o armă letală ? Da, ştiu.
Juri pe ce ai mai sfânt că nimeni nu va afla niciodată de cere­
monia noastră, nici de ceea ce se întâmplă pe parcursul ei ?
Da, jur. Apoi tu obţii de la mine acelaşi jurământ, aceleaşi
întrebări şi aceleaşi răspunsuri, şi începem să ne uităm la foto­
grafii, una câte una, şi să le punem în locul cuvenit pe pat,
mătuşa Sofi cu cămaşa desfăcută, mătuşa Sofi goală pe scaunul
ergonomie din biroul lui tati, mătuşa Sofi aşezată pe birou
purtând tocuri înalte şi ciorapi de mătase, mătuşa Sofi întinsă
pe spate sau arătându-şi fesele spre aparat, mătuşa Sofi arătân-
du-şi sânii în timp ce priveşte la aparat cu un surâs timid şi
înclină capul într-un fel desuet, mătuşa Sofi în sutien şi chi­
loţi, fotografie pe care noi doi o preferăm şi o aşezăm mereu
cât mai sus, spre partea cea mai ridicată a pernei: mătuşa Sofi
cu bijuterii, pieptănată cu coc şi îmbrăcată într-o rochie lungă,
neagră şi foarte elegantă dar care-i acoperă doar un sân, iar
pe celălalt i-1 dezveleşte, nici tu, nici eu nu putem să ne luăm
ochii de la chestia asta enormă pe care mătuşa Sofi o lasă spe­
cial pe afară şi cu intenţia ca tatăl nostru să se îndrăgostească
de ea şi să o părăsească pe mama, altfel spus pe propria ei
soră care nu are sânii mari ca ai ei.

însă cum aş putea eu compune, dulcea mea Blanca, o în­

treabă Portulinus pe soţia sa, dacă nici cei vii nu-mi dau pace ?
Odihneşte-te, Nicolâs, întinde-te aici alături de mine, pe iarbă,
sub ramurile mirtului nostru, şi lasă bunul soare să-ţi încăl­
zească oasele. Atunci el reîncepe pomelnicul constrângerilor,
Ai spus mirtul nostru, arborele nostru ?, într-o repetare iden­
tică ce se deapănă până la tremurătoarea frază finală, noi doi ?,
şi încearcă să se asigure, pentru a treia oară chiar, pentru a-şi
astâmpăra neliniştea, însă în acest punct ea, care în adâncul
ei ştie că nu va avea linişte, se grăbeşte să spună ajunge. Ajun­
ge, Nicolâs, că mă oboseşti, îi cere ea, gata să frâneze ritmuri
şi repetiţii care deschid în el porţile delirului, deşi ar dori să-i
spună gata, Nicolâs, că mă înnebuneşti, însă ştie că nu se face
să vorbeşti despre funie în casa spânzuratului. Pentru că, în
ciuda tinereţii ei, Blanca este de piatră şi peste această piatră
el îşi construieşte viaţa, fortăreaţa mea la înălţime, îi spune
el, sau castelul meu fortificat, sau în germană starkes
Madchen a mea, iar ea i-o dovedeşte de fiecare dată când se
iveşte ocazia, după cum reiese din paginile jurnalului ei: „Simt
că am suficient curaj pentru orice s-ar putea întâmpla şi, fi­
ind vorba de iubitul meu Nicolâs, se poate întâmpla orice. însă
eu trăiesc doar pentru el şi mereu îi voi oferi dragostea şi spri­
jinul meu, întâmplă-se ce s-o întâmpla". Blanca este starkes
Madchen însă există ceva care o face să se clatine, iar acel ceva
este cuvântul care insultă şi intimidează, cu atât mai mult dacă
se desprinde de pe buzele soţului ei, cărnoase şi fierbinţi, de
culoare roşu-aprins, nuanţă atât de înclinată spre revelaţie,
dar şi spre sminteală. Am crezut mereu că dificultăţile pe care
le avea uneori Nicolâs în a se exprima în limba spaniolă rezi­
dau din faptul că este străin, le-a mărturisit Blanca celor două
fiice ale sale, Sofi şi Eugenia, când acestea s-au făcut mari,
Până când am descoperit, pentru că mi-a povestit o vară de-a
lui care a trecut prin Columbia în drum spre casă către Ger­
mania şi a ajuns până la Sasaima ca să ne viziteze, că şi în pro­
pria limbă maternă uneori era coerent, iar alteori era gângav
şi confuz. Prin intermediul acestei doamne am ajuns eu să
aflu că încă de mic, în Kaub-ul său natal, Nicolâs a avut se­
rioase dificultăţi în a învăţa să vorbească şi că reuşea cu greu
să gângăvească, şi asta în cele mai bune momente ale lui, pen­
tru că de obicei se refugia într-o tăcere încăpăţânată unde doar
melodiile sale interioare aveau acces, până într-acolo că la vâr­
sta de patru ani, de teama unei surzenii sau a unei atrofii ce­
rebrale, distinsul său tată l-a dus până în oraşul vecin ca să-l
consulte un specialist în probleme de vorbire, fapt ce i-a con­
firmat ceea ce el ştia deja prea bine, că micul Nicolâs, talentat
şi precoce pentru pian, era mocăit şi nepriceput când trebu­
ia să vorbească, ba chiar şi îndărătnic, imun la ameninţările
paterne şi chiar la pedeapsa fizică, atunci când se încăpăţâ­
na să-şi ţină pliscul închis şi să-şi astupe urechile pentru a se
feri de vocea omenească, chiar şi de-a lui, ca şi cum l-ar fi
deranjat sau i s-ar fi insinuat până în miezul craniului pen­
tru a face implozie. Aşa că, atât la maturitate, cât şi în copi­
lărie, Nicolâs Portulinus avea o relaţie dificilă cu cuvintele
care explica profundele lui tăceri care au devenit din ce în ce
mai prelungite, Dacă îţi vorbesc prea mult, Blanca, viaţa mea,
iubirea mea pentru tine devine nesigură şi îmi fuge. Se revan­
şa însă, compunându-i cântecele infantile cu rime simple care
ei îi plăceau mult şi care o făceau să creadă că soţul ei semă­
na uneori cu un copil; ea, care chiar era o copilă, vedea în
bătrânul ei soţ un copil dulce, distant şi tăcut. însă alteori
Nicolâs începea să vorbească torenţial şi încropea frazele în-
tr-o spaniolă stricată, formând convoaie ambigue şi vertigi­
noase, şi atunci Blancăi i se făcea frică şi încerca să se pună
la adăpost sub un ermetism ca de umbrelă neagră, de acea
ploaie de silabe care îi îneca sufletul. în salturi uriaşe şi lun­
gind prea mult fiecare r, el îi jură iubire eternă, o încolţeşte
cu promisiuni de fericire, o sperie cu manifestări de gelozie
şi cu întrebări fără sfârşit. O sufocă prin verb: Gata, Nicolăs,
nu mai rezist la încă un cuvânt, îl imploră ea pe şoptite şi ast­
fel obţine întoarcerea tăcerii pacificatoare lângă acel mirt. Bună­
voinţa miezului zilei se prelungeşte şi asupra lor şi piesele
desperecheate ale universului se îmbină fiecare la locul ei, fără
efort sau stricăciuni. în acest punct al vieţilor lor se află acum,
când se odihnesc sub mirt, sau cel puţin aşa crede Blanca,
pentru că, în ceea ce-1 priveşte pe Portulinus, el este în deri­
vă, atât de aproape şi totuşi atât de departe. Portulinus se gân­
deşte: Blanca stă la pândă. Dacă nu l-ar scruta imenşii ochi
ai Blancăi, el şi-ar putea face calculele, însă ea, care veghează,
îl împiedică să navigheze după bunul-plac pe marea grijilor
sale. în limba germană şi doar pentru sine, Portulinus se roagă
ca Blanca să lase liber spaţiul de care el are nevoie pentru a
se mişca şi să nu acapareze aerul pe care el ar vrea să-l respi­
re, să nu pună stăpânire pe toate îndoielile lui şi să nu încerce
să-i dreseze gândurile, şi asta pentru că Portulinus este şi nu
este cu Blanca sub acel mirt în timpul plăcutei amieze din
Sasaima, fiindcă în interiorul lui fiecare lucru a început să-şi
dubleze şi să-şi tripleze propria semnificaţie. Aerul din jurul
său s-a încărcat de halucinaţii şi a devenit dens; visele din
mintea lui pun încet-încet stăpânire pe tot ceea ce este în exte­
rior şi în mijlocul naturii radioase şi a verdelui tropical apar
în faţa lui, palide şi nocturne, nişte ruine greceşti care n-au ni­
mic de-a face cu aici şi acum şi care sunt aceleaşi ruine greceşti
pe care le visase cu o noapte în urmă şi în cea de dinainte şi
în cea de dinaintea celei de dinainte, într-un continuu delir
al întoarcerii în timp până în negura adolescenţei sale. Ce fac
eu, oare, în mijlocul acestor ruine de rău augur, de când culori­
le îşi pierd conturul, de ce mă pierd în pete de sânge, al cui
este tot acest sânge care se scurge pe netezimea rece a marmu­
rei şi de ce este rănit acel băiat, ce face printre ruine şi de ce
sângerează, de vreme ce este de neatins şi diafan, de vreme
ce se numeşte Farax şi există doar în nopţile mele, de vreme
ce acest Farax, dulce şi rănit, locuieşte dintotdeauna în adân­
cul memoriei mele ? Blanca bănuieşte că în spatele calmului
aparent al lui Nicolâs se agită trăiri teribile şi ochii ei devin
imenşi pentru a-1 scruta, devin intenşi pentru a-1 împiedica
să scape, îl roagă, pe tot ce are el mai scump, să pronunţe cu­
vinte cumpătate şi cuminţi, să se abţină de la prea multe cuvin­
te şi de la acelea care au mii de semnificaţii în loc de una
singură, aşa cum se cuvine. Vorbeşte despre lucruri şi nu de­
spre năluci, îl roagă Blanca pe soţul ei, fără să priceapă că el
dă târcoale unor ruine unde lucrurile şi nălucile sunt unul şi
acelaşi lucru. Mă iubeşti, dulcea mea Blanca ?, o întreabă Por-
tulinus şi ea îl asigură că da, Ţi-am spus deja că da, te iubesc
până la suferinţă, îl asigură de multe ori fără să înţeleagă că,
de fapt, alta-i îndoiala care-1 macină pe el. El ar vrea, simte
nevoia să-i ceară să se îndepărteze puţin: Retrage-te, femeie,
lasă-mă să visez singur, nu pomeni acest copac care se află
aici şi acest soare care ne încălzeşte acum, nu mă încătuşa, te
rog, de acest târâm, pentru că sufletul meu s-a ridicat deja
în zbor către celălalt tărâm. Asta ar vrea să-i spună, însă o
imploră exact contrariul, care este la fel de adevărat: Nu te
îndepărta, Blanca mea, pentru că fără tine nu sunt nimic. Şi
nu doar mintea disecată şi năucă i se descompune lui Por-
tulinus, ci mai ales însăşi realitatea, cu greutatea ambiguă a
dublei sale poveri.

Aguilar spune: încerc să bag mâna în mocirla nebuniei ca

s-o salvez pe Agustina din adâncurile ei, pentru că doar mâna
mea o poate trage afară, împiedicând-o să se sufoce. Asta este
ceea ce trebuie eu să fac. Sau poate că nu, poate că ar fi mai
nimerit să fac exact invers, s-o las în pace, s-o las să iasă sin­
gură. Am iubit-o mult pe Agustina; de când o cunosc, am
apărat-o de familia ei, de trecutul ei şi de propria ei alcătuire
mentală. Am îndepărtat-o, oare, de ea însăşi ? Oare mă urăşte
pentru asta şi acesta este motivul pentru care acum nu se gă­
seşte şi nu mă găseşte ? Caut s-o eliberez de furtuna ei inte­
rioară, cu orice preţ, refuzând să accept posibilitatea că în acest
moment pentru ea este mai bine înăuntru decât afară; că în
spatele zidurilor delirului ei Agustina ţine petreceri. Agui-
lar ajunge la apartament şi i se pare atât de tăcut, încât până
şi gândurile se aud zburând. Aşezată în faţa ferestrei, Agusti­
na se uită afară cu un aer atât de pierdut, că parcă s-ar afla
acolo, în acel punct de pribegie spre care îşi îndreaptă privi­
rea, şi nu între cei patru pereţi care-i încercuiesc. Aguilar o
priveşte şi îşi aminteşte un clişeu care dintr-odată capătă sem­
nificaţie : superba indiferenţă a istericelor. Agustina este tăcu­
tă şi indiferentă, aşa cum a fost tot timpul în aceste zile în
care s-a descotorosit de cuvinte ca şi cum şi-ar fi dat jos o
podoabă superfluă. Mătuşa Sofi îi povesteşte lui Aguilar că,
în urmă câteva ore, a ajutat-o să se spele pe cap cu şampon
de măr şi că, văzând-o cu câtă seninătate îşi pieptăna şi îşi
usca părul cu fohnul, a lăsat-o puţin singură ca să facă niţică
ordine în bucătărie. Câteva minute mai târziu, pentru că nu
a mai auzit zgomotul făcut de fohn, a urcat să vadă ce se în­
tâmpla şi a găsit-o aşezată unde este şi acum, buimacă, nemiş­
cată ca o statuie, cu părul pe jumătate uscat. Sofi spune că
asta s-a întâmplat cam pe la orele cinci după-amiaza şi că de
atunci nu s-a mişcat şi nici n-a deschis gura. Aguilar o implo­
ră din nou pe Agustina să spună ceva, măcar un singur cuvânt,
însă în van. Atunci mă aşez lângă ea, o imit şi privesc în gol
cu un aer buimac, iar după un timp ea deschide gura şi îmi
arată limba: arată ca o rană vie, ca şi cum şi-ar fi ars-o. Vă­
zând-o, îmi iese din gâtlej un soi de urlet ce o sperie pe mă­
tuşa Sofi, care vine în grabă. încercând să pară liniştită - nu
ştiu de unde are femeia asta atâta curaj - examinează pe înde­
lete limba ulcerată a Agustinei, spune că zahărul brun este
singurul care ajută la vindecarea rănilor în interiorul gurii şi
aduce puţin pe o farfurie. Agustina scoate limba plină de răni
şi lasă să-i pună zahăr cu docilitatea unui animăluţ lovit, însă,
în ciuda insistenţei mele de a o întreba cum şi-a făcut o aseme­
nea grozăvie, nu dă nici o explicaţie. Mătuşa Sofi îmi cere scu­
ze pentru ceea ce ea numeşte neglijenţa ei de neiertat, Dar
dacă ai fi văzut-o în baie cu câteva minute în urmă uscân-
du-şi părul cu gesturi normale, îmi explică ea, ca şi cum aran­
jatul părului era un lucru cât se poate de natural, ca şi cum
în noaptea asta urma să iasă în oraş să cineze sau să meargă
la cinema, ca şi cum n-ar fi bolnavă şi ca şi cum n-ar cloci
un plan de a se mutila imediat ce m-am întors cu spatele...
O întrerup brutal pe mătuşa Sofi pentru că îmi trece prin min­
te o bănuială funebră: Agustina a mâncat cumva sticlă ? Pen­
tru Dumnezeu! A mâncat cumva sticlă şi este distrusă şi în
interior ? Nu, mă asigură mătuşa Sofi, linişteşte-te, Aguilar;
limba arată foarte rău, dar nu este tăiată, nu sângerează, pare
mai degrabă arsă. însă cu ce ? Cu ce s-a ars atât de rău ? Nu
mai pot. Simt nevoia să mă ascund în baie ca să plâng niţel.
Să plâng fără oprire o zi întreagă, două, trei. De când şi-a dis­
trus limba, Agustina nu poate pune nimic în gură, aşa că uni­
cul ei aliment a fost Pedyalite, un ser fiziologic care li se dă
copiilor deshidrataţi. însă astăzi nu acceptă nici măcar aşa
ceva. Cu un pahar cu ser în mână, Sofi o roagă să ia o înghi­
ţitură, însă Agustina îi dă de înţeles că nu o va asculta şi, în
faţa insistenţei excesive a mătuşii Sofi, îndepărtează paharul
cu un gest brusc, se apropie de mine şi chinuindu-se să pro­
nunţe cuvintele în ciuda limbii umflate, îmi spune Pedyalite-ul
ăsta galben nu-mi place, Aguilar, vreau din ăla roz cu aromă
de cireşe. Nu mă face să râd, Agustina, îi spun, şi adevărul
este că râd aşa cum n-am mai râs din acea duminică în care
a început totul şi, în ciuda ororii şi spaimei pe care mi-a pro­
dus-o felul de neînţeles în care şi-a rănit limba, continui să
râd de unul singur în timp ce mă îndrept spre farmacie ca
să-i cumpăr serul roz cu aromă de cireşe, pentru că în unele
momente extraordinare, uneori în mijlocul celor mai puter­
nice crize, normalitatea pare că se milostiveşte de noi şi ne
face scurte vizite. Marţea trecută, de exemplu, după ce au supra­
vieţuit câtorva zile atroce, Agustina şi Aguilar au avut o clipă
de linişte. A fost doar o clipă, povesteşte Aguilar, însă a fost
o binecuvântare. Pe la şapte seara terminasem deja să onorez
comenzile din acea zi şi am intrat în apartament cu inima grea
neştiind cum o voi găsi la sosirea mea şi spre marea mea sur­
priză nu m-a întâmpinat nici indiferenţa rugăciunilor, nici
furia atacurilor ei, ci doar aroma de mâncare caldă ce aburise
ferestrele din bucătărie. Şi în mijlocul acelei arome, o Agusti-
nă cu mină tinerească şi lipsită de griji pregătea o supă pe ara­
gaz şi îmi spunea, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, Este o
supică de zarzavat, Aguilar, să vedem dacă-ţi place. Doar fra­
za asta, pe care de marţi mi-o tot repet ca şi cum ar fi o man-
tra, este o supică de zarzavat, să vedem dacă-ţi place. Aguilar
spune că atunci când a auzit-o a rămas blocat, încremenit de
uimire, fără să îndrăznească să se mişte de teamă să nu se des­
trame acel sentiment uluitor al cotidianului, curăţat de zbu­
cium, care se întorcea să-i viziteze casa pentru prima dată
după atâtea zile; fără s-o îmbrăţişeze pe Agustina de teama
de a nu fi respins şi în acelaşi timp temându-se că îşi va pierde
curajul dacă nu o îmbrăţişa; fără să-i povestească de rutina
cu comenzile din fiecare zi pentru a evita să discute despre
doamna de la ferma Camacho, o persoană amabilă care trăieş­
te singură cu cockerul ei spaniei, care sună în fiecare lună pen­
tru a-i comanda un sac de Purina şi cu care Aguilar nu a
schimbat niciodată mai mult de un simplu mulţumesc din
partea ei, când îi livrează comanda, şi alt mulţumesc din partea
lui când doamna îi dă banii, şi care totuşi, Aguilar spune că
nu ştie cum, a devenit pentru Agustina o sursă de suspiciuni
cu privire la fidelitatea mea conjugală; toate astea se întâm­
plau înainte de episodul misterios, evident, mă refer la scene
de gelozie şi la certuri prosteşti care până cu puţin timp în
urmă făceau parte din viaţa noastră de cuplu şi care pe mine
mă plictiseau de moarte şi cărora acum le duc totuşi dorul.
Aşa că marţi, când am găsit-o pe Agustina pregătindu-mi o
supă de zarzavat, m-am oprit în mijlocul bucătăriei fără să
fac nimic, ţinând în mână pachetul de la Almacenes O nly cu
dresul în nuanţă velvet black pe care mi-1 ceruse mătuşa Sofi
prin intermediul unui mesaj trimis pe pager, ca şi cum m-aş
fi alimentat din această serenitate uimitoare care se putea ter­
mina în orice moment pentru a nu mai reveni cine ştie pen­
tru cât timp, şi chiar Agustina a fost cea care a vorbit prima
pentru a-mi spune că, dacă sunt obosit, să fac o baie în timp
ce ea termina de gătit, şi mi-a spus-o pe acelaşi ton fără griji
pe care obişnuia să-l aibă înainte de a începe toate acestea.
Am urcat să fac un duş aşa cum îmi spusese ea şi am rămas
să aştept în cameră, în tăcere şi tremurând de nerăbdare, până
când m-a strigat; m-a strigat pe nume, mai bine zis pe nu­
mele de familie, cu un ţipăt despre care aproape se putea spune
că era vesel. E gata supa, Aguilar, a strigat ea din bucătărie
şi Aguilar a coborât încet, treaptă cu treaptă pentru a nu rupe
vraja, Agustina a pus trei farfurii, una pentru el, una pentru
Sofi şi una pentru ea, le-a pus pe masă alături de o franzelă
fierbinte, s-au aşezat şi au mâncat în tăcere. Dar a fost o tăce­
re fără reproşuri şi fără tensiuni, o tăcere calmă şi benignă
care m-a făcut să cred că începeam să depăşim criza, că pro­
babil eram aproape de cealaltă parte, că Agustina se vindeca
de ceea ce o îmbolnăvise, iar un pic mai târziu ea s-a băgat
în pat lângă mine, şi-a împletit picioarele cu ale mele, a aprins
televizorul şi a spus Ce bine, dau El Chinche, de multă vreme
nu l-am mai văzut, şi a început să râdă de bufoneriile vreunu­
ia dintre personaje şi râdeam şi eu, cu prudenţă, atent la ori­
ce semn, la orice schimbare, amintindu-mi că în urmă cu
câteva luni m-ar fi deranjat să mă întrerupă din citit
aprinzând televizorul, nu i-aş fi spus-o, dar mai mult ca si­
gur că m-ar fi deranjat, cu atât mai mult dacă era vorba de
un program precum El Chinche, şi gândindu-mă că exact ace­
laşi gest care înainte mă enerva acum îmi reda viaţa, ca şi cum
viaţa nu ar însemna mai mult decât atât, ca şi cum glumele
lui Chinche ar fi de ajuns, şi pentru că ea continua să fie calmă,
m-am surprins pe mine însumi dispus să îngenunchez pen­
tru a mulţumi, şi aş fi făcut-o dacă aş fi ştiut cărui zeu îi da­
toram acel miracol. Agustina se uita la televizor şi Aguilar,
care se uita la ea, constata că figura ei devenea din nou fa­
miliară şi devenea din nou frumoasă, ca şi cum în sfârşit se
împrăştia norul cel rău. Insă când s-a terminat El Chinche
şi Aguilar a întrebat-o dacă vrea să oprească televizorul, a sim­
ţit că ea îl privea din nou cu o expresie vidă şi a ştiut că acel
armistiţiu ajunsese la sfârşit. Figura nevestei mele s-a schim­
bat de când este bolnavă, pentru a recurge la o expresie pe
care am auzit-o că o foloseşte zilele astea. Mi-e dor de privi­
rea ei ironică de fetiţă obişnuită să piardă, acea privire care
m-a tulburat nespus prima oară când am văzut-o, la ieşirea
de la cinematograf, şi care m-a făcut să rostesc o frază cam
proletară pe care, dacă n-aş fi fost naiv, n-ar fi trebuit s-o pro­
nunţ, Ai nişte ochi enormi de copil famelic, i-am spus eu,
dându-i ocazia să râdă de mine o săptămână întreagă, însă
în fond fraza nu era chiar atât de nelalocul ei şi în unele mo­
mente îi are din nou, are din nou acei ochi de copil famelic,
însă numai în unele momente, pentru că atunci când mă pri­
veşte simt că deja nu mai are gene, nici retină, nici iris, nici
pleoape, şi că nu-i mai rămâne altceva decât foamea; o foame
feroce care nu poate fi săturată. Pe Agustina, pe frumoasa
mea Agustina, o învăluie o strălucire rece care este marca dis­
tanţei, uşa blindată a acestui delir care nici n-o lasă să iasă,
nici nu nu-mi permite să intru. Acum are un tic permanent
ca şi cum ar vedea un fir de păr în farfurie, un rictus care este
deopotrivă de surpriză, dar şi de scârbă; inversul unui surâs,
zvâcnirea unei dezamăgiri. Iar eu mă întreb până când.

Mama se aranjează pentru că în seara asta va ieşi cu tata,

spune Agustina, poate vor merge la cinema sau la vreo petre­
cere. E mulţumită şi eu o urmez în baie, la radio se aude un
cântec care mi se pare foarte frumos, mama ştie versurile şi
eu o admir pentru asta, pentru că ea cântă la unison cu vocea
care iese din radio, n-o face niciodată în faţa tatei pentru că
el râde de ea şi îi spune că are ureche de tinichigiu, în plus
tata este de părere că ascultatul radioului este obicei de oameni
inculţi. Aplecată peste lavoar, mama Agustinei îşi spală plete­
le negre şi singura ei fată, care sunt eu, Agustina, o ajut să se
limpezească turnându-i dintr-un ibric apă călduţă, peste capul
înclinat al mamei mele vărs apa şi văd cum îi curge pe ceafă
trăgând spre sifon resturile de spumă, mama mea, înaltă şi
subţire, poartă doar un furou lila de nailon cu dantelă, îmi
amintesc foarte clar, spune Agustina, pentru că a fost una din­
tre singurele dăţi din viaţă când mama şi eu am stat de vorbă.
Mamă, o întreb eu, de ce noi fetele nu purtăm furou de nailon,
Fetele poartă crinoline, îmi spune ea, pentru ca fusta să fie
bine înfoiată. Eugenia, mama, şi-a pus acum bigudiuri pe tot
capul şi le usucă cu fohnul în timp ce fiica ei o priveşte, Nu,
nu o privesc direct pe mama, doar reflexia mamei în oglindă,
o urmez în baie pentru că îm i place să văd cum peste furoul
de culoare lila îşi pune rochia din stofă verde, foarte strân­
să pe talie pentru că este o femeie zveltă, Mamă, eu nu vreau
să-mi mai pun crinolină ca să-mi înfoaie fusta, mie îmi plac
rochiile mulate aşa ca rochia asta verde pe care ţi-ai pus-o ca
să ieşi cu tata, Asta va fi când vei creşte, când vei ieşi cu băie­
ţii, Cu băieţii nu, gândeşte Agustina, eu voi ieşi cu tata, Deo­
camdată trebuie să le foloseşti pe-ale tale, continuă să-i spună
Eugenia, rochiile tale cu platcă gofrată şi cu poalele largi, uite
la colega ta Maricris Cortes, este foarte drăguţă cu rochiile
acelea pe care i le croieşte mătuşa ei Yoya. Spune-mi, mamă,
ce înseamnă numele tău, Ţi-am spus deja de o mie de ori,
Mai spune-mi o dată, Eugenia înseamnă de neam bun, Şi ce
înseamnă Agustina, înseamnă venerabil, Venerabil ?, aş fi pre­
ferat să mă cheme Eugenia. Mama îşi face buzele cu roşu
aprins şi spune că atunci când voi împlini cincisprezece ani
mă va lăsa să-mi fac şi eu buzele, însă cu un roz sidefat, ei
nu-i place ca tinerele să-şi dea cu roşu pe buze, spune că părin­
ţii nu ar trebui să le permită, că pentru asta există rozul side­
fat, mai delicat şi mai discret. Mama îşi dă cu parfum în spatele
urechilor şi la încheieturi, însă pe interior, pe unde trec nişte
vinişoare care împrăştie parfumul în tot corpul, îmi spune
că ea foloseşte doar Chanel No. 5, pe care tata i-1 dăruieşte
mereu de ziua ei de naştere şi îmi dă şi mie, o picătură la înche­
ieturi şi în spatele urechilor, unde persistă. O întreb dacă atunci
când voi împlini cincisprezece ani mă va lăsa să folosesc
Chanel No. 5 şi spune că nu, că pentru tinere cea mai potri­
vită este apa de trandafiri pentru că mirosurile puternice le
fac să pară mai bătrâne. Când se usucă parfumul îşi pune la
gât colierul ei de perle, nu înainte; îmi atrage atenţia că peste
perle nu trebuie să cadă parfum, pentru că asta le omoară.
Adică sunt vii ? Da, vin vii din mare şi le ţii în viaţă cu sarea
corpului tău. Şi mirosul de parfum le omoară ? Le omoară
alcoolul pe care-1 conţine parfumul, prostuţo. Sună telefonul
şi mama lasă fohnul din mână pentru a se duce să răspundă,
poate că este tata care o sună să-i aducă aminte că vor ieşi în
seara asta, mama dă radioul mai încet ca să i se audă bine vocea
şi aleargă să-i spună că mai are puţin, că este aproape gata,
din baie Agustina aude că se contrazic la telefon şi ştie că se
ceartă. Nu mai ies în oraş şi ea nu-şi va mai pune rochia
verde ? Oare n-au servit la nimic perlele, nici bigudiurile, nici
acest parfum cu care s-a dat, la nimic şi nimănui ? Mama se
duce în dormitor şi fohnul a rămas la îndemâna Agustinei
în baie, ea îl porneşte şi lasă ca aerul fierbinte să-i vină pe faţă.
îm i răsucesc o şuviţă umedă, aşa ca mama, o usuc şi opresc
fohnul pentru că zgomotul făcut de el nu mă lasă să ascult
cuvintele pline de furie care sunt rostite, vocea plânsă a ma­
mei, mă uit în interiorul acestui tub pe unde iese aerul şi văd
că înăuntru are o spirală din alamă. II pornesc din nou şi văd
că spirala se face roşu aprins, ca o acadea. Simt o dorinţă de
a atinge această alamă atât de roşie cu vârful limbii. Limba
mea vrea s-o atingă, foarte roşie, foarte roşie, limba mea se
apropie, limba mea o atinge.

A venit în sfârşit vinerea loteriei, îi povesteşte Midas

McAlister Agustinei, ziua în care dădeam cu banul să vedem
dacă iese erecţie sau eşec, mă rog, în realitate era vorba de
prima încercare din cele trei, şi cum Araria dăduse foarte clar
de înţeles că dacă era ceva în viaţa asta care să-l mişte, atunci
era vorba de o pereche de femeiuşti, de rasă albă dar strica­
te, feciorelnice dar vagaboande, de familie bună dar cu apu­
cături rele, Midas, care deja pregătise intriga, l-a sunat mort
de râs în acea dimineaţă, Totul e pregătit pentru noaptea asta,
pungaşule, iar Arana, la celălalt capăt al firului, încurcându-se
în cuvinte şi foarte agitat pentru că probabil că nevastă-sa era
lângă el, Cum e, Miditas fiule, cum stăm cu acel business în
derulare, iar eu făcând pe prostul şi cântându-i melodia aia
de mahala care spune Damă, damă de viţă aleasă, dar ordina­
ră în aşternut, nici nu-ţi închipui, Agustina frumoaso, fierbe­
rea omului ăsta, cum se spune, în noaptea aceea urma să-şi
vadă bărbăţia pusă la încercare, onoarea sau umilirea sa în
văzul tuturor, şi totuşi mai îndrăznea să se fudulească la te­
lefon, Dă-i bătaie fără frică de târgul nostru, Midas m y boy,
că în ultima vreme mă mişc cu o vigoare ceva de speriat şi
n-o să te dezamăgesc, iar Midas, ca pentru a-i da încredere,
Cool, bătrâne Arana, destrăbălare la maximum, că investi­
toarele astea două pe care ţi le-am găsit îţi ridică afacerea cât
ai zice peşte. Ora fixată pentru spectacol era nouă seara şi
locul era Aerobic’s, deja închis şi pustiu, sus în biroul meu
Rony Silver, fratele tău Joaco, paramilitarul Ayerbe şi cu
mine, camuflaţi în spatele oglinzii false de parcă eram la tribu­
na oficială, iar jos se inaugura circul cu numărul celor două
balerine de pe podium, iar măscăriciul tăcut în scaunul lui
cu rotile, Arana râdea într-una nervos şi se ruga la Dumnezeu
ca un copil la prima împărtăşanie, iar în faţa lui două păpuşe-
le despuiate, fâţâindu-se prin faţa lui şi trimiţându-i bezele
pe ritmuri de muzică disco sub spot lights, frumuşele foc şi
dându-şi toată silinţa, cum s-ar spune dând tot ce aveau mai
bun din ele, pentru că Midas le oferise triplu sau nimic, triplu
dacă îşi entuziasmau clientul, nimic dacă nu reuşeau. Totul
la botul calului, cinci stele, top ten, totul era perfect până-n
detaliu şi totuşi, Agustina, răsfăţato, adevărul e că din start
s-a văzut că nu avea să iasă nimic. Arana se zvârcolea de la
mijloc în sus, însă demisolul rămânea nelocuit; văzând că nu-i
funcţionează, cele două micuţe au accelerat mlădierile şi au
exagerat cu atingerile, însă nimic; îşi scoseseră deja toate hai­
nele şi nimic, îi arătaseră până şi amigdalele şi nimic, în timp
ce acolo, în spatele oglinzii noastre, noi trei, cei cu funcţiona­
re sexuală deplină, după încântarea primului sfert de oră
ne-am pierdut interesul şi am început să vorbim despre poli­
tică, iar Silver, care în acea noapte era simpatic, comunicativ
cum s-ar spune, ne-a povestit că în ambasada americană, unde
lucra, au un aparat care detectează exploziile şi că în Bogota
numai marţea trecută explodaseră şaizeci şi trei de bombe,
Ah, americani tâmpiţi, i-am spus eu, au nevoie de aparate ca
să detecteze ditamai bombele care ne lipesc pe toţi de tavan,
Pablo Escobar este prost dispus, a spus fratele tău Joaco, bom­
bele astea sunt o consecinţă a faptului că Partidul Liberal toc­
mai l-a exclus de pe listele electorale pentru Senat pe motiv
că este traficant de droguri, Tipului nu-i place titlul de Rege
al Cocainei, a spus Silver, îl preferă pe cel de Părinte al Patriei,
Şi are dreptate, sună mai democratic, Sună, dar e aceeaşi ches­
tie, Ia spune, bătrâne Silver, spu ne-ne ce mai înregistrezi cu
aparatul tău care detectează explozii de acolo din ambasadă,
probabil că spionul ăsta grozav informează Pentagonul şi câte
pârţuri trage preşedintele Columbiei, şi tot făceam băşcălie,
păpuşă Agustina, râzând de sângeroasa parodie naţională, şi
în timpul ăsta cineva sună la uşă, Cine ar putea fi la ora asta,
Nimeni, a spus Midas, nu deschidem şi cu asta basta, însă
oricine era, nu împărtăşea aceeaşi opinie, plictisit să sune fără
rezultat i-a căşunat pe claxonul maşinii de parcă ar fi vrut să
trezească tot cartierul, îţi dai seama, Agustina, într-un car­
tier rezidenţial şi chiar în faţă la Aerobic’s un dement hotărâse
să strice liniştea nopţii cu un tupeu din cale-afară, şi lui Arana,
până în acel moment foarte cooperant şi curajos, i s-a dus dra­
cului buna dispoziţie, Spune-i nenorocitului ăla să pună ca­
păt serenadei, ţipa el, păi cu toată gălăgia asta nici lui Dumnezeu
nu i se scoală, însă tipul cu claxonul era din nou călare pe uşă
şi îi trăgea picioare ca şi cum ar fi vrut s-o pună jos, Mă duc,
le-a spus Midas celorlalţi şi sub efectul adrenalinei coborî scă­
rile în doi timpi şi trei mişcări, hotărât să-l pună la locul lui
pe impertinent, şi când am deschis, păpuşă Agustina, am în­
gheţat când am văzut că era nimeni altul decât Misterio, ban­
ditul care îm i servea drept intermediar cu Pablo Escobar, cu
care în vecii vecilor nu mă întâlneam la Aerobic’s, ci doar la
periferia capitalei, fiecare în maşina lui, în parcarea din Los
Jardines del Recuerdo, ce ambianţă mai bună decât un cimitir
ca să mă întâlnesc cu acest cadavru ambulant de Misterio.
Slavă cerului că mi-ai deschis, McAlister, mi-a spus cu nelip­
situl lui ton de ameninţare voalată, am ordin de la don Pablo
să vă transmit acest mesaj, Omule, Misterio, prietene, scu-
ză-mi întârzierea, eram aici la o mică petrecere privată cu nişte
amici şi de unde să-mi închipui că ai putea fi tu, Matale să
nu-ţi închipui nimic, doar deschide bine urechile pentru că
am o veste importantă, mai bine zis o treabă pe care Patronul
o are cu matale, Bineînţeles, Misterio, dacă vrei vorbim aici
afară, sau mai bine în Mazda ta ca să nu îngheţăm de frig,
i-a sugerat Midas dându-se peste cap ca nenorocitul să nu
intre în Aerobic’s şi ca distinşii membri ai clubului să nu-şi
dea seama cu ce speţă de derbedei se făcea spălarea de bani,
mai bine să vadă doar miracolul fără să afle şi calea către el,
pentru că îţi spun un lucru, Agustina regina mea, Misterio
ăsta nu era deloc frumos, era un mister dintr-alea vrednice
de milă, cu ochi injectaţi de droguri, mutră scheletică, răsu­
flare de mormânt şi păr gras. Omule, Misterio, ce te aduce
aici, îi spunea Midas în timp ce intra în maşină, însă mi-a dat
de gândit, Agustina frumoaso, îţi jur că am intrat în Mazda
aia ca unul care se duce spre eşafod şi că, dacă am făcut-o, a
fost doar ca să evit o întâlnire între şobolanul ăsta de gunoi
care este Misterio şi şobolanii de salon care sunt prietenii mei
din Bogota, Păi spune-mi care-i vestea, omule, Misterio, Nici
una, îţi transmit un mesaj din partea Patronului, Şi care-i ăla,
Don Pablo vrea să-i faci rost de două sute de milioane brut
până mâine, Două sute de milioane ?, M-ai auzit, două sute,
că ţi-i dă înapoi în cincisprezece zile la cota de cinci la unu,
Cinci la unu ?, am repetat eu, Te crezi cumva ecou ?, i-a în­
tors-o Misterio cu suprema iritare care-i caracterizează pe
drogaţii înrăiţi, Ia uite, ia uite, câtă generozitate din partea
lui Pablo, îl calma Midas în timp ce calcula din minte că un
câştig atât de mare compensa din plin clipa asta jegoasă pe
care o trăia, Care-i treaba ?, l-a întrebat pe Misterio pentru
a nu-1 lăsa să vadă în ce dispoziţie era, Nu cumva marele Pablo
are probleme cu lichidităţile ? Ştii şi matale cum merg lucru­
rile, sunt vremuri de hăituire, iar Midas se gândea că Pablo,
care în ultima vreme avea pe urme Blocul de Căutare1, DEA
şi C artelul din Caii, nu mai umblă cu femeiuşti la moşia
Napoli, ci e probabil vârât în vreo ascunzătoare cu paloarea
întipărită pe faţă şi cu armata pe urmele sale, Şi poţi să-mi
spui şi mie cum îmi va înapoia Pablo banii, îl întreb pe Mis­
terio, Ţi-i plăteşte în maimuţe, aşa mi-a zis să-ţi spun, M ai­
muţele sunt money orders, Agustina viaţa mea, în jargonul
spălării de bani aşa le zice, Păi atunci cu cea mai mare plăcere,
dragul meu Misterio, nasol e că de două sute de milioane
cash nu faci rost de azi pe mâine, Păi vezi matale cum faci,
McAlister, e ca şi cu drogurile, le iei sau te laşi, eu mă întorc
de azi în cincisprezece zile cu maimuţicile în buzunar, şi vezi
matale dacă ai sau nu banii, ah, încă ceva, Patronul vrea ca
în afacerea asta să intri doar matale, informatorul şi paraliti­
cul, a spus Misterio şi s-a pierdut în noapte cu scârţâit de roţi
şi lăsând în aer dâra sa nesănătoasă, iar eu am rămas acolo o
bună bucată de vreme cu ditamai neliniştea în suflet, cum dra-
cu’ să fac rost de atâta bănet dacă puteam să apelez doar la
Arana şi la Silverstein, pentru că ai înţeles deja, Agustina fru­
moaso, că la ăştia doi s-a referit Pablo Escobar când a vor­
bit de paralitic şi de informator. Ştia oare Pablo că Rony Silver
lucra pentru DEA ?, bineînţeles că ştia, din acest motiv se lăuda
ori de câte ori putea să-l mituiască, Pablo însuşi mi-a spus-o,
când am început să facem afaceri, că-1 caută pe american ca

1 în original, Bloque de Busqueda - unităţi ale armatei şi poliţiei

columbiene create special pentru eliminarea cartelurilor drogurilor.
să-l compromită, Ăştia de la DEA câştigă cu ţârâita, râdea
Escobar, de-aia când pică în plasă o fac urât de tot.

Nu ştiu, spune Aguilar, tragedia asta începe să capete ac­

cente de melodramă. Chiar şi mătuşa Sofi, atât de sigură pe
ea, vorbeşte uneori ca în telenovele şi scoate fraze a la Docto­
rul Inimilor. Şi ce să mai zic de Agustina, care pare ieşită din
paginile cu Jane Eyre, şi ce să mai spun de mine, mai ales de
mine, care trăiesc cu această nelinişte, cu această jeluială şi
cu această manieră de a nu pricepe nimic, de a nu avea identi­
tate, mai ales asta, simt că boala nevestei mele îmi oprimă iden­
titatea, că sunt un om pe care l-au golit pe dinăuntru, ca pe
o pernă, pentru a-1 umple din nou cu îngrijorare pentru Agus­
tina, cu iubire pentru Agustina, cu nelinişte în faţa Agustinei,
cu ranchiună faţă de Agustina. Nebunia este un compendiu
de lucruri neplăcute, de exemplu este pedantă, este odioasă
şi este chinuitoare. Are o importantă componentă de ireali­
tate şi poate că din acest motiv este teatrală, şi în plus tind
să cred că se caracterizează prin pierderea simţului umoru­
lui, şi tocmai de-asta este atât de melodramatică. Azi i-am adus
Agustinei un sandvici cu brânză, pentru că toată ziua nu a
vrut să se ridice din pat. I l-am făcut cu unt, topit în apara­
tul de sandviciuri aşa cum îi place ei, şi eram pe punctul să
intru în dormitor când am auzit-o pe mătuşa Sofi cerându-i
iertare, îi zicea ceva de genul Oare mă vei putea ierta, Agusti­
na ?, şi insista, Oare mă vei putea ierta pentru ceea ce am fă­
cut ? Deci mătuşa Sofi are trecutul şi păcatele ei, m-am gândit
eu; îmi dădusem eu seama că e ceva în neregulă şi că în spate­
le familiei ăsteia se cocea un Peyton Place1de toată frumuse­
ţea. în sfârşit voi afla şi eu ceva, gândi Aguilar, şi fără să fiu
văzut aştept în spatele uşii să înceapă discuţia, însă treceau

1 Referire la romanul omonim al scriitoarei americane Grace Me-

talious. Sub aparenţa unei vieţi normale şi liniştite, locuitorii din Peyton
Place, un orăşel din New England, duc o existenţă plină de frustrări,
violenţă şi sex.
minutele şi Agustina continua să tacă, nici nu oferea iertare,
nici nu refuza s-o facă, şi atunci mătuşa Sofi a renunţat, sand­
viciul s-a răcit şi Aguilar s-a întors în bucătărie să-l reîncăl­
zească. La întoarcerea în dormitor, am găsit-o dormind pe
Agustina şi pe mătuşa Sofi uitându-se la ştiri, şi spun bine,
uitându-se, pentru că oprise sonorul de la televizor şi se mul­
ţumea doar cu imaginile, care nu aveau nimic mulţumitor în
ele, şi am scuturat-o niţel pe nevastă-mea de umăr ca să mă­
nânce însă am reuşit doar s-o fac să-mi spună fără să se uite
la mine că urăşte sandviciurile cu brânză, şi atunci mătuşa Sofi
s-a simţit obligată să intervină, aşa cum face mereu, Iart-o
pe soţia ta, băiete, ea de fapt simte durere, dar o maschează
prin indiferenţă, şi Aguilar, în timp ce mesteca sandviciul res­
pins, Da, o iert pe soţia mea, mătuşă Sofi, dar spune-mi, pe
dumneata cine trebuie să te ierte ? Ascultai ?, m-a întrebat ea,
voia să vadă dacă într-adevăr doream să-mi povestească şi a
continuat să vorbească fără să-mi aştepte răspunsul, îţi po­
vestesc pentru binele copilei ăsteia, pentru că face parte din
aportul meu involuntar la tragedia ei, este vorba de un lu­
cru pe care l-am făcut şi care i-a provocat mult rău, Mai bine
coborâm, mătuşă Sofi, i-am spus eu luând-o de braţ, s-o lăsăm
pe Agustina aici să doarmă şi să stăm de vorbă în sală, Dacă
nu-mi ridic niţel picioarele îmi vor exploda, a spus ea aşezân-
du-se pe sofa, iar Aguilar a ajutat-o să-şi pună picioarele dea­
supra unei grămezi de perne. Am scos o stică de rom vechi
de Caldas, spune Aguilar, mi s-a părut că ar putea înlesni con­
versaţia, aşa că iată-ne, fiecare cu paharul său în mână, Aguilar
în balansoarul din răchită şi mătuşa Sofi cu picioarele ridi­
cate, Puţină muzică ?, a întrebat-o el pentru a-i face curaj, şi
a pus Celina şi Reutilio1.
A fost o întâmplare din acelea, mi-a spus mătuşa Sofi ca
pentru a începe discuţia însă după aceea s-a oprit, a rămas
tăcută cam un sfert de oră, ca şi cum se bucura de plăcerea

1 Duo cubanez, foarte popular în întreaga Americă Latină în anii

’50.
pe care o simţeau picioarele ei fără încălţări, ca şi cum savura
fiecare picătură din romul de Caldas lăsându-se purtată de
acest balsam care este sunetul cubanez, iar eu am lăsat-o în
pace, povesteşte Aguilar, femeia asta merita din plin o clipă
de odihnă. Atunci ea a râs într-un mod oarecum uşuratic,
un râs care contravenea poveştii dure pe care o anunţase şi
pe care eu o aşteptam, şi mi-a cerut să ascult ceea ce cânta
Celina, Ascult-o, ea îţi explică totul, pune din nou melodia
care abia s-a terminat, iar eu am făcut ce mi-a cerut şi Celina
a început să cânte partea aceea din Caballo Viejo care spune
Când dragostea vine aşa, pe neştiute, nimeni nu are vreo vină,
iubirea nu are orar, nici dată în calendar, când dorinţele
se-ngână. Aşa că se îngânară dorinţele, mătuşă Sofi, şi dum­
neata n-ai avut vreo vină, Aşa este, Aguilar, s-au îngânat
dorinţele şi nimeni n-a avut vreo vină, Nimeni nu are vreo­
dată vină, mătuşă Sofi, însă să mai punem nişte rom şi să ne
concentrăm asupra trebii cu iertatul, spune-mi de ce îi cereai
iertare Agustinei, îi ceream iertare pentru nişte fotografii care
au distrus familia. Aguilar spune că, după cum i-a povestit
mătuşa Sofi, sora ei Eugenia şi soţul acesteia, Carlos Vicente
Londono, au invitat-o să locuiască împreună cu ei atunci când
s-au mutat în nord, într-o casă care era enormă, mi-a spus
mătuşa Sofi, mă rog, care încă este pentru că în ea continuă
să locuiască Eugenia cu fiul ei Joaco şi cu familia lui, Joaco
ăsta este un copil, cum să-ţi explic, din punctul meu de vede­
re este distant, un bărbat care a triumfat în viaţă, dar care tră­
ieşte într-o lume care nu este şi a mea, un tinerel mofturos
care calcă de parcă ar merge pe ouă cum ar zice mama, însă
care are un merit inegalabil şi anume că mereu a avut grijă
de Eugenia, şi îţi spun, Aguilar, că asta este o muncă titani­
că, în asta constă partea bună a nepotului meu Joaco, nu este
cu totul pierdută, nici nu ştii cu câtă răbdare şi delicateţe o
tratează pe maică-sa. Sora mea Eugenia, foarte frumoasă de
altfel, pentru că trebuie să mă crezi că a fost o frumuseţe, arăta
mereu ca şi cum era pierdută, Trup fără suflet, oraş fără oameni,
îi spunea Carlos Vicente când o privea, mai ales în sufragerie,
la ora cinei, ea aşezată în capul mesei sub ploaia de stropi de
curcubeu care cădeau din candelabrele din tavan, cu un pro­
fil perfect ca de medalion şi la fel de tăcută. La fel de împie­
trită. In schimb eu nu eram delicată, Aguilar, eu nu eram
perfectă, şi spre deosebire de Eugenia, atât de zveltă, eu moş­
tenisem ambalajul ăsta german pe care-1 vezi şi acum, de mică
am fost mare şi greoaie, la fel ca tata. Insă eu eram vie pe di­
năuntru. Casa era a ei, bărbatul era al ei, copiii erau odraslele
ei. Eu în schimb eram un parazit, o căpuşă, o mătuşă nemări­
tată pe care trebuiau s-o adăpostească pentru că rămăsese fără
un loc al ei în viaţa asta, şi tot ceea ce avea în casa aia era de
împrumut. Aşa părea din afară, dar privite mai de aproape
lucrurile stăteau exact invers. Eugenia era cea singuratică, cea
tăcută, cea care se purta mereu bine şi care era mereu mai
bine aranjată, cea incapabilă să iubească fără să sufere, cea care
se hrănea cu aparenţe, iar vidul de afecţiune pe care ea îl lăsa
în urmă îl umpleam eu; eram eu, nu ea, cea care-i satisfăcea
soţul în aşternut ca o soţie şi cea care îi iubea copiii ca o mamă,
cea care făcea cu ei lecţiile şi îi ducea în parc şi îi îngrijea când
erau bolnavi, cea care se ocupa de cumpărături şi de supra­
vegherea treburilor în casă, că dacă era după Eugenia am fi
mâncat acelaşi lucru în fiecare zi, şi nu pentru că nu s-ar fi
priceput, pentru că este o bucătăreasă excelentă, ci numai şi
numai din lipsa bucuriei, pentru că lăsa servitoarele să aran­
jeze totul singure şi ea nu intra niciodată în bucătărie, să spu­
nem, în termeni generali, că din cauza faptului că n-avea nici
un chef să se trezească în fiecare zi dis-de-dimineaţă. Car-
los Vicente Londono era un tip de treabă, în stilul său conven­
ţional şi plictisitor era un tip de treabă, divin de bine îmbrăcat
cum se spune aici în Bogota, mereu în costum închis la culoa­
re, mereu proaspăt bărbierit şi foarte îngrijit, având multă
nevoie de afecţiune, de cineva care să-l facă să râdă un pic,
cu siguranţă nu era o minte strălucită, de altfel marile lui dis­
tracţii erau filatelia şi revista Playboy. Tragedia lui era fiul
său cel mic, Bichi, un copil inteligent, cu imaginaţie, dulce,
elev bun, tot ce se poate aştepta de la un fiu şi chiar mai mult,
însă cu o oarecare aplecare către latura feminină pe care ta­
tăl nu i-o putea accepta şi care-1 făcea să sufere peste măsu­
ră, trăia cu convingerea că în grija sa se afla posibilitatea şi
obligaţia de a corija acest defect şi de a-1 aduce pe calea cea
bună pe băiat, ori de câte ori încercam să deschid subiectul
Carlos Vicente îşi pierdea cumpătul şi nu se jena să mă între­
be cu ce drept îmi dau eu cu părerea dacă nu sunt mama băia­
tului. Culmea este că băiatul era de o frumuseţe irezistibilă,
dacă Agustina ta este frumoasă, Aguilar, Bichi este şi mai şi,
iar în acea vreme iradia un soi de lumină angelică ce te lăsa
perplex, însă asta nu făcea decât să agraveze lucrurile pen­
tru tatăl lui. Eugenia avea un obicei, în fiecare an se ducea o
săptămână cu cei trei copii la Disneyland, în Florida, şi mă
invita, dar eu o refuzam sub orice pretext, evident, nu puteam
să-i mărturisesc că eu îl am acasă pe M ickey Mouse. Săptă­
mâna asta era pentru mine cea mai importantă din tot anul;
n-ai idee, Aguilar, ce bine petreceam cu Carlos Vicente, fără
să fim nevoiţi să ne prefacem sau să ne ascundem pentru că
însăşi Eugenia profita ca să le dea concediu obligatoriu ser­
vitoarelor, aşa nu risca să-i plece de Crăciun sau de Anul Nou
atunci când avea mai multă nevoie de ele, îi găteşti tu lui Car­
los Vicente, Sofi ?, mă întreba în timp ce-şi făcea bagajele, iar
eu Bineînţeles că da, du-te liniştită că mă ocup eu de asta, şi
cum mă mai ocupam! Ieşeam să dansăm la localurile populare
sau mergeam să vedem filme mexicane, mereu în centrul sau
în sudul oraşului, prin cartierele acelea muncitoreşti unde nici
de frică nu se duc cunoscuţii care ar putea bârfi, tu ştii că de
la nord la sud de Bogota distanţa e mai mare ca de aici la
Miami, dacă l-ai fi văzut pe Carlos Vicente, atât de filfizon
în societate de părea că a înghiţit o umbrelă, ei bine, în anoni­
matul din sud o lăsa mai moale, devenea simpatic cu oamenii,
dansa ca un titirez prin baruri falite, ne încânta să mergem
la Cisne, la La Teja Corrida, la Salome, la Goce Pagano, ne
interesam pe unde urmau să cânte Aici Acosta şi Olimpo Câr-
denas şi ne duceam exact acolo să-i ascultăm, afumaţi şi îndră­
gostiţi până în zori de zi, viaţa nu ne dăruia decât o săptămână
pe an însă îţi jur, Aguilar, că ştiam să profităm de ea. Ei bine,
într-una dintre absenţele Eugeniei şi a copiilor am descoperit
cât de distractive pot fi fotografiile. Eu cunoşteam înclina­
ţia lui Carlos Vicente pentru iepuraşii Playboy şi îl luam peste
picior, ce fel de lighioane sunt şi bărbaţii, îi spuneam, de prefe­
ră femeile de hârtie celor în carne şi oase, şi cum el era un
fotograf excelent i-a trecut prin minte să-mi ceară să-l las să
mă pozeze goală, iar eu am fost încântată, ba aproape de şemi-
neu, îmi cerea el, haide, ba coborând scările, ba pe covor, ba
piaptănă-te aşa, ba pune-ţi asta, ba dă jos tot, îţi jur, Agui­
lar, că niciodată nu l-am văzut pe Carlos Vicente atât de entu­
ziasmat, îm i făcea câte cinci sau şase filme pe care le trimitea
la developat nu ştiu pe unde, în orice caz departe de cartier,
iar apoi ne plăcea să ne bucurăm de cele care ieşeau bine, să
râdem pe seama celor ce ieşeau prost, în altele păream mult
prea grasă şi îi acopeream ochii ca să nu le vadă. Incredibil,
o întrerupe Aguilar, pun pariu că această colecţie de fotogra­
fii nu era lipită în albumul de familie alături de primele comu­
niuni, Taci, Aguilar, lasă-mă să termin de povestit înainte
să-mi pară rău, cu o zi sau două înainte de întoarcerea călă­
torilor ne luam rămas-bun de la toate astea şi ardeam fotogra­
fiile în şemineu, însă din când în când era câte una care lui
îi plăcea mult şi îmi spunea, Nu ard fotografia asta pentru
nimic în lume, este o operă de artă iar tu eşti divină, Nu fi
căpos, Carlos Vicente, să nu apară probleme, Nu-ţi face griji,
Sofi, mă liniştea el, o păstrez în seiful din biroul meu şi cifrul
nu-1 ştie nimeni. Aguilar se ridică pentru a schimba discul şi
pentru a mai pune un rând din romul de Caldas şi în acest
moment Agustina apare în uşa sălii cu acelaşi pulover mur­
dar pe care nu a mai vrut să-l schimbe de la episodul obscur,
cu expresia vrăjită a cuiva care aşteaptă ceva foarte impor­
tant însă care nu se va întâmpla în lumea asta pe care o împăr-
ţim, şi ne arată două ibrice pe care le ţine în mână. Ah, Iisuse!,
suspină mătuşa Sofi coborându-şi resemnată picioarele de pe
perne, fata asta va începe din nou balamucul cu apa.
 Bunica Blanca şi bunicul Portulinus se îndepărtează de
bătrânul mirt şi se îndreaptă către râu. Portulinus înaintează
cu greutate prin ţesătura compactă de vegetaţie mult prea in­
tensă, ar vrea să-şi astupe porii şi orificiile din corp ca să nu-1
pătrundă răsuflarea asta de miros vegetal, merge năucit de
căldură şi de umezeală, încearcă să nu-şi scarpine gleznele um­
flate de ciupiturile de ţânţari, Mai rezistă puţin, Nicolâs, îi
spune Blanca, aproape că am ajuns, când îţi vei băga picioarele
în apă te vei simţi mai bine, Aşa este, aud deja râul, spune el
cu uşurare, pentru că a început să-i ajungă la urechi o izbăvi­
toare cădere de cascadă, torentul de apă limpede care se zdro­
beşte de stâncile prăpastiei este pe aproape. Este R inul!,
exclamă Portulinus cu o emoţie cu greu înfrânată, iar soţia
lui îl corectează, Este râul Dulce, iubitule, suntem în Sasaima,
In Sasaima, desigur, repetă el şi râde uşor ca pentru a-şi cere
scuze, Evident că aşa este, Blanca mea, ai dreptate ca întotdea­
una, ăsta-i râul Dulce. înainte de a se arunca în gol, apa se
opreşte alene într-un puţ îmbrăţişat de pietre netede şi negre,
perechea se aşază pe una dintre aceste pietre şi Blanca îl ajută
pe Nicolâs să-şi suflece pantalonii şi să-şi scoată încălţările
şi şosetele, iar el, ceva mai senin, lasă ca plăcuta prospeţime
a apei să-i urce de-a lungul picioarelor, să-i străbată trupul
şi să-i sedeze creierul, Ce bine, Blanquita, ce bine e să priveşti
cum curge apa, iar ea îi spune că este îngrijorată de gripa croni­
că pe care o are Nicasio, majordomul, Trebuie să fie ftizie,
îşi dă cu părerea Portulinus, Ftizie nu, Nicolâs, taci din gură,
Dumnezeu să ne apere de tuberculoză, e doar gripă, problema
este că-i cronică, Gripelor cronice le zice tuberculoză, spune
Nicolâs, Poate în germană, râde ea, îm i place când râzi, eşti
aşa de frumoasă, atunci ea îi povesteşte, Familiei Uribe Becha-
ra i-a plăcut acel bambuco pe care l-ai compus pentru căsăto­
ria fetei lor Eiofsa, Le-a plăcut ?, întreabă el, etram crezut că
se vor supăra din cauza părţii ăleia care vorbeşte despre iubi­
rea care sângerează picătură cu picătură, Şi de ce să se supere,
de vreme ce este cea mai frumoasă parte, Da, însă uiţi că tatăl
mirelui a murit de hemofilie, Vai, Nicolâs!, azi eşti obsedat
de boli. Vino aici, Blanca porumbiţa mea, lasă-mă să te îm­
brăţişez şi să privim împreună inocenţa cu care apa se opreşte
în puţ înainte de a se arunca, Aici găseşti versuri pentru un
nou bambuco, râde ea şi continuă să discute despre lucruri
care zi de zi dau formă vieţii, despre câte ouă fac găinile, despre
întârzierea marilor ploi, despre pasiunea pentru păsări a fiicei
lor Eugenia şi chemarea către dans a celeilalte fete, Sofia, iar
limbajul lui curge fluent, fără greutate şi fără alterarea sensu­
lui până când Blanca îşi dă seama că râul, care-i cântă şi-l liniş­
teşte, l-a adormit, Rinul, spune Portulinus picotind şi surâde
închizând pe jumătate ochii, Nu e Rinul, iubitule, e râul Dulce,
Lasă-mă, femeie, lasă amintirile să zboare, oare cui i-ar putea
face rău ?, râul Rin, râul Recknitz, Regen, Rhein, repetă el,
pronunţând rar pentru a savura sonoritatea fiecărei silabe, şi
nu aminteşte de Putumayo, nici de Amazon sau de Apaporis,
care sunt la fel de sonore însă sunt reale şi din această emisferă,
ci de Dunăre, de Donau şi de Eder, care sunt foarte departe,
asta dacă într-adevăr există pe undeva, aşa că Blanca înţelege
că a sosit momentul să se întoarcă acasă, îi şterge picioarele
cu fusta ei, îi pune salivă cu degetul pe înţepăturile de ţânţar
ca să nu-1 usture, îi pune din nou încălţările legându-i bine
şireturile ca să nu calce pe ele pe drum, îl ia de mână şi îl înde­
părtează de acel loc, pentru că ştie că trebuie să împiedice ca
visele lui Portulinus să o ia la goană pe sunetele apei. într-u-
na din paginile jurnalului ei, bunica Blanca trebuie să fi scris,
„pentru că este obosit şi nervos din cauză că munceşte prea
mult, pe Nicolâs îl linişteşte să vadă apa râului curgând, însă
dacă scena se prelungeşte prea mult începe să se înflăcăreze
şi trebuie să ne îndepărtăm de acolo cât mai repede cu putin­
ţă". Ceea ce bunica omite să scrie în jurnalul ei este că atunci
când bunicul repetă numele râurilor din patria sa, Aisch, Aller
şi Altmuh, Warnow, Warta şi Weser, o face într-o riguroasă
ordine alfabetică. Născociri de nebun. Manii care l-au băgat
în mormânt. Altfel spus, ticuri şi repetări care îl ajută să se
deconecteze de realitate, sau cel puţin de ceea ce reprezintă
realitatea pentru cineva ca Blanca. Saale, Sree, Sude şi Tauber,
se roagă Nicolâs ca şi cum ar fi o litanie, iar în măruntaiele
lui începe să răsune un murmur care vine din cealaltă lume
şi care-1 poartă cu el. Chiar în acea zi, la întoarcerea lor acasă
după plimbarea la râul care pentru Blanca este râul Dulce,
în schimb pentru Portulinus reprezintă lista tuturor râurilor
din Germania, Eugenia, cea mai mică dintre fete, creatură taci­
turnă, frumoasă şi palidă şi în floarea pubertăţii, le-a comuni­
cat vestea că în lipsa lor a venit, pe jos din Anapoima, un
băiat care-1 căuta pe tată pentru că dorea să ia lecţii de pian,
şi dacă Portulinus a întrebat-o pe fata lui mai mică, Ce băiat ?
a fost mai mult din respect pentru ea, Eugenia mereu tristă,
Eugenia posomorâtă, cea mereu în altă parte, şi foamea care-1
încolţea la acea oră l-a făcut să se intereseze mai mult de miro­
sul de friptură ce ieşea pe coş decât să cunoască răspunsul
fetei sale legat de cine era acel băiat care venise să întrebe de
el, răspuns care ştia deja că avea să fie vag, pentru că vagi erau
toate zicerile fetei ăsteia, iar în ceea ce-o priveşte pe Blanca,
mama, se ştie că după aceea ea a scris în jurnal că se afla deja
în bucătărie, ocupându-se să pregătească friptura şi nefiind
la curent cu acel dialog. Contrar tuturor aşteptărilor, Eugenia
i-a răspuns tatălui ci cu o vioiciune neobişnuită în cazul ei,
Un băiat blond şi drăguţ, cu o desagă în spate. Portulinus,
amabil şi ospitalier ori de câte ori nu era straniu - şi apoi cum
să nu fi amabil cu un băiat blond şi drăguţ care venise obosit
după o călătorie pe jos tocmai din Anapoima ? - , a întrebat-o
pe fată dacă l-a invitat înăuntru pe acel băiat, dacă i-a oferit
măcar o limonadă, însă nu, băiatul nu a vrut nimic; doar a
anunţat că, dacă profesorul de pian nu era, atunci se va întoar­
ce a doua zi. Fără alte explicaţii, familia s-a aşezat la masă
alături de Nicasio, majordomul cu gripă permanentă, cu soţia
acestuia şi cu doi comercianţi din Sasaima, şi s-a servit friptu­
ră de porc cu cartofi criollas1 şi zarzavat fiert în aburi. Portu­
linus a fost cu picioarele pe pământ şi încântător şi pe fiecare
dintre cei prezenţi l-a supus unui minuţios-interogatoriu cu

1 Varietate de cartof cultivată în Ecuador, Columbia, Peru şi Bolivia.

privire la starea de sănătate, şi în plină conversaţie zgomo­
toasă şi în acel du-te-vino al tăvilor şi al cănilor care se plim­
bau de-a lungul şi de-a latul mesei copila Eugenia a povestit,
fără ca nimeni să-i dea atenţie, că băiatul blond avea în desa­
gă nişte soldăţei de plumb. M i-a dat voie să mă joc cu ei în
timp ce aşteptam întoarcerea voastră, le-a spus Eugenia, însă
n-au auzit-o, şi i-am aşezat pe trei rânduri pe coridor, iar el
fluiera marşuri marţiale şi spunea că ne-a ieşit o defilare mili­
tară grozavă, în plus, mi-a spus că aceşti soldaţi pe care-i avea
la el, pentru că erau favoriţii lui, erau doar o parte, dar că acasă,
în Anapoima, lăsase şi mai mulţi.

Cine-i afară, mamă?, întreabă Agustina, cine-i afară,

Aminta ? Vorbeşte despre prima ei casă, cea pe care au avut-o
înainte ca familia să se mute în nord, casa în alb şi verde din
cartierul Teusaquillo, pe Bulevardul Caracas, iar afară este
cineva şi nu vor să-i spună cine este. Autobuzul liceului vine
să mă ia dis-de-dimineaţă, claxonează şi mătuşa Sofi râde şi
spune Amărâtul ăsta de autobuz muge ca o vacă bolnavă.
Unde îmi sunt caietele, Aminta, unde-mi sunt creioanele ?
Dar nu mă lasă să ies, nu vor să deschidă poarta, se uită prin
vizorul întredeschis, trebuia să vină şi ziua aia în care Amintei
să-i fie frică de ceva. Domnule leproşel, daţi-vă niţel la o parte
ca să treacă fata!, ţipă mătuşa Sofi, care deocamdată nu lo­
cuieşte cu noi dar e singura care ştie să rezolve lucrurile, Doar
niţel, vă rog, don leproşel. Dă-mi drumul, mătuşă Sofi, să plec
la şcoală, însă ea mă reţine în braţele ei, îmi acoperă capul cu
puloverul ei de orlon alb, acela care avea perle false în loc de
nasturi, şi ieşim aşa repede în stradă, pentru ca eu să nu văd.
Ca să nu văd ce ? Ca să nu văd pe cine ?, însă mătuşa Sofi nu
mai este lângă mine ca să-mi răspundă. Păi ca să nu-1 vezi pe
leproşel, îmi spune Aminta, Cine este, oare ? Un biet bolnă-
vior. Şi de ce nu-1 pot vedea ? Mama dumitale spune că nu
trebuie să-l vezi, pentru că te emoţionează. Este oribil, săra­
cul, albicios ca un mort, cu pielea putrezită şi cu o duhoare
de cimitir care-i iese din gură. Am reuşit să-mi scot capul de
sub puloverul mătuşii Sofi şi ochii mei l-au văzut, un pic, sau
îl visează noaptea, este o mogâldeaţă murdară şi ţine în mână
o bucată de carton cu un text. Literele sunt scrise prost, ca ale
unui copil care încă nu e la şcoală, litere de sărac: mama spune
că săracii sunt analfabeţi. Asta-i murdar, copilă, Ce anume
este murdar ? Ştiu deja răspunsul, este murdar tot ce vine din
stradă. însă eu vreau să-l văd, trebuie să-l văd, leprosul a scris
ceva pentru ca eu să citesc. Ce scrie acolo, Aminta ? Ce scrie
acolo, mamă ? îm i poate citi cineva ce scrie pe cartonul lui
murdar ? Că să-i dea de pomană pentru că vine de la Agua
de Dios1, asta îmi spun dar eu nu le cred. Ce este Agua de
Dios ? Grăbeşte-te, Agustina, că pleacă autobuzul, Să plece,
eu vreau să ştiu ce este Agua de Dios, Acum urcă în autobuz
şi îţi explic pe urmă, Explică-mi chiar acum, Agua de Dios
este leprozeria unde-i ţin închişi pe bolnavii de lepră ca să
nu vină în oraş să molipsească oamenii. Atunci de ce este aici,
de ce a venit să se aşeze în faţa porţii casei mele, nu a casei
mele de acum ci a celei de dinainte, a fugit de la Agua de Dios
ca să vină să mă caute ? Acum ştiu că tata pune zăvoare şi la­
căte pe timpul nopţii ca să nu se strecoare înăuntru molima
de la Agua de Dios cu cărnurile ei albe şi fetide care se des­
prind în bucăţi. Spune-mi Aminta, cum este, a ce miroase,
cine spune că are moartea zugrăvită pe chip ? Eu vreau să ştiu
ce văd orbitele goale ale ochilor săi, oare ochii lui se transfor­
mă în ceară şi se topesc ? Aminta spune că ochii i se transfor­
mă în puroi, Taci, nebuno, nu spune lucruri de-astea! Mami,
Aminta mă sperie cu leprosul, te vor da afară, ai auzit, Amin­
ta?, că eşti mincinoasă; mami a mea mi-a spus că te va da
afară din serviciu dacă mai continui să sperii copiii. Nu mai
trebuie să întreb pe nimeni pentru că ştiu deja: am Puterea
şi am Cunoaşterea, dar încă îmi lipseşte Cuvântul. Ele cred
că eu nu înţeleg, însă nu-i aşa; ştiu deja cum arată acela care

1 Colonie de leproşi situată în departamentul Cundinamarca.

este îngrozitor şi care aşteaptă pe întuneric, de cealaltă parte
a uşii, tăcut în ploaie pentru că a fugit de unde îl ţineau închis
şi ştiu că iscodeşte cu ochii lui goi înăuntrul casei noastre lumi­
nate. Stinge luminile, A m inta!, însă ea nu mă bagă în seamă.
Casa noastră de dinainte, aceea în alb şi verde de pe Bulevardul
Caracas unde s-au născut cei doi fraţi ai mei şi cu mine; vor­
besc despre vremurile de dinainte. După ce tata încuie obloane­
le cu cheia, eu astup cu degetul, una câte una, fiecare crăpătură
care există în ele, pentru că mama spune că ceea ce se întâm­
plă în interiorul familiilor este privat, că nimeni nu are de ce
să-şi bage nasul în treburile cuiva, că rufele murdare se spală
în familie. în faţa leprosului puterile mele sunt minuscule şi
se tot sting precum o flăcăruie care nu luminează mai nimic.
Ştie el, oare, că în cele din urmă va ieşi învingător ? Ştie el,
oare, că într-o zi tata va pleca şi nu va mai fi aici ca să încuie
cu cheie ? Clipa leprosului este aceea a abandonării noastre,
Vai, tată, dă-mi mâna şi hai să încuiem porţile, că dacă a fugit
de la Agua de Dios înseamnă că deja ştie. Domnule leproşel,
domnule leproşel, daţi-vă niţel la o parte ca să treacă fata!
Nu-mi place, Aminta, nu-mi place că mătuşa Sofi strigă cu
atâta putere acest cuvânt, fata, pentru că eu sunt aceea şi, dacă
el îmi învaţă numele mă molipseşte, devine stăpânul numelui
meu şi mi se strecoară înăuntru, ajunge până în adâncul minţii
mele, îşi face acolo bârlogul şi rămâne să trăiască pentru tot­
deauna, într-un cuib al panicii. în adâncul minţii mele trăieşte
o panică ce se numeşte Lepră, ce se numeşte Leprozerie, ce
se numeşte Agua de Dios, şi care are darul de a-şi tot schim­
ba numele. Uneori, când vorbesc Limba, panica mea se nu­
meşte Mâna Tatălui, şi pe măsură ce cresc îmi dau seama că
există şi alte sâcâieli. Micile crăpături care străbat obloanele
casei mele sunt rotunde, ferfeniţite pe margine, ca nişte ochi
cu gene deasupra feţei verzi a lemnului. Ce-i cu crăpăturile
astea, mamă ? Ce-i cu crăpăturile, tată ? îm i răspund mereu
N u-i nimic, Nu-i nimic. Sau poate că obloanele au crăpături
şi cu asta basta, aşa e felul lor, aşa cum oamenii au ochi. într-o
noapte, în timpul rundei cu chei de la ora a noua, tata mi-a
mărturisit că au fost puşcaşii din ziua de 9 aprilie.1
înţeleg cuvintele lu i: puşcaşii din 9 aprilie au căscat aces­
te crăpături în obloanele casei noastre. Şi cu ce le-au căscat, tată ?,
Cu focurile lor de armă, Au tras focuri de armă împotriva
noastră ?, Nu, împotriva mulţimii, îmi spune, însă fără să mai
adauge un cuvânt în plus. împotriva cărei mulţimi, tată? A
mulţimii, a mulţimii, lucrurile sunt cum sunt şi nu avem de
ce să vorbim despre ele. Şi ne-a fost frică ?, îl întreb atunci
şi el îmi răspunde că eu nu mă născusem când s-a întâmplat
asta. Creşte întruna numărul fiinţelor nocive de care trebuie
să ne ferim, leproşii de la Agua de Dios, puşcaşii din 9 aprilie,
studenţii cu capetele sparte şi pline de sânge, şi mai ales şleah­
ta de luptători de gherilă care a ocupat Sasaima şi care l-a omo­
rât pe bunicul Portulinus, mamă ? Pe bunicul Portulinus l-a
omorât şleahta ? Nu, bunicul Portulinus a părăsit-o pe buni­
ca Blanca şi s-a întors singur în Germania. Mai sunt şi altele
pe care frica mea începe să le recunoască pentru că ea nu ştie
să stea locului; frica mea este un animal în creştere care cere
de mâncare şi care înghite totul, începând cu sora şi mama
lui Ben Hur, care se îmbolnăvesc de lepră şi colindă moarte
de ruşine şi ferindu-se de privirea oamenilor într-o curte
abandonată unde frunzele sunt măturate de vânt. La fel şi
Mesala, duşmanul lui Ben Hur, peste care trec în galop întins
copitele cailor şi roţile în timpul unei curse de care, trans-
formându-1 în cea mai îngrozitoare masă sângerândă pe care
şi-o poate imagina cineva. Sala de cinema era aproape goală
la matineu şi eu nici nu îndrăzneam să mă mişc în fotoliu,
Aminta era cea care mă însoţea, cred, pentru că în seara aceea
mama era bolnavă, Las-o în pace pe mama ta pentru că este
deprimată, spunea mătuşa Sofi care încă nu locuia cu noi, iar

1 9 aprilie 1948, dată la care a fost asasinat Jorge Eliecer Gaitân,

şeful Partidului Liberal din Columbia. Moartea sa declanşează un val
de violenţe, dar şi episodul cunoscut sub numele de „El Bogotazo"
şi care a avut drept consecinţă distrugerea parţială a capitalei Bogota.
eu îl văd pe Mesala transformat într-o cârpă sângerândă şi
pe femeile alea două cu pielea albicioasă şi plesnind de băşici
care se acoperă cu pelerine şi zdrenţe. Aminta îmi spune Nu
te speria, copilă, astea sunt lucruri din Biblie. Insă mie mi-e
teamă de Biblie, mi se pare o carte înspăimântătoare; mama,
care este evlavioasă, a pus câte una în fiecare dormitor, dar
eu o iau pe a mea pe timpul nopţii şi o încui în garaj, pen­
tru că paginile ei sunt pline de leproşi. Indiferent cât de mult
se acoperă cele două femei, le trădează duhoarea rănilor pline
de puroi şi de-asta se adăpostesc în curtea abandonată a acelei
case care a fost cândva a lor, pe când erau sănătoase, şi care
era luxoasă. Şi vechea mea casă din cartierul Teusaquillo avea
o curte interioară în care astăzi nu mai locuieşte nimeni, şi
îl întreb pe tata dacă în acea curte frunzele uscate vor fi lua­
te de vânt. Mama spune că şleahta răzvrătită ce vine din sud
nu va ajunge până la casa noastră cea nouă, însă ştiu că poate
ajunge pentru că eu o port în amintire, sau în vis, şi toate vise­
le mele vin de foarte departe, din timpurile Bibliei. Mătuşa
Sofi s-a dus să se plângă la şcoală, Nu-i mai citiţi fetei lucruri
de-astca pentru că nu le înţelege şi deja are capul înţesat de
prostii, aşa le-a spus şi eu o repet pentru că sună bine şi răspi­
cat, râd când îmi aduc aminte pentru că îmi dau seama că este
adevărat, de mică am fost genul care trăieşte aşa cum a spus
mătuşa Sofi, cu capul înţesat de prostii. La şcoală i-au spus
că este vorba despre formarea spirituală şi că la ora de reli­
gie este obligatoriu să se citească astfel de lucruri. Nu-ţi face
griji, mami, eu ştiu că în casa noastră nu vor putea intra, aces­
ta este mesajul pe care mi-1 transmite în fiecare noapte mâna
adorată a tatălui. Şi dacă tata pleacă ? In momentul în care
va pleca, va începe marea panică. De dimineaţă strig la Aminta
să-mi aducă micul dejun la pat, pe tavă de argint, aşa cum a
învăţat-o mama. Suc de portocale, lapte fierbinte cu ciocola­
tă, pâine de manioc, ou moale; Aminta îmi aduce aceste lu­
cruri care sunt bune. Insă îmi mai aduce şi vestea: Domnul
acela a stat toată noaptea în faţa casei, aşteptând. Nu mă
minţi, Aminta, ai văzut gaura înspăimântătoare pe care o are
în loc de gură ? Ai văzut braţele lui în carne vie ? Spune-mi,
Aminta, spune-mi ce scrie pe cartonul lui, cum să mă apăr
de el dacă nu-i înţeleg mesajul. Cred că am visat vocea lui
putredă care-mi intra pe fereastră ca să-mi spună Eu sunt bol­
nav de boala lui Lazăr. Cine era Lazăr, mamă ? Leonorita
Zafrane, profesoara care ne supraveghează pe parcursul tra­
seului cu autobuzul până la şcoală, jură că şi ea l-a văzut pe
lepros oprit în faţa casei mele. O întreb şi pe ea ce scrie pe
carton, dar nici ea nu ştie, în schimb îmi reproşează, Eşti ne­
dreaptă cu mama şi cu sora lui Ben Hur, îmi spune, pentru
că în cele din urmă Iisus Mântuitorul a săvârşit miracolul vin­
decării asupra lor. Atunci nu se mai târăsc prin noapte prin­
tre frunzele uscate din curtea interioară ? Nu, acum nu. Nu
se mai ascund în curtea vechii mele case din Teusaquillo ? Nu,
asta niciodată, asta ai inventat-o tu, care inventezi prea mul­
te lucruri. Mulţumesc, Leonorita Zafrane, mulţumesc mult
că mi-ai scos prostia asta din cap, problema mea, Leonorita,
este că am capul înţesat de prostii. în seara asta, mama, Bichi
şi eu mergem în Oldsmobilul galben cu capotă neagră, ea
conduce şi noi doi stăm în spate. Ne place să ne urcăm în
Oldsmobil pentru că geamurile sale din sticlă securit se des­
chid şi se închid printr-o simplă apăsare a unui butonaş auto­
mat şi pentru că miroase a nou. Abia a fost cumpărat, este
ultimul model. Traficul e intens, din cauza ambuteiajului nu
putem înainta şi atunci mama devine stranie, vorbeşte mult
şi foarte repede. Mi-e cald, mami, lasă-mă să deschid geamul,
dar ea nu mă lasă. Din cauza hoţilor ? Da, din cauza hoţilor.
Zilele trecute, un hoţ i-a smuls dintr-o mişcare mătuşii Sofi
lanţul de aur de la gât de i-a lăsat urme, Lanţul nici nu con­
tează, a spus tata când a aflat de ceea ce se întâmplase, lanţul
se poate înlocui, însă de lanţ era atârnat un medalion cu Sfântul
îng er care a fost al mamei, a protestat mătuşa Sofi care se afla
doar în vizită pentru că deocamdată nu locuia cu noi, Păi îţi
vom dărtii unul identic, a asigurat-o tata, Nici să nu-ţi treacă
prin cap, l-a contrazis mama, medalionul ăla era o ditamai
bucata de aur masiv şi vechi, de unde vom mai face rost de
altul la fel, Nu contează, a spus tata, deocamdată trebuie să
o vadă cât mai repede un medic, pentru că i-au lăsat o zgâ­
rietură mare şi urâtă şi i se poate infecta. Pe gâtul mătuşii Sofi
rămăseseră desenate două unghii ale hoţului, încă mai are
urmele şi tati îi spune că este muşcătura lui Dracula, în schimb
nu mai are Sfântul înger şi nici lănţişorul de aur, iar azi nu
vine cu noi în Oldsmobil, însă chiar şi aşa ţinem ferestrele
închise bine în ciuda căldurii, pentru orice eventualitate. Dar
ameţesc, mamă, dacă nu intră aerul, Ei bine, chiar dacă ame­
ţeşti, nu deschide fereastra. Oldsmobilul rămâne prins într-un
nod strâns de maşini care nu pot scăpa nici înapoi, nici îna­
inte. Mama mai verifică o dată dacă uşile sunt bine blocate;
a mai făcut-o de câteva ori, dar o face din nou. Eşti supărată,
mamă ?, o întreb eu, pentru că se enervează atunci când Bichi
şi cu mine facem gălăgie, însă ea spune că nu, că nu ăsta-i mo­
tivul, şi ne cere să trecem pe scaunul din faţă, lângă ea. Acope-
riţi-vă ochii, copii; cu ambele mâini acoperiţi-vă bine ochii
şi promiteţi-mi că nu vă uitaţi, fie ce-o fi. Noi ne supunem.
Ea ne prinde cu toată forţa braţului ei drept, iar cu stânga
manevrează volanul; nu ne lasă să ridicăm capul şi noi nu
putem vedea ceea ce se întâmplă afară. însă putem auzi ţipe­
tele din stradă, ţipetele care se apropie, şi ştim că, deşi nu putem
vedea, sunt oameni care trec ţipând pe lângă maşină. Ce se
întâmplă, mamă ? Nimic, nu se întâmplă nimic, spun cuvinte­
le ei, dar vocea ei spune cu totul altceva. Acum ne-a cerut să
rămânem jos, ghemuiţi de podeaua maşinii, unde se ţin picioa­
rele, iar aici pot vedea doar pătrăţelele de pe fusta ei ecosez,
pedalele, covoraşele de culoare gri, o monedă căzută, ceva
gunoi, pantofii lui Bichi care sunt roşii şi aproape rotunzi
de mici ce sunt, ca nişte rotiţe. Pantoful mamei are tocul foarte
înalt şi apasă o pedală şi apoi imediat o alta şi din nou pe prima,
accelerează şi frânează, accelerează şi frânează, iar eu aud bă­
tăile inimii ei, tic-tac-ul propriei mele groaze şi câteva cuvin­
te pe care le spune Bichi, care e mulţumit aici jos, jucându-se
cu moneda pe care a găsit-o sub scaun. Eu îl îmbrăţişez cu
putere, Joacă-te în continuare, Bichi Bichito, nu ţi se va întâmpla
nimic, puterile mele spun că eşti la adăpost, şi îl fac să se joa­
ce cu moneda ca să-i distrag atenţia, însă ştiu că se petrec lu­
cruri. Ce se întâmplă, mamă ? Nu se întâmplă nimic. Atunci
putem să ieşim şi să ne aşezăm pe scaun ? Nu, rămâneţi acolo
jos. Mama vrea să ne protejeze de ceva, de cineva, îmi dau
seama de asta, ştiu că în jurul nostru se petrec lucruri pe care
ea le poate vedea, iar eu nu. Sunt leproşii, nu-i aşa, mamă ?
Cum de-ţi trece prin cap aşa o aiureală ? Au fugit de la Agua
de Dios şi sunt aici ? Mama îm i cere să nu mai spun prostii
pentru că-1 sperii pe frăţiorul meu. Dar el deja este speriat
şi plânge! Eu ştiu că au fost leproşii, deşi ceva mai târziu,
ajunşi deja acasă, deja e noapte şi totul a trecut, tata îmi repetă
de mii de ori că astăzi pe stradă a fost un protest al studenţi­
lor împotriva guvernului. Nu contează ce-mi spun, eu nu-i
cred, iar apoi tata îmi arată fotografiile publicate în ziare cu
revolta studenţească, dar nici pe astea nu le cred. Tata încearcă
să-mi explice că mama nu voia ca frăţiorul meu şi cu mine
să ne speriem şi că de aceea ne-a împiedicat să vedem studen­
ţii care treceau în fugă printre automobile, sângerând, cu ca­
petele sparte de lovituri date cu patul armei. însă eu ştiu că
nu-i aşa, ştiu că în sfârşit leproşii au sosit. Mii de leproşi au
părăsit Agua de Dios şi au invadat Bogota, Sfântă Mână a
Tatălui meu, apără-mă de invazia leproşilor. Deşi ştiu că nu
trebuie să mă încred prea mult în această Mână.

Aguilar reuşeşte cu mare greutate să apese pedala de frână

pentru a nu-1 călca pe cerşetorul care apare pe neaşteptate în
ploaie şi trece prin faţa camionetei, Ce dracu’ face nebunul
ăsta sinucigaş, aproape că l-am omorât şi inima îmi tresaltă
de spaimă, dar se pare că lui nu-i pasă câtuşi de puţin de
întreaga scenă, pur şi simplu face parte din rutina lui şi din
riscurile meseriei, şi, înainte ca eu să mă dezmeticesc, el îşi
bagă deja pe geam mâna cerşetoare, Dă-mi de o cafeluţă,
frate, că-i tare frig, mă tutuieşte ca şi cum cu două secun­
de în urmă n-aş fi fost pe punctul să-l fac pilaf cu maşina,
şi pare foarte satisfăcut, să zicem că de-a dreptul orgolios
că i-a ieşit misiunea pragmatică şi premeditată de a mă reţi­
ne la fix ca să-mi poată cere de pomană: eşti din nou aici,
demenţă, veche cunoştinţă, vulpoaică nenorocită, îţi recunosc
metodele cameleonice, te hrăneşti cu normalitatea şi o utili­
zezi pentru propriile tale scopuri, ori i te asemeni atât de bine
că ajungi să-i iei locul. Odată, când avea şapte ani, băiatul meu
Tono, m-a întrebat, E adevărat, tată, că un om este nebun
pe dinăuntru ? Acum că mă tot gândesc la întrebarea lui, îmi
amintesc un detaliu din ziua în care am cunoscut-o pe Agustina.
Vreau să spun personal, pentru că în acea vreme o ştia toată
ţara ca prezicătoarea care tocmai localizase prin intermediul
telepatiei un tânăr excursionist columbian care se rătăcise prin
Alaska de câteva zile şi care, dat fiind că se remarca prin aceea
că era fiul ministrului Minelor din acea vreme, acaparase în
fiecare zi atenţia presei în tot timpul cât a durat operaţiunea
de salvare, care a fost coordonată pe două direcţii, acolo, în
gheţurile perpetue, de un grup de infanterişti marini, şi oh!,
de cine altcineva dacă nu de Agustina Londono, aici în Santa
Fe de Bogota, oferind piste parapsihologice, înfigând acele
intuiţiei ei într-o hartă a regiunilor arctice şi emiţând pre­
sentimente paranormale chiar din biroul ministrului. Dat fiind
că l-au găsit în cele din urmă pe băiatul dezgheţat, toată ţara,
începând cu plenul cabinetului de miniştri, s-a mistuit de
fervoare patriotică de parcă ne-am fi calificat pentru Cupa
Americii, iar presa n-a ezitat în a atribui întregul succes puterii
vizionare a Agustinei, minimalizând atât voia Domnului, cât
şi eforturile infanteriştilor marini, în fond cei care într-adevăr
l-au salvat din cine ştie ce iglu, avalanşă, gheţar sau inconve­
nient nordic. La câteva zile după deznodământ, care pentru
Agustina a fost un fel de magna cum laude în ştiinţele ghi­
citului, mi-a fost prezentată la ieşirea dintr-un cinematograf.
Mi s-a spus doar Ea este Agustina şi eu, care n-aveam habar
de povestea aia din Alaska, am văzut doar o Agustină oareca­
re, e adevărat că foarte frumoasă, căreia îi mergea gura ca o
moară stricată dând asigurări că filmul pe care tocmai îl văzu­
sem era extraordinar, în timp ce mie mi se păruse groaznic,
şi primul lucru pe care l-am gândit, înainte să mă lămureas­
că de care Agustina este vorba, a fost Cât de frumoasă-i fata
asta, dar şi cât de nebună. Şi totuşi, în acel moment cuvân­
tul nebună nu a avut pentru mine rezonanţe negative. In zilele
ce au urmat am putut constata că Agustina era dulce şi amu­
zantă şi că, potrivit patologiei descoperite de fiul meu Tono,
era nebună pe dinăuntru; Agustina, toată în negru, umbla
îmbrăcată pe jumătate ca o şmecheră şi pe jumătate ca o vrăji­
toare, cu şaluri din dantelă, cu fuste uluitor de scurte şi mănuşi
tăiate care lăsau în aer degetele ei lungi de o albeaţă gotică;
Agustina îşi câştiga traiul citind în cărţile de tarot, ghicind
destine, dând în I Ching1 şi mizând pe şansă şi la loterie, sau
cel puţin asta spunea, însă în realitate trăia din renta lunară
pe care i-o trimitea familia; Agustina avea părul foarte lung
şi era pe jumătate hippy şi pe jumătate liberă; Agustina fuma
marijuana şi călătorea în fiecare primăvară cu familia ei la Paris,
ura politica şi îi buimăcea pe cei care o admirau cu un par­
fum fantastic şi îndrăzneţ pe nume Opium; Agustina locuia
singură şi în apartamentul ei nu avea mobile, ci lumânări, per­
ne şi mandale desenate prin casă; culegea pisici de pe stradă
şi era un amestec îngrijorător de orfană abandonată şi fata
lui tati, de copilă de familie bună şi nepoată a festivalului de
la Woodstock. în timp ce eu, un profesor de clasă medie, cu
şaisprezece ani mai mare decât ea, eram marxist cu state vechi
şi militant până în măduva oaselor şi de aceea dispreţuiam
nebunia şic în variantele ei tip Vai, ce nebunie!, Hai să nu
fim nebuni sau Am făcut un lucru de-a dreptul nebunesc, şi
mă simţeam prost faţă de ceea ce a ajuns să poarte numele
de realism magic, foarte în vogă la acea vreme, pentru că mă
consideram în afara escrocheriei şi a mentalităţii celor ce cred
în minuni, în timp ce Agustina părea să fie exponenta lor de
lux. Şi totuşi, a fost de ajuns ca ea să mă facă să râd, pentru

1 I Ching, sau Cartea schimbărilor, este un oracol chinez mile­

nar, folosit în mod tradiţional pentru a răspunde la întrebări privind
viitorul.
că era isteaţă şi ireverenţioasă; a fost de ajuns să-mi ia mâna
între mâinile ei ca să-mi citească liniile din palmă şi să mă
întrebe de ce mă flagelez atât de vreme ce sunt un om bun
şi un tip de treabă, vrând să spună cu asta că de ce iau lucruri­
le atât de în serios. A fost de-ajuns să-mi spună că sunt bătrân
pentru că fumam Pielrrojas, pentru că purtam verighetă şi
vorbeam de lupta de clasă; a fost de ajuns să mă sâcâie spunân-
du-mi că nu există proletari - acesta a fost cuvântul pe care
l-a folosit - să nu spună, aşa cum făceam eu, păr în loc de
plete şi figură în loc de faţă şi să nu poarte pantalonii aşa cum
îi purtam eu pe ai mei, din fibră sintetică, de culoarea cioco­
latei şi evazaţi. Nu erau chiar de culoarea ciocolatei şi nici
nu erau evazaţi, însă o nimerise în ceea ce priveşte materialul
sintetic şi nu are milă atunci când găseşte o fisură pe unde
să-şi insinueze zeflemeaua. A fost de ajuns ca, atunci când
mi-a lăsat mâna, să rămână impregnată cu acel miros penetrant
şi senzual despre care eu, care nu ştiu nimic despre droguri,
am crezut că era de marijuana şi ca, atunci când i-am spus,
să înceapă din nou să râdă de mine şi să mă lămurească asupra
faptului că nu era marijuana, ci un parfum care se numeşte
Opium, şi a mai fost de ajuns ca, la câteva luni mai târziu,
când m-am dus să-i cumpăr o sticluţă de Opium ca să i-1 duc
în dar, să aflu că un parfum franţuzesc costa cam cât câştigam
eu la o chenzină. A fost de ajuns să înceapă să-mi spună Agui-
lar şi nimic mai mult, ştergându-mi numele dintr-o trăsătură
de condei şi reducându-mă doar la numele de familie, însă
mai ales a fost de ajuns ca într-o dimineaţă însorită, în Parcul
Independenţei, aşa din senin, fără nici o introducere, să se
aplece ca să-mi lege şireturile la un pantof care se desfăcuse.
Stăteam amândoi aşezaţi pe o bancă şi eu încercam, fără suc­
ces, să ofer un suport real unuia dintre nenumăratele ei pro­
iecte ferme şi imediat uitate, o autobiografie pe care îmi ceruse
să o ajut s-o scrie, şi tocmai vorbeam de asta când ea a vă­
zut că mi s-au desfăcut şireturile la un pantof, s-a aplecat şi
mi le-a legat, iar când am întrebat-o dacă o fată care-şi dă cu
Opium nu se înjoseşte legând şireturile unui proletar ce poartă
haine din material sintetic mi-a răspuns printr-o strâmbătură,
A fost pură demagogie. însă nu, nu fusese demagogie şi de
aceea m-am îndrăgostit; nu fusese nici supunere, nici aser­
vire, ci doar un gest amabil şi nepremeditat al cuiva care vede
un pantof desfăcut şi se apleacă să-l lege, indiferent de picio­
rul care-1 încalţă. Când i-am povestit Martei Elena, mama co­
piilor mei, de care încă de pe atunci eram despărţit, că m-am
îndrăgostit de o copilă frumoasă pentru că s-a aplecat să-mi
lege şireturile de la pantof, ea m-a luat prin surprindere răs-
punzându-mi Cât de creştin eşti, în fond şi la urma urmei.
Alta m-ar fi taxat de misogin, însă Marta Elena mă cunoaşte
bine şi ştie că nu e vorba de aşa ceva, ei nu-i scapă efectul
subliminal şi puternic pe care-1 au asupra mea episcopii care
spală picioarele bătrânilor, sfinţii care-şi dăruiesc veşmintele
cerşetorilor, călugăriţele care-şi dedică zilele bolnavilor, cei
care îşi dau viaţa pentru ceva sau pentru cineva: acel tip de
gest excesiv sau exaltat care în zilele noastre pare atât de ana­
cronic. Aşa că a fost de ajuns doar asta şi uimitoarea ei frumu­
seţe pentru ca eu să cred despre Agustina cât de frumoasă-i
nebuna asta şi să mă îndrăgostesc de ea nebuneşte până-n ziua
de astăzi, fără să bănuiesc măcar că nebunia, de care Agus­
tina nu suferea la acea vreme, dar suferă acum, nu este de­
loc frumoasă, ci provoacă panică şi este înspăimântătoare.

Cum să-ţi explic, păpuşă Agustina, Midas caută cuvintele

ca să-i explice şi pe figură îi apare o expresie care nu i se potri­
veşte, o expresie ca de iluzie dureroasă sau de iluzii care s-au
făcut praf precum farfuriile, lasă-mă să-ţi pun o întrebare,
Agustina frumoaso, tu crezi că există idioţenia asta pe care
americanii o numesc un winner ?, păi sigur că există, eu sunt
acela, un învingător înnăscut, un talent natural în slujba trium­
fului, ce martor mai bun decât tine, care ai ieşit învinsă din
toate partidele pe care le-am jucat unul împotriva celuilalt,
şi totuşi iată-mă aici, muşcând ţărâna înfrângerii. Treaba e
că mie vizita lui Misterio mi-a lăsat un gust neplăcut, nu
mă-ntreba de ce, e adevărat că venise să-mi ofere afacerea
secolului şi eu n-am fost nicicând superstiţios pentru că pen­
tru asta te am pe tine, atât de frumoasă şi de plină de farmece,
însă imediat ce Midas McAlister a deschis uşa şi l-a văzut
stând acolo pe cobea ăsta, arzând de febra drogurilor şi infes­
tând aerul cu răsuflarea sa de mâncător de cadavre, pe el, pe
regele Midas, pe golden boy, pe superstarul savanei, l-a inva­
dat de sus în jos o mâncărime neplăcută, sentimentul că totul
prevestea ceva rău în acea ocazie perversă, Şi nu trebuie să-ţi
mai spun, Agustina pişi pişi, că lui Arana nu i s-a sculat în
acea noapte, prima tentativă a eşuat aşa cum era de aşteptat,
cronica unui eşec anunţat, şi adevărul este că eu voiam să
lăsăm lucrurile aşa, să plătesc pariul ghinionist şi să-i spun
lui Arana, Gata, bătrâne Arana, să nu ne mai prostim cu nero­
zia asta, resemnează-te să faci bani pentru că arta amorului
te-a părăsit, în acel moment al petrecerii Midas era cu mora­
lul la pământ şi asta după ce tocmai i se oferise o afacere
incredibilă, dar singurul lucru pe care-1 simţea era o proastă
dispoziţie, lehamite şi un chef nebun să se ducă să se culce,
Chef să mă duc singur să mă culc în patul meu şi să mă afund
într-un vis liniştit şi subteran, cu lumina stinsă şi cu obloane­
le închise ermetic, blackout absolut împotriva atacului de di­
mineaţă al soarelui, însă dragul de Arana, care nu se prinsese
de motivul deprimării mele, se smiorcăia convins că e vina
lui şi nu înceta să-mi tot ceară iertare pentru eşec, Nu este
totul pierdut, Midas my boy, mă îmbărbăta cu un entuziasm
patetic şi fără nici un fundament, Te-am dezamăgit la sfârşit
însă îţi jur că am fost la câţiva milimetri de reuşită, insista
tembelul de Arana şi nu reuşea decât să-mi adâncească depre­
sia, Am fi câştigat pariul, mă asigura el, dacă fiinţele astea două
pe care mi le-ai adus nu ar fi fost atât de nepăsătoare şi de
puturoase, data viitoare să-mi aduci nişte iepşoare adevărate,
nişte bucăţele fierbinţi, nu mai vreau păpuşi de porţelan, că
astea mă lasă rece. Dar bătrâne Arana, a întors-o Midas, ţi-am
adus exact fetele pe care le-ai solicitat, bilingve, pudice şi hră­
nite cu sushi, Nu-i chiar aşa, Midas m y boy, cred că între noi
doi a fost o prăpastie între generaţii şi un vid de comunicare,
ţi-a scăpat detaliul că bărbaţilor de vârsta mea ne plac iep-
şoarele convingătoare şi fierbinţi şi mi-ai făcut rost de două
anorexice din alea pe care trebuie să le păstrezi în congelator,
Arana nu înceta să improvizeze scuze pentru a-şi disimula
ruşinea, Bărbaţilor ca mine le plac alea coapte şi mature, iar
tu, Miditas, fiule, mi-ai venit cu două creaturi subnutrite şi
neajutorate care-s tocmai bune de adoptat, nu de regulat.
Nu-ţi face griji, bătrâne Arana, că vor veni timpuri mai bune,
îi spuneam eu, că atunci când îmi convine pot fi cel mai mare
lingău din lume, şi în acelaşi timp îmi ascundeam nemulţu­
mirea că nu rezolvam ditamai afacerea pe care-o aveam în
suspensie, Nu pleca încă, Aranita bătrâne, lasă-mă să-i tri­
mit acasă pe Joaco şi pe paramilitarul de Ayerbe şi tu mai
rămâi un sfert de oră în biroul meu cu Silver, că am o vorbă
cu voi din partea lui Escobar, şi când le-am dat supervestea
lui Arana şi lui Silver, omiţând detaliile mârşave de genul că
Patronul îi numea Paraliticul şi respectiv Informatorul, amân-
dorura le-a intrat muta-n gură şi au rămas năuci în scaune,
vreau să spun că la început, pentru că nu prea le suna trea­
ba, le-a dat prin cap să întrebe şi să se încurce în nelămuriri,
că de ce Pablo ne cere acum numerar dacă mereu ne primea
cecuri, că de ce ne caută din nou dacă a trecut atât de puţin
timp de la ultima manevră, şi reticenţa lor era întemeiată, copi­
la mea Agustina, pentru că Escobar lasă mereu să treacă mai
mult de şase luni înainte de a te căuta din nou, nu degeaba
e el Patron şi ştie cum trebuie să-şi rotească personalul bene­
ficiar, asta o ştiam şi eu pe de rost şi nu înţeleg cum de-am
uitat, se pare că lăcomia face casă bună cu Alzheimer-ul, mai
rău e că afacerea mi-a mirosit urât încă de la început, însă
prada era atât de suculentă că am ales să dezactivez alarma.
Nici lui Arana şi nici lui Silver nu le-a picat prea bine, aşa
că pe de-o parte se scărpinau în cap, pe de alta protestau sub
orice pretext, să spunem că s-au plâns de dificultatea de a găsi
atâţia bani lichizi de pe o zi pe alta, închipuie-ţi, se compor­
tau ca unul care a câştigat premiul cel mare la loto şi bom­
băne pentru că nu ştie ce va face cu atâţia bani, însă imediat
s-au scuturat de orice prudenţă şi prejudecată şi au scos din
buzunar stiloul Mont Blanc şi carneţelul Hermes ca să-şi ve­
rifice conturile, că ce-ar fi să facem un depozit aici, că ce-ar
fi dacă investim acolo, şi tot aşa ne-am dăruit în totalitate en­
tuziasmului, în fond şi la urma urmei nu ţi se întâmplă zil­
nic să câştigi opt sute de milioane dintr-o singură lovitură.
Dar să fiţi punctuali, iubiţii mei, amintiţi-vă că Pablo a pus
condiţia ca banii să fie vii, să dea din coadă aici în mâinile
mele cel mai târziu mâine, i-am avertizat eu în clipa despăr­
ţirii, acolo pe trotuarul din faţa clubului Aerobic’s, se apropia
de orele două dimineaţa, şi înainte ca fiecare să se îndrepte
spre maşina lui ne-am apucat să ne pupăm şi să ne îmbrăţişăm
ca nişte liceeni în ziua absolvirii, înfrăţiţi toţi trei întru dulcea­
ţa apropierii aurului. A doua zi, aşa cum prevăzuse, diminea­
ţa l-a găsit pe Midas fără chef să se trezească şi cu senzaţia
că a avut un vis urât, Am visat că mă urmăreau de mama focu­
lui, o chestie d-asta cam paranoică, nu-ţi pot spune foarte bine
pentru că a fost un coşmar tulbure, regina mea Agustina, tul­
bure însă atât de urât că dimineaţa m-a prins în pat conva­
lescent, asta dacă se poate numi dimineaţă faptul că am deschis
ochii când soarele era deja pe mijlocul cerului, păturile se li­
piseră de mine şi nu se mai dezlipeau, iar eu nu-mi dădeam
seama dacă era vorba de o gripă dintr-astea asiatice care voia
să mă ia cu asalt sau era sminteală din cauza bănetului ce urma
să-mi pice sau pur şi simplu făceam pe mine de teamă că aş
putea ieşi prost din toată istoria asta sau poate că era un tal-
meş-balmeş din cele trei variante; cert este că nu voiam decât
să hibernez, vreau să spun că nu aveam forţă să mă ridic nici
ca să fac pipi, pentru că ştiam că odată ieşit din patul meu
mă voi vedea bălos şi ridicol ca un nenorocit de melc fără
cochilie. Şi când se întâmplă asta, n-o să-ţi vină să crezi, dar
încep să mă gândesc la tine, Agustina frumoaso, iar asta, veni­
tă din partea mea, trebuie s-o iei ca pe o declaraţie de dragoste
extraordinar de impresionantă pentru că n-am fost niciodată
genul de bărbat care să se dedice cultivării amintirilor, trecu­
tul se şterge mereu de pe hard disk-ul meu, orice altceva în
afară de clipa prezentă, reprezintă pentru mine un tărâm al
uitării, evident că-mi vei spune că la ce ţi-au servit declara­
ţiile mele de amor dacă în practică mă comport ca un porc,
şi totuşi este adevărat că mă gândesc la tine când sunt sin­
gur în dormitor, care este ca şi templul meu, şi este la fel de
adevărat că, deşi sunt un nenorocit, amintirea ta este unicul
lucru care înseamnă ceva pentru mine. Din acest motiv, une­
ori mă apuc să meditez despre ce ar fi putut fi viaţa ta şi a
mea dacă ele nu ar fi fost ceea ce sunt acum, iar gândul ăsta
mă toropeşte şi mă lasă fără vlagă şi odată ajuns aici chiar
că nu mai vreau să ştiu nimic de lumea care se întinde din­
colo de dormitorul meu, care în fond şi la urma urmei ră­
mâne singurul meu regat, păpuşă Agustina, tu l-ai vizitat în
noaptea ta înspăimântătoare, după ce ai făcut scandal şi ai por­
nit tăvălugul care a dat totul peste cap, însă erai atât de nebu­
nă încât probabil că nici nu-ţi mai aduci aminte, şi să nu crezi
că te acuz, Agustina viaţa mea, familia asta a ta a fost mereu
un ospiciu, problema este că la tine se observă imediat, în timp
ce mama ta şi fratele tău Joaco se prefac de minune, este in­
credibil cu câtă neruşinare călăreşte Joaco nebunia fără să o
lase să-l trântească, ca şi cum ar fi unul dintre nobilii lui cai
de polo, în schimb pe tine, Agustina fetiţo, nebunia te poar­
tă din zgâlţâitură în zgâlţâitură şi din căzătură în căzătură,
ca la un rodeo texan. însă îţi vorbeam despre dormitorul meu,
pentru că, dacă lumea exterioară devine prea mare pentru
mine, atunci ar trebui să mă vezi între cei patru pereţi ai ca­
merei mele, chiar şi eu sunt uimit când îmi dau seama că voin­
ţa mea se întinde în cele opt colţuri fără piedici şi contratimpi,
când sunt acolo în interior, bine înfipt în terenul meu, pare
că până şi timpul se lungeşte şi se comprimă după bunul meu
plac. Ţi-am arătat, Agustina, însă nu ai văzut, cum aprind şi
sting totul în mare stil, doar prin apăsarea unui buton de la
această jucărioară atât de frumoasă care este telecomanda, fu­
mez niţică marijuana şi îmi ţin telecomanda ca şi cum ar fi
un baston de comandant, din pat reduc luminile şi reglez tem­
peratura, fac să bubuie boxele Bose, ridic şi cobor draperiile,
fac cafeaua ca într-un act de magie, aprind şemineul cu flacă­
ră instantanee, pregătesc baia turcească sau jacuzzi ca să mă
dezinfectez în clocot de apă şi să mă coc în abur până mă
eliberez de praf şi mizerie şi apoi mă limpezesc cu duşul ăsta
proiectat special pentru mine, cu jeturi multiple atât de puter­
nice că ar fi bune de stins incendiile, dar care în acea noapte
nu au făcut faţă când a fost vorba să te calmeze pe tine, fru­
moasa mea copilă istericoidă, deşi ţi-am aplicat alternativ apă
rece şi fierbinte. Totul este foarte curat în camera mea, păpu­
şă Agustina, habar n-ai câtă curăţenie pot cumpăra banii, şi
cu atât mai mult dacă mama ta este o sfântă la fel ca a mea
şi cum este orice mamă din clasa de mijloc, o sfântă care ştie
să fredoneze jingle-urile de la detergenţii care apar la televizor
şi care-ţi culege hainele murdare pe care ţi le înapoiază a doua
zi impecabil de curate, spălate şi călcate şi organizate în gră­
mezi perfecte în dulapul tău. Restul apartamentului meu nu
mă interesează şi din acest motiv nici măcar n-am încercat
să ţi-1 arăt, este imens şi plictisitor şi l-am decretat parte din
vastele dezolări exterioare, poate că tocmai din această cauză
încă nu am pus mobilă pe hol şi nici în sufragerie, pe care
am cumpărat-o pentru doisprezece meseni, nu m-am aşezat
să mănânc nici măcar la început, pentru că mă apucă nostal­
gia dacă o fac singur, iar la gândul de a invita alţi unsprezece
mă ia cu leşin, însă cea mai patetică dintre toate e terasa, care
în mijlocul celor optzeci de metri pătraţi are un umbrar cu
dungi roşii şi albe care până acum n-a ferit pe nimeni de soare,
iar împrejur şase palmieri pitici însămânţaţi în ghivece care
din partea mea ar putea să crească până la cer, pentru că îmi
e indiferent, cred că pe terasa asta bună de făcut plajă, cu vede­
re la asfalt, n-am pus niciodată piciorul, sau poate că da, o
singură dată, în ziua în care am vizitat apartamentul ca să-l
cumpăr. Holul, biroul, sufrageria mare şi cea mică, terasa, bu­
cătăria, toate acestea rămân în afara frontierelor mele, pen­
tru mine patria mea este dormitorul şi replica pântecelui
matern este acest pat king size în care mă culc cu iepşoare
frumoase pe care nici măcar nu le întreb cum le cheamă, chiar
în patul ăsta dormitam eu în dimineaţa ce a urmat întâlnirii
cu Misterio, când pe la zece a sunat telefonul şi m-a trezit
dându-mă gata din prima, pe mine, care luasem decizia de
nezdruncinat să lenevesc între cearceafuri până la ora unu la
prânz, să mă trezesc ca să alerg şi apoi să fac o baie de fix o
jumătate de oră, să iau micul dejun cu cereale şi suc de mor­
covi şi să ies pus la patru ace ca să încerc să fac rost de bani
pentru Pablo. Insă a sunat telefonul şi era vocea lui Arana
care a scos un Vino pe la biroul meu că trebuie să-ţi zic o
chestie, Omule, Arahita, spune-mi care-i treaba prin telefon
că n-am chef să mă dau jos din pat, însă Arana, cu cel mai
bun ton al său de ministru fără portofoliu, i-a dat de înţeles
că era vorba de o chestiune privată şi prioritară şi Midas a
ieşit în fugă pentru a-1 întâlni, renunţând la jogging, la cerea­
le şi la duşul fără sfârşit de teamă că exista vreun impediment
pentru a-i face rost de bani lui Pablo, şi când Midas a ajuns
Arana l-a servit cu un whisky, l-a băgat într-o sală de şedinţe
unde nu mai era nimeni şi aici, doar ei doi, aşezaţi la un capăt
al acelei mese kilometrice, s-a tras mai lângă el ca pentru a-i
şopti la ureche vreun secret, Midas chiar a crezut că Arana
urma să-i spună că nu-1 atrage treaba cu Pablo şi a început
să tremure, această posibilitate îl îngrozea mai mult decât orice
altceva pe lumea asta, în primul rând pentru că pofta pentru
acest câştig splendid îşi făcuse deja cuib în sufletul său şi în
al doilea rând de frica răzbunării, pentru că este bine ştiut
faptul că Patronul nu acceptă să fie refuzat. Ştii când a fost ?,
l-a întrebat Arana, inspirându-i în ureche răsuflarea sa grea,
iar Midas, dezorientat, Când a fost ce anume, Păi când eram
pe punctul să reuşesc, Să reuşeşti ce anume, dragă Arahita,
nu mai prelungi suspansul, Păi cum ce, somnoros buimac,
te întreb dacă ştii când am fost pe punctul să am o erecţie
noaptea trecută. Iar mie nu-mi venea să cred că tipul mă scose­
se din pat şi mă obligase să merg până acolo pentru o aseme­
nea imbecilitate, aşa că i-am spus, Bineînţeles că ştiu, boşorog
depravat, aproape că ţi s-a sculat când ai aflat cât vei câştiga
de pe urma lui Escobar, Vorbesc serios, Midas m y boy, ştii
când a fost ? La Sfântu’ Aşteaptă, ar fi vrut Midas să-i răs­
pundă, în schimb s-a înarmat cu răbdare şi l-a întrebat compli­
ce, Ia să vedem, bătrâne, mărturiseşte-mi când a fost. Atunci
Arana i-a povestit că în acea noapte a avut un început de erecţie
ori de câte ori una dintre fetiţe îi făcea lucruri rele celeilalte,
Vrei să spui că atunci când îi dădea peste fund şi treburi d-as-
tea ? Da, asta, când îi făcea aşa şi aşa cu vergeluţa aia, păcat
că era doar în glumă, iar Arana i-a comunicat lui Midas că
pentru cea de-a doua încercare din Operaţiunea Lazăr voia
să se axeze pe partea asta mai dură, însă de data asta pe bune,
fără atâta teatru şi fără atâta joacă. Atunci să înţeleg că vrei
să-ţi fac rost de o masochistă profesionistă, dintr-alea cu piele
neagră şi lanţuri şi chestii de-astea ? Trebuie să înţelegi ce vrei,
Miditas, fiule; eu îţi dau orientarea generală şi tu te ocupi de
detalii, singurul lucru pe care ţi-1 zic este că, din acea noapte,
am o poftă teribilă să văd o iepşoară suferind pe bune. De
acord, i-am spus eu ca să-i fac pe plac, însă în sinea mea, copi­
lă Agustina, am luat hotărârea să organizez sesiunea în pri­
vat, fără să-i am martori nici pe Joaco, nici pe Ayerbe şi nici
pe american, ca să nu afle de noul eşec. Pentru că nu avea
nici un sens să-mi stric aşa cel de-al doilea cartuş, care în fond
era penultimul, şi deşi Midas încheiase acel pariu ştiind că
nu avea nici o şansă, ci numai pentru a-i mai distra niţel pe
toţi, în sinea lui ideea de a pierde îl enerva, Agustina, fetiţo,
un pariu e un pariu şi în fond nu vrei să-l pierzi, indiferent
cât e de prostesc. Mă priveşti direct în faţă cu ochii ăştia ai
tăi negri şi imenşi, Agustina frumoaso, şi crezi că dacă i-am
făcut pe plac lui Arana nu a fost pentru că voiam să câştig
pariul, ci mai degrabă din slugărnicie. De ce nu i-am spus
adevărul lui Arana, de ce nu i-am spus că bietul lui cocoşel
nu i se va mai ridica nici cu macaraua şi că în plus jocul ăsta
deja nu mai amuza pe nimeni ? Te gândeşti că este pentru ace­
laşi motiv dintotdeauna, şi anume că dacă îi fac pe plac lui
Arana iar şi iar este pentru că sunt incapabil să rup vraja pe
care o exercită asupra mea atât el, cât şi toţi old-moneys ?
Pentru că, deşi încerc s-o ascund, admiraţia mea pentru ei
este mai mare decât orgoliul meu, şi din acest motiv mai de­
vreme sau mai târziu ajung să fiu paiaţa lor ? Dacă îmi vii pe
nepregătite cu discuţia asta moralistă, Agustina micuţo, dacă
îmi spui că păcatul meu cel mai mare este slugărnicia, cu dure­
re în suflet va trebui să-ţi dau dreptate pentru că este foarte
adevărat; există ceva ce ei au şi eu nu am şi nici nu voi pu­
tea avea, chiar dacă mă aleg cu o hernie de la atâta efort, ceva
ce ai şi tu dar nu-ţi dai seama, prinţesă Agustina, sau îţi dai
seama însă eşti suficient de nebună ca să nu-ţi pese, e vorba
despre un bunic care a moştenit o moşie şi despre un străbu­
nic care a adus primele tramvaie şi despre nişte diamante care
au fost ale unei mătuşi şi despre o bibliotecă plină de cărţi
în franceză care a aparţinut unui stră-străbunic şi despre nişte
ţoale de botez brodate în olandă şi păstrate între coli fine de
hârtie timp de patru generaţii până în ziua în care mama ta
le scoate din cufăr şi le duce la maicile carmelite ca să cureţe
urmele lăsate de trecerea timpului şi să le scrobească pentru
că a venit rândul tău şi te vor îmbrăca şi pe tine cu ele, ca să
te boteze. înţelegi, Agustina ? Reuşeşti să înţelegi senzaţia de
rău din viscere şi slăbiciunile de caracter care îi impun unui
tip ca mine să nu aibă nimic din toate acestea şi să ştie că aces­
te lipsuri nu sunt niciodată trecute cu vederea de cei cu ţoale
scrobite de maicile carmelite ? Fii atentă la acest sindrom. Poţi
să câştigi premiul Nobel pentru literatură ca Garcia Mârquez,
sau să fii omul cel mai bogat de pe planetă ca Pablo Escobar,
să ieşi primul la raliul Paris-Dakkar sau să fii cel mai grozav
tenor de la opera din Milano, în această ţară eşti un nimeni
prin comparaţie cu cei cu ţoale scrobite. Crezi poate că fa­
milia ta apreciază un bărbat ca soţul tău, pe Aguilar cel cum­
secade, care a lăsat totul, inclusiv cariera, pentru a se război
cu ţicneala ta ? Păi dacă familia ta nici măcar nu-1 observă pe
Aguilar, regina mea Agustina, a spune că mama ta îl urăşte
înseamnă să-i faci lui o favoare, pentru că adevărul este că
maică-ta nici măcar nu-1 vede şi dacă e să fim drepţi nici mă­
car tu nu-1 vezi, nu-i nimic de făcut, nu contează cât se sa­
crifică şi se sanctifică pentru tine, Aguilar va fi mereu invizibil
pentru că i-au lipsit ţoalele. Şi eu ?, păi la fel, regina mea, în­
genunchează toţi în faţa mea şi mi-o sug pentru că, dacă n-aş
fi eu, ar fi faliţi, cu fermele lor care nu produc şi pandan­
tivele de diamante pe care nu îndrăznesc să le scoată din
seif de teama hoţilor şi cu ţoalele lor brodate care put a cam­
for. Insă asta nu vrea să-nsemne că mă şi văd. Mi-o sug, dar
nu mă văd. Midas îi spune Agustinei că o va scuti de amă­
nuntele capitolului următor al Operaţiunii Lazăr pentru că
a fost o chestie sordidă, că e suficient să-i spună că în această
a doua fază a pariului nu s-a obosit prea mult, nu tu fineţuri
şi subtilităţi, pur şi simplu a căutat în ziar un anunţ pentru
sadomasochişti, a pus mâna pe telefon şi a angajat o artistă
de cabaret care într-un acces de ingeniozitate îşi zisese Dolores
şi oferea, împreună cu peştele ei, un număr de tortură mode­
rată la domiciliu, a negociat preţul, a stabilit data şi s-a spălat
pe mâini. In noaptea stabilită, a sosit la Aerobic’s Center acea
Dolores cu călăul ei, sculele şi uneltele de pedeapsă şi trea­
ba era deplorabilă, frumoasa mea Agustina, ca la un circ de
provincie, ea, o femeie dedată rutinei şi fără inspiraţie, ceea
ce se numeşte o birocrată a supliciului, iar el, un saltimbanc
cu părul lins şi costum de gală de culoarea vinului roşu, îţi
jur, prinţesă, că singurul lucru pe care-1 simţeam văzându-i era
dezolare, aşa că Midas a stins toate luminile din sala de sport,
i-a lăsat acolo jos să-şi facă numărul în faţa lui Arana şi a ce­
lor două gărzi de corp, Paco Malo şi Chupo, care-1 urmează
ca nişte umbre nesuferite, s-a dus în biroul său, şi-a luat cal­
culatorul şi s-a apucat să calculeze pentru că deja trecuseră
vreo două zile de când îi trimiseseră toţi banii lui Escobar
prin intermediul lui Misterio şi aşteptau să se întâmple mi­
nunea înmulţirii pâinilor şi a peştilor. Ţi-am spus că femeia
aia din show-ul sado-maso se numea Dolores, ţine minte nu­
mele ăsta, Agustina frumoaso, pentru că steaua nenorocoa­
să a lui Dolores ne va face de petrecanie cu lumina ei neagră.

S-a întâmplat în cea de-a şasea lună a singurei sarcini a

Agustinei, spune Aguilar referindu-se de fapt la singura ei
sarcină cu el, pentru că înainte mai fusese însărcinată şi aceas­
tă primă sarcină se terminase cu un avort voluntar, chiar ea
i-a povestit şi în treacăt i-a menţionat numele unuia, Midas
McAlister, care-i fusese tovarăş de pat; acest nume, Midas
McAlister, i-a rămas lui Aguilar înfipt în memorie pentru că
nu era pentru prima dată când o auzea pe nevastă-sa men-
ţionându-1, dar şi pentru că numele tipului îi suna cunoscut
şi din alte părţi, poate că din paginile sociale ale ziarului El
Tiempo dar mai ales din bârfele care-1 semnalau ca pe unul
care spală dolari. Revenind la oile noastre, reia Aguilar firul poveş­
tii, treaba e că după cinci luni de sarcină medicii ne-au infor­
mat că este posibil să-l pierdem din cauza unei preeclampsii.
începând din acest moment, Agustina a reînceput să se de­
dice în totalitate, aşa cum făcea când am cunoscut-o, acestei
modalităţi întortocheate a cunoaşterii ce mă enervează peste
măsură şi mă umple de neîncredere şi care constă în a inter­
preta realitatea indirect, nu direct, altfel spus în a se ghida
nu pe baza semnalelor evidente şi clare care sosesc, ci pe baza
unei înşiruiri de semne secrete şi manifestări tainice, pe care
le alege la întâmplare şi cărora le acordă, cu toate acestea, nu
numai putere de revelaţie, ci şi de decizie asupra întâmplări­
lor din viaţa ei. Medicii ne-au spus că doar o linişte aproape
absolută ar putea permite, eventual, ca sarcina să ajungă la
termen şi copilul să supravieţuiască şi Agustina mea, care se
agăţa de acea fiinţă cu toate puterile sale, a ales să rămână zi
şi noapte în pat, fără să facă nimic, aproape încremenită, temă­
toare de orice mişcare care ar fi putut provoca pierderea sar­
cinii, şi atunci a început să facă o fixaţie în privinţa cutelor
cearceafurilor. Aşteaptă, Aguilar, nu te mişca, îmi cerea când
mă trezeam, rămâi nemişcat un moment, că vreau să văd cum
s-au trezit cearceafurile. La început, Aguilar nu înţelegea ni­
mic şi se limita la a observa cum ea îşi trecea degetele prin
cutele şi pliurile aşternutului, cu o grijă extremă pentru a nu
le deranja, Zice mesajul că totul va ieşi bine şi că, atunci când
se va naşte copilul, îi voi spune Carlos în onoarea frăţiorului
meu cel mic, îmi comunica uşurată şi se lăsa pradă unei letargii
din care nu reuşeam s-o smulg nici cu micul dejun, pe care
i-1 aduceam la pat în fiecare zi pentru că îm i dădeam seama
că acest lucru o făcea să se simtă bine. Ce mesaj, Agustina?
Despre ce mesaj îmi vorbeşti ? Despre ceea ce a rămas scris
în noaptea asta aici, în cearceafuri. Pentru Dumnezeu, Agus­
tina, ce să ştie cearceafurile! Ele ştiu multe lucruri despre noi,
Aguilar, oare nu au stat aici, toată noaptea, absorbindu-ne
visele şi umorile ? Nu-ţi face griji, Aguilar, cearceafurile spun
că pentru moment copilul se simte bine. Insă nu întotdeau­
na cearceafurile ne aduceau veşti îmbucurătoare şi a început
să se întâmple din ce în ce mai des ca, după ce studia această
hartă inexistentă pe care ea o vedea desenată în pat, Agus­
tina să înceapă să plângă neconsolată. Copilul suferă, îmi spu­
nea printre hohote şi în mijlocul unei crize de zbucium pe
care eu nu ştiam cum s-o calmez, nici făcând apel la analize­
le medicale care indicau stabilitate, nici recurgând la opinia
favorabilă a medicilor, nici făcând apel la bunul-simţ. Ca şi
cum ar fi fost vorba de sentinţa unui judecător fără milă, cute­
le cearceafurilor stabileau destinul nostru şi al copilului nos­
tru şi nu exista putere umană care s-o poată face pe Agustina
să reflecteze asupra iraţionalităţii acestor lucruri. Din neferi­
cire pentru noi, nici eforturile medicilor, nici eroica dăruire
a Agustinei nu au servit la nimic. Am pierdut copilul şi asta
n-a făcut decât să dovedească harul profeţiei pe care-1 aveau
cearceafurile şi să le consolideze tirania asupra noastră. însă
acest lucru nu s-a întâmplat imediat. Dimpotrivă, vreo două
săptămâni după pierderea sarcinii, Agustina, care nu a mai
pomenit despre acest subiect şi care părea să-şi fi revenit trup
şi suflet, s-a dedicat cu mult chef unei afaceri de export al
unor pânze imprimate cu tehnica batik. A fost o perioadă
plăcută în care apartamentul s-a transformat într-o fabrică
în plină activitate, iar eu mă împiedicam de gherghefuri, de
sculuri de bumbac din Bali, de găleţi pline cu uleiuri vegetale.
Nu puteam să gătim pentru că misiunea godinului era să în­
călzească ceara, aşa că ne mulţumeam cu sendviciuri şi sala­
te sau cu pui la rotisor pe care-1 comandam de la Kokorico,
magazinul din colţul străzii, şi ca să putem să facem baie tre­
buia să scoatem de la duş metri de pânză din care se scurgeau
albastru indigo şi carmin şi nu mai ştiu ce vopsele organice,
şi îmi amintesc cu o groază specială un aluat lipicios şi gal­
ben căruia Agustina îi spunea kunyit; faimosul kunyit rămâ­
nea lipit pe orice, pe tălpile pantofilor, pe lucrările studenţilor
mei, pe covoare, mai ales pe covoare, când kunyit-ul ataca
un covor, puteai să-ţi iei adio de la el. Treaba asta cu batik-ul
a fost una dintre cele mai bune perioade ale noastre. Pentru
că tu radiai, Agustina, inventând desene şi încercând ames­
tecuri de culori; îţi pictai un punct roşu în frunte, te înfăşu-
rai în sari, în sarong, în paşmina şi în şorţuri indiene şi cât
era ziua de lungă ascultam discuri de Garbarek, de Soeur
Mărie Keyrouz şi de Ravi Shankar, îţi aminteşti, Agustina,
de Paksi ?, Paksi, acea vânzătoare de artizanat din Java care
părea să fie din Boyaca1însă spunea că s-a născut în Jogy-
karta, tipa aia care s-a dat drept maestră în tehnica batik şi
pe care apoi nu mai ştiam cum s-o scoatem din casă. însă la
sfârşitul acelui an, afacerea batik-ului a început să ia apă.
Agustina, care investise o avere în materiale şi care nu reu­
şise să exporte nimic, a început să se întristeze şi să cadă în
letargie şi era cu moralul la pământ, stare care nu-i permi­
tea nici măcar să se descotorosească de tot echipamentul ace­
lei industrii domestice care continua să ne invadeze spaţiul,
acum transformat în gunoi şi în martor lamentabil al unei în­
frângeri. N u-ţi face griji, Agustina mea, că a pretinde să con­
curezi cu indonezienii în fabricarea batik-ului este ca şi cum
ei ar vrea să monopolizeze producţia sosului nostru de ar­
dei, încercam eu s-o consolez, nedând importanţă dezastru­
lui, însă nu era nimic de făcut, melancolia continua s-o tragă
în jos, în picaj. Tot atunci Agustina a început să-mi vorbeas­
că din nou de porunca cearceafurilor, care îi spuneau de data
asta că a sosit momentul să rămână însărcinată din nou. Eu
am dat-o la întors exasperat, puţin îmi păsa de ceea ce spuneau

1 Departament situat în nord-estul Columbiei.

cearceafurile, dacă tu vrei asta, dacă eşti dispusă să-ţi asumi
din nou riscurile, atunci contează pe mine şi vom încerca din
nou, însă te avertizez că sunt sătul de toată povestea asta, că
nu accept că până şi ca să te culci cu mine trebuie să consulţi
cearceafurile sau ouija1 sau sfinţii, însă bineînţeles că Agus-
tina nu mă lua în seamă, Agustina niciodată nu m-a luat în
seamă, nici nu-mi auzea reproşurile şi continua să aştepte ca,
cine ştie de unde, să-i vină mesaje şi indicaţii cu privire la mo­
dul în care să acţioneze şi să gândească. Era ca şi cum ar fi
pierdut capacitatea de a avea o opinie personală şi se lăsa para­
lizată de frica de a lua de una singură orice fel de hotărâre.
Singurele lucruri pe care reuşea să le spună erau Medicul
zice..., cearceafurile arată..., conform horoscopului..., azi-
noapte mi-ai spus..., cum tu refuzi să..., mama consideră...,
doamna care-mi dă în cărţi... Agustina părea un automat şi
se agăţa de opiniile altora şi de semne capricioase care ne afun­
dau într-o mocirlă de şovăieli. Şi totuşi, tot ce se întâmpla
încă nu era nebunie. Sau, dacă era, abia se făcea anunţată.

Unele lucruri scapă de sub controlul Viziunii mele, spune

Agustina, pentru că sunt mai puternice decât harul prezicerii
şi nici măcar fotografiile secrete ale mătuşii Sofi nu au sufi­
cientă putere pentru a le controla, şi din toate aceste lucruri
sângele este cel care mă nelinişteşte cel mai mult. Se referă
la Sângele Vărsat, care o ia prin surprindere şi o învinge ori
de câte ori scapă de acolo de unde ar trebui să rămână, alt­
fel spus în interiorul oamenilor. Când îşi urmează traseul cir­
cuitelor sale oculte, sângele nu mă îngrijorează pentru că este
invizibil, nu are miros şi nici nu face scandal cu torentul nenu­
măratelor sale globule albe şi roşii. S-ar spune că Dumnezeu

1 Ouija (sau ouiji) este un joc cu o tablă care conţine toate literele
alfabetului plus numere de la 0 la 9 cu opţiuni de „da“ şi „nu“. Un
indicator glisant formează cuvinte ca răspuns la întrebările puse de jucă­
tori, care-şi aşază mâinile deasupra tablei ouija, ce se crede că este miş­
cată de o forţă supranaturală şi misterioasă. „Jucătorii" de ouija speră
să afle răspunsuri la întrebări şi să comunice cu spiritele celor morţi.
l-a creat liniştit şi ascuns, însă nu este adevărat; sângele, ca
şi laptele fiert, aşteaptă mereu o ocazie ca să se verse şi, când
începe, nu mai vrea să se oprească. Vino, Bichi Bichito, copil
mititel, vino să-ţi tai unghiile astea negre pe dedesubt de la
cât te-ai jucat în pământ, şi Bichi, încrezător, îi întinde mâna suro­
rii sale Agustina; este atât de dulce mâna fratelui meu mai
mic, este atât de frumos copilul meu cu buclele sale negre şi
este atât de lipsit de apărare, ne aşezăm amândoi pe pat, cu
mâna mea stângă o ţin bine pe a sa şi cu dreapta ţin cleştişo-
rul şi el, între timp, cu mâna liberă se joacă de-a strânsul sca­
melor care se formează în salteaua de lână, iar eu îi tai unghiile,
Bichi e cu gândul în altă parte, sau cine ştie, poate că nu se
gândeşte la nimic, cum e încă atât de mic, gândurile lui sunt
pline de scame aşa că uită de propria mână în timp ce Agusti­
na, care e doar un pic mai mare, îi taie dintr-un gest unghia
de la degetul mic, o bucăţică din unghie sare şi cade pe jos
şi este lucrul cel mai micuţ care există pe planetă, păi dacă
însuşi Bichi este atât de mic, cum să fie unghia de la degetul
său mic. Agustina spune: cred că pe atunci frăţiorul meu încă
nu ştia să vorbească. Stai liniştit, mititelule, nu te mai mişca
atât, degetul ăsta se numeşte inelar pentru că aici se pune ine­
lul, se aude un alt clic şi sare în aer această mică aşchie de
lună în creştere, Am făcut deja două unghii, Bichito, mai avem
doar trei şi dacă nu te mai mişti, vom termina foarte repede,
degetul ăsta mai mare este degetul mijlociu, nu ştiu de ce i
s-o spune aşa, stai liniştit că nu mă laşi să-mi fac treaba, se
aude din nou un ţac şi primul lucru neaşteptat este că această
ultimă bucăţică de unghie nu sare în aer, ci cade rotunjoară
şi moale în poala mea, iar al doilea lucru, dar nu imediat, ci
după scurgerea unei lungi tăceri, este inexplicabilul urlet pe
care-1 scoate Bichi, fără să-şi retragă mâna care rămâne prin­
să între mâinile mele, mânuţa lui încă dăruită şi expusă ca şi
cum acel urlet nu ar avea nimic de-a face cu ea, şi abia după
un timp, la mult timp, când deja urletul lui Bichi se aude inter­
mitent şi devine plâns, abia atunci ochii Agustinei văd, pen­
tru prima dată de când s-au deschis către lume, cum iese lucrul
acela călduţ şi roşu care mânjeşte salteaua, Bichi şi-a eliberat
deja mâna şi şi-o duce la faţă care devine şi ea lipicioasă şi
mânjită, Lasă-mă să văd, Bichi, te rog, încerc să-i privesc dege­
tul pentru a înţelege ce se întâmplă însă mi se întunecă min­
tea pentru că tremur, spaima îmi ia puterile şi mă asaltează
atâtea voci că nu înţeleg nici una, cea mai rea dintre voci, cea
care mă paralizează cel mai tare, este cea care-mi repetă că
l-am rănit pe Bichi, că i-am făcut rău, la fel ca şi tata, Iartă-mă,
Bichito, te implor, şi el îmi arată mâna roşie de sânge, iar ochii
îi sunt plini de lacrimi, Taci, dragul meu, taci, copilul meu,
dacă urli aşa nu mă laşi să văd nimic. La creierul meu, care
a început să funcţioneze foarte lent, ajunge o voce micuţă
care-mi şopteşte că unghia asta moale pe care tocmai am tă­
iat-o nu este unghie, ci este bucăţica din buricul care-i lipseş­
te acum degetului, O rezolv eu, Bichito dragul meu, dar nu
mai plânge aşa, că mă vor pedepsi pentru că ţi-am făcut rău,
iar Bichi încearcă să nu plângă, încă se mai vaită dar deja o
face foarte încet, este incredibil cum se potriveşte degetul lui
cu buricul desprins, s-ar lipi din nou dacă n-ar fi tot sângele
ăsta care continuă să curgă, pentru că ăsta este Sângele, Bichi
Bichito, ăsta se numeşte Sânge Vărsat şi deja îm i ajunge la
urechi Vocea cea Mare, cea care mă avertizează Frăţiorul tău
va muri pentru că tot sângele pe care-1 are pe dinăuntru îi va
curge prin vârful degetului, atunci deja nu-mi mai pasă că
mă pedepsesc şi nici că Bichi urlă şi ies în fugă pentru a o
chema pe mama pentru că, mai presus de orice, nu vreau ca
Bichi să moară şi, din câte îmi aduc aminte, am plâns toată
noaptea şi câteva pete de culoare maron care au rămas pe sal­
tea au stat mărturie pentru răul pe care i l-am făcut, şi când
fratele meu Bichi şi eu eram mai mărişori el continua să aibă
degetul puţin tocit pentru că buricul nu a mai crescut, îi lip­
sea vârful degetului mijlociu şi probabil că-i lipseşte şi acum,
ori de câte ori mă gândesc la asta plâng, încep să plâng şi nu
mă pot abţine să nu mă gândesc că de la oricine te-ai fi aştep­
tat să-ţi facă rău, dar nu de la mine, indiferent pe unde-oi fi,
Bichi, frăţioare, ce n-aş da să nu te mai doară rana asta pe
care ţi-am făcut-o. După aceasta, firul de sânge s-a ascuns din
nou pentru a curge prin interior, în aşteptarea unei noi ocazii
de a mă deruta şi de a-mi întuneca darul vederii. La Cabrera
era un cartier modern, protejat de străzi private şi paznici în­
făşuraţi în pături care care se adăposteau 24 de ore în ghe­
retele cu geamuri blindate din faţa fiecărei case, iar pe noi,
copiii, nu ne lăsau niciodată singuri, tot timpul ne urmăreau
mama sau Aminta sau oricare dintre celelalte fete în casă sau,
dacă nu, era mătuşa Sofi, care se mutase deja cu noi, însă într-o
seară Aminta a şters-o pe furiş ca să-şi întâlnească iubitul şi
Agustina nu ştie ce s-a întâmplat cu ceilalţi adulţi, însă ea şi
cei doi fraţi ai ei au rămas singuri şi cineva a sunat la uşă, Să
nu deschizi, Agustina, să nu deschizi, Bichito; nu ne dădeau
voie să deschidem uşa, însă m-am aplecat pe fereastră şi am
văzut că era paznicul vecinilor, înfăşurat în pătura din lână
de capră neagră şi, de afară, mi-a dat de înţeles că voia un
pahar cu apă, Uite, Joaco, este un paznic şi nu vrea decât nişte
apă, şi am alergat la bucătărie ca să-i aduc şi am deschis uşa
pentru a-i da paharul şi el a luat două înghiţituri însă a treia
oară când a vrut să ducă paharul la gură, i-a căzut pe jos şi
s-a făcut zob, imediat s-a sprijinit un pic de perete şi s-a pre­
lins de-a lungul zidului, probabil că-i era cald pentru că şi-a
scos pătura fără să spună un cuvânt şi deja era căzut la pământ
îmbrăţişând pătura, Bichi a ieşit să vadă ce se întâmplă şi s-a
oprit lângă mine şi în scurt timp, de la pământ, domnul paz­
nic m-a rugat să-i mai dau nişte apă, şi deja începuse să se
întâmple acel lucru: Sângele îi ieşea încet, deschizându-şi
drum afară din corpul lui şi o voce i-a spus Agustinei că doar
apa putea controla voinţa Sângelui care se Varsă, Paznicul
mi-a spus să-i dau apă şi eu i-am înţeles cuvintele, mă învăţa
că nu va muri dacă îi dau apă, aşa că am fugit în bucătărie
să-i aduc alt pahar, Ce faci, a ţipat Joaco, iar ea, îi mai aduc
apă pentru că-i e sete, Ce sete să-i fie, e pe moarte, nu vezi
că e rănit şi că e pe moarte ? însă lui chiar îi era sete, a încer­
cat să se ridice în capul oaselor şi a întins mâna spre mine,
spre vasul pe care i-1 dădeam eu, degetele lui le-au atins pe-ale
mele care încă mai păstrează amintirea acelei atingeri, însă
nu a apucat paharul, ci s-a prelins ajungând într-o parte, foarte
încet, la fel ca şi sângele lui care formase deja o băltoacă închi­
să la culoare pe marmura albă de la intrarea în casa mea, vârfu­
rile pantofilor lui Bichi ajungeau chiar până la marginea
băltoacei şi eu l-am împins în spate cu mâna, Nu atinge sânge­
le ăsta, i-am spus, însă Bichi nu m-a ascultat, Credeai cumva,
frate, că sângele era în acea zi precum apele Styxului şi că,
atingându-1, ne va face invulnerabili ? A urmat o după-amiazâ
foarte lungă, la început însorită, apoi din ce în ce mai puţin,
până când aerul a devenit violet şi fiecărui lucru i s-a născut
propria umbră, ca tăiată cu foarfecele, iar dinspre munte a
început să coboare frigul, însă eu nu-1 simţeam pentru că
eram oprită la ţărmul sângelui acestui om, fără să-mi pot lua
ochii de la el şi fără să mă pot mişca, ochii mei larg deschişi
şi din ce în ce mai pătrunzători, ca o statuie de sare pentru
că vederea sângelui îmi paralizează puterile şi mă prinde-n
cursă, deja Bichi nu mai era cu mine, nici Joaco şi chiar paz­
nicul părea să fi plecat, din el poate că nu mai rămâneau în
faţa mea decât trupul, pătura lui neagră şi sângele, însă eu ră­
mâneam în continuare acolo, fără să mă mişc, invitată la ceea
ce se întâmpla, şi anume moartea unui om, pentru prima dată
în viaţa mea, moartea unui om, şi într-un anumit moment
din acea după-amiază lungă a apărut o patrulă de poliţie cu
doi domni cu halate gri, unul dintre ei şi-a pus mănuşi de
cauciuc, s-a lăsat pe vine în faţa acelui mort care era deja ca
şi al meu după atâtea ore cât stătusem ca să-l privesc sau, mai
degrabă, să-l însoţesc, asta dacă cumva el era conştient de pre­
zenţa mea, deja îi ştiam mustăcioara rară şi privirea pierdută
din ochiul care-i rămăsese deschis şi cei doi pantofi care i-au
căzut lăsându-i la vedere picioarele înghesuite în şosete ca
doi melci care se retrag după ce şi-au pierdut cochilia, Ceva
mai târziu, în viaţă, mi-am putut da seama că există un fel
de lege potrivit căreia morţii îşi pierd pantofii. Agustina se
gândea, Mortul ăsta îm i aparţine pentru că numai eu îl înso­
ţesc în moarte, doar eu sunt aici cu ochii aţintiţi la şosetele lui
care sunt de culoare maron cu picăţele albe, şi mă suprinde
să-mi dau seama că şi morţii poartă şosete; Agustina insis­
tă că în acel moment s-a gândit că bărbaţii se împart în două
categorii, de-o parte cei care poartă şosete negre sau gri în­
chis, ca tatăl ei, şi de cealaltă parte restul, care poartă şosete
mai mult sau mai puţin maron cu picăţele deschise. Bărbatul
cu mănuşi de cauciuc a încercat să mişte mortul, dar el nu
s-a lăsat, ca şi cum ar fi preferat să continue să-şi îmbrăţişeze
pătura în acea poziţie incomodă, atunci cel cu halatul a în­
ceput să-l caute prin buzunare şi a găsit un radio cu baterii
care încă mai funcţiona, la volum redus, dar funcţiona, conti­
nua să emită muzică şi programe şi torente de cuvinte de parcă
paznicul le-ar mai fi putut asculta şi Agustina s-a gândit: Ra­
dioul este unicul lucru care a mai rămas viu din acest om.
Din celălalt buzunar i-au scos patru monezi şi un pieptene
micuţ pe care cel cu mănuşile le-a băgat într-o pungă de plas­
tic împreună cu radioul, pe care-1 stinsese deja ca să nu se
mai audă, şi imediat celălalt care era cu el şi-a pus la rândul
lui mănuşi, şi-a întins arătătorul şi degetul mijlociu de la mâna
dreaptă şi le-a adunat pe celelalte trei cum fac preoţii când
îi binecuvântează pe enoriaşi de la altar, îl va binecuvânta ca
să nu ajungă în iad, am crezut, dar nu, nu era asta, cu cele
două degete ale binecuvântării i-a căutat mortului meu răni­
le, şi-a băgat degetele în fiecare, una câte una, în timp ce spunea
Armă albă, axila stângă, şase centimetri în profunzime; armă
albă, patru centimetri, spaţiu intercostal drept între a şaptea
şi a opta, în felul ăsta a tot contabilizat rănile de pe corpul
întins în timp ce o femeie îmbrăcată în albastru care venise
cu ei nota în carneţelul ei până au ajuns la nouă şi au zis: Nouă
răni provocate cu armă aibă, una i-a atins ficatul. Cei doi băr­
baţi şi femeia se mişcau, se duceau la patrulă şi se întorceau,
călcau în sângele paznicului şi lăsau urme de pantofi colora­
te în roşu pe marmura de la intrare, până când tata şi mama
s-au întors acasă în acelaşi timp, dar în maşini diferite şi au
făcut un scandal monstru, Agustina putea auzi cuvintele, dar
nu le înţelegea, Cum aşa, copiii nu pot vedea aşa ceva, Joaco,
Agustina, Bichi, vă duceţi imediat fiecare în camera lui, Cum
este posibil să nu fie nici Aminta, nici Sofi, de unde atâta ires­
ponsabilitate. Tată, au fost nouă răni de armă albă, Mamă,
au fost nouă răni de armă albă, noi încercam să le povestim
cum a fost cu radioul şi cu paharul cu apă, dar ei nu voiau
să ne asculte, Tată, ce vrea să spună i-a atins ficatul, Mamă,
unde se află ficatul, însă tata a închis de două ori cu cheia uşa
casei, cu noi înăuntru, şi mortul meu a rămas afară, n-am aflat
niciodată cum îl chema şi nu am încetat să mă întreb dacă şi
apa pe care i-am dat-o i s-a scurs prin rănile din trup. Am
spus deja că înainte de a se întâmpla ceva la mine soseau trei
chemări, iar Cea de-a Treia Chemare a Sângelui a sunat în
urechile mele în piscina de la Gai Repos, în Sasaima, şi a răsu­
nat în figura marcată de reproşuri pe care a afişat-o mama,
de câte ori nu am văzut cum i se descompune figura din ca­
uza lucrurilor pe care le fac sau le spun sau a lucrurilor care
mi se întâmplă, figură încărcată de repulsie!, iar de data asta
a fost pentru că Sângele Vărsat ieşea din mine, curgea dintre
picioarele mele şi îmi păta costumul de baie, iar mama cu fru­
museţea ei extraordinară şi figura înspăimântată, atât de slabă
şi de palidă în veşmintele ei albe de vară, m-a luat de braţ şi
mi-a spus Trebuie să ieşi din piscină, şi a vrut să mă înfăşoare
într-un prosop, dar eu, care mă jucam de-a hoţii şi vardiştii
cu verii şi fraţii mei, eu care eram hoţul mă căzneam să nu
mă prindă, Dă-mi drumul, mamă, că mă prind dacă nu sar
în apă, apa este refugiul hoţilor, mamă, sunt un hoţ, oare nu
vezi că sunt pe cale să mă prindă. însă ea nu-mi dădea dru­
mul, îmi strângea braţul cu atâta forţă că mă durea, Ţi-a venit,
Agustina, mi-a spus, ţi-a venit, dar eu nu înţelegeam ce mi-a
venit, Acoperă-te cu prosopul şi intră cu mine în casă chiar
în momentul ăsta, însă eu am aruncat prosopul şi mi-am elibe­
rat braţul din mâna mamei şi m-am aruncat în apă şi atunci
a fost când I-am văzut, prelingându-se din mine fără să-i fi
dat nimeni voie şi colorând piscina în apă sângerândă, Asta
este Cea de-a Treia Chemare, mi-am spus, şi nu ştiu prea bine
ce s-a întâmplat după aceea, îmi amintesc doar că la sfârşit,
deja în casă, mătuşa Sofi mi-a dat un tampon, deja le ştiam
pentru că le furam din baia mamei şi le foloseam ca saltele
pentru coşurile cu puişorii vii şi coloraţi cu anilină pe care
ni-i dăruiau cu ocazia primelor împărtăşanii, puişori cu pene
verzi, puişori lila, roz sau albaştri care trăiau câteva zile şi
trebuia să-i îngropi, tata spunea că, vopsindu-i, le făceau un
rău pentru că acel colorant îi otrăvea. Pune-ţi ăsta în chiloţei,
mi-a spus mătuşa Sofi dându-mi un tampon, Vino, te învăţ
cum se face, însă Agustina plângea şi nu voia s-o facă, i se
părea oribil ca sângele să i se prelingă prin acea parte şi să-i
mânjească hainele şi ca mama ei s-o privească cu reproş, cum
priveşti pe cineva care a făcut ceva murdar, pe cineva care
Murdăreşte-cu-propriul-sânge. Imediat mătuşa Sofi i-a spus
Biata mea fetiţă, atât de mititică şi deja să-i vină ciclul, şi cum
verii şi fraţii mei strigau afară chemându-mă să mă întorc la
jocul de-a hoţii şi vardiştii, eu mi-am şters lacrimile şi i-am
zis mamei Le voi spune şi lor ce mi s-a întâmplat şi mă întorc,
dar ochii mamei au scânteiat şi din gura ei a ieşit Interdicţia:
Nu, Agustina, lucrurile astea nu se spun. Ce lucruri nu se
spun, mamă ? Lucrurile astea, înţelege, lucrurile intime, şi
atunci ea s-a aplecat la fereastră şi le-a spus verilor şi fraţilor
mei Agustina nu va ieşi pentru că preferă să rămână aici cu
noi ca să joace o partidă de cărţi, Ce partidă de cărţi, mamă,
aici nimeni nu joacă cărţi şi mie nici nu-mi plac cărţile, eu
vreau să mă joc de-a hoţii şi vardiştii, însă mama nu mi-a dat
voie cică pentru că soarele intensifică hemoragia, aşa a spus,
hemoragia, şi era pentru prima dată când eu auzeam cuvân­
tul ăsta, şi când a intrat Bichi ca să întrebe ce-i cu mine, mama
i-a spus că nu-i nimic cu mine, pur şi simplu vreau să joc cărţi.
Atunci a fost când am înţeles pentru a treia oară că darul pre­
viziunii este neputincios în faţa puterii Sângelui şi că Hemo­
ragia este de nestăvilit şi de nemărturisit.

Nu putea găsi un loc mai nepotrivit ca să se prăbuşească.

Aguilar povesteşte că, deşi ultimul lucru pe care şi-l dorea
era să-şi iasă din minţi în public, nu a fost în stare să se abţină
până când ajungea la camionetă, Am simţit cum mi se rupe
inima chiar acolo, în acea cameră de hotel, văzând pe fereas­
tră aceste acacii negre pe care vântul le mişca în noaptea ilumi­
nată, aceste acacii pe care Agustina le privea atât de absorbită
în duminica episodului necunoscut, ca şi cum s-ar fi lăsat hip­
notizată de ele. Puţinul care mai rămăsese din rezerva mea
de curaj m-a părăsit brusc şi s-a scurs ca printr-o gură de canal,
şi nu atât apăsarea bolii soţiei lui a fost cea care l-a dărâmat
pe Aguilar, cât mai degrabă amintirea limpede a acelui prim
moment de luciditate avut de ea, acea secundă de recunoaştere
care i-a destins expresia şi a făcut-o să alerge în întâmpina­
rea lui, îmbrăţişându-1 cu putere şi agăţându-se de el ca îne­
catul de colac, acel minut unic şi irepetabil în care totul se
rezolvase, în care tragedia s-a oprit cu puţin înainte de a lovi,
ca şi cum s-ar fi căit de intenţia sa de a-i distruge, Să mer­
gem acasă, Agustina, i-a spus Aguilar, însă era deja prea târ­
ziu, clipa posibilei salvări se evaporase, ea era din nou buimacă
şi deja nu-1 mai vedea, atenţia ei fusese din nou captată de
acele acacii care-şi mişcau crengile ca şi cum ar fi vrut să-i
spună Tu nu te afli aici, nu aparţii acestei lumi, nu ai amintiri,
nu-1 cunoşti pe acest bărbat care te cheamă, te leagă de el doar
dispreţul şi supărarea. Aşa că imediat ce Dezinvolta a ieşit
pentru a răspunde apelului pe care-1 primise prin emiţătorul
radio Aguilar nu s-a mai putut ţine pe picioare şi s-a aşezat
pe marginea patului, pârjolit în interior de arsura acestei amin­
tiri, şi când fata s-a întors, câteva minute mai târziu, l-a gă­
sit prăbuşit pe clientul pe care-1 lăsase singur în camera 416,
Domnule Stepansky ? Domnule Stepansky, vi se întâmplă
ceva ? Ceva, da, domnişoară, mi se întâmplă că sunt soţul unei
femei care şi-a pierdut minţile în camera 413, Cum aşa, l-a
întrebat ea, iar el i-a mărturisit că nu se numeşte Stepansky,
că nu are prieteni care ar vrea să se cazeze la acel hotel, Mă
numesc Aguilar şi trebuie să aflu ce s-a întâmplat cu nevasta
mea, dumneavoastră trebuie să ştiţi, se numeşte Agustina
Londono şi este o tânără înaltă şi palidă, îmbrăcată în negru,
asta a fost acum exact douăzeci şi opt de zile, Aguilar i-a spus
datele şi s-a încurcat încercând să-i explice că el a venit s-o
ia duminică, dar că nu ştia cu cine venise şi nici când, O fată
superbă, genul artistă, sau actriţă, dar foarte ciudată, îmbrăca­
tă toată în negru şi cu un păr foarte lung ? Este o bună descrie­
re a nevestei mele, recunoscu Aguilar, şi evident, Dezinvolta
chiar ţinuse minte, Eu nu mai eram aici a doua zi, la plecare,
însă eu am fost cea care s-a ocupat de ei la recepţie în noaptea
de dinainte, când au sosit, Cine a sosit ? Păi cea despre care
spuneţi dumneavoastră că vă este soţie şi un bărbat care um­
bla cu ea, nu cumva eraţi chiar dumneavoastră ? Asta-i pro­
blema, că nu eram eu, şi atunci Dezinvolta îşi ceru scuze
spunând că dacă-i vorba de treburi ce au de-a face cu infide­
litatea conjugală preferă să nu se bage, Adevărul e că nu se
ştie niciodată, domnule Stepansky, Mă numesc Aguilar, Aşa-i,
mi-aţi spus deja, treaba este, domnule Aguilar, că în acest tip
de încurcături amoroase nu trebuie să iei partea nimănui pen­
tru că nu se ştie niciodată, N-are de-a face cu infidelitatea,
este vorba despre o problemă gravă de sănătate mentală şi
dumneavoastră trebuie să mă ajutaţi, este o datorie umanita­
ră, Aşteptaţi, aşteptaţi, domnule Aguilar, înainte de toate liniş-
tiţi-vă puţin, veniţi, aşezaţi-vă aici cu mine pentru o clipă, şi,
lucru ciudat, a închis uşa de la cameră ca pentru a-i oferi aces­
tui bărbat care suferea o clipă de pace şi de consolare şi apoi
s-a aşezat alături de el pe pat, atât de aproape de el că picioare­
le li se atingeau, Ascultaţi, domnule Aguilar, într-un hotel
ca ăsta se întâmplă de toate, foarte des oameni ciudaţi vin să
se cazeze aici ca să facă lucruri ciudate, însă în mijlocul ciudă­
ţeniilor, deşi nu credeţi, există o rutină pe care ajungi s-o în­
veţi, diversitatea ciudăţeniilor se reduce la cinci lucruri, vă
spun eu, care am studiat bine treburile, ori e sex, ori alcool,
ori droguri, ori bătăi, ori focuri de armă, la asta se reduce
repertoriul, aşa e viaţa, până şi ciudăţeniile au monotonia lor,
de exemplu scene cu cuţite sau sinucideri aici n-a fost, N-au
fost, o corectează Aguilar care nu poate evita să fie profesor
nici în cele mai vitrege circumstanţe, Nu domnule, n-a fost,
în celălalt hotel din acelaşi cvartal li s-a sinucis un român, dar
aici la Wellington nu am văzut aşa ceva, iar fata de la 413, cea
despre care dumneavoastră spuneţi că vă este soţie, de ea pot
doar să vă spun că putea fi drogată sau putea fi nebună sau
pur şi simplu foarte nervoasă, era greu de spus, în orice caz
era foarte agitată, totuşi toate lucrurile ei continuă să fie aici
pentru că şi-a lăsat geamantanul, i-a spus Dezinvolta lui Agui-
lar, însă când el i-a cerut să i-1 dea, i-a răspuns că din dispo­
ziţia administraţiei nu putea să i-1 dea decât proprietarei în
persoană, Dar dacă proprietara în persoană este nebună, a
spus Aguilar ridicând vocea şi s-a ridicat în picioare, cum vreţi
să vină să ceară geamantanul dacă este nebună în persoană,
a înnebunit personal aici, în camera 413 a acestui hotel, chiar
dumneavoastră tocmai aţi recunoscut că aţi fost martoră, iar
Dezinvolta, trăgându-1 de cracul pantalonilor pentru a-1 face
să se aşeze din nou, Nu, domnule Aguilar, nu a înnebunit aici,
când a venit era deja nebună sau măcar bolnavă sau în orice
caz extrem de agitată. S-au înţeles să nu mai vorbească în
hotel, Dezinvolta mai avea patruzeci şi cinci de minute şi ter­
mina tura, dacă domnul dorea, puteau să-şi dea o întâlnire
după aceea, într-o cafenea, Da, domnul chiar dorea, bineîn­
ţeles că domnul dorea, iar atunci ea i-a propus să meargă la
zece şi cinci într-un restaurant de la intersecţia Străzii 13 cu
82 care se numeşte Don Conejo, Dezinvolta, care a adus din
baie puţină hârtie igienică pentru ca Aguilar să-şi sufle nasul,
i-a spus că în localul ăla făceau nişte plăcinte excelente şi că
din acest motiv ea îl frecventa când pleca flămândă de la hotel;
Don Conejo era aproape, dar nu chiar atât de aproape ca să-i
descopere colegele ei de la recepţie, în plus, doar ei îi plăcea
pentru că, deşi celelalte recunoşteau că plăcintele sunt bune,
le deranja să plece de-acolo cu hainele impregnate de miros
de prăjeală, Ascultaţi, domnule Aguilar, eu vă înţeleg preo­
cuparea faţă de soţia dumneavoastră şi cu multă plăcere vă
ajut cum pot, mi se rupe inima să vă văd în halul asta, fiecă­
ruia îi vine rândul, dar acum trebuie să ieşim de aici pentru
că, dacă mă prind, mă dau afară, liniştiţi-vă puţin şi vorbim
mai târziu, eu vă promit că dacă mă aşteptaţi la Don Conejo
vă ajut sau cel puţin vă voi fi alături în durerea dumneavoas­
tră, treaba e că atunci când cineva lucrează într-un hotel ter­
mină prin a deveni pe jumătate infirmieră, poate nu credeţi,
dar nu sunteţi primul, aici se opreşte multă lume singură şi
cu probleme, însă acum să ieşim de aici că mă omoară ad­
ministratorul dacă mă vede că stau la discuţii ciudate cu un
oaspete, Eu nu sunt un oaspete, Nu, dumneavoastră nu sun­
teţi un oaspete, mai rău, cine ştie cine sunteţi. Aşa mi-a spus
Dezinvolta, însă în acelaşi timp îmi surâdea ca şi cum mi-ar
fi dat de înţeles că n-o interesează să afle, eu eram un necunos­
cut care plânsese privind pe fereastra uneia dintre camerele
din hotelul ei, vasăzică eram acel tip de bărbat pe care ea era
dispusă să-l accepte şi să-l ajute şi cu siguranţă să-l bage şi-n
patul ei, pentru că aşa era ea, de asta îmi dădusem seama din
prima clipă. Se întoarseră în hol fiecare pe cont propriu, ea
cu liftul şi el pe scări, şi am sunat-o pe mătuşa Sofi de la un
telefon public ca s-o întreb de Agustina şi s-o anunţ că în­
târzii, Doarme, mi-a răspuns, iar eu am pornit-o pe jos fără
nici o noimă prin frigul de pe străzi cu mâinile în buzunare
şi gulerul pardesiului ridicat, un Humphrey Bogart de duzi­
nă printre travestiţi, aceste femei hidoase şi enorme, şi prin­
tre prostituate, aceste studente ambalate sub presiune în blugi,
mergeam uitându-mă la ceas din secundă în secundă ca şi cum
aşa aş fi grăbit timpul, abia aşteptam să se facă zece şi cinci
ca să mă întâlnesc cu fata asta şi să-i pun droaia de întrebări
care-mi forfoteau în creier, însă totodată, recunoaşte Aguilar,
pentru că apropierea ei era o uşurare în mijlocul iadului în
care trăia, şi când mai erau puţine minute s-a îndreptat către
Don Conejo şi a văzut că era închis, aşa că a traversat stra­
da şi s-a aşezat la cafeneaua de vizavi, aproape de uşa de la
intrare ca să fie atent la sosirea ei, a cerut un ceai şi s-a scufun­
dat şi mai mult în gulerul pardesiului său pentru că la cât de
palid era nu voia să îl vadă altcineva în afară de ea, însă s-a
întâmplat că la masa vecină erau aşezaţi doi vechi tovarăşi
de luptă care se apropiară de el pentru că strângeau semnă­
turi ca să denunţe răpirea cuiva, Aguilar n-a aflat despre cine
era vorba pentru că nu a fost atent la ce îi spuneau şi nici n-a
citit protestul înainte de a-1 semna, Trebuie să mă car din
locul ăsta, s-a gândit, a plătit ceaiul, şi-a luat la revedere de
la cei doi şi a ieşit în stradă tocmai în momentul în care Dez­
involta dădea colţul şi se îndrepta către Don Conejo, N u­
mai că nu am recunoscut-o din prima, spune el, pentru că
îşi scosese taiorul albastru închis cu fusta scurtă şi purta acum
nişte pantaloni negri care din cine ştie ce motiv nu-i stăteau
bine, cine ştie, poate pentru că erau prea strâmţi, în plus îşi
strânsese părul într-o coadă de cal şi nu mi se mai părea chiar
atât de atractivă, mai mult, aproape că mă convinsesem că
era altă femeie, dar m-au scos din confuzie unghiile ei, unghii
aşa nu puteau fi decât astea zece în tot universul, şi abia când
a avut-o la câţiva metri distanţă de el, Aguilar şi-a dat seama
că geamantanul pe care-1 aducea trebuie să fi fost al Agusti-
nei, Mi l-aţi adus!, i-a strigat el, Da, vi l-am adus, să sperăm
că nu voi intra în încurcătură din cauza asta. Au luat-o pe
Strada 15, care era distrusă din cauza lucrărilor publice; mişca­
rea basculantelor şi vacarmul picamerelor sufocau întrebări­
le lui Aguilar aşa că a preferat să continue să meargă în tăcere,
gândindu-sc doar la acel geamantan pe care-1 căra şi care
reprezenta constatarea faptului că totul fusese premeditat, ne­
vasta lui nu ajunsese din întâmplare sau din greşeală în acea
cameră de hotel, ci îşi strânsese lucrurile şi părăsise intenţio­
nat apartamentul, cu un scop bine definit, iar acest scop era
întâlnirea cu bărbatul acela, cine ştie de când o punea la cale,
şi aşa şi pe dincolo, o revărsare de speculaţii de genul ăsta de
care Aguilar preferă să nu-şi aducă aminte, mergeam atât de
absorbit şi lăsând frâu liber imaginaţiei, încât nici nu ştiam
pe unde umblu, în timpul ăsta Dezinvolta alerga în spatele
lui cocoţată pe nişte pantofi tip platformă care-i puneau în peri­
col echilibrul printre gropile căscate în asfalt şi încerca să în­
vingă prin ţipete răgetul picamerelor ca să-i povestească cine
ştie ce chestii despre viaţa ei, ceva despre varicele mamei ei,
despre cât de mult costă colegiile fraţilor ei, şi când treceau
prin faţă pe la Clinica del Country l-a prins de braţ şi l-a făcut
să intre, Haideţi, i-a strigat, aici este o cafenea foarte micuţă
unde nu ne vom întâlni cu nimeni, dacă tot ne-au făcut-o cu
plăcintele, haideţi să luăm nişte gogoşi şi o cafea cu lapte că
mor de foame, Aguilar n-a apucat să-i spună la timp că aici nu,
că în clinica asta nu pentru că era ultimul suvenir care-i mai
lipsea în acest oribil tur al memoriei, aşa că până să-şi dea
seama era deja aşezat mâncând o gogoaşă rotundă şi roz chiar
lângă firma pe care scria Urgenţe cu litere albastre şi reci,
aceeaşi Urgenţă unde au primit-o pe Agustina în noaptea epi­
sodului necunoscut. Nu a mâncat nimic, a comentat Dezin­
volta, Dar am mâncat deja jumătate de gogoaşă, Nu tu, soţia
ta când a fost în hotel, Spui că n-a mâncat nimic ? Nu, tipul
care-o însoţea a coborât singur să cineze la restaurant, a făcut
comanda pentru el şi a cerut ca ei să-i ducă acelaşi lucru în
cameră, dar tava a apărut neatinsă pe coridor, şi când îţi zic
neatinsă era chiar neatinsă, nici măcar nu ridicase şerveţelele
ca să vadă ce era pe farfurii, ştiu pentru că a doua zi s-a întâm­
plat la fel, adică duminică, el a coborât singur să ia micul dejun
şi a cerut ca ei să i se ducă în cameră micul dejun, nici de ăsta
nu s-a atins, şi când se întâmplă astfel de lucruri chelnerii
ne anunţă, pentru că ar putea fi un semn că se întâmplă ceva
straniu într-o cameră, nu ştiu, domnule Aguilar, sincer vă
spun că nu mi s-a părut o întâlnire între doi îndrăgostiţi, Exis­
tă întâlniri între doi îndrăgostiţi care nu ies bine, a spus el,
Vai, domnule Aguilar, cu tine n-o scot la capăt, îţi spun cu
toată sinceritatea că relaţia dintre ei era mult prea puţin ro­
mantică, de exemplu dacă eu aş rămâne într-o noapte cu un
iubit..., A fost foarte greu, tot ceea ce se întâmplă este foarte
greu, i-a spus el după o lungă tăcere, tăcere doar din partea
lui pentru că ea continuase să facă speculaţii în legătură cu
ceea ce ar fi făcut ea cu un iubit într-un hotel precum Wel-
lington, Nu ştii cât de greu a fost tot ceea ce s-a întâmplat, a
repetat Aguilar şi şi-a dat seama că încă nu ştia cum se numeş­
te, Mă numesc Anita, v-am zis deja de trei ori însă n-aveţi
urechi decât pentru durerea dumneavoastră, v-am mai spus
că o întreţin pe mama şi pe fraţii mei şi că, în afara faptului
că lucrez în hotel, administrez un butic cu un xerox şi un ser­
viciu de fax în garajul casei mele, ce să fac, salariul de la hotel
nu-mi ajunge, Unde stai, Anita, o întreabă Aguilar recunos­
când în sinea lui că era plăcut să fie cu Anita asta, că era plă­
cut că se numeşte Anita, dar că-i plăcea mai mult cu părul
desfăcut, Dacă vrei să mă consolezi, Anita, desfă-ţi părul, i-a
cerut el, dar ea nu i-a făcut pe plac şi a continuat să-i spună
o poveste foarte lungă din care Aguilar a reţinut doar că Anita
locuia în cartierul Meissen, o periferie muncitorească pe care
el o cunoştea bine pentru că demult o frecventase ca să
organizeze mitinguri şi să vândă cotidianul Revolucion
Socialista, Meissen, draga mea Anita, este la mama dracului,
Da, domnule, nu-mi spuneţi, că din Meissen până la hotel
fac o oră şi jumătate cu autobuzul şi încă o dată pe atât la
întoarcere, şi era comic să vadă cum Anita îşi potrivea buri­
cele celor zece steguleţe ale Franţei ca să ţină gogoaşa roz şi
să şi-o ducă la gură, şi erau roz şi rotunde şi foarte dulci, la
fel ca şi gogoaşa, buzele ei generoase şi pline care se apro­
piau prea mult de ale mele sub pretextul că vor să-mi spună
ceva, însă nici măcar buzele astea de fată apetisantă nu mă
făceau să uit de geamantanul aşezat sub masă şi care conţi­
nea dezastrul şi disperarea mea, îl voi deschide chiar aici, în
faţa ta, Anita, pentru că n-aş suporta s-o fac singur, şi Anita,
care începuse să-l tutuiască dar care în unele clipe părea să
se căiască şi revenea la dumneavoastră, i-a spus Haideţi, dom­
nule Aguilar, deschideţi-1, ce contează, vor crede că sunt
obiecte personale pe care le ducem unei rude bolnave, iar eu
am început să scot fiecare lucru în parte şi le-am pus pe masa
din plastic, câteva obiecte de lenjerie intimă din bumbac alb,
un tricou de-al meu pe care este scris Frijolero şi în care
Agustinei îi place să doarmă, două bluze pe care probabil că
nu apucase să le poarte pentru că erau curate şi călcate, Ce
ciudat, a comentat Anita, soţia ta avea un aspect foarte negli­
jent când a ajuns la hotel, iar ea avea haine curate în geaman­
tan, cum să-ţi zic, când am văzut-o, m-am gândit că e culmea
că o femeie atât de frumoasă se prezintă astfel, ca mânjită de
vaci, Aguilar continua să scoată lucruri, o trusă cu periuţa
de dinţi şi pasta, un demachiant Clinique, poemele Alturas
de Machu Picchu de Pablo Neruda pe care el însuşi i le dărui­
se la scurt timp după ce o cunoscuse, Ce-i aia Machu Picchu,
a vrut să ştie Anita, Nişte ruine incaşe din Anzii peruani, şi
cum ea a pus mâna pe carte şi a văzut că pe prima pagină era
o dedicaţie semnată de mine, „Pentru Agustina, de pe pis­
cul cel mai înalt al pământului", m-a întrebat dacă urcasem
până acolo cu nevastă-mea, Nu, adevărul e că nu, Atunci ce-ai
vrut să spui cu asta, Păi nu ştiu, probabil că am fost foarte
entuziasmat ca să scriu un astfel de lucru, Şi cine este Pablo
Neruda, se încăpăţâna ea să afle, însă eu nu i-am răspuns pen­
tru că eram atent la acele obiecte, o perie de păr, altă pomadă
tot marca Clinique, o cremă cu cortizon, Şi asta pentru ce
este, Pentru alergie, cum Agustina are pielea atât de albă, une­
ori face alergii şi îşi dă cu creme, Nu-ţi face probleme, dom­
nule Aguilar, mi-a spus Anita luându-mă brusc de mână, dacă
bărbatul care era cu soţia ta era amantul ei, ea nu şi-ar fi luat
chiloţii ăştia atât de simpli, ci unii cu dantelă neagră sau roşie
gen tanga şi un sutien mai puţin insipid ca ăsta, N-o cunoşti,
Anita, nevastă-mea e genul de femeie care poartă mereu len­
jerie simplă şi albă, Văd, înseamnă că sunteţi cununaţi religios,
Nu, Agustina şi cu mine trăim împreună fără binecuvânta­
rea nimănui, Atunci, a întrebat Anita, de ce porţi verighetă
pe deget, Mi-a dat-o prima mea soţie, mama copiilor mei,
uite, în interior este gravat numele ei, Mar-ta-E-le-na, şi vă­
zând asta Anita, îndulcindu-şi vorba şi închizând ochii pe
jumătate, i-a spus Ce mai personaj eşti, domnule Aguilar, tră­
ieşti cu o femeie şi porţi verigheta alteia, mi se pare că e nevoie
să intre o a treia ca să rezolve această dispută, şi apropiin-
du-se foarte mult i-a spus In noaptea asta se va întâmpla ceva,
ca pentru a insinua că între noi urma să se petreacă ceva sen­
timental sau sexual, însă cum eu fugeam atât de una, cât şi
de cealaltă m-am dat brusc în spate şi ea, simţindu-se cu musca
pe căciulă, s-a grăbit să precizeze, Vreau să spun în ţară, simt
că în noaptea asta în ţară se va întâmpla ceva teribil, Cum să
nu, i-a răspuns Aguilar, dacă aproape în fiecare noapte se în­
tâmplă ceva teribil, dar noaptea trecută nu s-a întâmplat ni­
mic şi nici acum două nopţi, aşa că printr-un calcul simplu
al probabilităţilor azi ne vine rândul, şi când eram pe la jumă­
tatea frazei am devenit curios să aflu a ce mirosea părul ei,
Desfă-ţi-1, Anita, i-am cerut din nou şi, cum de data asta mi-a
făcut pe plac, a venit peste noi toată acea coamă creaţă şi eu,
mulţumit şi înmuiat pe dinăuntru, mi-am apropiat nasul şi
am aspirat parfumul dulce al şamponului ei, Piersici ?, am
întrebat-o eu, Incredibil, domnule Aguilar, ai ghicit, este Silky
Peach de la L’Oreal. Fără să-mi retrag nasul din părul ei, i-am
vorbit de acea după-amiază când avem cincisprezece ani în
care, pentru că mi-am permis să cobor prea repede o pantă
cu o bicicletă împrumutată, am pierdut controlul şi m-am
oprit într-un gard de sârmă ghimpată care mi-a făcut o tăie­
tură urâtă la antebraţul drept şi mi-a smuls o fâşie de piele
de pe gât, încă mai am ambele cicatrice, uite Anita, le poţi
vedea, iar ea parcurse cu buricul degetului arătător acest semn
urât care-mi traversează gâtul în timp ce mă întreba De ce-mi
povesteşti asta, îţi povestesc pentru ceea ce s-a întâmplat după,
în infirmeria cartierului, unde doctorul Ospinita, care în lipsa
unui titlu universitar făcea pe medicul de bunăvoie, mi-a dez­
infectat rănile şi mi le-a cusut cu douăzeci şi şapte de suturi,
şi totul pe viu pentru că anestezia era un lux de neconceput
într-un cartier de sărăntoci cum era cartierul meu, Aha, a co­
mentat Anita, cu mutra celui care te ascultă fără să înţeleagă
ce are de-a face cu ea ceea ce-i povesteşti, în fine, îţi povestesc
pentru că este una dintre cele mai dulci amintiri din viaţa mea,
vreau să spun, ceea ce mi s-a întâmplat cu acea ocazie cu o
doamnă, era o femeie tânără şi în amintirea mea apare ca fiind
foarte frumoasă, deşi i-am uitat numele şi trăsăturile chipu­
lui, sau, cine ştie, poate că n-am ajuns să-i aflu numele şi nici
s-o privesc prea mult, nu era infirmiera, era pur şi simplu ci­
neva care se nimerise pe acolo, în acea infirmerie, poate că-şi
aştepta rândul la o consultaţie, pentru ea sau vreun copil sau
vreo rudă pe care o însoţea, şi când m-a văzut crucificat şi
îngrozit de panică în faţa acului curbat şi a firului de nailon
pe care Ospinita le îndrepta către gâtul meu, ea s-a oferit să
mă liniştească şi ceea ce a făcut a fost uimitor, s-a aşezat la
capul tărgii, mi-a aşezat capul pe coapsele ei fără să-i pese
că-şi pătează rochia de sânge, cu o mână ţinea săculeţul pen­
tru transfuzie cu care Ospinita încerca să-mi contracareze he­
moragia, şi aici vine lucrul cu adevărat important, Anita, ceea
ce nu pot uita, cu mâna liberă această femeie îmi mângâia pă­
rul şi atât de puternică era fascinaţia pe care mi-o produceau
mângâierile ei că mă gândeam doar la mâna ei, închideam
ochii pentru a mă concentra asupra mângâierilor ei şi aşa am
putut uita de durere şi de frică şi de vederea propriului sânge,
pluteam în plăcerea imensă pe care mi-o produceau acele de­
gete care-mi mângâiau părul; de fiecare dată când simt că-mi
vine să mor, Anita, aşa cum am simţit în toate zilele astea,
aşa cum simt acum, amintirea acelei femei mă susţine, mai
bine zis amintirea acelei mâini de femeie, şi dacă îţi povestesc
ţie este pentru că prezenţa ta are asupra mea un efect simi­
lar, şi cum Anita, auzind aceasta, începuse să toarcă precum
o pisică, Aguilar s-a dat din nou în spate şi a schimbat re­
gistrul, Şi apropo de degete, a spus el doar pentru a spune
ceva, Doamne, fato, ce unghii lungi ai, ţi le faci singură sau
ţi le faci la manichiuristă, pun pariu că habar nu ai, frumoa­
să Anita din mahalaua Meissen, la ce servesc beţişoarele de
portocal. M-am oprit ca s-o sun încă o dată pe mătuşa Sofi
şi s-o anunţ că mă îndrept spre casă, şi când m-am întors la
masă i-am spus Dezinvoltei, Ascultă, Anita, dacă aş avea cinci­
sprezece ani te-aş ruga să-mi mângâi părul o vreme, însă sunt
bătrân şi terminat şi în mijlocul unei tragedii aşa că hai mai
bine să plecăm, hai, te duc acasă. Ai maşină ?, m-a întrebat
neîncrezătoare, ca şi cum n-aş fi avut faţă de proprietar sau
nu putea crede în miracolul de a scuti o oră şi jumătate de
mers cu autobuzul în acea noapte, Dacă am maşină ?, să zicem
că da, să zicem că am o hărăbaie care cu multă indulgenţă
poate fi numită maşină, dar care te va duce întreagă şi sănă­
toasă la casa ta. Acum mă amuză să-mi aduc aminte cu câtă
siguranţă i-am spus această ultimă frază, povesteşte Aguilar,
pentru că am fost la un pas să nu mă ţin de cuvânt, vreau să
spun că, având-o pe Anita pe locul din dreapta, am luat-o
spre sud, pe Strada 30, care la ora aceea era foarte puţin circu­
lată, şi când eram în dreptul Stadionului Nemesio Camacho,
ne-a zgâlţâit un cutremur brutal care a ridicat camioneta de
pe asfalt, în timp ce un suflu puternic ne rănea timpanele şi
un zgomot sec, ca de tunet, ieşea din măruntaiele pământului
pentru a se stinge puţin câte puţin, ca nişte ecouri succesi­
ve, până când o tăcere absolută păru să se aştearnă peste între­
gul oraş şi în mijlocul acestei linişti de mormânt am auzit
vocea Anitei care spunea O bombă, o bombă afurisită şi incre­
dibil de puternică, probabil că a explodat în apropiere, te-am
avertizat, domnule Aguilar, te-am avertizat că în noaptea asta
se va întâmpla ceva teribil. Insă eu mă gândeam doar la Agustina,
mi se tăia respiraţia la gândul că i s-ar fi putut întâmpla ceva,
Anita a deschis radioul maşinii şi aşa am aflat că tocmai arun­
caseră în aer clădirea poliţiei din Paloquemao, la douăspre­
zece cvartale de locul în care ne aflam şi vreo opt de locul în
care explozia mai mult ca sigur că o trezise pe Agustina, în­
grozind-o, asta dacă nu cumva suflul exploziei nu ajunsese
să spargă ferestrele apartamentului meu, şi mi-a venit în minte
imaginea ei, ridicându-se din pat şocată şi călcând pe cioburi
sparte, şi era atât de vie acea imagine că în mintea mea s-a
transformat în certitudine, am văzut-o pe Agustina păşind
desculţă pe podeaua acoperită cu aşchii şi am simţit o nevoie
imensă de a fi împreună cu ea. Nu ştiu cât timp am rămas
tăcut şi pierdut în această obsesie în timp ce conduceam către
Meissen pe cât de repede îmi permitea camioneta ca s-o las
pe fata care se afla alături de mine şi să mă întorc acasă fără
a mai pierde o clipă; mă chinuia ideea că, cine ştie cum, Agustina
fusese rănită, evident că în acelaşi timp mă surprindeam pe
mine însumi prin faptul că mă tot gândeam neîncetat că acest
lucru chiar ar fi posibil, nu ştiu, era ca şi cum în interiorul
meu se mişca ceva nu tocmai sănătos, ceva ca un nemărturi­
sit ochi pentru ochi, atât de profund mă rănise lipsa ei de
afecţiune. Aşa că atunci când Anita mi-a vorbit, uitasem până
într-atât de ea că vocea ei m-a luat prin surprindere, Dom­
nule Aguilar, mi-a spus, nu-mi veţi ierta îndrăzneala, vă veţi
gândi că cu ce drept mă bag, însă cred că dumneavoastră su­
feriţi prea mult însurat fiind cu nebuna asta.

Departe de mine să regret ceva, a spus cu voce tare Ni-

colâs Portulinus după prânzul acela în care au mâncat frip­
tură de porc. în timp ce bea o ceaşcă de ceai digestiv şi o duşcă
zdravănă de extract de valeriană, repetă Departe de mine să
regret ceva!, sub formă de rugăminte, sau de ameninţare, pen­
tru ca efectele letargice ale valerianei să-i acorde scurta plăce­
re a unei sieste. Imediat i-a cerut Blancăi să-i desfacă încălţările
pentru că trupul său buhăit refuza să se aplece suficient cât
să-i permită această manevră, s-a întins pe patul său înalt pro­
tejat de o plasă împotriva ţânţarilor, s-a lăsat adormit de curge­
rea surdă a râului Dulce, care se prăvălea într-o cascadă în
faţa ferestrei sale, şi a revăzut din nou, în mijlocul unui fel
de lumină pe care el însuşi o descrie ca având o strălucire arti­
ficială, suprafeţele netede ale unei arene antice - pe care în
alte ocazii le-ar defini drept ruine greceşti - în care doi tineri
se luptă, se rănesc şi sângerează. „în vis, rămân cu picioarele
bine înfipte - va scrie el după aceea în jurnalul său - , nimi­
cit de strălucirea metalică a sângelui şi dezarmat în faţa che­
mării cărnii sfâşiate. Unul dintre luptători îmi este indiferent,
se mişcă în aşa fel încât nu-i văd figura pentru că stă cu spate­
le la mine. Nici numele nu i-1 ştiu, însă asta nu mă nelinişteş­
te. Visez că numele lui nu are importanţă. în schimb, celălalt
băiat mă interesează profund; am senzaţia că este cel mai tâ­
năr dintre cei doi şi poate că şi cel mai plăpând, de asta nu
sunt sigur, dar plânge şi îşi linge rănile într-un fel dureros."
Către cinci după-amiază Portulinus se trezeşte şi se ridică din
pat, deşi, cum mintea lui este atât de difuză, să spunem mai
degrabă că se ridică fără să se fi trezit de-a binelea. Poartă
un halat de mătase imprimat cu rămurele de culoare verde
închis pe fond negru, este încălţat cu papucii aceia care tind
să se piardă provocându-i atâta supărare, are părul lipit de
cap pentru că a asudat pe pernă şi încă pluteşte în apele vi­
sului care l-a vizitat în timpul siestei. Ca sub imperiul unui
ordin, ia stiloul şi hârtia liniată, se aşază la pian şi îşi dedică
vreo două ore ca să compună acest cântec care de câteva luni
îi zbârnâie în urechi fără ca el să reuşească să-l prindă. Din
grădină, soţia sa Blancaîl spionează printre jaluzele, consta­
tând fericită că Nicolâs compune din nou după câteva luni
bune, „în sfârşit a renăscut în el energia creatoare - va scrie
ea mai târziu într-o scrisoare - şi ascult din nou acordurile
care germinează în adâncurile sufletului său“. în plus i se pare
că privirea soţului ei s-a mai înseninat, aşa că Blanca se în­
treabă Nu sunt, oare, cea mai fericită femeie din lume ?, bă­
nuind că în acel moment chiar este. Din acest motiv îşi
priveşte fascinată soţul printre jaluzelele de la fereastră în timp
ce el, aşezat la pian, umple pagină după pagină de hârtie linia­
tă, prefăcându-se că scrie note şi măsuri ca să-şi mulţumeas­
că soţia sau pentru a se convinge pe sine însuşi de propria
mulţumire. însă în realitate doar mâzgăleşte purceluşi şi pi­
cioare de purceluşi, pete negre şi beţigaşe fără sens care repre­
zintă transcrierea exactă a durerosului vacarm interior. Despre
acel băiat luptător şi însângerat pe care l-a visat nu trebuie
întrebat cum era, ci cum este, pentru că Portulinus îl visează
des de câţiva ani şi îi povesteşte şi soţiei lui în acea noapte
când broaştele, greierii şi cosaşii animă întunericul cu cânte­
cele lor, Blanca, draga mea, îi mărturiseşte, l-am visat din nou
pe Farax, Cine este Farax ăsta, Nicolâs, îl întreabă ea cu vizi­
bilă îngrijorare, şi de ce te asaltează mereu în visele tale ? Este
doar inspiraţia mea, îi răspunde el încercând s-o liniştească,
Farax este numele pe care-1 dau inspiraţiei mele, când mă vizi­
tează, însă este un el sau o ea ? Este un el şi îmi transmite
exaltarea necesară pentru ca viaţa să merite trăită, Spune-mi,
Nicolâs, insistă ea, este cineva pe care-1 cunoşti ? Eu l-am vă­
zut vreodată ? Este un vis sau o amintire ?, însă Nicolâs nu
are chef să răspundă la atâtea întrebări, Se numeşte Farax,
Blanquita mea, mulţumeşte-te cu asta, şi în acest moment îi
întrerupe fiica lor Eugenia, cea mereu taciturnă însă în aceas­
tă clipă radioasă, care le aduce vestea că le-a bătut din nou
în poartă studentul la pian care a venit din Anapoima între­
bând de Maestru, Băiatul blond este din nou aici, le spune
fata cu inima zbătându-i-se în gât, Despre ce băiat vorbeşti,
De cel care a venit ieri cu soldaţii lui de plumb în desagă, vrea
să ştie dacă tata i-ar putea da lecţii de pian. Pentru a-1 întâm­
pina pe cel abia sosit, Nicolâs a coborât în hol, spaţios şi mobi­
lat cu câteva scaune în jurul marelui pian Bluthner din lemn
de trandafir pe care Portulinus l-a comandat din Germania
şi care astăzi, după o viaţă întreagă, se află în casa Eugeniei,
în cartierul La Cabrera din capitală, transformat într-o enor­
mă vechitură silenţioasă. Portulinus a intrat în holul casei din
Sasaima şi a văzut că vizitatorul din Anapoima se aşezase la
pian fără permisiunea nimănui şi că mângâia cu degete reve-
renţioase superbul lemn roşu cu nervuri închise, însă această
îndrăzneală, în loc să-l enerveze, i se păru semnul unui carac­
ter dezinvolt şi sărind peste frazele de politeţe trecu direct
la subiect, Dacă vrei lecţii, arată-mi ce ştii, i-a cerut băiatului
şi acesta, deşi nu fusese întrebat, a spus că se numeşte Abeli-
to Caballero şi a vrut să le prezinte pomelnicul de referinţe
pe care-1 memorase, precizând că venea la recomandarea pri­
marului din Anapoima şi că studiase la Şcoala de Muzică şi
Dans din acest sat până când ajusese să ştie mai multe decât
singura profesoară, doamna Carola Osorio, motiv pentru care
spera să primească informaţii mai avansate din partea Maes­
trului Portulinus, însă cum acesta nu părea interesat de poves­
tea lui, băiatul a renunţat să-i mai ofere informaţii nedorite
şi a preferat să-şi suflece mânecile de la cămaşă pentru a avea
braţele libere, şi-a scuturat capul pentru a se relaxa, şi-a fre­
cat mâinile ca să le încălzească, şi-a făcut cruce ca să poată
conta pe ajutorul divin şi a început să cânte un vals autohton
numit La Gata Golosa. Deşi timiditatea îl făcea pe băiat să
încurce notele pe ici pe colo, Portulinus, care începuse să res­
pire greu ca şi cum l-ar fi sufocat o puternică emoţie interioa­
ră, reuşea doar să şoptească Bine, bine, bine, şi când La Gata
Golosa se furişa cu agilitate, şi când se împleticea, Bine, bine,
bine, şoptea Portulinus şi ochilor lui nu le venea să creadă,
sclipirile aurii ale părului, mâinile încă de copil şi totuşi pricepu­
te, panglica de mătase neagră pe care cel abia venit o purta
legată la gât ca şi cum ar fi fost o păpuşă, desaga de piele argă-
sită pe care-o avea în continuare agăţată în spate. Nici ure­
chile lui Portulinus nu puteau să creadă ceea ce auzeau, acea
muzică părea să coboare cu dulceaţă din văzduh pentru a lua
în stăpânire penumbra din hol, sigur este că atât inima lui,
cât şi simţurile îl anunţau că momentul acela avea legătură
cu o veche profeţie; că aceea era, în sfârşit, împlinirea unei
promisiuni mult râvnite. încercând să-şi dea seama dacă va
fi acceptat sau nu ca elev, băiatul îşi lua din când în când ochii
de pe claviatură pentru a-1 privi pe furiş pe faimosul profe­
sor german care transpira şi pufnea lângă el în halat de casă
şi papuci, însă nu reuşea să-i interpreteze expresia, nici să
înţeleagă semnificaţia acelor bine, bine, bine pe care Maes­
trul le îndruga fără discriminare şi când cânta bine, şi când
greşea. Când a terminat bucata muzicală, a simţit cu teamă
că marele muzician se apropie de el prin spate, îi atingea umă­
rul cu mâna, îi zicea aproape la ureche Trebuie s-o chem pe
soţia mea şi apoi şi-a făcut o ieşire pompoasă din scenă, aple-
cându-şi trupul îndesat şi fără să se uite pe unde calcă, ca şi
cum se grăbea să ajungă cine ştie unde. Abelito Caballero a
rămas singur în camera acum tăcută, a simţit o greutate ex­
cesivă pe spinare, şi-a dat seama că nu-şi dăduse jos desaga
şi o făcu, îşi suflă nasul pentru a scăpa de senzaţia de înfun­
dat pe care i-o producea mirosul de umezeală care impreg­
na acel loc, îşi încrucişă braţele şi se puse pe aşteptat, până
când descoperi fâlfâitul unei prezenţe fragile într-unul din­
tre colţuri, se ridică în picioare pentru a cerceta despre ce este
vorba şi o descoperi, ghemuită în spatele unei mobile, pe feti­
ţa slabă şi timidă care ieri şi azi îi deschisese uşa, Dacă vrei,
organizăm din nou defilarea militară, îi propuse, şi cum ea
aprobă dând din cap el şi-a scos din desagă soldăţeii de plumb
şi s-au aşternut pe treabă, amândoi în genunchi pe podea, Mă
numesc Abelito, cred că nu ţi-am spus ieri, Eu sunt Eugenia,
nici eu nu am apucat să-ţi spun. Intre timp Portulinus o căuta
pe Blanca prin toată casa şi în sfârşit a dat de ea în cămară,
Ce naiba făceai în cămară, Blanquita împieliţato, vino ime­
diat că avem un copil minune în h o l!, a anunţat-o şi a tras-o
de mână, Vino, Blanquita mea, vino să-l cunoşti, el este, cântă
la pian La Gata Golosa, vino repede că el este, este Farax!,
şi ea, alarmată văzându-şi soţul atât de agitat, încerca să-l liniş­
tească şi să reducă din intensitatea pornirii lui, Nu inventa
lucruri, Nicolâs, cum să fie Farax dacă Farax există doar în
visele tale, Taci, femeie, habar n-ai ce spui, vino, trebuie să-l
cunoşti pe Farax.

Midas îi explică Agustinei că aşa au ajuns la finalul acelei

farse. Treaba e că viaţa e o scenă, regina mea Agustina, şi pe
ea jucăm ca nişte păpuşi pe ritmul care ni se impune, s-a în­
tâmplat că acea Dolores şi pierde-vară ăla care o tortura s-o
pună de-o pantomimă, un spectacol destul de deplorabil însă,
cum în materie de preferinţe sexuale nu există reguli, n-o să-ţi
vină să crezi cine ţopăia de entuziasm faţă de barbaria aia ief­
tină, păi cine altul dacă nu Arana, nu cred să exagerez când
îţi spun că nimeni niciodată, din ziua în care s-a născut, nu
i-a produs asemenea extaz, îţi jur că l-am văzut vânăt în sca­
unul lui cu rotile ţipând la derbedeul ăla Mai dă-i! Lăsaţi pros­
tiile, treceţi la lucruri serioase! Dă-i cu sete! şi alte obrăznicii
de genul ăsta, ca un Nero paralitic şi beat de fericire care-şi
stârneşte leii să facă tâmpenii. Atunci Midas s-a hotărât să
urce la el în birou şi să nu mai ştie nimic despre minicircul
ăla roman, Tu spui, păpuşă frumoasă, că eu înghit orice de
dragul lui Arana, însă chestia aia era atât de deprimantă că
până şi eu am ajuns la limită, ţipetele lui de bucurie depă­
şeau nivelul scrupulelor mele, ce de nechezături şi frămân­
tare, l-or fi botezat în ţoale scrobite dar nu este altceva decât
un ţărănoi îmbogăţit şi corupt, poate că străbunică-său o fi
fost precursorul civilizaţiei în ţara noastră, însă te asigur,
Agustina şmechero, că în noaptea aia părea un om preistoric
fericit, şi, cum în viaţa asta totul e schimbător şi, când te aş­
tepţi mai puţin, albul este negru şi negrul alb, aşa şi fericirea
lui Arana s-a transformat în enervare faţă de înşelătoriile lui
Dolores, Treaba nu funcţionează aşa cum trebuie, Midas my
boy, mi-a spus cu vocea întretăiată de gâfâieli, femeia asta
este 80 la sută escroacă şi 20 la sută diletantă, multe văicăreli
şi multe tânguiri cu dinţii rânjiţi, mult teatru şi lacrimi de
crocodil şi puţin sentiment adevărat, ăsta-i un mic număr bine
pus la punct, şi mai bine practicat şi foarte nesincer. Şi cum
să-i explic lui Arana că nu era momentul să devină exigent,
că în fond şi la urma urmei acea femeie nu era Domnul Nostru
Iisus Hristos ca să se lase crucificată pentru izbăvirea sexu­
ală a unui creştin. Dar tu ştii bine până la ce niveluri astro­
nomice pot ajunge capriciile lui Arana, îi spune Midas
Agustinei, era foarte clar că setea lui pentru durerea altuia
nu se va calma cu orice fel de pantomimă, aşa că a început
să-i ceară tipei resemnare şi răbdare şi derbedeului îi reproşa
lipsa de profesionalism şi de dedicaţie în activitatea sa de călău,
şi cum nici unul dintre cei doi nu-i prea făcea pe plac, s-a
luat de mine, a început să insinueze că eu sunt răspunzător
de faptul că nu am organizat un spectacol verosimil, o pune­
re în scenă convingătoare, aşa că eu, Pilat McAlister, nici una
nici alta, m-am spălat pe mâini, ultima dată Arana deja îmi
atribuise responsabilitatea disfuncţiei lui erectile, ca să-i dau
un nume ştiinţific nefericitei sale puţe de cârpă, şi oricât aş
fi eu de smerit, Agustina păsurilor mele, n-aveam chef să mai
iau vina asupra mea. Aşa că Midas s-a închis în biroul său,
a coborât jaluzelele ferestrei care dădea spre sala de sport ca
să nu vadă nimic din ceea ce se întâmpla acolo jos, a fumat
niţică marijuana şi s-a apucat să joace Pacman, ceea ce obiş­
nuieşte să facă pentru a-şi proteja mintea de ceea ce-1 enervea­
ză şi pentru a da deoparte realitatea când aceasta devine urâtă,
Pacman, desăvârşită Agustina, este cea mai mare descoperire
a secolului, aici nu există durere, nu există iubire, nici regrete
şi gândurile nu-ţi aparţin, aşa că Midas a aprins monitorul,
şi-a conectat jucăria electronică şi a rămas ca hipnotizat, Eu
deja nu mai eram eu, îi povesteşte Agustinei, ci o biluţă din-
ţoasă cu gura mare care trebuia să parcurgă labirintul mân­
când nişte biscuiţi care-i dădeau forţă să lichideze nişte mici
fantome care-i apăreau în faţă, şi am început să câştig bonu-
suri şi punctajul meu ajunsese până la cer, pentru că aşa cum
mă vezi, mică regină frumoasă, eu sunt campionul univer­
sal al tâmpeniei ăsteia, îţi jur, Agustina, că pe lumea asta nu
s-a născut nenorocitul care să mă bată la Pacman, sunt în stare
să înfulec toţi biscuiţii pe nerăsuflate, şi dacă din când în când,
de jos, îmi venea câte-un răget de-al lui Arana care cerea sânge,
mă făceam că nu aud, continuam impeturbabil şi în plan sigur,
pac, pac, pac, mâncând biscuiţi şi fugind de colo-colo prin
labirintul meu, nu mai eram altceva decât o biluţă cu o poftă
nebună de biscuiţi şi cu o ură obraznică faţă de fantome, şi
dacă la urechile mele ajungea vreun plânset de femeie, mă fă­
ceam că nu-1 aud, îmi pare rău, fătucă Dolores, nu te pot ajuta,
nu apari pe monitorul meu, însă evident că uneori ea plân­
gea rău de tot şi atunci Midas devenea nervos şi nu se mai
concentra, permitea ca fantomele să-şi facă de cap şi pierdea
vieţi în draci la Pacman, N u-i vorbă că aş fi un tip sentimen­
tal, îi clarifică el lucrurile Agustinei, însă am comis tâmpenia
să stau de vorbă cu Dolores înainte de spectacol, am dus-o
în biroul meu ca să ne înţelegem la plată şi acolo am pălăvră­
git puţin, în realitate numai politeţuri; când Midas i-a dat ba­
nii, i-a dat şi-un bacşiş pentru care ea i-a mulţumit în numele
băieţelului ei şi atunci a fost momentul în care el a comis gre­
şeala impardonabilă, a săvârşit prostia s-o întrebe cum îl chea­
mă pe copil şi ea i-a spus că John Jairo, sau Roy Marion, sau
W illiam Ernesto, un binom bilingv de genul ăsta, Mai grav
este că acest copil mi s-a infiltrat în conştiinţă pentru că a aten­
ta împotriva copilăriei chinuind o mamă nu este deloc stilul
meu, eu cred că asta m-a făcut să fiu atât de neliniştit. Imediat
a urmat desfăşurarea marii reprezentaţii, vodevilul biciurilor
şi bastoanelor şi vergelelor şi ciupiturilor şi loviturilor peste
fese, şi imediat ce toate acestea s-au potolit şi au început să se
audă aparatele de gimnastică, vechiul şi cunoscutul murmur
al scripeţilor, izbitura seacă a greutăţilor care ating baza, huru-
iala familiară a preselor, Midas s-a relaxat şi el gândindu-se
că măcar două escorte, Paco Malo şi Chupo, sătule de sado-
masochism, s-au hotărât mai degrabă să-şi încălzească
muşchii la aparate, Să vă fie de bine, adunătură de gorile fleş­
căite, să vedem dacă vă scad burdihanele alea îndopate la L’Es-
planade, s-a gândit Midas McAlister, le-a pus muzică disco
la maximum în difuzoare ca să ţină ritmul şi s-a cufundat în
Pacman cu fixaţia unui maniac, Nu ştiu câte ore am petre­
cut acolo, păpuşă Agustina, îţi jur că atunci când mă ocup
cu chestii de-astea pierd cu totul noţiunea timpului, pac, pac,
pac, deschid şi închid pliscul şi devorez biscuiţi, pac, pac, pac,
urc şi cobor prin labirint distrugând fantome, şi aş fi conti­
nuat aşa, întreaga noapte, dacă în biroul meu n-ar fi apărut
Chupo ca să-mi spună că don Arana voia să cobor pentru
că apăruse un inconvenient. Sfântă Fecioară, a suspinat Midas
oprind jocul în momentul cel mai emoţionant şi înarmându-se
cu răbdare, oare cine să-l mai suporte acum pe Arana care
boceşte şi se scuză pentru noul lui eşec erotico-sentimental
şi care-mi cere să-i aranjez pentru mâine următoarea extrava­
ganţă, şi ajungând jos mi s-a părut foarte bătrân şi foarte gras
şi îngrozitor de plictisit în scaunul său cu rotile, Ce s-a mai
întâmplat, Arana my friend, l-a întrebat Midas pe un ton con­
descendent, S-a întâmplat că femeiuşcă a făcut-o de oaie, prie­
tene Midas, Dumnezeu s-o aibă în pază. Nu-ţi mai spun cum
m-am simţit, Agustina frumoaso, mai bine zis îţi voi spune,
la început n-am înţeles ce tot îmi spunea Arana, însă când mi-a
arătat cu degetul către fundul sălii, unde se aflau aparatele, pe
una dintre aceste aparate multifuncţionale, un Nautilus 4200
Single Stack Gym, aparatul meu cel mai iubit şi abia achizi­
ţionat, dotat cu deck pentru pectorali, extention station pen­
tru picioare, cadru pentru făcut abdomene, anele cuff, turn
lateral şi stack de 210 livre, am văzut că acolo, pe aparatul meu,
zăcea Dolores complet dezarticulată, ca şi cum i-ar fi rupt gâ­
tul atunci când au legat-o şi ar fi strâns-o prea tare cu curea­
ua, ca şi cum ar fi tranşat-o, ca şi cum s-ar fi apucat să se joace
cu ea transformând în masă de tortură aparatul meu Nauti­
lus 4200, ca şi cum ar fi sărit peste cal şi ar fi sfărâmat-o. E
moartă ?, i-am întrebat pe Arana şi pe cei doi asasini ai lui
care stăteau acolo şi aşteptau ca eu să fac ceva, şi acum înţe­
legea Midas de unde venea zgomotul ăla de greutăţi şi de scri­
peţi pe care-1 auzise cu puţin timp în urmă şi care-1 făcuse
să creadă că ceea ce fusese mai rău trecuse deja, când de fapt
tocmai în acel moment lucrurile o luau razna dincolo de orice
limită a scârbei, E moartă ? E a dracului de moartă, a spus
Arana, moartă, moartă, moartă pentru totdeauna, însă miş-
că-te, Midas my boy, nu rămâne blocat afişând mutră de doliu,
că nu suntem la un priveghi, treaba cu doliul şi cu condo-
leanţele s-o lăsăm pentru mai târziu pentru că acum trebuie
să scăpăm de cadavru, Şi tipul care era cu ea ?, a întrebat M i­
das, Ala s-a dus să se plimbe, Las-o dracu’, Arana, zi-mi un-
de-i tipul înainte să fie prea târziu, Ţi-am zis deja, Miditas
fiule, l-am trimis să se plimbe pentru că nu voia să colabo­
reze, înainte ca fata să ne facă figura asta îi sugerasem iubi­
tului ei că ar fi mai bine să se ducă acasă pentru că refuza să
joace tare şi dacă nu e bun de nimic să nu ne mai pună be-
ţe-n roate, să plece liniştit, i-au spus, că iubita lui rămâne aici
în grija noastră, Afară, Mânuţe catifelate, că treaba asta este
pentru bărbaţi, Arana s-a gândit că Paco Malo şi Chupo, cei
doi colaboratori ai săi, erau în stare să facă trebuşoara cu mai
mult zel decât aiuritul ăla, De unde să bănuiesc eu, Miditas
dragă, că ăştia doi se vor dovedi o bandă de bădărani atât de
lipsiţi de delicateţe, şi faza e că fricosul ăla nici măcar n-a su­
flat când i-am sugerat să ne lase singuri cu dama, îi spune
Arana lui Midas referindu-se la proxenet, la început a bătut
un pic din picior însă a renunţat să-şi mai apere asociata ime­
diat ce Chupo l-a sfătuit să nu facă pe viteazul că s-ar putea
să-i facă şi lui curu’ zdrenţe, Descurcă-te cum poţi, păpuşică
frumoasă, că eu mă car, aşa a sunat curajosul lui rămas-bun,
şi acolo pe loc şi-a scos pieptenul ca să-şi aranjeze moţul ca
şi cum astfel şi-ar fi redobândit demnitatea pătată, s-a înfăşu­
rat în mantia de prestidigitador şi hocus-pocus, a dispărut
ca prin farmec în noaptea Bogotei. Şi acum băieţelul acelei
Dolores a rămas orfan şi aici se afla ea încredinţată sorţii, ca
o moartă resemnată, poate că prin intermediul încercărilor
fictive era de fapt bine pregătită pentru această reprezentaţie
care s-a dovedit a fi definitivă şi autentică, Acum chiar c-a
fost pe bune, i-a spus Midas femeii sub formă de necrolog.
Şi ceea ce se întâmplă de acum încolo, păpuşă Agustina, este
pură formalitate şi chestiune tehnică, coborârea fetei de pe
aparat, înfăşurarea ei într-un covor şi, la un ordin dat de Arana
ucigaşilor săi, am văzut-o plecând spre necunoscut în port­
bagajul Mercedesului, Să vă întoarceţi abia după ce sunteţi
sută la sută siguri că defuncta a dispărut pentru totdeauna şi
nimeni nu va şti nimic de ea până în Ziua de Apoi, acestea
au fost instrucţiunile definitive ale lui Arana şi, când cei doi
criminali şi victima erau deja departe, eu am urcat şi am oprit
muzica disco, care în toată nebunia continua să bubuie ca un
zgomot infernal, am curăţat cu drag aparatul meu Nautilus
4200 şi i-am lustruit oţelul până n-a mai rămas nici o urmă,
în fond şi la urma urmei aparatul n-avea nici o vină, apoi am
stins luminile de la sala de sport şi m-am aşezat în tăcere pe
podea, la piciorul scaunului lui Arana, mi-am îngropat capul
între genunchi şi am început să mă gândesc la tine, divină
Agustina, asta fac atunci când n-am chef să mă gândesc la
nimic.

Aguilar îl simţi imediat ce a deschis uşa apartamentului:

era mirosul înţepător al bizareriei. Impregnează casa când
Agustina devine ciudată, când suferă de una din crizele ei,
iar eu am învăţat să-l recunosc şi să-l asimilez cu propria tris­
teţe, care miroase la fel; ştiu că întreaga mea persoană a ajuns
să se rezume la acest miros. După ce a lăsat-o pe Anita în
Meissen, în noaptea exploziei din Paloquemao, s-a întors la
Turnurile lui Salmona de-a lungul Străzii 26, auzind pe drum
sirenele unor ambulanţe pe care densa colbăraie a dezastru­
lui le făcea invizibile; radioul anunţa patruzeci şi şapte de morţi
plus un număr neprecizat de cadavre printre dărâmături, însă
Aguilar nu se putea gândi decât la cioburile ce tăiaseră pro­
babil picioarele Agustinei, Ca printr-un miracol, explozia nu
spărsese nici un geam din apartamentul meu şi imediat mi-am
dat seama că nu li se întâmplase nimic picioarelor ei pentru
că, atunci când în cele din urmă am ajuns, ea era încălţată;
era complet îmbrăcată şi purta pantofi cu toc înalt, iar asta
l-a surprins pe Aguilar, care într-un prim moment a inter­
pretat acest lucru ca un semnal liniştitor pentru că, de când
se întâmplase episodul obscur, nevastei lui puţin îi păsa că
umblă neîngrijită, cu excepţia scurtelor clipe în care devenea
cât de cât conştientă de existenţa ei fizică, restul nu era altceva
decât pură pornire centripetă către introspecţie; nebunia îşi
priveşte buricul, spune Aguilar, nevastă-mea stă zi şi noapte
în pijama sau cel mult în trening, uitând să mănânce, să audă,
să vadă, e ca şi cum ar conţine în interiorul propriei persoa­
ne totalitatea orizontului ei de întâmplări. Din acest motiv
m-a surprins s-o văd din nou în pantalon închis la culoare
şi jachetă, cu părul prins cu o panglică şi cu pantofi cu toc
înalt, de parcă era gata să iasă în oraş, însă înainte de a o face
trebuia să aranjeze nişte lucruri prin casă, această serie de
lucruri fiind în principiu ceva obligatoriu, să transporte obiec­
te de colo-colo şi de acolo până dincolo, deşi ceea ce se întâm­
pla acum nu era cunoscuta mutare a vaselor cu apă, o activitate
în fond inofensivă în comparaţie cu cea de acum, ci mai degra­
bă un fel de reorganizare domestică ce n-are logică vizibilă
din punctul meu de vedere, însă ei îi solicită întreaga con­
centrare şi energie, cine nu a convieţuit cu un exaltat nici mă­
car nu bănuieşte nemăsurata cantitate de energie pe care poate
ajunge s-o desfăşoare, numărul de mişcări pe secundă. La or­
dinele nepoatei ei, mătuşa Sofi rămâne într-un colţ al holu­
lui fără să îndrăznească să se mişte pentru că, ori de câte ori
încearcă s-o facă, Agustinei se înfurie şi o opreşte, şi pe Agui­
lar îl somează să rămână liniştit unde se află şi stabileşte regu­
lile unei noi ceremonii pe care ceilalţi n-o înţeleg, o originală
epifanie a demenţei care constă în a exercita un control im­
placabil al teritoriului, ei locuiesc în partea asta, Agustina în
partea cealaltă şi este vigilentă ca un cerber sau ca un vameş,
ca nimeni să nu treacă această frontieră imaginară, acest Zid
al Berlinului sau Linie Maginot despre care încă nu se ştie
din ce motiv a trasat-o, Tatăl meu va veni să mă viziteze,
anunţă ea brusc, tatăl meu m-a avertizat că, dacă voi sunteţi
în casa mea, el îşi anulează vizita pentru că nu vrea să vă vadă
aici, rămâneţi acolo, fir-ar al dracului, acolo este casa neno­
rociţilor şi aici este casa mea, voi în spate, voi în spate, îi stri­
gă lui Aguilar.

între timp eu mă gândeam la tine, asta fac când n-am chef

să mă gândesc la nimic, îi spune Midas McAlister Agustinei,
să zicem că mă fascinează textura pe care o capeţi în aduce-
rile-aminte, alunecoasă şi înşelătoare şi fără responsabilităţi
sau remuşcări, ceva apropiat gestului de a te mângâia pe păr,
simpla desfătare de a te mângâia pe păr ori de câte ori pu­
team face acest lucru fără consecinţe, ce festă ne-a mai ju­
cat Dumnezeu cu treaba asta, pentru că o chestie duce la alta
până când se produce blestematul de tăvălug care nu se mai
opreşte, pe cuvânt că infernul trebuie să fie un loc unde te
închid împreună cu consecinţele faptelor tale şi te obligă să
te războieşti cu ele. De asta prefer să-mi amintesc de tine aşa
cum te-am văzut primele dăţi când fratele tău Joaco m-a in­
vitat după ore la el acasă şi acolo ai apărut tu şi a fost ca şi
cum aerul ar fi amuţit, erai o păpuşă aşa cum eu nu mai văzu­
sem până atunci, erai o jucărie de lux din cel mai scump maga­
zin, fastuoasa soră a prietenului meu bogat, poate că din
această cauză încă de atunci ţi-a venit să faci pe nebuna, ca
să ne obligi să recunoaştem că eşti făcută din carne şi oase şi
să te acceptăm cu toate consecinţele tale. în timp ce fratele
tău Joaco este unul dintre acei ţipi care n-au fost niciodată
nevoiţi să se îmbrace cu haine moştenite de la fraţi, profilul
meu, în schimb, este al cuiva care abia acum, după multă luptă,
ştie să se îmbrace ca Joaco Londono şi are şi cu ce, însă n-o
fac, Agustina copila mea, pentru că îmi permit luxul să am pro­
priul stil. Treaba e că sunt o adevărată mostră de autodepăşire,
un tigru al auto-întrajutorării, însă port dintotdeauna stigmatul
de a mă fi prezentat la Liceul de Băieţi în prima zi de clasă
aşa cum nu se cădea, şi asta după ce mi-am dat toată silinţa,
dar mai ales măicuţa mea scumpă şi-a dat toată silinţa, mi-a
cumpărat toate lucrurile noi-nouţe, mi-a aranjat părul cum
a putut şi m-a trimis cu pielea strălucind cu străşnicie de la
cârpa de frecat şi de la săpun, însă i-au scăpat anumite deta­
lii care la urma urmei era normal să-i Scape, doar era o vă­
duvă recent venită în capitală numai cu strictul necesar care
să-i permită să-şi păstreze demnitatea, ceea ce explică prea
bine de ce au fost nenumărate greşelile pe care le-a comis cu
privire la persoana mea şi la prezentarea mea personală în
această decisivă primă zi de şcoală, de exemplu, servietă nouă
de piele, sacou de lână de culoare verde croit de propriile ei
mâini şi o pereche de pantaloni călduroşi de postav, însă între
atâtea bazaconii, frumoasa mea Agustina, a fost una care s-a
dovedit fatală, şosete albe, pentru că la strigătul „Şosete albe,
pantaloni închişi la culoare, poponar în floare", fratele tău
Joaco, tânărul principe al cetei, s-a aruncat asupra mea şi mi-a
dat o lovitură fenomenală, pentru care îi sunt recunoscător
şi astăzi pentru că prin palme mi-a scuturat odată pentru tot­
deauna ambalajul de provincial orfan de tată, şi în seara aia
i-am furat măicuţei bani din portofel ca să-mi cumpăr o pere­
che de şosete închise la culoare şi nişte blugi, după aceea am
făcut-o să plângă anunţând-o că nu e cazul să-mi mai croias­
că sacouri pentru că nu le voi mai purta, şi abia mi-am reve­
nit din ciomăgeala pe care mi-o dăduse Joaco, că m-am
aruncat eu pe el şi i-am rupt oasele, pe cuvânt că i le-am rupt,
că a fost nevoie să i le pună în ghips. Prin acest procedeu au
rămas la egalitate şi de atunci încolo Midas McAlister s-a dedi­
cat imitării în toate cele a prietenului său Joaco, spionării ori­
cărei mişcări a lui, Pentru că la Liceul de Băieţi, frumoasa mea
regină palidă, eu nu am învăţat algebra, nici nu am bâjbâit
trigonometria, n-am aflat cum stă treaba cu literatura şi nici
n-am avut vreo întâlnire cu chimia, la Liceul de Băieţi am
învăţat să merg la fel ca fratele tău, să mănânc la fel ca el, să
privesc la fel ca el, să spun ceea ce spunea el, să-i dispreţu­
iesc pe profesori pentru că aveau un rang social inferior şi,
pe o scară mai amplă, să iradiez dispreţ ca armă supremă de
control; cum să nu devină Joaco modelul şi călăuza mea când
tatăl meu era o lespede funerară căreia mama şi cu mine îi
puneam garoafe de ziua morţilor şi, în schimb, tatăl lui i-a
făcut cadou un Renault 9 cu zero kilometri la bord, cu un
sistem audio bestial pe când eram doar nişte boboci abia in­
traţi la liceu, s-a întâmplat în Renault-ul 9 al lui Joaco când
auzul lui Midas McAlister s-a deschis spre miracolul lui mi-
sis braun iuvgotă lăvlidotăr al formaţiei German Germis, şi
cât îl mai admiram pe Joaco pentru că era singurul în stare
să pronunţe Herman’s Hermits şi să cânte toate silabele din
cântecul Mrs Brown you’ve got a lovely daughter; toate erau
pentru Midas revelaţii şi orbiri, de fiecare dată când Joaco îi
permitea să se apropie de lumea lui, Fugeam ca scăpaţi din
puşcă în acel Renault 9, zburam pe lângă semnele de circu­
laţie şi pe lângă semafoarele pe roşu, ne dădeam aere de mas­
culi alfa aruncându-le monede prostituatelor pe la colţurile
străzilor şi parcam la Crem Flelado, dezlănţuiţi şi triumfă­
tori ca nişte tineri canibali, comandând în maşină hot-dogs
şi îngheţată cu malţ, de unde să bănuiască Midas, abia venit
din provincie şi locuind într-un mic apartament în onorabilul
cartier San Luis Bertrand, discret grupat în jurul bisericii în­
chinate sfântului său patron, Spune-mi, frumoasă Agustina,
de unde să ştiu eu că în viaţa asta există o invenţie care se nu­
meşte îngheţată de malţ cu vanilie şi că, dacă ceri la micro­
fon, ţi-o aduc la maşină. Discurile pe care i le aduceau din New
York lui Joaco şi mirosul de nou pe care-1 emana Renault-ul
său, şi libertatea asta de aur a copiilor care zboară fără per­
mis de conducere pe Autostrada Nordului, toate astea erau
prea mult pentru Midas McAlister, inima îi bătea cu o neli­
nişte necunoscută şi sălbatică şi nu reuşea decât să-şi repete
lui însuşi Toate acestea trebuie să-mi aparţină, într-o zi vor
fi ale mele, toate astea, toate astea, şi între timp cântam Iestăr-
dei de Bităls şi Saunţ of Sailăns de Saimănend Garfundcăl,
înjurându-1 tot timpul pe Saimănend pentru că a furat cânte­
cul ăsta de la indigenii latinoamericani, şi încheiam cu explozia
siderală şi absolută, orgasmul cosmic care era Satisfacşăn a
celor de la Rolin, AICHENGHET-N Ă U ! SATISFAC-ŞĂN!,
Ăsta a devenit strigătul meu de luptă, dezideratul meu, mantra
mea, Enaitrai! crezul meu, Enaitrai! secretul meu, Enaitrai!
descântecul meu, Haide, Joaco, spune-mi ce înseamnă Enai­
trai, ce cuvânt tare, atât de puternic şi de extraordinar, însă
el era foarte conştient de superioritatea pe care i-o conferea
asupra noastră faptul că ştia engleza şi-şi permitea luxul să
mă lase cu buza umflată, Asta înseamnă ceea ce vrea să însem­
ne, decreta el şi imediat se apuca să cânte singur, cu accen­
tul lui perfect, I can’t get no satisfaction ‘cause I try, and I
try, and I try, şi atunci eu mă încăpăţânam, descurajat, im­
plorând, Haide, slăbănogule, nu fi scârbă, spune-mi ce în­
seamnă Enaitrai, spune-mi ce-i asta Aichenghet-nău sau îţi
sparg faţa, dar el, implacabil şi olimpian, ştia exact ce trebuie să
răspundă ca să mă pună la locul meu, Nu insista, McAlister,
pentru că doar cei care trebuie să priceapă pricep. Evident
că mi-am inventat propriile trucuri disperate de supravieţuire
socială, ca atunci când am descoperit, între hainele rămase
de la tata, o cămaşă marca Lacoste, tocită şi decolorată de atâta
purtare şi mult prea mare pentru mine, însă asta n-a contat
prea mult, nimic nu putea să umbrească gloria descoperirii
mele şi, cu forfecuţa de unghii în mână, m-am dedat misiu­
nii de a desprinde logoul acela sub formă de şopârliţă, iar
de atunci încolo treaba mea era s-o cos zilnic pe cămaşa pe
care urma s-o port, râzi, regină Agustina, şi eu râd, însă tu
nu ştii cât de mult m-a ajutat afişarea pe piept a acelei şopâr-
le Lacoste să am încredere în propria persoană şi să ajung să
fiu cel ce sunt acum. în timpul procesului meu de spionaj
sistematic al lumii tale am ajuns să-mi dau seama de strania
dexteritate pe care o aveam şi pe care fratele tău Joaco n-o
avea, să zicem că în casa ta şi la Liceul de Băieţi mi s-a re­
velat acest paradox divin, eu, provincialul sărăntoc, cel cu o
mamă care umbla în papuci, cu un mic apartament în San
Luis Bertrand şi cu mileul croşetat pus pe televizor, eu ştiam
să fac bani, prinţesa mea, era ca o a doua natură a mea, în
timp ce fratele tău, fiu de bogătani, nepot de bogătani şi cres­
cut în îndestulare avea acest simţ atrofiat, iar luciditatea mea
m-a făcut să înţeleg la timp că oricare Joaco din lumea asta nu
va fi proprietarul decât a ceea ce a moştenit şi că nu degeaba
zice lumea că „Străbunic salahor, bunic proprietar, fiu rentier
şi nepot cerşetor", sau altfel spus o lentă spirală descendentă,
Agustina regina mea, din senin splendoarea de odinioară îşi
pierde puţin câte puţin strălucirea fără ca nimeni să-şi dea
seama şi ca din pământ bogăţia de la începuturi dispare
uşor-uşor şi de ea nu mai rămâne decât gestul, pompa, sen­
timentul de superioritate, atitudinea de grandoare, şopârliţa
de pe cămaşa Lacoste foarte vizibilă pe piept. Eu în schimb,
care porneam de la zero, eu căpătăm un talent, Agustina viaţa
mea, un talent care era copil al nevoii şi al neliniştii: acela de
a face bani; bani ce puteau fi număraţi şi pipăiţi. însă încă
nu mi se întâmplase ceea ce era mai rău, Agustina frumuseţe,
ceea ce era cu adevărat rău în mijlocul atâtor detalii neimpor­
tante, şi aceea a fost să ajung în casa prietenului meu Joaco
şi să descopăr că acolo erai tu, trebăluind alături de mama
ta, fiindcă atunci mi-a ieşit din adâncul sufletului adevăratul
suspin, cel care mi-a spart pieptul, Vai, doamnă Londono,
Iugotă lovlidotăr! Pentru că an după an, crescând alături de
noi însă de neatins, te-ai aflat tu, iubita mea Agustina, super­
ba soră a lui Joaco, steaua cea mai distantă şi mai ciudată, atât
de zveltă şi de albă, mereu pierdută în propria ta minte ca
un om care se ascunde printre obiectele de la ultimul cat, tu
erai medalia de aur, un Grand Prix rezervat celui mai bun
dintre toţi, unicul trofeu pe care fratele tău Joaco nu ni-1 putea
lua niciodată, pentru că el putea fi cel mai bogat şi să ia cele
mai bune note şi să poarte haine de firmă; el putea să fie asul
tenisului şi al skiului acvatic, asul primăverilor la Paris, al
bronzului etern, însă exista un singur lucru unde fratelui tău
Joaco nu îi era permisă intrarea, Agustina frumoaso, şi acel
unic lucru erai tu. A doua oară când te-am văzut a fost în
sufrageria casei tale din cartierul La Cabrera, care mie îmi
părea un palat de sultani, o reşedinţă a ducilor de Wîndsor,
şi aici te aflai tu făcând turnuleţe din tartine cu unt şi mar­
meladă, Joaco şi cu mine într-o parte a mesei şi în cealaltă
extremă erai doar tu sub marele candelabru de cristal, absor­
bită de turnurile tale din tartine, atât de micuţă, atât de
străvezie, cu ochii tăi negri pur şi simplu imenşi şi cu părul
tău negru şi lung până la nebunie, ce păr lung aveai, Agustina
fetiţa m ea! Eu cred că pe atunci îţi ajungea aproape până în
pământ şi, când în sfârşit am putut să-mi dezlipesc ochii de
la tine, am privit în jur şi am înţeles că acea cameră cuprin­
dea toate componentele fericirii mele, ceea ce vreau eu să-ţi
spun este că în acel moment ceva a făcut clic în interiorul min­
ţii mele şi am ştiut că acolo se afla ceea ce trebuia să obţin
ca să fiu fericit, acel tavan înalt până la exces ca şi cum ar fi
adăpostit titani şi nu fiinţe umane; acea lustră din prisme de
cristal care făcea mii de fragmente de curcubeu să danseze
peste faţa de masă albă; acele glastre atât de împovărate de
trandafiri încât părea că fusese tăiată o întreagă grădină pen­
tru a le îndestula; acel serviciu de masă de porţelan fin pre­
cum coaja de ou, acele tacâmuri masive care nu aveau nimic
de-a face cu instrumentele insuportabile şi uşoare pe care în
San Luis le numeam tacâmuri, Sunt de argint, ai strigat la mine
din partea cealaltă a mesei şi ăsta a fost primul lucru pe care
în viaţa asta mi l-a spus gura ta, şi tot atunci am ştiut că tre­
buia să am gura ta. Gura ta cu buze fine şi dinţi perfecţi, pe
cuvânt îţi spun că în acea zi am desluşit mai multe lucruri
decât era de aşteptat de la copilul de doisprezece sau treispre­
zece ani care eram pe atunci, de exemplu am fost foarte atent
la chestiunea dinţilor, pentru că la fel de perfecţi ca ai tăi erau
şi dinţii fratelui tău şi tot graţie stomatologiei, şi chiar în acea
după-amiază, iscodind în baia din casa ta şi încercând să ghi­
cesc din ce substanţă era făcută această lume diferită de a mea
care mă seducea până la bulversare, am aflat că tu şi familia ta
nu vă spălaţi pe dinţi cu o periuţă, ca toţi muritorii, ci cu un
aparat gringo pe care-1 numeaţi Water-pie, şi Midas McAlister
a luat decizia, pe care a urmat-o întocmai, de a începe să strângă
bani vânzând prin liceu fotografii cu blonde goale, mai întâi
ca să-şi cumpere un Water-pie şi pe urmă ca să-şi plătească
tratamentul la stomatolog, Fii atentă cum este lumea asta,
Agustina prinţesă, cu inteligenţa mea precoce am înţeles foarte
devreme că nu ajungi nicăieri cu dinţi galbeni, strâmbi sau
cariaţi şi că, în schimb, un surâs perfect ca acela al copiilor
familiei Londono şi ca acela pe care eu însumi l-am obţinut
mai târziu era la fel de util sau chiar mai util decât o carieră
universitară. Evident că la fel de relevator a fost pentru mine
faptul că alimentele pe care două fete-n casă, îmbrăcate ca atare,
le serveau pe serviciul din coajă de ou pe acea masă de două­
sprezece persoane din casa ta părintească, masă care, în treacăt
fie zis, era identică aproape cu aceea pe care o am eu astăzi în
apartamentul meu, acele alimente, îţi spuneam, sau altfel spus
chec cu ciocolată, brânzoaice şi tarte cu frişcă, erau exact la
fel cu cele pe care mi le servea mama pe vasul Melmac de plas­
tic indestructibil în bucătăria noastră din San Luis Bertrand,
detaliul ăsta m-a amuzat, Agustina regina mea; m-a distrat
să văd că, deşi printre ai tăi asta se numeşte a lua ceaiul şi prin­
tre ai mei a lua o gustare, la cinci după-amiază cele două fami­
lii aveau pe masă aceleaşi făinoase frământate ca la ţară, în
plin cartier şic din Bogota, exact aceleaşi brânzoaice din San
Luis Bertrand, şi de aici am dedus că diferenţa de netrecut
dintre lumea ta şi lumea mea exista doar în aparenţe şi în lus­
tru, asta m-a făcut să râd însă mi-a dat şi curaj ca să încep
lupta. Păi dacă problema este doar de ambalaj, mi-am spus
în acea zi, şi deja ţi-am atras atenţia că aveam doar treisprezece
ani, atunci eu voi putea depăşi această diferenţă de netrecut,
şi prin urmare la împlinirea vârstei de treizeci de ani deja o
depăşisem şi gura ta fusese deja a mea, la fel şi două candela­
bre autentice de cristal de Baccarat, o sufragerie nouă-nouţă
pentru douăsprezece persoane, un set de douăzeci şi patru
de tacâmuri de argint şi un zâmbet impecabil, şi totuşi pri-
veşte-mă azi, devenit o umbră a ceea ce am fost, învins din
cauza acestei erori de percepţie - până la urmă nu se putea
aştepta atât de mult de la inteligenţa unui copil - care a con­
stat în a deduce că diferenţa era doar o chestiune de ambalaj.
Nu era, desigur că nu era, şi uite-mă aici plătind cu sânge gre­
şeala mea.

Lui Aguilar încă i se zbârleşte părul când îşi aminteşte de

episodul cu linia despărţitoare pentru că, înainte de asta, ne­
vasta sa nud repudiase cu atâta îndârjire nici în cele mai rele
momente; strângând din dinţi şi cu o sclipire de furie jucân-
du-i în ochi, Agustina îi poruncea să păstreze distanţa, Eu
făceam tot posibilul ca s-o ascult în speranţa că se calmează,
spune Aguilar, însă divizarea geografică impusă de ea era
mobilă şi asta îngreuna şi mai mult lucrurile, vreau să spun
că se muta mai încoace sau mai încolo în funcţie de caprici­
ile ei şi din acest motiv era greu să nu greşeşti, la un moment
dat Aguilar s-a aşezat pe unul dintre scaunele din sufrage­
rie, care în mod curios rămăsese în partea lui, însă Agustina
s-a grăbit să anexeze această peninsulă la propriul ei teritoriu,
a revendicat sufrageria ca fiind a ei şi pe Aguilar l-a scos pe
uşă afară, In orice parte încercai să pui piciorul, îţi cădea în
spate ca o fiară, Afară de-aici, nenorocitule, îmi spunea, tatăl
meu nu vrea să te vadă nici măcar în poze, iar în persoană
nici atât, scroafă împuţită, îi spunea bietei mătuşi Sofi, al cărei
chip se schimonosea exprimând vină, teamă sau oboseală ex­
tremă, femeia care până în acel moment dăduse dovadă de
mult sânge rece şi de prezenţă de spirit părea acum îngrozi­
tă de virulenţa excepţională a acestui episod, de când venise
în casa noastră nu văzuse aşa ceva şi ca să fiu sincer nici eu,
lucrurile pe care le spunea acum erau într-adevăr cuvintele
grele, Duceţi-vă să vă dedicaţi porcăriilor voastre în cealal­
tă parte, porci scârboşi, Agustina era extrem de furioasă şi
injuriile ei erau atât de ieşite din comun că nu puteau fi doar
injurii, adică simplă utilizare hiperbolică a limbajului, era clar
că simţea o nevoie enormă să ne scoată din casa ei, era clar
că presupusa prezenţă sau sosire sau întoarcere a acestui tată
al ei era un eveniment sfâşietor care-i bifurca existenţa, de-o
parte ea şi tatăl ei, de cealaltă parte restul demn de dispreţ al
muritorilor. Aguilar o observă şi ar vrea să se dea cu capul
de toţi pereţii gândindu-se la tot ceea ce nu o întrebase nici­
odată despre acest domn Carlos Vicente Londono, care, în
ciuda faptului că murise în urmă cu câţiva ani, era acum oaspe­
tele invizibil care stă la pândă, care îl scoate din propria casă
şi-l îndepărtează de soţia lui, Acest domn care este întruchipa­
rea vie a tot ceea ce eu detest şi care în schimb, pentru Agustina,
este obiectul unei adoraţii de neînţeles, aproape religioasă,
sau de-a dreptul religioasă, fără aproape; Cel mai greu, măr­
turiseşte Aguilar, a fost să constat controlul pe care domnul
Londono îl exercita asupra fiicei sale, până într-acolo încât
mă făcea să mă gândesc la termenul de posedare, care nici
măcar nu se regăseşte în vocabularul meu pentru că face parte
din acest regat al iraţionalului care nu mă interesează absolut
deloc, şi totuşi acesta era termenul, nu altul, care îmi tot ve­
nea în minte în acea noapte. Aguilar nu putea să nu remarce
că simţea cum îi curgea prin vine, ca gheaţa lichidă, convin­
gerea că nevasta lui era posedată de voinţa tatălui; dedublarea
ei se manifesta atât de intens, încât lui Aguilar îi era foarte
greu să lase la o parte raţiunea pentru a nu uita că mintea bol­
navă a nevestei lui era cea care se apropria de presupusa voin­
ţă a tatălui, şi nu invers. întotdeauna am avut senzaţia că, în
timpul crizei, nevastâ-mea străbate zone de izolare devas­
tatoare, e ca şi cum, brutal, s-ar găsi singură pe o scenă în
timp ce eu îi urmăresc interpretarea dintr-un stal unde sunt
înconjurat de restul regnului uman, şi totuşi de data asta ştiam
că eu eram cel singur şi că în schimb ea era însoţită; însoţi­
tă de o forţă superioară ei înseşi, voinţa tatălui ei defunct.
Agustina vorbea fără oprire despre tatăl ei şi despre apropia­
ta lui vizită, pronunţând cuvintele cu asemenea iuţeală că era
imposibil să le înţeleg, dar şi pentru că jumătate din timp vor­
bea către interior, aspirând frazele de parcă, în loc să le scoată
din ea înseşi, le prindea din aer şi voia să le înghită, Agustina,
iubirea mea, nu înghiţi cuvintele, că o să te sufoci, însă vocea
mea nu ajungea la ea, tot ceea ce era între noi devenise înde­
părtare şi distanţă, eram două animale epuizate care nu reu­
şesc să se apropie unul de celălalt cu toate că se află în acelaşi
bârlog, în timp ce dedesubt oraşul palpita în tăcere, ghemuit
şi distrus, ca şi cum l-ar fi doborât oroarea acelei nopţi şi acum
aştepta începerea următoarei serii de lovituri. Agustina, via­
ţa mea, să nu permitem ca nebunia, duşman vechi, să distru­
gă orice fărâmă de fericire, însă Agustina nu mă ascultă pentru
că în această noapte ea şi nebunia sunt una, Nevasta mea este
nebună, am recunoscut în sinea mea pentru prima dată în acea
noapte, şi totuşi acest gând n-a reuşit să mă convingă, nu este
aşa, Agustina viaţa mea, pentru că în spatele nebuniei tale con­
tinui să fii tu, în ciuda a toate continui să fii tu, şi poate că,
de ce nu, acolo în fundal şi eu continui să fiu eu, îţi amin­
teşti de mine, Agustina ?, îţi aminteşti de tine ? Aguilar nu
s-a temut niciodată că ea ar putea să-i provoace vătămări cor­
porale, cât rău fizic putea ea să-i facă dacă el era cu zece cen­
timetri mai înalt decât ea şi avea dublu în greutate şi-n volum,
şi totuşi în acea noapte frica era prezentă; totul în atitudi­
nea ei demonstra dorinţa de a ataca, de a răni, felul ei de a
apuca şi de a mânui obiectele denota hotărâre şi chiar nevo­
ia de a lovi cu ele, Ultimul lucru pe care-1 doream în viaţa
asta, spune Aguilar, era să mă iau la bătaie cu femeia pe care
o ador ştiind că în final eu voi fi cel care-i va face rău, şi to­
tuşi ea făcea tot posibilul ca să declanşeze un episod de acest
gen, căuta prin toate mijloacele un fel de descărcare defini­
tivă şi ireversibilă de violenţă fizică ce ar pune capăt hotărâ­
rii mele de a nu o lovi, fie ce-o fi, era ca şi cum şi-ar fi propus
să-mi înfrângă încăpăţânarea de a păstra o coexistenţă paş­
nică fie şi în acele condiţii, ca şi cum se încăpăţâna să mă des­
poaie de această iubire infinită pentru ea care-mi permite să
evit sistematic toate provocările ei; poate că Agustina înţele­
gea că doar aşa putea să scape de principalul obstacol în calea
sosirii tatălui ei, Iar acest obstacol eram eu, spune Aguilar.
Cine a fost acest domn Londono, care a fost relaţia lui cu
fiica sa, cărui fapt se datorează puterile astea asupra ei ? Ce
n-ar da Aguilar să afle. Când am ajuns în apartament în acea
noapte, cu trofeul acela trist în mâinile mele, cu acea probă
contondentă a înfrângerii mele, geamantanul pe care Agustina
îl avusese cu ea la Wellington, eram obsedat de bărbatul cu
care nevastă-mea îşi petrecuse noaptea, mă rog, una din nop­
ţile de care aflasem, doar Dumnezeu ştie câte-or mai fi fost,
aşa că am pus geamantanul la vedere pe masa din sufragerie
ca ea să dea pe nepregătite nas în nas cu el, trebuia să aflu
care-i reacţia ei, să ştiu dacă este în stare să mă privească în
ochi, însă ea l-a aruncat cu furie în direcţia mea, Cine a lăsat
mizeria asta aici, a întrebat şi imediat a uitat de el; delirul pe
care i-1 producea iminenta sosire a tatălui o ţinea în priză,
aproape că iradia lumină din cauza excesului de agitaţie, iar
eu am început să-mi dau seama că, deşi povestea cu aman­
tul ar putea fi adevărată şi deşi pe la spatele meu Agustina
ar putea avea alţi o sută de amanţi, adevăratul rival, cel indes­
tructibil, cel care era înrădăcinat în adâncul răvăşirii ei şi pro­
babil că şi în adâncul iubirii ei era fantasma acelui tată despre
care eu nu-mi puteam face nici măcar o vagă idee, dincolo
de caricatura preconcepută a proprietarului de pământ din
Santa Fe pe care mi-o formasem despre el de la bun început,
Omul ăsta are acest avantaj asupra mea, s-a gândit Aguilar,
avantajul de a fi o necunoscută pentru mine. Izolat în spate­
le zidului de respingere pe care l-a ridicat nevasta sa, Aguilar
şi-a adus aminte de acea autobiografie nebună pe care ea îi
ceruse s-o ajute s-o scrie mai demult şi care n-a ajuns nici la
prima pagină, Acum sunt convins că de fapt ea îmi cerea
ajutorul, că avea nevoie să retrăiască împreună cu cineva
întâmplările din viaţa ei pentru a le găsi un sens şi pentru a
pune la locul cuvenit pe tatăl ei şi pe mama ei scoţându-şi-i
din interiorul ei, unde o chinuiau, pentru a-i trata cu impar­
ţialitate pe câteva foi de hârtie, însă de unde să ştiu eu la acea
vreme, adevărul este că mi s-a părut că ideea absurdă a auto­
biografiei era una dintre loviturile astea orbeşti pe care ea le
dădea în stânga şi-n dreapta pe motiv că pur şi simplu nu avea
chef să deschidă ochii ca să vadă pe unde merge. Lucrurile
s-au petrecut aşa, povesteşte Aguilar, după ce mi-a fost
prezentată la cinematograf mi-am luat la revedere de la ea foar­
te impresionat de frumuseţea ei, care ca să fiu sincer m-a lo­
vit ca un trăsnet, însă ştiţi cum se zice despre trăsnet, te orbeşte
şi imediat se risipeşte, adică fără să lase în mine nici cea mai
mică nelinişte cum că m-aş fi putut aştepta la un al doilea ca­
pitol al acestei prime întâlniri, fiind eu sigur că această fată
ciudată, bogată şi frumoasă era una din acele stele căzătoare
care-ţi taie calea şi îşi continuă drumul, aşa că pentru mine
a fost o surpriză enormă când mi-am dat seama că un bileţel
pe care l-am găsit în vestiarul meu de la Universitate era sem­
nat nici mai mult nici mai puţin decât de ea.

Tata mi-a poruncit să mă întorc înainte de miezul nopţii,

spune Agustina, şi n-am vrut să întârzii nici măcar un minut;
trebuie să îndeplinesc poruncile precum Cenuşăreasa, şi cu
atât mai mult în cazul meu pentru că provin direct de la tata.
Aşa doreşte el, bunătatea lui mi-a permis să merg la cinema
cu băiatul din Volkswagen cu condiţia să mă întorc înainte
de miezul nopţii, când am băgat cheia în uşă ca să intru în
casă, la ora indicată, acolo se afla el, tatăl, vigilent şi treaz şi
aşteptându-mă pe fotoliul din hol, Tu eşti, tată ?, şi în întu­
neric a sunat vocea lui gravă, a izbucnit spiritul său vigilent,
sclipirea pipei lui, Cu cine erai în maşină, Cu băiatul care m-a
adus, Niciodată, a tunat tata, Singură într-o maşină cu un tip,
niciodată, pentru că nu-ţi permit, iar ea este surprinsă că vocea
tatălui este atât de exaltată, de tulburată, niciodată nu mai fă­
cusem ceva care să-l descumpănească, de-a lungul anilor fu­
sesem neascultătoare, obraznică sau luasem note proaste şi
pentru toate astea fusesem certată cu severitate de tata, însă
niciodată ca acum, Până în acea noapte tata fusese mereu dis­
tant cu mine, chiar şi când mă certa o făcea parcă în absenţă
şi dintr-odată a fost de-ajuns să fac ceea ce am făcut ca să câş­
tig atenţia şi gelozia tatălui, să-l fac să vibreze, să nu-1 mai
las să se gândească la nimic altceva decât la ieşirea mea în acea
noapte şi îndeplinirea strictă a poruncilor sale, Dacă ajungi
târziu înseamnă că nu mă respecţi, Te respect, tată, dacă asta
este condiţia ta, eu o voi îndeplini întotdeauna. Am ajuns la
miezul nopţii, tată, aşa cum ai cerut, Insă erai singură în acea
maşină cu un tip, să nu se mai întâmple, şi imediat Agustina
s-a dus la culcare şi nu putea să nu se întrebe dacă nu cumva
tatăl ei ghicise ce s-a întâmplat, că băiatul din Volkswagen
m-a invitat la cinema însă nu m-a dus, că am stat de vorbă
fără să ieşim din maşină în timp ce mâneam hot dog la Crem
Helado, până când el şi-a scos din pantaloni Marea lui Lumâ­
nare Albă, Agustina n-a văzut-o în întunericul străzii pustii,
n-a privit-o cu ochii care refuzau s-o vadă, însă a văzut-o cu
mâna şi a ştiut că era enormă şi că avea textură de ceară, însă
a trebuit să-i dea drumul pentru a ajunge acasă exact la miezul
nopţii aşa cum îi promisese tatălui, Şi acolo l-am găsit aşteptân-
du-mă în penumbra holului, unde scânteiau incertitudinea
şi lumina pipei lui, niciodată tatăl n-o mai aşteptase, niciodată
vocea lui nu i se mai adresase cu un ton schimbat, Agustina
crede că suna aproape ca un nebun, De ce ai mers singură
cu acel tip dacă te-am avertizat că trebuia să ieşiţi însoţiţi,
Doar m-a adus, tată, şi ea, care n-a vrut să i se confeseze că
a cunoscut acel lucru, s-a întrebat dacă şi tatăl avea aşa ceva
şi dacă acela era Marele său Baston de comandă, Şi, deja în
pat, nu mai puteam să dorm, spune Agustina, şi ceea ce mă
ţinea trează nu erau maşina, nici noaptea, nici prima mea întâl­
nire singură, nici măcar ceea ce a ieşit din pantalonii băiatu­
lui şi care avea textură de ceară, ci faptul că a aflat că tatăl
rămăsese s-o aştepte până târziu, că tatăl nu se culcase pen­
tru că depindea de ea, niciodată nu se mai întâmplase, spune
Agustina, niciodată. Când am fost invitată din nou la cinema,
am spus că mă duc, pentru că ştiam că asta-1 va nelinişti pe
tata şi nu-1 va lăsa să doarmă, de data asta Agustina nu va
mai ajunge la douăsprezece fix, ci un pic mai târziu, pentru
a mai prelungi niţel îngrijorarea tatălui, va sfida furia lui, însă
doar un pic, nu cât să-l facă s-o lovească, doar un pic, cât să-şi
demonstreze că era adevărat ceea ce crezuse că a perceput
de prima dată, că, dacă ea iese noaptea cu un băiat, tatăl n-o
poate ignora, Agustina învăţase în sfârşit să facă ceva ca să-i
capteze atenţia tatălui, iar a doua oară a fost cu alt băiat, care
chiar a dus-o la cinema, şi Agustina i-a cerut s-o lase să-i atin­
gă Marea Lumânare, El m-a lăsat şi de data asta ardea, nu
mai avea textură de ceară, ci ardea şi-mi frigea palma, şi Agus­
tina s-a întors acasă ştiind că tatăl, care poate că va ghici cele
întâmplate, va fi acolo aşteptând-o, în pragul unei crize de
furie care în cele din urmă nu se va dezlănţui pentru că nu
putea s-o acuze, putea doar să agonizeze din cauza suspiciu­
nii că, cine ştie, ea a făcut ceva în acea maşină, deşi el nu putea
s-o dovedească, însă îl durea, îl durea, fie că o făcuse, fie că
nu, pe tată trebuia să-l doară, el însuşi s-a apucat, cu pulsaţi­
ile neliniştii lui, să-i dezvăluie acest secret, să-i acorde această
putere asupra lui, să-i cedeze marja asta de mişcare de care
ea a ştiut să profite de atunci încolo, cine profita de această
agonie, cine se supunea ei, tatăl ?, fiica ?, se învârtea în jurul
cozii şi nu reuşea să descifreze această chestiune. Apoi i s-a
întâmplat a treia oară în viaţă ca tatăl să depindă de ea, însă
de data asta furia lui înăbuşită a crescut, spune Agustina, deşi
doar cu câteva grade, nu suficient cât să mă lovească - pe
mine niciodată nu m-a lovit, doar pe Bichi - , însă suficient
cât să-i tremure vocea când îmi reproşează că am sosit cu
cincisprezece minute mai târziu, tata îmi va interzice să mai
ies cu băiatul cel nou şi asta va fi pentru mine dovada afecţiu­
nii lui, adâncii sale afecţiuni vigilente, Iţi interzic, Agustina,
înţelegi ?, cu ăsta gata, s-a terminat, şi Agustina i-a jurat pe
Dumnezeu că gata cu ăla, s-a terminat, îţi jur, tată, că nu mai
ies cu ăsta, dacă ţie nu-ţi place, n-o mai fac, Da, Agustina,
nu-mi place, e ceva ciudat la băiatul ăsta, în felul său de a privi,
nici nu ştiu cine-i sunt părinţii, nu vreau să ieşi cu necunos­
cuţi, Da, tată, da, tată, da, tată. Deja în pat, Agustina ardea
de febră şi mândrie că devenise subiectul nemulţumirii tată­
lui şi se oferi, într-o mică ceremonie, solitară, secretă şi pe
orbecăite, să nu mai iasă niciodată cu ăla, Ţi-1 aduc ofrandă,
tată, şi-a zis ei înseşi ca într-o rugăciune, cu ăsta niciodată pen­
tru că mi-o ceri tu, şi nici cu cei care au acelaşi fel de a privi,
cu cei care au părinţi necunoscuţi, cu cei care nu-ţi inspiră
încredere din cine ştie ce motiv, încet-încet cu toţi, Şi mi-am
respectat ofranda, de fiecare dată am respectat-o, spune
Agustina, mi-am respectat jurământul, niciodată n-am mai
ieşit cu ăla sau cu celălalt, căutam mereu unii noi, îi dispre­
ţuiam pe cei dispreţuiţi de tată, ca ofrandă adusă lui, care le
cerea capetele şi eu i le ofeream în schimbul aşteptării lui în-
tr-un fotoliu, cu pipa sa, uitându-se tot timpul la ceas pen­
tru a veghea la ora întoarcerii mele, minut cu minut, tata
veghindu-mi nopţile şi eu ieşeam de fiecare dată cu altul şi
tuturor le ceream să mă lase să le ating Marea Lumânare şi
aşa am învăţat că sunt de mai multe feluri şi mărimi, unele
fierbinţi şi altele reci, unele rapide şi altele lente, doar cu mâna,
doar cu mâna, fără să le îngădui vreodată să se apropie de
alte părţi ale trupului meu, niciodată între picioare, sau cel
puţin aşa a fost în primele luni, cu mâna era suficient ca tata
să ghicească după umbrele care mi se întipăreau pe faţă şi nu
putea să-mi spună nimic pentru că nu avea dovezi, umbrele
şi gesturile sunt aproape acelaşi lucru ca nimic, doar atingând
cu mâna Marea Lumânare a tuturor celor care mă duceau la
cinema sau la Crem Helado de pe Strada 100 m-am asigurat
că tata va fi atent şi dependent de mine până la miezul nopţii,
îmi funcţiona la fix şmecheria de a veni cu cincisprezece sau
douăzeci de minute mai târziu şi mă emoţiona să ştiu că pen­
tru el vor fi minute lungi de agonie, Niciodată până atunci,
spune Agustina, n-am avut cheile iubirii tatălui, şi când mă
gândesc că le-am descoperit abia atunci când am început să
fiu invitată la cinema, niciodată înainte şi niciodată după nu
am mai putut să-l fac pe tata să depindă de mine, Cu tipul
ăsta nu mai ieşi, era cerinţa lui şi era felul lui de a mă pedepsi
şi mai ales de a se pedepsi singur pentru că eu întârziasem
douăzeci şi cinci de minute, De la ăsta să nu mai accepţi invi­
taţii pentru că este din Pereira sau din Bucaramanga sau din
Caii, şi tatălui meu îi plac doar cei din Bogota, de familie bună,
şi, dacă este să fim sinceri, nici măcar aceştia dacă mestecă
gumă sau dacă nu ştiu să folosească tacâmurile la masă, tata
mereu le găseşte câte ceva, detestă să nu ştie cine sunt părinţii
celor care mă scot la plimbare cu maşina şi eu ştiu că stă în
puterea mea să-i fac pe plac, că trebuie doar să fac un mic
sacrificiu, spune Agustina, să-i sacrific pe ei, care oricum nu
înseamnă mare lucru, în schimbul marelui avantaj de a capta
atenţia tatălui, de a concentra asupra mea interesul lui până
la miezul nopţii, Da, tată, renunţ la ei, de dragul tău renunţ
la cei care au fost şi la cei care vor fi, la unul câte unul şi la
toţi la un loc, dacă tu mă aştepţi treaz şi la sosirea mea mă
priveşti cu ochi teribil de întrebători, care vor să se asigure
că eu n-am făcut lucrul acela în automobil, şi eu îi jur tatălui
că n-am făcut nimic, însă ştiu cum s-o spun pentru a-i se­
măna înăuntru această îndoială care-1 ucide, adevărul este că
la cinema am făcut-o, însă doar puţin şi am făcut-o pentru
tine, tată, ca să te ţin treaz şi plin de îndoială, am înţeles în
sfârşit cum să-mi exercit puterea asupra tatălui, Nu ştiu dacă
ceea ce am cucerit în automobilele celor o mie şi unu de iu­
biţi ai mei a fost iubirea ta, tată, nu ştiu dacă a fost iubirea
sau a fost doar pedeapsa ta.

Ca „un dar al nopţii" îl descrie Nicolâs Portulinus în jur­

nalul său pe acest băiat care a venit din Anapoima ca să soli­
cite lecţii de pian de la marele muzician din Germania şi din
Sasaima, această apariţie cu mâini încă delicate însă deja exper­
te a interpretat în faţa maestrului La Gata Golosa cu un profe­
sionalism ce părea incompatibil cu părul său lung de fetiţă
blondă, cu vocea lui care oscila între înaltele ascuţite ale copi­
lăriei şi sunetele joase de o gravitate ce cucerea teren, aşa că
în faţa vizitatorului neaşteptat marele profesor rămase biruit
şi în întregime vulnerabil ca şi cum tocmai asistase la un mira­
col, acest copil ieşit din neant era frumos şi talentat şi apă­
ruse ca din senin, ca picat din cer, ca ieşit dintr-un somn, ca
„un dar al nopţii", după cum a scris Portulinus în jurnalul
său. însă spre deosebire de luptătorii de la ruinele greceşti,
fii iubiţi ai delirului, tânărul interpret al valsului La Gata
Golosa era real, cât era de real, merită spus, din carne şi oase,
frumos până la cruzime, copilăros, debordând de talent; acest
Farax pare inventat de Nicolâs într-unul din accesele sale de
idealizare, însă nu este rănit ca tinerii de marmură, nu sân­
gerează, este surprinzător de viu şi de sănătos şi poate fi atins,
ar putea fi atins sau ar fi de dorit să fie atins; ghiceşte cât de
mult i-ar plăcea lui Nicolâs să-l atingă, de fapt a îndrăznit
să-l atingă pe umăr, sau dacă este prea mult spus a atinge,
trebuie nuanţat verbul, abia ce i-a şters umărul în acea zi în
care totul a început. Şi acum intră Blanca în scenă, adusă de
mână de Nicolâs ca să admire copilul minune cu propriii ochi,
Vino, Blanca mea, i-a spus el, vei asculta o muzică aşa cum
n-ai mai ascultat vreodată, Blanca vine nervoasă şi neîncre­
zătoare, vindecată de multă vreme de spaime şi îngrijorată
de rafalele de halucinaţii care vin să brăzdezi fruntea bărbatu­
lui ei, caută putere acolo unde deja nu mai există pentru a
înfrunta din nou sarcina obositoare de a aduce pe pământ
fanteziile lui Nicolâs, de a le reduce la justele lor proporţii,
şi totuşi, după cum mărturiseşte în jurnalul ei, când vede fiin­
ţa care se află aşezată la pian, o cuprinde o senzaţie stranie,
„brusc am simţit că aveam din nou capacitatea să iert“, să ierte
viaţa pentru asprimea ei şi să se ierte pe ea înseşi pentru greşe­
lile făcute, să-l ierte pe Nicolâs pentru temerile lui şi să o ia
de la capăt, „dacă ar trebui să explic acest sentiment straniu
şi profund care m-a cuprins văzându-1 şi ascultându-1 pe
Abelito, căruia Nicolâs începuse deja să-i spună Farax, ar tre­
bui să spun că era imaginea vie a lui Nicolâs aşa cum l-am
cunoscut cu mulţi ani în urmă, când totul nu era decât promi­
siune şi perspective, fără umbre", altfel spus, pe când soţul
ei încă era acel bărbat puternic şi abia venit din Germania
ale cărui halucinaţii păreau o simplă tuşă poetică, răstălmă­
cirea nefiind încă evidentă; brusc, ca prin minune, privindu-1
pe acest tânăr care cântă la pian La Gata Golosa, Blanca are
din nou în faţa ochilor un Nicolâs veritabil, imponderabil,
nedureros, şi îşi reproşează faptul că şi-a îngăduit senzaţia
plăcută însă nejustificată, ca o bătaie de aripi, că viaţa revine
la matcă şi îi dă o nouă şansă. Cât despre Farax, imediat ce
a văzut-o pe această femeie cu chip fin, cearcăne imense şi
gene visătoare că intră în hol de mâna maestrului, a avut
senzaţia că frica îi va paraliza mâinile şi îl va împiedica să se
desfăşoare la pian, însă în realitate nu s-a întâmplat aşa, dim­
potrivă, mâinile lui au răspuns cu bucurie şi încredere pen­
tru că în faţa acelei femei cu privirea umbroasă Farax s-a simţit
ca acasă, ca în prezenţa unei mame, ca în prezenţa unei surori,
ca în prezenţa cuiva pe care ar putea să-l iubească, poate că
a cuiva pe care deja îl iubea încă din prima clipă. Pentru a-1
asculta pe vizitator, Nicolâs şi Blanca s-au aşezat împreună
şi împletindu-şi mâinile, el tremură şi aşteaptă, abia sprijinin-
du-şi fesele pe marginea sofalei şi plescăind din gură ca şi cum
i-ar fi foame şi ar urma să-i servească un festin; ea încearcă
să facă două lucruri deodată, cu un ochi îl priveşte pe adoles­
cent şi cu celălalt scrutează privirea soţului ei. Farax, la rân­
dul lui, se dăruieşte ritmului acelui pasillo uitând de ilustrul
său public, se leagănă pe scaun pentru a marca ritmul şi înso­
ţeşte melodia cu o fredonare involuntară, încântătoare şi co­
pilăroasă. Când La Gata Golosa ajunge la sfârşit, se rosteşte
una dintre acele fraze celebre, în aparenţă simple însă pline
de rezonanţă şi care pecetluiesc destinul atât al celui care le
pronunţă, cât şi al celui care le ascultă, Tu şi eu ne înţelegem,
îi spune Nicolâs lui Farax, folosind tu în loc de dumneavoas­
tră în ciuda faptului că abia se cunosc, în ciuda diferenţei de
vârstă de peste douăzeci de ani şi a faptului că unul este pro­
fesor şi celălalt discipol. Farax nu ştie cum să reacţioneze în
faţa neaşteptatei tutuiri, în faţa privirii aprinse a maestrului,
în faţa mâinii lui care-i şterge umărul, însă apucă să înţeleagă
că viaţa lui trebuie să se schimbe începând cu acest Ne înţe­
legem, care-i ajunge la urechi ca o adiere umedă. Am putea
să mai ascultăm ceva ?, întreabă Blanca, cu o voce înduioşată
care nu-i aparţine cu totul, şi Farax, ca şi cum ar fi înţeles
transcendenţa momentului, începe să cânte Dunărea albas­
tră cu toată solemnitatea momentului. Dincolo de euforia pe
care o lasă să se vadă rândurile celor două jurnale ale cuplu­
lui, merită să ne întrebăm dacă acela a fost cu adevărat momen­
tul „de o dulce dulceaţă" aşa cum îl descrie Blanca, citându-1
pe Ronsard, şi dacă a fost, a fost, oare, pentru toţi trei ?, pen­
tru doi dintre ei ?, a anticipat oare vreunul dintre ei durerea
şi viitoarele umbre ? In timpul acestei prime întâlniri, care din­
tre ei s-a simţit gelos, şi pe cine ? Ce a văzut Nicolâs în acest
Abelito pe care l-a botezat Farax, sau l-a confundat cu Farax,
un discipol promiţător ?, un rival profesional ?, un rival în dra­
goste ?, un obiect al dorinţei ?, şi-a văzut moştenitorul, con­
tinuatorul artei sale şi, într-un oarecare sens, al vieţii lui ?, sau
mai degrabă a văzut în el resortul prăbuşirii sale, solul veş­
tii tăcute a apropiatului său sfârşit ? în jurnalul ei, Blanca îşi
pune întrebări în termeni mai ampli, când face speculaţii dacă
momentele decisive sunt aşa din clipa în care se produc sau,
din contră, devin decisive doar în lumina a ceea ce urmea­
ză după ele şi în urma lor. Nu există jurnal şi nici scrisoare
care să povestească ce s-a întâmplat între timp cu Eugenia
în mijlocul acestui mare salon de pian plin de umezeală, în
ce colţ a rămas surghiunită când au uitat de ea, tată, mamă
şi Farax, lăsând-o singură cu soldaţii de plumb care se ali­
niau la ordin. Farax venea de departe şi, judecând după hai­
nele ponosite şi desaga pricăjită, părea puţin probabil, sau mai
degrabă imposibil să aibă bani ca să-şi cumpere dc mâncare
şi să-şi găsească găzduire în sat, aşa că soţii Portulinus l-au
invitat să cineze în acea noapte în casa lor şi să rămână să doar­
mă dacă aşa dorea, şi într-adevăr chiar aşa a dorit, nu numai
în acea noapte, ci în toate nopţile care urmau să vină timp
de unsprezece luni de atunci încolo. Dacă tăcerea ar fi albă!,
strigase Nicolâs în chiar prima zi când Farax rămăsese peste
noapte, Dacă tăcerea n-ar fi a dracului de murdară şi de conta­
minată, a suspinat, năvălind în dormitorul soţiei lui Blanca
şi trezind-o, Ce spui ?, a întrebat ea, ridicându-se în capul oa­
selor în pat şi încercând să ghicească unde-i va duce o temă
atât de spinoasă la aceste ore atât de târzii în noapte, îţi spun,
draga mea, că ar fi bine ca tăcerea să nu fie pervertită, Perverti­
tă de ce anume, a întrebat ea doar ca să câştige timp, măcar
ca să apuce să-şi pună halatul de casă. De zgomot, de zgomot,
de ce altceva ?, vrei să-mi spui că tu nu auzi ?, tăcerea este plină
de zgomote care se ascund în ea, precum carii în lemn, şi o
rod pe dinăuntru, e de-ajuns să nu fii surd ca să-ţi dai seama
de zumzete şi bâzâituri, sau vrei să spui că eşti adormită, că
nu mă înţelegi ?, o necăji Nicolăs, trăgând-o de volănaşele
cămăşii, în timp ce ea îl implora să vorbească mai încet ca să
nu le sperie pe fete şi pe oaspete, şi în treacăt, fără ca el să-şi
dea seama, încerca să găsească picăturile pentru tinitus1, sau
ţiuitul cronic de care suferea soţul ei, potrivit medicilor, la
ambele urechi. Ca să compun am nevoie de o tăcere vidă,
Blanca, aşa cum poetul are nevoie de o pagină goală, sau vrei
să-mi spui că tu crezi că lord Byron ar fi putut scrie ceva de
Doamne ajută pe o hârtie care era de la bun început plină de
cuvinte, şi, văzându-şi nevasta lividă din cauza zgâlţâiturilor,
i-a dat drumul şi i-a aranjat cămaşa boţită şi părul răvăşit, Este
în regulă, Blanquita mea, este în regulă, s-a aşezat lângă ea,
Este în regulă, nu se întâmplă nimic, nu mai fi aşa speriată,
vreau doar să înţelegi că, în ciuda a ceea ce se crede, tăcerea
nu este protectoare, şi nici odihnitoare. Deja nu mai era agi­
tat, ci melancolic, şi a început să-i explice că erau, practic, două
zgomote care-1 hărţuiau, enervându-1 peste poate, sau că de
fapt erau multe însă doar două erau cele mai rele şi mai per­
sistente, unul şuierat şi viclean, ca acela pe care-1 face din gură
o babă fără dinţi care îi şopteşte cuiva la ureche un secret inter­
minabil, şi celălalt răguşit, uneori sâcâitor ca torsul unei pisici
şi alteori mecanic, ca huruitul unei roţi cu teici sau a unei roţi
de moară; Când zgomotul şuierat pune stăpânire pe auzul
meu, pot compune, dar nu pot gândi, iar în cazul celuilalt
mi se întâmplă exact invers, Sunt închipuiri de-ale tale, Nico-
lâs, vino să te culci, viaţa mea, că eu nu aud nici babe, nici
pisici, şi atunci el a ieşit din cameră hulind şi trântind uşa.
în ziua următoare, la micul dejun, în timp ce tânărul oaspe­
te se ocupa să le servească cereale lui Sofi şi Eugeniei, cele
două fete ale familiei, mai bine zis cele două care trăiau după

1 Afecţiune care se manifestă prin existenţa unui ţiuit permanent

în urechi.
pierderea altor cinci copii, Nicolâs repetă la masă aceeaşi
descriere pe care i-o făcuse cu o noapte în urmă Blancăi, despre
nenorocirea lui auditivă, Diferenţa, spune el, este că acum'
zgomotul răguşit nu mai sună ca o roată cu teici sau ca o roată
de moară, ci ca un scaun târât de-a lungul unui coridor foarte
lung, Aveţi dreptate, profesore, îi răspunde Farax cu nelinişti-
toarea lui voce de copil care din clipă în clipă nu va mai fi
de copil, care în această clipă în care vorbeşte deja este mai
bărbat decât atunci când servea cereale, Aveţi dreptate, maestre,
din acest motiv eu caut înaltul munţilor şi acolo regăsesc tăce­
rea interioară şi exterioară. Lui Nicolâs aceste cuvinte i se par
profunde şi înţelepte, face o faţă ca şi cum tocmai ar fi ascul­
tat ultimul adevăr revelat, surâde cu blândeţe şi o vreme rămâ­
ne ca adormit, Tu chiar mă înţelegi, îi şopteşte lui Farax, tu
şi cu mine ne înţelegem, frază pe care Blanca o interpretează
ca un reproş indirect la adresa ei, pentru cuvintele grosola­
ne pe care, cu câteva ore mai devreme, ea i le spusese pe aceeaşi
temă şi pentru prima dată are senzaţia că, de acum încolo,
va deveni o constantă, că orice lucru spus de ea îi va suna
soţului ei mârlănesc, spre deosebire de cuvintele angelice şi
extraordinare ce ies de pe buzele lui Farax. La câteva zile după
aceasta, a venit cea de-a treizeci şi patra aniversare a Blancăi,
iar trioul şi cele două fete au sărbătorit împreună ceea ce au
descris în unanimitate ca fiind o zi perfectă, nişte clipe pe care
Nicolâs, în jurnalul său, le califică în engleză drept „domes­
tic bliss"1, pe care le-au dedicat plimbării la râu, analizării co­
lective a unei fugi de Bach şi lecturii cu voce tare a unor
fragmente din Shakespeare şi din Goethe; cerul, care după
spusele Blancăi în acea zi a fost din nou binevoitor, a vrut ca
Nicolâs să nu se trezească foarte buhăit, ca pentru a-şi recu­
pera în parte aspectul plăcut, şi s-o trezească oferindu-i un
buchet de crini tăiaţi chiar de el dimprejurul şanţului de piatră
şi totodată ca în timpul cinei să-i dăruiască un colier de perle
cu un bileţel pe care scria, Ia-le, sunt lacrimile mele. Cucerită

1 Fericire conjugală.
de această dedicaţie, Blanca a dat fuga la jurnalul ei şi a scris
„nu sunt eu, oare, cea mai fericită femeie din lume ?“, însă
ceva rău, pe care n-a vrut să-l consemneze, trebuie să se fi
întâmplat mai înainte de petrecere, pentru că fraza imediat
următoare din jurnalul ei, scrisă cu altă cerneală şi altă stare
de spirit, spune „azi am împlinit treizeci şi patru de ani şi am
fost extrem de fericită, şi totuşi o tăcere stranie se aşterne în
întreaga casă...". Nici jurnalul lui Nicolâs nu oferă desluşiri
în această privinţă, singurele însemnări pe care le conţine pagi­
na ce corespunde acestei date sunt „astăzi, de ziua ei de naşte­
re, Blanca poartă o pieptănătură înaltă, strânsă în creştetul
capului, care-i dezvăluie forma delicată a chipului şi mă face
să mă simt foarte atras de ea. Mă întreb cum de este posibil
ca o astfel de femeie să mă iubească".

Bileţelul strecurat pe sub uşa vestiarului meu, povesteşte

Aguilar, era scris în felul acela adolescentin şi rotunjit până
la absurd în care, în loc de punct, pe i se pune un gogoloi
oribil, port mereu în portofel acel bilet pentru că a fost punc­
tul de plecare al poveştii mele cu Agustina; s-a întâmplat la
zece sau douăsprezece zile după ce am cunoscut-o şi scria aşa,
„Profesore Aguilar, ne-am cunoscut zilele trecute la cine­
matograf şi doresc să vă cer o favoare, aş vrea să-mi scriu au­
tobiografia însă nu ştiu cum s-o fac, mă veţi întreba dacă mi
s-a întâmplat ceva memorabil sau important, ceva care să me­
rite să fie povestit, răspunsul este nu, însă cu toate acestea
este o obsesie a mea şi cred că dumneavoastră mă puteţi ajuta,
nu degeaba sunteţi profesor de literatură". în loc să-mi scrie
telefonul ca să-i pot răspunde, îmi scrisese adresa şi imediat
continua cu un al doilea paragraf şi mai straniu decât primul
şi care mi-a tulburat somnul în acea noapte, tot perpelindu-mă
să ghicesc adevărata dimensiune a cochetăriei ei, ce voia aceas­
tă fată atât de zănatică de la un tip ca mine ? Era oare posi­
bil să fie cu adevărat interesată de mine ?, „Profesore, înainte
de a intra în chestiunea cu autobiografia, aş dori să vă văd mâi­
nile, este primul lucru pe care-1 privesc la un bărbat, mâinile,
n-aveţi idee cât mă fascinează mâinile bărbaţilor, asta când
mă fascinează, desigur, pentru că, deşi îmi aţintesc ochii mereu
asupra lor, rar îmi plac cu adevărat pentru că în realitate nu
sunt aşa cum mi le-am imaginat, când ne-am cunoscut la ieşi­
rea din cinematograf nu am avut ocazia să le privesc pentru
că le aveaţi băgate în buzunar, aşa că m-am gândit că aţi putea
să-mi trimiteţi o fotocopie a mâinilor dumneavoastră, de fapt
oricare dintre cele două, însă neapărat cu palmă şi verso, dum­
neavoastră ştiţi mai bine cum se cheamă cealaltă parte, mă
refer la contra-palmă, deci aşezaţi-vă mâna pe xerox ca şi cum
ar fi o foaie de hârtie, faceţi-i o copie şi trimiteţi-mi-o, deşi,
desigur, un alt capriciu al meu este părul, părul oricărui mami­
fer însă în mod special cel al masculului din rasa umană, când
văd un bărbat cu un păr frumos mă abţin cu greu să nu întind
mâna ca să-l ating, în realitate n-am putut să vă văd nici părul
pentru că purtaţi căciuliţa aceea de lână neagră, mi s-a spus
că sunteţi de stânga şi aş vrea să ştiu de ce toţi cei de stânga
poartă indiferent de vreme căciuliţe de parcă ar sta să ningă,
dar să nu credeţi că nu am privit cu atenţie sprâncenele, gene­
le şi barba dumneavoastră, sigur că le-am privit şi mi-a plă­
cut tot ce-am văzut pentru că erau mătăsoase şi dese şi negre,
însă mai presus de orice mi-a plăcut mustaţa, cu acele firi­
cele grizonate care-i dau strălucire, însă presupun că ar fi o
extravaganţă prea mare, pe care n-o veţi accepta, dacă vă rog
să vă tăiaţi o şuviţă de păr şi să mi-o trimiteţi, aşa că mă mul­
ţumesc cu fotocopia mâinii dumneavoastră şi cu răspunsul
referitor la celălalt subiect, Agustina Londono". în Facul­
tatea de Litere a Universităţii Naţionale nu există decât un
xerox, povesteşte Aguilar, cel din Decanat, unde în afară de
decan şi de studenţii care se tot plimbă pe-acolo ca să-şi rezol­
ve diverse probleme sau să-şi verifice notele stă de planton
doamna Lucerito, secretara, o doamnă foarte amabilă, mai
puţin când vine vorba despre xerox, pe care-1 controlează cu
o avariţie ofensatoare pentru profesorii care au nevoie să-l
folosească, pentru că nu doar că ne priveşte cu reproş când
recidivăm în decursul aceleiaşi săptămâni, ci ne şi obligă să-i
lăsăm însemnări în legătură cu cantitatea de hârtie consumată,
aşa că Aguilar nu vedea cum ar fi putut scăpa de privirile tutu­
ror acestor persoane ca să-şi poată fotocopia mâna, Am ieşit
din cămăruţa mea şi m-am îndreptat către Decanat cu un mers
apăsat şi ferm hotărât să reuşesc, dispus să trec de decan şi
chiar de Lucerito sau chiar să fiu luat drept nebun de stu­
denţii mei dacă de asta era nevoie pentru a cuceri această damă
care-mi solicita isprăvi atât de ciudate; Aguilar spune că râdea
de unul singur cu gândul la lucrurile pe care ajunge să le facă
pe furiş un tip deja grizonat şi trecut de patruzeci de ani.
Mi-am încheiat fapta vitejească apăsând pe butoane cu mâna
dreaptă în timp ce-mi copiam mâna stângă, palma şi apoi do­
sul sau contra-palma, ca să folosesc termenul acestei stranii crea­
turi care se numea Agustina, şi am pus cele două copii într-un
plic împreună cu un răspuns negativ referitor la colaborarea
mea la autobiografia ei, explicându-i că se numea auto, şi nu
doar biografie, tocmai pentru că ea înseşi, şi nu altcineva, tre­
buia s-o scrie, şi în încheiere am mizat pe-o singură carte şi
i-am dat întâlnire duminica următoare, la orele zece şi jumătate
ale dimineţii, în pavilionul hortensiilor din Parcul Indepen­
denţei, unde am aşteptat-o de la zece şi douăzeci şi până la
unsprezece şi ceva, convins că-mi pierd iremediabil timpul
pentru că nu exista nici cea mai mică posibilitate ca ea să apară,
şi totuşi, când mă pregăteam să plec, ea chiar a apărut şi îmi
aducea în dar nişte floricele de porumb pe care le-am împăr­
ţit, aşezaţi pe o bancă, şi a ajuns să le mănânce ea singură în
timp ce eu îi explicam despre seminarul pe care-1 ţineam în
legătură cu teoriile romanului propuse de Gramsci, Lukâcs
şi Goldmann, şi imediat mi-a arătat ce făcuse cu acele fotocopii
ale mâinii mele stângi pe care i le trimisesem, lucru care m-a
făcut să râd pentru că mi s-a părut un atentat flagrant la adre­
sa inteligenţei mele voltairiano-raţionaliste; Agustina făcuse
o reproducere la scară redusă şi transformase totul într-un
timbru cu două feţe, palma pe-o parte, dosul palmei pe cealal­
tă parte, totul laminat în plastic, O numesc Mâna care Atinge,
mi-a povestit, şi este binefăcătoare, am dat-o la făcut pe stradă
la unul dintre meşterii ambulanţi care, dacă nu eşti atent, îţij
laminează până şi numele, şi uite, mi-a făcut-o perfect, o port'
în portofel şi este amuleta mea. Şi acum Aguilar şi mătuşa
Sofi stăteau în tăcere în latura holului în care Agustina îi ţinea
încolţiţi în ţipete de I-napoi, porcilor!, şi în toate astea era ceva
înspăimântător, recunoaşte el, ceva diabolic. în timp ce Agus­
tina se apucase să ne ia mobilele şi obiectele care se aflau în
partea noastră ca să le ducă în partea ei, am profitat ca să vor­
bim puţin de bombă, mătuşa Sofi mi-a povestit că a văzut
de la fereastră cum deasupra oraşului se ridica o ciupercă de
fum de aproape două sute de metri în înălţime şi când am
întrebat dacă a afectat-o mult pe Agustina mi-a povestit că,
în urma bubuiturii, se trezise foarte agitată spunând că aces­
ta este semnul, Ce semn, copilă ? Semnul că trebuie să mă pre­
gătesc pentru venirea tatei, Vrei să te ajut ?, a întrebat-o cu
prudenţă mătuşa Sofi, Dacă vrei să mă ajuţi, cară-te imediat
din casa asta. Linia imaginară care împărţea apartamentul în
două s-a stabilizat şi nu mai fluctua atât de mult, lui Agui­
lar şi mătuşii Sofi le-a fost rezervat colţul care nu avea acces
la uşa de la intrare, nici la telefon, la baie sau la bucătărie, iar
restul, inclusiv etajul, a fost adjudecat de Agustina cu drep­
turi absolute de exclusivitate, Nu vă aşezaţi pe sofa, fir-ar al
dracului să fie, este doar pentru tata şi pentru mine, sau în
ţarcul vostru, blestemaţilor, partea aceea este pentru porci şi
partea asta este pentru noi, şi din start acest Noi se referea
la tatăl ei şi la ea, clarifică lucrurile Aguilar, pentru că din acel
noi care existase între ea şi mine nu mai rămăsese nimic, Din
acest punct de vedere nepoata mea este la fel ca mama ei, spu­
ne mătuşa Sofi, mereu în căutarea iubirii lui Carlos Vicente,
mereu iertându-1, în viaţă şi acum în moarte. Agustina îşi bătea
joc de noi, porcii, spune Aguilar şi râde, acum este în stare
să-şi amintească de acel episod cu o oarecare duioşie şi recu­
noaşte că orice tragedie are şi partea sa hazlie, îşi bătea joc
de noi pentru că nici măcar nu puteam să bem un pahar cu
apă sau să dăm un telefon, mătuşa Sofi începuse să-şi piardă
răbdarea şi a spus că, fie ce-o fi, va sparge încercuirea pentru
că nu se mai poate ţine şi trebuie să meargă la toaletă, Poate
să se încăpăţâneze cât o vrea copila asta, eu trebuie să urinez,
a spus ea şi a reuşit să se furişeze şi să urce scările în încer­
carea de a ajunge la toaleta de la etaj, dat fiind că la cealaltă
i-ar fi fost imposibil să ajungă fără s-o vadă Agustina, şi câte­
va minute mai târziu, a coborât cu un şal pentru ea şi o pătu­
ră pentru mine, pentru că deja resimţeam ceaţa îngheţată care
coboară în fiecare noapte pe la trei de pe Monserrate, am
văzut că mătuşa Sofi reuşise să se strecoare pe neobservate
până în bucătărie şi m-am gândit, Cât e de isteaţă, va scoate
prin contrabandă ceva de mâncare, amintindu-mi în acel mo­
ment că singurul lucru pe care îl înghiţisem în ultimele ore
erau câteva îmbucături din gogoaşa rozalie a Anitei, ce fru­
moasă şi ce dulce este Anita, oare doarme acum Anita, cea
din mahalaua Meissen ?, însă nu mâncare ascunsă în buzunar
a scos mătuşa Sofi din bucătărie, ci micul radio pe baterii ca
să audă ştirile, Ce s-o fi întâmplat cu toţi oamenii aceia răniţi,
a întrebat mătuşa Sofi, şi nici n-a terminat bine fraza că ne-a
descoperit Agustina, ne-a smuls şalul şi pătura şi ne-a stins
radioul; am apucat totuşi să auzim că Pablo Escobar reven­
dicase atentatul.

De la glorie la prăbuşire am ajuns printr-un simplu capri­

ciu al sorţii, încearcă Midas McAlister s-o convingă pe Agusti­
na. Totul a început cu un du-te-vino de bârfe şi secrete prin
sălile, vestiarele şi băile de la Aerobic’s, unul dintre acele com­
ploturi care se tot umflă pe sub pământ până când fac o explo­
zie de aruncă rahatul pe pereţi, iar eu bănuiesc că detonatorul
a fost o anume Alexandra, cu un corp de zeiţă şi un suflet
deloc pe măsură, însă nu ştiu, adevărul este că nu sunt sigur
că ea a fost, Alexandra asta vine de ani buni la mine la Aero­
bic’s ca să se menţină în formă şi la început a fost iubita mea,
ţi-am spus doar că femeile cele mai frumoase ajung în patul meu
şi nici ea n-a făcut excepţie, aşa că am avut cu ea un fel de affaire
însă m-am retras repejor pentru că, după cum îţi spun, e o ţipă
cu un corp superb şi o minte infernală şi, gândindu-mă mai
bine, poate că este paranoic din partea mea să dau vina pe ea
de ceea ce mi s-a întâmplat mult timp după asta, adevărul este
că putea fi oricine; oricine ar fi putut citi El Espacio şi să vină
cu zvonul până aici, deşi este ciudat, Agustina frumoasa mea,
este foarte ciudat ca o persoană din această parte a oraşului
să ţină seama de acea foiţă populară de scandal, pur şi sim­
plu pentru că nu se încadrează în profil; în general, clientela
mea crede că nu are sens să-ţi pierzi timpul cu veştile proaste,
şi cu atât mai puţin când e vorba despre oameni necunoscuţi,
şi dacă totuşi îşi face curaj să citească, păi atunci citeşte El
Tiempo, care le povesteşte exact ce vor ei să audă. Insă steaua
mea nefastă a vrut ca o ştire publicată în El Espacio, despre
dispariţia misterioasă a unei infirmiere, să-şi facă drum până
în Aerobic’s Center, incidente anodine ca acesta sunt destu­
le, dintr-astea care se întâmplă în această ţară fără să fie băga­
te în seamă, pentru că, dacă nimeni nu protestează când fură
şi fac bucăţele un spital întreg, cine să-şi smulgă părul din
cap pentru că s-a pierdut o simplă infirmieră, şi totuşi
ce-nseamnă soarta când ia o turnură nefavorabilă, El Espacio
insistă asupra poveştii infirmierei-fantomă şi publică declara­
ţii ale iubitului ei potrivit cărora a văzut-o pentru ultima oară
intrând într-o sală de sport din nordul oraşului. Până acum
treaba e nasoală dar tolerabilă, frumoasă Agustina, însă în ziua
următoare El Espacio revine asupra informaţiei şi bingo! face
precizarea că sala în chestiune este Aerobic’s Center a lui
Midas McAlister şi publică fotografia unei Dolores în viaţă
şi surâzătoare, să zicem că era o Dolores mai tânără şi mai
puţin expirată decât aceea pe care am cunoscut-o eu, însă care
este într-adevăr acea Dolores, deşi El Espacio nu o numeşte
aşa, ci Sara Luz Cârdenas Carrasco, şi n-o prezintă ca fiind
o curvă specializată în sado-maso care a murit împlinindu-şi
destinul legitim de mâncătoare profesionistă de rahat, ci ca
pe o infirmieră despre care colegii de serviciu declară că nu
mai ştiu nimic, şi se mai află şi mărturia celui care spune că
este iubitul ei şi se numeşte Otoniel Cocue, şi care, cum
probabil ai ghicit, încântătoare Agustina, cine-ar putea fi, dacă
nu proxenetul cu baroase, deşi a omis această informaţie şi
s-a prezentat drept contabil, pentru că nu poate face publică
adevărata natură a tristei sale munci ilegale, şi cu toate aces­
tea denunţul lui nu reprezintă altceva decât jumătăţi de ade­
văr, biete lovituri din mână ale unui înecat, de exemplu susţine
că infirmiera Sara Luz, logodnica lui, făcea gimnastică la Aero-
bic’s Center, unde a intrat într-o noapte pentru a nu mai ieşi
niciodată. însă de toate acestea aud cursanţii de rumba de la
orele 7 dimineaţa, prin intermediul acestei Alexandra, după
bănuielile mele, şi comentează cu cei care fac spinning la
prânz, iar aceştia cu cei care fac spinning la cinci seara şi de
aici celor de la opt şi celor care fac masaj şi la solar, spre seară
filmul căpătase deja proporţii hollywoodiene şi când mă văd
că trec unele tac şi altele se fac că plouă, unele râd, cele mai
îndrăzneţe se apropie să mă întrebe ce anume s-a întâmplat
şi nu lipseşte cocheta care să-mi sară-n faţă şi să se ofere să
fie următoarea victimă, dacă Barbă Albastră sunt eu. Anumite
jocuri devin populare, ca sperieturile, ascultatul unor tânguiri,
descoperirea asasinului sau identificarea suspecţilor, şi aşa se
rostogoleşte bulgărele şi Aerobic’s se umple de zvonuri, de
temeri, de fantome, băşcălie şi de bancuri, şi o chestie duce
la alta, conform inexorabilei legi a consecinţelor, până când
mă trezesc cu poliţia, cu mandat de interogatoriu şi perche­
ziţie, însă cum este de aşteptat, frumoasa mea copilă palidă,
nu găsesc nimic şi nici eu nu dau nimic în vileag, Aici intră
zilnic nenumărate femei, sergent, îi spun eu unui locotenent
care imediat îmi aminteşte ce rang are, Desigur, locotenente,
se scuză Midas, vă informam că zilnic intră vreo trei sute pe
uşa asta, şi tot pe uşa asta ies cele trei sute, şi atunci locotenen­
tul trece cu rutină la câteva formalităţi, verifică registrele de
prezenţă pentru a verifica dacă nu apare înscrisă vreo Sara
Luz, şi eu foarte liniştit îi prezint cu încredere registrele cu
clienţi, Poftiţi, locotenente, căutaţi dacă doriţi, şi în acest mo­
ment pregăteşte-te, păpuşă Agustina, pentru că povestea va
deveni ceva mai suprarealistă, nu mică mi-a fost surpriza să
constat că locotenentul găseşte pe un rând, cu litere pompoase
şi cerneală albastră de stilou, semnătura unei Sara Luz Car-
denas Carrasco, cu toate literele, ba chiar şi cu accente şi ma­
juscule; Midas îi jură Agustina că aproape a căzut pe spate
când a văzut aşa ceva, trebuie să fi fost neroada de Dolores
în noaptea debutului ei cu final dureros, probabil că neghioa­
ba a văzut acel registru cu semnăturile clientelor şi a găsit că
este foarte grozav sau foarte trendy să-şi pună şi ea semnă-
turica, în fond şi la urma urmei de ce nu, s-a crezut artistă
sau model, face speculaţii Midas, sau a visat să devină nemuri­
toare miruindu-mi registrul cu autograful ei, aşa că a trebuit
să ies din impas explicându-i locotenentului meu că nu este
nimic ciudat ca oamenii să asiste la o sesiune gratis, din cele
de promovare, Acesta este un loc public, locotenente, poate
intra oricine, poate că fata asta chiar o fi trecut pe aici, însă
asta nu înseamnă absolut nimic, l-a asigurat de câteva ori, dar
mai ales l-a mituit cu o sumă suficient de mare pentru ca omul
să accepte să facă pe niznaiul, să plece şi să-l lase în pace, Sau
relativ în pace pentru că toată chestia aia mi-a rămas pe creier
şi un lucru gata făcut e mai greu de desfăcut şi dacă nu-ţi
povestesc în detaliu ceea ce a urmat, Agustina inimioară, este
pentru că până la urmă pentru mine n-au mai existat şi alte
repercusiuni poliţieneşti sau judiciare în afară de această vizi­
tă protocolară de investigaţie care s-a terminat cu obişnuita
şpagă; adevărata problemă a fost de natură mai degrabă subiec­
tivă, sau emotivă dacă preferi, deoarece clientela sălii de gim­
nastică nu voia ca filmul să se termine şi îi tot dădea proporţii
şi-l aducea la zi cu ajutorul imaginaţiei, ba că azi-noapte cu­
tărică a trecut prin faţa sălii şi a văzut luminile aprinse, ba că
vecinii au auzit muzică până târziu, ba că văicăreli de femeie
zidită, ba că manevre ale unor maşini la intrare, ba că în sala
asta se sperie, ba că oare cine o fi fost biata nefericită, în fine,
Agustina frumoaso, nu te mai plictisesc, adevărul gol-goluţ
este că fantoma lui Dolores, sau a Sarei Luz cum i se spune
acum, a început să crească şi să mă asfixieze şi să împrăştie
în cele patru zări o proastă reputaţie pentru Aerobic’s, eu în­
sumi, ori de câte ori fumam o ţigară cu marijuana ca să mă
relaxez un pic, o luam razna cu fantezii dintre cele mai pu­
ţin plăcute în care propria mea sală de sport se transforma
într-o cameră inchizitorială şi maşinile mele dragi în mese
de tortură şi Dolores crucificată pe Nautilus 4200, Ce spanac,
mă gândeam eu, este răzbunarea femeii ăsteia, şi încercam prin
intermediul dialogului să ajung la o oarecare negociere, Iţi
promit, suflet sfânt al lui Dolores, că imediat ce se mai domo­
leşte scandalul îi trimit bani lui John Jairo al tău, sau Henry
Mario sau cum s-o chema băiatul tău, ca să poată studia, Te
asigur, stimata mea Sara Luz, că, dacă mă ajuţi să mai poto­
lesc zarva, eu sunt în stare să finanţez pe viitor cariera tehno­
logică a lui William Andres al tău. Culmea ghinioanelor, a
trecut vremea şi s-a dus ziua în care, potrivit lui Misterio,
Pablo promisese să ne dea înapoi investiţia, aşa că îţi imagi­
nezi, copila mea Agustina, cum mi-au picat Arana Salazar şi
Ronald Silverstein, că gata, care-i treaba, ce dracu’ s-a întâm­
plat, iar eu recunoscându-mi vina şi cerându-le iertare pen­
tru a stinge acest al doilea incendiu, Te înţeleg, Araiiita
dragule, ce aiureală, bătrâne Silver, amândoi aveţi completă
dreptate, am cam făcut-o de oaie, recunosc că tergiversarea
asta nu-i în regulă însă veţi vedea că totul se va rezolva, aşa
le spuneam, regina mea Agustina, însă adevărul este că nu
aveam idee ce-o fi în capul lui Escobar, Misterio nici măcar
nu mai venea la întâlniri, stăteam ore-n şir şi-l aşteptam în
cimitir să văd dacă nu apare în cele din urmă cu banii, sau
cu o parte din bani, sau cel puţin cu o explicaţie, însă nimic,
treceau zilele şi nimic. Mişcă-te Midas, i-a ordonat Arana pe
ton de ultimatum, caută-1 pe Pablo şi adu-i la cunoştinţă că
mica amânare ne bagă în bucluc, Stai liniştit, bătrâne Arana,
că imediat ce apare emisarul lui îi trimit vorbă, Nu mi-ai spus
niciodată, Midas my boy, că nu ai contact direct cu Escobar,
Ei bine da, mai bine zis, ei bine nu, înainte aveam, dar acum
situaţia s-a mai schimbat, încearcă să înţelegi, Arana, bătrâne.
Din acest motiv, în acea săptămână, cina noastră din fiecare
joi de la L’Esplanade a fost dintre cele mai stresante, cum
Arana şi Silver nu puteau să-mi facă reproşuri de faţă cu Joaco
şi Ayerbe, care nu erau la curent cu încurcătura, se mulţu­
meau să mă înţepe cu bancuri şi eu mă simţeam ca dracu’,
în aşa hal încât, atunci când am comandat felul meu preferat,
potârniche cu sos de castane şi ciocolată, nici măcar nu l-am
gustat, că stomacul meu n-avea chef de petreceri, cu pisălogea­
la prietenilor, necazul cu Dolores, criza de la Aerobic’s, întâr­
zierea lui Pablo şi, pentru a pune capac la toate, acea mână
în beregată pe care o reprezentau împrumuturile pe care tre­
buise să le fac pentru a-i obţine mormanul ăla de bani. Asta
s-a întâmplat într-o joi, regină Agustina, şi chiar a doua zi,
bum !, a explodat bomba la L’Esplanade şi toţi am rămas ta­
blou, mă rog, cei care nu eram în restaurant, pentru că aceia
care erau au rămas în mai multe bucăţi; m-am salvat cu două­
zeci şi patru de ore, păpuşă frumoasă, am avut incredibila
baftă că bomba a explodat vineri, că dacă exploda cu o zi mai
înainte eu n-aş mai fi aici ca să-ţi spun povestea. A fost o ex­
plozie crâncenă şi au zburat în aer comeseni, bucătari, franţu­
zul Courtois şi pivniţa lui de vinuri superbe, doamne cu
poşete din piele de crocodil şi pielea de crocodil, absolut totul,
şi când Escobar a revendicat atentatul toţi se întrebau ce mo­
tive a avut să încalce armistiţiul făcut cu oligarhia Bogotei,
punând ditamai bomba într-un restaurant al bogaţilor în pli­
nă zonă rezidenţială din nordul oraşului. Unii spuneau că era
furibund şi clocotea din cauză că-i dăduseră bila neagră în-
tr-un club social, sau pentru că DEA îl strângea cu uşa, sau din
cauza ameninţărilor cu extrădarea, sau pentru că-1 excluseseră
de pe listele electorale, sau pentru că guvernul nu respecta
înţelegerile pe care le făcuse cu el, sau toate la un loc, treaba
este că bogătaşii din nord au început să tremure pentru că
până atunci crezuseră că războiul lui Pablo nu era îndreptat
şi împotriva lor, însă morţii, răniţii şi dărâmăturile de la L’Es­
planade le demonstrau exact contrariul. Problema lui Esco­
bar, încercam eu să le explic însă nu voiau să priceapă, este
că s-a săturat de efectul de oscilaţie, prin care cu o mână pri­
mim bani de la el şi cu cealaltă încercăm să-l ucidem. Şi Arana,
ca acel tăun ce se aşază pe calul nobil, nu mă slăbea nici o clipă,
Explică-mi ceva, Miditas fiule, acum că Pablo s-a ţăcănit, ce
mama naibii se va întâmpla cu investiţia noastră ?, cine poate
să-mi spună ?, şi din nou Rony Silver, haide, haide, şi Miste-
rio pierdut în continuare în necunoscut, până când Midas a
intrat într-una din acele stări de melancolie profundă care-1
apucă uneori şi, după cum îi povesteşte Agustinei, s-a repliat
singur în dormitor ca să stingă şi să aprindă diverse chestii
cu telecomanda din pat şi să doarmă într-o singură noapte
plăcută şi prelungită douăsprezece sau paisprezece ore la rând
cu jaluzelele trase, Şi acolo pe întuneric, în camera mea, prin­
ţesă Agustina, cu telefonul scos din priză, m-am gândit la Pablo,
mi-am amintit de cea de-a doua şi ultima întâlnire pe care
am avut-o cu el, care nu a mai avut loc la moşia Napoli, fără
femeiuşti, nici girafe, nici piscină olimpică, nici nimic, ci a
avut loc într-o casă urâtă care puţea a vizuină de tigru feroce,
n-am aflat niciodată în care dintre cartierele populare din
Medellm pentru că m-au dus până acolo cu ochii legaţi, în
orice caz, de data asta în ascunzătoarea Şefului nu se găseau
decât câteva scaune şi câteva paturi şi el se afla acolo, în căma­
şă şi cu şapcă şi mai gras decât ultima oară, şi m-a făcut să
râd pentru că mi-a arătat o fotografie pe care şi-o făcuse cu
câteva luni în urmă, ia ghiceşte unde, Agustina frumoaso ?
Păi nici mai mult nici mai puţin decât în faţa Casei Albe din
Washington, pentru că, după cum spunea el, intra şi ieşea
din Statele Unite ori de câte ori avea chef. Fotografia era pur
şi simplu neverosimilă, Pablo Escobar, cel mai căutat cri­
minal din istorie, cu cămaşă albă şi faţa neacoperită, nu tu
ochelari negri, nu tu căciulă, nu tu barbă falsă sau chirurgie
plastică, pur şi simplu acolo, el în persoană, ca orice turist
care se sprijină de gardul de la White House, având în spate
o coloană ionică şi frontispiciul triunghiular al faţadei nordi­
ce a clădirii, aşa că privind acea fotografie, Agustina mea,
i-am spus Incredibil, don Pablo, preşedintele Reagan vă cau­
tă pe toată planeta şi dumneavoastră vă sprijiniţi chiar de gar­
dul reşedinţei lui, iar el m i-a răspuns, Problema lui Reagan
cu mine, prietene Midas, este că tocmai el este cel îngrădit.
Şi totuşi, în comparaţie cu acea după-amiază fără contratimpi
din capitala Imperiului, Pablo arăta ca din alt film, se cam schim­
base scenariul, pentru că nu mi s-a părut a fi în formă în acel
loc dărâmat şi întunecat care-i servea acum de bordei, ba chiar
a existat un detaliu stupid care m-a făcut să mă gândesc că i
se apropia sfârşitul, o cutie de carton cu resturi de peşte prăjit
pe care o lăsase după masă, mai mult ca sigur că i-o cumpă­
raseră de la vreun chioşc local pistolarii care-1 păzeau şi până
aici e-n regulă; ceea ce n-am înţeles, regina mea Agustina, a
fost de ce Pablo nu le-a ordonat să ia de acolo resturile alea
unsuroase şi sleite, nu ştiu dacă mă urmăreşti, în realitate n-a
fost nimic, doar susceptibilităţi de-ale mele, eu tind să interpre­
tez scăpările de acest gen ca semne de decădere. Pablo nu pierde
vremea, trece direct la subiect, în douăzeci de minute am sta­
bilit cele patru lucruri pe care le aveam de rezolvat în ceea
ce priveşte afacerile şi a trecut apoi la întrebări despre ceea
ce a fost mereu marea lui preocupare: voia să ştie ce se pu­
nea la cale în Bogota în legătură cu Tratatul de Extrădare cu
Statele Unite referitor la traficanţii de droguri şi când i-am
spus că este aproape sigur că va fi adoptat în Congres l-am
văzut tremurând de ură şi l-am auzit spunând o frază teribi­
lă, fraza care avea să-mi răsune în memorie imediat după
bomba de la L’Esplanade, şi fraza este următoarea, regina mea
Agustina, fii foarte atentă pentru că a fost proclamaţia istori­
că a răzbunării lu i: îmi voi investi averea ca să fac această ţară
să plângă. Pricepi rezonanţele chestiei ăsteia, păpuşă ? Cum
Pablo este pasărea Phoenix şi are nouă vieţi ca pisica, la scurt
timp depăşise acest capitol nefast pe care-1 traversa în momen­
tul celei de-a doua întâlniri a noastre şi era din nou stăpânul
universului, şi din nou o luase de la capăt cu femeiuşti şi arma­
te de mercenari şi băi de sânge pe tot teritoriul ţării, şi reu­
niuni cu foşti preşedinţi ai Republicii şi girafe şi avioane şi
piscine olimpice, şi uite aşa au trecut doi ani de când l-am
auzit rostind acea ameninţare, şi brusc noaptea trecută, când
a explodat bomba de la L ’Esplanade, mi-am amintit de ches­
tia asta şi m-am gândit: ne-a sunat ceasul, la dracu’. îm i voi
investi averea ca să fac să plângă această ţară, aşa mi-a spus
Pablo, Agustina frumoaso, şi trebuie că averea lui este cea
mai mare din lume, şi dacă pentru fiecare dolar tipul reuşeşte
să ne smulgă o lacrimă, calculează şi tu cât mai avem de plâns.

Când aţi văzut-o ultima oară pe sora dumneavoastră

Eugenia, o întreabă Aguilar pe mătuşa Sofi, o întrebare mai
degrabă de rutină care nu lasă de bănuit calibrul răspunsului
pe care-1 va aduce, Ultima oară ? Păi s-a întâmplat în acea zi
a ultimei judecăţi în care s-a terminat cu familia noastră, De­
spre ce vorbeşti mătuşă Sofi, De asta, Aguilar, de ziua în care
familia nu a mai rămas decât o amintire, şi, ca să fiu sinceră,
a rămas o amintire mai degrabă neplăcută, îţi vorbesc despre
o Duminică a Floriilor de acum treisprezece ani, O duminică,
spune Aguilar, o duminică, cum se face oare că totul ni se
întâmplă într-o duminică. Agustina era o fată de şaptesprezece
ani şi în acel an termina liceul, îi povesteşte mătuşa Sofi, Joaco
avea douăzeci de ani şi era deja la universitate, iar Bichi toc­
mai împlinise cincisprezece ani însă era încă un copil, foarte
înalt, e adevărat, deja de pe atunci avea un metru optzeci şi
şapte, cât are şi acum, însă felul său de a fi rămăsese tot al unui
copil, în plus, era foarte timid, foarte ataşat de casă şi mai ales
de sora lui Agustina, un copil cu puţini prieteni, era şase şi
jumătate seara, îi spune mătuşa Sofi lui Aguilar, când s-a în­
tâmplat. Ca în fiecare duminică în care rămâneau în casa din
oraş, serviseră la prânz suc de curuba1, ajiaco2 cu tot ce-i tre­
buie în ea şi prăjitură cu frişcă, când se făcuse ora trei erau toţi
în casă, lucru destul de neobişnuit, Joaco purta pantofi de tenis
şi pantaloni albi pentru că îşi petrecuse toată dimineaţa făcând

1 Fruct de culoare galbenă specific Americii de Sud; se găseşte în­

deosebi în Columbia.
2 Supă foarte groasă, tipică pentru Columbia, în special pentru Bo­
gota, pe bază de pui şi mai multe feluri de cartofi, căreia i se adaugă
o iarbă aromatică numită guasca. In mod tradiţional, se serveşte în vase
de lut.
sport la club şi ceilalţi doi copii, Agustina şi Bichi, erau încă
în pijama, în duminicile petrecute în casa din La Cabrera
Carlos Vicente tatăl le făcea hatârul de a-i lăsa să vină aşa la
masă, în sufragerie, Sora mea Eugenia şi cu mine ne dusesem
cu nişte frunze de palmier să le sfinţim la slujba de la ora două­
sprezece din Santa M ana de los Ângeles şi ne-am întors pe
jos spre casă, ne-am oprit într-o mică piaţă ambulantă să cum­
părăm fructe de avocado pentru ajiaco şi cum după-amiaza
era frumoasă ne-am aşezat un pic pe un parapet de piatră ca
să ne bronzăm niţel, deşi în realitate ne-am aşezat pe acel para­
pet pentru că surorii mele Eugenia i se rupsese cureluşa la
un pantof, uită-te şi tu cum este viaţa asta, băiatule, Aguilar,
dacă nu i s-ar fi rupt acea curea poate că nu ne-am fi aşezat
să vorbim, de altfel un lucru rar între noi, în ciuda faptului
că, în afara unor scurte intervale de timp, am trăit împreună
toată viaţa, Vă amintiţi despre ce anume aţi discutat ?, o întrea­
bă Aguilar, Da, sigur că-mi amintesc, am început să vorbim
despre cureluşă, am schimbat câteva fraze despre cum anume
ar putea fi reparat pantoful ăla, Mâine, dacă vrei, când mă
duc la dispensarul din Areneras îl pot lăsa într-un atelier de
încălţăminte, îi las pe amândoi ca să le schimbe şi flecurile,
asta i-am spus surorii mele Eugenia, în acea perioadă, îl in­
formează mătuşa Sofi pe Aguilar, lucram de vreo câţiva ani
ca infirmieră voluntară într-un dispensar pentru copiii munci­
torilor din nisiparele din nord, şi nu ştiu pe ce cărări a luat-o
conversaţia între noi două, însă a ajuns la Sasaima, un subiect
pe care-1 evitam în general pentru că era un câmp minat al
atâtor lucruri nemărturisite care s-au petrecut acolo, însă în
acea zi soarta a vrut să ajungem să comentăm misterul pe care
l-a reprezentat întotdeauna trecerea lui Farax prin copilăria
noastră, Farax ?, întreabă Aguilar, parcă ar fi nume de câine,
Nu, îi răspunde mătuşa Sofi, nu era nici un câine, era un băiat
tânăr şi frumos, blond de felul lui, lua lecţii de pian, se numea
Abelito Caballero însă îi spuneam Farax, De unde i s-a tras
porecla, întreabă Aguilar, Asta n-aş putea să-ţi spun, poreclele
sunt ca refrenele, niciodată nu ştii cine le-a inventat. în orice
caz, în acea după-amiază, pentru prima dată în viaţa noas­
tră, Eugenia şi cu mine am început să ne apropiem împre­
ună de marginile acestui puţ de mister care a fost trecerea lui
Farax prin casa noastră, forma brutală în care s-au schimbat
lucrurile între părinţii mei din momentul în care a apărut
Farax, apariţia lui în sine, pe care n-am putut niciodată să mi-o
explic, Eugenia şi cu mine ne apropiam puţin câte puţin de
miezul problemei, îi povesteşte mătuşa Sofi lui Aguilar, dar
eu am pus capăt discuţiei amintindu-i de chestiunea presantă
a supei ajiaco, eu nu am vrut să mai continuăm, Poate că de
teamă, spune Aguilar, Da, poate, poate din convingerea că
toate secretele sunt păstrate într-o singură cutie, cutia secrete­
lor, şi că dezvăluind unul rişti să se întâmple la fel şi cu cele­
lalte, Şi chiar că ascundeaţi de sora dumneavoastră un secret
important, îi spune Aguilar, Da, în fine, pe ăsta deja ţi l-am
mărturisit, Aguilar, să nu mai revenim, De acord, consimte
el, mai bine să continuăm cu cele două surori care stau de
vorbă după sfinţirea frunzelor de palmier şi amână puţin în­
toarcerea acasă. Flaide, i-a spus Sofi Eugeniei, cred că soţului
şi copiilor tăi le este deja foame, şi ea a zâmbit, acum mă gân­
desc că a făcut-o cu tristeţe, De câţi ani trăieşti cu noi, i-a
spus Eugenia Sofiei, te aud mereu spunând aşa, soţul şi copiii
tăi, soţul şi copiii tăi, mă întreb dacă te voi auzi vreodată
spunând cumnatul şi nepoţii mei, şi exact din cauza acestor
cuvinte, pentru mine fierbinţi, evitam mereu conversaţiile cu
sora mea, îi spune mătuşa Sofi lui Aguilar şi îi mărturiseşte
că-i era teamă de ce s-ar putea întâmpla, Pe de-o parte sim­
ţeam nevoia să-i spun totul Eugeniei şi să-i cer de o mie de
ori iertarea pe care ştiam că nu mi-o poate da, însă pe de altă
parte ceva se răzvrătea în mine şi simţeam o dorinţă oribilă
să-i spun în faţă Soţul şi copiii mei, Eugenia, soţul şi copiii
mei pentru că sunt mai mult ai mei decât ai tăi, însă s-au dus
să recupereze frunzele de palmier şi n-au mai vorbit nici de
Farax şi nici de celălalt subiect, care era şi mai spinos, totul
a rămas aşa pentru că n-am mai avut ocazia să vorbim din
nou despre asta. A fost ca un fel de lege a vieţilor noastre, îi
spune mătuşa Sofi lui Aguilar, de a recurge la protecţia tă­
cerii ori de câte ori adevărul era pe cale să iasă la lumină, Cât
de scump plătim acest obicei, îi spune Aguilar, Ştiu, îi spune
Sofi, te referi la blocajele care există în mintea Agustinei, Aşa
este, mătuşă Sofi, exact la asta mă refer. In orice caz, ziua con­
tinua să fie însorită şi tot restul drumului către casă Eugenia
şi cu mine am râs, iar asta chiar că era încă şi mai neobişnuit,
s-o aud râzând pe sora mea, râdeam pentru că mergea şchio­
pătând din cauza curelei rupte, şi apoi în timpul prânzului
Eugenia s-a aşezat în capul mesei, aşa cum era ea, frumoasă,
tăcută şi distantă, în timp ce eu serveam supa ajiaco, intrând
şi ieşind din bucătărie ca să mă asigur că fuseseră aranjate tăvi­
le cu pui şi ştiuleţii de porumb şi că smântână, caperele şi fruc­
tele de avocado erau fiecare în castroane potrivite, că supa
cu guasca era fierbinte în marea supieră<le lut, pentru că du­
minicile mâneam cu linguri de lemn dintr-un serviciu de lut
negru de Râquira, aşa cum se făcea tot timpul în casa mamei
mele, cu toate că mâncarea tipică nu a fost niciodată pe gustul
tatei, care atunci când compunea bambucos devenea colum­
bian, însă continua să fie german când venea vorba de mân­
care, însă îţi spuneam, Aguilar, că în prezenţa lui Carlos
Vicente sora mea Eugenia devenea tăcută, Şi Agustina?, în­
treabă Aguilar, la fel şi Agustina, fata asta îşi privea tatăl atât
de fascinată că nu putea îngăima un cuvânt. După prânz, fieca­
re a dispărut şi şi-a văzut de treabă, Carlos Vicente şi Eugenia
s-au închis în dormitor, Joaco a plecat cu maşina, de Agusti­
na nu ştiu, încercaţi să vă amintiţi, mătuşă Sofi, mi-ar plăcea
să ştiu ce a făcut Agustina după prânz, Nu ştiu, Aguilar, orice
ţi-aş spune ar fi o minciună, în schimb îmi amintesc perfect
că eu am ieşit în grădina din faţa casei ca să curăţ trandafirii,
dar şi că Bichi şi-a tras un pulover peste pijama, şi-a pus şo­
sete şi ghete şi a spus că se duce să se plimbe cu bicicleta prin
cartier, însă în realitate făcea ture în jurul casei, mereu în sen­
sul acelor de ceasornic, l-am văzut trecând de cel puţin şapte
sau opt ori prin faţa casei, atât de înalt, că era comic cât de
mică îi rămăsese bicicleta, iar cracul pantalonului de la pijama
îi venea cu o palmă deasupra gleznei, cu cârlionţii săi negri,
încă nepieptănaţi, şi cu un chip atât de frumos, cu nişte ochi
care încă de atunci erau profunzi şi cu o fineţe aproape fe­
minină a trăsăturilor, şi îm i aduc aminte şi că m-am întrebat
Oare când va ajunge să crească făptura asta, cât e de singu­
ratic băiatul ăsta, trebuie că frica de tată nu-1 lasă să crească
şi nici să aibă prieteni, m-am gândit la toate acestea şi mi le
amintesc cu o acurateţe atroce, îi spune mătuşa Sofi lui Aguilar,
am citit că atunci când a căzut bomba atomică la Hiroshima
umbrele au rămas gravate în zidurile pe care se proiectau, ei
bine, tot ceea ce s-a întâmplat în timpul exploziei bombei
noastre atomice familiale mi-a rămas gravat cu dalta în memo­
rie, mai am încă pe retină imaginea trandafirilor galbeni cu
flori mari pe care i-am tăiat în acea după-amiază pentru vaze­
le din sufragerie. Către orele cinci şi jumătate după-amiază,
servitoarele au adus ciocolată cu prăjiturele de manioc în sa­
lonul unde era televizorul şi încet-încet ne-am îndreptat cu
toţii într-acolo, inclusiv Joaco deşi duminicile se întorcea de
obicei foarte târziu, încă şi mai straniu, era prezent şi Carlos
Vicente tatăl, asta chiar că era ciudat pentru că, în afară de
orele de masă, ori era plecat de-acasă, ori se închidea în bi­
rou, niciodată n-a fost genul de om care să dedice prea mult
timp vieţii de familie, însă îţi spun, Aguilar, toţi eram pre­
zenţi acolo ca şi cum am fi fost convocaţi, ca şi cum un direc­
tor de teatru care regiza scena s-ar fi asigurat că nu lipseşte
nimeni, vreau să spun cu asta că a fost scris ca în acea dumini­
că să fim toţi acolo la întâlnire, poate că veniserăm în salonaşul
cu televizorul atraşi de mirosul de manioc proaspăt copt, însă
aceasta ar fi o interpretare facilă, singura interpretare pro­
fundă ar fi să recunoaştem că destinul orchestrase totul cu
mult timp în urmă, Mătuşa Sofi servea ciocolata, cei doi fraţi
mai mici se ciondăneau ce canal tv să urmărească, Carlos
Vicente şi Joaco au început o partidă de şah şi Eugenia trico­
ta un şal de lână de culoare lila, Poate că te întrebi ce impor­
tanţă au toate aceste mici detalii şi eu îţi repet că sunt vitale,
pentru că am fost împreună pentru ultima oară. Pe nepusă
masă a sosit în vizită Aminta, o servitoare care a lucrat în casă
mai mulţi ani, de foarte tânără, până în ziua în care a anunţat
că a rămas gravidă, se întâmpla cu vreo unsprezece luni îna­
inte de acea duminică, astea sunt părţile oribile ale Eugeniei,
partea întunecată a sufletului ei, când a aflat că Aminta aşteap­
tă un copil a concediat-o, copiii au plâns, eu am încercat să
intervin însă Eugenia a fost implacabilă, poate că şi de data
asta i-a ieşit la iveală oroarea faţă de sexualitatea altora ce i-a
marcat mereu viaţa şi care se prea poate să fie oroare faţă de
propria sexualitate, n-ar fi de mirare, însă, cel mai important,
acea nevoie obsesivă de a cenzura şi reglementa viaţa sexua­
lă a celorlalţi a fost o atitudine pe care o împărtăşea cu Carlos
Vicente, în această înclinaţie sumbră cei doi se întâlneau, aici
coincideau, aici erau complici şi acesta era stâlpul autorităţii,
atât a unuia, cât şi a celuilalt, un fel de coloană vertebrală a
demnităţii familiei, de parcă ar fi ştiut în mod ereditar că acela
care reuşeşte să controleze sexualitatea tribului obţine şefia,
nu ştiu dacă pricepi ce vreau să spun, Aguilar, Evident că pri­
cep, a spus Aguilar, dacă n-aş pricepe acest lucru n-aş putea
să înţeleg această ţară, însă mătuşa Sofi continua să stăruie
în explicaţii ca într-o încercare de a-şi explica ei înseşi lucruri­
le, Este un fel de forţă mai puternică decât orice şi curge prin
sânge, o cenzură neîndurătoare şi ranchiunoasă faţă de sexu­
alitate în oricare dintre expresiile ei, ca şi cum ar fi ceva dez­
gustător, Eugeniei i se par o insultă perechile care se sărută
în parc sau se îmbrăţişează pe malul mării, până într-acolo
încât protestează de ce nu interzice poliţia Chestia Asta în
public, Chestia Asta fiind tot ce are de-a face cu sexualitatea,
cu erotismul, două lucruri care pentru ea n-au avut niciodată
un nume, le reduce la un simplu Chestia Asta pe care-1 pro­
nunţă cu o grimasă de parcă prin simpla lor menţionare s-ar
murdări la gură, nu ştiu de unde i se trage fobia asta pentru
că nici mama, nici tata nu erau aşa, aveau ei alte defecte, dar
pe acesta nu, nici oamenii din Sasaima nu erau aşa, din punctul
ăsta de vedere Eugenia seamănă foarte bine cu Carlos Vicente,
eu aş spune că a învăţat de la el şi că, de atunci încolo, şi-a
elaborat propria versiune extremă, interpretarea vieţii sexua­
le a oamenilor ca pe un afront personal, trebuie să fie o carac­
teristică ancestrală a familiilor din Bogota sau, cine ştie, poate
că tocmai acesta este semnul specific al distincţiei lor, n-aş
putea să-ţi spun, Aguilar, ceea ce ştiu este că aşa încolţeşte
sâmburele durerii, o durere care se moşteneşte, creşte şi se
transmite, o durere pe care unii o provoacă altora, Eugenia
bănuiesc că este la fel de dură şi în privinţa propriei intimităţi,
la Carlos Vicente mi-e clar că totul era doar de faţadă. Să reve­
nim la acea duminică în care Bichi făcea ture pe bicicletă, dum­
neavoastră curăţaţi trandafirii şi Agustina era pierdută pe
undeva prin casă, propune Aguilar şi imediat întreabă, Sau
Agustina ieşise ? Nu, nu, era acolo, nu ştiu ce anume făcea,
dar sigur se afla acolo, îl asigură mătuşa Sofi, scena era deja
aranjată, actorii erau pregătiţi şi lipsea doar fitilul care n-a
întârziat să apară, s-a întâmplat pe înserate, pe la şase şi-un
sfert, când a intrat Aminta, n-o mai văzusem de ceva vreme
şi venise cu fetiţa pe care abia o născuse, venea să ne-o arate,
să anunţe că în onoarea sorei mele şi a mea se va numi Euge­
nia Sofia şi să le ceară să-i fie naşi de botez, Cui să-i ceară ?
Eugeniei şi lui Carlos Vicente, botezul urma să aibă loc peste
două săptămâni şi copila era frumoasă ca o păpuşă, Aminta
o îmbrăcase în roz, boneta, hăinuţele, mănuşile, botoşeii, chiar
şi pelerina în care era înfăşurată era roz, atunci Eugenia a îm­
brăţişat-o pe Aminta ca şi cum ar fi vrut să-i spună Eşti ierta­
tă, nu a spus-o, dar ştiu că a gândit-o, pentru ea aducerea pe
lume a unui copil echivala cu iertarea marelui păcat; sora mea
Eugenia a spus, îţi repet textual cuvintele ei, Cu lâna care-mi
rămâne după ce termin şalul îi voi tricota frumuseţii ăsteia
o salopetă împotriva frigurilor savanei, asta a fost textual fraza
pe care a rostit-o, au trecut aproape treisprezece ani însă îmi
amintesc fiecare gest, fiecare cuvânt, cum ţi-am spus, Aguilar,
ca umbrele întipărite pe pereţii Hiroshimei, sunt sigură că şi
Agustina îşi aminteşte totul pas cu pas, cuvânt cu cuvânt,
Agustina şi toţi cei care eram acolo avem acest semn care pal­
pită în inimă şi în amintire. Toţi voiam să o luăm în braţe pe
fetiţa Amintei, mai puţin Carlos Vicente şi Joaco, ei urmă­
reau scena de la distanţa lor de bărbaţi care joacă şah şi nu
se amestecă în treburi de femei, şi următoarea mişcare i-a re­
venit Agustinei, în amintirile mele fiecare îşi repetă acţiuni­
le urmărind literă cu literă acest script din care nu există
scăpare, de parcă fiecare şi-ar îndeplini rolul său într-o core­
grafie, Agustina, care era aşezată pe jos în faţa televizorului,
s-a ridicat în picioare, după cum ţi-am spus, era tot în pijama,
îi povesteşte mătuşa Sofi lui Aguilar, Tu o cunoşti, în realita­
te pijamaua nu era pijama, ci un tricou enorm, din acelea pe
care şi acum le îmbracă atunci când doarme, doar că acum
se îmbracă cu ale tale şi înainte cu cele ale tatălui ei, Agustina
s-a oprit, s-a apropiat de Aminta şi a rugat-o s-o lase să o ia
în braţe pe Eugenia Sofia, a luat bebeluşul cu acel instinct ma­
tern care o face pe o femeie să ştie cum să legene în braţe un
copil chiar dacă n-a mai făcut-o niciodată până atunci şi a
început s-o giugiulească şi să-i gângurească acele lucruri care
se spun mereu bebeluşilor, însoţite de anumite zgomote care
se repetă ca şi cum adultul ar vrea să imite gânguritul copi­
lului, ştii la ce mă refer, a spus mătuşa Sofi, şi Aguilar i-a spus
că da, că ştia, dar să nu se întrerupă şi să continue să poves­
tească. Ceea ce Agustina i-a spus bebeluşului Amintei a fost
exact Ptiu, ia te uită ce frumuseţe de fetiţă, făcându-i mutri-
ţe dulci şi mângâind-o cu vârful arătătorului pe bărbie, mo­
ment în care s-a ridicat şi Bichi, care stătuse şi el tot pe podea,
s-a aşezat în spatele Agustinei privind la bebeluş pe deasupra
umărului surorii lui, a mângâiat-o la fel pe bărbie şi a repetat,
cu acelaşi ton şi cu accent identic, cuvintele gângurite pe care
tocmai le pronunţase ea, Ptiu, ia te uită ce frumuseţe de feti­
ţă. In acea clipă Carlos Vicente tatăl, care, cum îţi spuneam,
era prezent, dar fără să participe la scena de familie, s-a ridi­
cat brusc din fotoliu cu ochii injectaţi de furie şi i-a dat lui
Bichi o lovitură violentă cu piciorul în spate, în dreptul rini­
chilor, o lovitură atât de năprasnică şi de feroce că l-a trimis
pe băiat la podea, făcându-1 să se lovească de televizor, care
a căzut, tuturor ne-a sărit inima din piept mai să crape şi timp
de câteva secunde n-am îndrăznit să reacţionăm, paralizaţi
de oroarea care tocmai se petrecuse, şi în continuare am văzut
cum Carlos Vicente tatăl se îndreaptă către Carlos Vicente
fiul, care încă stătea cu faţa-n jos pe podea, şi îi mai trage câte­
va lovituri în timp ce-1 imita, Ptiu, ia te uită ce frumuseţe de
fetiţă, Ptiu, ia te uită ce frumuseţe de fetiţă, Vorbeşte ca un
bărbat, drăcia dracului, nu ca un poponar!

Atunci a sosit ziua marii furii a Tatălui, spune Agustina,

şi mezinul era ţapul ispăşitor, Din vina lui, din vina lui, din
vina lui cea mare este întins la podea şi peste el plouă cu lovi­
turile Tatălui, de câte ori te-am avertizat, frăţiorul meu palid,
copilul meu învins, să nu te împotriveşti voinţei Tatălui, Vor­
beşte ca un bărbat!, ţi-a poruncit şi când a făcut-o s-a trans­
format într-o fiară puternică şi sumeţită în faţa ta, care nu
mai erai altceva decât un copil lovit la podea, şi puterile mele,
care erau-ascunse, nu reuşeau să te protejeze, nu ajungeau la
tine, Vorbeşte ca un bărbat, îţi ordona el şi furia lui era dreap­
tă, de temut şi umplea casa, apoi chiar el s-a dat în spate, ui­
mit de forţa sa şi de duritatea pedepsei, Şi mezinul s-a ridicat
în picioare, spune Agustina, şi avea o expresie stranie pe chip,
sau ce se putea vedea din chipul lui în spatele încâlcelii de
cârlionţi negri care i-1 ascundeau, Plângeai, Bichi, sau implo­
rai iertare ? Nu, nu plângeai, nu voiai să spui nimic, nu aveai
vocea de bărbat pe care o cerea Tatăl ca să-ţi spui adevărurile,
doar te-ai ridicat în picioare cu greu pentru că te durea spatele,
ţi-ai pus o mână pe locul Marii Lovituri şi ai ridicat de la po­
dea maşinăria, Ce maşinărie, Agustina, o întreabă Aguilar,
Maşinăria care fusese distrusă, Te referi la televizor? Da, la
el mă refer, Şi ce a făcut fratele tău cu el, L-a pus din nou la
locul lui, Şi de ce crezi că a făcut-o, A făcut-o din mândrie,
spune Agustina şi timbrul vocii i se schimbă din nou, vorbeş­
te din nou ca pentru ea, ca un pontif care atribuie majuicule
tuturor substantivelor, ca şi cum s-ar adresa unor perioant
care în realitate sunt absente, Mândria ta a fost cea care a ridi­
cat maşinăria, voiai oare să-i demonstrezi Tatălui că nu te poate
supune ?, noi ceilalţi te priveam din hăul durerii, Haide, Agus-
tina, îi spune Aguilar, nu vorbi ca şi cum ai oficia o liturghie,
să nu mai vorbim aşa, Lasă-mă, Aguilar, lasă-mă să continui
cu liturghia mea, nu o întrerupe pentru că este important să
ştii că Tatăl se mulţumea acum să privească şi să respire greu
pentru că îşi pierduse suflarea din cauza Marelui Efort, dacă
mă întrerupi nu-ţi pot spune că Tatăl a rămas secătuit după
ce a îndeplinit sfânta datorie de a-1 pedepsi pe fiu, acum este
în umbră şi a pierdut rolul principal pentru că fratele cel mic,
Mielul, care se mişcă în mijlocul statuilor de sare, Spune-mi
cum se numeşte mielul şi cum se numesc statuile de sare, îi
cere Aguilar, Mielul se numeşte Bichi, se numeşte Carlos Vicen-
te ca şi tata dar îi spunem Bichi, şi statuile de sare se numesc
Eugenia, Joaco, Agustina, Bichi, Aminta şi Sofia, Cine este
Sofia ? Sofia este mătuşa mea Sofi, Sora tatălui tău sau a ma­
mei tale ?, Nu, a tatălui meu nu, sora mamei mele, şi fratele
meu mai mic, căruia îi spunem Bichi, el este cel care se ridi­
că de la podea şi în ciuda spatelui care-1 doare, se apleacă şi
ridică toată greutatea maşinăriei, Nu stabilisem că era vorba
de televizor ? Mă rog, da, televizorul care s-a transformat în-
tr-o maşinărie stricată, şi o pune la locul ei cu toate că are
ecranul spart, îţi mai aduci aminte la ce vă uitaţi tu şi fratele
tău înainte ca tatăl tău să se supere ?, vrea să ştie Aguilar, Ce
întrebări prosteşti, Aguilar, ne uitam la He-man şi Sheera,
ne certaserăm niţel în privinţa canalului şi în cele din urmă
am căzut de-acord să vedem He-man şi Sheera şi eram mul­
ţumiţi, este adevărat că este bine să-mi amintesc, mă întreb
dacă şi Bichi îşi aminteşte de He-man şi Sheera, pentru că
după câteva minute a venit lovitura şi televizorul s-a izbit de
podea şi făcea flamă pentru că era încă în priză, Bichi a fost
cel care l-a deconectat, Te mişcai încet, Bichi Bichito, şi te-ai
oprit şi erai foarte înalt, mai înalt decât fratele cel mare, mult
mai înalt decât Tatăl şi ne-ai privit pe toţi, unul câte unul,
zăbovind cu privirea asupra fiecăruia dintre noi, iar eu am
căzut în genunchi, spune Agustina, pentru a implora iertare
cu vocea mea interioară şi pentru a-mi invoca puterile, care
înainte de întâmplare nu voiau să coboare la mine, Bichi a
făcut stânga împrejur, acoperindu-şi din nou cu mâna durerea
din spate, cu cealaltă şi-a îndepărtat în sfârşit părul de pe chip
şi am putut să vedem că nu plângea şi a ieşit mergând foarte
încet, ca şi cum nu era nici o grabă, de-atâtea ori te-am văzut
plângând, Bichi Bichito, după loviturile Tatălui, dar de data
asta nu, de data asta erai victima intangibilă care se retrage
după sacrificiu, La ce sacrificiu te referi, întreabă Aguilar, la
picioarele pe care i le-a tras tatăl tău ? Dacă ştii de ce mai în­
trebi, îi spune Agustiria, am gravată în memorie imaginea lui
Bichi ca şi cum ar fi o stampa, Cu ce era îmbrăcat, o întrea­
bă Aguilar, Veşmintele de ceremonie, înţeleg că nu, că era
în pijama, Aşa este, spune Agustina şi tonul ei se atenuează,
vocea ei ia contact cu pământul, încă avea pe el pijamaua însă
eu l-am văzut uimitor de înalt, am crezut că nu va putea ieşi
pe uşă, părul, care-i era răvăşit, era singurul lucru sălbatic la
el, în rest se mişca încet şi fără şovăieli sau derută şi, cum de
acolo se putea vedea marea scară de piatră care şerpuieşte până
ce ajunge la etajul doi, te-am putut observa cum urcai, frate,
treaptă cu treaptă, te-ai oprit doar o clipă pentru a-ţi arcui spa­
tele şi a închide un pic ochii însă imediat ai reluat Ascensiunea,
eu am vrut atunci să te urmez şi m-a oprit brusc ţipătul Tată­
lui, Lasă-1 singur, poate că învaţă până la urmă, a poruncit
el şi Agustina s-a supus, a rămas tăcută unde se afla, aşezată
în genunchi, Eu mă supun Voinţei tale, Tată, nu-ţi descărca
furia şi asupra mea, a plecat Mielul care-1 supăra pe Tată, Tatăl
se poate aşeza la loc ca să-şi reia partida de şah cu fratele cel
mare din punctul în care a suspendat-o pentru a executa Pe­
deapsa, Acum că s-a închis în camera lui probabil că plânge,
spune Agustina care s-a gândit la acel moment, îi spune lui
Aguilar, acest bărbat cu barbă aflat în faţa ei şi care o ascultă,
Agustinei îi place barba lui pentru că este deasă şi mătăsoasă,
îi place mustaţa lui grizonată, La asta m-am gândit, Aguilar,
însă Bichi nu se închisese în camera lui, ci în a mea, deşi am
aflat abia după, am crezut că, la fel ca întotdeauna, s-a închis
în camera lui să plângă după Pedeapsă şi că doar pe mine m-ar
lăsa să intru, pentru a-şi primi Consolarea, însă de data asta
ea nu se va duce de teama Tatălui care a spus La ce vă uitaţi,
fiecare să continue ceea ce făcea, ordin pe care mie îmi era
imposibil să-l îndeplinesc în ciuda fricii, îi spune Agustina
lui Aguilar, pentru că eu mă uitam la televizor şi acum nu
se mai putea, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic Tatăl a conti­
nuat să dea ordine, Dumneata, Aminta, poţi pleca, te felicit
pentru fiica ta şi accept să fiu naş; continuă să tricotezi, Eugenia,
şi tu, Sofi, serveşte-mi te rog altă ceaşcă de ciocolată, Asta
beau, întreabă Aguilar, ciocolată ? Nu vreau să vorbesc despre
asta, spune Agustina, nu pomeni acest cuvânt, ciocolată, că
nu-mi place, Nu-ţi place cuvântul sau ciocolata ? Nu-mi place,
pe cuvânt îţi spun, Aguilar, nu vreau să mă mai întrebi despre
asta, important este că ordinele Tatălui arată că în casă nu
s-a schimbat nimic, însă mâinile lui spun altceva pentru că
tremură, le văd tremurând, Aguilar, deşi Tatăl încearcă să disi­
muleze, este cutremurat de ferocitatea faptelor sale, în acest
moment este încă neatins de Repercusiunile faptelor sale, sau
poate că le presimte dar nu ştie cu claritate ce urmează să i
se întâmple, atunci te vedem, Bichi Bichito, fratele meu cel
mic pe care atât de mult îmi doresc să-l văd din nou când­
va, atunci suntem martorii întoarcerii tale, acum cobori scările
şi pari imens şi chipul tău emană justiţie şi frumuseţe şi nu
sunt lacrimi în ochii tăi, ci o privire fermă care-1 face pe Tată
să tremure şi nu-i dă voie mâinii lui să aşeze pe tablă calul
pregătit pentru următoarea mutare, Tatăl nu a reuşit niciodată
să aşeze acea piesă, Aguilar, calul a rămas pentru totdeauna
în mâna Tatălui, Calul erai tu, mezinule, pentru că în mâna
ta era adevărata piesă, irevocabilă şi distrugătoare care va face
bucăţi casa şi întreg cartierul, aminteşte-ţi Bichi Bichito, tu
care ai uitat, aminteşte-ţi că în ceremonii repetam acest lucru,
că nu vom folosi Puterea, bucuroşi să credem că era infinită
şi că atâta vreme cât era în mâinile noastre nu o vom folosi
pentru că în asta consta forţa noastră, în a o menţine ascunsă
şi a nu face uz de ea, Bichi a coborât scările împrăştiind raze
de lumină, îi spune Agustina lui Aguilar, mezinul se întorcea
la noi ca un curcubeu, purificat în durere, vânturând în mâna
dreaptă cheia distrugerii, Te referi la fotografiile mătuşii ? Da,
Aguilar, exact la asta mă refer, Bichi a venit cu ele de sus şi
eu am reuşit să strig la el cu vocea mea interioară, cea care
se aude dar nu răsună, i-am strigat din măruntaiele mele cu
toată forţa puterii mele absente Nu face asta, frate, aminteş-
te-ţi Jurământul, aminteşte-ţi Avertismentul, dacă le arăţi,
dacă ei le văd, îşi pierd valoarea, dacă le dezvălui puterile mele
se scurg ca apa printre degete pentru că sunt puteri oculte şi
lumina le topeşte, îţi repet Avertismentul, cheia distrugerii
emană şi insuflă teroare doar câtă vreme rămâne ascunsă, mă
înfrângi dacă o arăţi şi odată înfrântă nimeni nu te va mai pu­
tea apăra de mâna Tatălui, iartă-mă, Bichi, îţi cer iertare de
o mie de ori, De ce îi cereai iertare, Agustina ? Pentru că ace­
la a fost Rândul Teribil în care puterile mele au adormit, însă
de acum înainte Agustina va veghea să nu se mai întâmple
aşa ceva, îi jură lui Bichi că va fi mai vigilentă, mai atentă, îţi
jur, Bichi Bichito, ai din nou încredere în mine şi nu face ceea
ce vrei să faci pentru că mă laşi fără forţă, în plus tocmai tu
ai fost cel care ai jurat în ceremonie că n-o vei face niciodată,
că nu îi vei lăsa să afle că le avem. însă Bichi a făcut-o: pe
măsuţa din centru, în faţa ochilor tuturor, ai Tatălui, ai mamei,
ai mătuşii, ai fratelui cel mare şi ai mei, ai Agustinei, sora care
implora în tăcere să nu se întâmple ceea ce s-a întâmplat ime­
diat şi care a rupt în două istoria noastră, mezinul, măsurând
trei metri în înălţime, N-o fi avut chiar atât, o întrerupe Aguilar,
Mă rog, nu chiar atât, atunci măsurând aproape doi metri,
Aşa sună mai corect, Măsurând doi metri şi cu o aureolă de
cârlionţi negri care atingeau tavanul, a răsfirat Fotografiile
şi toţi cei care eram acolo le-am văzut, iar aerul ardea, sub
picioarele noastre s-a deschis hăul, înţelegi, Aguilar ?, spune
Agustina cu altă voce, vocea de zi cu zi, ceea ce vreau eu să-ţi
spun este că începând din acel moment vieţile noastre nu au
mai fost la fel, acum înţeleg acest lucru, însă uneori îl pierd
din vedere. Mi-am aţintit ochii în podea, spune Agustina, i -0
spune bărbatului cu barbă care se află acolo pentru a o asculta,
Nu mă mai aflam în interiorul corpului meu când privirea
triumfală a mezinului a poposit asupra mamei, aşteptând ca
ca să-i aşeze pe cârlionţi coroana de moştenitor pentru că toc­
mai îl învinsese pe Tată, erau acolo, în faţa ochilor mamei,
dovezile lipsei de dragoste ale Tatălui, ale trădării Tatălui,
Spune-mi care erau aceste dovezi, insistă Aguilar, Acelea, ace­
lea, repetă Agustina, ţi-am spus deja, Fotografiile, Spune-mi
care fotografii, Intreab-o pe mătuşa Sofi, Vreau să-mi spui
tu, Nişte fotografii cu ţâţele mătuşii Sofi pe care le făcuse tata,
curva de mătuşa Sofi, curvă, curvă, şi curva de taică-meu, din
cauza lor mama îl va lua în braţe pe fiul rănit, pe M iel, îl va
primi în braţele ei iubitoare, victimă este fiul, victimă este
mama, în sfârşit se va face dreptate şi Tatăl trădător va fi expul­
zat din împărăţie, mezinul, Mielul, şi-a fixat ochii imenşi în
cei ai mamei aşteptând protecţie, însă eu ştiam că nu va fi aşa,
eu o ştiam, Aguilar, eu ştiam că nu se putea aştepta sprijin
din partea mamei pentru că puterile mele, deşi absente, mi-au
şoptit la ureche cu vocile lor micuţe, mi-au spus că nu va fi
aşa, că niciodată nu se va pecetlui alianţa mamei cu cel mai
mic dintre fiii ei, că niciodată nu se va pecetlui alianţa mamei
cu fiica, Vrei să spui că nu cu tine ? Vreau să spun că nu cu
fiica, adică nu cu Agustina, şi din acest motiv i-am strigat Nu,
Bichi, nu face asta, l-am implorat cu vocea mea interioară,
cea care se aude dar nu răsună, N-o face, Bichi, tu nu cunoşti
resursele mamei, nu trebuie să ai încredere în ea, teme-te de
slăbiciunea extremă a Mamei, slăbiciunea mamei este mai peri­
culoasă decât furia Tatălui, însă mezinul nu a crezut-o şi din
acest motiv fotografiile au căzut sub ochii tuturor, cele pe
care Tatăl i le-a făcut Mătuşii Dăruite şi Goale, uzurpatoarea
soţului surorii ei, Mătuşa Teribilă care va fi alungată împreu­
nă cu Tatăl pentru ca mama să se lepede de tristeţe şi de distanţă,
mezinul voia răzbunare pentru el şi pentru mamă deopotri­
vă, ca să nu mai fie o regină a zăpezilor cu aşchii de gheaţă
în inimă, voia să biruiască autoritatea Tatălui care rănea şi
supunea, să-l expulzeze pe Tată şi să topească aşchia de gheaţă
din inima mamei, Bichi, Mielul, cel Rănit în Spate ne privea
din înaltul staturii sale monumentale, doar un minut a du­
rat împărăţia Mielului, familia în genunchi s-a înclinat în faţa
dovezii trădării, doar sora a rămas departe şi cu ochii închişi
pentru că era singura care deja ştia, ştia că tocmai se îm pli­
nise Marea Revelaţie a fotografiilor, se dezvelise taina, se des­
chisese cutia Pandorei şi Furiile se dezlănţuiseră, Tatăl s-a
schimbat la faţă, pentru prima dată Tatăl era mai mic decât
un pitic, mai pitic decât un şoarece, mătuşa Sofi, cea cu ţâţe
mari, şi-a ascuns chipul între mâini, fratele cel mare a fost
singurul care a avut curajul să atingă fotografiile pentru a le
privi una câte una fără ca Tatăl să încerce măcar să-l împiedi­
ce pentru că Tatăl era un pitic, era un şoarece atent doar la
reacţia mamei, Tatăl se aştepta ca mama să lase să cadă sabia
asupra lui, mezinul aştepta ca mama să lase să cadă sabia pe
grumazul Tatălui, numai eu ştiam că nu va fi aşa, că nu vom
pecetlui Alianţa cu mama şi că, dimpotrivă, puterile noastre
erau anihilate pentru totdeauna şi faimoasa Revelaţie se trans­
forma într-un puhoi de bale, într-un trist joc de copii, Agusti-
na îl priveşte pe Aguilar şi râde, Tu râzi de mine, Aguilar,
pentru că spui că atunci când delirez vorbesc ca Tarzan, Vor­
beşti ca un Papă, îi spune Aguilar, Da, este adevărat, uneori
încep să vorbesc ca Papa când împarte binecuvântări de la
balconul său din Piaţa Sfântul Petru.

Şi gura ta, Agustina ?, o întreabă Midas McAlister, şi de­

spre frumoasa ta gură am învăţat câte ceva. A fost tulburător,
să nu crezi că nu-i aşa, să te văd din nou aşezată în celălalt
capăt al mesei din sufragerie ca atunci când eram copii, însă
de data asta nu în casa ta din La Cabrera, ci la moşia ta din
ţinuturile îngheţate, acolo unde familiei Londono îi stătea cel
mai bine, vreau să spun în culmea gloriei, maiestuoşi şi în lar­
gul vostru în pantaloni vechi de catifea reiată, încălţaţi cu ciz­
me înalte pentru a vă sui pe caii voştri şi purtând neglijent
jachete de tweed sau comode pulovere tricotate de mână din
lâna neprelucrată şi mirositoare a unor oi care, la fel ca şi caii,
sunt tot proprietatea voastră, şi evident că Midas nu se referă
la puloverele strâmte pe care i le tricota mama lui, din scu-
luri verzi şi gri cumpărate din magazinul universal din colţ;
trebuie să se înţeleagă că între un obiect şi altul există un
univers distanţă. După cum spune Midas, acest tip de îmbră­
căminte purtată de familia Londono în locul pe care ei înşişi
îl numesc ţinuturile îngheţate le vine foarte bine şi se dovedeş­
te impunătoare atunci când este completată de o oarecare len-
toare a mişcărilor foarte în ton cu acel mood al peisajului,
cu lectura unor cărţi în franceză lângă şemineu şi cu apropie­
rea unei mulţimi de câini pe care-i tratează mai bine decât
pe oameni, şi aici ajungem la alt punct crucial, convieţuirea
cu câinii, condiţie necesară, ca şi ţoalele de botez, cu care dacă
nu te naşti, nici nu ţi-o însuşeşti vreodată; Eu de exemplu
nu mă pot abţine să mă spăl pe mâini după ce pun mâna pe
un câine pentru că mi se impregnează mirosul şi mă ener­
vează, mărturiseşte Midas McAlister, însă asta nu i se întâm­
plă nici unuia dintre membrii familiei Londono, care, orice
ar face şi cu orice s-ar amesteca, în materie de mirosuri sunt
totdeauna tributari discretei şi finei linii Roger & Gallet, cu
excepţia ta, Agustina viaţa mea, care preferi nu ştiu ce esenţe
suspect de orientale care îl înnebunesc pe fratele tău Joaco şi
îi produc alergie. Midas îşi aminteşte incredibila admiraţie
pe care o simţea ori de câte ori Joaco spunea în colegiu Vineri
ne ducem în ţinuturile îngheţate, referindu-se la moşia din
savană, Astăzi mama este în ţinuturile fierbinţi, adică la moşia
din Sasaima, sau dacă nu, Vom rămâne aici, şi aici însemna
casa din oraş sau din cartierul rezidenţial La Cabrera, şi cum
să nu fie năucit Midas, care îşi auzea în fiecare dimineaţă
mama ridicând ode pentru misionarele cultului Sagrado Cora-
zon pentru că obţinuse un credit de la Banca Centrală de Ipo­
teci ca să-şi plătească acest apartament de douăzeci şi patru
de metri pătraţi din San Luis Bertrand, unde Midas McAlister
a dormit aproape în fiecare noapte de la vârsta de doispre­
zece până la vârsta de nouăsprezece ani, acest apartament care
pentru el era o ruşine de nemărturisit şi unde niciodată nu
a vrut să-şi ducă vreunul dintre prieteni, şi cu atât mai puţin
pe Joaco; tuturor le-a îndrugat o poveste cum că trăia într-un
apartament luxos al unei clădiri din Chico, însă că nu-i poate
duce acolo pentru că mama lui este bolnavă în fază terminală
şi chiar şi cele mai mici zgomote sau supărări i-ar putea fi
fatale, Biata mea măicuţă, dacă ar fi ştiut ea ce ditamai calom­
nia răspândeam eu pe seama ei, atât de demnă şi atât de
sacrificată, cu costumaşul ei negru, cu pantofiorii ei stâlciaţi,
cu eternele ei mătănii şi drumurile din magazin în magazin în
căutarea celor mai bune preţuri la linte şi orez, mama mea se
potrivea perfect într-un cartier unde toate erau mai mult sau
mai puţin la fel, să spunem că maică-mea se potrivea clişeului
ce domnea în materie de mame în San Luis Bertrand, însă
s-o duc la colegiu ca s-o vadă prietenii mei, asta niciodată,
îţi vorbesc despre probleme delicate, frumoasa mea Agustina,
tu, care o cunoşti, ştii că sfânta mea mamă este din acelea care-şi
prind ciorapii de nailon deasupra genunchiului cu un nod
strâns care iese la iveală atunci când se aşază picior peste picior,
mai bine zis o oroare, mereu i-am spus că dacă şchioapătă
din cauza tromboflebitei, este pentru că şosetele din nailon
pe care şi le pune în picioare sunt ca nişte garouri care-i opresc
circulaţia, adevărul este că dacă mahalaua din care vin este
de neprezentat, nici binecuvântata mea mamă nu e cu mult
diferită, şi nu-ţi poţi închipui, Agustina prinţeso, tertipurile
la care a trebuit să recurg an după an ca să le menţin pe amân­
două ascunse şi inexistente pentru ceilalţi. Ca să se întâlnească
cu Joaco şi cu ceilalţi colegi la poarta presupusei sale clădiri
din Chico, Midas trebuia să ia mai întâi un microbuz din San
Luis până la Paralela, colţ cu Strada 92, şi apoi să meargă pe
jos repejor opt cvartale lungi ca să ajungă cu câteva minute
mai devreme la întâlnire şi să-i dea un bacşiş portarului, nu
care cumva să-l dea de gol, pentru că asta l-ar fi făcut să se
simtă oribil; îi povesteşte Agustinei că datorită acestor prac­
tici precoce a ajuns un mag al artei simulării. Nici până în
ziua de astăzi, fetiţă răsfăţată, nimeni din lumea ta nu a cunos­
cut-o pe mama, nu ştie de existenţa acestui apartament din
San Luis Bertrand, mă rog, nimeni în afară de tine, cât te iubeam
şi câtă încredere aveam în tine dacă te-am dus eu să luăm o
gustare în veselă de plastic incasabil împreună cu sfânta mea
mamă, după ce ai jurat solemn că nu vei divulga acest secret,
pe care, în treacăt fie zis, l-ai păstrat cu religiozitate până
acum. Midas deduce că aceste condiţii traumatice în care a
locuit pe vremea adolescenţei ar putea explica de ce îl hipno­
tiza şi continuă să-l hipnotizeze ideea că familia Londono
îşi poate petrece o săptămână în trei case diferite, şi asta fără
să călătorească, deoarece călătoriile voastre însemnau altceva,
plecaţi către locuri îndepărtate, luând avionul, însă pe copilul
care eram eu la acea vreme îl interesa mai puţin acest aspect,
ceea ce mă muncea cu adevărat era faptul că puteaţi trăi de
minune şi simultan în trei case diferite fără să trebuie să vă
luaţi bagaje când mergeaţi dintr-o parte în alta pentru că aveaţi
haine în toate cele trei locuri, şi L.P.-uri şi televizoare şi bucă­
tăreasă şi grădinar şi jucării şi papuci, totul înmulţit cu trei,
chiar şi pijamale care vă aşteptau sub perna unde urma să ajun­
geţi, adică o viaţă de familie superb înscrisă într-un triunghi
echilateral cu o casă splendidă în fiecare vârf şi în fiecare climă,
la o distanţă de o oră şi jumătate faţă de celelalte două; să
poţi face aşa ceva, regina mea Agustina, pentru mine asta era
chintesenţa eleganţei, era sfânta treime, era un non plus ultra
al perfecţiunii geometrice. Şi acum se află din nou în sufrage­
rie şi, din capătul său al mesei, Midas observă că, în pofida
trecerii anilor, Agustina continuă să aibă ochi absurd de
imenşi, părul nebunesc de lung şi degetele care ies prin spărtu­
rile acestor mănuşi de ciclist sau de junkie care trezesc agresi­
vitatea fratelui ei Joaco şi că silueta ei zveltă se pierde în rochia
neagră pe care mama ei o găseşte de-a dreptul nepotrivită pen­
tru o zi însorită la ţară, De la bun început erau niţel nervoşi
din cauza felului cum arătai, Agustina dragă, mereu ţi-a plăcut
să le încâlci codurile de stil şi să-i faci să nu se simtă în lar­
gul lor. Locul ?, moşia familiei tale din savană; ora, miezul
zilei, într-o sâmbătă; acţiunea, acea serie zdrobitoare de conse­
cinţe care trebuia să se termine cu eşecul fiecăruia dintre noi,
însă, ca să încep cu preambulul, să spunem că totul începe
cu o zi în urmă, într-o vineri, orele şase seara, Midas e sin­
gur în pat, în dormitorul cufundat în întuneric şi cu ochii în­
chişi în timp ce lumea lui de afară se prăvăleşte peste el, cu
sala Aerobic’s confiscată de fantoma unei moarte şi finanţele
prăbuşindu-i-se din cauza lui Pablo, Şi prietenii mei Arana
şi Silver pornind într-o cruciadă personală împotriva mea ca
şi cum neplăcerile provocate de propria lor lăcomie ar fi fost
din vina mea, şi în tirnpul acesta sună telefonul şi este fratele
tău Joaco ce mă invită să petrec sfârşitul de săptămână în casa
lui din ţinuturile îngheţate, eu îl refuz de la bun început şi
sunt pe punctul să-i închid ca să mă adâncesc din nou în acest
blackout autoimpus când el lasă să scape numele tău, Agustina
vine cu noi, îmi spune, Cum ?, sar eu, brusc interesat, pen­
tru că această frază este prima chestie din ultimele zile care
reuşeşte să-mi capteze atenţia, Aşa cum auzi, îmi confirmă
Joaco, ţi-am spus că Agustina vine cu noi, şi atunci eu, uimit,
îl întreb cărui fapt se datorează acest miracol. Şi este într-a-
devăr un miracol pentru că Agustina frecventează foarte pu­
ţin familia de când trăieşte cu Aguilar, dat fiind că familia,
care nici nu vrea să audă de Aguilar, o acceptă doar atunci
când vine singură, aşa că-1 întreb pe Joaco cărui fapt se dato­
rează acest miracol, şi el îmi spune că se pare că bărbatul tău
e prin Ibague cu nu ştiu ce afaceri, şi atunci eu îmi schimb
brusc părerea în legătură cu excursia în ţinuturile îngheţate:
în regulă, vin. Am acceptat invitaţia lui Joaco, copilă Agustina,
pentru că nici depresia cea mai feroce nu mă putea împie­
dica să profit de această ocazie unică de a te vedea, de a pe­
trece câteva zile alături de tine, cu câini de talie mare trântiţi
la picioarele noastre pe acele coridoare tăcute şi deschise la
unduirea eucalipţilor pe-nserat, la mirosul bălegarului şi la
acea privelişte reconfortantă a proprietăţilor care se întind
în depărtare, ce chestie a dracului de frumoasă, Agustina regi­
na mea, dacă mint când spun că acesta este Edenul, să mi se
taie o mână. Şi dintr-odată eram aici, din nou în paradisul
cu eucalipţi şi câini şi toată recuzita câmpenească, iar tu strălu­
ceai, iute şi mucalită ca în cele mai bune momente ale tale şi
surâdeai atât de lipsită de griji încât eu, care nu te mai vă­
zusem de câteva luni, am început să cred că te vindecaseşi,
am băut nişte Heineken şi m-ai bătut spectaculos într-o parti­
dă de scrabble, mereu ai fost expertă la jocul ăsta, dar şi la
rezolvarea cuvintelor încrucişate, la compusul şaradelor, la
prinsul din zbor al înţelesului dublu şi la ghicitori, mai bine
zis te pricepi să jonglezi cu limbajul şi să te joci la întâmplare
cu cuvintele, Ziua era superbă, spune Midas McAlister, tu
erai uimitor de frumoasă şi exista doar o problemă, Agustina
sufletului meu, şi anume că ochii tăi se făceau mai mari decât
de obicei şi că părul îţi creştea ori de câte ori mama ta deschi­
dea gura ca să mai scoată una dintre consacratele ei interpre­
tări ale faptelor, în contradicţie evidentă cu orice evidenţă;
îndată, în această sufragerie atât de încărcată de tablouri cu
sfinţi coloniali că pare mai degrabă o capelă, cu îmi dădeam
seama că fiecare minciună era pentru tine un martiriu şi că
fiecare omisiune era o capcană pentru judecata ta fisurată, iar
tu rămâneai tăcută şi încolţită şi pe marginea propriului tău
abis în timp ce mama ta, Joaco şi nevasta lui Joaco îşi smul­
geau cuvintele unul altuia pentru a comenta marea veste, că Bichi
a sunat din Mexic să anunţe că înainte de sfârşitul anului va
veni în ţară pentru câteva săptămâni; după atâţia ani de absen­
ţă, Bichi, care a plecat pe când era copil, se va întoarce un
bărbat în toată firea şi Midas observă cum emoţia o zguduie
pe Agustina şi o domină, La urma urmelor se pare că fratele
cel mic a fost singura persoană pe care ai iubit-o cu adevărat
şi Dumnezeu ştie ce păsări nebune şi-au luat zborul în mintea
ta odată cu anunţul întoarcerii lui, însă efervescenţa a cuprins
întreaga familie şi mama ta se apropie de subiect şi se îndepăr­
tează, dându-i ocol şi îndulcind frazele cu acest dar uimitor
de a muşamaliza care a caracterizat-o întotdeauna, iar Joaco
îi face jocul cu atâta abilitate pentru că se antrenează de mic,
iar adevărurile simple rămân prinse în acest sirop de ambi­
guitate care adaptează şi civilizează totul până la a-1 despuia
de substanţă, sau până la a produce convenabile revizuiri ale
istoriei şi minciuni mari cât un munte pe care consensul dintre
ei doi le transformă în adevăruri, Midas se referă la perle pre­
cum : Bichi a plecat în Mexic pentru că voia să studieze acolo,
şi nu pentru că înclinaţiile sale de fetiţă i-au atras cotonogeli
repetate din partea tatălui său; mătuşa Sofi nu există, sau cel
puţin este de ajuns să nu o amintească pentru a nu exista;
domnul Carlos Vicente Londono şi-a iubit cei trei copii în
egală măsură şi a fost un soţ fidel până la moarte; Agustina
s-a cărat din câsa paternă la şaptesprezece ani de rebelă ce
era, pentru că era hippioată şi consuma marijuana, şi nu pen­
tru că a preferat să fugă decât să-i mărturisească tatălui ei că
este însărcinată; Midas McAlister n-a lăsat-o niciodată bor-
ţoasă pe Agustina, nici n-a părăsit-o după asta, nici ea nu a
trebuit să meargă singură ca să facă avort; domnul Carlos
Vicente Londono nu a murit din cauza unei insuficiente >
coro-
nariene, ci de inimă rea în ziua în care a trecut cu automobilul
său pe strada hippioţilor şi şi-a văzut singura fiică, Agustina,
aşezată pe trotuar unde vindea şiraguri de acadele şi mărgele;
Joaco nu şi-a jefuit fraţii de moştenirea paternă, le face doar
favoarea de a le-o administra pentru ei; nu există un tip pe nume
Aguilar şi, dacă există, nu are nimic de-a face cu familia Lon­
dono; copila Agustina nu este nebună de legat, aşa e ea - Eu­
genia şi Joaco spun aşa şi nu precizează cum anume - , sau e
nervoasă şi trebuie să ia tranchilizante, sau n-a dormit bine
azi-noapte, sau are nevoie de psihanaliză, sau o face să sufere
pe mama ei doar de dragul de a o contrazice, sau mereu a
fost un pic ciudată. Acesta este, potrivit lui Midas McAlis­
ter, Catalogul Londono al Neadevărurilor Esenţiale, însă fie­
care dintre ele se ramifică în sute de nuanţe de camuflaj, şi
între timp eu te privesc pe tine, Agustina viaţa mea, aşezată
acolo, în cealaltă parte a mesei, şi îmi dau seama că faptul că
ai ascultat o dată în plus tot repertoriul de tergiversări te-a
împiedicat să poţi mânca ceva şi că ţi se răceşte mâncarea în
farfurie, şi văd frumoasele tale mâini albe care se frământă ca
şi cum ar vrea să se sfărâme una pe cealaltă, mâinile tale în
acele mănuşi mici şi stranii pe care nu le scoţi niciodată şi care
vor face ca în scurt timp, să zicem că în momentul servirii
desertului, Joaco să-ţi spună pe un ton enervat că ar fi un gest
drăguţ dacă ţi le-ai scoate măcar atunci când te aşezi la masă,
şi când ţi-o spune devii palidă în ciuda faptului că pielea ta
este de la natură străvezie şi rămâi tăcută şi eşti pe punctul, pe
punctul acelui lucru care n-are nume pentru că mama ta s-a
angajat să şteargă cuvântul din lista celor permise în casa ta.
Şi Joaco discută cu însufleţire, frumoasa mea fetiţă nebună,
despre plimbările pe cal pe care le vor face el şi Bichi când
acesta va veni, iar mama ta anunţă că va pregăti o cratiţă de
orez cu lapte numai pentru el, să-l mănânce singur, şi face
pronosticuri în legătură cu marea bucurie care-1 va năpădi
pe Bichi când va vedea că dormitorul lui din casa din La Ca-
brera a rămas la fel, Nu m-am atins de nimic, spune mama
ta emoţionată, şi chiar este emoţionată aproape până la lacri­
mi, Nu i-am mişcat de acolo nici hainele şi nici jucăriile, spu­
ne mama ta şi vocea i se frânge, totul este la fel ca atunci când
a plecat, ca şi cum n-ar fi trecut timpul. Ca şi cum nu s-ar fi
întâmplat nimic, aşa-i, Eugenia ?, pentru că în familia ta, Euge­
nia, nu se întâmplă niciodată nimic, asta ar vrea să-i spună
Midas pentru ca Agustina să înceteze să-şi mai frământe mâi­
nile, Biata mea copilă din ce în ce mai dusă, din ce în ce mai
albă, mă întreb ce aş putea face pentru a îndepărta de pe
chipul tău această expresie de panică, această iminenţă a ceva
ce urmează să ţi se întâmple şi se apropie, se apropie, deşi
nu are nume. Când va veni Bichi, Eugenia va organiza o marc
călătorie la Sasaima, prima în ultimii ani pentru că moşia a
fost lăsată pe mâinile majordomului din cauza violenţei, Insă
vom pune la cale întoarcerea în ţinuturile fierbinţi, spune Eu­
genia cu ochii în lacrimi, voi pune să zugrăvească toată casa
şi să repare piscina pentru a sărbători venirea lui Bichi cu o
mare călătorie de familie la Sasaima, şi Joaco încuviinţează,
dă de înţeles că şi de data asta îi va face pe plac mamei lui în
chestiuni minore, aşa cum face mereu, însă nici unul dintre
cei doi nu menţionează discuţia feroce care a avut loc între
ei cu puţin înainte de prânz, singuri în biblioteca ce nu are
pereţii suficient de groşi pentru a-i îm piedica pe ceilalţi
să asculte de afară şi să se cutremure, însă până şi nevasta
lui Joaco, care este imprudentă şi confundă lucrurile în
ping-pong-ul dialogului mai sus menţionat, până şi ea, care-i
o proastă şi jumătate, se prinde că trebuie să aibă grijă să nu
se audă ţipetele lui Joaco care o avertizează pe mama sa în
bibliotecă de faptul că, dacă Bichi vine în Bogota cu iubitul
pe care-1 are în Mexic, nici Bichi şi nici împuţitul lui de iubit
nu vor pune piciorul în casa asta; nici în asta, nici în cea din
La Cabrera, nici în cea din ţinuturile fierbinţi Pentru că dacă
se apropie, îi scot în şuturi, şi mama ta, care şi ea ţipă dar ceva
mai încet, repetă într-una aceeaşi frază, Taci, Joaco, nu spune
lucrurile astea oribile, pentru ea lucrurile oribile şi de nemăr­
turisit fiind că Bichi are un iubit, şi nu că Joaco îl va scoate
pe Bichi şi pe iubitul său în şuturi, însă mă rog, noi cei de-afa-
ră facem pe surzii, şi în oala acoperită nu cade gunoi. De parcă
ar fi uitat de conversaţia lor cu ţipete pe care au avut-o în
urmă cu câteva clipe în bibliotecă, de parcă Bichi nu ar avea
un iubit în Mexic sau de parcă a nu menţiona acest subiect
înseamnă a-1 condamna la nefiinţă, mama ta şi Joaco planifi­
că în timpul prânzului reformele pe care le vor întreprinde
în Sasaima pentru vizita lui Bichi. Când terminăm de mân­
cat, o servitoare strânge farfuriile, alta pune prăjiturile pe
masă, şi în momentul în care iei în mână un măr din fructie­
ră, fratele tău Joaco, care a făcut un efort imens pentru a se
abţine, brusc nu mai suportă şi îţi cerc să-ţi scoţi imediat mă­
nuşile astea jegoase.

în râu, Nicolâs Portulinus vedea plutind Ofelii, Ofelii

copile ca sora lui lise, mai marc decât el şi care nu ieşise nici­
odată din Germania, sau dacă a ajuns să o facă a fost pen­
tru că râul a purtat-o pe alte tărâmuri. în timpul sezonului
ploilor, când trebuia să rămână ore lungi pe coridoarele
deschise ale căsoiului din Sasaima stând de vorbă în timp ce
cădeau cortine de apă, Nicolâs le-a vorbit Blancăi şi lui Farax
de lise, le-a povestit cum în Kaub-ul său natal a făcut de râs
familia până într-acolo încât aceasta era să se destrame.
Folosindu-se de cuvinte voalate de pudoare şi de amărăciu­
ne, Nicolâs le-a dezvăluit crisparea extremă care se producea
în jurul tristei figuri a lisei, ba chiar le-a tradus din germană
două scrisori, una în care tatăl lui îi cere stăruitor să suprave­
gheze comportamentul surorii lui şi alta în care austera sa
mamă face aluzie prin intermediul eufemismelor la anumite
acte „improprii" şi „foarte neplăcute" pe care lise le comi­
te în faţa musafirilor şi care umplu de ruşine restul familiei.
Cu privire la natura acestor acte ruşinoase, Nicolâs le-a dezvă­
luit că aveau legătură cu o anumită mâncărime; lise era con­
damnată la o usturime atât de nemiloasă încât a dus-o la
pierzanie, deşi s-ar putea spune că nimeni nu ajunge la pierza­
nie din cauza unor stigmate ce pot fi purtate cu resemnare,
cu discreţie şi în taină, însă cu siguranţă nu era şi cazul ei, după
cum s-a dovedit în ziua în care în casa familiei Portulinus din
Kaub a sosit un grup de rude îmbrăcate în negru, în vizită
de condoleanţe după recentul deces al unei mătuşi bătrâne;
circumspecţi şi evocând defuncta într-o tăcere reţinută, s-au
aşezat în cerc pe scaunele din jurul unui covoraş şi a unei mă­
suţe; părea că intenţionau să aştepte pe această scenă goală
şi cu mâinile în poală ca să înceapă cine ştie ce spectacol, deşi
ştiau de la bun început că nu va avea loc nici un spectacol,
dimpotrivă, cel care-i convocase tocmai se terminase, e vorba
despre lunga agonie a mătuşii bătrâne, moartă de vreo boală
fără nume, cum sunt toate bolile care târăsc spre mormânt
mătuşile bătrâne. Cei prezenţi stăteau cu ochii plecaţi şi fi­
xaţi pe cine ştie ce obiect micuţ, putea fi un inel, o bucată de
hârtie sau un nasture pe care le frământau între degete în timp
ce aşteptau să se termine formalităţile ceremoniei de condo­
leanţe şi să se ajungă la momentul despărţirii, când unul din­
tre scaune a început să scârţâie şi toţi şi-au îndreptat privirea
în direcţia din care venea zgomotul pentru a vedea cu stupoa­
re că fetiţa lise, şi ea îmbrăcată în negru şi aproape femeie,
şi în plus foarte drăguţă, după cum puteau observa rudele
părinţilor, îşi băgase mâna sub fustă şi se freca între picioare
cu mişcări spasmodice şi privire absentă, ca şi cum ar fi fost
singură, ca şi cum respectul nu ar fi obligatoriu la priveghi,
ca şi cum părinţii ei nu ar fi apucat-o de braţ ca s-o scoată
imediat de-acolo, ruşinaţi şi confuzi. Potrivit Blancăi, ce trans­
crie în jurnalul ei cuvintele pe care pretinde că le-a auzit de
la Nicolas, motivul comportamentului lisei era o usturime
care-i „otrăvea cele mai preţioase părţi ale corpului", sau pen­
tru a folosi jargonul sălilor de urgenţă, o mâncărime care-i
afecta organele genitale şi care, după cum bine ştie oricine care
a suferit de aşa ceva, nu numai că te obligă să te scarpini, ci
şi să te masturbezi, pentru că nu doar te chinuie, te mai şi
excită, provoacă o nelinişte similară dorinţei, însă ceva mai
intensă. După ce au încercat diverse tratamente, părinţii s-au
declarat incapabili să-şi controleze fiica şi au ales s-o închidă
în camera ei cu orele, iar aceste ore încet-încet s-au transfor­
mat în zile; în izolare, fata s-a afundat într-o lentă deterio­
rare mintală pe care medicii de la acea vreme au diagnosticat-o
drept quiet madness, sau demenţă care evoluează în tăcere,
adică o revărsare progresivă către interior într-o asemenea
măsură, încât felul în care ea era percepută în exterior
reprezenta o deconcertantă şi pentru mulţi intolerabilă combi­
naţie de introspecţie şi exhibiţie, de stare catatonică şi masturba­
re. lise s-a transformat într-o copilă din ce în ce mai pierdută
pentru lume şi cucerită de această fierbinţeală dintre picioa­
re care provenea de la scrofule sau macule sau papule care-i
acopereau sexul făcându-1 agresiv de prezent însă în acelaşi
timp de nearătat, încins de dorinţă şi deopotrivă indezirabil,
scârbos în ochii celorlalţi şi scârbos mai ales în propriii ochi.
In timpul ăsta, Nicolas se făcea o mândreţe de băiat, Plin de
graţie ca o rugăciune, potrivit spuselor propriei mame, me­
morând poeme lungi şi dovedind talent pentru pian, altfel
spus, copilul Nicolas era ceea ce mătuşile bătrâne, înainte de
a muri de boli fără nume, numesc o drăgălăşenie; astru al unor
părinţi pentru care lise era o nemeritată pedeapsă, Nicolas,
copilul binecuvântat, asculta cum tatăl său, scos din fire, ţipa
la lise Nu face asta, scroafo, e scârbos, şi îl vedea cum recurge
la forţa fizică, oscilând între furie şi renunţare, pentru a o
împiedica să-şi ducă mâna acolo jos, ăsta fiind cel mai rău
lucru care i se putea întâmpla familiei; Orice altceva este de
preferat, plângea distinsa sa mamă, orice altceva, chiar şi moar­
tea. Pe Nicolâs îl dureau precum fierul înroşit aceste corecţii
pe care lise le suporta cu atâta resemnare, dar şi cu obstinaţia
de a nu-şi revizui comportamentul nici măcar un pic, în tăce­
rea ciudatei sale surori exista ceva devorator şi insaţiabil care
deopotrivă îl îngrozea şi-l fascina pe copil, şi când o găsea
cu mâinile legate la spate, sancţiune care-i era aplicată din ce
în ce mai des, aştepta ca părinţii să se îndepărteze pentru a
o dezlega şi, văzând că ea o lua din nou de la capăt, se apropia
de ea şi îi spunea la ureche, cât putea de convingător, Nu face
asta, lise, pentru că vine tata şi te leagă din nou. Cine să fi
numărat orele pe care le-a petrecut copilul Nicolâs sprijinit
de acea uşă închisă cu cheie, simţind ticăit cu ticăit cum de
cealaltă parte palpita ferocea urticarie a surorii lui ? Apoi cădea
zăpada, se topea zăpada, cântau păsările în cireşii în floare şi
restul lucrurilor care se întâmplă în ţările care nu sunt ca ace­
lea de pe-aici, iar copilul Nicolâs avea capricii şi vădea talen­
te în timp ce copila lise rumega perplexităţi închisă în camera
ei, înfăşurată în timp, şi semăna din ce în ce mai mult cu pro­
pria umbră. Atunci Nicolâs a învăţat să fure cheia, să intre
în iatacul misterelor şi să-şi asume şi el calvarul surorii, aşe-
zându-se alături de ea şi prefăcându-se că avea şi el mâinile
legate la spate, Vezi, lise ?, o consola el, m-au pedepsit la fel
ca şi pe tine, nu eşti doar tu rea. Insă ea părea să nu-1 asculte,
mereu ocupată cu acea mâncărime care o devora, mai întâi
măruntaiele, apoi picioarele, trunchiul, sânii, urechile, nasul;
ea întreagă, chiar şi ochii, vocea, părul şi prezenţa, era consu­
mată de propria foame interioară, ea întreagă mai puţin sexul,
care era inflamat şi abandonat, far trist al pierzaniei ei, dar oare
şi al pierzaniei lui Nicolâs, fratele ei ? Pentru că pe-atunci s-a
întâmplat ca lui, fiului adorat, mama să-i dăruiască un mic
pian ca recunoaştere a talentului său precoce, un pian alb după
cum menţionează Portulinus în jurnalul său, şi el, pe lângă
că împlinea aşteptările materne cucerind admiraţia tuturor
la petrecerile în familie, a cântat în secret lăndler1 şi valsuri
doar pentru lise, Dansează, frumoasa mea soră, şi lise ieşea
din colţul izolării sale şi dansa nişte dansuri dezarticulate, însă
tot dansuri erau şi, ca şi cum n-ar fi fost destul, odată chiar
a reuşit să râdă în timp ce dansa şi în acel moment Nicolâs
a ştiut la ce este bună muzica şi şi-a dorit din tot sufletul ca
într-o zi să ajungă să fie muzician. Insă în toiul nopţii, în-
tr-o iarnă ireversibilă, lise s-a aruncat în Rin în timpul unui
acces paroxistic de febră şi a murit înecată şi atunci Nicolâs
a aflat altceva, un lucru pe care, ca adult, urma să-l afle pe
propria-i piele, şi anume că, în faţa atacurilor nebuniei, mai
devreme sau mai târziu chiar şi muzica sucombă; s-ar putea
spune că mâncărimea din sexul surorii şi-a făcut cuib în inima
fratelui, care acum îşi trece zilele repetând în ordine alfabeti­
că nume de râuri, Hase, Havel, Hunte, Kocher, Lech şi Leide,
poate pentru a o însoţi în lunga ei curgere pe lise, care în goa­
na sa către nicăieri trece plutind pe sub vechiul pod de pia­
tră din Kaub, în vreme ce la celălalt capăt al oceanului, Blanca
se aşază pe o piatră neagră pe malul râului Dulce, ca să vadă
apa cum curge.

Mătuşa Sofi mi-a spus că are economii în Mexic şi s-a ofe­

rit să plătească oricât ar fi nevoie pentru a-i asigura Agustinei
tratamentul medical adecvat, spune Aguilar. După episodul
acela cu împărţirea casei, din care am ieşit vlăguiţi, ameţiţi şi
răniţi, mi-a spus pe nepregătite ceea ce ţinuse probabil în ea
de zile bune, din respect pentru intimitatea mea cu Agustina
şi pentru ceea ce ea numea criptic Metodele mele, în cele din
urmă mătuşa Sofi a explodat şi i-a reproşat lui Aguilar că fata
nu primea asistenţa profesională de care avea nevoie, Este clar
că nu-i vei rezolva problema cu dragoste şi cu răbdare, mi-a
spus, şi pentru prima dată de când este cu noi am simţit-o
enervată, cu toate că şi-a cerut scuze explicându-mi că era

1 Dans germano-austriac din secolul al XVIII-lea, precursor al val­

sului vienez.
aproape la limita puterilor, că nervii ei erau în pragul unui
scurtcircuit, că nu-şi imagina cum pot eu să rezist zi după zi
acestei stări de tensiune extremă din casa mea, Dacă îmi per-
miţi să-ţi spun, mătuşa Sofi a cerut voie pentru a-mi spune
ceva însă mi-a spus-o înainte ca eu să fiu de acord, A nu lăsa
un specialist să o trateze pe fata asta mi se pare o crimă şi
faţă de ea, şi faţă de tine. Toate felurile de medici, spitale, me­
dicamente, tratamente, i-a răspuns Aguilar, de-a lungul aces­
tor trei ani de convieţuire, pe toate le-am încercat, şi când vă
spun că pe toate, au fost într-adevăr toate, psihanaliză ?, te­
rapie de cuplu ?, litiu ?, Prozac ?, terapie a conduitei ?, Gestalt ?,
numiţi-le, mătuşă Sofi, şi veţi vedea că totul a fost deja în­
cercat, veţi vedea că am trecut deja prin asta, Pentru că m-a
privit uimită, am făcut un efort să-i ofer o explicaţie cumpă­
tată, Problema este, mătuşă Sofi, că, atunci când îi e bine,
Agustina este o femeie atât de grozavă, atât de fermecătoare,
că mi se şterg din minte dăţile mult prea dese în care nu i-a
fost bine, ori de câte ori depăşim o criză mă conving că asta
a fost ultima manifestare a unei probleme pasagere, mai bine
zis, mătuşă Sofi, mereu am refuzat să admit că Agustina este
bolnavă, însă asta nu înseamnă că nu am făcut tot ce mi-a
stat în putinţă pentru a o vindeca, chiar am renunţat la munca
mea de profesor, mă rog, la început motivul a fost că s-a închis
Universitatea, însă, după cum se ştie, s-a redeschis în urmă
cu câteva luni, ideea este că Purina chiar îmi lasă timp liber
ca să-i pot acorda ei atenţia de care are nevoie. Aguilar îi măr­
turiseşte mătuşii Sofi că, deşi niciodată nu au trecut printr-o
situaţie atât de gravă ca acum, au existat totuşi fluctuaţii, de
toate formele şi culorile, crize de melancolie în timpul cărora
Agustina se retrage într-o tăcere încărcată de secrete şi pă­
reri de rău; perioade frenetice în care desfăşoară până la epui­
zare vreo activitate obsesivă şi excesivă; năzuinţe de natură
mistică în care predomină rugăciunile şi ritualurile; viduri
afective în care se agaţă de mine cu neliniştea orfanului; pe­
rioade de distanţare şi indiferenţă în care nici nu mă vede,
nici nu mă aude şi s-ar părea că nici măcar nu mă recunoaşte,
însă până acum nu a existat nici o transă atât de profundă,
violentă şi prelungită ca aceasta. Ultima oară, acum cinci luni,
i s-a năzărit să asculte terţetele lui Schubert şi plângea îm ­
preună cu ele, ore-n şir; dimineaţa, Aguilar o lăsa liniştită şi
ocupată cu altceva şi pe seară când se întorcea o găsea din
nou dezolată şi asigurându-1 că Schubert era singurul din lume
care-i înţelegea păsurile; ce-i curios este că această sintonie
patetică se petrecea numai cu terţele, mă rog, cu terţele şi cu
Fata şi moartea, pentru că putea asculta imperturbabilă restul
operei complete, Şi de ce nu i-ai ascuns terţele, îl întreabă
mătuşa Sofi, N-a fost nevoie, răspunde Aguilar, într-o zi a
uitat pur şi simplu de ele.

Şi în scurt timp zburam amândoi pe motocicleta mea în

mare viteză şi fără cască, îi aminteşte Midas Agustinei, fu­
gind de maicâ-ta şi de fratele tău Joaco şi mai ales de pro-
pria-ţi scrânteală, care ne urmărea grăbită ţinându-ne trena,
din fericire o BMW R100 RT, ca a mea, este singurul aparat
din lume suficient de iute ca să ne scape de asemenea dezas­
tru. în sufrageria casei tale din ţinuturile îngheţate porniseră
toate alarmele, mai întâi mâinile talc care se frământau, apoi
grimasa aceea urâtă care-ţi modifică figura şi imediat maxi­
ma alertă roşie, acel suprem S.O.S. care este vocea ta atunci
când devine metalică şi începe să vorbească exact ca un pon­
tif, de data asta ţi s-a năzărit să spui pe un ton ultimativ nu
ştiu ce drăcovenii despre o moştenire, Midas îi cere iertare
Agustinei pentru că i-a mărturisit că scena a fost cam înfioră­
toare, Când începi să vorbeşti aşa mi se face frică văzându-te,
ce drăcie atât de creepy1, este ca şi cum vocea care iese din
tine nu-ţi aparţine, păpuşă frumoasă, vorbind despre moşte­
nire te-ai agitat mult, însă mai era un lucru, încearcă Midas
să-şi amintească, mi se pare că pomeneai de un imperiu, spu­
neai ceva cum că nu poţi scăpa de moştenire, sau că trăim sub
imperiul unei moşteniri, nu ştiu, Agustina micuţo, adevărul

1 înspăimântător, sinistru (engl.).

este că nu-ţi pot spune clar pentru că aşa ceva nu poate fi lă­
murit, când începi să delirezi te laşi purtată de o furie tulbu­
rătoare şi complicată, devii cât se poate de curajoasă, pronunţi
maxime şi sentinţe care par să fie pentru tine chestiuni de viaţă
şi de moarte însă celorlalţi nu le spun nimic, evident că nu e
vina ta, bănuiesc că nici măcar nu ştii prea bine ce ţi se întâm­
plă, însă adevărul este că atunci când îţi dai drumul mi se face
pielea de găină, tot ceea ce faci se apropie suspect de mult
de latura religioasă, nu ştiu dacă înţelegi, începi să pronunţi
cuvinte pompoase şi să prezici diverse chestii ca şi cum ai fi
profet, însă un profet infatuat şi antipatic, pricepi aluzia, sără­
cuţa mea cea frumoasă ?, un profet nesăbuit şi al dracului de
nebun, chiar şi acum, îi spune el Agustinei, în acest moment
în care eşti aici şi stai de vorbă cu mine, liniştită şi cu mintea
la locul ei, chiar şi în aceste momente mă tem să pronunţ în
faţa ta cuvinte precum moştenire sau chemare sau darul pre­
zicerii, pentru că ştiu din experienţă că ele funcţionează în
mintea ta ca o cheie care descătuşează scrânteala şi deschide
porţile dezastrului. Din acest motiv, acolo, în sufrageria ca­
sei tale din ţinuturile îngheţate, în mijlocul planurilor Eugeniei
şi ale lui Joaco cu privire la bâlciurile şi distracţiile de bun
venit pentru Bichi, când Agustina a început să vorbească pe
un ton metalic, Midas McAlister s-a pregătit sufleteşte pentru
a acţiona cât de repede era nevoie, Vine, vine, vine chestia aia,
îşi zicea în sinea sa, Şi când fratele tău Joaco ţi-a cerut să-ţi
scoţi mănuşile eu am ştiut că aceea a fost picătura care ţi-a
umplut paharul şi m-am folosit de primul pretext care mi-a
venit în minte ca să mă ridic de la masă cu hotărârea deja luată
de a te scoate de-acolo şi de a te duce departe, Midas a luat-o
de mână pe Agustina şi i-a spus Hai să mergem, bea-ţi cafea­
ua şi hai să mergem, Ne scuzaţi, Eugenia, ne scuzi, Joaco, mă
întorc repede la Bogota pentru că trebuie să ajung nu ştiu unde,
Midas nici nu mai ştie ce scuză a inventat, ştie doar că a luat-o
de mână pe Agustina, că ea nu s-a împotrivit şi că s-au suit pe
motocicletă, Aveţi grijă, le-a recomandat, Eugenia care ieşise
pentru a-i conduce, însoţită de haita ei de câini docili, să nu
se facă prea târziu pentru că este periculos, Desigur, a asi­
gurat-o Midas, staţi liniştită că ne vom întoarce aici devreme,
însă ştiam că Eugenia ştie că nu ne mai întoarcem, îi spune
Midas Agustinei, cum să nu ştie din moment ce ne luaserăm
valizele, faptul că plecam cu tot cu bagaje însemna că renunţa­
serăm la planul de a ne petrece acolo sfârşitul de săptămână,
înţelesese şi mama ta acest lucru şi se simţea extrem de uşura­
tă, pentru că luându-te de acolo, Agustina micuţo, eu dez­
amorsasem această bombă cu ceas care se activase odată cu
discuţia despre iubitul lui Bichi, cu supărarea lui Joaco din
această cauză, cu scânteia delirului care strălucea deja în ochii
tăi, sau mai bine zis, văzând cum ne îndepărtăm, mama ta
ne aproba în secret şi chiar era mulţumită şi convinsă că nu
s-a întâmplat nimic, Nu uitaţi să luaţi manioc ca să avem mâi­
ne la micul dejun, a strigat ea când ieşisem deja pe poartă,
Sigur, Eugenia, îţi aducem cât manioc vrei tu, i-am răspuns
eu, ceea ce tradus în limbaj Londono echivala cu Ştiu că dum­
neavoastră ştiţi că aici are loc o tragedie, însă staţi liniştită că
o rezolv eu, nu vă faceţi probleme, n-o să vă scot ochii pen­
tru că şi eu ştiu să mă prind în acest joc care se numeşte Nu
mă gândesc la asta, ergo nu există sau Nu se vorbeşte despre
un lucru, deci nu s-a întâmplat, Cum să nu, Eugenia, bine­
înţeles că ne vom întoarce devreme, şi tot aşa, la, la, la, ştii
la ce mă refer, Agustina iubirea mea, la acest schimb de fraze
care vor să spună exact contrariul, până la urmă îmi este milă
de mama ta, te-ai gândit oare vreodată, Agustina fetiţo, ce
diferită s-a dovedit a fi viaţa bietei tale mame faţă de visele
pe care le avea ? Şi între timp, tu, frumoasa mea copilă nebu­
nă, aşezată în spatele meu pe motocicletă, continuai să mă
pisezi cu avertismente apocaliptice despre faimoasa moşteni­
re, până când am început să zburăm pe acel drum neasfaltat
şi ori de câte ori eu ameninţam că reduc viteza, de-acolo din
spate, tu mă împiedicai, Hai mai repede, Midas, fugi, nu te
opri, şi o luai din nou de la capăt cu povestea despre imperiu
şi moştenire, vai, copilă Agustina, când mintea ta o ia pe dru­
mul ăsta întortocheat, să ne ferească Dumnezeu. Sincer îţi
spun că nu ştiu cum de nu am murit pe drumul ăla, eu agă­
ţat de motocicleta mea, tu agăţată de mine, nebunia ta agăţată
de tine şi toţi patru zburând într-o explozie oarbă cu o mie
la oră, până când au ajuns la cătunul Puente Piedra şi acolo
Agustina i-a spus lui Midas să oprească să bea o cafea, el i-a
făcut pe plac, au intrat într-un magazin, au cerut două beri
şi ea a început să râdă, deja îşi revenise şi era chiar amuzată,
ca şi cum era din nou locuită de ea înseşi şi nu de cealaltă,
Haide, haide, i-a spus lui Midas, îmbrăţişându-1, am fugit la
timp, înainte să-nceapă scandalul, iar el, la fel de binedispus,
Cât eşti de provocatoare, Agustina, eu cred că îţi pui mănuşile
alea groaznice doar ca să-l scoţi din minţi pe fratele tău Joaco,
E adevărat că sunt oribile, a recunoscut ea şi a propus să meargă
să le îngroape undeva, aşa că s-au suit din nou pe motocicle­
tă şi au găsit pe marginea drumului un islaz care li s-a părut
potrivit, Ţi-ai scos mănuşile, le-ai aruncat într-un canal de
scurgere şi am rămas acolo privind cum le înghiţea acea cior­
bă verde şi murdară şi, cum ziua era superbă şi soarele încă
strălucea, am hotărât să ne întindem pe iarbă şi brusc lumea
devenise comică, Agustina fetiţo, în ciuda faptului că eşti stă­
pâna a nenumărate hectare, eram acolo, pe proprietatea altcui­
va, atenţi să nu ne pună câinii pe fugă, însă mulţumiţi, din
nou adolescenţi, prietenoşi, complici, probabil că este ade­
vărat ce se spune, că aceia care au împărţit cândva aşternutul
nu se înstrăinează cu totul. Au început să vorbească despre
întoarcerea lui Bichi şi Agustina era copleşită de emoţia aces­
tei veşti, Când se va întoarce tata..., a spus, Vrei să spui când
se va întoarce Bichi, a corectat-o Midas şi a mai corectat-o
şi a doua oară când a spus-o, însă deja a treia oară a bănuit
că este mai bine să întoarcă foaia şi să schimbe subiectul ca
să iasă de pe terenul minat, Habar n-ai ce zăpăceală e la mine
la Aerobic’s, i-a povestit el, dar Agustina deja ştia, pentru că
în urmă cu câteva ore, în casa din ţinuturile îngheţate, o puse­
se la curent nevasta lui Joaco, care este o obişnuită a sălii de
sport, atunci când l-a întrebat pe Midas dacă rezolvase miste­
rul dispărutei, Şi în timpul acestei conversaţii fratele tău Joaco
mi-a sugerat, ca să râdă de tine, sau ca să râdă de mine, să te
iau cu mine ca să ghiceşti pe unde o umbla infirmiera aceea,
Cu puţin noroc Agustina o va localiza în Alaska, ca pe fiul
ministrului, spusese în glumă Joaco, şi aşa fetele de la Aero-
bic’s or să se calmeze şi n-or să mai arunce vina pe Midas.
Şi imediat, în acel islaz, am adus din nou în discuţie subiec­
tul ca să te distrag de la revoluţiile neuronilor tăi şi m-am
bucurat când am văzut că ai muşcat momeala, poveştile astea
cu dispăruţi şi mistere ţi-au plăcut mereu, aşa că Midas îi dă
apă la moară Agustinei inventând pentru ea versiuni distrac­
tive ale dramei, M-am apucat să imit fantoma Sarei Luz şi
pe amatoarele isterice de sport care s-au lăsat speriate de ea,
m-am maimuţărit în mii de feluri, frumoasa mea Agustina,
căutând să opresc frământarea mâinilor tale, încercând să îm ­
piedic revenirea acestei sclipiri nesănătoase din privirea ta,
şi tu te-ai entuziasmat, ai spus că eşti conectată cu acea feme­
ie şi că simţi că ea are un mesaj pentru tine, Cred că vrea să-mi
arate unde este, a spus Agustina şi Midas s-a alarmat, frazele
astea îi semănau cu nişte lumini delirante, aşa că a insistat că
ar fi mai bine să meargă la cinematograf, au mai petrecut o
vreme încercând să se pună de acord cu filmul, el voia să vadă
E.T., ea se încăpăţâna cu Flash Dance şi, cum nici unul din­
tre ei nu ceda, au ales să fumeze o ţigară cu marijuana, întinşi
acolo sub mângâierea ultimelor raze de soare ale serii şi fără
să-şi dea seama cum, s-au reîntors la povestea cu infirmiera.
Midas, care acum vedea totul cu ochi buni graţie acelei ierbi
sfinte, a intrat în joc, calculând că, cine ştie, poate că până la
urmă nu era o idee chiar aşa de rea, se făcea frig, nu ajunse­
serăm la nici un acord în legătură cu cinematograful şi nici
nu aveam ce face pe acel islaz, să dea Domnul ca Joaco să
aibă dreptate atunci când spune că unul din accesele premoni­
torii ale Agustinei ar putea avea un oarecare efect benefic asu­
pra fetelor de la Aerobic’s, mai bine zis un efect benefic pentru
mine, căci aş fi derutat pe toată lumea prin intermediul viziu­
nilor tale care, dă-mi voie să-ţi spun, păpuşa vieţii mele, mereu
mi s-au părut aberante; îţi mărturisesc că am ajuns să mi te
imaginez îmbibată de har profetic, închizând ochii, respirând
adânc, intrând în transă şi rostind un verdict care va descoperi
presupusul loc în care se află presupusa infirmieră, undeva
departe, cu ostentaţie, să zicem că am vizualizat un tablou
cum ar fi următorul, eu intrând cu tine cu puţin înainte de
a începe superagitaţia de la cinci după-amiază, în fiecare sâm­
bătă este foarte mare aglomeraţie aşa că ne bazăm pe un pu­
blic suficient, Atenţie, vă rugăm atenţie, ar striga Midas, cum
ştiu că există multă nelinişte în legătură cu o femeie care, din
păcate, a dispărut şi cum dorim din toată inima să contribuim
la găsirea ei, cum suntem primii interesaţi ca ea să apară şi
să se poată întoarce bine mersi la casa ei alături de fiinţele
iubite, aşa cum merită şi cum merităm cu toţii, v-am adus-o
pe faimoasa şi cunoscuta prezicătoare Agustina Londono, şi,
imediat ce aş menţiona numele tău, cei prezenţi te-ar recu­
noaşte şi ar exclama Da, ea este, este fata care găseşte oameni
pierduţi!, şi eu aş cere să se facă tăcere pentru a putea conti­
nua, Acum ea îşi va trece degetele peste semnătura pe care
această femeie nefericită se pare că a lăsat-o în registrul clienţi­
lor, îşi va pune în funcţiune puterile minţii şi va încerca s-o
localizeze; ăsta era, mai mult sau mai puţin, tabloul aşa cum
şi-l imagina Midas când i-a venit absurda iniţiativă de a o duce
pe Agustina la Aerobic’s, şi atunci tu ţi-ai face numărul şi ai
spune cu convingere ceva de genul O văd, o văd, pot vedea
că o femeie pe nume Sara Luz Cârdenas Carrasco a fugit cu
iubitul ei dominican la San Pedro de Macoris şi au trăit feri­
ciţi până la adânci bătrâneţi sau, varianta numărul doi Unde
eşti, Sara Luz ? Sara Luz ? Oh, da, te văd, cel de-al şaselea simţ
al meu îmi spune că te afli într-o închisoare din New York,
oh, nu! ai făcut pe cărăuşul, Sara Luz, te-a denunţat stewardesa
pentru că i s-a părut suspect că nu ai mâncat puiul ăla cu mor­
covi pe care ţi l-a servit pe tavă de carton, te-au prins cu pun­
guţe de cocaină în stomac pe aeroportul John F. Kennedy
şi acum eşti încarcerată şi condamnată la o sută douăzeci şi
şapte de ani de închisoare într-o celulă fără ferestre sau varian­
ta numărul trei, cine ştie, poate că e şi cea mai bună decât cele
de dinainte, Nu domnilor, aceasta nu este semnătura ei, ma­
rea putere a viziunii mele îmi spune că această semnătură este
frauduloasă, este o semnătură falsificată, cineva, ca să facă o
glumă proastă, a făcut aceste însemnări care nu aparţin adevă­
ratei Sara Luz Cârdenas, nu ştiu, Agustina micuţo, iartă-mă
din nou, o roagă Midas McAlister, n-a fost altceva decât una
dintre maimuţărelile mele, unul dintre efectele marijuanei,
una dintre acele idei absurde însă amuzante în voia cărora
mă las, în realitate am crezut că va fi doar un joc pentru tine
şi că mă putea avantaja şi pe mine sau în orice caz nu avea
cum să-mi aducă prejudicii, de unde să ghicesc eu că lucruri­
le se vor termina aşa cum s-au terminat, dacă în fond şi la
urma urmei tu eşti experta în ghicit.

înainte de bocetele pentru Schubert, cam cu trei luni îna­

inte, lucrurile deveniseră de nesuportat şi Aguilar recursese
la Asigurările Sociale, unde s-a dovedit că, dată fiind poliţa
sa limitată de profesor universitar, nevasta lui avea dreptul
doar la un tratament într-un spital filantropic din La Hortua,
unde au dat-o în grija unui medic pe nume Walter Suârez,
care-şi supunea pacienţii la cure de somn cu amital de sodiu.
Au internat-o într-unul dintre cele două saloane din pavilio­
nul psihiatric, au pus-o să se culce pe un pat şi eu a trebuit
să mă mulţumesc să o privesc dormind, povesteşte Aguilar,
şi să accept ca imediat ce deschidea ochii, sau mişca buzele
pentru a încerca să spună ceva, să apară asistenţii doctorului
W alter Suârez cu o nouă doză de barbiturice, o pulbere găl­
buie cu miros sulfuros pe care o dizolvau şi i-o injectau intra­
venos, şi aşa treceau zilele şi nopţile mele, în contemplarea
acestei frumoase adormite extrem de palidă şi de absentă între
acele cearceafuri uzate de spital care însoţiseră multă durere
omenească, cu părul ei ca o plantă agăţătoare care parcă de
secole ar fi pus stăpânire pe pernă; Aguilar nu putea să-şi ia
ochii de la umbra duioasă şi uşor agitată pe care genele ei o
proiectau asupra obrajilor ca şi cum ar fi fost o păpuşă veche
şi uitată pe raftul unui anticariat, Căutam mesaje ascunse în
ritmurile respiraţiei ei, spune Aguilar, în tonalităţile pielii, în
temperatura mâinilor, în tăcerea organelor ei, în unduirea tim­
pului peste corpul ei nemişcat, Dormi, Agustina, sau doar
înoţi într-o mare de ceaţă ? Eşti singură şi blindată în inte­
riorul micii tale morţi, sau e vreo portiţă prin care pot intra
ca să-ţi ţin de urât ? In timp ce veghea ca, în inconştienţa sa
lipsită de apărare, nevasta lui să nu-şi smulgă cu o mişcare
involuntară acul prin care somniferul îi pătrundea în venă,
să nu o tragă curentul şi răcoarea dimineţii să n-o găsească
dezvelită, să nu o chinuie coşmarurile sau să o posede cine
ştie ce demoni, în timp ce Aguilar aştepta de veghe să treacă
orele de delir din La Hortua, de câte ori nu şi-a amintit de
aceste pagini teribile ale japonezului Kawabata, populate de
fete goale, zăcând narcotizate, din care nu mai rămânea nici
urmă de dragoste, ruşine sau frică. De trei ori pe zi efectul
drogului se risipea şi eu trebuia să-i dau să mănânce şi s-o
duc la baie, îşi aminteşte Aguilar, şi timp de câteva minute
corpul ei îşi revenea în simţiri, însă sufletul ei continua să fie
pierdut, privirea ei era întoarsă spre interior şi mişcările meca­
nice şi îndepărtate, ca ale unei marionete. Cu Agustina împăr-
ţeau salonul alte şase paciente ţinute departe de vină, halucinaţii
şi angoase tot cu ajutorul celebrului amital de sodiu al doc­
torului Waltcr şi una dintre ele, cea din patul alăturat, era o
bătrână uşoară ca un fulg căreia soţul ei, o fiinţă la fel de în
vârstă ca şi ea, îi peria părul, îi masa picioarele ca să-i stimu­
leze circulaţia, o dădea cu cremă pe mâini pentru că, după
cum spunea el, Teresei mele nu-i place să le aibă uscate, Ai
văzut, tinere Aguilar, cât de albe sunt mâinile Teresei mele ?
Priveşte, fără pată, şi asta se datorează faptului că niciodată
nu le-a văzut soarele, pentru că ori de câte ori iese pe stradă
îşi pune mănuşi ca să şi le protejeze. Aguilar povesteşte că
acel domn avea un nume neobişnuit, se numea Eva, pentru
că, după cum mi-a explicat, Eva era un apelativ de la Evaristo,
şi cu don Eva am jucat interminabile partide de şah în timp
ce fetele noastre se scufundau în somn atingând zone foarte
apropiate de moarte, uneori don Eva aducea o chitară, se aşeza
lângă Teresa lui şi îi cânta la ureche bolerouri de altădată cu
o voce hodorogită însă cu o modulaţie impecabilă, vocea unui
trubadur profesionist, tot timpul i-1 cânta pe acela care spune
aşa, păpuşică frumoasă cu părul de aur, cu dinţi din perle şi
buze de rubin, şi pentru a justifica în faţa mea această repeti­
ţie, povesteşte Aguilar, îmi spunea Este cântecul favorit al
Teresei, de când eram iubiţi i l-am dedicat la toate aniversă­
rile noastre, evident că-i mai plac şi altele, cum ar fi Las acacias
şi Sabor a mî, Besame mucho şi Perdon, nici nu-ţi închipui,
băiete, îm i spunea don Eva, Teresa mea este o femeie foarte
sensibilă, care iubeşte muzica bună şi tot ce este delicat şi fru­
mos, însă vino, apropie-te, observă dumneata cum surâde
când îi cânt Muhequita linda, priveşte băiete, nu ştiu dacă-ţi
dai seama pentru că este un surâs abia insinuat, însă eu, care
îi cunosc din memorie până şi cele mai imperceptibile trăsă­
turi ale chipului, ştiu că un surâs îi iluminează chipul ori de
câte ori îi cânt acest cântec. Don Eva rămânea cu religiozita­
te lângă soţia lui de când sosea la spital, la opt fix dimineaţa,
şi până la opt seara şi când se ridica să plece mă onora mereu
cu aceeaşi formulă, Mă duc să lucrez şi las în grija dumitale
viaţa vieţii mele, îmi spunea el, bătându-mă cu palma pe umăr;
într-una din ocazii Aguilar l-a întrebat despre serviciul lui
şi don Eva i-a răspuns Sunt cântăreţ de bolerouri, cânt noap­
tea la Lucero Azul, un bar respectabil şi de renume, foarte
aproape de acest loc, cu aceste cuvinte mi l-a descris, şi odată
când eu mă duceam la spital pe la intersecţia dintre străzile
12 şi 10 am dat de faimosul Lucero Azul, spune Aguilar, care
în realitate s-a dovedit a fi un local de curve de cea mai joasă
speţă şi, cum era ora şapte şi jumătate dimineaţa şi se pregă­
teau de curăţenie, femeia care mătura deschidea din când în
când uşile, aşa că am putut privi înăuntru şi am văzut mai
multe măsuţe de lemn cu sfeşnice din lut în mijloc, perdele
prăfuite care ascundeau cămăruţe cu o laviţă şi cu un lighean,
beculeţe roşii acum stinse care noaptea trebuie că mascau mi­
zeria şi o platformă din scânduri cu un singur microfon unde
mi-am închipuit un don Eva cântând Muhequita linda ca să
danseze curvele şi clienţii lor în timp ce el suferea pentru acea
Teresă a lui căreia, alături de Agustina mea, îi liniştea cu cân­
tece şi cu amital de sodiu patimile nebuniei, şi un minut mai
târziu, dintr-una dintre cămăruţe a ieşit don Eva şi în urma
lui o ţipă grasă care mai mult ca sigur era una dintre munci­
toarele din local, la început don Eva a încercat să evite întâl­
nirea cu Aguilar însă, dat fiind că era inevitabilă, l-a salutat
cordial şi l-a prezentat femeii care era cu el, Ea este Jenny
Paola, i-a spus şi a schiţat o explicaţie adus de umeri, ca şi
cum şi-ar fi cerut iertare, eu o îngrijesc pe Teresa mea şi Jenny
Paola se îngrijeşte de mine, ce să-i faci, tinere Aguilar, omul
este o făptură vulnerabilă şi care are mare nevoie de compa­
nie... Zilele se scurgeau la fel, din prima zi la a patra şi, în a
cincea zi, când erau într-una dintre interminabilele partide
de şah, Aguilar l-a anunţat pe don Eva că începând din acel
moment nu le va mai permite să-i drogheze nevasta deoarece
chiar mâine are de gând s-o ia de acolo, nu mai putea îndura
chinul de a o vedea aşa, dusă, stinsă, inexistentă, i-a spus Orice
altceva mai puţin asta, don Eva, orice mai puţin asta, care sea­
mănă prea mult cu moartea, Faci foarte bine, băiete, ia-o şi
gata, ai dreptate în ceea ce zici, Şi dumneavoastră, don Eva,
de ce nu o luaţi acasă pe Teresa, acolo veţi putea s-o îngri­
jiţi în timpul zilei şi să găsiţi pe cineva care să vă înlocuiască
noaptea, în timp ce sunteţi la lucru, Ah, nu, a spus don Eva,
eu nu-i pot face asta Teresei mele, dumneata nu-ţi poţi imagi­
na în ce hal se sperie când se trezeşte. La câteva ore după aceea,
Agustina şi cu mine am părăsit La Hortua şi ne-a întâmpinat
una din acele după-amiezi bogotane care, atunci când vor,
sunt incomparabile, mă refer la cerul acela specific munţilor,
cu o culoare de un albastru intens şi miros de vegetaţie de
munte, şi, spre deosebire de Teresa, deşteptarea nu a înspăi­
mântat-o pe Agustina mea, ba dimpotrivă, se vedea că este
veselă şi dispusă să reintre în lumea celor treji; Ce frumos
este soarele ăsta, a spus ea, sprijinindu-se de un zid de pia­
tră la care ajungeau razele soarelui şi de acolo a urmărit-o
Aguilar înclinând uşor capul, pe jumătate uimită, pe jumătate
distrată, ca şi cum nu l-ar mai fi văzut de o bună bucată de
vreme şi acum îl găsea puţin schimbat însă nu putea spune
în ce consta schimbarea, Părul îţi străluceşte mai tare, i-a spus
în cele din urmă, întinzând mâna pentru a i-1 atinge, şi în plus
ţi-au mai ieşit fire albe, Las-o încolo, Agustina, de când mă
cunoşti am fire albe, Da, însă nu-i acelaşi lucru, a decretat
ea, fără să se obosească să explice, şi mi-a cerut să nu ne în­
toarcem imediat acasă, aşa că ne-am plimbat îmbrăţişaţi pe
străzile din centru atât de buimăciţi pe cât trebuie să fi fost
fondatorul oraşului, don Gonzalo Jimenez de Quesada, pri­
ma dată când a pus piciorul în această savană, acum mai bine
de patru secole, şi i s-a părut binecuvântată; oraşul răspun­
dea entuziasmului nostru dând dovadă de modestia unui să­
tuc abia inaugurat, Piaţa Bolivar ne-a întâmpinat cu sclipirea
aurie a unor luminiţe înclinate şi la cererea Agustinei au in­
trat în Catedrală, unde Aguilar i-a arătat mormântul lui Ji­
menez de Quesada, Priveşte, Agustina, tocmai vorbeam de
el şi uite că aici se află mormântul lui, atunci ca a mers până
la sacristie, de unde a cumpărat şase lumânări groase din ceară
roşie pc care le-a aprins şi lc-a pus lângă mormânt, Nu vrei
să i le aduci ofrandă vreunui sfânt ?, a întrebat-o Aguilar, uite,
pc aici pe undeva este sfântul losif cu pruncul Iisus în braţe,
în acel altar e un mormânt care se ridică între heruvimi şi care
trebuie să fie al Fecioarei din Cârm ei1, acolo este şi Fecioara
îndurerată2împrăştiind raze prin coroana sa, oricare este bun,
în schimb nu ai nici o garanţie în ceea ce priveşte sfinţenia
fondatorului oraşului Santa Fe de Bogota, habar n-ai cât de
bun a fost el în realitate, Suficient de bun, odată ce au ajuns
în ceruri, toţi sunt egali, m-a asigurat Agustina, Şi de ce şase
lumânări, a întrebat-o Aguilar, Una pentru fiecare dintre cele

1 în fiecare an, în Columbia se sărbătoreşte la 16 iulie ziua Fecioa­

rei din Cârmei, care este considerată protectoarea automobiliştilor.
2 Reprezentare a Fecioarei Maria cu un pumnal înfipt în inimă,
cu un linţoliu peste mâinile întinse, cu ochii înlăcrimaţi privind spre
cer.
cinci simţuri ale mele, pentru ca de acum înainte să nu mă
mai trădeze, Şi a şasea ? A şasea este pentru judecata mea, să
vedem dacă acest don Gonzalo face miracolul de a mi-o da
înapoi.

Fără să-şi dea seama prea bine când, Abelito Caballero,

alias Farax, a devenit punctul central al familiei Portulinus:
elevul iubit al lui Nicolâs, ajutorul Blancăi în treburi precum
hrănirea iepurilor, aducerea ouălor din coteţul de găini, dezle­
garea câinilor pe timp de noapte, gonirea liliecilor care se în­
ghesuie pe tavane şi scoaterea la plimbare a soţului pentru
a-i risipi zbuciumul; confidentul Sofiei care începe deja să
aibă iubiţi pe ascuns şi complicele jocurilor lente şi taciturne
ale Eugeniei. Intr-un stil discursiv şi ordonat, Blanca relatea­
ză în jurnalul ei trecerea orelor fără să piardă liniile generale
şi fără să omită detaliile, în timp ce Nicolâs, în jurnalul lui,
demonstrează o notorie lipsă de precizie în povestirile sale,
care uneori rămân ciuntite pe la jumătate, alteori nu au un
fir logic, frecvent sunt atât de încâlcite că este imposibil să-ţi
dai seama la ce anume se referă, însă acest haos total la un
nivel care s-ar putea numi literar vine în contradicţie cu o
curioasă şi obsesivă tendinţă de a cuantifica anumite eveni­
mente, de exemplu, în colţul superior stânga pune „r. m. B“
- relaţie maritală cu Blanca - ori de câte ori se întâmplă, lucru
care, fie vorba între noi, se întâmplă cu o uimitoare frecvenţă,
sau mai concret aproape în fiecare zi; cea mai lungă perioa­
dă de abstinenţă ce apare înregistrată este de numai cinci zile
şi corespunde unei săptămâni în care el s-a simţit foarte depri­
mat; un alt lucru pe care-1 contabilizează şi pe care-1 notea­
ză cu regularitate pe margine este „azi-noapte l-am visat pe
F“, sau „în timpul siestei l-am visat pe F“, unde F este fără
umbră de îndoială Farax. în ciuda faptului că fiecare dintre
cei doi soţi a jurat să respecte intimitatea şi secretul jurnalu­
lui celuilalt, este clar că Blanca frunzărea cu regularitate jurna­
lul lui Nicolâs, cine ştie, poate nu neapărat dintr-o curiozitate
maladivă, ci pentru a obţine piste despre dispoziţiile lui sufle­
teşti care să-i permită să prevină marile crize de furie sau de
melancolie, şi este la fel de clar că Nicolâs era la curent cu acest
spionaj sistematic, pentru că ori de câte ori dorea ca ea să nu
afle un anumit lucru scria în germană, după cum reiese din
pagina ce corespunde unei zile din luna aprilie, când sus-men-
ţionatului „azi-noapte l-am visat pe F“ îi adaugă între pa­
ranteze, scris cu litere înghesuite, aproape indescrifrabile, „Ich
bin mit auffălligen Erektion aufgewacht“, adică M-am tre­
zit cu o ditamai erecţia. Nicolâs nu numai că-i dădea băiatu­
lui lecţii de pian, ba chiar se încăpăţâna să-l înveţe să compună,
îi dezvăluia structura muzicală şi secretele lirice ale ritmuri­
lor bambuco şi pasillo şi îl iniţia în poezia engleză şi germană
pentru ca versurile să-i servească drept sursă de inspiraţie a
viitoarelor lui compoziţii şi, ca şi cum toate acestea n-ar fi
fost de ajuns, a început să-i dăruiască, una câte una, majori­
tatea cărţilor lui, spre marea surpriză a Blancăi care vedea dis­
părând din bibliotecă rânduri întregi care apoi apăreau
împrăştiate pe podeaua din camera lui Farax, Spune-mi, Nicolâs,
de ce-i dai băiatului toate cărţile talc, îl întreba ea, însă ob­
ţinea doar răspunsuri vagi de genul Ca să înveţe, femeie, un
muzician e un nimeni dacă nu cunoaşte în profunzime cla­
sicii literaturii. Renunţase încet-încet la relaţiile cu fetele lui,
care niciodată nu fuseseră prea strânse, şi ori de câte ori vre­
una din ele îi solicita atenţia el răspundea întreabă-1 pe Fa­
rax, că el ştie, sau Cere-i lui Farax, că el are, sau Du-te cu
Farax, merge el cu tine. In timp ce băiatul devenea tot mai
puternic, atât fizic, cât şi spiritual, ca şi cum s-ar fi hrănit din
afecţiunea şi grija familiei sale adoptive, starea lui Nicolâs se
înrăutăţea, pe zi ce trecea părea tot mai buhăit, pierdut în pro­
priile sale speculaţii, desprins de lucrurile care-1 înconjurau
şi înclinat să confunde fiinţele reale cu cele imaginare, mai
ales pe Abelito cu Farax şi invers; mai dureros ca în alte cazuri,
conştiinţa sa părea să se fragmenteze în faţa spectacolului lui
Abelito, cel real, şi Farax, cel visat, luptându-se între ei pe
marmura albă şi netedă a unor ruine antice şi lovindu-se rău,
sângerând şi rănindu-1 şi pe el în acelaşi timp, pe Nicolâs, sau
mai bine zis doar pe el, pentru că el este adevărata victimă a
acestei lupte imaginare, el este cel care sângerează în acest
templu care se transformă în pulbere în mijlocul splendorii
la zenit, Văd o suprafaţă curată, Blanquita mea, văd un plan
nepătat, mă orbeşte strălucirea metalică a sângelui pe acest
plan, mă uimeşte şi mă fascinează enigma sângelui vărsat,
Despre ce vorbeşti, Nicolâs, vezi că ţi se răceşte mâncarea,
nu te mai gândi la sânge şi la chestii urâte, că fetele şi Farax
s-au aşezat deja la masă, Farax sau Abelito ?, întreabă el zbu­
ciumat, Te rog, Nicolâs, ştii foarte bine că e vorba de una şi
aceeaşi persoană, Da, Blanquita, însă doar unul dintre cei doi
este cel real, doar unul dintre cei doi este cel puternic şi nu
ştiu care din ei, Visezi, Nicolâs, te-ai deşteptat din somnul
de după-amiază dar încă nu te-ai trezit, Iartă-mă, Blanca, po­
rumbiţa mea, însă doar în vise - închipuiri ? - reuşesc să în­
ţeleg esenţa lucrurilor, şi azi am înţeles că cel care-şi linge
rănile sângerează, Sunt fantezii de-ale tale, Nicolâs, ţie ţi-e
foame, Nu vrei să înţelegi, femeie, că se va întâmpla o neno­
rocire pentru că eu nu pot să spun cine există cu adevărat,
Farax sau eu, Farax sau Nicolâs, unul dintre cei doi va învin­
ge, iar celălalt este condamnat să dispară pentru că nu există
loc sub soare pentru amândoi. în încercarea de a urmări logi­
ca delirului lui Portulinus, s-ar putea elabora următoarea sche­
mă în câţiva paşi, primul pas, Nicolâs construieşte o bulă sau
o lume paralelă dând substanţă nălucirilor lui, ca atunci când
l-a cunoscut pe Abelito şi l-a identificat cu Farax, cel din vi­
sele sale; al doilea pas, bula se divide în contrarii, de exem­
plu Abelito şi Farax sau Farax şi Nicolâs, care îi polarizează
mintea, obligând-o să oscileze între cele două extreme cu o
viteză insuportabilă; al treilea pas, Nicolâs depozitează în
bulă sentimentele sale cele mai profunde făcând ca totul în
interiorul ei să devină pe viaţă şi pe moarte, în asemenea mă­
sură încât, prin construirea unor adversităţi ireductibile în­
tre contrarii, se crucifică în propria sa construcţie; Sunt
martora neajutorată şi îngrijorată, se plânge Blanca, a mo­
dului în care încleştarea contrariilor îl împinge inexorabil spre
înfrângere. A l patrulea pas, odată perfecţionată lumea para­
lelă în toate detaliile sale, Nicolâs se desprinde şi rupe con­
tactul cu lumea reală şi rămâne singur şi izolat în bula sa; Al
cincilea şi ultimul pas, pe parcursul întregului proces al aiu­
rării sale, Nicolâs e chinuit de o nelinişte care se autoalimen-
tează, umblă ca vrăjit, nu poate ieşi din delir, dar nici nu vrea
s-o facă pentru că relaţia care îl uneşte cu acesta este cea a
unui sclav faţă de stăpânul său. Cam aşa stăteau lucrurile în
interiorul minţii lui Nicolâs Portulinus, însă desigur, nu în
întregime, niciodată lucrurile nu stau chiar aşa, şi pentru cei­
lalţi faptul că el delirează sau, cum spun fiicele lui, se poartă
ciudat, este la ordinea zilei în casa din Sasaima; în ultima vre­
me, straniu este faptul că şi Blanca pare să fie puţin răvăşită,
nimic nu mai este la fel de când Farax a bătut la uşă cu vechea
lui jachetă de alpaca şi cu desaga plină de soldăţei de plumb,
Farax s-a transformat în visul şi coşmarul amândorura, în iu­
bitul şi în rivalul amândorura într-o spirală ce urcă, urcă până
acolo unde aerul este atât de rarefiat că devine irespirabil. Oare
nu bănuia Nicolâs că, dacă Blanca ar avea de ales între unul
dintre cei doi bărbaţi care trăiesc în casa ei, în adâncul inimii
ci ar fi optat pentru cel mai tânăr, deşi din buze ar fi zis altceva ?
îm i plăcea numărul doi, Bianchetta mea, i-a mărturisit Ni­
colâs într-o seară în care ploaia îneca pământul, doi îmi per­
mitea să mă apăr, doi umplea golul care există între noi doi,
în schimb din cauza lui trei îmi plesneşte capul într-un mi­
lion de bucăţele.

însă la Aerobic’s nu ai spus nimic din ceea ce trebuia să

spui, Agustina iubirea mea, îi reproşează Midas McAlister,
acum când se pare că ea şi-a recuperat raţiunea şi se află aici,
aşezată alături de el, nu ai ales nici varianta numărul unu, con­
form căreia Dolores, sau Sara Luz, a plecat cu un iubit în Re­
publica Dominicană, nici varianta numărul doi, adică aceea
că ar fi făcut pe cărăuşul şi ar fi închisă în SUA, şi nici măcar
varianta numărul trei, pentru care nu era nevoie de imagina­
ţie şi care era de departe cea mai uşoară, pentru că nu te*ar
fi costat nimic să confirmi că acea semnătură din registrul de
clienţi era falsă, şi, dacă posibilităţile favorabile erau nelimi­
tate şi infinit numărul de destine viabile, de ce nu puteai să-i
linişteşti pe clienţii de la ora cinci după-amiază asigurându-i
că autointitulata infirmieră ajunsese de exemplu la Puglia, în
sudul Italiei, sau la Nunavut, în nordul Canadei ? Nu, sigur
că nu, fidelă ţie înseţi şi nebuniei tale ai optat ca întotdeau­
na pentru extremism, iraţional şi melodramă, te-ai pus pe ges­
ticulat şi pe proferat idioţenii în faţa a cincizeci de fani ai
fitness-ului care te urmăreau îngroziţi, ce mai rol principal,
frumoasa mea Agustina, te-ai fi înroşit de jenă dacă n-ai fi
fost atât de dementă, cu cea mai rea dintre vocile tale meta­
lice, aceea care sună ca dintr-o tingire, ai început să spui Aici
s-a întâmplat ceva, aici s-a întâmplat ceva, şi de când ai scos
această primă frază mie mi-a îngheţat sângele în vine şi am
ştiut că nu mai aveam cum să te opresc şi că dezastrul era pe
cale să se producă, Aici s-a întâmplat ceva, insistai tu cu o
convingere impresionantă şi îţi băgai nasul prin toată sala de
parcă erai câine poliţist, adulmecai piste ici şi colo în timp
ce eu mă luptam să te conving să plecăm de-acolo, Haide,
Agustina, îi spunea Midas pe şest ca să nu audă cei de la cursul
de rumba, Vino, să lăsăm lucrurile aşa, mai bine te invit să
vezi Flash Dance, filmul acela pe care voiai să-l vezi acum câtva
timp, mă auzi ?, Flash Dance, Agustina, nu sună bine ? însă
nu, nici vorbă, erai hotărâtă să o găseşti pe bune pe Dolores
chiar dacă s-ar fi ascuns în fundul pământului şi nu aveai de
gând să renunţi până când nu ai fi dat de ea, vie sau moartă,
Agustina s-a tot agitat şi s-a tot frământat tot mai mult până
când i-a ieşit pe gură Aici s-a întâmplat ceva îngrozitor, poves­
teşte Midas McAlister, care nu ştia pe unde să se ascundă în
faţa clienţilor săi când spiritista pe care el însuşi o adusese
ca să stingă incendiul s-a apucat să-l aţâţe, a început să vadă
sânge, Văd mult sânge, spunea Agustina şi Midas făcea tot
posibilul ca s-o facă să se răzgândească, Nu, Agustina, sân­
ge nu, sincer îţi spun că nu a fost sânge, şi era adevărat, re­
gina mea, nu ştiu de unde ai scos chestia cu sângele de vreme
ce Dolores nu a vărsat nici o picătură, biata de ea a fost zdro­
bită pe dinăuntru, însă sânge, ceea ce se numeşte sânge, n-a
fost, îţi jur pe Dumnezeu, la ce bun să te mint, dar Agustina
insista, o luase deja pe drumul ăsta şi nu avea cine s-o opreas­
că, Văd sânge, văd sânge, sânge nemărturisit inundă canalele,
Te rog, Agustina, ce canale, nici un canal, gândeşte-te bine
înainte de a spune tâmpenii, Pe femeia asta au ucis-o aici, aici,
dezvăluia Agustina, şi au ucis-o cu lovituri de picior, N-a fost
cu lovituri de picior, Agustina, intervenea Midas, controlea-
ză-te, păpuşă, încearcă să-ţi modelezi niţeluş tonul, şi nici în
privinţa asta nu te minţeam, copila mea, faza cu loviturile de
picior era din alt film, însă în vacarmul acestui shaker care
este creierul tău totul se transformă într-un talmeş-balmeş,
strigoiul defunctului tău tată şi bestia de frate-tău, Joaco, vor
să-i dea lovituri de picior lui Bichi pe motiv că şi-o trage pe
la spate, iar din câte ştiu eu singurul lucru pe care nu l-a pri­
mit Dolores în acea noapte au fost loviturile de picior, însă
tu, Agustina mea, o ţineai una şi bună într-o puternică tran­
să divinatorie şi nimeni nu te putea opri, în fine, la ce bun
să te mai informez despre formidabilul dezastru pe care l-ai
produs, ce sens mai are în acest moment să contabilizăm pier­
derile şi distrugerile, Insă Midas vrea totuşi să-i vorbească
despre epopeea scoaterii ei din Aerobic’s odată ce fusese atin­
să faza de vârf a delirului consumat, Idcea e că nu vedeai şi
nu auzeai nimic şi cu atât mai puţin aveai chef să asculţi de
argumente, am încercat să te duc cu motocicleta la aparta­
mentul meu, însă nu ştiu dacă-ţi dai seama de jongleriile nece­
sare pentru a sui pe motocicletă pe cineva care are convulsii
şi fibrilaţii de parcă suferă de hidrargirism1, prin urmare, cu
durere în suflet, am lăsat venerata mea R100 RT la Aero­
bic’s, am chemat un taxi, te-am dus până la sanctuarul meu
şi ţi-am deschis uşile, m-am gândit că în seninătatea dormi­
torului meu şi cu ajutorul unei noi doze de marijuana te vei
calma, Vino, Agustina frumoaso, culcă-te în patul meu şi eu

1 Intoxicaţie provocată de vaporii sau sărurile de mercur.

te învelesc cu pătura mea din blană de vigonie nenăscută, ai
văzut cât e de fină ?, da, presupun că ai dreptate, e posibil ca
vigonia nenăscută să fie interzisă de vreo asociaţie pentru pro­
tecţia animalelor, însă nu-ţi face griji, în general aceste aso­
ciaţii nu au acces în dormitorul meu, şi ce-ar fi dacă îţi pun
un Baileys cu două cuburi de gheaţă şi vedem un film la Beta-
max, spune-mi ce părere ai, înţeleg, Baileys ţi se pare prea
dulce şi rezoluţia ecranului e prea mică, în regulă, păi atunci
la dracu cu Baileys şi Betamax, n-are sens să ne certăm pen­
tru atâta lucru, atunci stai niţel că aici am ultimele noutăţi mu­
zicale, The girl is mine de Michael Jackson şi Paul McCartney,
încă nu l-ai ascultat?, dar, frumoaso, tu habar n-ai de nimic,
cântecul ăsta a făcut deja înconjurul planetei şi cei care-1 cân­
tă au băgat în buzunar o groază de bani, ce se întâmplă, nu-ţi
place, preferi să-l opresc ?, rahat, Agustina, ce chestie epui­
zantă, chestia asta psihică nenorocită te face cu adevărat in­
suportabilă, deja Midas nu mai ştia ce să facă cu ea şi nici cum
să-i calmeze răbufnirile, Te-am dus la mine-n baie, păpuşă,
care pentru mine este chintesenţa hedonismului, aproape
toate lucrurile bune care mi se întâmplă în viaţă se petrec
în această baie care este la fel de mare ca un apartament modest
din San Luis Bcrtrand şi care este cu totul placată în granit
negru Kalopa Black importat din Malawi, cu sauna sa fin­
landeză impregnată cu miros de mesteacăn, cu ditamai fereas­
tra pe unde intră tot soarele de dimineaţă, cu stiva de reviste
Newsweek, Time şi Semana lângă closet şi mai ales cu cele
două chiuvete gemene, una lângă cealaltă, în realitate nici­
odată n-am ştiut la ce serveşte să ai două, că doar nu speli
simultan câte o mână în fiecare din cele două, însă în orice
caz faptul că le am pe amândouă îmi produce o plăcere aproa­
pe orgasmică, Astfel că Midas încearcă s-o introducă pe Agus­
tina în deliciile vaporilor şi ale apei, sigur că acest lucru va
produce un miracol, însă ea cu siguranţă nu pare a fi de aceeaşi
părere şi opune o rezistenţă eroică, iar asta îi udă pe amân­
doi din cap până-n picioare, Şi acum ce mă fac eu cu tine,
copilă prost-crescută, creatură neîmblânzită, vei muri de frig
şi de febră cu hainele astea ude, însă Midas a avut brusc o
idee, sau mai mult decât o idee, a fost vorba de o flamă care
în mijlocul acestui întuneric i-a aprins în fine beculeţul, Ce
mult mi-ar plăcea să fiu singur, m-am gândit, şi în faţa sim­
plei posibilităţi am simţit o infinită uşurare, ce mult mi-ar
plăcea să fiu singur în tăcerea camerei mele, şi lăsându-mă
purtat de cheful ăsta radical de independenţă mi-am dat sea­
ma că mi se epuizaseră definitiv mesianismul şi compătimirea
în ceea ce te priveşte, şi nici una, nici alta, l-am sunat pe Rorro,
Cum cine-i Rorro ? Cum cine-i Rorro, of, Doamne, Agusti-
na, dar tu ştii foarte bine cine-i Rorro, drăguţul de Rorro,
mâna mea dreaptă de la sala de sport, un pungaş de 1,90 înălţi­
me şi cu doi centimetri de frunte, un Charles Atlas1fără prea
multă minte, dar care-i mai bun ca pâinea lui Dumnezeu, cel
care se ocupă de tot ce înseamnă stretch, greutăţi şi spa, nu
am stat să mă gândesc de două ori, fiindcă ştiu că acest tip
este dispus să facă absolut orice pentru mine, aşa că l-am sunat
şi i-am spus Vino, Rorro, scoate-mă din încurcătură, fie-ţi
milă de mine. In acel moment de extremă anarhie, doar un
singur lucru era pentru mine mai limpede ca apa, Agustina
inimioară, şi anume că te voiam afară din dormitorul meu,
afară, afară, pur şi simplu afară, absolut afară, ţipai în singurul
loc în care eu ceream tăcere absolută, provocai dezordine în
singurul colţ pe care mie îmi plăcea să-l păstrez în ordine,
scăpaseşi de sub control exact între cei patru pereţi unde eu
aveam totul sub control, Opreşte-te, frumoaso, haosul în
paradisul meu particular este mai mult decât pot suporta, pe
bune că abia aştept momentul în care Rorro te va duce depar­
te de-aici, am nevoie să mă răcoresc şi să-mi recuperez ritmul

1 Angelo Siciliano (1892-1972), imigrant italian în SUA, cunoscut

sub numele de Charles Atlas, a fost un culturist foarte popular. Este
creatorul teoriei „tensiunii dinamice" conform căreia, în loc să se lu­
creze cu greutăţi, este de preferat ca muşchii să fie lucraţi unul în opo­
ziţie cu celălalt, printr-un sistem de corzi. Cu acest procedeu, Siciliano
şi-a dezvoltat o masă musculară impresionantă care i-a adus porecla
de „Charles Atlas", după miticul Atlas.
sănătos, să mă detensionez cu jeturi puternice de jacuzzi şi
apoi să dau drumul la şemineu cu un click din telecomandă,
şi aşa gol în faţa focului, ca un Adam în peştera lui originară,
să fumez un chiştoc de Santa Marta Golden cu marijuana şi
să încerc să uit, să-mi golesc mintea şi să zbor prin vidul calm
al imensităţii albastre, Midas McAlister a stabilit că primul
pas pe care trebuie să-l facă este să-l sune pe Rorro ca să vină
s-o ia pe Agustina, îndoieli avea doar în ceea ce priveşte pasul
numărul doi, unde dracului s-o trimită, Să te trimit la mai-
că-ta, aşa nebună cum erai, fără apărare şi cu inima dezvelită ?,
Nu, evident că nu, am eliminat de la bun început această fal­
să rezolvare, nu mi-ai fi iertat-o niciodată şi nici măcar eu
nu sunt în stare de un lucru atât de crud. Să te trimit singură
în apartamentul tău şi acolo să stea cu tine Rorro până când
se întoarce din Ibague soţul tău, Aguilar cel de treabă, care
după câte se pare este cel mai plin de abnegaţie supraveghetor
de nebuni din oraş ?, asta nu era o idee rea, mai mult, fără
îndoială că era cea mai bună, sau singura bună, însă se do­
vedea imposibil de pus în aplicare pentru că habar n-aveam
unde locuieşti, nu-mi spuseseşi unde se afla apartamentul tău
şi îţi imaginezi că, în starea de harababură neuronală în care
te găseai, dacă tc-aş fi întrebat ar fi însemnat să-mi pierd timpul.
Atunci, la un spital ? Midas i-a sugerat Agustinei această
variantă, voia să ştie dacă ei i-ar conveni s-o trimită la o clini­
că de psihiatrie şi ea, prinzând din zbor fiecare cuvânt al lui,
ca şi cum trecuse de la vorbirea exclusivă în sanscrită şi rusă
la o subită înţelegere a limbii spaniole, l-a îmbrăţişat şi l-a
rugat să n-o ducă la un spital, oriunde altundeva, dar nu la
un spital, poate că-i era teamă că o vor închide acolo pe viaţă,
că-i vor pârli creierul cu electroşocuri, că o vor îndopa cu
pastile pentru totdeauna ca pe o Frumoasă din Pădurea Ador­
mită, Nu ştiu ce anume te înfricoşa atât de tare, însă m-a con­
vins privirea ta pierdută şi dezolată, Ştiu, i-a ordonat Midas
lui Rorro, du-o la un hotel, poartă-te cu ea cu toată delicate­
ţea pentru că, aşa cum o vezi, este o adevărată dulceaţă, este
un pic agitată însă nu este aşa tot timpul, ţine, Rorro, ăsta-i
numărul cărţii mele de credit ca s-o cazezi la Wellington, cei
de-acolo mă cunosc şi tu le spui că voi trece în altă zi ca să
semnez, te închizi cu ea într-un apartament, mă suni ca să-mi
raportezi că ai îndeplinit misiunea şi apoi aştepţi instrucţiuni
de la mine, deocamdată ia-o cu tine, însă ascultă-mă bine, să
fie cel mai bun apartament, unde să poată să mănânce bine
şi să facă o baie pe cinste şi să doarmă într-un pat bun în care
să-i treacă acel nu ştiu ce, ai grijă de ea în noaptea asta, fidelul
meu prieten Rorro, şi mâine, dacă se trezeşte în formă, mi-o
aduci aici. Insă socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din
târg, iar asta a fost una dintre cele mai nenorocite zile; Midas
spune că, în ciuda calităţii excepţionale a ţigării Santa Mar-
ta Golden pe care a fumat-o încet şi lăsând-o să-i penetreze
personalitatea până la măduvă, remuşcarea îl asalta şi nu voia
să-l lase în pace, Reuşisem să te scot din sanctuarul meu sfânt,
Agustina copila mea, iar acum mă luptam să mi te scot şi din
minte, însă făceai în aşa fel că reveneai mereu şi, în mijlocul
acelor ondulări şi mângâieri ale acelui fum auriu, un bâzâit
de tăuni enervanţi îmi asedia conştiinţa, şi aceşti tăuni erau
anumite momente din trecut care păreau calchiate pe ceea ce
trăiam acum, aproape ca un duplicat, nu ştiu, Agustina regi­
na mea, presupun că privind în urmă ai putea spune pe deplină
dreptate că întotdeauna te-am lăsat singură atunci când ai avut
nevoie de mine, că m-am dovedit un ipocrit în toate momen­
tele critice. A sunat telefonul şi Midas a răspuns imediat, Am
crezut că o fi Rorro ca să mă anunţe că totul e cool şi sub
control, şi totuşi nu, nu era Rorro, la capătul firului se auzea
o voce feminină şi anonimă, Domnule Midas McAlister, vă
aduceţi aminte de mine ? Cum să-mi aduc aminte, Agustina
frumoaso, că nu era o voce cunoscută, cu siguranţă era necu­
noscută pentru mine, mai bine zis habar n-aveam şi fiind eu
supărat din cauza problemelor, cu atât mai mult, şi atunci
stăpâna acelei voci a început să-mi amintească cine era ea,
Acum ceva vreme am venit la sala Aerobic’s cu două verişoa-
re, vă aduceţi aminte de mine ?, şi eu gândindu-mă care veri-
şoare, aşa deodată, oare despre ce rahat mi-o vorbi, Vai, dar
ce memorie proastă, domnule McAlister, şi eu luptându-mă
să mă dezmeticesc, Toate trei am venit să ne facem abonament
şi dumneavoastră ne-aţi recomandat să mergem în altă parte,
începeţi să vă amintiţi ?, Ah, da, cum să nu, cum să nu, eu îi
băgăm chestii vagi de genul ăsta, încă neştiutor la ceea ce avea
să mă aştepte şi salvându-mi cu greu din negura trecutului
imaginea acelor trei scăfârlii aurii îndesate în lycra cu ape care
s-au dat jos dintr-o decapotabilă de culoare verde-lămâie, Ah,
da, i-am spus, aţi venit să întrebaţi de clase şi în cele din urmă
aţi hotărât că e mai bine să mergeţi în altă parte, Nu domnu­
le, nu am hotărât noi, dumneavoastră aţi fost cel care a decis
că nu ne primiţi la sala dumneavoastră, mă bucur că vă aduceţi
aminte şi vă sun ca să vă informez că şi vărul meu Pablo îşi
aduce aminte, şi Midas îi povesteşte Agustinei că, la auzul
numelui lui Pablo, i-a trecut brusc prin minte întreaga scenă
atât de clar ca şi cum ar fi văzut-o la televizor şi, înainte ca
eu să apuc să zic ceva, femeia i-a spus verde-n faţă afurisenia
şi după aceea a închis. Cum ce afurisenie ? Ei bine, una care
l-ar face să tremure şi pe cel mai curajos: v-am sunat, domnu­
le McAlister, i-a spus femeia la telefon, numai ca să vă trans­
mit un mesaj din partea vărului meu Pablo, Pablo vă transmite
că ofensele împotriva familiei sunt singurele pe care el nu le
iartă. Vrei să ştii ce-am făcut apoi ?, o întreabă Midas pe Agus-
tina, păi nimic, fetiţo, am început să tremur.

Când am văzut că Anita îmi trimite un mesaj pe pager,

povesteşte Aguilar, m-a surprins să constat că i-am dat numă­
rul, aş fi jurat că nu, în acea primă noapte când am stat de
vorbă cu ea eram atât de absorbit de reconstituirea poliţieneas­
că a faimosului episod obscur de la hotel, că nici măcar nu
mi-am dat seama dacă într-adevăr i-am dat numărul de la pa­
ger, însă acum, că luam micul dejun în casa Martei Elena cu
cei doi băieţi ai mei, primeam din nou veşti de la Anita cea
de neuitat, în realitate destul de uitată de către mine pe par­
cursul celor treizeci şi două de ore trăite în infern după ce am
lăsat-o în mahalaua ei din Meissen, Aguilar spune că în timp
ce încălzea turtiţele de mălai şi frigea ouă pentru Tono şi Car-
los, care în jumătate de oră plecau către colegiul la care stu­
diau, a primit un mesaj de la Anita care spunea textual că „Am
date pentru dumneavoastră urgent ne vedem la Don Conejo
azi 9 p.m. semnat Anita de la Wellington este în legătură cu
soţia dumneavoastră am aflat ce vă interesa", iar reacţia mea
a fost ciudată, mărturiseşte Aguilar, imediat m-am gândit că
da, că mă voi duce la întâlnire, însă în acele momente ceea
ce mă motiva nu era interesul pentru Agustina, ca s-o zic p-aia
dreaptă, pentru prima dată de când o cunosc, interesul meu
pentru Agustina ierna la câteva grade sub zero, vreau să spun
că nu voiam să mai aud de nevastă-mea; după atâtea zile şi
nopţi în care nu mă gândisem la altceva decât la ea, dintr-o
dată mi se ştersese ca prin minune din biata mea minte satu­
rată de insulte, indiferenţă, gelozie şi nelinişte; Da, şi-a spus
Aguilar, cu siguranţă mă interesează această întâlnire fixată
prin pager, însă nu pentru Agustina, ci chiar pentru Anita.
Motivul pentru care mă aflam de dimineaţă în casa Martei
Elena, explică Aguilar, este că-mi petrecusem noaptea
acolo, fiul meu Tono a adormit pe sofaua din hol ca să-mi
cedeze patul lui şi pentru prima dată de când m-am despărţit
de fosta mea nevastă am rămas să-mi petrec noaptea în casa
ei, adică în casa care a fost a noastră şi acum este a ei şi a băie­
ţilor, spune Aguilar care ar dori să explice de ce a ajuns să
facă un lucru contrar obişnuinţei sale, s-a întâmplat aşa, pe
parcursul întregii zile de după scena aceea cu casa împărţită,
Agustina s-a cufundat într-un somn abisal, la fel de intens
ca activitatea frenetică pe care o desfăşurase în timpul nopţii,
însă cu semn opus, şi spre seară, când s-a trezit, a revenit la
conducere cu aceeaşi poveste a liniei despărţitoare, din nou
tot montajul, identic în agitaţie şi ferocitate, frontiera imagi­
nară, vizita tatălui, insultele de data asta în toate limbile pă­
mântului, Mi-a strigat înapoi, spurcăciune; Filthy thing; Out,
dirty bastard; Vade retro, Satana; Afară, gunoiule, până când
n-am mai suportat, Foarte bine, Agustina, dacă vrei să plec,
plec, i-am spus, şi dus am fost. Expulzat din propria mea casă
printr-o conspiraţie a nevestei mele nebune şi a socrului mort
şi fără un ban în buzunar, la cine puteam să cer adăpost dacă
nu la fiii mei şi la fosta mea nevastă ? Marta Elena, atât de
serioasă, atât de responsabilă, atât de previzibilă, încă frumoasă
cu toate că arăta deja ca o doamnă şi lucrase douăzeci şi şase
de ani zi după zi în aceeaşi firmă, fără să lipsească nici măcar
o zi, fără să întârzie vreodată la birou, Marta Elena, mama
extraordinară, tovarăşa de luptă, cea cu care-mi petrecusem
adolescenţa, Marta Elena, atât de puternică, atât de bună, ade­
vărata mea prietenă de-a lungul vieţii, niciodată nu mi-am
dat seama ce conjuraţie m-a făcut să n-o mai iubesc pe Marta
Elena; când m-am deşteptat în casa ei mi-am dat seama că,
pentru prima dată după nenumărate nopţi, dormisem liniştit,
apoi am auzit vocile încă somnoroase ale fiilor mei care înce­
peau să se plimbe desculţi prin casă şi vocea calmă a Martei
Elena care cu instrucţiuni simple punea ziua în mişcare, Nu
faceţi zgomot că-1 treziţi pe tata; Uite-ţi cămaşa, Tono, ţi-am
călcat-o; Carlos, ia-ţi pantofii de sport că azi ai oră de gim­
nastică la colegiu. Pentru o clipă mi-a fost foarte clar că aces­
tea, şi nu altele, erau vocile fericirii şi că lucrul cel mai plăcut
pe lumea asta era să le asculţi la trezire, Aguilar a deschis ochii
şi şi-a dat seama că în jurul lui, în acea cameră pe care i-o ce­
dase fiul său Tono, cu excepţia a puţine lucruri nu existau
obiecte pe care el să nu le recunoască sau pe care el însuşi
să nu le fi pus acolo, care să nu-i vorbească de propria-i po­
veste, care să nu se fi aflat ani de zile în acel loc, Bună diminea­
ţa, copii, bună dimineaţa, Marta Elena, a strigat el, încă în
pat. Fosta mea nevastă mi-a cerut să o ajut cu micul dejun
şi pentru o clipă am trăit un fel de dedublare, mărturiseşte
Aguilar, m-am văzut ca şi cum niciodată nu aş fi încetat să
încălzesc în fiecare dimineaţă turtiţele de mălai pentru băieţii
mei şi mi-a plăcut atât de mult ceea ce am văzut, că m-am în­
trebat de ce nu au mers lucrurile şi unde s-a produs de fapt
ruptura, pentru că, dacă aici creşteau copiii mei şi aici con­
tinua să mă aştepte o femeie care încă mă iubea şi îmi păs­
tra intact locul ca şi cum urma să mă întorc într-o bună zi,
m-am întrebat de ce dracului mă tot învârteam eu aiurea prin
alte părţi în căutarea a ceea ce nu pierdusem încă; evident
că-mi aminteam vag sentimentul de insatisfacţie care mă sco­
sese de aici şi mă făcuse să caut în altă parte, mi-1 aminteam,
repet, însă doar vag, şi nu i-am găsit o justificare plauzibilă,
în acel moment totul mă invita să rămân în acest loc unde,
în pofida celor patru ani de absenţă, fusesem mereu prezent,
m-a invadat cu o forţă neobişnuită senzaţia că toate piesele
din puzzle-ul vieţii mele se îmbinau în această casă pe care,
deşi o abandonasem, n-o pierdusem niciodată; totul mă în­
demna să mă întorc, mărturiseşte Aguilar, totul, cu excepţia
entuziasmului, şi în acel moment de dedublare entuziasmul
nu mi s-a părut un factor prea important. Băieţii au plecat
spre colegiu şi Aguilar i-a cerut voie Martei Elena să facă un
duş, ea a fost de acord, spunându-i să-l facă în baia lor şi ime­
diat i-a părut rău, în baia copiilor nu a mai rămas apă caldă,
a spus, mai bine fă un duş în baia mea, aşa că am intrat în
baia Martei Elena şi am început să mă dezbrac fără să îndrăz­
nesc să închid uşa, părea foarte absurd s-o fac, dacă timp de
şaptesprezece ani mă dezbrăcasem în faţa femeii ăsteia, de
ce să n-o fac şi acum, Aguilar se simţea ciudat, prin uşa între­
deschisă reuşea să vadă că Marta Elena terminase să se aranje­
ze, aşezată pe pat îşi punea o pereche de ciorapi negri şi
Aguilar a avut senzaţia, şi precizează faptul că ar fi fost mai
bine să-i spună vertij, că aceasta era imaginea pe care ar vrea
s-o vadă de dimineaţă de-a lungul zilelor care-i mai rămăse­
seră de trăit, acum Marta Elena îşi aranja fusta, îşi punea cer­
ceii şi apoi se încălţa, ciudat este că probabil că gândea la fel
ca mine, pentru că nici ea nu a închis uşa. Am făcut un duş
rapid, cred că în principiu de teamă că ea va termina să se
aranjeze şi-mi va striga din cameră că pleacă, mă durea ideea
că pleacă, mă simţeam bine cu ea, m-am gândit că mi-ar plă­
cea să fiu acolo când se vor întoarce băieţii de la colegiu şi
să cobor cu ei ca să jucăm baschet pe maidanul din cartier şi
să mă întorc înfometat şi să pregătesc pastele ravioli care îi
plac atât de mult lui Carlos, să o întreb pe Marta Elena cum
a fost la birou şi să mă gândesc un pic la altceva în timp ce
ea îm i relatează cu mici variaţiuni aceeaşi poveste pe care o
ştiu pe de rost. Aşa că Aguilar a făcut un duş rapid, după aceea
a început să se îmbrace cu hainele din ziua precedentă însă
s-a oprit, a deschis uşile dulapului Martei Elena şi şi-a con­
firmat bănuiala că acolo se aflau o bună parte din hainele sale,
toate hainele pe care nu le-a luat cu el când s-a mutat singur
la Turnurile lui Salmona, şi chiar acolo erau; cămăşile lui, pan­
talonii lui de doc, vechea lui vestă de piele.

Astăzi, Nicolas Portulinus prăjeşte cârnaţi pentru cină şi

i-i serveşte pe o farfurie fiicei lui mai mici, Eugenia, Eşti un
spiriduş al pădurii, biata mea copilă Eugenia, îi spune, eşti
un spiriduş tăcut şi retras în peştera lui. Sunt doar ei doi, sin­
guri, tatăl şi fiica, în bucătăria enormă, sprijinite de pereţi se
văd lăzile de portocale pe care le-a adus astăzi majordomul
şi ciorchinii de banane atârnă de grinzile acoperişului, Eugenia
stoarce portocale cu un storcător greu din fier, fixat de masă,
din care nu iese doar sucul care umple paharul, ci se desprinde
şi un miros puternic de floare de portocal, Nicolâs Portulinus
o priveşte în ochi pe fiica sa cea mică, Eugenia cea ciudată,
o întreabă el, Şi pe tine te face să plângi mirosul de portoca­
le ?, şi îi povesteşte, Azi de dimineaţă pe drum era un covor
de portocale storcite pe asfalt, în timpul nopţii au căzut din
camioanele pline şi roţile automobilelor au trecut peste ele,
m-am aşezat o vreme pe marginea drumului, micuţă Eugenia,
şi mirosul de portocale era foarte, foarte trist şi foarte, foarte
persistent. Eugenia îl priveşte cum îşi mestecă mâncarea cu
mişcări apăsate, cu un rumegat nostalgic de vacă bătrână şi
se gândeşte cu uşurare Slavă cerului, astăzi tata nu se poartă
ciudat. în Sasaima se sărbătoreşte ziua naţională, 20 Iulie, servi­
toarelor li s-a dat o seară liberă şi Blanca, Farax şi Sofi au ple­
cat în sat pentru a vedea defilarea şi focurile de artificii, după
aceea vor asista la dans şi au anunţat că vor veni târziu, evi­
dent că dacă petrecerea merită, cine ştie, poate că nu se întorc de­
cât mâine-dimineaţă la ora şapte sau opt, pentru că tradiţia
cere ca petrecerea să se încheie în zori cu un mic dejun colec­
tiv în piaţa de zarzavaturi, primarul, care este conservator,
a anunţat că anul acesta se vor distribui tamales1şi bere gratis.
In casă au mai rămas doar Nicolâs şi Eugenia, pe care mama
a luat-o deoparte înainte de a pleca pentru a-i da sarcina să
aibă grijă de tată şi i-a pronosticat că de data asta misiunea
va fi uşoară, Este liniştit, i-a spus, e suficient să nu-1 pierzi
din ochi până adoarme, şi de fapt tocmai în aceste intervale
de calm din ce în ce mai rare tatăl se simte bine şi chiar are
chef de vorbă; cum Eugenia nu este obişnuită ca tatăl să-i
vorbească, se bâlbâie şi nu ştie ce să-i răspundă. Deşi bătuse
deja de nouă seara, tatăl încă nu pluteşte într-o grea anticipa­
re a somnului, aşa cum se întâmplă de obicei, ci este treaz şi
pe chipul lui se conturează ceva ce seamănă cu un surâs, astăzi
tatăl râde, pălăvrăgeşte în timp ce prăjeşte cârnaţii în bucătă­
rie, îi aşază pe o farfurie pentru fiica sa cea mică şi pare împă­
cat cu domnia simplă a cotidianului, Eugenia îl priveşte şi
respiră greu ca şi cum chiar s-ar odihni de pe urma unei mi­
siuni extenuante, Tata se poartă ciudat, obişnuiesc să spună
fetele când îl simt că alunecă spre acele zone tulburi unde nu-1
pot ajunge, tata se poartă ciudat, şi nimeni nu înţelege suferinţa
care există în vocea unui copil care spune aceste cuvinte.
Eugenia crede că a perceput pentru prima dată ciudăţenia ta­
tălui ei pe când avea cinci sau şase ani, ea se juca în curte cu nişte
melci de râu şi el era în apropiere, ocupat să cureţe frunze­
le uscate care înfundă unul dintre canalele prin care trece apa
pentru a ajunge la casă, şi, cum soarele nu-1 cruţă pe tată, el
poartă o pălărie de paie ca să-şi apere capul, însă nu este doar
o singură pălărie; copila Eugenia îşi întrerupe jocul, nelinişti­
tă, când observă că tatăl ei nu poartă doar o pălărie, ci două,
o pălărie din paie cu boruri mari peste altă pălărie mai mică,
din pânză, ea crede că-şi aduce aminte că a fost oribil să-nţe-
leagă brusc că tatăl ei avea ceva iremediabil de ciudat, ceva

1 La singular, tamal, un fel de crochetă din mămăligă cu diferi­

te adaosuri.
care nu înceta să fie grotesc, aşa că s-a apropiat de el ca să
încerce să-i scoată una dintre cele două pălării ca şi cum asta
ar fi soluţionat problema de fond şi el s-a uitat prin ea ca şi
cum n-ar fi văzut-o, o privire de infinită distanţă, şi de atunci,
ori de câte ori tatăl se poartă ciudat, Eugenia gândeşte în ter­
meni de pălării duble, tata poartă pălării duble, îşi zice, şi o
ia cu ameţeală. însă astăzi tatăl nu poartă pălării duble şi după
cină se aşază împreună în balansoarele de pe veranda care dă
spre râu, mai bine zis deasupra văii unde curge râul Dulce,
care în acea noapte patriotică de 20 Iulie nu este altceva decât
un întuneric ce alunecă şi răsună sub cerul liniştit care din
când în când se aprinde odată cu focurile de artificii de la pe­
trecerea îndepărtată, Acolo, unde explodează artificiile, spune
tatăl, acolo sunt frumoasa mea Blanca şi tânărul Farax, poa­
te că se ţin de mână în timp ce ochii lor se umplu de stele ar­
tificiale, şi cum Eugenia îl scrutează, încercând să descifreze
dacă nu cumva în sufletul lui nu mocneşte un nou acces de
delir, tatăl o linişteşte cu câteva mângâieri stângace şi obo­
site pe părul ei atât de negru, Nu-ţi face griji, fetiţo, îi spune,
problema este că ei doi nu au simţ literar, nici unuia dintre
ei nu le-a fost dăruit simţul tragicului, e nevoie să fii puternic,
ca tatăl tău, ca să nu vrei să rezolvi conflictul în avantajul tău,
trebuie să fim generoşi, fiica mea, în acest caz se impune gene­
rozitatea. Eugenia, care este foarte palidă, aproape străvezie
şi adâncită în balansoarul ei, nu pricepe discursul tatălui însă
asta n-o sperie, este obişnuită să nu înţeleagă aproape nimic
din ceea ce spune el, în această noapte liniştită cicadele şi greie­
rii fac un scandal monstru, poate prea mare, Eugenia se teme
că-i termină auzul tatălui, deja copleşit de zumzăitul perma­
nent al tinitusului, şi ca şi cum i-ar ghici gândurile tatăl îi vor­
beşte de eternul murmur înfipt în timpanele sale, Mama ta
spune că e vorba de tinitus însă se înşală, este un zgomot de
origine extraterestră care nu pare să provină dintr-un punct
fix din spaţiu, ci din toate direcţiile în acelaşi timp, Tată, încear­
că să-i explice fata, sunt doar ţârâiturile cicadelor, Femeile as­
tea, spune cu condescendenţă Nicolâs Portulinus mişcându-şi
capul dintr-o parte în cealaltă, numesc cicade şi tinitus ecoul
milenar al naşterii universului. Şi după aceea se leagănă până
adoarme, imens, moale şi urât în halatul său de mătase verde
cu mănunchiuri de ramuri brodate cu negru, Urât însă liniştit,
gândeşte Eugenia şi gândurile sale sunt confirmate atunci când
aude litania de râuri din Germania pe care el le murmură;
Lahn, Lippe, Main, Mosela, Neckar şi Niesse, se roagă tatăl
pe jumătate adormit, într-o clipă pare să se învioreze şi îi spu­
ne fiicei sale In Germania am o soră foarte frumoasă care se
numeşte lise, ştiai ?, Da, tată, îi răspunde Eugenia, însă tatăl
a trecut din nou la înşiruirea sa alfabetică, Oder, Rin şi Ruhr,
Avea dreptate mama, gândeşte Eugenia în timp ce somnul
o cuprinde şi pe ea, astăzi tata nu se poartă ciudat. Din acest
motiv se sperie îngrozitor câteva ore după aceea, nu ştie exact
câte, când aude strigăte ce vin din negreala râului, sunt ţipe­
tele lui Nicasio, majordomul, şi ale soţiei sale Hilda, acest
prelung L-am găsiiiiiiiiiiiiiit care se aude în fundal, dincolo
de vacarmul cicadelor, sub scânteierea focurilor de artificii
care deja s-au rărit, L-am găsiiiiiiiiiiiiiiiiiit, şi Eugenia îşi dă
seama că tatăl nu mai este în balansoarul său, că nu au mai
rămas din el decât pantofii şi halatul de mătase, şi dă fuga să-l
caute prin casa cea mare, mai întâi în dormitor, însă patul încă
nedesfăcut îi dă de înţeles că pe acolo nu a trecut, apoi în baie,
însă prosoapele care se află la locul lor stau mărturie că nu
au fost atinse, sala de biliard, sufrageria imensă şi goală, bucă­
tăria cu cojile de portocală încă făcute grămăjoară pe masă
şi mirosul de floare de portocal încă puternic, tăcutul salon
pentru pian unde Eugenia se sperie când dă nas în nas cu ma­
jordomul Nicasio care a apărut ca din senin ca o fantomă,
L-am găsit pe profesorul Portulinus în râu, l-au găsit cei din
Virgen de la Merced şi au venit să ne anunţe, era acolo în aval,
în dreptul satului Virgen de la Merced, la vreo doi kilometri
de aici, l-au găsit gol şi fără viaţă într-un golf plin de pietre şi
acum îi aduc trupul, râul l-a târât şi l-a ascuns într-un ochi de
apă liniştită. în cântec de cocoşi, pe la miezul nopţii, Eugenia
crede că-şi aminteşte o lentă procesiune pe malul râului la
lumina torţelor, însă greutatea specifică a acestei amintiri se
estompează sub povara zdrobitoare a vinei, Din vina mea,
din vina mea, din marea mea vină, îi strigă Eugeniei o voce
din interior, din cauza neglijenţei mele îl îngropăm pe tata,
umflat şi verde şi pe ascuns, din cauza neglijenţei mele tata
a sorbit toata apa din toate râurile, am adormit şi din vina
mea s-a înecat tata, eu l-au omorât în somn, tinitusul din ure­
chile lui va răsuna pentru totdeauna în sufletul meu, aminti­
rea despărţirii de el îmi va buimăci sufletul în fiecare zi a vieţii
mele, Să nu-i puneţi cruce, va spune, poate, vocea pierdută
a mamei sale Blanca, Să nu-i puneţi cruce, doar o piatră, încă
o piatră între nenumăratele pietre ce se rostogolesc prin me­
moria ştearsă a Eugeniei. Să nu-i puneţi cruce, şi nu i-au pus
nimic care să indice locul gropii, şi abia după câteva zile Eugenia
îşi desluşeşte amintirile, văzându-se pe ea însăşi în mijlocul
unei scene de familie atât de încremenită încât pare o fotogra­
fie, în jurul mesei din sufragerie stau aşezaţi sora sa Sofi, Farax,
mama sa şi ea, Eugenia, care o ascultă pe mamă anunţând pe
un ton cordial, cu efect sedativ, tonul cuiva care speră că viaţa
va continua fie ce-o fi, Fetelor, tatăl vostru s-a întors în
Germania, unde va rămâne nu se ştie pentru cât timp. Asta
le comunică Blanca, mama, într-un fel fără echivoc şi con­
tondent şi fără drept de apel, Tata a plecat în Germania fără
să-şi ia rămas-bun ?, întreabă Eugenia, care deja nu mai ştie
ce-i rămâne de făcut cu propriul său vis despre înmormânta­
re şi făcliile de pe malul râului, nu ştie ce-i rămâne de făcut
cu enumerarea râurilor din Germania pe care o murmura tatăl
său în acea noapte ca şi cum ar fi fost o rugăciune funebră,
Dacă tata este în Germania, atunci unde este acea noapte în
care s-a lăsat ispitit de chemarea râului, cine a visat visul în
care tatăl meu cobora la râu din cauza neatenţiei mele, eu care
n-am ştiut cum să-l opresc, eu care am fost vinovată pentru
că am adormit, tata s-a întors în Germania, dar a lăsat aici ma­
rea sa durere, orele lui de zbucium, mintea întunecată, dacă
tata s-a întors în Germania atunci poate că nu este vina ei, a
Eugeniei, poate că dacă îi este bine acolo, în patria lui, i-a
iertat îngrozitoarea neatenţie, dacă tata este departe şi în sigu­
ranţă, poate că avalanşa de vină pe care o simte Eugenia se
va calma, se va domoli, se va stinge şi ea se va putea odihni,
uneori Eugenia simte că nu a mai putut dormi din acea noapte
cu focuri de artificii în care a adormit atunci când nu trebuia,
Da, spune copila Eugenia de la masa din bucătăria din Sasaima,
da, da, da, spune şi repetă, tata a plecat într-adevăr în Germania
fără să ne anunţe şi cine ştie când se va întoarce, asta dacă se
mai întoarce. Şi Farax ? Ce s-a întâmplat cu Farax, dispărut
chiar înainte de a apărea cu adevărat, acest Abelito Caballero
care se reflectă într-un vis alunecos ce se destramă în clipa
trezirii ? După ce a terminat de citit jurnalele şi chiar scri­
sorile din dulap, Aguilar tot nu are un răspuns clar, începând
cu un anumit moment Farax şi Abelito s-au şters ca şi cum
ar fi fost scrise cu cerneală simpatică; Aguilar o întreabă pe
mătuşa Sofi ce s-a întâmplat cu Farax, Spune-mi dumneata,
Sofi, dacă dumneata nu ştii, nimeni nu ştie pentru că buni­
ca Blanca nu-1 mai aminteşte în memoriile ei, pur şi simplu
îl dă la o parte ca şi cum n-ar fi existat niciodată, Din calcule­
le mele Farax a mai rămas cu noi în căsoiul din Sasaima încă
trei sau patru luni începând din momentul în care tata s-a
întors în Germania, răspunde mătuşa Sofi, trei sau patru luni,
până într-o zi când zorile nu l-au mai prins aici, şi-a luat jache­
ta de alpaca, vechea lui desagă şi soldăţeii de plumb şi a ple­
cat de unde a venit, adică pe drumul spre Anapoima, poate
că a crezut că nu mai are rost să rămână pentru că nu mai
avea cine să-l înveţe pianul sau poate a refuzat să accepte difi­
cila moştenire pe care i-a lăsat-o tata, poate că niciodată n-a
iubit-o pe mama sau poate că a iubit-o prea mult, poate că
a citit în ochii mei şi ai Eugeniei aşteptări care-1 nelinişteau,
cine ştie ce-a fost, îmi este limpede doar că Farax a rămas atât
de departe în zilele adolescenţei noastre şi că Abelito Caballero
a dispărut într-o bună zi aşa cum dispăruse şi tata, la fel ca
tata, însă pe drum şi nu pe firul apei, eu ştiu doar că de nici
unul dintre cei doi, mai bine zis de nici unul dintre cei trei
nu am mai auzit nimic pentru că mama nu ne-a dat nicioda­
tă explicaţii şi nici nu le-a mai pomenit numele.

îm i puneam nişte pantaloni dintre vechile mele perechi

care erau păstrate în dulapul Martei Elena, spune Aguilar,
când am auzit voci de femei dinspre salon, una era chiar a
Martei Elena şi cealaltă îmi era la fel de familiară, însă pe mo­
ment nu o recunoşteam, apoi o a treia voce feminină, a unei
femei mai în vârstă, părea a mătuşii Sofi, m-am gândit că ar
putea fi Mărgărită, mama Martei Elena, deşi mi s-a părut ciu­
dat pentru că ştiam că boala o ţinea închisă-n casă, aşa că
Aguilar, încă fără cămaşă şi pantofi, s-a ascuns în spatele uşii
de la cameră şi s-a aplecat pentru a descoperi că persoana care
stătea de vorbă în salon era chiar mătuşa Sofi, împreună cu
Agustina. în faţa unei Marta Elena care nu reuşea să-şi revi­
nă din uimire şi care încerca să facă pe condescendenta şi a
unei mătuşi Sofi care nu-şi dădea seama cum ar trebui să se
comporte, iat-o şi pe Agustina mea transformată într-un soi
de asistentă socială sau în cel mai bun caz într-o vecină băgă-
reaţă şi atentă, vorbindu-i Martei Elena cu un ton ciudat, să
spunem impersonal însă imperativ, mai bine zis îi dădea ordine,
sau mai degrabă îi explica cu multă pedanterie tot ceea ce era
nelalocul său în casa ei potrivit preceptelor Feng Shui, Agustina
era expertă în Feng Shui şi o sfătuia pe Marta Elena, care era
de-a dreptul îngrozită, cum să-şi redecorezc casa. Aguilar
spune că Agustina a început să se fâţâie peste tot fără să fie
invitată, intra şi ieşea din camerele băieţilor vorbind cu o vite­
ză exasperantă, Aguilar a simţit că i se strânge inima atunci
când a înţeles că în câteva secunde Agustina va intra în came­
ra Martei Elena şi îl va găsi acolo, abia spălat şi pe jumătate
îmbrăcat, La început am avut un impuls de amant dintr-un
film ieftin şi am vrut să mă ascund sub pat, dar imediat mi-a
venit inima la loc; ceea ce iniţial era spaimă şi panică la ideea
că Agustina mă va descoperi s-a transformat pentru mine în
fericire absolută, în zâmbetul până la urechi ce trebuie să-mi
fi apărut pe chip în momentul în care am priceput brusc ceea
ce se întâmpla, Agustina mă caută, m-am gândit, Agustina a
venit până aici ca să mă recupereze, i-a fost dor de mine
azi-noapte şi azi a venit după mine. Din acel moment, spune
Aguilar, întreaga scenă mi s-a părut uşoară şi tolerabilă, aş
spune chiar fericită în ciuda suprarealismului ei, în ciuda spe­
rieturii Martei Elena şi groazei mătuşii Sofi, care a încercat
cum a putut să-mi explice că i-a fost imposibil s-o împiedice
pe Agustina să părăsească apartamentul, Şi de unde a ştiut
ea că eu sunt aici ? Nu ştiu, băiete, pur şi simplu a ştiut-o,
mă rog, nu era greu să-şi imagineze, E-n regulă, mătuşă Sofi,
i-am spus, şi în realitate era cum nu se poate mai bine, nu-mi
mai încăpeam în piele de bucurie să aflu că în stilul ei nebunesc
Agustina venise să mă caute, Aguilar spune că a rămas cumin­
te acolo unde se găsea, adică proptit în uşa dormitorului, când
Agustina a intrat ca un bolid trecând pe lângă el fără să se
întoarcă să-l privească de parcă ar fi fost o fantomă, pentru
că treaba ei în acel moment era să critice mobilele, să dea la
o parte vaze de flori, îi ordona Martei Elena să schimbe nuan­
ţa zugrăvelii, Cui să-i treacă prin cap să zugrăvească o casă
întreagă în acest galben leşinat, doar cuiva foarte demodat şi
plictisit, Regret, doamnă - tot timpul i-a vorbit cu doamnă
Martei Elena, niciodată nu i-a spus pe nume - , însă toate pa­
turile din acest loc sunt prost orientate, este groaznic pen­
tru echilibrul interior să puneţi capul patului către sud, trebuia
să fi ştiut lucrul acesta, ar trebui să creşteţi energia Qi a lemnu­
lui ca să permiteţi să circule prin casă energia nordului, şi-a
băgat nasul chiar şi în şifonierul Martei Elena decretându-1
dezordonat şi i-a recomandat să scape de atâţia pantofi uzaţi
şi de toate hainele demodate, Aşa păreţi mai bătrână, doam­
nă, nu vă mai îmbrăcaţi în negru, să vedem dacă reuşiţi să
scăpaţi de mutra asta de doliu pe care o aveţi, Să vedem, să
vedem, ce avem pe-aici, când a găsit hainele mele, Ah, ce cau­
tă astea aici, dacă deja v-a lăsat soţul, doamnă, ar fi mai bine
să-i daţi înapoi hainele şi să recuperaţi spaţiul, nu vă expuneţi
ca atunci când vă găsiţi pe altul să se simtă prost în momen­
tul în care găseşte locul ocupat, Eu nu ştiam dacă să plâng
sau să râd, spune Aguilar, adevărul este că nu ştiam dacă Agus-
tina delira sau doar se prefăcea ca s-o chinuie pe Marta Elena,
Să ştiţi, doamnă, lădoaiele burduşite cu boarfe inutilizabile
nu arată bine, singurul lucru pe care reuşiţi să-l faceţi este să
vă blocaţi energia Qi şi să slăbiţi energia Yang. Era atât de
comic ceea ce se întâmpla, spune Aguilar, că de vreo două
ori a trebuit să-mi înăbuş hohotele de râs, ca atunci când
Agustina s-a strâmbat din cauza unui tablou care era agăţat
în salon şi a ordonat să fie luat imediat de acolo, şi în toată
nebunia aceea eu mă bucuram gândindu-mă că avea dreptate,
că era într-adevăr deplorabil acel tablou pe care eu întotdeau­
na îl urâsem şi pe care Marta Elena l-a impus sistematic în
fiecare salon al diferitelor noastre locuinţe, Scena ar fi fost de-a
dreptul distractivă dacă fosta mea nu ar fi părut atât de dez­
gustată, Pentru Dumnezeu, Aguilar, ce are nevastă-ta ?, m-a
întrebat printre dinţi într-un moment în care rămăsesem sin­
guri, Nu ştiu ce are, Marta Elena, delirează, i-am răspuns, nici­
odată nu-i mărturisisem cât de gravă era problema Agustinei,
în cel mai bun caz îi spusesem ceva în treacăt, ceva de genul
că Agustina e deprimată, sau Agustina este foarte nervoasă,
însă nu-i spusesem pe această temă nici un cuvânt în plus, re­
zultatul fiind că acum se dezlănţuia furtuna fără preaviz şi
chiar în casa Martei Elena, La ce vă trebuie pat dublu, doam­
nă, vă mănâncă tot spaţiul şi din câte înţeleg dormiţi singu­
ră, Nu avea cine s-o oprească pe jucărioara mea furioasă,
spune Aguilar, n-a rămas un singur lucru în care să nu-şi fi
băgat nasul, dacă era vorba de plante, astea cu frunze ascu­
ţite nu sunt bune, ar fi mai bine să vă luaţi unele cu frunze
rotunde, şi pentru zidul ăsta recomandarea mea este să atâr­
naţi o oglindă Ba Gua1înconjurată de trigrame2, Puneţi-o chiar
acum ca să evitaţi o tragedie, suna sentinţa Agustinei şi la pro­
nunţarea cuvântului tragedie vocea ei a vibrat un pic, ca şi

1 Simbol de formă octogonală folosit în Feng Shui.

2 Simboluri în Feng Shui, despre care se spune că iau naştere din
interacţiunea dinamică dintre Yin şi Yang.
cum ar fi prevestit-o. Marta Elena se lăsa condusă de ea, dând
jos tablouri şi agăţând oglinzi şi mă privea cu compasiune,
cu teamă, cu mâhnire, până când la un moment dat m-a rugat
Ia-o de aici, Aguilar, îmi pare rău că ţi se întâmplă aşa ceva
însă ia-o, rezolvaţi problema între voi că eu nu vreau să-mi
bag nasul unde nu-mi fierbe oala. Intre timp, Agustina s-a
băgat în baie, a deschis la întâmplare dulăpioarele şi a strigat-o
pe doamnă, Ascultaţi, doamnă, asta-i foarte rău, nu are nici
un sens să aveţi atâtea medicamente în casă, automedicaţia
este nocivă pentru sănătate, crema asta conţine cortizon, nu
v-o recomand, şi nici asta nu e bună, nu e bine să abuzaţi de
antibiotice; Ce distractiv, spune Aguilar, doar nu e posibil
ca Agustina să fi ghicit că în închipuirea mea cochetam cu
ideea de a mă instala din nou în această casă şi să fi venit spe­
cial ca să nu mai lase piatră pe piatră din ea sau din închipui­
rile mele sau, cine ştie, este posibil ca Blimunda mea să fi ghicit
pur şi simplu că preţ de o clipă eu o lăsasem baltă. Mătuşa
Sofi se lăsase să cadă pe un fotoliu şi avea mişcări ciudate, ca
şi cum ar fi avut tentative succesive de a se ridica, însă picioare­
le nu voiau s-o asculte, Marta Elena era din ce în ce mai in­
dignată că eu nu luam prea în serios toată acea situaţie şi cine
ştie cum s-ar fi terminat spectacolul, dacă Agustina nu m-ar
fi luat de mână şi nu mi-ar fi spus Noi plecăm, şi când mătu­
şa Sofi a vrut să pornească pe urmele noastre Agustina a îm ­
piedicat-o, Dumneata mai rămâi un picuţîn vizită la această
doamnă, că din când în când este bine să le permiţi perechilor
să rămână singure, mătuşa Sofi n-a putut face altceva decât
să râdă la acea înţepătură, iar eu eram din nou o persoană,
pentru că era pentru prima oară, de la episodul obscur, când
femeia pe care o ador dădea semne că are nevoie de mine.
înainte de a ieşi, jucărioara mea furioasă a înhăţat o fotografie
de-a mea care era aşezată pe o măsuţă şi a spus Iau şi asta cu
mine.

A fost o dimineaţă veselă, spune Aguilar, veselia apare

când nici nu te aştepţi. îm i pare rău pentru Marta Elena, care
trebuie să fi fost încurcată în acel licăr de speranţă pentru o
clipă împărtăşit şi imediat distrus, însă în ceea ce ne priveşte,
am ieşit fericiţi din casa ei, pe figura Agustinei era o expresie
uşoară care pentru mine însemna viaţă curată, şi Aguilar le-a
anunţat pe ea şi pe mătuşa Sofi că nu se vor întoarce pentru
moment în apartament, ci vor pleca imediat spre Sasaima pe
autostrada către M edellm : Bogota, Fontibon, Mosquera,
Madrid, Facatativă, Albân şi Sasaima, Drumul ăsta este con­
trolat de gherilă1, a obiectat mătuşa Sofi, Da, însă doar de la
trei după-amiază, Aguilar verificase, după cât se pare, spre
seară gherila începe să coboare din munţi şi până şi cei de
la punctele de control închid şi se cară, însă dimineaţa cir­
culă câteva camioane, dacă mergem şi ne întoarcem înainte
de ora trei nu se întâmplă nimic; Agustina, care călătorea pe
bancheta din spate, n-a vorbit, n-a întrebat şi n-a făcut pro­
bleme, se pare că era de acord cu călătoria la Sasaima din cine
ştie ce motiv, în schimb mătuşa Sofi a vrut să ştie care era
scopul meu, Să pun mâna pe acele jurnale ale bunicilor şi pe
acele scrisori despre care chiar dumneata mi-ai spus că se află
acolo, i-a explicat Aguilar, Da, însă ţi-am spus şi că se află
sub cheie, au fost mereu într-un dulap închis cu lacăt şi cheia
o are Eugenia, Ştii la ce e bun un topor, mătuşă Sofi ?, e bun
ca să distrugi dulapurile ferecate, deşi în momentul adevăru­
lui nu a fost nevoie de nici un topor fiindcă a fost de ajuns
să dau un brânci sănătos cu umărul în uşa dublă pentru ca
lacătul să cedeze şi să scormonesc niţel printre hainele depo­
zitate acolo ca să apară jurnalul bunicului Portulinus, cel al
bunicii Blanca şi o legătură de scrisori, însă asta s-a întâm­
plat după, povesteşte Aguilar, deocamdată abia ieşeam din
Bogota şi la primul punct de control mi-au confirmat ceea
ce auzisem, că armata patrula mai mult sau mai puţin până
la trei sau patru după-amiază, se retrăgea ca să se pună la adă­
post şi la acea oră cobora gherila, care îşi stabilea tabăra în

1 Gherilele marxiste FARC (Forţele Armate Revoluţionare din

Columbia).
zonă până cu puţin înainte de mijitul zorilor. Un bilet dus-în-
tors la Sasaima, i-a cerut Aguilar încasatoarei, Vă duceţi pe
răspunderea dumneavoastră, i-a avertizat femeia, în orice caz
vă sfătuiesc să vă întoarceţi înainte de patru. Pe drum, mătu­
şa Sofi a continuat să-mi vorbească despre ceea ce se întâmpla­
se în casa din La Cabrera în ziua loviturii de picior pe care
domnul Londono i-o trăsese în spate mezinului, şi pentru
prima dată am vorbit deschis în faţa Agustinei fără să se în­
tâmple nimic, spune Aguilar, eu îi supravegheam fiecare gest
în oglinda retrovizoare şi nu detectam schimbări, Agustina
fie nu asculta, fie se făcea că nu ascultă, părea mai degrabă
absorbită de chioşurile de vânzare a fructelor care abundă
de-a lungul autostrăzii, de apariţia marilor palisandri ce deli­
mitează ţinuturile îngheţate, de prăpăstiile de ceaţă care mărgi­
nesc povârnişurile munţilor, De obicei, spune mătuşa Sofi,
când Carlos Vicente cel mare îl lovea pe Carlos Vicente cel
mic, copilul se închidea în camera lui să plângă şi doar Agustinei
îi deschidea uşa pentru că ea era cea care reuşea să-l împace,
însă de data asta nu a fost aşa. Atunci Agustina, care stătea
tăcută pe bancheta din spate a maşinii, a întrebat dacă sun­
tem deja în Mosquera şi, cum am încuviinţat, a vrut să ne
oprim la casa bătrânicii decapitate să mâncăm vafe şi mătuşa
Sofi, care a surâs atunci când i-a auzit rugămintea, a spus
Mereu ne opream aici să mâncăm vafe în drum spre Sasaima,
înainte ca patroana să fie asasinată, dar şi după, când fiica ei
a preluat afacerea, Aşa că am făcut-o, spune Aguilar, locul
se numeşte Obleas Villetica şi are la intrare un filtru de pia­
tră vechi acoperit cu muşchi, din care se poate bea apă curată,
şi aproape de acest filtru au decapitat-o cu mulţi ani în urmă
pe patroană, o băbuţă care nu făcea rău nici unei muşte, ni­
meni n-a aflat niciodată de ce au asasinat-o în acest mod bru­
tal, însă cele întâmplate au marcat renaşterea violenţei în zonă
şi din acest motiv toţi ne amintim, Parcăm în faţă, intrăm şi
fata, care de-a lungul celor douăzeci de ani ce trecuseră de la
nenorocire devenise la fel de bătrână ca şi mama ei, ne-a în­
trebat dacă să pună pe vafe frişcă sau marmeladă şi Agustina
a răspuns pentru toţi trei, Nu, mulţumim, a spus ea, nimic,
le vrem aşa simple, doar cu lapte, ca pe vremuri, şi la ieşire,
când am trecut prin faţa filtrului de piatră, a spus Aici au de­
capitat-o pe bătrânică, însă a spus-o senină, ca şi cum ar fi
repetat o frază ce fusese pronunţată sau auzită de multe ori,
chiar în acest loc, în copilăria ei. Din nou în maşină, mătuşa
Sofi povesteşte că acele fotografii cu ea goală, făcute de Carlos
Vicente Londono, căzuseră cu faţa-n sus, Mie nici nu-mi mai
păsa de ele pentru că el îmi jura că le ţine în seiful din biroul
lui, însă acum erau acolo, pe masă, în faţa ochilor surorii mele
Eugenia şi ai celor trei copii şi nu existau scuze, nici scăpare,
şi, dacă în acea după-amiază aş fi vrut să fiu moartă atunci
când tatăl i-a dat cu piciorul copilului, acum îmi doream să
mă fi şi îngropat şi singurul lucru care îmi trecea prin cap
era să plec din casa aceea, să iau un taxi şi să-i spun să mă
ducă oriunde şi pentru totdeauna, mătuşa Sofi îi mărturiseşte
lui Aguilar că a cuprins-o certitudinea devastatoare că până
aici îi fusese, Tocmai pierdusem tot ceea ce aveam, iubire,
copii, acoperiş, soră, şi totuşi nu reuşeam să mă gândesc decât
la un basm pe care mi-1 povesteau când eram mică, despre
un purceluş care-şi construia o casă din paie şi sufla vântul
şi i-o lua; stând acolo, în picioare, în faţa surorii mele, cu eram
acel purceluş, eu îmi construisem casa din paie şi acum vân­
tul dezlănţuit nu mai lăsase nici urmă de ea, n-am spus nimic,
în realitate îmi amintesc că nimeni nu a deschis atunci gura,
însă mătuşa Sofi i-a spus în gând surorii sale Este în ordine,
Eugenia, totul este al tău, soţul tău, copiii tăi, casa ta, însă
imediat mi-am dat seama că nu era adevărat pentru că, în mo­
mentul adevărului, nici biata de soră-mea nu avea mare lucru,
acele fotografii şi mai ales acel fiu lovit stăteau mărturie că
şi casa ei tot din paie era făcută. Imediat, mătuşa Sofi s-a uitat
la Bichi, băiatul care rămăsese în picioare în mijlocul salonu­
lui după ce aruncase cărţile pe masă, toate particulele corpu­
lui său erau încordate în aşteptarea rezultatelor, Carlos Vicente
îl va omorî, s-a gândit mătuşa Sofi, acum chiar că-1 va omorî
în bătaie pentru că a îndrăznit să facă ceea ce a făcut, şi atunci
în mintea mea s-a produs o schimbare, îi povesteşte lui Agui-
lar, mi-am spus mie însămi, dacă are de gând să-l ia din nou
la bătaie pe copil va trebui să treacă peste cadavrul meu, a
fost ciudat, Aguilar, dacă în prima clipă dezvăluirea acelor
fotografii m-a despuiat de tot ceea ce aveam, în a doua clipă
balanţa s-a înclinat spre celălalt taler şi am simţit cum îmi recu­
perez forţele de care mă goliseră atâţia ani de viaţă secretă şi
de iubire pe furiş, Ştiu că tot ce am avut s-a dus dracului, a
gândit mătuşa Sofi, acum chiar că pot să-i iau apărarea băia­
tului, însă n-a fost nevoie, Aguilar, băiatul se apăra singur,
bine înfipt pe picioarele sale puternice şi pregătit pentru ce
avea să vină, niciodată nu ni s-a părut atât de înalt, în sfârşit
adult, privind într-un fel sfidător pe sub cârlionţii răvăşiţi
care-i căzuseră pe ochi, era imposibil să nu-ţi dai seama că,
dacă tatăl ar fi îndrăznit să pună mâna pe el, de data asta răs­
punsul căţelandrului avea să fie nemilos şi fatal. Aşa că tatăl
s-a înfrânat în faţa ferocităţii recent dobândite a fiului, spune
Aguilar, S-ar putea, răspunde mătuşa Sofi, sau s-ar putea ca
atât Carlos Vicente tatăl, cât şi Carlos Viccntc fiul să fi aştep­
tat reacţia mamei, în mâinile ei se afla rezolvarea jocului, toate
privirile erau îndreptate către Eugenia, Şi ca ce-a făcut, întrea­
bă Aguilar, A făcut un lucru cât se poate de năucitor, spune
mătuşa Sofi uitându-se în spate pentru a o privi pe Agustina,
care se face că nu aude. Recăpătându-şi stăpânirea de sine şi
ascunzând orice semn de durere sau de surpriză, Eugenia a
cules acele fotografii una câte una, ca şi cum ar fi adunat cărţi­
le dintr-un pachet, le-a băgat în coşul cu lucrul de mână, l-a
ţintuit cu privirea pe fiul ei Joaco şi i-a spus, îţi repet textual
ceea ce i-a spus pentru că este aproape imposibil de crezut,
ar putea părea că inventez, i-a spus Ar trebui să-ţi fie ruşine,
Joaco, asta ai făcut tu cu camera foto pe care ţi-am făcut-o
cadou de ziua ta, ai pozat nuduri ale servitoarelor ?, şi ime­
diat şi-a completat tirada îndreptându-se spre soţul ei, Să-i
iei aparatul băiatului, iubitule, şi să nu i-1 mai dai înapoi până
când nu învaţă să-l folosească aşa cum trebuie, Cum aşa, în­
treabă Aguilar, Eugenia chiar a crezut că fotografiile au fost
făcute de Joaco ? Nu fi naiv, Aguilar, era clar că fotograful
fusese Carlos Vicente din cauza formatului inconfundabil al
acelui aparat Leica pe care nu-1 folosea decât el, şi oare ce în­
doieli puteau fi în ceea ce priveşte faptul că eu eram persoa­
na fotografiată, Eugenia se prefăcea cu un năucitor sânge rece
şi cu o voce imperturbabilă ca să-şi salveze căsnicia, de trei­
sprezece ani, Aguilar, întorc pe toate feţele posibilele sem­
nificaţii ale reacţiei surorii mele şi ajung mereu la aceeaşi
concluzie, ea ştia deja, mereu a ştiut-o şi nu o preocupa din
cale-afară câtă vreme rămânea un secret şi exact asta a făcut
în acel moment, a improvizat un rol magistral pentru a avea
garanţia că, în ciuda evidenţelor, secretul va rămâne ceea ce
era, un secret, ceea ce vreau eu să-ţi spun, îi zice mătuşa Sofi
lui Aguilar, este că ea ştia că nu se va sfârşi căsnicia ei doar
pentru că mă poza goală Carlos Vicente, ci pentru că se ştia
că mă poza goală, de fapt nici măcar din acest motiv, mai de­
grabă pentru că se admitea că se ştia. Eşti sigură de ceea ce
spui, mătuşă Sofi ? Nu, nu sunt deloc sigură, uneori ajung
la o concluzie contrară, că pe Eugenia chiar au luat-o prin
surprindere acele fotografii şi că au fost pentru ea o lovitu­
ră la fel de dură cum a fost lovitura pentru Bichi, dar că a
avut curajul să muşamalizeze lucrurile şi să acţioneze aşa
cum a acţionat, dar şi mai suprinzător a fost rolul lui Joaco,
crede-mă, Aguilar, când îţi spun că în acea după-amiază s-a
pecetluit pentru totdeauna alianţa între Joaco şi mama lui,
Aguilar întreabă ce a făcut Joaco, Joaco şi-a privit mama
în ochi şi a spus următoarea frază, o voi repeta întocmai,
Iartă-mă, mamă, nu mai fac. îţi dai seama, Aguilar ?, fap­
tul că Eugenia, după o viaţă întreagă de practică, ajunsese
să cunoască acel cod al aparenţelor este un lucru de înţe­
les, dar ca Joaco la cei douăzeci de ani ai lui să îl stăpânească
la perfecţie, să-l prindă din zbor, asta chiar este uimitor.
Totul se prăbuşise din cauza unei minciuni, a mea, cea a iubi­
rii mele secrete pentru cumnatul meu, şi acum sora mea în ­
cerca să reconstruiască lumea noastră cu o altă minciună şi
să facă în aşa fel încât lucrurile să fie întocmai ca înainte de
cutremur, căsnicia ei, reputaţia ireproşabilă a căminului ei,
inclusiv posibilitatea rămânerii mele acolo în ciuda a ceea ce
se întâmplase, minciuna omoară minciuna, spune-mi tu că
dacă nu-ţi vine s-o iei razna. Şi preţul a ceea ce s-a întâm­
plat, dincolo de confuzia insondabilă din mintea Agustinei ?,
întreabă Aguilar şi tot el răspunde, preţul a fost înfrângerea
fiului în faţa tatălui: fiul a dezvăluit un adevăr cu care l-a în­
fruntat pe tată, iar mama, dezminţindu-1, l-a distrus pe fiu
şi l-a salvat pe tată. Aproape, însă nu de tot, îl contrazice mă­
tuşa Sofi, pentru că Bichi păstra un ultim as în mânecă, cel
al libertăţii sale. Când a văzut că în casa lui totul era pier­
dut, că marasmul şi minciuna îi înghiţeau de tot, Bichi a ie­
şit pe uşa din faţă aşa cum era, cu un pulover, nişte şosete şi
nişte ghete peste pijama şi a luat-o pe drum în jos pentru a
nu se mai întoarce niciodată, iar eu, spune mătuşa Sofi, eu
am ieşit după el şi nici eu nu m-am mai întors vreodată. Mer­
sesem destul de mult pe şosea, spune Aguilar, în acel mo­
ment am trecut pe sub un mic pod de ciment şi Agustina a
anunţat de pe locul ei din spate, Acesta este primul pod, scoa-
teţi-vă deja hainele pentru că în opt minute, când vom trece
de al doilea pod, va începe să se simtă arşiţa şi mirosul de
pământ fierbinte, şi ceea ce a pronosticat s-a dovedit exact,
spune Aguilar, la opt minute bătute pe ceas am trecut de al
doilea pod şi în chiar acea clipă, ca o răsuflare care se strecura
prin ferestre şi în nări, a venit căldura cu întregul său miros
de verde, de umed, de citrice, de trestie, de ploaie abunden­
tă, de vegetaţie luxuriantă; eram deja în ţinuturile fierbinţi
şi mai aveam niţel şi ajungeam la Sasaima.
Timp de cincisprezece minute n-am făcut altceva decât
să tremur, spune Midas, îţi jur, copilă Agustina, că acel tele­
fon m-a făcut pur şi simplu să tremur acolo gol şi neajutorat
ca un nou-născut, până când a sunat din nou telefonul şi
m-am gândit Acum chiar că-i Rorro, însă m-am înşelat din
nou, de data asta era un telefon din partea domnului Sânchez,
unul dintre paznicii de la Aerobic’s, care vorbea de făcea spume
la gură şi nu-şi găsea cuvintele pentru a-mi descrie situaţia,
Sunt aici, sunt aici, don Midas, şi vă caută, au întors pe dos
tot parterul sălii, au distrus podeaua şi încă mai caută, Pri­
mul lucru care i-a trecut lui Midas prin cap a fost că, după
scandalul pe care l-a făcut Agustina după-amiază, probabil
că poliţia perie totul la Aerobic’s şi îl fac praf pentru a găsi
cadavrul lui Dolores, aşa că l-a întrebat pe paznic, Cine a ve­
nit, domnule Sânchez, cei de la poliţie ? Nu don Midas, nu-i
poliţia, sunt gărzile de corp ale domnului Arana, Paco Malo,
Chupo şi alţi şase, iar domnul Arana este afară cu domnul
Silver, aşteptând într-o maşină. Midas, care încă nu înţele­
gea, reuşi să-l întrebe Ce caută ?, Pentru că pe bune m-a sur­
prins chestia şi m-a luat pe nepregătite, Agustina mea, pentru
că dacă era vorba de asasinii lui Arana atunci înseamnă că
nu o căutau pe Dolores, pentru că în fond şi la urma urmei
doar ei ştiau pe ce maidan îi aruncaseră rămăşiţele, aşa că
Midas l-a luat din nou la întrebări pe Sănchez Ce rahat ca­
ută la mine la Aerobic’s oamenii lui Arana la orele astea târ­
zii ? Păi bancnote, don Midas, spun că aţi ascuns pe aici un
purcoi de bani pe care dumneavoastră i-aţi... cum să vă zic ?,
eu repet ce spun ei şi dumneavoastră să mă iertaţi, don Midas,
caută bani pe care spun ei că i-aţi fi furat de la don Arana şi
de la don Silver, v-am sunat ca să vă avertizez, don Midas, spun
că, dacă aici nu găsesc nimic, pleacă imediat într-acolo, spre
apartamentul dumneavoastră, oamenii ăştia sunt ofticaţi rău,
don Midas, sunt mulţi şi cât se poate de nervoşi, spun că, dacă
banii nu sunt aici, atunci trebuie să fie acolo, şi iertaţi-mi vo­
cabularul, şefu’, cu nu fac altceva decât să vă repet respectu­
os ceea ce am auzit, spun că, dacă vor fi nevoiţi să vă atârne
de ouă ca să ciripiţi unde i-aţi ascuns, atunci o să vă atârne.
Poate că te întrebi, Agustina frumoaso, cum am reuşit să gân­
desc şi să reacţionez în plină călătorie intergalactică împreu­
nă cu Santa Marta Golden, care făcea ca neuronii, moi şi
spongioşi ca nişte jelcuri, să-mi ricoşeze alene în incinta capi­
tonată a creierului, iar eu îţi răspund că probabil sperietura
face minuni, sau că dublul puseu de adrenalină pe care mi l-au
produs cele două apeluri telefonice mi-a risipit somnolenţa,
pentru că în sfârşit am reuşit să pun lucrurile cap la cap şi să
deduc cât fac doi şi cu doi, altfel spus am înlănţuit succesiunea
întâmplărilor din ultima lună după cum ţi-o prezint în con­
tinuare: Unu, verişoarele lui Pablo se înfiinţează la mine la
Aerobic’s să ceară să fie înscrise, iar eu le trimit la plimbare
din prima, fără menajamente şi fără să calculez consecinţele
atitudinii mele; doi, Pablo Escobar află şi hotărăşte să-mi dea
o lecţie; trei, Pablo îmi întinde o cursă când, prin interme­
diul lui Misterio, îmi ordonă să le cer o cantitate imensă de
bani lui Rony Silver şi lui Arana Salazar; patru, Pablo face
pe niznaiul cu banii şi nu-i mai dă înapoi niciodată; cinci,
despre acest punct cinci nu aveam nici o confirmare însă l-am
dedus logic, prin intermediul cuiva Pablo ia legătura cu Rony
şi cu Arana şi îi minte, îi face să creadă că el a trimis banii
înapoi la data convenită şi cu dobânzile stabilite şi că mi i-a
dat până la ultima para pentru ca eu, la rândul meu, să-i dau
partea fiecăruia dintre ei; şase şi ultimul, în timp ce eu alcătu-
iam mental harta celor cinci puncte anterioare, Rony şi Arana
se îndreptau spre apartamentul meu cu gaşca lor de asasini
ca să mă castreze cu cleştişorul de unghii şi să-mi smulgă până
şi genele ca să le spun unde ţineam ascunşi banii pe care cică
i-aş fi şutit, în felul ăsta se prezenta situaţia de ansamblu,
copila mea, în şase paşi diferiţi şi cu o singură mutare impor­
tantă; ce-i alb, îl face găina şi se mănâncă fript, ghicitoarea a
fost dezlegată şi în faţa ochilor noştri apare, rotund şi întreg,
oul. Midas recunoaşte în faţa Agustinei că mereu s-a purtat
cu ea ca un bădăran, însă o roagă să-i acorde un punct în fa­
voarea lui: în mijlocul panicii şi al lui „scapă cine poate" care
mă stăpâneau, Agustina păsurilor mele, eu mi-am adus amin­
te de tine, incredibil dar adevărat, mi-am amintit de tine, ştiam
că dacă fug din apartamentul meu nu voi mai primi nicioda­
tă telefonul prin care Rorro trebuia să mă informeze despre
situaţia ta, şi este adevărat că mă îngrijora ideea de a nu fi la
curent cu deznodământul psiho-episodului tău, însă este la
fel de adevărat că aici s-a şi oprit altruismul meu eroic în ceea
ce te priveşte, pentru că nu se făcea să rămân liniştit aşteptând
veşti de la tine în timp ce Chupo şi şleahta lui de animale ar
fi ajuns la mine să mă facă bucăţele, aşa încât, cu durere în
suflet şi dorindu-ţi de la distanţă cât mai multă baftă, mi-am
luat tălpăşiţa, consecinţa fiind că n-am mai ştiut nimic de tine,
mă rog, nici de tine, nici de Rorro, nici de Arana, nici de fru­
moasele care mi se băgau în pat, nici de absolut nimeni până
astăzi, când soarta a vrut să te văd nici mai mult nici mai
puţin decât pe tine, de ceilalţi nu ştiu nimic, kaput, s-a termi­
nat, blocaj radical, tăiate toate firele de comunicare; Este ca
şi cum Midas McAlister s-ar fi desprins deja de toate şi s-ar
fi instalat ceva mai departe; pe măsură ce se scurg zilele sale
rupt de lume este din ce în ce mai sigur că nu a existat nici­
odată această altă viaţă pe care s-a încăpăţânat sistematic şi
cu obstinaţie să o construiască în aer, acum că are tot timpul
din lume s-a apucat să filozofeze, Am devenit o dihanie spe­
culativă, îi mărturiseşte Agustinei, îmi place să întorc pe toa­
te părţile această frază care spune că viaţa este un vis şi că
visele sunt doar vise, nu ştiu de la care poet vine însă am trans­
format-o în sloganul meu de căpătâi, păpuşă Agustina, şi aş
vrea să ştiu cine a spus-o, fă-mi te rog plăcerea şi întreabă-1
pe soţul tău, pe profesorul Aguilar, el trebuie să ştie, sau poate
că nu-i expert în lucruri de-astea. Fratele tău Joaco, paramili­
tarul traficant de Ayerbe, Arana cel impotent, apartamentul
meu somptuos, sala Aerobic’s cu toate anorexicele sale, Dolores
cu moartea ei atroce, chiar şi iubita mea BMW R100 T pen­
tru mine sunt doar năluci, actori şi scenarii într-o operă care
s-a sfârşit, au venit recuziterii şi au strâns tot, iar cortina a
căzut, chiar şi Pablo este o nălucă, absolut fantomatică e şi
această ţară; dacă n-ar fi bombele şi rafalele de mitralieră care
se aud în depărtare şi care îşi trimit vibraţiile până aici, aş jura
că acest loc numit Columbia a încetat de mult să mai exis­
te. Midas McAlister îi povesteşte Agustinei cum au trecut ulti­
mele minute în cealaltă lume: după ce a fost sunat de verişoara
lui Pablo şi de paznicul sălii de sport, a aruncat în foc chişto­
cul de marijuana, şi-a pus o pereche de pantaloni la întâm­
plare, prima cămaşă pe care a găsit-o, şapca de la Harvard şi
nişte încălţări Nike roşii cu negru, a înhăţat valiza cu lucruri
personale pe care o pregătise în acea dimineaţă pentru a o
lua cu el la moşia familiei Londono, care printr-o festă a des­
tinului era pregătită şi la îndemână, deşi pentru o călătorie
diferită de cea preconizată, şi-a pus pe umăr un sac de golf
în a cărui căptuşeală, precaut, ascunsese o importantă cantita­
te de dolari şi, fără să se oprească nici măcar pentru a umbla
cu telecomanda ca să stingă luminile sau focul din şemineu,
a coborât în garaj ca să-şi caute motocicleta şi abia când a
ajuns jos şi-a amintit că o lăsase la sală, aşa că pentru o clipă
s-a opri puţin din goană şi şi-a acordat o clipă de melancolie
ca să-şi ia adio pentru totdeauna de la BMW-ul său, de la ja-
cuzzi, de la duşul cu jet dublu, de la pătura fină din vigonie
nenăscută, de la preţioasa colecţie de discuri şi de la super-
echipamentul de sunet Bose, a ieşit în stradă cărându-şi vali­
za şi sacul de golf şi a luat primul taxi care a venit, s-a asigurat
că nu-1 urmăreşte nimeni şi s-a îndreptat, pentru prima dată
în ultimii paisprezece ani, către apartamentul mamei lui, în
mahalaua San Luis Bertrand. Nu ai idee, copila mea Agustina,
ce droaie de sentimente renăscute m-au încercat în timpul
acelei călătorii nocturne de întoarcere forţată în uter sau de
reîntoarcere convenabilă la origini, întoarcere înapoi absolu­
tă sau revendicarea măicuţei mele nobile şi sfinte pe care atâta
vreme am ţinut-o ascunsă din cauza nodurilor ălora pe care
şi le face la ciorapii de nailon, nu ştiu dacă observi paradoxul,
frumoasa mea, însă se dovedeşte că teritoriul matern, siste­
matic ascuns şi izolat ermetic de vacarmul meu zilnic, se pre­
zenta din capul locului ca o salvare, ca un refugiu imposibil
de descoperit, şi asta datorită unei stranii legi a destinului care
constă în a te întoarce de unde ai plecat ca să-ţi muşti coada,
cum îţi spuneam, încântătoare Agustina, în acea noapte şi în
acel taxi, ţinând strâns în braţe sacul meu de golf, simţeam
că mă întorc la unicul colţişor al posibilei mântuiri şi nu
m-am mişcat de aici până acum, liniştit la obârşii şi aproape
fără să respir pentru ca nimeni să nu descopere că sunt aici,
şi după cât se pare pentru restul zilelor mele pe acest pământ
nu voi mai ieşi de aici, pentru că după cum probabil că ai vă­
zut publicat în ziare, dulcea mea Agustina, sau cine ştie, pen­
tru că tu nu citeşti niciodată ziare, Congresul a votat aplicarea
Tratatului de Extrădare şi DEA - a se citi Ronald Silverstein,
prietenul meu Rony Silver, agentul 007, ce bună gintă, ce bun
agent —a depus un amplu dosar împotriva mea în care sunt
acuzat de spălare de bani cu probe suficiente şi solide, şi aşa
cum mă vezi, regina mea, în papuci şi nebărbierit şi bând îm ­
preună cu tine această ciocolată caldă pe care cu atâta devo­
ţiune ne-a pregătit-o mama, sunt delincventul a cărui extrădare
a fost cerută de către guvernul Statelor Unite şi care este cău­
tat în acest moment pe pământ, în apă şi aer de toate organisme­
le de securitate, birourile de informaţii şi poliţiile internaţionale
la un loc. însă nu încape îndoială că lui Midas nu i se va în­
tâmpla nimic câtă vreme rămâne închis în casa mamei sale,
Măicuţa mea care mă întreţine şi are grijă de mine, mai efi­
cientă ca telecomanda pe care am abandonat-o pentru că nici
nu trebuie să-i apăs vreun buton, ea îmi ghiceşte dorinţele
chiar înainte ca eu însumi să apuc să le formulez şi se grăbeşte
să-mi facă pe plac cu toată şontorogeala e i; aşezaţi pe mica
sofa din sufragerie, mama şi cu mine nu pierdem nici o teleno-
velă şi mâncăm orez cu linte, iar pe-nserat spunem rugăciuni
numărând mătănii, îţi dai seama, Agustina inimioară, că, dat
fiind umilul nostru volum de cheltuieli, cu dolarii pe care i-am
luat în sacul de golf putem să ne întreţinem o veşnicie şi chiar
mai mult. Pentru că Midas ştie cu siguranţă că în universul
ăsta nu există turnător, nici spion, nici puşcaş marin, nici
criminal plătit de Pablo şi nici gardă de corp de-a lui Arana
Salazar care să-i găsească ascunzătoarea câtă vreme rămâne
aici, cuibărit în poala mamei, M-am transformat într-un urs
aflat în permanentă hibernare, într-o aplică lipită de un stâlp,
într-un călugăr tibetan izolat o sută de ani în sihăstria sa, în ­
tr-un sfânt Francisc din Assisi; pariez că te surprinde, frumoa­
sa mea copilă, să-l vezi pe prietenul tău Midas transformat
în filozof de duzină, în profet resemnat al sfârşitului timpului,
amin. Doar tu, micuţă Agustina, între toţi oamenii din lume,
doar tu ştiai că, dacă eu am dispărut fără urmă, doar aici pu­
teai să mă găseşti şi ai venit să-ţi povestesc ce ţi s-a întâm­
plat în acea sâmbătă fatidică şi, cum ai tot dreptul să afli, ei
bine, asta a fost, ţi-am prezentat fără ocolişuri felia mea din
tort, presupun că acum alţii vor trebui să-ţi povestească restul,
frumoasa mea copilă clarvăzătoare şi oarbă în acelaşi timp.
Chiar mă bucur să te văd atât de frumoasă şi atât de bine, îţi
jur că în aceste circumstanţe eşti ultima persoană pe care spe­
ram s-o văd, ştiu că vei continua să păstrezi secretul din San
Luis Bertrand cu aceeaşi loialitate dintotdeauna şi deocam­
dată nu mai ştiu ce să-ţi mai spun, în fine, ceea ce deja ştii,
am tot timpul din lume ca să mă gândesc la tine, asta fac atunci
când n-am chef să mă gândesc la nimic.

Anita, frumoasa Anita, mă aşteaptă splendidă la Don

Conejo, spune Aguilar, poartă acel costum albastru-închis
care-i ţine loc de uniformă de serviciu, cea cu fustiţa până la
jumătatea coapsei, însă în loc de cămaşă albă şi-a pus o bluză
neagră şi mulată cu care, cu siguranţă, administratorul hotelu­
lui nu este de acord, pentru că lasă la vedere un decolteu cu
adevărat emoţionant, superbă brunetă e Anita asta oricum
ai privi-o, şi şi-a schimbat şi pantofii cu unii cu un toc foar­
te înalt care nu sunt tocmai potriviţi ca să stai toată ziua în
picioare în spatele tejghelei de la recepţie, Anita asta o caută
cu lumânarea, se gândeşte Aguilar imediat ce-o zăreşte, şi
acum ce mă fac cu Anita asta. S-au întors pe la cinci cu Agustina
şi cu mătuşa Sofi de la Sasaima, făcând faţă cu succes avata­
rurilor de ordin public de care fuseseră avertizaţi şi având în
mână prada de război din dulapul bunicilor, povesteşte Agui­
lar, şi dacă nu ar fi fost această întâlnire la ora nouă la Don
Conejo, pe care nu voia s-o piardă sub nici un motiv, s-ar fi
adâncit chiar din seara aia în lectura jurnalelor şi scrisorilor
ca să înceapă cât mai curând să descifreze cine au fost cu ade­
vărat germanul Portulinus şi soţia lui Blanca. Uneori trebuie
să aştepţi secole ca să se întâmple ceva şi dintr-odată se întâm­
plă toate deodată, spune Aguilar, pe când intram în apartament,
la întoarcerea din Sasaima, a sunat telefonul, Vă caută Bichi,
i-a spus Aguilar mătuşii Sofi fără să mai fie nevoie să întrebe
cine este, pentru că a cui altcuiva să fi fost această tânără voce
masculină cu accent columbiano-mexican, Bichi vine în vizi­
tă, a anunţat mătuşa Sofi după ce a închis, tocmai a sunat ca
să confirme, ochii mătuşii Sofi şi ai lui Aguilar s-au fixat asupra
Agustinei, atenţi la reacţia ei, Dacă vine Bichi trebuie să aran­
jăm casa pentru că e cu fundul în sus, a spus ea cu entuziasm,
însă cu o asemenea naturaleţe, încât nimeni n-ar fi bănuit că
nu mai devreme de ziua de ieri profera enormităţi cu o voce
solemnă ce suna ca dintr-o tingire, şi adevărul e că apartamen­
tul era întors pe dos, spune Aguilar, din cauza faimoasei îm ­
părţiri pe care chiar ea o impusese pe când aştepta o altă vizită,
cea delirantă, cea a tatălui, Atunci putem să aranjăm mobile­
le la locul lor ?, a întrebat mătuşa Sofi şi Agustina i-a răspuns
că da, că nu există nici o logică să stea toate îngrămădite în-
tr-un singur loc, Că doar nu ne apucăm să ceruim podeaua
sau să ţinem cursuri de dans, a spus Agustina, ca şi cum nu
ea ar fi fost cea care ordonase această absurditate, Trebuie
să punem mobilele la locul lor şi trebuie să facem curăţenie
totală, a ordonat ea şi Aguilar a avut o tresărire, Cum adică să
facem curăţenie totală ?, a întrebat el, temându-se că oalele cu
apă, abluţiunile şi tot acel du-te-vino infernal se vor dezlănţui
din nou, Să facem curăţenie, curăţenie, adică să aşezăm fieca­
re lucru la locul său, a răspuns ea un pic enervată că-i puneau
întrebări inutile şi s-a apucat de treabă cu un entuziasm regă­
sit sau excesiv, a gândit Aguilar cu îngrijorare, N u-i bine să
se agite aşa, i-a şoptit la ureche mătuşii Sofi, Nu, nu-i bine,
dar cine s-o oprească, să avem încredere în Dumnezeu, Agui­
lar, Mda, mătuşă Sofi, va trebui să avem încredere în Dum­
nezeu, şi în timp ce Agustina reîncepea pentru a suta oară
reorganizarea domestică mătuşa Sofi şi cu mine ne-am aşezat
să ne odihnim o clipă după acest drum dus-întors la Sasaima
care se dovedise un adevărat maraton, Povesteşte-mi cum de
aţi ajuns, Bichi şi dumneata, tocmai în Mexic, mătuşă Sofi,
i-a cerut Aguilar şi în acel moment Agustina i-a întrerupt cu
un Nu ştiu, nu ştiu, pereţii ăştia verde-muşchi nu-mi spun
nimic, Dar sunt recomandaţi de Feng Shui, a îndrăznit să-i
sugereze Aguilar pentru a o linişti, La dracu’ cu feng shui,
a spus ea, mă gândesc că acest spaţiu ar fi mai vesel dacă aş
vopsi pereţii într-un portocaliu stins, S-a întâmplat aşa, îi po­
vesteşte mătuşa Sofi lui Aguilar, după ce Eugenia i-a aplicat
lovitura de graţie minţind în privinţa fotografiilor, Bichi a
ieşit în stradă aşa cum era, cu nişte ghete şi un pulover peste
pijama şi nimic altceva, însă cu aerul unei hotărâri deja luate,
şi am ştiut că acest copil nu mai avea de gând să se întoarcă,
iar eu la rândul meu trecusem în câteva secunde de la siguran­
ţa că viaţa mea se sfârşise la bănuiala că singurul lucru care se
sfârşise era viaţa aşa cum o înţelesesem eu până atunci, Gata
cu jocul pasiv, şi-a poruncit sieşi mătuşa Sofi, a sosit momen­
tul să-mi scot propriul as. Din momentul întoarcerii de la
biserică geanta ei rămăsese la îndemână pe un scaun, alături
de pălăria cu pană pe care o avea pe cap şi de frunza de pal­
mier care fusese sfinţită, Şi să nu mă întrebi de ce, îi spune
lui Aguilar, însă în loc să-nşfac doar geanta am plecat cu toate
cele trei lucruri, apoi am urcat pentru o clipă în camera
mea ca să scot banii pe care-i păstram într-un sertar al şifo­
nierului, care erau vreo 7 500 de dolari în cecuri Traveller’s si
250 000 de pesos, paltonul, paşaportul şi cufăraşul cu bijuterii,
apoi am trecut ca un bolid prin camera lui Bichi şi am pus
mâna pe prima pereche de pantaloni pe care am văzut-o în
dulap, am zburat pe scări în jos, şi când îţi spun că am zbu­
rat trebuie să înţelegi exact asta, pentru că picioarele mele nici
măcar n-au atins treptele, trecând prin faţa salonului cu tele­
vizorul, unde rămăsese restul familiei, am apucat să văd că
Agustina era în genunchi şi cu o privire distrusă, am simţit
un junghi în inimă care-mi spunea Fetiţa asta este cea care
va plăti, mi-am promis să mă întorc într-o zi să o caut şi am
ieşit în stradă, am văzut că Bichi se îndepărtase deja preţ de
câteva cvartale, mi-am dat seama că încă mai ţineam în mână
faimoasa frunză de palmier sfinţită şi am aruncat-o departe,
Adio, frunză a martiriului, am fugit către băiat şi l-am ajuns,
Să plecăm de aici, i-am spus, iar Bicbi mi-a răspuns Am plecat
deja. La puţin peste nouă am ajuns la Don Conejo, poves­
teşte Aguilar, şi acolo erau Anita şi formidabilul ei decolteu,
Anita şi picioarele ei bronzate, Anita şi părul ei care miro­
sea a şampon de piersici; Anita, femeie fără ocolişuri, hotă­
râtă să mă bage în patul ei în acea noapte imediat ce i se va
ivi ocazia, aşezaţi la Don Conejo cu două beri în faţă şi cu
o porţie de plăcinte cu carne şi ardei iute, Anita şi-a tras mai
aproape de mine pieptul şi mirosul de piersici şi mi-a spus
că a aflat cine plătise în acel sfârşit de săptămână camera de
hotel în care stătuse nevasta mea, în fine, vorba vine plătise,
îi spune Anita lui Aguilar, în realitate cei de la hotel continuă
să caute acea persoană pentru că n-a plătit niciodată, a lăsat
numărul unei cărţi de credit despre care a doua zi banca a
anunţat că este suspendată, şi asta nu este singura datorie pe
care o are faţă de noi, de fapt ne datorează o groază de bani
pentru diverse lucruri, Anita nu se oprea din vorbit şi Aguilar
nu avea chef să asculte, acum că erau pe punctul de a da în
vileag numele bărbatului care fusese cu Agustina el nu mai
voia să-l afle, Nu ştiu de ce, dar deja nu mai conta, Agustina
şi cu mine mâncaserăm vafe la bătrânica decapitată şi restul
devenise irelevant; ea îl luase de mână să-i arate casa şi grădi­
nile din Sasaima, Aceasta este grota orhideelor şi acestea sunt
grajdurile şi asta era şaua calului meu care se numea Brandy,
şi acesta este maidanul pe care jucam fotbal, sau hoţii şi var-
diştii pe coridoarele astea, de acest copac m-am lovit când
am căzut de pe Brandy şi mi-am rupt clavicula, Vino, Aguilar,
aşază-te alături de mine în acest hamac, în aceste nuieluşe de
bambus mama înfigea bucăţele de fructe pentru păsări, aveam
păsări cardinal, peruşi, prigori şi canari, acesta este coşul pe
care îl lua mereu mătuşa Sofi când se ducea să adune ouăle
de găină, iar acum haide, Aguilar, trebuie să faci cunoştinţă
cu râul Dulce, ascultă, de aici se aude, nu ştii cât de netede
şi de negre sunt pietrele din râul Dulce şi se încing la soare,
hai să ne aşezăm pe ele şi să ne băgăm picioarele în apă. După
acele pietre negre, spune Aguilar, la ce bun să-mi mai pese
de cum se numea tipul de la hotel, putea să-l cheme oricum,
pentru că Agustina pe mine mă dusese să fac cunoştinţă cu
râul copilăriei sale, Nu ştiu, repetă Aguilar, nu ştiu cum, dar
lăsasem în urmă durerea acelor coarne sau trădări sau confu­
zii sau ce-or fi fost, iar a afla acum un nume şi un prenume
nu ar fi făcut altceva decât s-o reînvie, aşa că în timp ce Anita
vorbea eu mă sustrăgeam fixându-mi atenţia asupra oricărui
alt lucru, spune Aguilar, asupra unghiilor ei neverosimile care
nu mai aveau dunguliţe ci stele, nişte steluţe miniaturale de
culoare albastră pe fond argintiu, sau poate că erau tot nişte
steguleţe, dar nu mai erau ale Franţei, ci ale unei alte repu­
blici cu steluţe, Anita continua să-i vorbească însă Aguilar
se gândea la steagul Cubei, care avea o singură stea, albă ?,
roşie ?, şi la drapelul american, ăsta chiar că avea stele dar exact
pe invers faţă de unghiile Anitei, pentru că erau albe pe fond
albastru; steagul Algeriei, dacă îşi aducea bine aminte, avea
o lună şi o stea; pe steagul Israelului era steaua lui David;
pe cel al Argentinei era un soare şi în fond şi la urma urmei
soarele este tot un astru; bănuia că trebuie să existe şi pe stea­
gurile mai multor ţări arabe, precum Irakul şi Egiptul, însă
trebuie să fi fost verzi, şi în timp ce Anita îl gâdila pe antebraţ
cu vârful unghiilor ei înstelate Aguilar s-a gândit Incredibil,
ce aspiraţie spre înalt, aproape toate drapelele lumii au astre
şi, din câte ştiu eu, pe nici unul nu apare Pământul, şi totuşi
nu a putut să nu audă numele acelui bărbat care în cele din
urmă a fost rostit de gura Anitei, Midas McAlister ? Cel care
era cu ea se numeşte Midas McAlister?, da, ştiu cine este
Midas McAlister, este un fost iubit al Agustinei, şi în acel mo­
ment m-a luat cu ameţeală şi m-am gândit că nu a fost o idee
prea bună să beau acea bere şi să mănânc plăcinte cu carne,
brusc simţeam cum îmi ard măruntaiele şi am bănuit că-i din
cauza ardeiului iute sau mai degrabă din cauza lui Midas
McAlister, Aguilar a căutat toaleta bărbaţilor ca să-şi dea cu
apă pe faţă şi să rămână niţel singur; când a revenit la masă,
Anita era deja îngrijorată de întârzierea lui, Mă pregăteam
să vin să te caut, i-a spus, Haide mai bine să-l căutăm pe el,
pentru că îmi datorează o explicaţie, sau mai bine zis i-o dato­
rează nevestei mele, Ce vrei să faci, să-l baţi ?, Nu, Aguilar
voia doar să-l roage să-i explice ce se întâmplase în acel sfârşit
de săptămână, atunci Anita s-a oferit să-i spună unde l-ar
putea găsi cu condiţia să nu-şi iasă din fire, Asta dacă reuşim
să dăm de el, l-a avertizat ea, pentru că e scump la vedere,
îţi spun că ăia de la hotel ar vrea să-l omoare, dar n-au dat de
el, se zice că omul a dispărut de pe faţa pământului pentru
că a aflat că guvernul intenţionează să-l extrădeze, Aşa că
ne-am oprit la o sală de sport aflată în proprietatea lui, care
are un nume englezesc şi care se află într-unul din cartierele
rezidenţiale din nord, spune Aguilar, şi am reuşit să găsim
locul, dar tocmai închideau pentru că era aproape zece, iar
brunetul înalt care a tras grilajul şi a pus lacăt era el, era Midas
McAlister, Aguilar l-a recunoscut imediat ce şi-a aruncat pri­
virea asupra lui, Acesta este bărbatul care era cu ea, a spus,
Da, el este, a confirmat Anita, Păi atunci a sosit momentul
adevărului. Insă nu sosise momentul adevărului, ci al confu­
ziei, povesteşte Aguilar, eu mă proptesc în faţa acelui Midas
şi acel Midas îmi jură pe Sfânta Fecioară că el nu este Midas
ci Rorro, Rorro pc dracu’, strigă Aguilar, deşi acum recunoaş­
te că într-adevăr s-a proptit în faţa acelui Rorro, dar cu pru­
denţă, pentru că bestia era un atlet în adevăratul sens al
cuvântului, unul dintre acei profesionişti ai musculaturii, până
când au intervenit trei sau patru dintre gimnaşti, sau cum li
s-o zice, care la acea oră se îndreptau spre maşinile lor şi au
adus mărturie că într-adevăr acela era Rorro, angajat al sălii,
care se ocupa de greutăţi şi de stretch, şi că patronul era de
fapt Midas, dar că nu-1 mai văzuseră de câteva zile, N-a mai
venit pe aici, Este adevărat, pe aici n-a mai venit, Nimeni nu
ştie unde se află, Nu, nimeni nu ştie şi dumneavoastră nu sun­
teţi primii care-1 caută, Nu, cu siguranţă nu sunteţi primii,
Au dat buzna de vreo câteva ori în localul ăsta şi probabil
că va fi închis în scurt timp şi va fi sigilat, Da, mai mult ca
sigur, spune Rorro, iar mie îmi datorează salariul pe trei luni,
însă eu pe dumneavoastră v-am văzut, îl acuză Aguilar
trecând din nou la ofensivă, v-am văzut ieşind din acea came­
ră de hotel unde se afla nevasta mea, înseamnă că dum­
neavoastră sunteţi soţul ei, îmi pare bine, eu sunt Rorro, mi-a
spus acel Midas M cAlister care se jura că-1 cheamă Rorro şi
mi-a întins mâna dreaptă într-un fel care mi s-a părut cor­
dial, ba chiar sincer, să zicem de-a dreptul convingător, Eu
am fost cel care a sunat la dumneavoastră pentru a vă anunţa
să veniţi s-o luaţi de la hotel, mi-a spus, Şi cine v-a dat numă­
rul de telefon, Păi soţia dumneavoastră mi l-a dat, chiar ea
mi l-a dat şi m-a rugat să vă sun, Ea v-a rugat să mă sunaţi ?,
l-a întrebat Aguilar simţind în sfârşit că-i vine inima la loc,
că după atâtea zile şi nopţi de rătăcire fără suflet în sfârşit şi-l
recupera, Sunteţi sigur de ceea ce-mi spuneţi ? Păi sigur că
sunt sigur, ea mi-a dat numărul de telefon, altfel cum aş fi
putut eu să-l aflu, gândeşte-te niţel, fă deducţii, frate, nu te
grăbi să tragi concluzii, e clar că soţia dumitale mi-a cerut să
te sun, Omule, Rorro, îţi mulţumesc mult de tot şi scuzele
mele, îi spune Aguilar, însă acum povesteşte-mi despre ce a
fost vorba, ce i s-a întâmplat nevesti-mii, pentru că era cu dum­
neata în hotel, ce făceai cu ea acolo, Veniţi, a spus Anita care
părea să fie singura care ştie cum se procedează, haideţi să ne
aşezăm aici la barul din colţ, să-i oferim un păhărel domnului
Rorro şi să-l rugăm frumos să ne lămurească de bunăvoie,
don Rorro, din pură prietenie, Păi nu prea am ce să vă lă­
muresc, însă sigur, mulţumesc, cu păhărelul sunt de acord
că e un frig de mori, e bun că-mi încălzeşte gâtlejul, şi odată
ajunşi la bar şi după ce a luat la bord câteva tării cel care spu­
nea că-1 cheamă Rorro a continuat să insiste, Nu făceam ni­
mic, domnule, nu făceam nimic, domnişoară, eu doar aveam
grijă de doamna pentru că era foarte crispată, foarte frumoasă,
dacă nu vă supăraţi să v-o spun, dar atât de ţăcănită, eu aveam
grijă de ea pentru că primisem instrucţiuni în acest sens,
Instrucţiuni din partea cui, Rorro, mai ia un rachiu şi spune-ne,
Instrucţiuni din partea şefului meu, v-am spus deja, din partea
şefului meu don Midas, păi din partea cui altcuiva, pentru
mine ordinele lui erau sfinte şi când mă gândesc că-mi datorează
salariul pe trei luni, Şi unde dracu’ este don Midas ăsta, l-a
întrebat Aguilar, Păi aţi spus-o deja dumneavoastră, chiar la
dracu’ o fi, pentru că adevărul este că nimeni nu ştie pe unde
umblă, sau poate credeţi că dacă aş şti nu m-aş duce acolo
ca să-i cer restanţele la salariu; Aguilar povesteşte că, atunci
când s-a convins că acel om nu ştia mai mult decât ceea ce
spunea, a plecat de-acolo cu hotărârea fermă ca începând din
ziua următoare să-l caute pe Midas McAlister prin văzduh,
apă sau pământ până va da de el, Eram hotărât să-l scot din
văgăuna în care se afla, spune Aguilar, chiar dacă îmi trece
viaţa încercând să-l găsesc, de unde să bănuiesc eu că în acel
moment singura persoană din lume care ştia unde să-l gă­
sească era tocmai Agustina. în clipa în care mă pregăteam să
urc în camionetă l-am văzut pe Rorro ieşind din bar, aler­
gând spre mine şi făcându-mi semne să-l aştept, Uitam să vă
dau asta, mi-a spus întinzându-mi un mic timbru, îl avea în
mână soţia dumneavoastră până când i-a căzut pe jos acolo,
în hotel, eu l-am cules pentru că nu mai văzusem aşa ceva, l-am
băgat în buzunar şi a rămas aici, dacă nu l-am aruncat la coş
este de teamă ca nu cumva să fie un semn rău dacă-1 stric, ce-ar
fi să se dovedească răzbunător sau cine ştie ce puteri o avea,
luaţi-1, vi-1 înapoiez pentru că este al soţiei dumneavoastră,
ea îl purta agăţat la gât. Aguilar spune că imediat ce a luat tim­
brul şi-a recunoscut mâna stângă la scară redusă şi laminată
în plastic, pe-o parte dosul, de cealaltă palma, Era nici mai
mult nici mai puţin decât Mâna care Atinge, spune el, aceeaşi
pe care eu i-o trimisesem Agustinei sub formă de fotocopii la
începutul poveştii noastre, aşa că atunci când am văzut-o şi
când am ştiut că Agustina se agăţase de ea în timpul episo­
dului obscur nu am putut să mă abţin şi am strigat Să mă ierte
Voltaire, dar acesta este un miracol, Ce miracol, a întrebat
Anita privind timbrul şi constatând că este ciudat, Foarte ciu­
dat, a spus ea, când eram mică mă jucam de-a Mâna Păroasă1

1 In original, La Mano Peluda, una dintre legendele şi miturile care se

întâlnesc în special în Mexic şi Columbia şi sunt evocate pentru a-i speria
şi acum mă rog la Mâna Miraculoasă, dar de această Mână care
Atinge nu am auzit vorbindu-se niciodată, Vino, Anita, urcă
în camionetă că te duc la Meissen, i-am propus eu, însă nici
vorbă, Anita aştepta altceva, achitase nota şi acum voia pla­
ta, Anita nu se mulţumea să-şi expună frumosul decolteu fără
să primească nimic în schimb, Anita era obişnuită să mear­
gă drept la ţintă, Anita cea frumoasă s-a întors de la tu la dum­
neavoastră, spune Aguilar, şi-a înăsprit tonul atunci când mi-a
vorbit şi a scos un Nu, domnule, nici un Meissen, v-am aju­
tat să găsiţi ceea ce căutaţi, acum duceţi-mă şi dumneavoas­
tră să dansez niţel, Cum să nu te duc să dansezi, Anita, măcar
atât pot face ca să-ţi mulţumesc pentru dulcea-ţi prezenţă în
orele mele de zbucium, aşa că în acea noapte am sfârşit într-o
discotecă din Chapinero ţinută de o pereche de pitici, pe ju­
mătate goală pentru că eram la jumătatea săptămânii, câtă gra­
ţie infinită are Anita atunci când dansează, cât m-am abţinut
să n-o strâng la piept, ce păcat să n-o sărut, ce crimă să-mi
retrag mâinile de pe şoldurile ei, surâzătoarea, binevoitoarea
şi suculenta Anita în penumbra unei discoteci din Chapinero
ţinută de doi pitici, însă inima mea se află în altă parte, Anita,
nici măcar trupul meu nu c cu totul aici, alături de al tău, nici
măcar trupul, Adio, Anita din mahalaua Meissen, Aguilar ar
fi vrut să-i spună în altă viaţă te caut, mă însor cu tine şi te
fac fericită, Anita, o meriţi şi ţi-o datorez; ar fi vrut să-i spună
în altă viaţă mă culc cu tine într-un apartament dintr-un hotel
de lux, Anita, dacă vrei, chiar la Wellington, o merit şi mi-o
datorezi, dar asta se va întâmpla în altă viaţă pentru că acum
trebuie să mă întorc acasă, Anita frumoaso, acolo mă aşteap­
tă viaţa mea, vreau să spun viaţa asta pe care o am acum, viaţa
asta în fond şi la urma urmei este singura pe care o am şi care
mă aşteaptă acasă, va fi o plăcere să te visez, Anita bruneto,

pe copii atunci când nu sunt cuminţi. Conform tradiţiei, Mâna Păroa­

să trăieşte în subsolul caselor; este o mână mare, plină de păr, cu unghii
lungi cu ajutorul cărora se agaţă de pervazul ferestrelor sau de crăpă­
turile din ziduri şi îi atinge pe oameni în timp ce dorm.
însă în clipa asta nu vreau, nu pot să aduc în viaţa mea ade­
vărată lucruri care n-au cum să fie, din astea am mai mult
decât suficient. Ajungând la apartament, către ora două di­
mineaţa, m-a întâmpinat un miros ce m-a făcut să-mi dea la­
crimile, asigură Aguilar, şi nu e nici o metaforă pentru că acel
miros care nu ştiu dacă se poate descrie m-a făcut să plâng,
un miros de acasă, ce să mai zic, un miros de fiecare zi, de
oameni care dorm noaptea şi se trezesc dimineaţa, de viaţă
reală, de „aici este din nou posibilă viaţa“, nu ştiu pentru cât
timp, măcar cât persistă acest miros, măcar câtă vreme liniş­
tea nu este distrusă, Agustina dormea în pat pe partea mea
şi îmi lăsase un bileţel pe noptieră, un bileţel ca acela pe care
îl strecurase pe sub uşa biroului meu de la Universitate ce-
rându-mi două lucruri, o fotocopie a mâinii mele şi ajutor
pentru a-şi scrie autobiografia, de data asta bileţelul nu era
băgat într-un plic, ci era împăturit în două şi pe dinafară era
scris numele meu, Aguilar, nu ştiu ce vrea să-nsemne ferici­
rea, spune Aguilar, presupun că nimeni nu ştie, ştiu însă că
fericire a fost ceea ce am simţit când mi-am văzut numele scris
de ea pe acea foaie de hârtie, cu tot cu gogoloaie în loc de
punct pe i, şi în interior bileţelul spunea, Aguilar îl scoate
din portofelul în care-1 păstrează împreună cu primul şi îl ci­
teşte, „Profesore Aguilar, dacă în ciuda a tot ce-a fost încă
mă mai iubiţi, atunci să vă puneţi mâine o cravată roşie". L-am
citit de mai multe ori înainte de a adormi, spune Aguilar şi
povesteşte că ultimul gând care i-a trecut prin minte în acea
noapte a fost Sunt mulţumit, în noaptea asta sunt mulţumit,
deşi nu ştiu câtă vreme va dura această bucurie. Când m-am
trezit a doua zi, Agustina era deja îmbrăcată şi suna la aero­
port pentru a i se confirma ora de sosire a cursei din Mexic,
Aguilar a făcut încet duş, şi-a aranjat barba, s-a pieptănat cum
a putut mai bine ţinând cont că ravagiile făcute de don Octavio
frizerul încă nu fuseseră compensate de creşterea părului, şi-a
pus o cămaşă albă şi a căutat prin sertare până când a găsit
o cravată roşie veche pe care era sigur că o avea pe undeva,
Arătam foarte ciudat, spune Aguilar, n-am purtat niciodată
cravată şi n-am un sacou potrivit, în orice caz, eram acolo,
cu cravata mea roşie, şi chiar mi-am dat pentru prima dată
cu acea apă de colonie pe care ea mi-o face mereu cadou, în
momentul în care Aguilar a coborât, Agustina a trecut de câ­
teva ori prin faţa lui fără să-i spună nimic, nici măcar bună
ziua, Se prefăcea că nu mă vede, spune Aguilar, ochii ei îmi
evitau cravata roşie ca şi cum s-ar fi căit că a scris acel bilet
sau, mai bine zis, ca şi cum s-ar fi temut să verifice dacă mi-am
pus-o sau nu, sau ca şi cum ar fi făcut pe nebuna, Agustina
şi mătuşa Sofi pregăteau masa de prânz prin care urma să-i
spunem bun venit lui Bichi după ce-1 luam de la aeroport,
pregăteau un curcan şi îşi făceau de lucru cu nişte mere şi niş­
te verdeţuri fără să mă bage în seamă, aşa că mi-am pus o ca­
fea şi m-am aşezat să iau micul dejun, să răsfoiesc ziarul şi
să-mi observ nevasta care tot trecea prin faţa mea privind în
altă parte, făcându-se că plouă, dar în acelaşi timp fiind ner­
voasă, vrând şi nevrând să verifice cu coada ochiului dacă
mi-am pus cravata aceea, până când m-am proţăpit în faţa ei,
am luat-o de umeri, am făcut-o să mă privească în ochi şi am
întrebat-o, Domnişoară Londono, această cravată vi se pare
suficient de roşie ?
 La preţul de vânzare se adaugă 2%,
reprezentând valoarea timbrului
literar ce se virează
Uniunii Scriitorilor din România,
Cont nr. R044 RNCB 5101 0000 0171 0001
BCR Unirea, Bucureşti

Tehnoredactor
MANUT.l.A MÂXINKANU
Corector
NADEJDA STĂNCULLSCU

A părut 2006
BUCUREŞTI - ROMÂNIA

Lucrare executată la REGIA AUTONOMĂ „MONITORUL OFICIAL'

S
s-
st
m
la
im
şi
d
în
B
a
M
H
p
d
g
c
d
câ
ar
să
E
co
au
cu
m
L
ia
co
ac