Algebra Si Geometrie Pag 16

CAMELIA FRIGIOIU
ALGEBRĂ ŞI
GEOMETRIE
pentru inginerie economica
Galati
2006
ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE 3
ALGEBRĂ LINIARĂ
CAPITOLUL 1
SPAŢII VECTORIALE
§1. Spaţii vectoriale
Spaţiul vectorial este una din cele mai importante structuri matematice, care
serveşte disciplinelor tehnice si economice.
Definiţia 1.1. Fie K un corp comutativ şi 1K elementul său unitate. Un triplet format
din:
-o mulţime nevidă V
-o lege de compoziţie internă, definită pe V, notată aditiv
+ : V ×V → V
(u, v ) → u + v , ∀ u,v∈V
-o lege de compoziţie externă
⋅ :K×V → V
(α,u)→ α⋅ u, ∀ α,v∈V
se numeşte spaţiu vectorial (liniar) peste K (sau K-spaţiu vectorial), dacă verifică
următoarele axiome:
(V1) (V,+) este grup abelian (elementul neutru al acestui grup va fi notat θ )
(V2) α ⋅ (u + v ) = α ⋅ u + α ⋅ v ∀u, v ∈ V, ∀α ∈ K
(V3) (α + β ) ⋅ u = α ⋅ u + β ⋅ u ∀ u ∈ V, ∀α, β ∈ K
(V4) α ⋅ (β ⋅ u ) = (αβ ) ⋅ u ∀ u∈V , ∀α, β ∈ K
(V5) 1K ⋅ u = u ∀u ∈ V
Dacă K=R (respectiv K=C) vom spune că V este un spaţiu vectorial real (respectiv
complex).
Elementele unui K-spaţiu vectorial se numesc vectori, iar elementele corpului K se
numesc scalari.
4 CAMELIA FRIGIOIU
Propoziţia 1.1. Fie V un K-spaţiu vectorial. Atunci sunt adevărate următoarele
afirmaţii:
1) α ⋅ (u - v) = α ⋅ u - α ⋅ v ∀α ∈ K ∀u, v ∈ V
2) (α - β) ⋅ u = α ⋅ u - β ⋅ v ∀α, β ∈ K ∀u ∈ V
3) α ⋅ θ = θ ∀α ∈ K
4) 0 k ⋅ u = θ ∀ u∈V
5) (−1K ) ⋅ u = −u ∀u ∈ V
6) dacă α ⋅ u = θ , atunci α = 0 K sau u = θ .
Exemple.
1. Spaţiul aritmetic K n cu n dimensiuni

Fie K un corp comutativ oarecare şi n∈N un număr natural nenul.
Vom considera produsul cartezian
Kn = K ×44
1 × ....
K2 4×4 K
3
n −ori
unde elementele lui Kn sunt de forma ( xi ) = ( x1 , x2 ...xn ) şi se numesc n-uple ordonate.
Produsul cartezian K n poate fi dotat cu o structură de spaţiu vectorial peste corpul

K, dacă se definesc pe K n :
-o lege de compoziţie aditivă, internă, prin:
∀( xi ), ( y i ) ∈ K n (x i ) + ( y i ) = ( xi + y i )
-o lege de compoziţie externă peste K prin:

∀( xi ) ∈ K , ∀α ∈ K α ⋅ (x i ) = (αxi ) .
Se verifică uşor că aceste legi de compoziţie determină pe K n o structură de spaţiu

vectorial peste K. K-spaţiul vectorial ( K n ,+, ⋅ ) se numeşte spaţiul aritmetic (standard) cu n
dimensiuni.
2. Mulţimea matricelor cu m linii şi n coloane, cu elemente reale , formează un
spaţiu liniar real, notat M mxn (R). Operaţiile acestui spaţiu liniar sunt: adunarea matricelor
şi înmulţirea dintre un număr real şi o matrice.

3. Mulţimea polinoamelor cu coeficienţi complecşi, împreună cu adunarea
polinoamelor şi înmulţirea unui număr real cu un polinom formează un spaţiu vectorial
real,notat C [X ] .
4. Mulţimea polinoamelor de grad cel mult n, cu coeficienţi reali constituie un spaţiu

vectorial real notat P n [X ] , cu legile de compoziţie din exemplul 3.
Definiţia 1.2. Fie v1 , v2 ...vn ∈ V , n vectori din K-spaţiul vectorial V şi α1 , α 2 ...α n ∈ K .
⎛ n ⎞
Vectorul v = α1v1 + α 2 v2 + ... + α n v n ⎜ sau v = ∑ α j v j ⎟ se numeşte combinaţia liniară a
⎜ ⎟
⎝ j =1 ⎠
vectorilor v1 ,..., vn .
§ 2. Subspaţii vectoriale (liniare)
Fie K-spaţiul vectorial V.

Definiţia 2.1. O submulţime nevidă W ⊆ V se numeşte subspaţiu vectorial
(liniar) a lui V dacă:
1) ∀ u, v ∈ W u+v∈W
2) ∀α ∈ K , ∀u ∈ W α ⋅u∈ W
Definiţia 2.2. O submulţime nevidă W⊆V se numeşte subspaţiu vectorial (liniar) al
lui V dacă:
∀ u, v ∈ W , ∀α, β∈K, α ⋅ u + β ⋅ v ∈ W .
Observaţii
1) Cele două definiţii de mai sus sunt echivalente şi deci în aplicaţii poate fi verificată
oricare dintre ele.
2) Deoarece adunarea vectorilor şi înmulţirea cu scalari, pe W sunt restricţii ale
operaţiilor din V, atunci W împreună cu aceste legi de compoziţie verifică toate axiomele
spaţiului vectorial.
Se poate da o definiţie echivalentă cu cele de mai sus:
Definiţia 2.3. W⊆V este subspaţiu vectorial a lui V dacă şi numai dacă W este
spaţiu vectorial peste K în raport cu operaţiile din V.
6 CAMELIA FRIGIOIU
Exemple.
1. În orice spaţiu vectorial V/K mulţimile {θ} şi V sunt subspaţii vectoriale ale lui V şi
se numesc subspaţii improprii; oricare alt subspaţiu al lui V se numeşte propriu.
2. În Kn/K, mulţimea W={x=(0,x2,x3,…,xn), xj∈K, j=2,…,n} este subspaţiu vectorial al
lui Kn.
3. În spaţiul liniar M 2 x 2 (R) /R al matricelor pătratice de ordinul 2, mulţimea S a
matricelor nesingulare de ordinul 2 (al cărui determinant este diferit de 0) nu este

subspaţiu liniar, deoarece suma a două matrice nesingulare nu este mereu o matrice
nesingulară, de exemplu:
⎛1 2 ⎞ ⎛2 1⎞ ⎛ 3 3⎞
A= ⎜⎜ ⎟⎟ ∈ S şi B = ⎜⎜ ⎟⎟ ∈ S , A + B = ⎜⎜ ⎟⎟ ∉ S .
⎝ 3 − 1⎠ ⎝ 0 4⎠ ⎝ 3 3⎠
Teorema 2.1. Dacă S este o submulţime nevidă a spaţiului liniar V/K, atunci
mulţimea tuturor combinaţiilor liniare finite formate cu vectori din S este un subspaţiu liniar
al lui V numit acoperirea liniară a lui S în V sau înfăşurătoarea liniară a lui S sau
subspaţiul liniar generat de S şi se notează L(S) sau <S>.
Observaţii.
1) S ⊂ L( S ) , pentru că: oricare ar fi vectorul vj∈S, j = 1, p , se poate scrie ca o
combinaţie liniară vj=1⋅vj ∈ L(S ) . Se poate demonstra că L(S) este cel mai mic subspaţiu
vectorial care îl conţine pe S.
2) Diferite mulţimi de vectori din V pot genera acelaşi spaţiu (subspaţiu) liniar.
⎧ t tn ⎫ n 2 n
De exemplu, mulţimile ⎨1, ,..., ⎬ , {1,(1-t),...,(1-t) } şi {1,t,t ...,t } generează
⎩ 1! n! ⎭
spaţiul vectorial al polinoamelor de grad mai mic sau egal cu n.
Teorema 2.2. Dacă W1 şi W2 sunt două subspaţii vectoriale ale K-spaţiului

vectorial V , atunci:
1) mulţimea W1 + W2 ={v= v1 + v2 ⎜ v1 ∈ W1 şi v 2 ∈ W 2 }, numită suma dintre W1 şi W2 ,
este un subspaţiu vectorial al lui V.
2) intersecţia W1 ∩ W2 este un subspaţiu vectorial al lui V.
Observaţie.
Reuniunea a două subspaţii vectoriale W1 , W 2 (cu W1⊄W2 şi W2⊄W1) nu este
întotdeauna subspaţiu vectorial .
§3. Independenţa liniară şi dependenţa liniară a vectorilor
Fie V/K spaţiu vectorial.

Definiţia 3.1. O mulţime S de vectori din V se numeşte sistem de vectori.
Definiţia3.2. Sistemul de vectori S= {v1 , v 2 ,..., v n } ⊂ V se numeşte liniar
independent sau liber (vectorii v1 , v2 ,..., vn sunt liniar independenţi) dacă orice combinaţie
liniară nulă a vectorilor lui S se obţine numai cu toţi scalarii nuli.

Adică: α1v1 + α 2 v 2 + K + α n v n = θ ⇒ α i = 0, ∀i = 1, n .
Definiţia 3.3. Sistemul de vectori S ⊂ V se numeşte liniar dependent sau legat

(vectorii v1 ,..., vn sunt liniar dependenţi) dacă nu este liber, adică există n scalari α i , i = 1, n
nu toţi nuli, astfel încât combinaţia liniară a vectorilor lui S cu aceşti scalari să fie nulă.
Teorema 3.1. Sistemul de vectori S = {v1 , v 2 ,..., v n } este liniar dependent dacă şi
numai dacă unul din vectori este o combinaţie liniară a celorlalţi vectori din S.
A stabili natura unui sistem de vectori înseamnă a studia dacă vectorii sunt liniar
dependenţi sau independenţi.
Exemplu.
Să se stabilească natura sistemului de vectori S din R4 , unde
S = {v1 , v 2 , v3 }, v1 = (1,1,0,1); v 2 = (-1,2,1,1); v 3 = (0,1,1,0).
Fie α1 , α 2 , α 3 scalari din R astfel încât combinaţia lor liniară cu vectorii lui S să fie
α1v1 + α 2 v 2 + α 3 v3 = θ
nulă
α1 (1,1,0,1) + α 2 (−1,2,1,1) + α 3 (0,1,1,0) = (0,0,0,0)
Obţinem sistemul de ecuaţii liniar omogen:
⎧α1 − α 2 = 0
⎪α + 2α + α = 0
⎪ 1 2 3
⎨ .
⎪ α 2 + α 3 = 0
⎪⎩α1 + α 2 = 0
⎛1 −1 0⎞
⎜ ⎟
⎜1 2 1⎟
Matricea sistemului liniar omogen este A = ⎜ .
0 1 1⎟
⎜ ⎟
⎜1 1 0 ⎟⎠
⎝
Rangul lui A este 3. Singura soluţie a sistemului de ecuaţii este cea nulă. Atunci, S este
liniar independent.
8 CAMELIA FRIGIOIU
Observaţii.
1) Matricea A a sistemului de ecuaţii liniar omogen, obţinut mai sus, are pe coloane
coordonatele vectorilor lui S şi rangul ei arată numărul de vectori din S liniar independenţi;
2) Dacă S = {θ} este liniar dependent;
3) Dacă S = {v}, v ≠ θ este liniar independent, pentru că: din α ⋅ v = θ rezulta α = 0 ;
4) În orice spaţiu vectorial V/K orice subsistem de vectori S ' ⊂ S al unui sistem S liniar
independent este, de asemenea, liniar independent;
5) Dacă S conţine vectorul nul, sistemul de vectori S este liniar dependent;
6) Orice suprasistem S’, S ' ⊃ S ,al unui sistem de vectori liniar dependent S este liniar
dependent.
§ 4. Bază şi dimensiune
Definiţia 4.1. Un sistem de vectori S din spaţiul vectorial V/K se numeşte sistem de
generatori pentru V, dacă orice vector din V se poate scrie ca o combinaţie liniară cu
vectorii lui S.
Vectorii lui S se numesc generatori pentru V.
Observaţii.
1) V=L(S);
2) Orice spaţiu vectorial V/K admite cel puţin un sistem de generatori.
Definiţia 4.2. Spaţiul vectorial V/K se numeşte finit generat, dacă există S sistem
de generatori finit pentru V.
Definiţia 4.3. Două sisteme de vectori care generează acelaşi spaţiu se numesc
echivalente.
Fie S un sistem de generatori pentru V/K. Următoarele transformări duc la obţinerea
tot a unui sistem de generatori pentru V/K:
-schimbarea ordinei vectorilor lui S;
-înmulţirea unui vector din S cu un scalar nenul;
-înlocuirea unui vector din S cu o combinaţie liniară a acelui vector cu alţi vectori din S.
Teorema 4.1. Fie V/K spaţiu vectorial şi S = {v1 , v2 ,..., vn } sistem de generatori, liniar
independent pentru V. Atunci orice sistem de n+1 vectori din V este liniar dependent.
Definiţia 4.4. Un sistem de vectori B al spaţiului vectorial V/K care are proprietăţile:
-B este sistem de generatori pentru V (<B>=V)
-B este sistem liniar independent
se numeşte bază pentru spaţiul V/K.
Se poate demonstra că orice spaţiu vectorial diferit de {θ} admite cel puţin o bază.
Definiţia 4.5. Spaţiul vectorial V se numeşte finit dimensional dacă are o bază
finită sau V = {θ} . În caz contrar se numeşte infinit dimensional.
Teorema 4.2. Fie V/K un spaţiu vectorial finit dimensional. Oricare două baze ale lui
V au acelaşi număr finit de elemente.
Consecinţă. Toate bazele unui spaţiu vectorial, finit dimensional au acelaşi număr
de vectori.
Definiţia 4.6. Numărul notat

⎧n, dacă V are o bază formată din n vectori
dim K V = ⎨
⎩0, dacă V = {θ}
se numeşte dimensiunea lui V.
Un spaţiu vectorial cu dimensiunea n se numeşte n-dimensional şi se notează cu Vn .
Exemple
1) În spaţiul vectorial K n , vectorii e1=(1,0,0,...,0), e2=(0,1,0,...,0),… en=(0,0,...,0,1)
determină o bază B = {e1 , e2 ,..., en } ( numită baza canonică).
Arătăm că B este liniar independent: combinaţia liniară nulă cu scalarii

α1,α2,…αn, α1e1 + α 2 e2 + ... + α n en = θ este echivalentă cu (α1 , α 2 ,..., α n ) = (0,0,...,0) adică
α1 = α 2 = ... = α n = 0
Pe de altă parte ∀x ∈ K n , x = (x 1 , x 2 ,..., x n ) = x 1e1 + x 2 e 2 + ... + x n e n .Deci V=<B>.
Dimensiunea lui K n este n.
2) Spaţiul vectorial Mmxn(K) are dimensiunea mn, o bază a sa este mulţimea
{ }
B = E ij 1 ≤ i ≤ m, 1 ≤ j ≤ n , Eij este matricea care are elementul 1 la intersecţia liniei i cu
coloana j, celelalte elemente fiind nule .

3) În spaţiul vectorial C [X ] al polinoamelor cu coeficienţi complecşi şi nedeterminata
X, polinoamele 1, X , X 2 ,..., X n ,... formează o bază a lui C [X ] şi deci dim C [X ] = ∞ .

3) Spaţiul vectorial Pn[X] al tuturor polinoamelor de grad ≤ n are dimensiunea n+1 şi o
{
bază a acestuia este B = 1, X , X 2 ,..., X n .}
10 CAMELIA FRIGIOIU
Teorema 4.3. Sistemul de vectori B = {v1 , v2 ...vn } este bază pentru V dacă şi numai
dacă orice vector din V se scrie ca o combinaţie liniară cu vectorii lui B.

Demonstraţia este imediată folosind teorema 5.1.
Definiţia 4.7. Scalarii α1, α 2 ...αn cu ajutorul cărora se scrie un vector v ∈ V ca o
combinaţie liniară de vectorii bazei B se numesc coordonatele vectorului v în raport cu

baza B .
Teorema 4.4. Coordonatele unui vector într-o bază sunt unice.
Definiţia 4.8. Fie Vn/K şi B={u1,u2,…un} o bază a lui Vn . Bijecţia f : Vn → K n , prin
care fiecărui vector v∈V i se asociază n-uplul format cu coordonatele lui v în baza B,
n
definită prin f(v)=(α1,α2…αn), unde v= ∑ α i u i , se numeşte sistem de coordonate pe Vn.
i =1
Uneori vom prefera identificarea v B = (α1 ,..., α n ) .
Teorema 4.5. Fie V/K spaţiu vectorial, finit dimensional cu dim KV=n. Atunci au
loc următorele afirmaţii:

i) orice sistem de vectori liniar independent are cel mult n vectori
ii) orice sistem de vectori liniar independent format din n vectori este bază pentru V
iii) orice sistem de generatori al lui V are cel puţin n vectori.
iv) orice sistem de generatori format din n vectori este bază pentru V.
Observaţie.
Dimensiunea spaţiului V/K este numărul maxim de vectori liniar independenţi şi
numărul minim de generatori ai lui V.
Lema 4.1. (substituţiei)

Fie V un K-spaţiu vectorial de dimensiune n, B = {u1, u 2 ,.., u i −1, u i , u i +1, u n } bază
pentru V, v∈V un vector care în baza B, are coordonatele v B = (α 1,..., α n ) şi sistemul de
vectori B*= {u1, u 2 ,..., u i −1,v , u i +1,..., u n } . Atunci:

1) B* este sistem liniar independent de vectori din V dacă şi numai dacă α i ≠ 0 ;
2) Dacă α i ≠ 0 , B* este o bază a lui V şi coordonatele λ*1,.λ*2 ,...λ*n ale unui vector
x∈V în baza B* se exprimă în funcţie de coordonatele sale λ 1.λ 2 ,...λ n în baza B prin:
λi α j λi
λ*i = ; λ*j = λ j − pentru i≠j.
αi αi
Această lemă se aplică in diverse probleme numerice ale algebrei liniare.

De exemplu, pentru aflarea coordonatelor unor vectori v,x,z,… în baza B*, când se
cunosc coordonatele acestora în baza B. Se folosesc pentru aceasta tabele ale căror linii
sunt afectate vectorilor bazei B, respectiv B* şi în coloanele cărora sunt inserate
coordonatele vectorilor v,x,z,… în baza B, respectiv B*.
… V … x … … V … x …
u1 … α1 … λ1 … u1 … 0 … λ1 − (α 1λi ) / α i …
… … … …. … … …. … … … ….. …
ui … [α i ] … λi … v … 1 … λi / αi …
… … …. … … … … … … … ……….. …
uj … αj … λj … uj … 0 … λ j − (α j λ i ) / α i …
.. … … …. … … … …. … …. ……….. …
un … αn … λn … un … 0 … λ n − (α n λ i ) / α i …
Tabelul B Tabelul B*
Dacă α i ≠ 0 , atunci vectorul u i al bazei B se poate înlocui cu vectorul v, obţinându-

se baza B*. α i se va numi pivot şi tabelul B* se obţine din tabelul B în următorul mod:
1) se împarte cu pivotul, fiecare element de pe linia acestuia;
2) pivotul se va înlocui cu 1 şi toate celelalte elemente de pe coloana lui cu 0;
3) toate elementele λ j , care nu se află pe linia şi coloana pivotului, se vor înlocui cu
elementele calculate prin "regula dreptunghiului", adică prin:
1 ⎛αi λi ⎞
λ j − (α j λi ) / α i = det ⎜⎜ ⎟.
αi ⎝α j λ j ⎟⎠
Exemplu. În spaţiul vectorial R3, considerăm vectorii u1 = (1,2,3) , u 2 = (1,−1,0) ,

u 3 = (0,1,2) , care formează o bază şi vectorul x = (2,1,−1) .Vom determina coordonatele
vectorului x în baza formată din aceşti vectori, plecând de la baza canonică a lui R3 şi
inlocuind pe rând vectorii acesteia cu vectorii u1, u2,u3.
u1 u2 u3 x u1 u2 u3 x
e1 [1] 1 0 2 u1 1 1 0 2
e2 2 -1 1 1 e2 0 [− 3] 1 -3
e3 3 0 2 -1 e3 0 -3 2 -7
12 CAMELIA FRIGIOIU
u1 u2 u3 x u1 u2 u3 x
u1 1 0 1/3 1 f1 1 0 0 7/3
u2 0 1 −1 3 1 f2 0 1 0 -1/3
e3 0 0 [1] -4 f3 0 0 1 -4
Deci, am aflat coordonatele vectorului x în baza {u1,u 2 ,u 3 } , adică
7 1
x= u1 − u 2 − 4u 3 .
3 3
§ 5. Matrice.Sisteme de ecuatii
Fie K corp comutativ. Am notat M mxn (K ) mulţimea matricelor cu m linii şi n coloane
şi coeficienţi în K
A = (ai j ) i =1,m ∈ M mxn ( K ) .
j =1,n
M mxn (K ) împreună cu adunarea matricelor şi înmulţirea unei matrice cu un scalar are o
structură de spaţiu vectorial peste corpul K.

Fie matricea A = (a ij )i=1,m ∈ Mmxn (K) . Notăm u1 = (a11 , a12 ,...a1n ) ;
j=1,n
u 2 = (a 21 , a 22 ,...a 2 n ) ;… ; u m = (a m1 , a m 2 ,...a mn ) . u i ∈ R n i = 1, m se numesc vectorii linie ai
matricei A.
Considerăm vectorii vi=(a1i,a2i,...,ami) ∈ R m , ∀i = 1, n , care se numesc vectorii coloană ai
matricei A.
Definiţia 5.1.Se numeşte rangul matricei A, numărul vectorilor coloană liniar
independenţi ai matricei A.
Teorema 5.1. (rangului unei matrice)
Rangul unei matrice A este egal cu numărul maxim de vectori coloană liniar
independenţi.
Observaţia 5.1.
1. Pentru o matrice A ∈ M n × n (K ) cu coeficienţii într-un corp comutativ K, lema
substituţiei dă o metoda eficientă pentru calculul inversei acesteia. În primul tablou
coloanele reprezintă coordonatele vectorilor coloană ai matricei A în baza canonică a lui
K n , urmate de coloane formate tocmai din vectorii bazei canonice. Dacă det A ≠0, atunci
vectorii coloană ai matricei A sunt liniar independenţi peste K, ei pot fi introduşi prin
aplicarea succesiv a lemei substituţiei, în locul vectorilor din baza canonică e1, e2 ,..., en .
Se obţine astfel:
v1 v2 .. vn e1 e2 . en v1 v2 .. vn e1 e2 . en
e1 A11 a12 .. A1n 1 0 . 0 v1 1 0 . 0 b11 b12 .. b1n
e2 A21 a22 .. A2n 0 1 . 0 ⇒ v2 0 1 . 0 b21 b22 .. b2n
. …. …. . …. . .. . . . . . . . … … .. ….
en an1 an2 .. ann 0 0 . 1 vn 0 0 . 1 bn1 bn2 .. bnn
Matricea B = (bij )i , j =1, n ∈ M n × n (K ) este inversa matricei A, deoarece din ultimul
tablou se observa că: e j = b1 j v1 + b2 j v2 + ... + bnj vn , ∀ j = 1, n , ceea ce este echivalent cu
egalitatea I=AB.
2. Pentru o matrice A ∈ M mxn (K ) , cu m şi n numere mari, o metodă rapidă de calcul

a rangului matricei este dată de lema substituţiei. Considerăm vectorii coloană ai matricei
A, vectori din K m şi baza canonică a acestui spaţiu vectorial. Rangul matricei A coincide
cu numărul r al vectorilor coloană ai matricei A, care prin aplicarea lemei substituţiei pot fi
introduşi în locul unor vectori din baza canonică a lui K m .
Sisteme de ecuaţii liniare.
Fie K corp comutativ, R sau C, aij∈K şi fie sistemul liniar de ecuaţii cu m ecuaţii şi n
necunoscute
⎧a11 x1 + a12 x2 + ... + a1n xn = b1
⎪
⎨a 21 x + a 22 x + ... + a 2 n xn = b2 (1)
⎪a x + a x + .. + a x = b
⎩ m1 1 m2 2 mn n m
⎛ x1 ⎞ ⎛ b1 ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
( )i=1,m, j=1,n
Notăm A = aij
⎜ x2 ⎟ ⎜b ⎟
matricea sistemului şi X = ⎜ ⎟ ∈ R şi b = ⎜ 2 ⎟ ∈ R n .
M
n
M
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜x ⎟ ⎜b ⎟
⎝ n⎠ ⎝ n⎠
Atunci sistemul (1) se mai poate scrie:
n
∑ aij x j = bi i = 1, m (2)
j =1
14 CAMELIA FRIGIOIU
sau AX=b (3)

⎛ a1 j ⎞
⎜ ⎟
⎜ a2 j ⎟ n
sau dacă notăm v j = ⎜ ⎟∈ R
m
j = 1, n , atunci ∑v j x j = b . (4)
⎜M ⎟ j =1
⎜a ⎟
⎝ mj ⎠
Definiţia 5.2. Sistemul liniar de ecuaţii (1) se numeşte compatibil dacă există
x = (α1 , α 2 ,..., α n ) ∈ K n care verifică identic acest sistem.
Teorema 5.2. (Kronecker-Kapelli)
Sistemul de ecuaţii (1) este compatibil dacă şi numai dacă r ( A) = r ( A) , unde A este
matricea extinsă a sistemului.
n
Dacă b = θ , sistemul AX=0 sau ∑v j x j =θ se numeşte sistem liniar omogen.
j =1
Teoremă 5.3. Mulţimea soluţiilor unui sistem de ecuaţii liniar omogen cu n

necunoscute formează un subspaţiu vectorial al lui Kn.
Prezentăm acum, metoda eliminării parţiale a lui Gauss pentru rezolvarea unui
sistem liniar de n ecuaţii cu n necunoscute.
⎧a11 x1 + a12 x 2 + ... + a1n x n = b1

⎪a x + a x + ... + a x = b
⎪ 21
Fie sistemul de ecuaţii: ⎨
22 2 2n n 2
, cu det(A)≠0.
⎪..........................................
⎪⎩a n1 x1 + a n 2 x 2 + .. + a nn x n = bn
Dacă n este un număr natural mare, numărul de operaţii efectuate in metoda lui
Gauss pentru rezolvarea sistemului este mult mai mic decât cel din metoda lui Cramer.
Vom considera matricea extinsă a sistemului A =(A ⎢b).
1.Presupunem ca a11≠0. In acest caz, a11 este declarat pivot. Se lasă linia pivotului
neschimbată şi se aduna prima linie inmulţită cu – ai1/a11 la fiecare liniei i, i = 2, n ; se

(1)
obţine o nouă matrice A .
⎛ [a11 ] a12 a13 ... a1n b1 ⎞ ⎛ a11 a12 a13 ... a1n b1 ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ a 21 a 22 a 23 ... a 2 n b2 ⎟ ⎜ 0 [a' 22 ] a' 23 ... a' 2 n b' 2 ⎟
A = ⎜ a31 a32 a33 ... a3n b3 ⎟ → ⎜ 0 a' 32 a ' 33 ... a' 3n b' 3 ⎟ = A (1).
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ .. .. .. ... .. .. ⎟ ⎜ .. .. .. ... .. .. ⎟
⎜a ⎟ ⎜ b' n ⎟⎠
⎝ n1 an2 a n3 ... a nn bn ⎠ ⎝ 0 a' n 2 a ' n3 ... a ' nn
Se observă că aceasta revine la a inlocui cu 0 elementele de sub pivot din coloana

acestuia şi a transforma celelalte elemente aflate sub linia pivotului, folosind regula
dreptunghiului . Dacă a11=0, printr-o permutare adecvată de linii se aduce mai intâi pe
pozitia (1,1) un element nenul din prima coloană, in cazul in care există. Altfel se trece la
pasul următor.
2. Daca a’22≠0, atunci a’22 este declarat pivot şi se adună linia a doua inmulţită cu
( 2)
-ai2/a’22 la fiecare linie i a matricei A(1), 3≤ i ≤ n, obţinindu-se A
⎛ a11 a12 a13 ... a1n b1 ⎞ ⎛ a11 a12 a13 ... a1n b1 ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ 0 [a' 22 ] a' 23 ... a ' 2 n b' 2 ⎟ ⎜ 0 a' 22 a' 23 ... a ' 2 n b' 2 ⎟
=⎜ 0 a ' 3n b' 3 ⎟ → ⎜ 0 a 3,,n b3,, ⎟ = A .
(1) ,, ( 2)
A a' 32 a' 33 ... 0 a33 ...
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ .. .. .. ... .. .. ⎟ ⎜ .. .. .. ... .. .. ⎟
⎜ 0 ⎜ ⎟
⎝ a' n 2 a' n3 ... a' nn b' n ⎟⎠ ⎝ 0 0 a n,,3 ... ,,
a nn bn,, ⎠
Daca a’22=0, printr-o permutare adecvată de linii in matricea A (1) se aduce mai intâi
in pozitia (2,2) un element nenul de sub a’22 , din coloana acestuia, in cazul in care există.
Altfel, se trece la pasul urmator, s.a.m.d.
Dupa n-1 paşi, matricea A se transformă intr-o matrice A *
⎛ α 11 α 12 α 13 .. α 1n β1 ⎞
⎜ ⎟
⎜ 0 α 22 α 23 .. α 2 n β 2 ⎟
A *= ⎜ 0 0 α 33 .. α 3n β 3 ⎟ .
⎜ ⎟
⎜ .. .. .. .. .. .. ⎟
⎜ 0 .. α nn β n ⎟⎠
⎝ 0 0
Această matrice corespunde unui sistem de ecuaţii triunghiular, echivalent cu cel iniţial:
⎧α11 x1 + α12 x 2 + ... + α 1n x n = β1

⎪ α 22 x 2 + ... + α 2 n x n = β 2
⎪
⎨ .
⎪..........................................
⎪⎩ α nn x n = β n
Trecerea la acest sistem are ca efect eliminarea variabilelor x k , 1≤ k≤n, din

ecuaţiile k+1, k+2,…n. Vom rezolva acest sistem obţinând:
βn β n −1 − α n −1n x n β − α 12 x 2 − ... − α 1n x n
xn = ; x n −1 = ; ….. , x1 = 1 .
α nn α n −1n −1 α 11
16 CAMELIA FRIGIOIU
Metoda eliminării totale Gauss-Jordan

Efectuăm in matricea extinsă a sistemului, A , transformări elementare, astfel incât
să se obţină forma diagonală a matricei A, adică matricea A * , de forma:
⎛ α 11 0 0 .. 0 γ1 ⎞
⎜ ⎟
⎜ 0 α 22 0 .. 0 γ2 ⎟
A* = ⎜ 0 0 α 33 .. 0 γ3 ⎟
⎜ ⎟
⎜ .. .. .. .. .. .. ⎟
⎜
⎝ 0 0 0 .. α nn γ n ⎟⎠
şi deci sistemul iniţial este echivalent cu sistemul de ecuaţii:
⎧α11 x1 = γ1
⎪ α 22 x2 = γ2
⎪
⎨
⎪........................................
⎪⎩ α nn xn = γ n
γk
in care s-a realizat o eliminare totală a variabilelor. Se obţine soluţia xk = , 1≤ k ≤ n .
α kk
§ 6. Schimbarea bazei unui spaţiu vectorial
Fie B={e1,e2,..,en} şi B’={e1’,e2’,...,en’} două baze distincte în spaţiul vectorial Vn.

Fiecare vector din baza B’ se poate scrie ca o combinaţie liniară a vectorilor bazei B cu
scalarii s ij ∈ K i, j = 1, n.
n
e j ' = ∑ sij ei j = 1, n (1)
i =1
Notăm cu S = sij ( )i, j=1,n matricea pătratică ale cărei coloane sunt coordonatele
vectorilor bazei B’ în raport cu baza B, adică matricea de trecere de la baza B la baza B’.
Fie xi şi xi' , i = 1, n coordonatele aceluiaşi vector v în raport cu baza B respectiv B’.
n n
Prin urmare, v = ∑ xi ei respectiv v = ∑ x ,j e j ' . (2)
i =1 j =1
Prelucrăm ultima relaţie
n n ⎛ n ⎞ n ⎛ n ⎞
v = ∑ x' j e j ' = ∑ x' j ⎜⎜ ∑ s ij e i ⎟⎟ = ∑ ⎜ ∑ s ij x' j ⎟e i . (3)
j=1 j=1 ⎝ i=1 ⎠ i=1 ⎜⎝ j=1 ⎟
⎠
Folosim unicitatea coordonatelor unui vector într-o bază se obţine:

n
xi = ∑ sij x' j , i = 1, n . (4)
j =1
Aceste relaţii caracterizează transformarea coordonatelor vectorului v la

schimbarea bazei spaţiului vectorial Vn .
⎛ x1 ⎞ ⎛ x1' ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ x2 ⎟ ⎜ x' ⎟
X şi X’ sunt matricele coloană X = ⎜ ⎟ şi X ' = ⎜ 2 ⎟ ,care conţin coordonatele lui v în
. ⎜ . ⎟
⎜ ⎟
⎜x ⎟ ⎜ x' ⎟
⎝ n⎠ ⎝ n⎠
bazele B şi B’, (4) se scrie X = SX ' .
Observaţie.
Matricea de trecere de la baza B la baza B’ este nesingulară, pentru că coloanele
ei sunt formate cu coordonatele vectorilor din B’ în baza B şi aceşti vectori sunt liniar
independenţi, deci rangul ei este n.
§ 7. Aplicaţii liniare(operatori liniari)
Fie K – spaţiile vectoriale V şi W .

Definiţia 7.1. Funcţia f : V→ W cu proprietăţile:
f(u+v) =f(u) + f(v) ∀ u,v ∈ V
f(αu) = α f(u) ∀α∈ K, ∀ u ∈V
se numeşte aplicaţie liniară de la V la W(operator liniar)
Definiţia 7.2. Funcţia f : V → W cu proprietatea
f(αu+ βv) = α f(u) + βf(v) ∀α,β∈ K şi ∀ u,v ∈ V
se numeşte aplicaţie liniară de la V la W(operator liniar).
Cele două definiţii sunt echivalente.În aplicaţii poate fi verificată oricare dintre ele.
Exemple.
1) V/K spaţiu vectorial, IV: V →V , IV(u) =u ∀ u ∈V este aplicaţia liniară identică.
2) V/K , dim V =n , B={e1,e2,….en} bază a lui V, f :V→Kn f(v)=(α1,α2,….,αn), unde
n
v = ∑ α i ei , este aplicaţie liniară şi se numeşte sistem de coordonate.
i =1
18 CAMELIA FRIGIOIU
Teorema 7.1. Fie K-spaţiile vectoriale V şi W şi f : V → W o aplicaţie liniară.
Atunci f are următoarele proprietăţi :
1) f(u-v) = f(u) - f(v) ∀u,v ∈V
2) f(θV) = θW
⎛ n ⎞ n
3) f ⎜⎜ ∑ α i u i ⎟⎟ = ∑ α i f(u i ) ∀u1,u2,…un∈V ,∀α1,α2,….αn∈K.
⎝ i=1 ⎠ i=1
Aplicaţiile liniare se mai numesc şi morfisme de spaţii vectoriale sau homomorfisme .

Definiţia 7.3. O aplicaţie liniară f:V →V se numeşte endomorfism al lui V sau
transformare liniară.
Propoziţia 7.1. Compusa a două aplicaţii liniare este o aplicaţie liniară.
Definiţia 7.4. Fie f : V→ W aplicaţie liniară. Se numeşte nucleul lui f şi se notează

Ker f, mulţimea tuturor vectorilor din V care au ca imagine prin funcţia f vectorul nul θW
Ker f ={ u∈ V|f(u)= θW}.
Definiţia 7.5. Fie f : V→ W aplicaţie liniară. Se numeşte imaginea lui f şi se notează
Im f, mulţimea tuturor imaginilor vectorilor din V prin funcţia f
Im f ={f(u)⏐u∈V}.
Teorema 7.2. O aplicaţie liniară f :V→W este injectivă dacă şi numai dacă nucleul
ei Ker f = {θV}.
Teorema 7.3. Fie f: V→W aplicaţie liniară şi L⊆V subspaţiu vectorial al lui V. Atunci
f(L)={w∈W/ w=f(u), u∈V} este subspaţiu vectorial al lui W .
Observaţie. Im f= f(V) este un subspaţiu vectorial al lui W .
Teorema 7.4. Nucleul unei aplicaţii liniare este un subspaţiu vectorial al lui V.
Teorema 7.5. Fie f : V→W aplicaţie liniară şi S={u1,u2, ..,un} un sistem de vectori
din V. Atunci au loc următoarele afirmaţii :
1) Dacă S este liniar dependent,atunci f(S)={f(u1),f(u2), ..,f(un)} este liniar dependent .
2) Dacă S este sistem de generatori, atunci f(S) este sistem de generatori pentru Imf .
3) Dacă S este liniar independent şi f este injectivă, atunci f(S)={ f(u1),f(u2), ..,f(un)}
este liniar independent .
Consecinţă. Dacă f : V→ W aplicaţie liniară injectivă şi B este o bază pentru V,
atunci f(B) este bază pentru Im f şi dimK( Im f) = n .
Teorema 7.6. Fie f: Vn→Wm aplicaţie liniară, unde V şi W sunt spaţii finit
dimensionale peste acelaşi corp K . Atunci:
dimK Ker f + dimK Im f = dimKV = n .
Definiţia 7.5. Spaţiile vectoriale V,W se numesc izomorfe dacă există un

izomorfism f : V→W şi notăm V ∼W .
Teorema 7.7. (Teorema fundamentală de izomorfism)

Două spaţii vectoriale, finit dimensionale, definite peste acelaşi corp sunt izomorfe
dacă şi numai dacă au aceeaşi dimensiune .
§ 8. Matricea asociată unui operator liniar

definit pe spaţii vectoriale finit dimensionale
Fie f:Vn→Wm operator liniar şi fie B={u1,u1,…un} bază pentru Vn şi B1={v1,v2,….vm}
bază pentru Wm. Vectorii f(u1),f(u2),…f(un) ∈Im f ⊆Wm şi deci ei se pot exprima in baza B1
astfel
m
f (u i ) = ∑ a ji v j ∀i=1,n . (1)
j=1
Scalarii aij sunt coordonatele vectorilor f(u1),f(u2),…f(un) în baza B1 şi formează o

matrice A=(aij) cu m linii şi n coloane .
Definiţia 8.1. Matricea A se numeşte matricea ataşată operatorului liniar f în bazele

1
B şi B .
Matricea A are numărul de linii egal cu dimensiunea lui W şi numărul de coloane
egal cu dimensiunea lui V. Matricea A este transpusa coordonatelor imaginilor vectorilor
din baza B exprimaţi în baza B1.
Reciproc, fiind dată o matrice, se poate determina o aplicaţie liniară astfel încât A să
fie matricea asociată lui f. Fiind dată A se construieşte sistemul, de mai sus, (1) şi se
demonstrează că f este liniară.
Fie u∈Vn. Atunci
⎛ n ⎞ n n ⎛m ⎞ m ⎛ n ⎞
f(u) = f ⎜⎜ ∑ x iui ⎟ = ∑ x i f(ui ) = ∑ x i ⎜ ∑ a ji v j ⎟ = ∑
⎟
⎜ ∑ a ji x i ⎟v j
⎜ ⎟ (2)
⎜ j=1 ⎟ j=1
⎝ i=1 ⎠ i=1 i=1 ⎝ ⎠ ⎝ i=1 ⎠
m
Dar, f(u)∈W şi atunci f(u)= ∑ y j v j (3)
j =1
Din (2) şi (3), folosind unicitatea coordonatelor unui vector

n
într-o bază rezultă: y j = ∑ aij xi ∀ j= 1, m .
i =1
20 CAMELIA FRIGIOIU
⎛ x1 ⎞ ⎛ y1 ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ x2 ⎟ ⎜y ⎟
Notăm X = ⎜ ⎟ şi Y = ⎜ 2 ⎟ şi se obţine Y=AX (4)
. .
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜x ⎟ ⎜y ⎟
⎝ n⎠ ⎝ m⎠
unde Y este format cu coordonatele lui f(u) în baza B1 şi X conţine coordonatele lui u în
baza B.
Notăm cu L(Vn,Wm) ={ f : Vn→Wm⎢f aplicaţie liniară}.

Dacă f este endomorfism pe un spaţiu finit dimensional, atunci folosim o singură
bază şi matricea endomorfismului este pătratică .
Ne propunem să determinăm legătura dintre matricele unui endomorfism în două
baze diferite ale spaţiului Vn .
Fie Vn şi bazele sale B={u1,u1,…un} şi B1={v1,v2,….vn} legate prin
n
v k = ∑ s ik u i ∀k= 1, n .
i=1
Teorema 8.1. Dacă endomorfismul f : Vn→Vn are matricea A în baza B şi matricea

A’ în baza B’, atunci A’ =S-1A S .
§ 9. Vectori proprii, subspaţii proprii.Diagonalizarea unei matrice

Fie V/K spaţiu vectorial şi f :V→V un endomorfism al lui V.
Definiţia 9.1. Un vector u∈V, u≠θ, se numeşte vector propriu al endomorfismului f,
dacă există λ∈K astfel încât f(u)=λu. Scalarul λ se numeşte valoarea proprie a lui f
corespunzătoare vectorului propriu u.
Mulţimea tuturor valorilor proprii ale endomorfismului f se numeşte spectrul lui f.
Definiţia 9.2.Un subspaţiu vectorial S al lui V/K se numeşte invariant faţă de

endomorfismul f:V→V, dacă f(S)⊆S.
Teorema 9.1 a) Unui vector propriu al endomorfismului f îi corespunde o singură

valoare proprie.
b) Vectorii proprii corespunzători valorilor proprii distincte sunt liniar
independenţi.
c) Mulţimea S(λ)={u ⎜u∈V şi f(u)=λu }∪{θ } este subspaţiu vectorial al lui V
invariant faţă de f şi se numeşte subspaţiul propriu al endomorfismului f, corespunzător
valorii proprii λ .
Determinarea valorilor şi vectorilor proprii
Fie V/K spaţiu vectorial, finit dimensional cu dimKV=n şi B={u1,u2,...un} o

bază în V. Considerăm o transformare liniară f:V→V. Atunci ∃ A ∈ Mn(K) astfel încât
Y=AX. (9.1)
(9.1) este ecuaţia matriceală a lui f in baza B; vectorul X conţine coordonatele unui vector
u∈V şi Y coordonatele lui f(u) în baza B.
Dacă u este vector propriu, atunci:
f(u)=λu ⇒ AX=λX. (9.2)
Se obţine
(A-λIn)X=O (9.3)
un sistem liniar omogen de ecuaţii, cu parametrul λ∈K.
Un vector propriu corespunzător valorii proprii λ reprezintă o soluţie nebanală a
sistemului liniar omogen, (9.3). Deci, pentru a exista vectorii proprii, trebuie ca sistemul
(9.3) să admită soluţii nenule, ceea ce este echivalent cu:
det (A - λIn) = 0. (9.4)
Ecuaţia (9.4) se numeşte ecuaţia caracteristică a endomorfismului f.
Soluţiile ecuaţiei caracteristice λ1, λ2, ...., λn ∈ K sunt valorile proprii ale endomorfismului f.
Definiţia 9.3. Polinomul Pn(λ)=det(A-λIn) se numeşte polinomul caracteristic
asociat endomorfismului f, în baza B (A fiind matricea lui f in baza B).
Propoziţia 9.1. Polinomul caracteristic este invariant la schimbarea de bază a

spaţiului V.
Observaţia 9.1. S(λ) coincide cu mulţimea soluţiilor sistemului de ecuaţii, liniar
omogen (9.3).
Propoziţia 9.2. Dimensiunea lui S(λ) este mai mică sau egală decât ordinul de
multiplicitate al lui λ .
Observaţia 9.2. Dacă toate valorile proprii sunt rădăcini simple ale ecuaţiei
caracteristice, (9.4), atunci subspaţiile proprii asociate acestora au dimesiunea egală cu 1
şi V = S(λ1) ⊕ S(λ2) ⊕ .......⊕ S(λn).
22 CAMELIA FRIGIOIU
Diagonalizarea unui endomorfism

Definiţia 9.4. Un endomorfism f:Vn→Vn se numeşte diagonalizabil, dacă există o
bază B a lui V, astfel încât matricea asociată lui f în această bază să fie o matrice
diagonală.
Propoziţia 9.3. Endomorfismul f:Vn→Vn este diagonalizabil dacă şi numai dacă
există o bază a lui Vn formată din vectori proprii ai endomorfismului.
Observaţia 9.3. Forma diagonală canonică a unei matrice (endomorfism) se obţine
într-o bază formată din vectori proprii şi pe diagonala ei principală sunt valorile proprii,
corespunzătoare vectorilor proprii din bază.
Se poate demonstra că un endomorfism f:Vn→Vn este diagonalizabil dacă şi numai
dacă valorile proprii λi ∈ K şi dimKS (λi)=ordinul de multiplicitate al lui λi.
Observaţia 9.4.
1.Dacă rădăcinile ecuaţiei caracteristice sunt λ1,λ2,....λp∈K (1+2+..+p=n) şi f:Vn→Vn
este diagonalizabil atunci:
Vn=S(λ1) ⊕ S(λ2) ⊕...⊕ S(λp)
V este sumă directă de subspaţii proprii.
2.Baza B a lui V în care se obţine forma diagonală a matricei A este reuniunea

bazelor subspaţiilor proprii asociate.
§10. Probleme
1) Notăm cu V = (0,∞), mulţimea numerelor reale strict pozitive şi definim pe V

operaţiile: “⊕” şi “∗” date prin: x ⊕ y = xy şi α ∗ x = xα, ∀x,y ∈ V şi α ∈ R. Este (V, ⊕, ∗)
spaţiu vectorial real?
2) În R fixăm un număr xo şi definim operaţiile “⊕” şi “∗” prin:
x ⊕ y = x + y – xo, α ∗ x = αx + (1-α)xo ∀ x,y ∈ R, ∀α ∈ R.
Este (R, ⊕, ∗) spaţiu vectorial real ? Dar dacă xo = 0 ?
3) Se consideră M2x1(R), mulţimea matricelor reale cu două linii şi o coloană.
Definim “⊕” şi “∗” astfel:
⎛ ( x 3 + x 3 ) 13 ⎞
⎜ 1 2 ⎟ ⎛ αx1 ⎞ ⎛x ⎞ ⎛x ⎞
A1⊕ A2 = ⎜ 1 ⎟ , α ∗ A1 = ⎜⎜ ⎟⎟ , ∀α∈ R, ∀A1= ⎜⎜ 1 ⎟⎟ , A2= ⎜⎜ 2 ⎟⎟ ∈ M2x1(R).
⎜ (y 3 + y 3 ) 3 ⎟ ⎝ αy1 ⎠ ⎝ y1 ⎠ ⎝ y2 ⎠
⎝ 1 2 ⎠
Este (M2x1(R), ⊕, ∗) spaţiu vectorial peste R ?
4) În spaţiul vectorial real P 2 [X] = {f f ∈ R[X], gr f ≤ 2} se consideră mulţimile
S1={p1,p2}, S2={q1,q2} unde p1 = x + x 2 , p 2 = −1 − x + x 2 , q1 = −5 − x + 9x 2 , q 2 = −4 − x + 7x 2

Să se arate ca S1 si S2 generează acelaşi subspaţiu.
5) În spaţiul vectorial R 3 se consideră mulţimea de vectori
S={u1, u2, u3} ;u1=(1,-1,0), u2=(2,1,-1), u3=(0,3,-1).
a)să se determine o bază a subspaţiului L(S).
b)să se verifice dacă vectorul x=(2,-1,3) aparţine subspaţiului L(S).
⎧⎪ ⎛ x 0 y⎞ ⎫⎪
6) Fie L = ⎨ A A = ⎜⎜ ⎟⎟, x, y , u , z ∈ R ⎬ . Să se arate ca L este subspaţiu vectorial al
⎪⎩ ⎝0 u z ⎠ ⎪⎭
lui M2x3(R) şi să se determine o bază a sa.

7) Fie Pn = {f | f: R → R, f polinomială, grad f ≤ n} şi SPn = {h | h: R → R, h
polinomială, grad h = n}.
Care dintre cele două mulţimi are structură de spaţiu vectorial real, faţă de
operaţiile:”⊕” şi “ ∗” date prin (f⊕g)(x) = f(x) + g(x); (λ ∗ f)(x) = λ f(x),λ∈R?
8) În spaţiul Pn(R) al funcţiilor polinomiale reale de grad cel mult n; Pn(R) = {f|
f: R →R, f polinomială, grad f ≤ n}, se consideră submulţimile:
Q = {f| f(0) = a; a fixat în R}
U = {f| 3f(0) –2f(1)= 0}
W = {f| f(1) + f(2)+ …+ f(k)= 0, k fixat}
Care dintre aceste submulţimi sunt subspaţii în Pn(R)? În cazurile afirmative să se afle
dimensiunea acelor subspaţii.
9) În spaţiul vectorial M3x2(R) se consideră submulţimea
⎛x 0⎞
⎜ ⎟
S= {A | A = ⎜ 0 y ⎟ | x,y,z ∈R }.
⎜z 0 ⎟⎠
⎝
Să se verifice că S este subspaţiu şi să afle dim RS.
10) În R3, fie mulţimea vectorilor:
S = {v | v= (α - 2β, 2α +β, -3α +β); α,β ∈ R}. Să se verifice că S este subspaţiu şi să
se afle dimR S.
11) În R3 se consideră submulţimile:
A = { v = (x1, x2, x3)| x1 – 3x2 +4x3 = 0}
24 CAMELIA FRIGIOIU
C = { v = (x1, x2, x3) | x 12 + x 22 + x 32 = 25 }
D = { v = (x1, x2, x3) | x1 = x2 = x3 }

Care dintre acestea sunt subspaţii ?
12) Fie f o funcţie polinomială de grad strict egal cu “n”. Să se verifice dacă
sistemul S = {f,f’,f’’, …,fn} este liniar independent. f’, f’’….. reprezintă derivatele funcţiei f.
13) Fie Co(R) spaţiul vectorial al funcţiilor reale continue şi submulţimile:
A = {eax, x eax, x2 eax, …..….,xk eax}
B = {1, cos 2x, cos 3x, .…, cos k x}
Care dintre acestea sunt liniar independente?
14) În spaţiul funcţiilor polinomiale reale de grad cel mult 3, să se scrie formulele de
schimbare a coordonatelor când se trece de la baza canonică B = {1, x, x2, x3} la baza B1
= {1, x -1, (x -1)2, (x -1)3} ; şi de la baza canonică la baza B2 = {5, x+1, x2-1, x3+ x}.
15) În R3 se consideră bazele B1= {v1, v2, v3} şi B2 = {u1, u2, u3} date ambele, în
baza canonică prin v1=(1,-1,2);v2=(-1,3,-2);v3 = (0,1,-1);u1 = (2,0,-1); u2= (1,3,2); u3= (-
1,4,0).Să se afle formulele de schimbare ale coordonatelor când se trece de la B1 la B2.
16) În M2x2(R) se consideră sistemul de vectori:
⎧ ⎛1 1 ⎞ ⎛1 − 1⎞ ⎛0 0⎞ ⎛ 0 0 ⎞⎫
S = ⎨E1 = ⎜⎜ ⎟⎟,E 2 = ⎜⎜ ⎟⎟,E 3 = ⎜⎜ ⎟⎟,E 4 = ⎜⎜ ⎟⎟⎬ .
⎩ ⎝0 0⎠ ⎝0 0 ⎠ ⎝1 1 ⎠ ⎝1 − 1⎠⎭
⎛x y⎞
Să se verifice că S este o bază şi să se exprime în baza S matricea A = ⎜⎜ ⎟⎟ .
⎝z t ⎠
17) În R4 să se treacă de la baza canonică la baza B = {e1, e2, e3, e4}, unde:
e1 = (1,0,-1,0); e2 = (0,1,1,0); e3 = (1,-1,0,1); e4 = (0,0,1,-1).
18)Se dă funcţia T:R3→R2 prin
T(x)= (x1-x2+2x3,x2+x3) ∀ x=( x1,x2,x3) ∈R3
a)Să se arate că T este aplicaţie liniară
b)Să se determine nucleul şi imaginea lui T .
19)Se dă funcţia f: R3→R3 prin
f(x)=( x2, -x1+2x2,4x3) ,∀ x=( x1,x2,x3) ∈R3.
Să se arate că f este transformare liniară şi să se determine matricea asociată în baza
canonică a lui R3.
20)Să se arate că funcţiile de mai jos sunt aplicaţii liniare :
a) f: R3→R3 prin f(x)=( x2,x3,x1) ,∀ x=( x1,x2,x3) ∈R3
b) f: R2→R3 prin f(x)=( x1-x2,2x2,2x1+x2) ,∀ x=( x1,x2) ∈R2.

21)Fie spaţiul vectorial P2[X]={p ⎜p∈R[X], gr p≤2}.
Definim funcţia D: P2[X]→P2[X] prin D(p)=p’ – derivata polinomului .
a) Să se arate că D este aplicaţie liniară
b) Să se determine matricea lui D în baza canonică B={1,X,X2} şi
apoi in baza B’={-1,1-X,(1+X)2}
22) Să se determine nucleul şi imaginea următoarelor aplicaţii liniare şi câte o bază
pentru acestea :
f: R3→R3 prin f(x)=( 0,x1,x1+x2) ,∀ x=( x1,x2,x3) ∈R3
f: R2→R5 prin f(x)=(x1-x2,x1, x2 ,3x1,x1+x2) ,∀ x=( x1,x2) ∈R2
şi să se determine şi matricele lor în bazele canonice ale spaţiilor considerate.
23)Se consideră R3 şi R2 cu bazele canonice şi f: R3→R2 un operator liniar , cu
proprietăţile :
f(e1)=(2,-3) ; f(e2)=(1,2) ; f(e3)=(1,-1) , unde e1=(1,2,-1), e2=(0,3,-2) e3=(3,-1,2). Să se
afle matricea lui f în bazele canonice şi imaginea lui v=(5,-1,4) prin f.
24) Se consideră aplicaţiile f: R3 → R3 date prin:
a) f(u) = a, a un vector fixat în R3, u ∈ R3 arbitrar;
b) f(u) = λu, λ ∈ R;
c) f(u) =(x1,x2, x 32 ),unde u = (x1, x2, x3) ∈ R3;
d) f(u) = (x1 +α, x3, x2), α ∈ R, fixat. Care dintre acestea sunt aplicaţii liniare?
25) Se consideră T : R3 → R3 dată prin :
T(u) = (x1 +x2 +x3, x1 +x2 +x3, x1 +x2 +x3); ∀u = (x1,x2,x3) ∈ R3. Să se verifice că T
este liniară şi să se afle câte o bază în Ker T şi ImT.
⎛1 1 0⎞
3 3 ⎜ ⎟
26)O transformare liniară T : R → R are matricea A = ⎜ 1 0 1 ⎟ într-o bază
⎜0 1 1⎟
⎝ ⎠
B={u1,u2,u3}. Să se determine matricea ataşată lui T în baza B’={v1,v2,v3} unde
v1=u1+2u2+u3, v2=2u1+u2+3u3, v3=u1+u2+u3.
27)Să se determine pentru endomorfismele
T1: R2 → R2 T1 (x) = (x1 + 2x2, 2x1 +x2) ∀ x = (x1, x2) ∈ R2
T2 : R 3 → R 3 T2 (x) = (x1 - 2x3, 2x1 + 2x2 – 2x3, 0) ∀ x = (x1, x2, x3) ∈ R3
T3 : R3 → R3 T3 (x) = (-x1, - 2x1+x2, 2x1 + x3) ∀ x = (x1, x2, x3) ∈ R3
a) nucleul si imaginea
b)matricea în bază canonică;
c)valorile proprii si vectorii proprii corespunzatori
26 CAMELIA FRIGIOIU
Programare liniară
Capitolul II
§.1.Programare liniară
Programarea liniară este un capitol important al cercetărilor operaţionale, cu o largă

aplicare în practica de zi cu zi, dar mai ales în economie.Vom ilustra câteva direcţii de
aplicare ale programării liniare in activitatea productivă.
a)Problema utilizării optime a unor resurse

Se urmăreşte producerea reperelor R1,R2,…Rn în fabricarea cărora se utilizează materiile
prime (resursele) E1,E2,….Em (resursele mai pot fi: disponibil de forţă de muncă, disponibil
de capital, energie). Resursele sunt disponibile în cantităţi limitate; asfel din resursa Ej
dispunem de o cantitate maximă bj, cunoscută în prealabil. Se mai cunosc:
- consumurile tehnologice: ∀ i = 1, n şi ∀ j= 1, m se cunoaşte cantitatea aij ≥ 0,
reprezentând cantitatea din resursa Ej ce se consumă pentru a fabrica o unitate din
produsul Ri;
- beneficiile unitare: ∀ i = 1, n se cunoaste valoarea ci (reală) reprezentând suma
obţinută prin vânzarea unei unităţi de produs Ri;
- costurile unitare de achiziţie pentru materiile prime: ∀ j= 1, m se cunoaşte
valoarea αj , reprezentând suma necesară cumpărării unei unităţi din materia prima Ej;
- capital total disponibil: se cunoaşte mărimea S, reprezentând suma totală
disponibilă pentru achiziţionarea de resurse in vederea realizării producţiei.
Vom nota cu xi (i= 1, n ) cantitatea de produs ce va fi fabricată. Cunoaşterea mărimilor xi,
i= 1, n reprezintă scopul final într-o problemă de planificarea producţiei.

În aceste condiţii:
-încasările totale rezultate din vânzarea produselor sunt date de expresia
n
f(x1,x2,…xn) = ∑ ci xi
i =1
n
-din resursa Ej s-a consumat în total cantitatea ∑ a ij x i , ∀ j = 1, m ;
i =1
-costul total al materiei prime Ej consumate este α j ∑ aij xi ∀ j = 1, m ;
-cheltuielile totale pentru achiziţionarea tuturor materiilor prime necesare realizării

m n
producţiei vor fi ∑∑ aij xi α j .
j =1 i =1
Se pot prezenta două modele diferite, care au ca scop determinarea mărimilor

x1,x2,…xn.
1)Dacă unitatea are materiile prime E1,E2,….Em în cantităţile b1,b2,…bm cunoscute,
se pune problema utilizării acestora într-un mod care să conducă la încasări totale cât mai
mari.În acest caz modelul matematic poate fi scris:
⎧n
n
⎪∑ aij xi ≤ b j j = 1, m
maxim f(x1,x2,…xn) = ∑ ci xi ; ⎨ i =1
i =1 ⎪ x ≥0 i = 1, n
⎩ i
2)Dacă unitatea productivă dispune de un capital S, cu care doreşte să

achiziţioneze materii prime pentru fabricarea produselor R1,R2,…Rn asfel încât încasările
totale să fie cât mai mari şi să se recupereze capitalul investit.
Modelul matematic va fi :
⎧ n m
n ⎪
⎪
∑∑ aij xi α j ≤ S
maxim f(x1,x2,…xn) = ∑ ci xi ; ⎨n
i =1 j =1
⎪ c x ≥ S ; x ≥ 0 i = 1, n
⎪⎩∑
i =1
i i i
i =1
Aceste modele pot fi completate cu numeroase detalii reprezentând condiţii

suplimentare de care trebuie să se ţină seama.
b)Problema aprovizionării (cu o singură marfă )

Se ia în considerare un sistem de depozite D1,D2,…Dn: în depozitul Di se află
cantitatea ai de marfă (i= 1, n ). Se ştie că această marfa este destinată unor consumatori
C1,C2,…Cm.Beneficiarul Cj are nevoie de cantitatea bj de marfă (j= 1, m ). Notăm cu cij

(0 ≤ cij ≤ ∞ ) costul transportului unei unitaţi de marfă de la depozitul Di la consumatorul Cj.
Acest model are scopul de a determina cantitaţile xij ( i = 1, n , j = 1, m ) de marfă ce vor fi

scoase din depozitul Di şi trimise beneficiarului Cj, astfel încât costul transportului întregii
28 CAMELIA FRIGIOIU
cantităţi de produse să fie cât mai mic.Cazul ‘’cij=∞’’ arată că transportul de la Di la Cj
este imposibil. Vom prezenta modele care vor conţine ca restricţii condiţiile ca totalul mărfii
extrase dintr-un depozit să nu depaşească marfa existentă în acel depozit, iar cantitatea
totală de marfă primită de un beneficiar să nu fie sub necesarul acelui beneficiar.
n m
Costul total de transport are forma: ∑ ∑ c ij x ij .
i =1 j =1
⎧ m
⎪ ∑ xij = ai ∀ i = 1, n
⎪ j =1
n m ⎪⎪ n
Modelele sunt: minim ∑ ∑ c ij x ij ; ⎨ ∑ xij = b j ∀ j = 1, m
i =1 j =1 ⎪ i =1
⎪ xij ≥ 0 ∀i = 1, n , j = 1, m
⎪
⎪⎩
n m
pentru problema echilibrată, în care ∑ ai = ∑ b j
i =1 j =1
şi pentru problema neechilibrată

⎧ m
⎪ ∑ xij ≤ ai ∀ i = 1, n
⎪ j =1
n m ⎪⎪ n
minim ∑∑ cij xij ; ⎨ ∑ xij ≥ b j ∀ j = 1, m
i =1 j =1 ⎪ i =1
⎪ x ij ≥ 0 ∀i = 1, n , j = 1, m
⎪
⎪⎩
c)Problema de nutriţie
Se ştie din cercetările nutriţioniştilor că un sistem de alimentaţie, într-un anumit
interval de timp trebuie să conţină anumite substanţe active, care se găsesc în diverse
tipuri de alimente. Notăm cu Si substanţele active necesare i= 1, m , cu Aj alimentele care
trebuie procurate j= 1, n şi care conţin aij cantitate din substanţa Si pe unitatea de aliment
Aj. Notăm cu xj cantitatea din alimentul Aj, cu cj costul unitar al alimentului Aj şi cu bi
necesarul din substanţa Si. Se pune problema: care sunt cantităţile de alimente xj, care pot
fi procurate mai ieftin, fără abatere de la alimentaţia ştiinţifică.
Modelul matematic este:
⎧n
n
⎪∑ aij x j ≥ bi i = 1, m
minim f(x1,x2,…xn) = ∑ ci xi ; ⎨ j =1 .
i =1 ⎪ x ≥0 i = 1, n
⎩ i
Un model asemănător, cu acesta prezentat mai sus, este problema amestecurilor

de benzine, impunând drept condiţie alegerea celor mai economicoase amestecuri cu
condiţia obţinerii unui produs final cu anumite caracteristici tehnice (putere calorică,
temperatură de aprindere, grad de rafinare) care să fie inferioare sau superioare unor
anumite mărimi prestabilite.
Se poate rezolva şi problema alcătuirii celui mai ieftin amestec din diferite
sortimente de cărbune pentru încălzirea cazanelor cu aburi, cu anumite caracteristici
tehnice.
Exemplele de mai sus ne arată că o problema de programare liniară este o
problemă de optimizare cu restricţii.
La o problema de programare liniară (model de programare liniară) întâlnim:
-o funcţie obiectiv (funcţie scop) care este o funcţională liniară cu variabilele x1,x2,…xn
f(x1,x2,..xn)=c1x1+c2x2+…..+cnxn
-un sistem de restricţii format din ecuaţii şi inecuaţii liniare
-condiţii asupra variabilelor ( de obicei, condiţii de nenegativitate x1 ≥ 0 ,x2 ≥ 0 ,…xn ≥ 0 )
-un criteriu de optim, care poate fi ‘’minim’’ sau ‘’maxim’’.
Vom folosi matricele
⎛ c1 ⎞ ⎛ b1 ⎞ ⎛ a11 . . a1n ⎞ ⎛ x1 ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ . ⎟ ⎜ . ⎟ ⎜ . . . . ⎟ ⎜ . ⎟
C= ⎜ ⎟ , b = ⎜ . ⎟, A = ⎜ . ,X= ⎜ . ⎟. (1)
⎜ ⎟
.
⎜ ⎟
. . . ⎟ ⎜ ⎟
⎜c ⎟ ⎜b ⎟ ⎜ ⎟ ⎜x ⎟
⎝ n⎠ ⎝ n⎠ ⎜a . . a mn ⎟⎠ ⎝ n⎠
⎝ m1
Definiţia1.1. Se numeşte o restricţie concordantă , o restricţie care:
- în problemele de maxim are semnul “ ≤ ”
- în problemele de minim are semnul “ ≥ ” .
În celelalte cazuri restricţiile se numesc neconcordante.
Din modelele prezentate mai sus s-au dedus două forme particulare ale problemei de
programare liniară, numite forme canonice.
Acestea sunt:
⎧ AX ≤ b
[max] f =TCX; ⎨ (2)
⎩ X ≥0
⎧ AX ≥ b
şi [min] f =TCX ; ⎨ . (3)
⎩ X ≥0
30 CAMELIA FRIGIOIU
Convenim să înţelegem prin condiţia ‘’X ≥ 0 ” , condiţiile care arată că toate componentele
vectorului X sunt nenegative.
Observaţie. În formele canonice (2) sau (3) ale problemei de programare liniară,
restricţiile sunt concordante.
Definiţia 1.2.Se numeşte forma standard a problemei de programare liniară, forma
⎧ AX = b
[min] f =TCX ( sau [max] f = TCX ); ⎨ . (4)
⎩ X ≥0
Evident că sistemul de restrictii AX=b poate fi incompatibil, compatibil unic
determinat sau compatibil nedeterminat. Se inţelege că numai ultimul caz este cu adevărat
interesant, pentru că numai atunci se pune efectiv problema de a alege din mai multe
soluţii pe cea bună.
Pentru a aduce o problema de programare liniară la forma standard, singura forma
pe care ştim să o rezolvăm, vom adăuga sau scădea noi variabile pozitive problemei,
numite variabile de compensare sau variabile de ecart.
Observaţii.
1) Se poate trece de la o problemă de maxim la una de minim folosind relaţia:
max f = - min (-f ) si invers.
2) Dacă problema de programare liniară nu are forma canonica, deci nu conţine
restricţii de acelaşi tip, atunci se adaugă sau se scad varibilele de compensare, după cum
cere restricţia respectivă.
Exemplu. Să se aducă la forma standard problema de programare liniară

următoare
⎧ x1 + 2 x2 + x3 − x4 ≤ 200
⎪
[max] f = 16x1+20 x2 –2x3+3x4 ; ⎨ 2 x1 − x2 + x4 ≥ 100
⎪ x ≥ 0 , j = 1,4
⎩ j
Se adaugă o variabilă de compensare la prima restricţie şi se scade o variabilă din a doua

restricţie. Forma standard este
⎧ x1 + 2 x2 + x3 − x4 + x5 = 200
⎪
[max] f = 16x1+20 x2 –2x3+3x4; ⎨ 2 x1 − x2 + x4 − x6 = 100 .
⎪ x j ≥ 0 , j = 1,6
⎩
Se poate demonstra că orice problemă de programare liniară se poate aduce la

forma standard şi că aceasta are aceleaşi soluţii ca şi problema iniţială.
Soluţiile unei probleme de programare liniară
Fie problema de programare liniară
⎧ AX = b
(P.L) [min] f =TCX ; ⎨ .
⎩ X ≥0
Definiţia 1.3. Un vector X0 ∈Rn care verifică sistemul de restricţii AX=b, cât şi
condiţiile de nenegativitate X ≥ 0 ale unei (P.L) se numeşte soluţie posibilă a problemei
(admisibilă sau realizabilă sau “program”).
Definitia 1.4. O soluţie posibilă X0 pentru care numărul de componente nenule,
r≤m , iar vectorii matricei A care corespund componentelor nenule sunt liniar independenţi,
se numeşte soluţie de bază ; dacă r< m, soluţia de bază se numeşte degenerată.
Definiţie 1.5. Un vector X0∈Rn, soluţie posibilă pentru (P.L) se numeşte soluţie
optimă (“program optim’’) a problemei (P.L) dacă optimizează funcţia f, adică dacă pentru
orice soluţie posibilă X are loc relaţia TC X0 ≤ TCX.
S-au obtinut diverşi algoritmi de rezolvare a unei probleme de acest tip.Toţi aceşti
algoritmi au o caracteristică comună: metoda iterativă - se porneşte de la o soluţie posibilă
iniţială care se modifică treptat, până când funcţia de eficienţă devine optimă sau se
dovedeşte că optimul nu există. Esenţa fiecărei metode este găsirea soluţiei iniţiale şi
îmbunatăţirea ei cu un algoritm de calcul. Noi vom prezenta algoritmul lui Dantzig numit
algoritmul simplex.
§.2.Mulţimi convexe în Rn
Definiţia 2.1. Fie x(1) , x(2) ,…...,x(k) ∈ Rn, unde x (i ) = ( x1(i ) , x 2(i ) ,......, x n(i ) ) ∈ R n , i = 1, k
k k
şi scalarii λ1 ,λ2,..λk ∈R, λj ∈[0,1] şi ∑ λ j = 1 . Vectorul x= ∑ λ i x (i ) se numeşte combinaţia
j =1 i =1
liniară convexă a vectorilor daţi.

Definiţia 2.2. O mulţime C ⊂ Rn se numeşte convexă dacă pentru orice x(1), x(2)∈C,
cu x(1) ≠ x(2), combinaţia lor convexă x = λx(1)+(1-λ)x(2)∈C, cu λ∈[0,1].
Geometric această definiţie se exprimă astfel: Mulţimea C ⊂ Rn este convexă dacă orice
punct de pe segmentul de dreaptă ce uneşte două puncte distincte oarecare ale lui C, se
află, de asemenea în C.
32 CAMELIA FRIGIOIU
Observaţie. Orice punct interior al unei mulţimi convexe poate fi scris ca o

combinaţie liniară convexă de puncte distincte ale mulţimii. Excepţie de la aceasta, fac
anumite puncte pe care le vom numi vârfuri ale mulţimii convexe.
Definiţia 2.3. Se numeşte punct de extrem sau vârf al mulţimii convexe C, un punct
x∈C, care nu se poate scrie ca o combinaţie liniară convexă de puncte distincte din C.
§.3.Forma matriceală şi vectorială a unei

probleme de programare liniară
Fie problema de programare liniară, în forma standad, scrisă matriceal
⎧ AX = b
[max] f = TCX ; ⎨ ,
⎩ X ≥0
unde A = (a ij ) i =1,m, j =1,n şi bT=(b1,b2,…bm).
Dacă a1,a2,….,an ∈Rm sunt vectorii coloană ai matricei A, atunci sistemul de

restricţii din forma standard, care de fapt este un sistem de ecuaţii liniare, se mai poate
n
scrie ∑ x ja j = b .
j =1
Teorema 3.1. Mulţimea S a tuturor soluţiilor realizabile ale sistemului AX=b, X ≥ O

este convexă în Rn.
În cele ce urmează, vom presupune că S este o mulţime mărginită.Dacă vor apărea

cazurile S=Φ sau S nemărginită, metoda simplex pe care o prezentăm este în măsură să o
detecteze.
Teorema 3.2. O condiţie necesară şi suficientă ca X∈S, cu X≥0 să fie punct de
extrem pentru S este ca X să fie o soluţie realizabilă de bază, care satisface sistemul
AX=b, X ≥0.
Observaţii.
1)Orice punct de extrem al lui S corespunde unei soluţii de bază a problemei de
programare liniară şi invers, orice soluţie de bază corespunde unui punct de extrem.
2)Un punct de extrem degenerat poate avea mai mult de o soluţie de bază
corespunzătoare, în timp ce un punct nedegenerat de extrem va corespunde numai unei
singure soluţii de bază.
Teorema 3.3. Soluţia optimă a unei probleme de programare liniară, dacă este
finită,se află într-un punct de extrem al spaţiului soluţiilor S. Dacă soluţia optimă se află în
mai multe puncte de extrem atunci valoarea funcţiei de eficienţă va fi aceeaşi pentru toate
combinaţiile convexe ale acestor puncte.
Această teoremă arată că soluţia optimă a unei probleme de programare liniară poate fi
obţinută numai pornind de la soluţiile realizabile de bază.
§.4.Metoda simplex
Metoda simplex, pentru prima dată publicată de americanul G. B. Dantzig în 1947,

presupune analizarea anumitor soluţii realizabile de bază şi trecerea de la o soluţie la alta,
mai bună, prin schimbarea câte unui vector din bază. Mai exact,se porneşte de la o soluţie
realizabilă de bază (care se deduce cât mai simplu posibil), se testează optimalitatea
acestei solutii, folosind un test de optimalitate.Dacă soluţia este optimă, metoda ia sfârşit,
dacă nu, se trece la o altă soluţie de bază corespunzătoare unei baze care diferă de
precedenta numai printr-un singur vector. Alegerea lui se face prin criteriul de intrare în
bază. Vectorul pe care acesta îl înlocuieşte se alege conform criteriului de ieşire din bază.
Criteriul de ieşire din bază se deduce din condiţia de admisibilitate a noii soluţii;
criteriul de intrare în bază se obţine din condiţia ca noua soluţie să îmbunătăţească
valoarea funcţiei de eficienţă.
Condiţie pentru alegerea vectorului ar care iese din bază

Condiţia de admisibilitate
Fie a1,a2,…,am,..,an vectorii coloană ai matricei A şi (XB, 0) o soluţie admisibilă de
bază a problemei, unde prin XB am notat primele m componente nenule ale soluţiei X,
baza corespunzătoare ei fiind B={a1,a2,…,am}. Această soluţie se numeşte soluţie curentă,
iar B baza curentă.
Sistemul de restricţii al problemei de programare liniară se scrie:
m
∑ x j a j =B XB=b (1)
j =1
sau XB=B-1b. (2)

Vom genera o nouă soluţie realizabilă de bază pornind de la cea curentă.
Fie aj un vector, ales din ceilalţi n-m vectori ai matricei A, care nu sunt în baza
curentă şi xj variabila corespunzătoare lui.
34 CAMELIA FRIGIOIU
Vectorii a1,a2,…,am sunt liniar independenţi şi atunci putem exprima vectorul aj în
m
baza B, astfel: există scalarii α 1j , α 2j ,......, α mj astfel încât aj= ∑ α kj a k . (3)
k =1
Notăm α j = (α 1j , α 2j ,..., α mj ) T şi atunci relaţia (3) se mai poate scrie
Bαj = aj sau αj =B-1aj . (4)

Fie θ > 0, oarecare.Înmulţim relaţia (4) cu θ şi se obţine folosind (1)
B ( XB - θ αj ) + θ aj = b. (5)
Aceasta arată faptul că noul vector X’ cu m+1 componente nenule
⎛ X − θα j ⎞ ⎛ B −1b − θα j ⎞
X’ = ⎜⎜ B ⎟ =⎜
⎟ ⎜
⎟
⎟ (6)
⎝ θ ⎠ ⎝ θ ⎠
este o soluţie a noului sistem de restricţii cu o nouă variabilă xj=θ > 0.
Deci X’ este o soluţie nebazică, deoarece are m+1 variabile nenule.
Pentru a obţine o nouă soluţie admisibilă de bază, scalarul θ trebuie ales astfel
încât una din vechile variabile de bază să fie zero, adică să devină variabilă nebazică. Pe
de altă parte toate elementele lui X’ trebuie să fie nenegative. Aceasta înseamnă:
xk -θ α kj ≥ 0 , k = 1, m (7)
xj = θ > 0.
Deoarece xk ≥ 0, expresia xk − θα kj poate deveni negativă numai dacă α kj > 0.
Deci, când stabilim condiţia de admisibilitate a soluţiei X' vom lua în considerare
numai α kj > 0. În acest caz, vechea variabilă bazică care trebuie făcută 0, trebuie aleasă
⎧⎪ x ⎫⎪ x
astfel încât θ = min ⎨ kj , α kj 〉 0⎬ = rj , α rj > 0, (8)
k ⎪α
⎩ k ⎪⎭ α r
unde k=r reprezintă indicele variabilei bazice care atinge minimul rapoartelor pozitive de
mai sus. Astfel în noua soluţie, X’, variabila xr devine 0.
xr
Într-adevăr: xr - θ α rj = xr - ⋅ α rj = 0, (9)
α rj
şi xr devine nebazică. Deci, vectorul aj este vectorul care intră în bază, iar ar este vectorul
care iese din bază.
Dacă acelaşi minimum dat de valoarea (8) apare pentru mai mult de o variabilă xr,
noua soluţie de bază va fi degenerată, deoarece cel puţin o variabilă bazică va fi 0 în noua
soluţie X’.
O altă situaţie critică este atunci când toţi α kj ≤ 0, ceea ce înseamnă că noile
variabile xk -θ α kj >0 pentru ∀ θ ≥0; deci nici o variabilă nu poate fi înlăturată din soluţie.
Acesta înseamnă că noua soluţie va fi întotdeauna nebazică şi că variabilele sale pot

creşte oricât de mult. În acest caz soluţia se numeşte nemărginită.
Condiţie pentru alegerea vectorului aj care intră în bază, condiţia de optimalitate

Să considerăm o problemă de programare liniară şi fie B o bază curentă,
CBT =(c1,c2,…cm) vectorul coeficienţilor funcţiei obiectiv, corespunzător bazei curente

XB = B-1 b.
Definim fj = C BT α j , unde αj este dat de (4) sau α j =B-1aj .
Teorema 4.1. Fiind dată soluţia realizabilă de bază XB =B-1 b , vectorul aj este un
vector care poate intra în bază dacă cj -fj>0 (pentru problemele de maxim) sau fj – cj > 0
(pentru problemele de minim).
Dacă cj -fj ≤ 0 (sau fj – cj ≤0) pentru toţi vectorii nebazici aj atunci soluţia curentă este
optimă.
Observaţii.1.Noua valoare a funcţiei de eficienţă f0’ se poate îmbunătăţi numai
dacă θ >0. Dacă θ=0, f0’= f0 rămâne aceeaşi. Acesta este cazul soluţiei degenerate care se
tratează separat.
2. Dacă cj -fj < 0 (în problema de maxim) şi valoarea rezultată xj este nemărginită,
adică θ ar putea lua orice valoare nenegativă, atunci valoarea lui f0’ va fi nemărginită şi în
consecinţă problema nu are soluţie finită.
3.Dacă cj -fj = 0 pentru o variabilă nebazică xj, este posibil să introducem aj pentru a
obţine o nouă soluţie de bază, care va conduce la aceeaşi valoare pentru funcţia de
eficienţă.
4.Deoarece, prin definiţie, fj =CBTαj =CBTB-1aj, atunci pentru toate variabilele
problemei fj = CBTB-1A.
Rezultă,că de îndată ce a fost determinată inversa matricei B, din iteraţia curentă va
fi posibil să calculăm toate elementele din tabelul curent, utilizând informatiile originale ale
problemei.
36 CAMELIA FRIGIOIU
Determinarea unei soluţii iniţiale de bază

Dacă problema de programare liniară are forma canonică:
max f=c1x1+c2x2+…+cnxn
⎧ a11 x1 + a12 x2 + ... + a1n xn ≤ b1
⎪ a x + a x + ... + a x ≤ b
⎪⎪ 21 1 22 2 2n n 2
⎨ ...........................................
⎪a x + a x + ... + a x ≤ b
⎪ m1 1 m2 2 mn n m
⎪⎩ x1 ≥ 0, x2 ≥ 0, .....xn ≥ 0
şi presupunem că în plus toţi termenii liberi sunt pozitivi, adică b1 ≥ 0,...,bm ≥ 0.

Adăugăm variabilele de compensare: xn+1,xn+2,…xn+m ≥0 şi se obţine forma
standard:
⎧ a11 x1 + a12 x 2 + ... + a1n x n + xn+1 = b1
⎪ a x + a x + ... + a x + x
⎪⎪ 21 1 22 2 2n n n + 2 = b2
max f=c1x1+c2x2+…+cnxn; ⎨ ...........................................
⎪a x + a x + ... + a x + x
n + m = bm
⎪ m1 1 m2 2 mn n
⎪⎩ x1 ≥ 0, x2 ≥ 0, .....x n+ m ≥ 0
Rangul matricei sistemului de ecuaţii de mai sus este m, deoarece matricea

sistemului conţine exact m vectori unitari, pe care îi vom nota: an+1,an+2,…,an+m.
O soluţie de bază trebuie să aibă maxim m componente nenule. Drept soluţie
iniţială vom lua o soluţie foarte uşor de determinat şi anume: x1=x2=….=xn=0, xn+1=b1,
xn+2=b2,…, xn+m=bm.
Cum toate componentele termenului liber sunt pozitive, rezultă că soluţia sistemului
de restricţii al problemei de programare liniară :XT=(0,0,…,0,b1,b2,…bm)∈Rn+m serveşte
drept soluţie iniţială de bază.
Observaţie. Se ştie că problema de programare liniară se poate aduce mereu la
forma standard, totuşi condiţia suplimentară b1 ≥ 0 ,...,bm≥0 face ca întotdeauna soluţia
iniţială să poată fi dedusă ca mai sus.
Metoda simplex are în vedere testarea optimalităţii soluţiei de bază (iniţiale)

curente; în caz că soluţia este optimă, algoritmul se opreşte; dacă nu este optimă, soluţia
se modifică prin modificarea unui vector din baza curentă, aplicând criteriul de intrare în
bază;acest nou vector care se alege prin criteriul de intrare în bază, înlocuieşte un vector
din vechea bază, care se alege prin criteriul de ieşire din bază.
Noua soluţie se calculează utilizând metoda Gauss-Jordan. Această soluţie se

testează, la rândul ei, cu criteriul de optimalitate, etc. Algoritmul ia sfârşit după un număr
finit de paşi.
Organizarea calculelor - tabelul simplex
Presupunem că baza curentă B este formată din primii m vectori ai matricei

sistemului de restricţii din forma standard, a1,a2,…,am, deci primele m componente ale
soluţiei x1,x2,…,xm sunt diferite de 0.
Vom nota CB subvectorul lui C format cu componentele lui C corespunzătoare bazei
B. Se observă că vectorii bazei se exprimă în felul următor în baza B:
a1=1⋅a1+0⋅a2+…+0⋅am;a2=0⋅a1+1⋅a2+…+0⋅am;….,am =0⋅a1+0⋅a2+…+1⋅am.
De asemenea, aşa cum am văzut mai sus, toţi vectorii a j care nu aparţin bazei se
pot exprima prin:

a j = α1j a1 + α 2j a 2 + ...... + α mj a m , ∀ j= m + 1, m + n .
Tabelul simplex pentru baza curentă este următorul:
c1 c2…cr…cm…cj… cm+n θ
CB B xB a1 a2…ar…am…aj… am+n
c1 a1 x1 1 0…..0….0….α1j… α1m+n
c2 a2 x2 0 1…..0….0….α2j… α2m+n
. . . ………………………………
cr ar xr 0 0…..1…0…..αrj…. αrm+n
. . . ……………………………..
cm am xm 0 0…..0…1…..αmj…. αmm+n
ck –fk f0 0…0….0….0…cj-fj… cm+n-fm+n
Reguli practice pentru aplicarea algoritmului simplex

1.Criteriul de optimalitate. Dacă toate diferenţele Δk=ck-fk (pentru problema de
maxim) sau Δk= fk - ck (pentru problema de minim) corespunzătoare vectorilor care nu sunt
în baza curentă B sunt negative sau egale cu 0, soluţia XB este optimă şi algoritmul se
opreşte.
38 CAMELIA FRIGIOIU
2.Criteriul de intrare in bază. Dacă cel puţin una dintre diferenţele

corespunzătoare vectorilor care nu se află în baza curentă, este pozitivă, Δk=ck -fk >0
(pentru problema de maxim) sau Δk =fk-ck>0 (pentru problema de minim), atunci soluţia XB
nu este optimă.
Se alege max { Δ k | Δ k >0} = Δj . Vectorul aj intră în bază.
3.Criteriul de ieşire din bază. Se aplică după aplicarea criteriului de intrare în

bază.Se adaugă o nouă coloană în partea dreaptă a tabelului, coloana θ, în care se scriu
xk
rapoartele , pentru care α kj > 0. Nu se scriu cele cu α kj ≤ 0.Se alege raportul minim:
α kj
⎧⎪ x ⎪⎫ x
min ⎨ kj , α kj 〉 0⎬ = rr . Vectorul ar iese din bază.
⎪⎩ α k ⎪⎭ α k
4.Stabilirea pivotului, dacă soluţia curentă nu este optimă.

La intersecţia liniei vectorului ar , care iese din bază, cu coloana vectorului aj, care
intră în bază, se află pivotul α rj > 0 , cu care se lucrează în metoda lui Gauss-Jordan
pentru obţinerea noului tabel simplex. Adică elementele noului tabel simplex se vor calcula
astfel:
-linia pivotului se împarte la pivot;
-coloana pivotului are elementele egale cu 0, cu excepţia elementului de pe locul
pivotului, care este 1;
-celelalte elemente se calculează după regula dreptunghiului.
Se obţine astfel o nouă soluţie. Noua bază B1, va conţine în locul lui ar vectorul aj, iar aj va
deveni vector unitar.
Exemplu.Să se rezolve problema de programare liniară, utilizând algoritmul

simplex:
max f = 5x1 + 4x2 + 3x3

x1 + 2x2 + 2x3 ≤ 10
2x1 + x2 ≤ 8
2x2 - x3 ≤ 8 x1, x2 ,x3 ≥ 0.
Soluţie. Se aduce problema la forma standard, adăugându-se variabilele de

compensare x4 , x5, x6 ≥ 0.Funcţia de eficienţă rămâne neschimbată, dar inegalităţile se
vor transforma în egalităţi:
max f = 5x1 + 4x2 + 3x3+0x4+0x5+0x6
x1 + 2x2 + 2x3 + x4 =10
2x1 + x2 +x5 = 8
2x2 - x3 +x6 = 8 xj ≥ 0 , j= 1,6 .
Baza iniţială este baza unitară, reprezentată de matricea unitate de ordinul trei,
formată cu vectorii coloană a4,a5,a6 ai matricei A a sistemului de restricţii.
Soluţia iniţială de bază se obtine astfel:
x1=x2=x3=0, x4=10, x5=8, x6=8.
Construim tabelul simplex iniţial cu soluţia iniţială de bază, matricea sistemului de
restricţii, baza initiala:
5 4 3 0 0 0
CB B XB a1 a2 a3 a4 a5 a6 θ
0 a4 10 1 2 2 1 0 0
0 a5 8 2 1 0 0 1 0
0 a6 8 0 2 -1 0 0 1
Δj=cj-fj 0 5 4 3 0 0 0
Ultima linie a diferenţelor se calculează conform definiţiei :

⎛1⎞
⎜ ⎟
f1 = CBT -1
B a 1= CBT a1 =(0, 0, 0) ⎜ 2 ⎟ =0 ; c1-f1= 5 – 0 =5
⎜0⎟
⎝ ⎠
⎛ 2⎞
⎜ ⎟
f2 = CBT -1
B a 2= CBT a2 =(0, 0, 0) ⎜ 1 ⎟ =0; c2 – f2 = 4 - 0=4
⎜ 2⎟
⎝ ⎠
⎛2⎞
T ⎜ ⎟
f3= CB a3 =(0, 0, 0) ⎜ 0 ⎟ =0; c3 – f3 = 3 - 0=3;f4=0; c4-f4=0; f5=0, c5-f5 =0 ; f6=0, c6-f6=0.
⎜ −1⎟
⎝ ⎠
Criteriul de optimalitate se aplică după calcularea diferenţelor Δj. Soluţia nu este
optimă, deoarece nu toate diferenţele sunt negative sau egale cu 0. Vom schimba baza
curentă, prin introducerea unui nou vector în bază. Criteriul de ieşire din bază indică
40 CAMELIA FRIGIOIU
alegerea max { 5,4,3 } = 5 =c1 – f1, deci vectorul a1 intră în bază, j=1. Vom stabili vectorul
care iese din bază şi pentru aceasta adăugăm coloana θ. Acum tabelul va arăta astfel:
5 4 3 0 0 0
0 a4 10 1 2 2 1 0 0 10/1
0 a5 8 (2) 1 0 0 1 0 8/2
0 a6 8 0 2 -1 0 0 1 -
cj-fj 0 5* 4 3 0 0 0
x5
Criteriul de ieşire din bază indică ieşirea vectorului, care realizează min {10,4} = 4= ,
α15
deci iese din bază a5. Pivotul iteraţiei este egal cu 2. Noua bază va fi formată din vectorii
a4, a1, a6.
Calculul elementelor noului tabel se va efectua cu metoda Gauss - Jordan. Tabloul
simplex va fi :
5 4 3 0 0 0
0 a4 6 0 3/2 (2) 1 -1/2 0 3
5 a1 4 1 1/2 0 0 1/2 0 -
0 a6 8 0 2 -1 0 0 1 -
cj-fj 20 0 3/2 3* 0 -5/2 0
Soluţia dată de acest tabel este XT=(4,0,0,6,0,8), iar valoarea funcţiei este de 20.
Aplicăm iar criteriile de optimalitate pentru a studia această soluţie . Linia diferenţelor arată
că soluţia nu este optimă va intra în bază a3; coloana lui θ arată că iese din bază vectorul
a4. Pivotul este egal cu 2. Noua bază va fi formată din vectorii a3 , a1, a6.
Iteraţia corespunzătoare este dată de tabelul de mai jos:
5 4 3 0 0 0
CB B XB a1 A2 A3 a4 a5 a6 θ
3 a3 3 0 3/4 1 1/2 -1/4 0
5 a1 4 1 ½ 0 0 1/2 0
0 a6 11 0 11/4 0 1/2 -1/4 1
cj-fj 29 0 -3/4 0 -3/2 -7/4 0
Soluţia corespunzătoare este XT = (4,0,3,0,0,11), iar valoarea functiei de eficienţă

este 29.Testul de optimalitate indică faptul că această soluţie este optimă.
Determinarea unei soluţii iniţiale de bază, când problema are forma canonică:
min f=c1x1+c2x2+…+cnxn
⎧ a11 x1 + a12 x 2 + ... + a1n x n ≥ b1
⎪ a x + a x + ... + a x ≥ b
⎪⎪ 21 1 22 2 2n n 2
⎨ ...........................................
⎪a x + a x + ... + a x ≥ b
⎪ m1 1 m2 2 mn n m
⎪⎩ x1 ≥ 0, x 2 ≥ 0, .....x n ≥ 0
Presupunem că termenii liberi sunt pozitivi: b1 ≥ 0 ,b2 ≥ 0,…, bm ≥ 0.

Introducem variabilele de compensare, cu coeficientul ‘’-1‘’ în fiecare restricţie si se obţine
forma standard a problemei de programare liniara:
min f=c1x1+c2x2+…+cnxn
⎧ a11 x1 + a12 x 2 + ... + a1n x n − x n+1 = b1
⎪ a x + a x + ... + a x − x
⎪ 21 1 22 2 2n n n + 2 = b2
⎪
⎨ ...........................................
⎪a x + a x + ... + a x + x
n + m = bm
⎪ m1 1 m2 2 mn n
⎪⎩ x j ≥ 0, j = 1, n + m
Dacă procedăm ca mai înainte, vom lua drept soluţie iniţială de bază, soluţia:
x1=x2=….=xn=0, xn+1= -b1,xn+2= - b2,…,xn+m= - bm,
însă acesta nu este şi realizabilă, pentru că ea nu satisface condiţiile algoritmului simplex.
Pentru a obţine o soluţie admisibilă de bază, vom introduce în fiecare egalitate o nouă
variabilă nenegativă, cu coeficientul +1, care să înlesnească alegerea soluţiei iniţiale.
Aceste m variabile pe care le introducem se numesc variabile artificiale, iar metoda de
lucru pe care o expunem se numeşte metoda variabilelor artificiale sau metoda
penalizării .
Astfel, după adăugarea variabilelor artificiale sistemul de restricţii devine :
⎧ a11 x1 + a12 x2 + ... + a1n xn − xn+1 + xn+ m+1 = b1
⎪ a x + a x + ... + a x − x + x
⎪⎪ 21 1 22 2 2n n n+ 2 n + m + 2 = b2
⎨ ........................................... .
⎪a x + a x + ... + a x + x
n + m + x n + 2 m = bm
⎪ m1 1 m2 2 mn n
⎪⎩ x j ≥ 0, j = 1, n + 2m
Evident, aceste variabile artificiale vor disparea din soluţia optimă sau vor fi 0 la
sfârşitul rezolvării, altfel restricţiile iniţiale ale problemei vor fi modificate. Totuşi, soluţia
iniţială de bază pentru problema cu restricţiile de mai sus poate fi acum una convenabilă
şi anume: x1=x2=….=xn=…=xn+m=0, xn+m+1=b1,xn+m+2=b2,…xn+2m=bm.
42 CAMELIA FRIGIOIU
Iniţial, variabilele artificiale sunt în bază. Le putem elimina treptat din bază dacă le asociem
un coeficient foarte mare în funcţia de eficienţă, practic ∞.
Acest coeficient foarte mare se numeşte coeficient de penalizare, se notează cu M
pentru toate variabilele artificiale şi se consideră practic infinit. În concluzie, funcţia de
eficienţă se modifică şi ea devenind:
min w= c1x1+c2x2+…+cnxn+Mxn+m+1+Mxn+m+2+…Mxn+2m.
Dacă totuşi, la sfârşitul rezolvării problemei de programare liniară prin metoda
variabilelor artificiale, una din variabilele artificiale (sau mai multe) are vectorul său în baza
‘’ optimă’’ şi ea este nenulă, rezultă că problema dată initial nu admite soluţie.
Exemplu.
Să se rezolve problema de programare liniară, utilizând algoritmul simplex:
min f = 4x1 + 3x2 + 5x3
2x1 + x2 -5x3 ≥300
x1 + x2 + x3 ≥ 75
x1, x2 ,x3 ≥ 0.
Soluţie. Aducem problema la forma standard
min f = 4x1 + 3x2 + 5x3
2x1 + x2 -5x3 – x4 =300
x1 + x2 + x3 - x5 = 75
xj ≥ 0 j = 1,5 .
Vom adăuga variabilele artificiale x6, x7, introducându-le în restricţii cu coeficientul 1
şi în funcţia de eficienţă cu coeficientul de penalizare M:
min w = 4x1 + 3x2 + 5x3+Mx6+Mx7
2x1 + x2 - 5x3 – x4+ x6 =300
x1 + x2 + x3 - x5 + x7= 75
xI ≥ 0, l=1,7.
Soluţia iniţială de bază este x1=x2=x3=x4=x5=0, x6=300, x7=75.
Calculele aferente algoritmului simplex sunt redate în tabelul următor. Pentru
calculul liniei diferenţelor şi stabilirea criteriilor de optimalitate şi de intrare în bază se
foloseşte Δj = fj – cj . Pentru criteriul de intrare în bază se folosesc coeficienţii lui M din
diferenţele Δj. La prima iteraţie a1 intră în bază, deoarece se compară coeficientul 3 al lui
M din diferenţa Δ1=3M – 4 cu coeficientul 2 al lui M din diferenţa Δ2 = 2M-3 şi se alege
coeficientul cel mai mare, deci intră în bază a1.
4 3 5 0 0 M M
CB B XB a1 a2 a3 a4 a5 a6 a7 θ
M a6 300 2 1 -5 -1 0 1 0 150
M a7 75 (1) 1 1 0 -1 0 1 75
fj-cj 3M-4* 2M-3 -4M-5 -M -M 0 0
M a6 150 0 -1 -7 -1 (2) 1 - 75
4 a1 75 1 1 1 0 -1 0 - -
fj-cj 0 -M+1 -7M-1 -M 2M-4* 0 -
0 a5 75 0 -1/2 -7/2 - 1/2 1 - -
4 a1 150 1 ½ - 5/2 - 1/2 0 - -
fj-cj 600 0 -1 - 15 -2 0 - -
Dacă o variabilă artificială iese din bază, ea nu va mai intra niciodată în bază, fapt
care justifică eliminarea din calcul a coloanelor a7 şi a8 din tabelul de mai sus.
Soluţia optimă a problemei este:
x1=150, x2=x3=x4=0, x5=75, min f =600.
Soluţie optimă multiplă.Calcul soluţiei optime generale
Dacă o problemă de programare liniară are mai multe soluţii optime de bază, atunci
orice combinaţie liniară convexă a acestor soluţii este de asemenea o soluţie optimă. Din
cele expuse a rezultat, de asemenea, când o soluţie este multiplă: dacă în iteraţia optimă
cj - fj=0 (sau fj - cj=0) pentru un vector aj care nu aparţine bazei, atunci este posibil să
introducem în bază vectorul aj pentru a determina altă soluţie optimă care să conducă la
aceeaşi valoare pentru funcţia de eficienţă.
Exemplu. Se face un amestec de uleiuri minerale U1,U2,U3,U4, în vederea unui
produs finit cu anumite calităţi şi în cantitate de cel puţin 800 l.Amestecul trebuie să
conţină substanţele S1 şi S2 în cantitate de cel puţin 18000 g respectiv 21000 g.Conţinutul
de substanţe S1 şi S2 ale fiecărui tip de ulei şi costurile unitare sunt date mai jos:
Uleiuri Conţinut în grame/ l
Substanţe U1 U2 U3 U4 Necesar (g)
S1 20 10 30 20 18000
S2 10 20 10 30 21000
Cost unitar
Mii u.m./t 5 4 4,5 3
Cum trebuie făcut amestecul cu cost total minim?
44 CAMELIA FRIGIOIU
Soluţie.Fie x1,x2,x3,x4 cantităţile din uleiurile U1,U2,U3,U4 care trebuie puse în

amestec. Funcţia de eficienţă este o funcţie cost, costul total al amestecului.Ea trebuie
minimizată: min f = 5 x1+4x2+4,5 x3+3x4 (mii u.m.)
Restricţia referitoare la cantitate este:
x1+x2+x3+x4 ≥ 800.
Celelalte două restricţii se referă la substanţele S1 şi S2 necesare amestecului:
20 x1+10x2+30x3+20x4 ≥ 18000
10 x1+20x2+10x3+30x4 ≥ 21000.
Condiţiile de nenegativitate asupra variabilelor sunt: x1 ,x2 , x3 , x4 ≥ 0.
Deci, modelul matematic al problemei de amestec este :
min f = 5x1+4x2+4,5 x3+3x4
x1+x2+x3+x4 ≥ 800; 20 x1+10x2+30x3+20x4 ≥ 18000;10 x1+20x2+10x3+30x4 ≥ 21000
x1 ,x2 , x3 , x4 ≥ 0.
Împărţim cu 10 restricţiile doi şi trei:
min f =5 x1+4x2+4,5 x3+3x4
x1+x2+ x3+ x4 ≥ 800
2 x1+x2+3x3+2x4 ≥ 1800
x1+ 2x2+ x3+3x4 ≥ 2100; x1 ,x2 , x3 , x4 ≥ 0
Se aduce problema la forma standard şi se obţine:
min f =5 x1+4x2+4,5 x3+3x4
x1+x2+x3+x4 –x5 = 800
2 x1+x2+3x3+2x4 – x6 = 1800
x1+2x2+x3+3x4 – x7 = 2100
xj ≥ 0, j = 1,7
Pentru a reduce calculele, vom scădea din ecuaţia cu termenul liber cel mai mare, pe rând
fiecare dintre ecuaţiile sistemului de restricţii. Sistemul de restricţii devine:
x2 +2x4 +x5 –x7 = 1300
- x1+x2 - 2x3+x4 + x6 – x7 = 300
x1+2x2+x3+3x4 – x7 = 2100
xj ≥ 0, j=1,..,7
Matricea ataşată acestui ultim sistem este :
⎛ 0 1 0 2 1 0 − 1⎞
⎜ ⎟
A= ⎜ − 1 1 − 2 1 0 1 − 1⎟
⎜ 1 2 1 3 0 0 − 1⎟
⎝ ⎠
Ea coţine doi vectori unitari a5 şi a6, deci nu este nevoie pentru determinarea
soluţiei iniţială de bază decât de o singură variabilă artificială, care va fi notată x8 şi va fi
adăugată la ultima restricţie.
Problema de programare liniară devine :
min f =5 x1+4x2+4,5 x3+3x4+Mx8
x2 +2x4 +x5 –x7 = 1300
- x1+x2 - 2x3+x4 + x6 – x7 = 300
x1+2x2+x3+3x4 – x7 +x8= 2100; xj ≥ 0, j=1,..,8.
Tabelul simplex este dat mai jos:
5 4 4,5 3 0 0 0 M
CB B XB a1 a2 a3 a4 a5 A6 a7 a8 θ
0 a5 1300 0 1 0 2 1 0 -1 0 650
0 a6 300 -1 1 -2 (1) 0 1 -1 0 300
M a8 2100 1 2 1 3 0 0 -1 1 700
fj-cj M-5 2M-4 M-4,5 3M-3* 0 0 -M 0
0 a5 700 2 -1 4 0 1 -2 1 0 700/4
3 a4 300 -1 1 -2 1 0 1 -1 0 -
M a8 1200 4 -1 (7) 0 0 -3 2 1 1200
7
fj-cj 4M-8 -M-1 7M-0,5* 0 0 -3M+3 2M-3 0
0 a5 100/7 -2/7 -3/7 0 0 1 -2/7 -1/7 -
3 a4 4500/7 1/7 5/7 0 1 0 1/7 -3/7 -
4,5 a3 1200/7 4/7 -1/7 1 0 0 -3/7 2/7 --
fj-cj 2700 -2 -2,5 0 0 0 -1,5 0*
1200 4500 100

Soluţia optimă este XoT=( 0,0, , , , 0 ,0 ), iar valoarea minimă a
7 7 7
funcţiei de eficienţă este f min = 2700.
Pe linia diferenţelor f7- c7 = 0, fără ca vectorul a7 să fie în bază.
46 CAMELIA FRIGIOIU
Pentru a determina o altă soluţie optimă vom introduce în bază vectorul a7 şi vom
construi un nou tabel simplex
5 4 4,5 3 0 0 0
CB B XB a1 a2 a3 A4 a5 a6 a7 θ
0 a5 100 0 -1/2 1/2 0 1 -1/2 0
3 a4 900 1 1/2 3/2 1 0 -1/2 0
0 a7 600 2 -1/2 7/2 0 0 -3/2 1
fj -cj 2700 -2 -2,5 0 0 0 -1,5 0
Soluţia optimă obţinută este X1T=( 0 , 0 , 0, 900, 100, 0 , 600) .

Se poate construi o combinaţie liniară convexă a celor două soluţii optime care reprezintă
soluţia optimă generală:
X(λ) = λX0+(1-λ)X1, λ∈[0,1]
1200 1800
Pentru orice λ∈[0,1], f(X(λ))=4,5⋅ λ +3⋅(900 - λ ) = 2700, adică valoarea funcţiei
7 7
de eficienţă rămâne minimă.
Rezolvarea unei probleme de programare liniară care nu este la nici una din
formele canonice
Se aduce problema la forma standard, cu toţi termenii liberi ai sistemului de restricţii
pozitivi. Matricea sistemului adus la forma standard va arăta care sunt vectorii coloană
unitari existenţi şi care ar mai trebui adăugaţi pentru a obţine o bază unitară. In funcţie de
acest fapt se adaugă variabile artificiale la restricţiile potrivite şi se modifică şi funcţia de
eficienţă astfel :
-dacă problema este de minim, atunci se adaugă la funcţia de eficienţă iniţială,
variabilele artificiale cu coeficienţii de penalizare M (M pozitiv, foarte mare);
-dacă problema este de maxim, atunci se adaugă la funcţia de eficienţă iniţială,
variabilele artificiale cu coeficienţii de penalizare -M (negativ, practic -∞)
Spunem că problema se rezolvă prin metoda penalizării.
Vom construi tabelul simplex, cu baza iniţială formată din vectori unitari, care pot fi:
- vectori corespunzători variabilelor problemei sau
- vectori corespunzători variabilelor de compensare sau
- vectori corespunzători variabilelor artificiale.
Exemplu de problemă care nu admite soluţie

max f = 2x1 + x2 + 2x3
5x1 + x2 + x3 ≤ 20
-x1 + x2 + x3 = 30
x1, x2 ,x3 ≥ 0.
Soluţie. Aducem problema la forma standard adăugând variabila de compensare x4
la restricţia întâi şi variabila artificială x5 la restricţia a doua .
max w = 2x1 + x2 + 2x3 - Mx5

5x1 + x2 + x3+ x4 =20
-x1 + x2 + x3 +x5 =30
xj ≥ 0 j = 1,5 .
2 1 2 0 -M
CB B XB a1 a2 a3 a4 a5 θ
0 a4 20 5 1 (1) 1 0 20*
-M a5 30 -1 1 1 0 1 -
cj-fj 2-M 1+M 2+M* 0 0
2 a3 20 5 1 1 1 0
-M a5 10 -6 0 0 -1 1
cj-fj -8-6M -1 0 -2-M 0
Ultima iteraţie a tabelului de mai sus indică optimalitatea soluţiei datorită faptului că
toate diferenţele sunt Δj = c j- fj sunt negative sau 0.
Totuşi variabila artificială x5 , a rămas în bază cu valoarea 10, x5≠0; deci problema
nu admite soluţie.
Exemplu de problemă care admite optim ∞

max f = 6x1 + 10x2
x1 - x2 ≤ 1
-2x1 + x2 ≤ 2; x1, x2 ≥ 0.
48 CAMELIA FRIGIOIU
Aducem problema la forma standard:

max f = 6x1 + 10x2
x1 - x2 +x3 =1
-2x1 + x2 +x 4= 2
x1, x2 , x3 , x4 ≥ 0.
Tabelul simplex corespunzător este :
6 10 0 0
CB B XB a1 a2 a3 a4 θ
0 a3 1 1 -1 1 0 -
0 a4 2 -2 (1) 0 1 2
cj-fj 6 10* 0 0
0 a3 3 -1 0 1 1
10 a2 2 -2 1 0 1
cj-fj 20 26 0 0 -10
Calculele nu mai pot continua, deoarece aplicarea criteriului de intrare în bază

indică intrarea vectorului a1, iar toate componentele vectorului care intră în bază sunt
negative, adică funcţia f poate fi făcută oricât de mare.
Criteriu de optim infinit. Dacă toate componentele vectorului care intră în bază
( la o anumită iteraţie a simplexului) sunt negative sau nule, problema admite optim infinit.
În cazul nostru putem scrie max f = ∞.
Dualitatea în programare liniară

Fiecărei probleme de programare liniară i se poate ataşa, într-un anumit mod o altă
problemă de programare liniară, care se numeşte problema duală, iar problema iniţială se
numeşte problema primală.Duala se construieşte cu datele primalei. Adesea, ne vom referi
la cuplul de probleme primală-duală. Dualitatea care se referă la problemele de
prorgamare liniară sub forma canonică se numeşte dualitate simetrică, iar dacă
problemele nu sunt la una dintre formele canonice, se numeşte dualitate nesimetrică.
Regulile de construire a dualei sunt aceleaşi în ambele tipuri de dualitate.
Dualitatea simetrică
Fie problema de programare liniară , care are forma canonică:
max f = CT X
AX≤b (P)
X≥0
în care (x1,x2,…,xn)T sunt variabilele, C∈Rn, A∈Mm×n(R), b∈Rm. Problema are m restricţii.
Fie vectorul Y= (y1,y2,…,ym)T cu m componente.Vom face să corespundă fiecărei restricţii
a problemei (P) una din componentele lui Y. Astfel, restricţiei 1 îi va corespundă y1,…, în
general restricţiei I îi va corespunde variabila yI . Aceste variabile se numesc variabilele
dualei sau variabile duale.
Definiţia 4.1. Se numeşte duala problemei (P), problema de programare liniară:
min g = YT b
YT A ≥ CT (D)
Y ≥ 0.
Definiţia 4.2. Fie problema de programare liniară
min f = CT X
AX≥b (P1)
X≥0
în care X, C ∈ Rn, A ∈Mm×n(R), b∈Rm. Duala problemei (P1) este problema :
max g = YT b
YT A ≤ CT (D1)
Y ≥ 0.
m
unde Y∈ R este vectorul variabilelor duale.
Se observă că duala lui (D) este chiar (P) şi duala lui (D1) este (P1).
Dualitatea nesimetrică
Definiţia problemei duale în cazul când primala nu este la nici una din formele
canonice se va face cu ajutorul tabelului de mai jos ;
Primala (P) Duala (D)
min (max) max (min)
x1,x2,…,xn, n variabile n restricţii
m restricţii y1,y2,…,ym - m variabile
A matricea sistemului de restricţii AT matricea sistemului de restricţii
C∈Rn coeficienţii funcţiei de b∈Rm coeficienţii funcţiei de
Eficienţă eficienţă
B∈Rm vectorul termenilor liberi C∈Rn vectorul termenilor liberi
50 CAMELIA FRIGIOIU
Restricţia i concordantă yi ≥ 0
Restricţia i neconcordantă yi ≤ 0
Restricţia i egalitate yi oarecare
≥0 restricţia j concordantă
xj ≤ 0 restricţia j neconcordantă
xj oarecare restricţia j egalitate
Regulile de construire a dualei pentru cazul dualităţii nesimetrice sunt aceleaşi cu

cele pentru dualitatea simetrică, cu excepţia cazurilor când restricţiile nu sunt concordante
şi variabilele nu sunt pozitive.
Exemplu. Duala problemei : min f = 3x1 + 2x2 – x3 +16 x4
x1 - x2 +2 x3 +3x4 ≥ 2
x2 - 2x3 + x4 ≤ 10
3x1 + x2 +2 x3 ≥ 15
x1, x2 ≥ 0 , x3≤ 0, x4 oarecare
este problema cu 4 restricţii şi 3 variabile:
max g = 2y1 + 10y2 +15 y3

y1 + 3y3 ≤ 3
-y1 + y2 + y3 ≤ 2
2y1 - 2y2 +2 y3 ≥ -1
3y1 + y2 = 16
y1, y3 ≥ 0 , y2≤ 0.
§.5. Probleme
1.Un întreprinzător dispune de mijloacele tehnice necesare pentru a fabrica 4 tipuri

de produse,care folosesc două tipuri de materii prime A şi B. Consumurile specifice şi
cheltuielile pe unitatea de produs, sunt în tabelulul de mai jos:
Produse
Materii prime P1 P2 P3 P4 Disponibil
A 3 2 4 2 300
B 0 1 2 3 80
Cheltuieli unitare 5 4 2 4
Dacă îşi propune să producă în total cel puţin 100 unităţi,iar din produsul P3 nu mai
puţin de 20 unităţi, cum trebuie organizată producţia, asfel încât cheltuielile totale să fie
minime?
2.O întreprindere fabrică trei tipuri de produse folosind gaz metan şi
apă.Consumurile specifice, disponibilul de apă şi gaz, precum şi beneficiile nete unitare
sunt date în tabelul de mai jos:
Produse Consumuri specifice

Resurse P1 P2 P3 Disponibil
Apă 2 3 2 40.000 t
Gaz metan 10 50 30 500.000 mc
Beneficiu unitar 10 15 25
a) Cum se organizează producţia, dacă se urmăreşte maximizarea
beneficiului total?
b) Dacă îşi propune acelaşi scop, cu aceleaşi resurse, dar trebuie să
producă cel puţin 3000 unităţi din P1,cum trebuie organizată producţia?
3.În cadrul unei unităţi agricole de producţie pentru a se experimenta 4 culturi s-a
pus la dispoziţia unui grup de cercetători un lot având suprafaţa maximă de 6 ha.
Necesarul de forţă de muncă şi bani pentru realizarea unui hectar din fiecare cultură şi
venitul net sunt date în tabelul de mai jos:
Culturile
Unitatea A B C D Disponibil
Forţă de muncă Om/zi 1 2 3 5 15
Bani investiţi Mii u.m./ha 4 7 5 2 20
Venitul net Mii u.m./ha 2 6 3 4 -
Să se întocmească planul de cultivare astfel încât venitul net total să fie maxim.
4.O întreprindere fabrică trei tipuri de produse P1,P2,P3 , utilizând 4 locuri de muncă
L1,L2,L3,L4 .Necesarul de timp exprimat în ore pentru fabricarea fiecărui produs,
capacităţile de producţie ale celor trei locuri de muncă precum şi preţurile de desfacere ale
produselor sunt trecute în tabelulul de mai jos:
52 CAMELIA FRIGIOIU
Produsele P1 P2 P3 Capacităţile de
Locul de muncă Producţie
L1 3 2 1 15
L2 1 0 0 10
L3 0 1 0 5
L4 0 0 1 5
Preţul unitar de desfacere 1 2 3
Să se determine structura optimă a producţiei, ştiind că L1 foloseşte toată
capacitatea de producţie.
5.Din două alimente A1 şi A2 se obţin trei ‘’ principii nutritive’’ N1,N2,N3. Costul unei
unităţi de aliment, cantitatea de principiu nutritiv conţinută într-o unitate de produs şi
necesarul de unităţi din fiecare principiu nutritiv sunt date în tabelul de mai jos:
A1 A2 Necesar
N1 0,3 0,1 0,3
N2 0,4 0,3 0,6
N3 0,1 0,2 0,2
Cost unitar 2 1
Să se determine cantităţile x1,x2 din cele două produse astfel încât preţul dietei să
fie minim.
6.Să se rezolve problemele:
a) min f = 3x1 - 2x2 + x3 b) max f = 3x1 + 2x2 – x3 +16 x4
3x1 + x2 - 2 x3 = 2 3x1+2x2+5x3+4x4≤ 8
4x1 +3x2 +2 x3= 1 x1+x2+2x3+x4 ≤ 4
x1, x2 , x3 ≥ 0 x1, x2 , x3 ,x4 ≥ 0 .
7. O maşină produce trei produse P1,P2,P3.Produsul P1 aduce întreprinderii un venit
de 3 u.m. pe unitatea de produs, P2 de 12 u.m. iar P3 de 4 u.m. Randamentul maşinii este
de 75, 25 şi respectiv 50 bucăţi/oră pentru P1,P2,P3. Vânzările sunt limitate pentru P1 la
1500, pentru P2 la 500 şi pentru P3 la 1000 bucăţi.Ştiind că maşina lucreză săptămânal 45
ore, să se determine repartiţia producţiei, astfel încât beneficiul să fie maxim.
8.Să se rezolve următoarele probleme de programare liniară:
a) min f = 4x1 + 8x2 +3x3 b) max f = 10 x1 +15 x2

2x1 + x2 +3x3 ≥ 4 2x1 +4x2 ≤ 40
5x1 + 2x2 +7x3 ≥ 8 6x1 +2x2 ≤ 60
x1, x2,x3 ≥ 0 x1, x2 ≥ 0
c) max f = 4x1 + x2 +6 x3 d) min f = x1 +3x2 –4x3 - 2x4 -9x5

2x1 +3x2 +x3 ≥ 7 x1 + x3 – x4 – x5 = 3
3x1 + x2 +x3 ≤ 11 x1 +x2 –2x3 - 3x5 = -1
x1, x2, x3 ≥ 0 x1, x2, x3 ,x4, x5 ≥ 0
e) min f = 9x1 + 3x2 +2 x3 f) max f = x1 + 2x2 +3x3 - x4

4x1 + x2 +5 x3 = 7 x1 +2x2 +3x3 =15
3x1 + x2 +4 x3 ≥ 5 2 x1+ x2 + 5x3 =20
x1, x2 , x3 ≥ 0 x1 +2x2 + x3 +x4 =10
g) max f = x1 + 3x2 +6x3 x1, x2 ,x3,x4 ≥ 0.

5x1 +2x2 +3x3 =11
3x1 + x2 +2x3 ≤ 8
x1, x2 , x3 ≥ 0
h) min f = 6x1 + x2
x1 +2 x2 ≥ 3
3x1 + x2 ≥ 4
x1, x2 ≥ 0
54 ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI GEOMETRIE
GEOMETRIE ANALITICĂ
CAPITOLUL 1
VECTORI LIBERI
§ 1. Vectori liberi
Fie E3 spaţiul punctual tridimensional al geometriei elementare şi AB un

segment orientat (fig.1).
Figura 1
Punctul A se numeşte originea, iar punctul B se numeşte extremitatea segmentului
orientat AB . Dreapta determinată de punctele A şi B se numeşte dreapta suport a lui
AB . Această dreaptă este unic determinată dacă A ≡/ B. În cazul, în care A ≡ B se obţine

segmentul orientat nul şi dreapta lui suport este nedeterminată.
Două segmente orientate se numesc coliniare (respectiv paralele) dacă
dreptele lor suport coincid (respectiv sunt paralele).
Definiţia 1.1. Două segmente orientate nenule au aceeaşi direcţie dacă dreptele
lor suport sunt paralele sau coincid.
Direcţia unui segment orientat nul este nedeterminată.
Pe o dreaptă se pot stabili două şi numai două sensuri de parcurs (ordini ale
punctelor dreptei) pe care le notăm prin săgeţi (fig.2).
Figura 2
O dreaptă împreună cu un sens de parcurs fixat se numeşte dreaptă orientată.
Un segment orientat nenul, AB , determină unic dreapta AB şi un sens de

parcurs pe această dreaptă – sensul de la A către B.
Definiţia 1.2. Două segmente orientate, nenule, coliniare au acelaşi sens dacă
sensurile determinate pe dreapta suport comună coincid. Două segmente orientate
nenule, paralele au acelaşi sens dacă extremităţile lor se află în acelaşi semiplan
determinat de dreapta care uneşte originile segmentelor (fig. 3), în planul dreptelor
suport paralele.
Figura 3
Admitem că sensul unui segment orientat nul este nedeterminat.
Lungimea (norma sau modulul) unui segment orientat AB se defineşte ca fiind

lungimea segmentului neorientat [AB], adică distanţa dintre punctele A şi B şi se
notează AB .
Un segment orientat are lungime zero dacă şi numai dacă el este segmentul nul.
Două segmente neorientate care au aceeaşi lungime se numesc congruente.
Definiţia 1.3. Două segmente orientate ale caror segmente neorientate

corespunzătoare sunt congruente se numesc segmente orientate cu aceeaşi lungime.
Definiţia 1.4. Două segmente orientate, nenule se numesc echipolente dacă au

aceeaşi direcţie, acelaşi sens şi aceeaşi lungime.
Dacă AB este echipolent cu CD , atunci vom nota AB ~ CD .
Teorema 1.1. Relaţia de echipolenţă pentru segmente orientate nenule este o

relaţie de echivalenţă.
Definiţia 1.5. Clasele de echivalenţă ale segmentelor orientate, relativ la relaţia
de echipolenţă se numesc vectori liberi. Direcţia, sensul şi lungimea care sunt comune
segmentelor orientate ce definesc un vector liber se numesc direcţia, sensul şi lungimea
vectorului liber.
Vectorii liberi vor fi notaţi cu litere mici şi bară deasupra a , b , c ,… şi vor fi
reprezentaţi în desen printr-unul din segmentele orientate care definesc clasa de
echivalenţă, numită vector liber.
Vectorii liberi se mai pot nota şi prin AB , CD ,… Fiecare segment orientat din
clasa numită vector liber este un reprezentant al clasei şi notăm AB ∈ AB .
Pentru lungimea (norma) unui vector liber a folosim notaţia || a ||.
Un vector liber de lungime unu se numeşte versor.

Vectorul liber care are lungimea zero se numeşte vector nul, se notează cu θ .
Reprezentanţii vectorului nul sunt segmentele orientate AA cu A ∈ E3.

Vectorii liberi care au aceeaşi direcţie se numesc coliniari. Doi vectori coliniari
care au aceiaşi lungime, dar au sensuri opuse se numesc vectori opuşi. Dacă unul
dintre ei este notat cu a , atunci opusul său este notat (- a ) (fig. 4).
Figura 4
Doi vectori liberi a şi b sunt egali şi se notează a = b , dacă au un reprezentant comun,

adică au aceeaşi direcţie, acelaşi sens şi aceeaşi lungime.
Notăm cu E 3 mulţimea tuturor vectorilor liberi din spaţiul E3.
§ 2. Spaţiul vectorial al vectorilor liberi E 3
Adunarea vectorilor liberi

Se poate defini pe mulţimea vectorilor liberi E 3 adunarea vectorilor liberi prin
regula triunghiului (sau regula paralelogramului). Astfel E 3 va avea împreună cu
aceasta o structură de grup aditiv comutativ.
Definiţia 2.1. Fie a şi b doi vectori liberi. Fie OA un reprezentant al vectorului
a şi AB un reprezentant al vectorului b . Vectorul liber c reprezentat de segmentul
orientat OB se numeşte suma vectorilor a şi b şi se notează c = a + b unde OB =
OA + AB (fig.5).
Adunarea vectorilor liberi:
+: E 3 x E 3 → E 3
(a , b ) → a + b
este o lege de compoziţie internă, bine definită deoarece vectorul liber c = a + b nu
depinde de alegerea punctului O.
Regula din definiţia 2.1. se numeşte regula triunghiului.

Figura 5 Figura 6
Teorema 2.1. Adunarea vectorilor liberi are următoarele proprietăţi:

1) asociativitatea: ∀ a , b , c ∈ E 3, a + ( b + c ) = ( a + b ) + c ;
2) θ este element neutru: ∀ a ∈ E 3, a + θ = θ + a = a ;
3) opusul lui a este simetricul lui a : ∀ a ∈ E 3, a + (- a ) = (- a ) + a = θ ;
Figura 7
4) comutativitatea : ∀ a , b ∈ E 3, a + b = b + a .
De aici, se obţine o nouă regulă pentru determinarea sumei a doi vectori necoliniari,
numită regula paralelogramului. Folosind această regulă, suma a doi vectori a şi b
are ca reprezentant segmentul orientat, care este diagonala paralelogramului construit
cu reprezentanţii celor 2 vectori ca laturi, având originea comună. Aceasta înseamnă că
vectorul sumă este un vector care are direcţia diagonalei, originea reprezentantului
sumei este comună cu cea a reprezentanţilor celor 2 vectori, modulul este egal cu
lungimea diagonalei (fig.6).
Asociativitatea adunării vectorilor liberi permite generalizarea regulei triunghiului
la regula poligonului pentru n ≥ 3 vectori.
Definiţia 2.2. Suma vectorilor a1 , a 2 ,... a n este vectorul liber al cărui reprezentant
închide poligonul, ale cărei laturi sunt reprezentanţi ai vectorilor termeni, astfel încât
extremitatea reprezentantului lui a1 este origine pentru reprezentantul lui a 2 , iar

originea lui a 3 este extremitatea lui a 2 , ş.a.m.d.
Teorema 2.1. arată că (E 3,+) are o structură de grup abelian (comutativ).
Fiind daţi doi vectori a şi b suma dintre vectorul a şi opusul vectorului b se
numeşte vectorul diferenţă al vectorilor a şi b şi se notează c = a - b .
Deci c = a + (- b ).
Figura 8
Dacă OA este reprezentant al lui a şi AC este reprezentantul lui (- b ), atunci
segmentul OC (conform regulei triunghiului) va fi reprezentant al diferenţei c = a - b

(fig.8).
Înmulţirea unui vector cu un scalar
Fie R câmpul numerelor reale şi E 3 grupul aditiv al vectorilor liberi.
Definim o lege de compoziţie externă, definită pe R x E 3 cu valori în E 3 numită
înmulţirea unui vector liber cu un scalar astfel: pentru orice α∈R şi a ∈ E 3 vectorul
α a este coliniar cu a , adică:
1) dacă a ≠ θ şi α ≠ 0 atunci α· a are aceeaşi direcţie cu a , acelaşi sens pentru α > 0
şi sens contrar dacă α < 0 şi lungimea egală cu |α| || a ||;
2) Dacă α=0 sau a = θ atunci α· a = θ .
Teorema 2.2. Înmulţirea vectorilor cu scalari are următoarele proprietăţi:
1) ∀ α,β ∈ R , ∀ a , b ∈ E 3, α·( a + b ) = α· a + α· b (distributivitatea faţă de adunarea
vectorilor)
2) ∀α,β∈R, ∀ a ∈ E 3, (α+β)· a = α· a + β· a (distributivitatea faţă de adunarea scalarilor)
3) ∀ α,β ∈ R, ∀ a ∈ E 3, α· (β· a ) = (αβ)· a
4) ∀ a ∈ E 3, 1· a = a .
Teoremele 2.1 şi 2.2 arată că E 3 împreună cu adunarea vectorilor şi înmulţirea

unui vector cu un scalar este un spaţiu vectorial real.
§ 3. Vector de poziţie
Alegem în E3 un punct O, numit origine. Oricărui alt punct M din E3 îi corespunde
un vector şi numai unul r ∈ E 3 al cărui reprezentant este OM. Reciproc, oricărui vector
r îi corespunde un punct şi numai unul M, astfel încât OM să îl reprezinte pe r .
Mulţimile E3 şi E 3 sunt în corespondenţă biunivocă, bijecţia fiind unic determinată
prin fixarea originii O. Vectorul liber r = OM se numeşte vectorul de poziţie al
punctului M faţă de originea O.
Cunoscând vectorii de poziţie ai punctelor M1( r 1) şi M2( r 2), obţinem
M1M2 = OM 2 - OM 1 = r 2 - r 1 (fig.9).
Figura 9
Între vectorii determinaţi de trei puncte oarecare din spaţiu M1, M2, M3 (fig. 10)
avem relaţia evidentă
M1M2 + M2M3 + M3M1 = θ .
Această relaţie se numeşte relaţia lui Chasles.
Vectorul de poziţie al mijlocului M al segmentului M1M2 este dat de formula (fig.11):
r1 + r 2
r =
2
1 r 2 - r1 r1 + r 2
Într-adevăr OM = OM 1 + M1M = OM 1 + M1M 2 = r 1 + = .
2 2 2
Figura 10 Figura 11
Aplicaţie. Vectorul de poziţie al centrului de greutate al unui triunghi.
Fie triunghiul M1M2M3 (fig. 12) unde cu M’1, M’2, M’3 am notat mijloacele laturilor
M2M3, M3M1 şi respectiv M1M2. Ştim că dacă M2 şi M3 au vectorii de poziţie r 2 şi r 3 faţă
de un pol oarecare (care nu este indicat în figură), atunci M’1 faţă de acest pol va avea
r2 + r3
vectorul de poziţie .
2
Fie G centrul de greutate al triunghiului. El se află pe M1M’1 astfel încât
M1G = 2 GM ’1 .
r2 + r3
Atunci r G - r 1 = 2( - r G)
2
r 2 + r 3 + r1
3r G = r 2 + r 3 + r 1 ⇒ r G = .
3
Deci, centrul de greutate al triunghiului, punctul G are vectorul de poziţie
r1 + r 2 + r 3
rG=
3
unde r i (i = 1, 2, 3) sunt vectorii de poziţie ai vârfurilor (fig.12).
Figura 12
§ 4. Coliniaritate şi coplanaritate
Fie E 3 spaţiul vectorial real al vectorilor liberi. Oricărui vector a de lungime || a ||

1
> 0, i se asociază un vector a 0 = a , numit versorul lui a .
|| a ||
Versorul lui a are aceeaşi direcţie şi sens cu a dar are lungimea egală cu 1.
Putem scrie a = || a || a 0.
Teorema 4.1. Fie a , b ∈ E 3. Dacă a şi b sunt coliniari şi a ≠ θ , atunci există un
număr real t unic astfel încât b = t a .
Propoziţia 4.1. Mulţimea V1={ b ∈ E 3| ∃t∈R b =t a ; a ≠ θ } a tuturor vectorilor
coliniari cu un vector nenul a , este un subspaţiu vectorial unidimensional al lui E 3.

Intr-adevăr V1 este subspaţiul generat de vectorul nenul a şi are dimensiunea 1.
Observaţia 4.1. Coliniaritatea a doi vectori liberi este echivalentă cu dependenţa

liniară a acestora. De aceea oricare doi vectori liberi, nenuli, necoliniari sunt liniari
independenţi.
Definiţia 4.1. Fie a , b , c trei vectori nenuli, distincţi din E 3. Ei se numesc
coplanari, dacă segmentele orientate care îi reprezintă sunt paralele cu un plan dat.
Teorema 4.2. Vectorii nenuli a , b , c sunt coplanari dacă şi numai dacă ei sunt
liniar dependenţi.
Consecinţă. Mulţimea V2={ c ∈ E 3 |∃ r,s ∈ R, c =r a +s b , a ≠ θ , b ≠ θ necoliniari}
a tuturor vectorilor coplanari cu doi vectori necoliniari a şi b este un subspaţiu vectorial

al lui E 3 bidimensional.
Într-adevăr a ,b fiind necoliniari formează o mulţime de vectori liniar
independenţi care generează pe V2.
Observaţia 4.2. Liniar dependenţa a trei vectori liberi, nenuli, fiind echivalentă cu
coplanaritatea acestora, rezultă că orice trei vectori liberi, nenuli, necoplanari sunt liniar
independenţi.
Teorema 4.3. Spaţiul vectorial E 3 are dimensiunea 3.
Demonstraţie. În E 3 există trei vectori liniar independenţi şi anume oricare trei
vectori necoplanari a , b , c . Arătăm că aceştia generează pe E 3. Fie d un al patrulea
vector şi OA , OB , OC , OD reprezentanţii vectorilor a , b , c , d (fig. 13).
Se observă că OD = OD 1 + OD 2 + OD 3 = r OA + s OB + t OC şi deci
d = ra + sb + tc . g
Dacă { a , b , c } este o bază fixată în E 3 şi r, s, t sunt coordonatele lui d în raport

cu această bază, atunci vom nota d = (r,s,t). În acest context pentru vectorii d i = (ri,si,ti)
i = 1,2,3, avem:
1) d 1= d 2 ⇔ r1 = r2, s1= s2, t1= t2;
2) d 1 + d 2 = (r1 + r2, s1 + s2, t1 + t2);

3) k d 1 = (kr1,ks1,kt1), k∈R;
4) d 1 este coliniar cu d 2 dacă şi numai dacă coordonatele lor sunt proporţionale;

5) vectorii d 1, d 2, d 3 sunt coplanari dacă şi numai dacă coordonatele unuia dintre ei
sunt combinaţii liniare ale coordonatelor celorlalţi doi:
r3 =αr1+βr2, s3 = αs1+βs2; t3 =αt1+βt2, α , β ∈ R .
§ 5. Proiecţie ortogonală
Fie dreapta Δ şi un punct M, exterior dreptei Δ (fig. 14). Dacă prin punctul M
construim planul PM perpendicular pe Δ, acest plan va întâlni dreapta Δ în punctul M’.
Punctul M’ se numeşte proiecţia ortogonală a punctului M pe dreapta Δ. Planul PM se
numeşte planul proiectant.
Figura 14
Fie a un vector liber, nenul şi un reprezentant al său AB , iar Δ1 este o dreaptă.

Prin A şi B construim planele proiectante pe dreapta Δ1, notate cu PA şi PB (fig.15).
Notăm cu {A’} = Δ1 ∩ PA, {B’} = Δ1 ∩ PB.
Teorema 5.1. Vectorul liber A' B' nu depinde de segmentul orientat AB care
este reprezentantul vectorului a .
Definiţia 5.1. Vectorul liber A' B' se numeşte proiecţia ortogonală a vectorului
a pe dreapta Δ1 şi se notează π Δ1 ( a ).
Figura 15
Teorema 5.2. Dacă Δ1 şi Δ2 sunt drepte paralele, a un vector liber, atunci
πΔ ( a ) = πΔ2 ( a ).
1
Notăm cu u un vector liber nenul şi u 0 versorul său, adică u = || u || u 0,

|| u 0|| = 1. Pentru orice a , vectorul π u ( a ) numit proiecţia vectorului a pe vectorul u
este coliniar cu u 0 şi există un număr real pru a astfel încât (fig. 16):
π u ( a ) = ( pru a ) u 0.
Figura 16
Definiţia 5.2. Numărul real pru a definit prin relaţia precedentă se numeşte
mărimea algebrică a proiecţiei ortogonale π u ( a ).
Definiţia 5.3. Fie a , b ∈ E 3 \{ θ } şi OA , OB segmente orientate care sunt
reprezentanţii lui a respectiv b . Unghiul ϕ ∈ [0,π] determinat de OA şi OB se numeşte
unghiul dintre vectorii a şi b . Definiţia nu depinde de punctul O.

Dacă cel puţin unul din vectorii liberi este θ , unghiul dintre a şi b este nedeterminat.
π
Vectorii a şi b se numesc ortogonali dacă unghiul dintre ei este .
2
Prin convenţie, θ este ortogonal pe orice vector.

Putem exprima numărul pru a în funcţie de || a || şi unghiul ϕ dintre a şi u (fig.17).
pru a = || a ||cosϕ
Figura 17
Observaţia 5.1. Proiecţia unui vector nenul a pe un alt vector u are următoarele
proprietăţi
π u ( a + b ) = π u ( a ) + π u ( b ), ∀ u , a , b ∈ E 3;
π u (λ a ) = λ π u ( a ), ∀ λ ∈ R, ∀ a ∈ E 3.
§ 6. Produs scalar
Proiecţia unui vector pe o dreaptă se întâlneşte foarte des în descrierea din

punct de vedere cantitativ a unor fenomene fizice. De exemplu, lucrul mecanic al unei
forţe F , al cărui punct de aplicaţie a făcut o deplasare, dată de vectorul AB , este egal
cu produsul dintre lungimea deplasării (modulul vectorului AB ) şi proiecţia ortogonală
a forţei F pe dreapta definită de vectorul AB .
L = || AB || || F ||cosϕ = || AB || prAB ( F ).
S-a definit o operaţie cu vectori care să pună în evidenţă proiecţia unui vector
pe alt vector. Această operaţie este produsul scalar a doi vectori.
Fie E 3 spaţiul vectorilor liberi şi a , b ∈ E 3. Pentru a ≠ θ şi b ≠ θ , notăm cu
ϕ ∈ [0,π] unghiul dintre a şi b .
Definiţia 6.1. Funcţia <,>: E 3 x E 3 → R definită prin
|| a || || b ||cos ϕ pentru a ≠ θ şi b ≠ θ
<a , b > =
0 pentru a = θ sau/şi b = θ
se numeşte produs scalar al vectorilor liberi. Produsul scalar a doi vectori se poate nota
a · b sau ( a , b ).
Teorema 6.1. Produsul scalar al vectorilor liberi are următoarele proprietăţi:
1) a · b = b · a , ∀ a , b ∈ E 3 (este comutativ);
2) a · ( b + c ) = a · b + a · c , ∀ a , b , c ∈ E 3 (distributiv faţă de adunarea vectorială);
3) (α a ) · b = α( a · b ), ∀ α ∈ R, ∀ a , b ∈ E 3 (omogen);
4) a · a ≥ 0, ∀ a ∈ E 3 şi a · a = 0 ⇔ a = θ ;
5) a · b = || a || pra (b) = || b || prb (a) , ∀ a , b ∈ E 3 ;
6) produsul scalar a doi vectori nenuli a şi b este egal cu zero, dacă şi numai dacă cei
doi vectori sunt perpendiculari.
Observaţia 6.1. Teorema 6.1 arată că E 3 împreună cu produsul scalar definit
mai sus este un spaţiu vectorial euclidian.
O bază în E 3 formată din versori ortogonali (perpendiculari) se numeşte bază

ortonormată şi se notează cu { i , j , k }.
Coordonatele unui vector liber în raport cu baza ortonormată { i , j , k } se numesc

coordonate euclidiene.
Pentru baza ortonormată { i , j , k } obţinem tabela operaţiei de produs scalar
· i j k
i 1 0 0
j 0 1 0
k 0 0 1
Fie a , b ∈ E 3. În baza ortonormată { i , j , k }, aceşti vectori se vor scrie
a = a1 i + a2 j + a3 k şi b = b1 i + b2 j + b3 k , ai , bj ∈R, i,j=1,2,3.
Produsul scalar al acestor doi vectori este:
a · b = (a1 i + a2 j + a3 k ) · (b1 i + b2 j + b3 k ) = a1b1 i 2 + a1b2 i · j + a1b3 i · k +
+ a2b1 j · i + a2b2 j 2 + a2b3 j · k + a3b1 k · i + a3b2 k · j + a3b3 k 2.

Folosind tabela produsului scalar de mai sus, vom obţine regula de calcul a
produsului scalar a 2 vectori exprimaţi in baza ortonormată { i , j , k }:
a · b = a1b1 + a2b2 + a3b3.

În particular, se obţine a · i = a1; a · j = a2; a · k = a3 şi astfel coordonatele
euclidiene ale unui vector a sunt de fapt mărimile algebrice ale proiecţiile ortogonale
ale lui a pe vectorii bazei ortonormate { i , j , k }.
Dacă se cunosc coordonatele euclidiene ale unui vector a , atunci norma sa este
a = || a || = a ⋅ a = a12 + a 22 + a 32 .
De asemenea, unghiul a doi vectori nenuli a şi b este dat de

a ⋅ b a1b1 + a2b2 + a3b3
cosϕ = = , ϕ ∈ [0,π].
|| a || || b || a1 + a22 + a32
2
b12 + b22 + b32
§ 7. Produs vectorial
Fie E 3 spaţiul vectorilor liberi şi a , b ∈ E 3. Pentru a ≠ θ şi b ≠ θ notăm cu

ϕ ∈ [0,π] unghiul dintre a şi b .
Definiţia 7.1. Vectorul

|| a || || b ||sinϕ e pentru a , b necoliniari
a xb =
θ pentru a , b coliniari
unde e este un versor perpendicular pe a şi b şi cu sensul ales astfel încât un

observator situat pe sensul lui a x b să vadă vectorul a rotindu-se în sens direct,
pentru a se suprapune peste b , cu un unghi mai mic de 180°, pe drumul cel mai scurt,
se numeşte produsul vectorial dintre a şi b (fig. 19).
Figura 19
Teorema 7.1. Produsul vectorial a doi vectori are proprietăţile:
1) a x b = - b x a , ∀ a , b ∈ E 3 (anticomutativitate),
2) α( a x b ) = (α a ) x b = a x (α b ), ∀α ∈ R ∀ a , b ∈ E 3,
3) a x ( b + c ) = a x b + a x c , ∀ a , b , c ∈ E 3;
4) a x θ = θ ; a x a = θ , ∀ a ∈ E 3;
5) || a x b ||2 = || a ||2 || b ||2 – ( a · b )2 (identitatea Lagrange);
6) produsul vectorial a doi vectori nenuli este nul dacă şi numai dacă vectorii sunt
coliniari (sau paraleli);
7) norma produsului vectorial a 2 vectori necoliniari || a x b || reprezintă aria
paralelogramului construit pe reprezentanţii OA şi OB ai acestor vectori (fig. 19).
Produsul vectorial este o aplicaţie biliniară definită pe E 3 x E 3 cu valori în E 3.
În raport cu baza ortonormată { i , j , k }, vectorii a şi b admit descompunerea
a =a1 i +a2 j +a3 k , b =b1 i +b2 j +b3 k . Folosind definiţia produsului vectorial şi proprietăţile
lui, obţinem tabelul
x i j k
i θ k -j
j -k θ i
k j -i θ
care conduce la regula de calcul a produsului vectorial

a x b = (a2b3 – a3b2) i + (a3b1 – a1b3) j + (a1b2 – a2b1) k
sau formal
i j k
a x b = a1 a2 a3
b1 b2 b3
§ 8. Produs mixt
Definiţia 8.1. Fiind daţi vectorii liberi a , b , c , numărul a ·( b x c ) se numeşte
produsul mixt al acestor vectori.
Dacă a , b , c sunt necoplanari, atunci modulul produsului mixt reprezintă
volumul paralelipipedului ce se poate construi pe reprezentanţii cu origine comună ai
celor trei vectori (fig. 20).
Figura 20
Într-adevăr V=Sh unde S este aria paralelogramului construit pe vectorii b şi c ,
iar h este înălţimea paralelipipedului relativă la această bază. Ştim că S = || b x c ||, iar
h = prbx c a = || a ||cosϕ, ϕ este unghiul dintre vectorii a şi b x c .
Atunci a ·( b x c ) = a · d = || a || || d ||cosϕ = prd a || b x c || = ± V.
Produsul mixt a trei vectori a ·( b x c ) se mai notează ( a , b , c ).

Teorema 8.1. Produsul mixt a trei vectori are următoarele proprietăţi:
1) a ·( b x c ) = b ·( c x a ) = c ·( a x b ), ∀ a , b , c ∈ E 3;
2) a ·( b x c ) = - a ·( c x b ), ∀ a , b , c ∈ E 3;
3) α a ·( b x c ) = a ·(α b x c ) = a ·( b x α c ), ∀α ∈ R, ∀ a , b , c ∈ E 3;
4) ( a 1 + a 2) · ( b x c ) = a 1· ( b x c ) + a 2 · ( b x c ), ∀ a1 , a 2 , b , c ∈ E 3;
a⋅c a⋅d
5) ( a x b )·( c x d ) = (identitatea Lagrange)
b⋅c b⋅d
6) a ·( b x c ) = 0 dacă şi numai dacă are loc una din afirmaţiile:
i) cel puţin unul dintre vectorii a , b , c este nul
ii) doi dintre vectori sunt coliniari
iii) vectorii a , b , c sunt coplanari.
Dacă vectorii sunt a =a1 i +a2 j +a3 k , b =b1 i +b2 j +b3 k , c =c1 i +c2 j +c3 k , atunci în
coordonate, produsul mixt se scrie
a1 a2 a3
( a , b , c ) = b1 b2 b3
c1 c2 c3
Proprietăţile produsului mixt se pot demonstra şi cu ajutorul proprietăţilor
determinanţilor.
Definiţia 8.2. Baza vectorială { a , b , c } se numeşte orientată pozitiv (negativ)
dacă produsul mixt ( a , b , c ) este pozitiv (negativ).
Baza ortonormată { i , j , k } este orientată pozitiv.
Pe lângă produsul mixt a trei vectori vom considera şi alte produse multiple de
vectori.
1. Dublul produs vectorial a trei vectori
d = (a x b ) x c ,
care are ca regula de calcul
(a x b ) x c = (a ·c )b - (b ·c )a .
2) Produsul vectorial a patru vectori adică produsul vectorial a două produse
vectoriale ( a x b ) x ( c x d ).
Notăm c x d = e .
(a x b ) x (c x d) = (a x b ) x e = (a · e )b - (b · e)a =
= [ a · ( c x d )] b - [ b x ( c x d )] a = ( a , c , d ) b - ( b , c , d ) a .
Deci ( a x b ) x ( c x d ) = ( a , c , d ) b - ( b , c , d ) a este o formulă de calcul a
produsului vectorial a patru vectori.
CAPITOLUL 2
PLANUL ŞI DREAPTA
§ 1. Repere şi sisteme de coordonate
1. Reper cartezian
Este cunoscut faptul că spaţiile E3 şi E 3 sunt în corespondenţă biunivocă, bijecţia
fiind unic determinată prin fixarea originii; spaţiile E 3 şi R3 sunt izomorfe, izomorfismul
fiind unic determinat prin fixarea bazelor în cele două spaţii.
În ipoteza că am fixat un punct origine în E3 şi o bază ortonormată { i , j , k } în E 3,
fiecărui punct M din E3 îi corespunde în mod unic un vector r = OM , numit vector de

poziţie al punctului M; acestuia îi corespunde în mod unic tripletul ordonat de numere
reale (x,y,z)∈R3.
Vom nota OM = x i + y j + z k .
Definiţia 1.1. Ansamblul format din punctul fixat O şi baza ortonormată { i , j , k } a
lui E 3 se numeşte reper cartezian în E 3 şi se noteaza R={O; i , j , k }. Punctul O se
numeşte originea reperului, iar { i , j ,k } se numeşte baza reperului.
Definiţia 1.2. Coordonatele (x,y,z) ale vectorului de poziţie r = OM se numesc

coordonate carteziene ale punctului M faţă de reperul ortonormat {O, i , j , k }.
x = r · i = pri r se numeşte abscisa punctului M;
y = r · j = pr j r se numeşte ordonata punctului M;
z = r · k = prk r se numeşte cota punctului M. (fig.1)

M
M2
O
M’
M1
Figura 1.
Notăm M(x,y,z).
Definiţia 1.3. Bijecţia dintre E3 şi R3, prin care fiecărui punct din spaţiu M∈E3 i se
asociază coordonatele sale carteziene se numeşte sistem de coordonate cartezian.
Observaţia 1.1. Folosind cele două bijecţii precizate mai sus, putem identifica E3
cu E 3 şi cu R3.
Versorilor i , j , k le ataşăm axele de coordonate Ox, Oy, Oz care au acelaşi sens
pozitiv cu sensul acestor versori. Coordonatele carteziene ale punctului M reprezintă
mărimile algebrice ale proiecţiilor ortogonale ale vectorului OM pe cele trei axe de
coordonate (fig.1). Cele trei axe determină trei plane xOy, yOz, zOx numite plane de
coordonate.
Reperul cartezian se mai poate nota Oxyz.
2. Coordonate polare în plan
În plan considerăm reperul cartezian xOy. Orice punct M din plan este bine
determinat de coordonatele sale carteziene (x,y). Poziţia unui punct M din plan, M ≡/ O,
mai poate fi caracterizată şi prin coordonatele polare (ρ,θ).
Definiţia 1.4. Ansamblu format dintr-un punct fix O numit pol şi o axă Ox numită
axa polară (fig. 2) se numeşte reper polar în plan.
Coordonata notată cu ρ este distanţa de la pol la punctul considerat M;
coordonata notată cu θ, este mărimea unghiului pe care-l face direcţia pozitivă a axei
polare cu semidreapta OM.
Între coordonatele polare (ρ,θ) şi coordonatele carteziene (x,y) ale punctului M
există relaţiile: x = ρcosθ , y = ρsinθ, (ρ,θ)∈(0,∞) x [0,2π).
Figura 2
ρ=d(O,M) se numeşte rază polară; ρ > 0; iar θ = măs(Ox,OM), care se numeşte unghi
polar. Funcţia care asociază fiecărui punct din plan, diferit de origine, perechea (ρ,θ)
este o bijecţie între punctele planului, cu excepţia originii şi (0,∞) x [0,2π).
3. Coordonate cilindrice (semipolare)

Fie R= {O; i , j , k } reper cartezian în E3. Orice punct M∈E3 este unic determinat
de coordonatele sale carteziene (x,y,z).
Notăm E 3* = E3 \ axa Oz.
Poziţia unui punct M∈ E 3* poate fi caracterizată prin tripletul ordonat (ρ,θ,z) unde
ρ este distanţa de la origine la proiecţia M’ a punctului M în planul xOy, θ este măsura

unghiul dintre semidreptele Ox şi OM (fig. 3).
Definiţia 1.5. Numerele ρ,θ,z asociate în mod unic punctului M se numesc
coordonate cilindrice ale punctului M.
Între coordonatele cilindrice şi coordonatele carteziene ale unui punct M∈E3
există relaţiile
x = ρcosθ
y = ρsinθ
z = z, unde 0 ≤ ρ < ∞; 0≤ θ < 2π, z ∈ R.
4. Coordonate sferice
Uneori poziţia unui punct M∈ E 3* este caracterizată cu ajutorul unui alt triplet
ordonat de numere (r,θ,ϕ), unde r reprezintă distanţa d(O,M), θ este masura unghiului
dintre semidreptele Ox şi OM’, iar ϕ este masura unghiului dintre semidreptele Oz şi
OM (fig. 4).
Definiţia 1.6. Numerele (r,ϕ,θ) se numesc coordonatele sferice ale lui M sau
coordonatele polare în spaţiu.
Între coordonatele sferice şi cele carteziene ale punctului M există relaţiile
x = rsinϕcosθ
y = rsinϕsinθ
z = rcosϕ, unde r ∈ (0,∞); θ ∈ [0, π); ϕ ∈ [0,2π).
Figura 4
ϕ se numeşte azimut, θ -distanţă zenitală şi r -distanţă polară.
§ 3. Planul
Un plan în spaţiu este determinat de diverse condiţii geometrice cum ar fi: trei
puncte necoliniare, două drepte concurente, două drepte paralele, o dreaptă şi un punct
exterior dreptei, un punct şi un vector normal pe plan.
Vom stabili ecuaţia planului sub formă vectorială sau carteziană, impunând
anumite condiţii geometrice care determină planul. Vom observa ca indiferent de
condiţiile geometrice care determină un plan, ecuaţia carteziană a acestuia este mereu
o ecuaţie liniară in x, y si z.
1) Ecuaţia planului care trece printr-un punct dat şi este perpendicular pe un

vector nenul.
Fie reperul cartezian R{O; i , j , k }, M0( r 0) un punct dat şi N (A,B,C)≠ θ un
vector dat. Există un singur plan care trece prin M0 şi care este perpendicular pe
vectorul N . (fig. 8)
Z
N
M0 Figura 8
M
O y
P
Un punct M∈P dacă şi numai dacă M0M ⊥ N . De aceea, putem spune ca planul P este
mulţimea tuturor punctelor din spaţiu cu proprietatea că M0M ⊥ N , adică:
P = {M ∈ E3 | M0M ·N = 0}
Dacă r = x i + y j + z k este vectorul de poziţie al unui punct oarecare, M, din
planul P, atunci M0M = r - r 0 şi obţinem ecuaţia vectorială generală a planului
P: ( r - r0 ) ⋅ N = 0. (3.1)
Notăm r0 ·N = α şi obţinem o ecuaţie echivalentă cu (3.1)
P: r ⋅ N = α. (3.2)
Vectorul nenul N se numeşte vectorul normal al planului, punctul M care poate

genera planul se numeşte punct curent.
Dacă M0(x0,y0,z0), M(x,y,z) şi N (A,B,C), atunci:
M0M = (x - x0) i + (y - y0) j + (z - z0) k ;
condiţia de ortogonalitate a vectorilor M0M şi N scrisă în coordonate este
P: A(x – x0) + B(y – y0) + C(z – z0) = 0 (3.3)

Ecuaţia (3.3) se numeşte ecuaţia carteziană a planului ce trece prin M0 şi este
perpendicular pe vectorul N . Dacă prelucrăm membrul stâng al ecuaţiei (3.3) şi notăm
cu D = Ax0 – By0 – Cz0, obţinem
P: Ax + By + Cz + D = 0. (3.4)
Ecuaţia (3.4) se numeşte ecuaţia carteziană generală a unui plan.

Plane particulare. 1) Planul xOy are ecuaţia z=0 şi vectorul lui normal este
k (0,0,1), ecuaţia planului yOz este x=0 şi are vectorul normal i (1,0,0). Ecuaţia planului
xOz este y = 0, vector normal pe acest plan fiind j (0,1,0).
2) Ecuaţiile planelor care trec prin axele de coordonate Ox, Oy, Oz sunt respectiv
By + Cz = 0; Ax + Cz = 0 şi Ax + By = 0.
3) Ecuaţia unui planul oarecare care trece prin origine este Ax + By + Cz = 0.
2) Ecuaţia planului ce trece printr-un punct M0 dat şi este paralel cu doi

vectori a , b necoliniari.
Fie a (a1,a2,a3) şi b (b1,b2,b3) doi vectori necoliniari ( a x b ≠ θ ) şi un punct
cunoscut M0( r 0). Cele trei elemente M0, a , b determină un plan unic P (fig 9).
a
b
M1 M
P M0 M2
Figura 9
Ecuaţia vectorială a planului determinat de punctul M0( r0 ) şi vectorii necoliniari
a , b este
( r - r 0)·( a x b ) = 0. (3.5)
Ecuaţia (3.5) scrisă în coordonate carteziene, pentru a , b şi M0(x0,y0,z0) daţi este:
x − x0 y − y0 z − z0
P: a1 a2 a3 =0 (3.6)
b1 b2 b3
P: r = r 0 + s a + t b , s,t ∈ R. (3.7)
este ecuaţia vectorială parametrică a planului P.
Ecuaţia (3.7) scrisă în coordonate carteziene este echivalentă cu
x = x0 + sa1 + tb1
y = y0 + sa2 + tb2, s,t ∈ R
z = z0 + sa3 + tb3
care se numesc ecuaţiile parametrice ale planului P; s,t∈R se numesc parametrii ai

planului.
3) Ecuaţia planului determinat de două puncte şi un vector necoliniar cu
vectorul determinat de cele două puncte.
Fie M1( r 1= x1 i + y1 j + z1 k ), M2( r 2=x2 i + y2 j + z2 k ) două puncte cunoscute şi
a (a1,a2,a3) un vector necoliniar cu vectorul determinat de cele două puncte. Cele trei
elemente M1, M2, a determină un plan unic, notat cu P.
Ecuaţia vectorială a planului P este
P: ( r - r 1, r 2 - r 1, a ) = 0 (3.9)
care, scrisă în coordonate carteziene, este echivalentă cu:
x − x1 y − y1 z − z1
P: x2 − x1 y2 − y1 z2 − z1 = 0 (3.10)
a1 a2 a3
4) Ecuaţia planului determinat de trei puncte necoliniare.

Pentru a stabili ecuaţia planului determinat de trei puncte necoliniare Mi(xi,yi, zi),
(i = 1,2,3), putem proceda astfel:
a) Fie M, un punct care poate genera planul P, al cărui vector de poziţie este
OM = r = x i + y j + z k . Obţinem ecuaţia vectorială a planului P impunând condiţia de
coplanaritate a vectorilor M1M , M1M 2, M1M 3 (fig. 12), adică
M1M · ( M1M 2 x M1M 3) = 0.
Dacă Mi( r i), r i = xi i + yi j + zi k (i = 1,3 ) relaţia de mai sus este echivalentă cu

ecuaţia vectorială
P: ( r - r 1) · [( r 2 - r 1) x ( r 3 - r 1)] = 0 (3.11)
(3.11) este ecuaţia vectorială a planului determinat de punctele date Mi, (i = 1,3 )
puncte necoliniare.
Ecuaţia (3.11) scrisă în coordonate este

x − x1 y − y1 z − z1
P: x2 − x1 y2 − y1 z2 − z1 = 0 (3.12)
x3 − x1 y3 − y1 z3 − z1
Am obţinut ecuaţia carteziană a planului determinat de trei puncte necoliniare.
b) sau folosind ecuaţia generală a unui plan

Ax + By + Cz + D = 0
şi ecuaţiile obţinute prin înlocuirea coordonatelor punctelor M1, M2, M3 în această
ecuaţie: Axi + Byi + Czi + D = 0, i = 1,2,3
(folosim faptul că un punct aparţine unui plan dacă şi numai dacă coordonatele
punctului verifică ecuaţia planului).
Figura 11 Figura 12
Se obţine un sistem liniar omogen cu necunoscutele A,B,C,D, cu soluţii nebanale

(A,B,C nu se pot anula simultan). Condiţia care asigură acest fapt este ca determinantul
matricei acestui sistem să fie zero, adică:
x y z 1
x1 y1 z1 1
=0 (3.13)
x2 y2 z2 1
x3 y3 z3 1
şi dezvoltând acest determinant se obţine ecuaţia carteziană a planului P.
Ca un caz particular putem găsi ecuaţia planului prin tăieturi (fig. 11).
Determinarea ecuaţiei unui plan atunci când cunoaştem punctele de intersecţie
cu axele de coordonate ale acestuia, se poate obţine înlocuind coordonatele acestor
puncte A(a,0,0), B(0,b,0), C(0,0,c) în ecuaţia (3.13); se obţine:
x y z
P: + + = 1. (3.14)
a b c
Observaţia 3.1. 1) Toate ecuaţiile carteziene pentru un plan sunt echivalente cu

ecuaţia generală a planului
Ax + By + Cz + D = 0.
2) Coeficienţii lui x,y,z din ecuaţia carteziană a unui plan reprezintă coordonatele
vectorului normal N .
3) Ecuaţia carteziană (3.13) a planului determinat de punctele Mi, i =1,2,3 ne
ajută să stabilim condiţia de coplanaritate a 4 puncte în spaţiu.
Orice plan împarte spaţiul în două regiuni (semispaţii). Două puncte sunt în
acelaşi semispaţiu dacă segmentul care uneşte punctele nu intersectează planul şi sunt
în semispaţii opuse dacă îl intersectează.
Fie un plan P dat prin ecuaţia carteziană
P: Ax + By + Cz + D = 0.
Notăm cu: f(x,y,z)=Ax+By+Cz+D.
În punctele M(x,y,z) ale planului P, f(x,y,z)=0; iar în cele două semispaţii
determinate de el şi notate cu I şi II, au loc relaţiile:
I = {M(x,y,z) | f(x,y,z) ≤ 0}
II = {M(x,y,z) | f(x,y,z) ≥ 0}
I ∩ II = P şi I ∪ II = E3.
§ 4. Dreapta în spaţiu
Vom stabili ecuaţia dreptei sub formă vectorială şi carteziană, impunând

condiţiile geometrice care o determină.
1) Ecuaţia dreptei determinată de un punct şi un vector nenul.
Fie punctul dat M0(x0,y0,z0), al cărui vector de poziţie este r 0 = x0 i + y0 j + z0 k şi
a (ℓ,m,n) un vector nenul, din E 3. Există o singură dreaptă d care trece prin M0 şi are
direcţia lui a (fig. 13).
Un punct M(x,y,z) aparţine dreptei d determinată de M0 şi a dacă şi numai dacă
vectorii M0M şi a sunt coliniari, adică:
( r - r 0) x a = θ . (4.1)
Figura 13
Ecuaţia (4.1) se numeşte ecuaţia vectorială a dreptei definită de un punct şi un
vector nenul.
Vectorul a (ℓ,m,n) ≠ θ care dă direcţia dreptei d se numeşte vector director, iar
coordonatele sale ℓ,m,n se numesc parametrii directori ai dreptei.
Făcând notaţia r 0 x a = b obţinem o altă formă a ecuaţiei (4.1)
d: r x a = b . (4.2)
Coliniaritatea vectorilor r - r 0 şi a se poate pune în evidenţă prin relaţia

r - r 0 = ta, t ∈ R. (4.3)
(4.3) se numeşte ecuaţia vectorială parametrică a dreptei d.
Scriind ecuaţia (4.3) în coordonate carteziene, se obţin alte 3 ecuaţii:
x = x0 + ℓ t
y = y0 + mt, t∈R (4.4)
z = z0 + nt
numite ecuaţiile carteziene parametrice ale dreptei d.
Eliminând parametrul t din ecuaţiile (4.4), se obţin:
x - x0 y - y0 z - z0
d: = = (4.5)
l m n
ecuaţiile canonice ale dreptei d.
Observaţia 4.2. Se face convenţia: dacă în ecuaţiile canonice ale unei drepte un
numitor este zero, atunci numărătorul corespunzător se consideră tot zero.
2) Ecuaţia dreptei determinată de două puncte.

Două puncte distincte M1( r 1=x1 i +y1 j +z1 k ) şi M2( r 2 =x2 i + y2 j +z2 k ) determină o
singură dreaptă d. Vom considera dreapta ca fiind determinată de punctul M1 şi de
vectorul director a , reprezentat de M1M 2 (figura 14).
Figura 14 Figura 15
Atunci a = M1M 2 = r 2 - r 1 şi obţinem astfel ecuaţiile vectoriale ale dreptei
d: ( r - r 1) x ( r 2 - r 1) = θ (4.6)
sau d: r = r 1 + t( r 2 – r 1), t ∈ R (4.7)
care se pot scrie în coordonate carteziene, sub forma:
x = x1 + t(x2 – x1)
y = y1 + t(y2 – y1), t∈R (4.8)
z = z1 + t(z2 – z1)
sau ecuaţiile carteziene canonice
x - x1 y - y1 z - z1
d: = = . (4.9)
x 2 - x1 y 2 - y 1 z 2 - z1
3) Ecuaţiile dreptei determinată de intersecţia a două plane.

Fie planele P1 şi P2 care nu sunt paralele sau confundate. Intersecţia P1∩P2
este o dreaptă (fig. 15), pe care o notăm cu D.
Dacă planele P1 şi P2 sunt reprezentate prin:
P1: r · N 1 = α1, P2: r · N 2 = α2
unde N 1 = (A1,B1,C1) şi N 2 = (A2,B2,C2), dreapta D va avea ecuaţiile vectoriale:
⎧ r ⋅ N1 = α 1
D:⎨ .
⎩ r ⋅ N2 = α 2
Vectorul director a , al acestei drepte este perpendicular atât pe N 1 cât şi pe N 2

(deoarece d ⊂ P1 şi d ⊂ P2) şi deci a ⎢⎢ N 1 x N 2.
Dacă planele sunt date prin ecuaţiile lor carteziene
P1: A1x + B1y + C1z + D1= 0 şi P2: A2x + B2y + C2z + D2 = 0
ecuaţiile carteziene ale dreptei D sunt
A1x + B1y + C1z + D1 = 0 A1 B1 C1
D: cu rang =2
A2x + B2y + C2z + D2 = 0 A2 B2 C2
Condiţia ca planele P1 şi P2 să se întâlnească este:

⎛ A B1 C1 ⎞
N x N 2 ≠ θ ⇔ rang⎜⎜ 1 ⎟ = 2.
C 2 ⎟⎠
1
⎝ A 2 B2
Sistemul de ecuaţii liniare prin care este reprezentată D este simplu

nedeterminat (rangul matricii este 2 şi numărul de necunoscute 3); sistemul admite o
infinitate de soluţii care sunt tocmai coordonatele punctelor care alcătuiesc dreapta D.
Parametrii directori ℓ, m, n (coordonatele vectorului director) ai dreptei D sunt

B1 C1 C A1 A B1
l= , m= 1 , n= 1 .
B2 C2 C2 A2 A 2 B2
Pentru a afla coordonatele unui punct aflat pe dreapta D, reprezentată ca

intersecţia a 2 plane, se rezolvă sistemul de ecuaţii liniare format cu ecuaţiile carteziene
ale celor 2 plane care determină dreapta; una dintre coordonatele carteziene x, y, z va
fi secundară şi ea poate avea o valoare oarecare particulară; apoi se determină
celelalte coordonate ale punctului căutat.
§ 5. Probleme asupra dreptei şi planului in spaţiu
1) Distanţa de la un punct la un plan.

Fie planul P: r · N = α şi un punct M1( r 1)∉P. Notăm cu M0 proiecţia ortogonală a
punctului M1 pe planul P (fig. 13). Vectorul de poziţie al punctului M1 este r 1 = x1 i + y1 j +
+ z1 k şi cel al punctului M0 este r 0 = x0 i + y0 j + z0 k .

Vom determina distanţa de la punctul M1 la planul P, care este egală cu
lungimea || M0M 1|| şi se notează d(M1,P).
Folosind produsul scalar al vectorilor M0M 1 şi N obţinem
M0M 1 · N = || M0M 1|| · || N ||cos ϕ unde ϕ ∈ {0;π}.
Figura 16
Aşadar M0M 1 · N = ±|| M0M 1||⋅|| N ||.
| M0M1 ⋅ N | | (r 1 - r 0 ) ⋅ N |
Atunci d(M1,P) = = .
|| N || || N ||
Deoarece M0 ∈ P, atunci r 0 · N = α şi rezultă că:
| r1 ⋅ N - α |
d(M1,P) = .
|| N ||
Dacă planul P: Ax + By + Cz + D=0 şi M1(x1,y1,z1) obţinem formula:
| Ax 1 + By 1 + Cz1 + D |
d(M1,P) = .
A 2 +B 2 +C 2
2) Distanţa de la un punct la o dreaptă.
Fie dreapta D: r x a = b ( b ⊥ a ) şi fie A( r 1) un punct exterior dreptei. Notăm cu

A’ proiecţia ortogonală a punctului A pe dreapta D (figura 17).
Lungimea || AA' || este distanţa de la punctul A la dreapta D şi se notează d(A,D).
Dreapta D conţine punctul M0( r 0) şi dacă folosim formula care dă aria
paralelogramului construit pe reprezentanţii vectorilor a şi M 0 A obţinem:
|| M 0 A x a || = || a || · d(A,D).
Figura 17
|| M0 A x a ||
Rezultă : d(A,D) = .
|| a ||
Dar M 0 A = r 1 - r 0 şi M0 ∈ D ( r 0 x a = b ) şi astfel obţinem:
|| (r 1 - r 0 ) x a || || r1 x a - b ||
d(A,D) = = .
|| a || || a ||
3) Unghiul dintre două plane
Definiţia 5.1. Se numeşte unghiul dintre două plane P1 şi P2, unghiul ascuţit
dintre vectorii normali ai celor două plane N 1 şi N 2.
Dacă P1: r · N 1 = α1 şi P2: r · N 2 = α2
∧
∧
π
(P1, P2 ) = (N1, N 2 ) = ϕ , ϕ ∈ [0, ).
2
N1 ⋅ N2
cosϕ = .
|| N1 || || N2 ||
Dacă N 1(A1,B1,C1) şi N 2(A2,B2,C2) atunci

A 1A 2 + B1B 2 + C1C 2
cosϕ =
A 12 + B12 + C12 ⋅ A 22 + B 22 + C 22
În particular, planele P1 şi P2 sunt perpendiculare ⇔ N 1· N 2 = 0.
4) Unghiul dintre două drepte

Fie d1 şi d2 două drepte care au vectorii directori a 1 şi a 2.
Definiţia 5.2. Unghiul ascuţit dintre vectorii directori ai celor două drepte se
∧
∧
π
numeşte unghiul dintre dreptele d1 şi d2; (d 1, d 2 ) = (a1, a2 ) = ϕ, ϕ ∈ [0, ),
2
a1 ⋅ a 2
cos ϕ = .
|| a1 || || a 2 ||
Observaţia 5.1.1) Dacă d1 ⊥ d2 , atunci a1 ·a2 = 0

2) Dacă d1 || d2, atunci a 1 x a 2 = θ .
5) Unghiul dintre o dreaptă şi un plan

Fie dreapta d al cărui vector director este a şi planul P cu vectorul normal N .
Presupunem că dreapta d intersectează planul P.
Definiţia 5.3. Unghiul dintre o dreaptă şi un plan estre unghiul ascuţit dintre
dreapta d şi proiecţia ei pe planul P, dreapta d’, (fig. 18).
Întrucât vectorul director al dreptei d’ este mai greu de găsit, vom calcula
⎛π ⎞ N⋅a
cosinusul unghiului complementar sin ϕ = cos ⎜ - ϕ ⎟ =
⎝2 ⎠ || N || ⋅ || a ||
Figura 18
Dacă N (A,B,C) şi a (ℓ,m,n) atunci

Al + Bm + Cn
sin ϕ = .
A + B + C2 ⋅ l 2 + m2 + n2
2 2
Observaţia 5.2. 1) Dacă o dreaptă d este paralelă cu planul P atunci
N · a = 0.
2)Dreapta d este perpendiculară pe plan dacă şi numai dacă N x a = θ sau
(A,B,C) = t(ℓ,m,n), t ∈ R \ {0}.
6) Fascicule de plane
⎧⎪r ⋅ N1 = α 1
Fie dreapta d: ⎨ , (N 1 x N 2 ≠ θ ).
⎪⎩r ⋅ N2 = α 2
Definiţia 5.4. Mulţimea tuturor planelor din spaţiu, care conţin o dreaptă dată d
se numeşte fascicul de plane de axa d. Dreapta d se numeşte axa fasciculului, iar
planele P1 şi P2, care determină dreapta d, se numesc planele de bază ale
fasciculului.
Notăm cu P1( r ) = r · N 1 - α1; P2( r ) = r · N 2 - α2.
Ecuaţia fasciculului de plane de axă d este:
Pλ: P1( r ) + λP2( r ) = 0 , λ ∈ R.
Proprietăţi ale fasciculului de plane de axă d:

a) Dreapta d aparţine tuturor planelor din fasciculul determinat de ea, Pλ;
b) P1, P2 aparţin fasciculului Pλ;
c) Pentru orice punct din spaţiu, care nu aparţine dreptei d, există un singur plan al
fasciculului Pλ care trece prin acel punct.
⎧A x + B1y + C1z + D1 = 0
Dacă d: ⎨ 1 , ecuaţia fasciculului de plane de axă d va fi
⎩A 2 x + B 2 y + C 2 z + D 2 = 0
Pλ: (A1 + λA2)x + (B1 + λB2)y + (C1 + λC2)z + D1 + λD2 = 0.
Definiţia 5.5. O familie de plane paralele se numeşte fascicul de plane

paralele.
Fie planul P: r · N - α = 0. Notăm cu P( r )= r · N - α şi ecuaţia fascicului de plane
paralele cu planul P este:
Pλ: P1( r ) + λ = 0 , λ ∈ R
sau în coordonate carteziene, dacă P: Ax + By + Cz + D = 0 ecuaţia fascicului este:
Pλ: Ax + By + Cz + λ = 0, λ ∈ R.
⎧x + y + z - 2 = 0
Aplicaţie. Fie dreapta d: ⎨ şi punctul A(1,2,3). Să se determine
⎩x - y + 2z - 3 = 0
planul P care trece prin dreapta d şi conţine punctul A.
Rezolvare. Modul 1. Se poate rezolva această problemă, cu ajutorul fasciculului

de plane cu axă d:
Pλ: (1 + λ)x + (1 - λ)y + (1 + 2λ)z – 2 - 3λ = 0.
Planul căutat aparţine acestui fascicul şi conţine punctul A. Deci, inpunem
condiţia A∈Pλ şi vom obţine o ecuaţie pentru λ:
1 + λ + 2(1 - λ) + 3(1 + 2λ) – 2 - 3λ = 0 ⇒ λ = -2.

Pentru λ = -2, din fasciculul Pλ aflăm ecuaţia planului căutat
P: -x + 3y – 3z + 4 = 0.
Modul 2. Determinăm vectorul director a al dreptei d, a ⎢⎢ N 1×N 2, unde N 1(1,1,1) şi
i j k
N 2(1,-1,2). a ⎢⎢ N 1 x N 2 = 1 1 1 = 3 i - j - 2 k .Căutăm un punct M0 e dreapta d.
1 −1 2
⎛5 1 ⎞
Se obţine M0 ⎜ , - , 0 ⎟ ∈d. Planul P este planul determinat de două puncte şi un
⎝2 2 ⎠
vector: P: ( r - r 0, r A - r 0, a ) = 0.
7) Poziţia relativă a două plane în spaţiu.
Fie două plane în spaţiu P1: r ·N 1 = α1 şi P2: r ·N 2 = α2.

Poziţiile relative ale celor două plane pot fi:
a) confundate P1 ≡ P2 dacă şi numai dacă N 1 = λN 2, α1 = λα2, λ ∈ R*;
b) paralele P1 || P2 dacă şi numai dacă N 1 = λN 2, α1 ≠ λα2, λ ∈ R*;
c) secante (se intersectează după o dreaptă) ⇔ N 1 ≠ λN 2, adică N 1 x N 2 ≠ θ .

P1: A1x + B1y + C1z + D1=0 şi P2: A2x + B2y + C2z + D2 = 0 obţinem:
⎛ A B1 C1 D1 ⎞ A B C D
a) P1≡P2 ⇔ rang ⎜⎜ 1 ⎟⎟ =1 ⇔ 1 = 1 = 1 = 1 ;
⎝ A 2 B2 C2 D2 ⎠ A 2 B2 C2 D2
⎛ A B1 C1 D1 ⎞ ⎛ A B1 C1 ⎞ A 1 B 1 C1 D1
b)P1||P2 ⇔rang ⎜⎜ 1 ⎟⎟ = 2; rang ⎜⎜ 1 ⎟⎟ =1 ⇔ = = ≠ ;
⎝ A 2 B2 C2 D2 ⎠ ⎝ A 2 B2 C2 ⎠ A 2 B2 C2 D2
⎛ A B1 C1 ⎞
c) P1 ∩ P2 = d ⇔ rang ⎜⎜ 1 ⎟ = 2.
⎝ A 2 B2 C 2 ⎟⎠
8) Distanţa dintre două plane paralele.

Fie două plane paralele P1 || P2, P1: r · N =α1 şi P2: r · N = α2. Fie M1( r 1)∈P1 şi
notăm cu M2( r 2)∈P2 proiecţia ortogonală a lui M1 pe planul P2.
Distanţa dintre planele paralele P1 şi P2 este lungimea || M1M 2|| şi se notează

d(P1,P2) (fig. 20).
| r1 ⋅ N - α 2 |
d(P1,P2) = d(M1,P2) = .
|| N ||
| α1 - α 2 |
Dar M1∈P1, atunci r 1· N = α1 şi d(P1,P2) = .
|| N ||
Figura 20

P1: Ax + By + Cz + D1 = 0 şi P2: Ax + By + Cz + D2 = 0
| D1 - D 2 |
atunci d(P1,P2) = .
A 2 + B2 + C2
9) Poziţia relativă a unei drepte faţă de un plan.
⎧A x + B1y + C1z + D1 = 0
i) Fie dreapta d: ⎨ 1
⎩A 2 x + B 2 y + C 2 z + D 2 = 0
şi planul P:A3x + B3y + C3z + D3=0.
Se formează sistemul liniar cu ecuaţiile dreptei d şi planului P şi avem una dintre
următoarele situaţii:
1) Dacă sistemul este compatibil determinat, adică are soluţia unică (x0,y0,z0) atunci
dreapta şi planul au un singur punct comun M0(x0,y0,z0),notăm d∩P = {M0}.
2) Dacă sistemul este compatibil simplu nedeterminat soluţiile lui sunt tocmai
coordonatele punctelor dreptei, adică d ⊂ P.
3) Dacă sistemul este incompatibil, dreapta d este paralelă cu planul P, d || P.
ii) Dreapta d şi planul P sunt date prin ecuaţiile lor vectoriale:

d: r x a = b şi P: r · N = α.
1) d ∩ P = {M0} dacă şi numai dacă a · N ≠ 0, iar vectorul de poziţie al lui M0 este
N x b + αa
r0= ;
N⋅a
⎧⎪a ⋅ N = 0
2) d ⊂ P dacă şi numai dacă ⎨ ;
⎪⎩N x b + α ⋅ a = θ
⎧⎪a ⋅ N = 0
3) d || P dacă şi numai dacă ⎨ .
⎪⎩N x b + α ⋅ a ≠ θ
11) Poziţia relativă a 2 drepte în spaţiu.

Fie dreaptele d1: r x a 1 = b 1 şi d2: r x a 2 = b 2.
În spaţiu aceste drepte pot avea următoarele poziţii relative:
1) d1 coincide cu d2 (d1 ≡ d2) dacă şi numai dacă a 1 = λ a 2 şi b 1 = λb2, λ ∈ R \ {0};
2) d1 paralelă cu d2 (d1 || d2) dacă şi numai dacă a 1 = λ a 2 şi b 1 ≠ λb2, λ ∈ R \ {0};
3) d1 şi d2 concurente (d1∩d2={M0}) dacă şi numai dacă a1 ≠λ a 2 şi a 2 · b 1 + a 1· b 2=0;
4) d1 şi d2 sunt drepte oarecare ⇔ a 1 ≠ λ a 2, λ ∈ R \ {0} şi a 1 · b 2 + a 2 · b 1 ≠ 0.
Într-adevăr, in cazul in care d1 şi d2 sunt concurente, a 1 şi a 2 nu sunt coliniari şi

vom considera M1( r 1)∈d1 şi M2( r 2)∈d2 diferite de punctul M0 (fig. 21). Ştim că două
drepte concurente determină un plan şi deci din condiţia ca cele două drepte să se
intersecteze rezultă că vectorii M1M 2, a 1, a 2 sunt coplanari, adică:
( r 2 - r 1, a 1, a 2) = 0.
Condiţia de coplanaritate se mai poate scrie
a 1 · b 2 + a 2 · b 1 = 0.
Figura 21
Vectorul de poziţie al punctului de intersecţie M0( r 0) al dreptelor concurente d1 şi
b 2 x b1
d2. este r0= .
a1 ⋅ b 2
12) Perpendiculara comună a două drepte oarecare din spaţiu.
Fie D1: r x a 1 = b 1 ( b1 ⊥ a1 ) şi D2: r x a 2 = b 2 ( b 2 ⊥ a 2 ) două drepte oarecare

din spaţiu.
Definiţia 5.6. Se numeşte perpendiculara comună a dreptelor oarecare D1 şi D2
o dreaptă δ care este perpendiculară pe D1 şi pe D2 şi care intersectează ambele
drepte.
Pentru că δ ⊥ D1 şi δ ⊥ D2, vectorul director al lui δ este paralel cu a 1x a 2 (fig. 22)
Vom scrie perpendiculara comuna a celor doua drepte ca intersecţia a două plane:
planul P1 determinat de dreapta D1 şi a 1x a 2 şi planul P2 determinat de dreapta D2 şi
a 1x a 2. Presupunând că dreptele D1 şi D2 trec respectiv prin punctele M1( r 1) şi
⎧⎪(r - r1, a1,a1 x a2 ) = 0
respectiv M2( r 2), ecuaţiile perpendicularei comune sunt δ: ⎨ .
⎪⎩(r − r 2 ,a2 , a1 × a2 ) = 0
13) Distanţa dintre două drepte.
Fie două drepte D1 şi D2 descrise respectiv de punctele M1 şi M2 .
Definiţia 5.7. Numărul inf d(M1,M2) se numeşte distanţa dintre dreptele D1 şi D2

şi se notează d(D1,D2).
d(D1,D2) se află astfel:

1)dacă dreptele sunt concurente d(D1,D2) = 0;
2)dacă dreptele D1 || D2 şi D1: r x a = b 1; D2: r x a = b 2 şi M1( r 1) ∈ D1.
|| r 1 x a - b 2 || || b1 - b 2 ||
d(D1,D2) = d(M1,D2) = = ,
|| a || || a ||
|| b1 - b 2 ||
deci distanţa dintre D1 || D2 este d(D1,D2) = .
|| a ||
Figura 22
3) dacă D1 şi D2 sunt oarecare
d(D1,D2) = || AB ||
unde A, B sunt punctele de intersectie ale dreptelor cu perpendiculara lor comună δ

(fig. 22). Această distanţă se mai poate calcula astfel: prin dreapta D1 construim un plan
P paralel cu dreapta D2. Atunci distanţa d(D1,D2)=d(M2,P), unde M2 este un punct
cunoscut al dreptei D2. Această distanţă este lungimea înălţimii paralelipipedului
construit pe vectorii M1M 2, a 1, a 2. Din semnificaţia produsului mixt rezultă
| M1M2 ⋅ (a1 x a 2 ) |
d(D1,D2) = .
|| a1 x a 2 ||
CAPITOLUL 4
CUADRICE
§1. Sfera
Ecuaţia sferei
Fie E 3 spaţiul punctual euclidian real tridimensional raportat la un reper cartezian
{0; i , j , k } şi punctele Mi ( r i), (i = 1,2 ), unde ri = x i i + y i j + z i k .

Distanţa dintre două puncte din spaţiu este:
d(M1,M2 ) = M1M 2 = r2 − r1 = (x 2 − x 1 )2 + (y 2 − y 1 )2 + (z 2 − z1 )2 (1.1)
( )
Definiţia 1.1. Fie C r0 , r 0 = x 0 i + y 0 j + z0 k , un punct fixat şi R un număr real,
strict pozitiv, fixat. Sfera S cu centrul C şi rază R este mulţimea punctelor M(x,y,z) din
E3 cu proprietatea:
d(C,M) = R ⇔ r − r0 = R ⇔ ( r − r0 ) 2 = R 2 . (1.2)
S: (r − r0 ) 2 = R 2 este forma vectorială a ecuaţiei sferei.
Ea se poate scrie în coordonate carteziene:

S: (x − x 0 ) + (y − y 0 ) + (z − z 0 ) = R 2
2 2 2
(1.3)
şi obţinem ecuaţia carteziană implicită a sferei S cu centrul C(x0,y0,z0) şi raza R.

Dezvoltăm pătratele in (1.3) şi obţinem:
S: x 2 + y 2 + z 2 − 2x 0 x − 2y 0 y − 2z 0 z + x 02 + y 02 + z 02 − R 2 = 0 . (1.4)
Notând − 2x 0 = a, − 2y 0 = b, − 2z 0 = c, x 02 + y 02 + z 02 − R 2 = d , se obţine:
S: x 2 + y 2 + z 2 + ax + by + cz + d = 0 . (1.5)
Ecuaţia (1.5) se numeşte ecuaţia carteziană generală a sferei.
Observaţia 1.1.
1) În ecuaţia carteziană generală a unei sfere, coeficienţii lui x,y,z reprezintă dublul cu
semn schimbat al coordonatei respective a centrului sferei, iar termenul liber este
egal cu diferenţa dintre pătratul distanţei centrului la origine şi pătratul razei.
2) Din ecuaţia generală a sferei se pot citi coordonatele centrului sferei şi raza ei astfel:
−a −b −c a2 + b2 + c 2
x0 = ; yo = ; z0 = şi R =
2
− d.
2 2 2 4
3) Sfera este o suprafaţă algebrică de ordinul (gradul) al doilea.

O ecuaţie de gradul al II-lea în x,y,z reprezintă o sferă numai dacă cooeficienţii lui
x 2 , y 2 , z 2 sunt egali şi coeficienţii lui xy, xz şi yz sunt egali cu zero.
Ecuaţia sferei cu centrul în origine şi raza R este x 2 + y 2 + z 2 = R 2 .

Ecuaţia sferei cu centrul în origine şi raza R, în coordonate sferice, este: ρ = R .
Punând în formulele de trecere de la coordonate sferice la cele carteziene
ρ = R , obţinem ecuaţiile parametrice ale sferei cu centrul în O şi raza R
Figura 1 Figura 2
⎧x = R ⋅ cos u ⋅ sin v
⎪
S: ⎨y = R ⋅ sin u ⋅ sin v . (1.6)
⎪z = R ⋅ cos v
⎩ u ∈ [o,2π ], v ∈ [o, π ], u, v - parametrii
Dacă sfera S are centrul în C (x 0 , y 0 , z0 ) , atunci ecuaţiile ei parametrice sunt:
x = x 0 + R ⋅ cos u ⋅ sin v
y = y 0 + R ⋅ sin u ⋅ sin v .
z = z 0 + R ⋅ cosv
Parametrii u şi v de pe sferă se numesc longitudine, respectiv colatitudine.
Vectorial obţinem ecuaţia vectorial parametrică a sferei S cu centrul C r0 şi rază R: ( )
( )
S: r = r0 + R cos u ⋅ sin v ⋅ i + sin u ⋅ sin v ⋅ j + cos v ⋅ k . (1.7)
Ecuaţia sferei prin 4 puncte

Fie M i (x i , y i , zi ), i = 1, 4 puncte necoplanare din spaţiu. Deoarece ecuaţia sferei
are 4 necunoscute a, b, c, d sau x 0 , y 0 , z0 , R trebuie impuse 4 condiţii pentru a
determina în mod unic o sferă.

Aceste 4 condiţii sunt ca punctele date M i (x i , y i , z i ) să aparţină sferei şi luând în
mod arbitrar un punct M (x, y , z ) de pe sferă obţinem un sistem de 5 ecuaţii cu 4
necunoscute a, b, c,d:
⎧x12 + y12 + z12 + ax1 + by1 + cz1 + d = 0
⎪ 2 2 2
⎪x 2 + y 2 + z2 + ax 2 + by 2 + cz2 + d = 0
⎪ 2 2 2
⎨x3 + y 3 + z3 + ax 3 + by 3 + cz3 + d = 0
⎪ 2 2 2
⎪x 4 + y 4 + z 4 + ax 4 + by 4 + cz 4 + d = 0
⎪x 2 + y 2 + z2 + ax + by + cz + d = 0
⎩
x1 y1 z1 1
x2 y 2 z 2 1
Deoarece M i , i = 1, 4 sunt necoplanare ⇒ ≠0
x3 y3 z3 1
x4 y 4 z 4 1
Pentru ca sistemul să aibă soluţii trebuie ca determinantul caracteristic Δ c = 0 .
x2 + y 2 + z 2 x y z 1
x12 + y12 + z12 x1 y1 z1 1
Δ c = x 22 + y22 + z22 x 2 y 2 z 2 1 = 0
x 32 + y32 + z32 x 3 y3 z3 1
x 24 + y42 + z42 x 4 y 4 z 4 1
Dezvoltând acest determinant obţinem ecuaţia sferei care trece prin punctele M i , 1, 4 .
O sferă din spaţiu este o mulţime mărginită şi închisă, deci compactă.
Sfera are proprietatea că separă spaţiul în două submulţimi disjuncte: interiorul lui S
notat int(S) şi exteriorul lui S notat ext(S). Acestea pot fi descrise cu ajutorul funcţiei:
f:R3→R f (x, y, z ) = (x − x 0 ) + (y − y 0 ) + (z − z 0 ) − R 2
2 2 2
unde (x0,z0,y0) este un punct fixat, centrul sferei şi R>0

int(S) = {(x, y, z ) f (x, y, z ) < 0}
ext(S) = {(x, y, z ) f (x, y, z ) > 0}.
Definiţia 1.2. Locul geometric al tuturor tangentelor într-un punct M1 al unei sfere
S, se numeşte plan tangent la sfera S în punctul M1.
Ecuaţia planului tangent în punctul M1 (x1, y1, z1 ) ∈ S se obţine prin dedublarea
ecuaţiei sferei. Dacă sfera este:

S : (x − x 0 )2 + (y − y 0 )2 + (z − z 0 )2 = R 2 ,
obţinem planul tangent la sferă în punctul M1:
P : (x − x 0 ) ⋅ (x 1 − x 0 ) + (y − y 0 ) ⋅ (y 1 − y 0 ) + (z − z 0 ) ⋅ (z1 − z 0 ) = R 2 ,
T
care se mai poate scrie:
P : x ⋅ x 1 + y ⋅ y 1 + z ⋅ z1 + a ⋅ (x − x 1 ) + b ⋅ (y − y 1 ) + c ⋅ (z − z1 ) + d = 0
T
Planul tangent la sferă într-un punct al ei este un plan care trece prin acel punct
şi este perpendicular pe dreapta determinată de acel punct şi de centrul sferei.
§ 2. Poziţia unui plan faţă de o sferă

Fie planul P: r ⋅ N = α şi sfera cu centru C(r0 ) şi rază R>0, S: (r − r0 ) 2 = R 2 .
Planul P faţa de sfera S poate avea una dintre următoarele poziţii:

1) planul P este exterior sferei S dacă şi numai dacă d(C,P)>R;
2) planul P este tangent sferei S dacă şi numai dacă d(C,P)=R;
3) planul P este secant la sfera S dacă şi numai dacă d(C,P)<R. În acest caz
intersecţia dintre plan şi sferă va fi un cerc C: ⎨ 0 (

⎧⎪ r − r 2 = R 2
.
)
⎪⎩r ⋅ N = α
Figura 3
d
C
Centrul acestui cerc, punctul I, se află la intersecţia planului P cu dreapta

perpendiculară pe plan, care trece prin centrul sferei:
(
d: r − r 0 × N = θ . )
(
⎧⎪ r − r0 × N = θ
Rezolvăm sistemul ⎨
)
şi obţinem vectorul de poziţie al punctului I,
⎪⎩r ⋅ N = α
rI =
(
N × r0 × N + αN ) .
2
N
Raza cercului se obţine din triunghiul dreptunghic ΔCIM, r = R 2 − d 2 (I, C ) .
§ 3. Poziţia unei drepte faţă de o sferă

Fie dreapta D : r = r1 + ta, t ∈ R parametru, a este vectorul director al dreptei,
()
M r1 este un punct de pe această dreaptă şi sfera cu centrul în C r0 şi rază R>0 ( )
S: (r − r0 ) 2 = R 2 . (3.1)
Poziţia dreptei D faţă de sfera S depinde de distanţa de la centrul sferei la
dreapta D şi putem avea următoarele poziţii relative:
I) dacă d(C,D)>R ⇒ dreapta D este exterioară sferei
II) dacă d(C,D)=R ⇒ dreapta D este tangentă sferei
III) dacă d(C,D)<R ⇒ dreapta D este secantă sferei (taie sfera în două puncte
distincte).
Putem obţine aceste trei situaţii studiind sistemul de ecuaţii format din ecuaţiile
sferei şi dreptei. Rezolvând acest sistem vom determina punctele de intersecţie ale
⎧⎪r = r1 + ta
dreptei cu sfera: ⎨ , t∈R (3.2)
( 2
)
⎪⎩ r − r0 = R 2
⎧⎪r = r1 + ta
Folosind metoda substituţiei se obţine : ⎨ (3.3)
⎪⎩ r 1 + ta − r 0 ( )
2
= R2
Prelucrăm cea de-a doua ecuaţie din sistemul (3.3) şi obţinem:
(r 1 − r0 )2
( ) 2
+ 2 ⋅ r 1 − r 0 ⋅ ta + t 2 a = R 2 (3.4)
sau
2
( )
a t 2 + 2 r1 − r 0 ⋅ a t + r1 − r 0 ( )
2
− R2 = 0 (3.5)
Aceasta este o ecuaţie de gradul al II-lea în t, al cărui discriminant Δ este:
(
Δ = r1 − r 0 ) 2 2
⎢⎣
(
⋅ a − ⎡ r1 − r 0 )2
− R2 ⎤ ⋅ a
⎥⎦
2
(3.6)
Pot apare următoarele situaţii:

i)dacă Δ < 0, t∈Φ, d ∩ S = Φ, dreapta este exterioară sferei;
ii)dacă Δ = 0, sistemul are o singură soluţie reală
Δ =0 ⇒ t=t’ ⇒ d∩S={M’}, dreapta este tangentă sferei S in punctul M' r' , r' = r 1 + t a ()
iii)dacă Δ >0 ⇒ t’≠t’’ sunt soluţii reale ale ecuaţiei (3.4) şi atunci d ∩ S = {M',M"} , unde
()
M' r' , ()
M" r" şi
r' = r 1 + t ' a
.
r" = r 1 + t ' ' a
Definiţia 3.1. Numărul real notat ρ S (M1 ) = r 1 − r 0 ( )2

− R 2 se numeşte puterea
()
punctului M1 r 1 faţă de sfera S: r − r 0 ( )
2
= R2 .
Observaţia 3.1. 1) Puterea unui punct faţă de o sferă se calculează înlocuind

coordonatele punctului, în primul membru al ecuaţiei sferei, după ce în prealabil toţi
termenii din ecuaţia sferei au fost trecuţi în primul membru.
2) Folosind definiţia int(S) şi ext(S) se poate spune că dacă ρS(M1)=0 atunci
punctul M1 se află pe sferă, dacă ρS(M1)>0, atunci punctul M 1 ∈ ext(S) şi pentru
ρS(M1)<0 punctul M1∈int(S).
Definiţia 3.2. Mulţimea tuturor sferelor din spaţiu care trec prin cercul de
intersecţie a două sfere date se numeşte fascicul de sfere.
Considerăm sferele secante S 1 : r − r 1 ( )

2
− R12 = 0 şi
2
S2: (r − r2 ) 2 − R 2 = 0 ;
() (
notăm S1 r = r − r 1 )2
() (
− R 12 şi S 2 r = r − r 2 )2
− R 22 .
Ecuaţia fasciculului de sfere determinat de S 1 şi S 2 va fi
()
S λ : S1 r + λS 2 r = 0 , λ ∈ R . ()
Dacă cercul de intersecţie al celor două sfere este dat ca intersecţia uneia dintre sfere
()
şi planul lor radical, notând P r membrul stâng al planului radical obţinem
()
Sλ : S 1 r + λP r = 0 . ()
Proprietăţi:
1) Toate sferele din fascicul au centrele pe aceeaşi dreaptă (dreapta centrelor
sferelor date).
2) Printr-un punct oarecare din spaţiu trece o singură sferă din fascicul; excepţie fac
punctele de pe curba de intersecţie, prin care trece o infinitate de sfere.
3) Într-un fascicul de sfere sunt două sfere tangente la un plan dat.
4) Într-un fascicul de sfere există două sfere care au raza egală cu o valoare fixată
R.
§ 4. Elipsoidul, hiperboloidul, paraboloidul
Definiţia 4.1. Suprafaţa reprezentată analitic prin ecuaţia redusă

x 2 y2 z2
+ + = 1 a,b,c>0 (4.1)
a2 b2 c 2
se numeşte elipsoid.
x2 y2 z2
Notăm f (x, y, z ) = + + -1.
a2 b2 c 2
Pentru a ne da seama de forma suprafeţei şi de poziţia ei faţă de axele de
coordonate vom observa că:
a) planele de coordonate xOy, yOz,xOz sunt plane de simetrie ale suprafeţei pentru
ca f (x, y,− z ) = f (x, y, z ) ; f (− x, y , z ) = f (x, y , z ) şi f (x,− y , z ) = f (x, y , z ) şi se vor numi
plane principale ale elipsoidului;
b) originea este centrul de simetrie al suprafeţei deoarece: f (− x,− y ,− z ) = f (x, y , z ) ;
acest punct se va numi centrul elipsoidului;
c) axele de coordonate Ox, Oy, Oz sunt axele de simetrie ale suprafeţei, le vom
numi axele elipsoidului;
d) numerele a,b,c>0 se numesc semiaxele elipsoidului; ele reprezintă abscisa,
coordonata, respectiv cota punctelor de intersecţie ale semiaxelor pozitive Ox,
Oy, Oz cu suprafaţa: A (a,0,0 ), B(0, b,0 ) şi C(0,0,c). Aceste puncte precum şi
punctele de intersecţie cu semiaxele negative A' (− a,0,0 ),B' (0,−b,0 ), C' (0,0,−c ) se
numesc vârfurile elipsoidului.
Pentru a studia suprafaţa vom aplica metoda secţiunilor. Intersecţia dintre planele de
coordonate şi elipsoid sunt următoarele elipse:
⎧x2 y2 ⎧y2 z2 ⎧x2 z2
⎪ + −1= 0 ⎪ 2 + 2 −1= 0 ⎪ 2 + 2 −1= 0
(E 1 ): ⎨ a 2 b 2 ; (E 2 ): ⎨b c ; (E 3 ): ⎨a c .
⎪z = 0 ⎪x = 0 ⎪y = 0
⎩ ⎩ ⎩
Aceste trei elipse se numesc elipsele principale ale elipsoidului. Ele se
găsesc în plane perpendiculare două câte două şi luate câte două au o semiaxă
comună (fig. 5).
Figura 5
Dacă b=a elipsoidul se numeşte de rotaţie (în jurul axei Oz).

În cazul elipsoidului de rotaţie (în jurul axei Oz) elipsele (E2) şi (E3) sunt identice (dar
situate în plane diferite), iar (E 1 ) este un cerc.
În studiul Pământului, acesta este privit ca un elipsoid de rotaţie în jurul axei
polilor, care în acest caz se numeşte geoid.
Dacă a = b = c ecuaţia (4.1) reprezintă o sferă.
Reprezentarea parametrică a elipsoidului este:
⎧x = a ⋅ cosu ⋅ sinv
⎪
⎨y = b ⋅ sinu ⋅ sinv , unde u ∈ [0,2π], v ∈ [0, π] u,v sunt parametrii.
⎪z = c ⋅ cosv
⎩
Definiţia 4.2. Suprafaţa reprezentată prin ecuaţia redusă
x2 y2 z2
+ − − 1 = 0 , a,b,c>0 (4.2)
a2 b2 c 2
se numeşte hiperboloid cu o pânză.
Din ecuaţia (4.2) deducem ca şi în cazul elipsoidului, că hiperboloidul cu o pânză are

trei plane de simetrie (plane principale), trei axe de simetrie, un centru de simetrie. Spre
deosebire de elipsoid, mulţimea de definiţie a funcţiei implicite din (4.2) este
x ∈ (− ∞,−a] ∪ [a, ∞ ); y ∈ (− ∞;−b ] ∪ [b, ∞ ) , iar mulţimea valorilor funcţiei z ∈ (− ∞; ∞ ) . Deci,
hiperboloidul cu o pânză este o suprafaţă nemărginită.
Figura 6
Aplicând metoda secţiunilor obţinem următoarele informaţii despre această
suprafaţă.
⎧x2 y2
⎪ + −1= 0
Intersecţia cu planul xOy este elipsa (E c ) ⎨ a 2 b 2 , numită elipsă-colier.
⎪z = 0
⎩
Intersecţiile cu planele yOz şi xOz sunt hiperbolele:
⎧y2 z2 ⎧x2 z2
⎪ − −1= 0 ⎪ 2 − 2 −1= 0
(H 1 ): ⎨ b 2 c 2 şi (H 2 ): ⎨a c , care se numesc hiperbole principale.
⎪x = 0 ⎪y = 0
⎩ ⎩
Hiperbolele (H 1 ) şi (H 2 ) sunt situate în plane perpendiculare, ambele cu axa Oz ca axă
netransversă.
Intersecţia cu planele paralele cu xOy, P:z = k (const.), sunt elipsele
⎧ x2 y2
⎪ + −1= 0
⎪ 2 ⎛⎜ k ⎞ ⎛ k2 ⎞
2
⎨ a ⋅ 1
⎜ c2+ ⎟⎟ b ⋅ ⎜⎜1 + 2 ⎟⎟
2
⎪ ⎝ ⎠ ⎝ c ⎠
⎪z = k
⎩
ale căror semiaxe cresc împreună cu z.
Folosind aceste informaţii putem să ne dăm seama de forma suprafaţei (fig. 6).
Observăm, de asemenea, că semiaxele a,b ale elipsei – colier sunt respectiv
egale cu semiaxele transverse ale hiperbolelor (H 1 ) şi (H 2 ).
Dacă b=a hiperboloidul se numeşte de rotaţie (în jurul axei Oz). Intersecţia lui cu
⎧ 2 ⎛ z2 ⎞
⎪x + y = a
2 2
⋅ ⎜1 + 2 ⎟⎟
⎜
planele P:z = const. sunt cercurile ⎨ ⎝ c ⎠,
⎪
⎩z = const.
iar elipsa–colier devine cerc–colier. Hiperbolele (H 1 ) şi (H 2 ) sunt identice, dar situate în
plane diferite.
Dacă a=b=c, obţinem hiperboloidul cu o pânză de rotaţie echilateral (pentru că
hiperbolele devin echilaterale).
Reprezentarea parametrică a hiperboloidului cu o pânză este
⎧x = a ⋅ cosu ⋅ ch v
⎪
⎨y = b ⋅ sinu ⋅ ch v , u∈[0,2π), v∈R, parametrii.
⎪z = c ⋅ sh v
⎩
Observaţia 4.1. Suprafaţa hiperboloidului cu o pânză poate avea ca axă

netransversă axa Oz ca în (4.2), dar şi axa Ox sau axa Oy, dacă în ecuaţie termenul
x2 y2
liber este –1, iar termenul sau apare cu semnul minus, adică:
a2 b2
x 2 y 2 z2 x2 y2 z2
− + + − 1 = 0 , sau − + −1= 0.
a2 b2 c 2 a2 b2 c 2
Definiţia 4.3. Suprafaţa reprezentată analitic prin ecuaţia redusă:

x 2 y 2 z2
+ − +1= 0, a,b,c>0 (4.3)
a2 b2 c 2
se numeşte hiperboloid cu două pânze.
Pentru această suprafaţă, planele şi axele de coordonate sunt plane, respectiv
axe de simetrie, iar originea este centru de simetrie.
Intersectând suprafaţa cu planele paralele cu xoy, P: z = k(const) , |k|>c obţinem

⎧z = k
⎪
⎪ x2 y2
(E) : ⎨ + −1= 0
⎪ a2 ⋅ ⎛⎜ k − 1⎞⎟ b2 ⋅ ⎛⎜ k − 1⎞⎟
2 2
elipsele: .
⎪ ⎜ c2 ⎟ ⎜ c2 ⎟
⎩ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠
Pentru k < c aceste elipse sunt imaginare .

Pentru k = c , se obţin punctele C(0,0, c ) , C 1 (0,0,−c ) şi pentru k > c sunt elipse reale,
ale căror semiaxe cresc odată cu valoarea absolută a lui z.
Intersecţia suprafeţei (4.3) cu planul yOz:x=0 este hiperbola
⎧y 2 z2
(H1 ) : ⎪⎨ b 2 − c 2 + 1 = 0
⎪⎩ x =0
care are axă transversă, axa oz.
Intersecţia cu planul y=0 este hiperbola

⎧x 2 z2
(H 2 ) : ⎪⎨ a 2 − c 2 + 1 = 0 care are axă transversă tot axa oz,
⎪⎩ y =0
fiind însă situată într-un plan perpendicular pe planul lui (H1 ) . Aceste informaţii ne
permit să ne dăm seama despre forma suprafeţei (fig.7).
Figura 7
Dacă a=b, hiperboloidul cu două pânze (4.3) se numeşte de rotaţie în jurul axei
0z. Elipsele (E) devin atunci cercuri, iar hiperbolele (H1 ) şi (H 2 ) sunt identice, dar
situate în plane perpendiculare.
Observaţia 4.3. Dacă o hiperbolă se roteşte în jurul axei sale netransverse, se
obţine un hiperboloid cu o pânză de rotaţie, iar dacă se roteşte în jurul axei sale
trasverse se obţine un hiperboloid cu două pănze de rotaţie .
Asimptotele hiperbolei, prin rotire, vor da naştere la conul asimptotic (care în
acest caz va fi circular) şi din figură se observă că acest con este exterior
hiperboloidului cu două pânze şi interior celui cu o pânză.
⎧x = a ⋅ cos u ⋅ sh v
⎪
Reprezentarea parametrică a suprafeţei (4.3) este ⎨y = b ⋅ sin u ⋅ sh v , u∈[0,2π), v∈R.
⎪z = c ⋅ ch v
⎩
Dacă a=b=c suprafaţa se numeşte hiperboloid cu două pânze de rotaţie echilater.
Observaţia 4.4. Ecuaţiile reduse:
y 2 z2 x 2 x 2 z2 y 2
+ = − 1 ; + = − 1 , a,b,c>0
b2 c 2 a2 a2 c 2 b2
definesc tot câte un hiperboloid cu două pânze cu axa transversala Ox şi respectiv Oy.
Definiţia 4.4. Suprafaţa de ecuaţie redusă
x2 y 2
+ = 2 ⋅ p ⋅ z , a,b>0, p∈R* (4.4)
a2 b2
se numeşte paraboloid eliptic.
Ecuaţia (4.4) dă pe z ca funcţie explicită de x şi y şi mulţimea de definiţie a
acestei funcţii este (x,y)∈R2, iar valorile funcţiei sunt [0, ∞ ] sau (- ∞,0] după cum p>0 sau
p<0. Deci, suprafaţa se află deasupra planului (x0y) dacă p>0 şi sub acesta dacă p<0.
Paraboloidul eliptic (4.4) are două plane de simetrie (plane principale): x0z şi y0z
şi o singură axă de simetrie 0z. Centru de simetrie nu are, dar funcţia z pentru x=y=0
admite un maxim sau minim (după cum p<0 sau p>0) z=0.
Punctul O(0,0,0) se numeşte vârful paraboloidului eliptic. Este punctul în care
axele intersectează suprafaţa.
Considerăm cazul p>0.
⎧ x2 y2
⎪ + =1
Planele z=k, k>0, taie suprafaţa după elipsele (E ) : ⎨ 2 ⋅ p ⋅ a 2 ⋅ k 2 ⋅ b2 ⋅ p ⋅ k
⎪z = k
⎩
Dacă p>0, numai planele P:z=k>0 întâlnesc suprafaţa, iar dacă p<0 numai
planele z=k<0. Intersecţia cu planul x0y este O(0,0,0), vârful paraboloidului.
Intersecţia cu planele yOz:x=0, respectiv xOz:y=0 sunt parabolele
⎧ 2
= 2 pb 2 z ⎧ x 2 = 2 pa 2 z
(P1 ) : ⎨ y , respectiv (P2 ) : ⎨ , cu axa comună 0z.
⎩x = 0 ⎩y = 0
Figura 9
Dacă a=b paraboloidul se numeşte de rotaţie (în jurul axei 0z). Elipsele (E) sunt
cercuri, iar parabolele (P1) şi (P2) sunt identice.
Dacă o parabolă se roteşte în jurul axei sale (de exemplu Ox), se obţine un
paraboloid de rotaţie (fig 10) de ecuaţie 2 px = y 2 + z 2 .
Figura 10
⎧
⎪ x = au cos v
⎪
Reprezentarea parametrică a suprafeţei (4.4) este: ⎨ y = bu sin v , u∈[0,∞); v∈[0,2π).
⎪ u2
⎪ z=
⎩ 2p
Suprafaţa paraboloidului eliptic poate avea ca axă de simetrie Ox sau Oy.

Suprafaţa va avea altă poziţie faţă de axele de coordonate şi ecuaţia ei se va scrie:
y2 z2 x2 z 2
2px= + sau 2 p y = + .
a 2 b2 a 2 b2
Definiţia 4.5. Suprafaţa de ecuaţie redusă

x2 y 2
− = 2 p z , a,b>0, p∈R* (4.5)
a 2 b2
se numeşte paraboloid hiperbolic.
Mulţimea de definiţie a funcţiei z=z(x,y) este tot planul, iar valorile funcţiei
reprezintă toată axa reală. Suprafaţa are două plane de simetrie şi o axă de simetrie.
Intersectând suprafaţa cu planele z = k , obţinem hiperbolele
⎧ x2 y2
− =1
(H ) : ⎪⎨ 2a p k 2b p k
⎪z = k
⎩
cu axa transversală Ox pentru p ⋅ k > 0 şi Oy in cazul p ⋅ k < 0 .
⎧ y 2 = −2 p b 2 z
Intersecţia cu planul yOz:x=0 este parabola ⎨ .
⎩x = 0
⎧x2 = 2 p a2 z
Intersecţia cu planul xOz: y=0 este parabola ⎨ .
⎩y = 0
Acestea ne ajută la reprezentarea suprafeţei ca în fig. 11.
Reprezentarea parametrică a suprafeţei reprezentată analitic prin ecuaţia

⎧
⎪
⎪ x = a u ch v
⎪
redusă (4.5) este: ⎨ y = b u ch v , u ∈ [0, ∞ ), v ∈ R parametrii.
⎪ 2
⎪z = u
⎪⎩ 2p
Figura 11
Paraboloidul hiperbolic, in funcţie de simetriile pe care le admite poate avea ecuaţia

redusă de tipul:
x2 y2 y 2 z2 z2 x2
2p z = − sau 2p x = − sau 2 p y = − , a,b>0.
a2 b2 a2 b2 a2 b2
Definiţia 4.6. Elipsoidul, hiperboloizii şi paraboloizii se numesc cuadrice
nedegenerate.
Cuadricele sunt suprafeţe reprezentate prin ecuaţii de gradul al-II-lea. Într-un sistem
cartezian, având o poziţie particulară în raport cu ele, ecuaţiile lor sunt cele reduse
prezentate mai sus. Dacă schimbăm sistemul cartezian, gradul ecuaţiilor nu se
schimbă. Alte cuadrice reprezentate prin ecuaţiile lor reduse sunt:
-cilindru eliptic, care are ecuaţia redusă de forma:

x2 y2 y2 z2 x2 z 2
+ − 1 = 0 (fig.12) sau + − 1 = 0 sau + − 1 = 0 , a,b,c>0;
a 2 b2 b2 c 2 a2 c2
- cilindru parabolic, cu ecuaţia redusă de forma:
x2 y 2 y2 z2 x2 z 2
− − 1 = 0 (fig.13) sau − − 1 = 0 sau − − 1 = 0 ,e.t.c., a,b,c>0;
a 2 b2 b2 c2 a 2 c2
- cilindru parabolic, dat prin ecuaţia redusă:
y 2 = 2 px (fig.14) sau z 2 = 2 py , e.t.c., p∈R;
x2 y 2
- pereche de plane concurente, reprezentate, de exemplu prin: − =0
a 2 b2
x2 y2
- dreapta Oz: + =0
a 2 b2
- pereche de plane paralele, de exemplu: x 2 − a 2 = 0
- pereche de plane confundate, de exemplu: x 2 = 0
x2 y 2 z 2
- punctul O, reprezentat prin ecuaţia: + + =0
a 2 b2 c 2
x2 y2 z 2 x2 y 2
- multimea vidă, reprezentată prin: + + + 1 = 0 sau + + 1 = 0 sau x2+a2=0
a 2 b2 c2 a 2 b2
Probleme
Vectori liberi
1)Să se determine α şi β astfel încât vectorii a = 2 i + (α+β) j + (2α - β) k şi
b = i + 2 j + 3 k să fie coliniari.
2) Se dau punctele A(1,1,2), B(15,-6,4), C(3,3,-5), D(-1,8,4). Să se arate că
triunghiul ABC este dreptunghic iar triunghiul ACD este isoscel. Se cer: perimetrul
∧
triunghiului BCD şi m ( CBD ).
3) Se dau vectorii a = 2 i + 3 j - k , b = 3 i - j + 3 k . Să se afle produsul vectorial
∧
a x b , norma || a x b || şi a, b .
4) Să se determine vectorul v ştiind că este perpendicular pe vectorii a =3 i +2 j -
4 k , b = 3 i + j , are norma egală cu 26 şi face unghi obtuz cu j .

5) Să se afle înălţimea paralelipipedului construit pe reprezentanţii vectorilor
a = i + 2 j - k , b = 2 i + 3 j + k , c = i - 2 k , în acelaşi punct al spaţiului luând ca bază
paralelogramul determinat de vectorii b şi c .

6)Să se determine vectorul a care face unghiuri egale cu i şi j , are norma egală
cu 4 şi face cu k un unghi egal cu π/3.
7)Ce unghi formează între ei versorii p , q dacă vectorii a = 2 p + q şi b = -4 p
+5 q sunt perpendiculari?
8) Să se determine λ astfel încât vectorii a = 2 j + k , b = - i + 2 j , c = i + λ j +
2 k să fie coplanari.
9) Se dau punctele A(1,2,-1); B(3,3,1); C(7,4,-4). Se cere: produsul scalar al
vectorilor AB şi AC şi norma vectorilor AB şi AC .
10) Să se determine λ astfel încât vectorii a = i + 2(λ+1) j - λ k şi b = (2-λ) i + j +
3 k să fie perpendiculari.
11) Să se calculeze unghiul dintre diagonalele paralelogramului construit pe
reprezentanţii vectorilor a = i + 2 j - k , b = -3 i + j + k .
12) Se dau vectorii a = i - 2 j , b = 3 i - j + λ k . Să se determine λ
π
astfel încât unghiul dintre cei doi vectori să fie .
4
13) Să se determine un vector de normă 26, coplanar cu i şi j , care să fie
perpendicular pe vectorul a = 5 i + 12 j + 5 k .
14) Să se afle aria paralelogramului construit pe reprezentanţii vectorilor a = p

π
+2 q şi b = 2 p + q , unde p şi q sunt versori care fac între ei un unghi egal cu .
6
15) Fie vectorii a = i - 2 j - k , b = -2 i + j + k , c = 3 i - j - 4 k . Să se determine
un vector v care să fie perpendicular pe a şi b şi c · v = -8.

16) Să se determine v ştiind că este perpendicular pe vectorii a = 3 i - 2 j + 2 k ,
b = 18 i + 5 j - 22 k , are norma egală cu 7 şi face unghi ascuţit cu axa Oz.

17) Fie A(1,-1,3), B(5,3,5), C(5,0,2). Să se calculeze aria triunghiului ABC şi
lungimea înălţimii din vârful C.
18) Să se determine λ astfel încât vectorii a = 2 i + j - 3 k , b = - i + 2 j + 2 k şi
c = i - j + λ k să fie coplanari.
19) Să se arate că punctele A(5,-1,-1), B(4,2,2), C(5,3,1), D(8,0,-5) se află în
acelaşi plan.
Dreapta si planul
1) Să se scrie ecuaţia unui plan care trece prin punctul M0(1,2,-1) şi care este
paralel cu planul P1: x –3 y + 5z + 4 = 0.
2) Să se scrie ecuaţia planului P care trece prin punctul M1( r 1 = i + j - 2 k ) şi
este perpendicular pe planele P1: r · (2 i - 3 j + k ) – 5 = 0 şi P2: r · ( i - j + 2 k ) - 3 = 0.

3)Să se scrie ecuaţia planelor care sunt paralele cu planul P1: 9x+6y+2z-36=0 şi
la distanţă de două unităţi de el.
4) Să se scrie ecuaţiile dreptei d care trece prin punctul M0(2,1,-3) şi este
perpendiculară pe planul π: 3x – 4y + 2z – 3 = 0.
5) Să se scrie ecuaţia vectorială a planului determinat de punctul
M1( r 1 = 2 i - j - 3 k ) şi de dreapta d: ( r - 3 j + 4 k ) x ( i + 2 j + 5 k ) = θ .
6) Să se determine poziţia dreptelor faţă de planele indicate:

x -1 y - 3 z -1
a) d: = = , P: 3x – 4y + 2z + 11 = 0
2 1 -1
⎧2x - 2y - z + 1 = 0
b) d: ⎨ , P: 8x – 7y – 3z + 14 = 0.
⎩2x - y - 1 = 0
7) Să se determine poziţiile relative ale dreptelor
a) d1: r x (3 i + 2 j - k ) = - i + 4 j + 5 k ; d2: r x (6 i + 4 j - 2 k ) = -2 i + 8 j + 10 k
b) d1: r x ( i + 2 j - 3 k ) = i + 4 j + 3k ; d2: r x (2 i + 4 j - 6 k ) = 2 i + 5 j + 4 k
8) Să se determine distanţa dintre dreptele:
d1: r x (9 i - 6 j + 4 k ) = 2 i + j - 3 k ; d2: r x (9 i - 6 j + 4 k ) = -2 i + j + 6 k
şi ecuaţia planului determinat de ele.
9) Se consideră punctele A(1,3,0), B(3,-2,1), C(α,1,-3), D(7,-2,3). Să se
determine α astfel încât punctele să fie coplanare; pentru α găsit să se scrie ecuaţia
carteziană a planului determinat de ele.
10) Să se scrie ecuaţia planului care trece prin M0(-1,3,3) şi conţine dreapta d
⎧ x + 2y + 3z - 1 = 0
d: ⎨ .
⎩2x - y - z - 3 = 0
x -1 y + 2 z
11) Să se calculeze unghiul dintre dreptele d1: = = şi
-1 4 1
x y z
d2: = = şi să se scrie ecuaţia planului determinat de aceste drepte.
-1 4 1
12) Fie dreptele d1 şi d2 două drepte paralele cu vectorii a (1,0,1) şi b (-1,1,2). Să
se scrie ecuaţiile parametrice ale unei drepte perpendiculară simultan pe d1 şi d2 şi care
trece prin punctul M0(2,3,0).
13) Să se scrie ecuaţiile perpendicularei comune dreptelor
x -1 y + 2 z x y z -1
d1: = = şi d2: = =
-1 4 1 3 1 2
şi să se calculeze distanţa dintre ele.
x -1 y +1 z x - 2 y z +1
14) Fie dreptele d1: = = şi d2: = = .
2 3 1 2 2 α
a) să se determine α astfel încât dreptele d1 şi d2 să fie concurente;
b) să se scrie ecuaţia planului P determinat de aceste drepte;
c) să se calculeze d(M0,P) unde M0(5,-4,1).
15) Să se studieze poziţia dreptelor faţă de planele respective şi dacă este cazul
să se determine coordonatele punctului de intersecţie
⎧2x + y + z - 3 = 0
a) d: ⎨ , P: 3x – y + z = 0
⎩ x - y + 2z + 3 = 0
b)d: r x ( i + 2 j - k ) = -12 i + 7 j + 2 k , P: r · (7 i - 5 j - 3 k ) = -11.
16) Să se scrie ecuaţiile perpendicularei comune a dreptelor
⎧ x - 2y + z + 2 = 0 ⎧5x + 2y - 5z + 30 = 0
d1: ⎨ , d2 : ⎨ .
⎩2 x − y - z - 5 = 0 ⎩3x + y - 2z + 13 = 0
17)Să se scrie ecuaţia planului determinat de punctele M1(3,1,0),M2(0,7,2) şi
M3(4,1,5).
18)Să se calculeze coordonatele punctului simetric al originii faţă de planul
P: 3x-y+2z+14=0.
19)Să se scrie ecuaţiile perpendicularei coborâte din punctul M1(1,3,2) pe
dreapta
x−2 y z +1
d: = = .
3 −1 2
20)Se consideră punctele A(1,3,0),B(3,-2,1),C(∝,1,-3),D(7,-2,3).Să se determine
∝ astfel încât punctele să fie coplanare; pentru ∝ astfel determinat , să se scrie ecuaţia
planului determinat de ele.
21)Se dau punctele A(3,-1,3),B(5,1,-1),C(0,4,-3).Se cer:
a) Ecuaţiile carteziene, parametrice şi ecuaţia vectorială ale dreptelor AB, respectiv
AC;
b) Măsura unghiului dintre aceste drepte;
c) Ecuaţia carteziană şi ecuaţia vectorială a planului care conţine punctul C şi este
perpendicular pe dreapta AB.
22)Să se scrie ecuaţia ecuaţia planului care trece prin punctul M0(2,-1,1) şi este
perpendicular pe dreapta definită de planele P1:x+2y+2z+2=0,P2:x+y+z+1=0.
x + 2 y −1 z + 1
23)Se dau dreapta d: = = şi planul P: 2x-y+2z+3=0. Se cer :
1 2 1
a) Măsura unghiului dintre dreaptă şi plan;
b) Ecuaţia planului P1 perpendicular pe drepta d şi care conţine punctul de
intersecţie dintre plan ţi dreaptă;
c) Punctele dreptei d care se află la distanţa de două unitaţi faţă de planul P.
x −1 y + 2 z +1
24)Să se determine punctele de pe dreapta d: = = aflate la
1 1 2
distanţă de două unităţi faţă de planul P:2x-2y+z=1.
x y −1 z + 2
25).Să se afle punctul de pe dreapta d: = = care se află la distanţa
1 −1 1
egală cu 5 faţă de punctul A(0,2,-1).Să se calculeze distanţa de la A la dreapta dată.
⎧x = z +1
26)Să se scrie ecuaţia planului care trece prin dreapta d: ⎨ şi care este:
⎩ y = z −1
a) perpendicular pe planul P1; r ⋅ (i + 2 j − k ) = 0
b) face un unghi de 60° cu planul P2: r ⋅ (2i − j + 2k ) = 0
⎧ x = 3z − 1
c) face un unghi de 30° cu dreapta d: ⎨ .
⎩ y=2
x − 2 y +1 z x +1 y − 8 z − 3
27) Se dau dreptele : d1: = = , d2 : = =
−1 3 1 7 −3 1
Să se calculeze mărimea unghiului celor două drepte şi să se stabilească poziţia
relativă a dreptelor. Să se scrie ecuaţiile perpendicularei comune celor două drepte.
x − 2 y +1 z −1
28)Fie dreapta d: = = şi punctul A(-1,-1,2). Să se calculeze
1 2 3
coordonatele simetricului lui A faţă de dreapta d.
29)Fie planul P:3x+y-z-9=0 şi punctul M0(4,7,-1). Se cer:
a) distanţa de la M0 la planul P;
b) coordonatele simetricului punctului M0 faţă de planul P.
30)Fie planele P1: x-3y+z-1=0, P2 : x+2y-2=0.Să se scrie ecuaţia carteziană a
simetricului planului P1 faţă de P2.
Sfera
1)Să se scrie ecuaţia sferei tangentă la planul P: 2x+6y-3z+1=0 in punctul
A(1,0,1) şi tangentă planului P1: 2x+6y-3z+99=0.
Solutie .
P II P1 , centrul sferei se află pe dreapta d ⊥ P in punctul A , d: x=2λ+1, y=6λ , z=-3λ+1
d ∩ P1={B} B(-3,-12,7) d(A,C)=d(C,B) ⇒ C(-1,-6,4) d(A,C)=7=R
S: ( x + 1) 2 + (y + 6) 2 + (z − 4) 2 = 49
2)Fie sfera S: x 2 + y 2 + z 2 − 2x + 4y − 4 = 0. Să se determine ecuaţiile sferelor

tangente la sfera dată având centru in C1(3,2,-4).
3) Să se scrie ecuaţiile planelor care trec prin axa Oy si sunt tangente la sfera
S: x 2 + y 2 + z 2 − 2x + 2y + 4z + 1 = 0
4)Să se scrie ecuaţia sferei care este tangentă la planul P: 2x-2y+3=0 în punctul
A(1,1,3) şi are centrul in planul P1: x-2y –2z –1=0.
5)Să se scrie ecuaţiile sferelor tangente la planul P: 3x-2y+6z-1=0 în punctul
A(1,1,0) şi de rază 7.
6)Să se determine centrul I şi raza r a cercului de intersectie al sferelor

S1: x2+y2+z2-6x+4y-2z-86=0, S2: x2+y2+z2-8x+6y-z+95=0
7) Să se scrie ecuaţia sferei cu centrul în punctul C(1,2,-1) şi tangentă planului
P:2x-2y+z-6=0
8)Fie planul P:x+2y+2z-21=0 şi sfera S: x2+y2+z2-4x-4y-6z+8=0
Să se determine poziţia planului faţă de sferă şi ecuaţiile planelor tangente la sferă
paralele cu P.
9)Să se scrie ecuaţia sferei cu centrul în punctul C(2,-2,1) şi care trece prin
originea axelor de coordonate.
10)Să se scrie ecuaţia sferei cu centrul în punctul C(4,5,-2), ştiind că sfera
S:x +y2+z2-4x-12y+36=0 este tangentă interior sferei căutată.
2
11)Să se scrie ecuaţia sferei cu centrul în punctul C(2,-1,1) tangentă exterior

sferei S:x2+y2+z2+2x+6y-2z+2=0.
12)Fie sfera S:x2+y2+z2-4x=0 şi planul P: x-2y+2z=8=0.Să se studieze poziţia lui
P faţă de S şi dacă este cazul să se afle raza şi centrul cercului de intersecţie.
13)Să se scrie ecuaţia sferei tangentă la planul P1:6x-3y-2z-35=0 în punctul A(5,-
1,-1) şi este tangentă şi la planul P2: 6x-3y-2z+63=0.
14)Să se scrie ecuaţia sferei care trece prin punctul A( ) , are centrul pe
x y −1 z + 2
dreapta d: = = şi are raza 3.
1 −1 1
15)Fie A(1,-2,3) şi planul P: x-2y+2z-6=0 . Să se calculeze distanţa de la A la P
şi să se scrie ecuaţia sferei cu raza minimă care trece prin A şi este tangentă planului P.
16) Să se determine raza şi coordonatele centrului cercului de intersecţie al
sferelor S1:x2+y2+z2-4x+2y-2z-12=0; S2:( x-3)2+y2+z2=0.
17)Să se scrie ecuaţia sferei care:
a) are centrul în C(2,0,3) şi este tangentă planului P: 3x+ 2 y+4z-45=0;

b) trece prin punctele A(-1,0,0),B(0,2,1),C(0,-1,-1),D(3,1,-1).
c) are centrul în C(1,-2,1) şi este tangentă interior sferei S1:x2+y2+z2-x-3y+3z-2=0.
18)Să se scrie ecuaţiile planelor tangente la sfera S:x2+y2+z2-2x+2y-2z-22=0 în
x −1 y − 3 z + 2
punctele de intersecţie cu dreapta d: = = .
3 −4 −1
⎧8 x − 11y + 8 z − 30 = 0
19)Fie sfera S:x2+y2+z2+2x-6y+4z-15=0 şi dreapta d: ⎨ Să
⎩ x − y − 2z = 0
se scrie ecuaţiile planelor tangente la sfera S care trec prin dreapta d.
x −1 y −1 z − 7
20)Să se scrie ecuaţia sferei tangentă dreptei d: = = în punctul
3 −2 2
M1(-2,3,5) şi planului P: 6x- 3y-2z+35=0
21Să se scrie ecuaţia sferei S concentrică cu sfera S1: x2+y2+z2+6x-4y+2z+5=0
şi tangentă planului P:2x+3y-6z+9=0.
22)Să se scrie ecuaţiile planelor tangente la sfera S: x2+y2+z2-2x+4y-6z-22=0
x −2 y −9 z −3
care trec prin dreapta d: = = .
1 −1 0
ELEMENTE DE GEOMETRIE DIFERENŢIALĂ
CAPITOLUL 1
CURBE ÎN SPAŢIU ŞI CURBE PLANE
§ 1. Reprezentări analitice ale curbelor
Presupunem fixat un reper cartezian R {0, i, j,k } în E3.
Definiţia 1.1. Un drum parametrizat, de clasă Ck, k∈N*, este un triplet
d = {I, r = r(t), Γ}
unde I ⊆ R este un interval (sau o reuniune finită de intervale), r : I → E n , (n=2,3), o
funcţie vectorială de clasă Ck, Γ = {M | M ∈ E n ,M(r(t)), t ∈ I} = r(I) .
Pentru a marca faptul că r este o funcţie vectorială vom scrie r = r (t ) .
{I, r = r(t) } se numeşte partea analitică (sau parametrizarea) drumului d, iar
Γ = r(I) se numeşte partea geometrică.
Observaţia 1.1. Există drumuri cu aceeaşi parte geometrică şi cu părţi analitice

diferite.
De exemplu : d1 = {[0, π], r = cos t i +sin t j , r([0, π])}
şi d2={[-1,1], q = xi + 1 − x 2 j, q([−1,1])}
au aceeaşi parte geometrică - semicercul superior cu centrul în origine şi rază 1.
Definiţia 1.2. Un drum de clasă Ck, k∈N*, d={I, r = r(t),r(I)} se numeşte simplu
dacă r este o funcţie injectivă.

Definiţia 1.3. Un drum de clasă Ck, k∈N*, d={I, r = r(t),r(I)} se numeşte
nesingular (regulat,neted), dacă r este o funcţie regulată, adică r'(t) ≠ θ , ∀ t∈I.

Definiţia 1.4. Două drumuri simple, de clasă Ck, k∈N*, d = {I, r = r(t),r(I)} şi
d 2 = {I2 , q = q(u), q(I2 )}, cu aceeaşi parte geometrică r(I1 ) = q(I2 ) , se numesc
echivalente dacă există un difeomorfism f:I1 → I2 astfel încât r = q o f .

Definiţia 1.4. caracterizează o relaţie de echivalenţă în mulţimea drumurilor de
aceeaşi clasă şi cu aceeaşi parte geometrică.
Definiţia 1.5. O clasă de echivalenţă de drumuri simple şi netede, de clasă Ck,

k∈N*, se numeşte arc simplu nesingular de clasă Ck, sau pe scurt curbă simplă
netedă de clasă Ck.
O curbă, în general, va fi reuniunea unor arce simple şi nesingulare.
Observaţia 1.2. O curbă este perfect determinată dacă se cunoaşte un

reprezentant al său, C:{I, r = r(t),r(I)} .
Pentru a scurta scrierea, când nu este pericol de confuzie, se poate identifica
curba prin C: r = r(t) , renunţându-se la a-l explicita pe I.
Domeniul maxim de definiţie al unei curbe se numeşte domeniul natural şi dacă
nu se specifică I, se consideră funcţia r definită pe domeniul natural.
Considerăm C={I, r(t) = x(t)i + y(t) j + z(t)k, Γ } o curbă simplă, nesingulară de
clasă Ck, k∈N*. Aceasta înseamnă că r este o funcţie de clasă Ck, injectivă şi r'(t ) ≠ θ
∀t ∈ I. Alegem t ∈ I astfel încât x’(t) ≠ 0. Conform teoremei de inversiune locală (din

analiza matematică), există o vecinătate I1 ⊂ I a punctului t astfel încât restricţia funcţiei
x la I1, adică x I1 =ϕ este difeomorfism între I1 şi J ⊂ R.
Funcţia ϕ −1 :J→I1 este un difeomorfism care compus cu r conduce la
q(x) = (r o ϕ −1 )(x) = r(ϕ −1 (x)) = x(ϕ −1 (x))i + y(ϕ −1 (x)) j + z(ϕ −1 (x))k , ∀x ∈ J .
Notăm y(ϕ −1 (x)) = f(x) şi z(ϕ −1 (x)) = g(x) şi se obţine:

q(x) = xi + f(x) j + g(x)k, ∀x ∈ J .
Evident r = q o ϕ şi am obţinut astfel pentru un arc din curba C, să-l numim C1,
cu reprezentarea analitică {J, q } .

Deci, arcul C1 se poate reprezenta analitic astfel:
C1 = {I1,r(t) = x(t)i + j(t) j + z(t)k, r(I1 )}

şi
C1' = {J, q(x) = xi + f(x) j + g(x)k, q(J)}
funcţia vectorială q : J → E 3 este perfect determinată de funcţiile
y(x)=f(x), z(x)=g(x), ∀x ∈ J .
Pentru a scurta limbajul şi scrierea se spune: curba C1 este reprezentată
⎧ y = f(x)
analitic prin ecuaţiile ⎨ , ∀x∈J, unde f şi g sunt funcţii de clasă Ck, k∈N*.
⎩ z = g(x)
Această reprezentare a curbei C1 se numeşte reprezentare analitică explicită

şi în această reprezentare curba C1 este intersecţia a două suprafeţe reprezentate prin
ecuaţiile lor explicite.
Când curba este plană, reprezentarea analitică explicită este
C:y = f(x), ∀x∈J,
iar partea sa geometrică coincide cu graficul funcţiei derivabile f:J → R.
Considerăm mulţimea de puncte:

F(x, y, z) = 0
Γ = {M(x, y, z) ∈ E 3 , V ⊆ E3 F, G : V → R}
G(x, y, z) = 0
Dacă F şi G sunt de clasă Ck pe mulţimea V deschisă şi conexă şi în punctul
⎛ F'x F'y Fz ' ⎞
M0 ∈ Γ , rang ⎜⎜ ⎟ =2
⎝ G' x G' y G'z ⎟⎠
atunci există o vecinătate U ⊆ V a punctului M0 astfel încât submulţimea de puncte Γ1 ⊆

Γ corespunzătoare lui V este partea geometrică a unui arc de curbă simplu, nesingular
de clasă Ck. Presupunem că determinantul funcţional
D(F, G) ⎛ D(F, G) ⎞ F ' (M ) Fz' (M 0 )

(M 0 ) = ⎜⎜ ⎟⎟ = y' 0 '
≠0 şi atunci conform teoremei
D(y, z) ⎝ D(y, z) ⎠ M0 G y (M 0 ) Gz (M 0 )
funcţiilor implicite rezultă că există I0 vecinătate a lui x0 şi funcţiile unice f, g:I0 →R de

clasă Ck astfel încât : f(x0)=y0, g(x0)=z0,
F(x,f(x),g(x))=0, G(x,f(x),g(x))=0, ∀ x∈I0.
Funcţiile f şi g sunt difeomorfisme între I0 şi f(I0), respectiv g(I0).

Mulţimea punctelor Γ1 = {M ∈ E 3 M ( x, f ( x ), g ( x )), x ∈ I } este partea geometrică a
{
arcului simplu nesingular C1, reprezentat prin C1 = I, q(x) = xi + f(x) j + g(x)k,Γ 1 . }
Pe de altă parte :
Γ1={M(x,y,z) ⎢F(x,y,z)=0,G(x,y,z)=0, ∀(x,y,z)∈I×f(I)×g(I)=U}.
⎧F ( x, y , z ) = 0
Funcţiile f şi g sunt unic determinate de ecuaţiile: ⎨ , (x,y,z)∈U.
⎩G( x, y , z ) = 0
Această reprezentare analitică se numeşte reprezentarea implicită a curbei C1.
O curbă plană este reprezentată analitic implicit prin C : F(x,y)=0.
⎧x2 + y2 + z 2 = a2
Exemplu. Curba C:⎨ , z≥0, reprezintă un semicerc.
⎩ x +y =z
2 2 2
⎧ a
⎪x = 2 cost
⎪
⎪ a
O reprezentare parametrică C: ⎨ y = sint a>0,t∈[0,π].
⎪ 2
⎪ z=a
⎪⎩ 2
⎧⎪ z = a 2 − x 2 − y 2 ⎡ a a ⎤
2
O reprezentare analitică explicită C:⎨ , ( x, y ) ∈ ⎢ − , .
⎪⎩ z = x 2 + y 2 ⎣ 2 2 ⎥⎦
§ 2.Tangenta şi planul normal
Fie curba C, de clasa Ck, k∈N*, reprezentată analitic prin ecuaţia vectorial
parametrică r = r (t ) , t∈I⊆R şi M0 un punct al curbei corespunzător valorii t0∈I. Vom
nota M0(t0), înţelegând prin aceasta OM 0 = r (t 0 ) . .
Fie punctul M’(t’ = t0+Δt), un punct vecin cu M0.

Definiţia 2.1. Poziţia limită a dreptei M0M’ atunci când M’→M0 (Δt→0),
dacă există, se numeşte tangenta curbei C în punctul M0.
Teorema 2.1. Fie o curba netedă în spaţiu C, reprezentată parametric prin

r = r (t ) , t∈I⊆R. În orice punct nesingular al său M0(t0) ( r ' (t 0 ) ≠ θ ), există şi este unică
tangenta la curbă şi direcţia ei este dată de vectorul r ' (t 0 ) , (fig.1).
Figura 1
Ecuaţia vectorială a tangentei la curba C, în M(t0), este

Δ t : r = r (t 0 ) + λ r '(t 0 ) , λ∈R, (2.1)
care în coordonate carteziene se scrie:

x − x(t0 ) y − y (t0 ) z − z (t0 )
Δt : = = . (2.2)
x' (t0 ) y ' (t0 ) z ' (t0 )
Când curba C este reprezentată analitic explicit, prin:
⎧ y = f ( x)
C:⎨ , f, g:J →R (2.3)
⎩ z = g ( x)
şi M0(x0,y0,z0)∈C, cu y0=f(x0), z0=g(x0), x0∈J, este un punct nesingular al curbei, atunci
o reprezentare parametrică a curbei, într-o vecinătate a punctului M0, este:
C : r = x i + f ( x ) j + g ( x )k , x∈J.
Ecuaţiile tangentei la curba C, in M0, sunt:
x − x0 y − y0 z − z0
Δt : = = (2.4)
1 f ' ( x0 ) g ' ( x0 )
Când curba C este reprezentată analitic implicit, prin:
⎧ F ( x, y , z ) = 0
C:⎨ , F,G:Δ⊆R3→R (2.5)
⎩G ( x, y, z ) = 0
şi M0(x0, y0, z0)∈C este un punct regulat al curbei, (adică
⎛ D( F , G ) ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ ≠ 0 ), atunci există o vecinătate V a lui M0 în care avem reprezentarea
⎝ D( y, z ) ⎠ M 0
analitică :
C : r = x i + f ( x ) j + g ( x )k , x∈V.
Există deci în vecinătatea lui M0 functiile f,g, definite implicit de sistemul de ecuaţii (2.5),
care verifică : F(x,f(x),g(x)) = 0
G(x,f(x),g(x)) = 0 ∀ x∈V.
Derivăm aceste relaţii in raport cu x şi se obţine:
⎛ D(F,G) ⎞ ⎛ D(F,G) ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ ⎜⎜ ⎟⎟
⎝ D(z, x) ⎠ M 0 ⎝ D(x, y) ⎠ M 0
f' (x 0 ) = ; g' (x0 ) = .
⎛ D(F,G) ⎞ ⎛ D(F,G) ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ ⎜⎜ ⎟⎟
⎝ D(y,z) ⎠M 0
⎝ D(y,z) ⎠M 0
Ecuaţiile tangentei la curba C in punctul M0 sunt :

x − x0 y − y0 z − z0
Δt : = = . (2.6)
⎛ D(F,G) ⎞ ⎛ D(F,G) ⎞ ⎛ D(F,G) ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ ⎜⎜ ⎟⎟ ⎜⎜ ⎟⎟
⎝ D(y, z) ⎠ M 0 ⎝ D(z, x) ⎠ M 0 ⎝ D(x, y) ⎠ M 0
În cazul unei curbe plane C: r (t ) = x (t )i + y (t ) j , reprezentată parametric, ecuaţia

tangentei într-un punct nesingular M0(t0)∈C al curbei este:
x − x(t0 ) y − y (t0 )
Δt : = . (2.7)
x' (t0 ) y ' (t0 )
Pentru o curbă plană reprezentată analitic explicit prin C:y=f(x), ecuaţia tangentei
într-un punct regulat M0(x0, y0) al curbei este:
x − x0 y − y0
Δt : = (2.8)
1 f ' ( x0 )
Când curba plană este reprezentată analitic implicit prin C:F(x,y)=0, atunci
tangenta în punctul regulat M0(x0, y0), (F’x(M0)≠0, F’y(M0)≠0 simultan) al curbei este:
x − x0 y − y0
Δt : = ' . (2.9)
− Fy ( x0 , y0 ) Fx ( x0 , y0 )
'
Definiţia 2.2. Planul perpendicular în punctul M0(t0)∈C,al unei curbe din spaţiu,
pe tangenta la curbă în M0(t0) se numeşte planul normal la curbă în acel punct.
Din ecuaţiile (2.1) , (2.4) şi (2.6) rezultă ecuaţiile planului normal în punctul M0 la
curba C, pentru cele trei tipuri de reprezentări analitice ale curbei:
Pn : (r − r (t 0 )) ⋅ r '(t 0 ) = 0 (2.10)
pentru reprezentarea parametrică a curbei C: r = r(t) ;

Pn : x-x0+f ’(x0)(y-f(x0))+g’(x0)(z-g(x0))= 0 (2.11)
⎧ y = f ( x)
pentru reprezentarea explicită C : ⎨ , f, g:J →R ;
⎩ z = g ( x)
⎛ D(F,G) ⎞ ⎛ D(F,G) ⎞ ⎛ D(F,G) ⎞

Pn : ⎜⎜ ⎟⎟ ( x − x0 ) + ⎜⎜ ⎟⎟ ( y − y0 ) + ⎜⎜ ⎟⎟ ( z − z0 ) = 0 (2.12)
⎝ D(y, z) ⎠M0 ⎝ D(z, x) ⎠M0 ⎝ D(x, y) ⎠M0
⎛ D(F,G) ⎞ F ' ( M 0 ) Fz' ( M 0 )

pentru reprezentarea implicită unde am notat cu ⎜⎜ ⎟⎟ = y' '
şi
⎝ D(y, z) ⎠M0 G y ( M 0 ) Gz ( M 0 )
analog ceilalţi determinanţi funcţionali.
Observaţia 2.2. În planul normal la curba C, în punctul M0, sunt conţinute toate
perpendicularele pe tangenta în M0 la curba C; oricare dintre aceste drepte se numeşte
normala la curba C in punctul M0.
§ 3. Planul osculator şi binormala

Considerăm curba în spaţiu reprezentată analitic prin C : r = r (t ) , t∈I, de clasă
Ck, k≥ 2 şi M0(t0) un punct nesingular,( r ' (t 0 ) ≠ θ ), pe curbă.
Definiţia 3.1. Se numeşte plan osculator, în punctul M0 al curbei C, poziţia

limită a unui plan ce trece prin tangenta la curbă în M0 şi printr-un punct M’ de pe curbă,
atunci când M' → M 0.
Ecuaţia planului osculator la curba C în punctul M 0 (t 0 ) este:
( )
P0 : r − r (t 0 ), r' (t 0 ), r" (t 0 ) = 0 (3.3)
⎧x = x(t)
⎪
Când curba C este reprezentată analitic, prin ecuaţiile ei parametrice, C : ⎨y = y(t) , t∈I
⎪z = z(t)
⎩
atunci planul osculator in punctul M 0 (t 0 ) al curbei, are ecuaţia :
x − x (t 0 ) y − y (t 0 ) z − z(t 0 )
P0 : x' (t 0 ) y' (t 0 ) z' (t 0 ) = 0 . (3.4)
x' ' (t 0 ) y' ' (t 0 ) z' ' (t 0 )
Definiţia 3.2. Un punct nesingular al unui arc de curbă regulat, de clasă cel
puţin 2, în care planul osculator al curbei este nedeterminat se numeşte punct de
inflexiune al curbei.
Când curba este reprezentată analitic, parametric prin C : r = r (t ) , t∈I, un punct
de inflexiune al ei, M0(t0), poate fi caracterizat prin:
r '(t 0 ) × r ' '(t 0 ) = θ .
Observaţia 3.1. Punctele unei drepte sunt toate puncte inflexionare.
Teorema 3.1. În cazul unei curbe plană, planul curbei care conţine toate
punctele acesteia este planul osculator al curbei, pentru orice punct regulat al curbei.
Definiţia 3.3. Perpendiculara în punctul M 0 (t 0 ) al curbei C, pe planul osculator
se numeşte binormala curbei în punctul considerat M0.
Evident, binormala este perpendiculară pe tangenta în M 0 , adică este o normală
a curbei in punctul M 0 .
Ecuaţia binormalei la curba C = I, r = r (t ) { } în punctul M 0 (t 0 ) este:

[ ]
Δ bn : (r − r(t 0 )) × r'(t 0 ) × r"(t 0 ) = θ . (3.5)
§ 4. Normala principală şi planul rectificator

Considerăm o curbă în spaţiu reprezentată analitic prin C : r = r (t ) , t∈I, de clasă
Ck, k≥2 şi M0(t = t0) un punct nesingular, pe curbă.
Definiţia 4.1. Se numeşte normală principală în punctul M 0 (t 0 ) , punct
nesingular de ordin cel puţin doi ( r '(t 0 ) ≠ θ , r '' (t 0 ) ≠ θ ), normala la curbă în M 0 ,
conţinută în planul osculator în M 0 .

Direcţia normalei principale este perpendiculară pe r ' (direcţia tangentei) şi

r' × r" (direcţia normalei planului osculator) , prin urmare este paralelă cu vectorul:
(r'(t ) × r"(t ))× r'(t ) . (4.1)

Ecuaţia normalei principale la curba C, în punctul M0 este :
( ) [( ) ]
Δ np : r − r (t 0 ) × r'(t 0 ) × r"(t 0 ) × r' (t 0 ) = θ . (4.2)
Definiţia 4.2. Planul perpendicular pe normala principală într-un punct nesingular

{ }
de ordin cel puţin doi M0(to), al curbei C: I, r , Γ se numeşte planul rectificator la curbă
în punctul considerat.
Ecuaţia planului rectificator în M 0 (t0) este :
( ) [( ) ]
Pr : r − r (t 0 ) ⋅ r'(t 0 ) × r"(t 0 ) × r ' (t 0 ) = 0 . (4.3)
Normala principală se află la intersecţia planului osculator şi planului normal al

curbei în punctul M0(to), considerat.
§ 5. Lungimea unui arc de curbă.

Parametrizare naturală. Element de arc
Fie C = {I, r = r (t ), Γ} o curbă în spaţiu şi a i ∈ I, i = 1, n; a1 < a 2 < .... < a n .
Linia poligonală formată cu punctele curbei A1 (a1 ), A2 (a2 ),......An an se numeşte ( )

linie poligonală înscrisă în arcul A1An. Alegând alte numere între a1 şi an se va obţine o
altă linie poligonală.
Definiţia 5.1. Arcul de curbă A1An se numeşte rectificabil dacă mulţimea

lungimilor liniilor poligonale înscrise este mărginită superior, iar marginea sa
superioară se numeşte lungimea arcului.
Se poate demonstra următoarea teoremă:

Teorema 5.1. Arcul de curbă C = {[a, b], r = r (t ), Γ} simplu, de clasă C k , k ≥ 1,
este rectificabil şi lungimea sa este dată prin:
b
l(c) = ∫a r ' (t) dt ; a < b . (5.1)
Fie M 0 (t 0 ) ∈ Γ şi o orientare stabilită pe curbă. Poziţia unui punct M(t) pe curbă
este perfect determinată de lungimea arcului M0 M însoţită de semnul plus sau minus
după cum M este în sensul pozitiv sau negativ faţă de M 0 (fig.2). Se obţine astfel un alt
parametru pe curbă, s(t), care se numeşte abscisa curbilinie cu originea in M0(t0);

punctul M(t) se va nota M(s(t)).
M' M
M0
Figura 2
De exemplu, dacă pe C orientarea este indusă de ordinea în [a,b], atunci această

funcţie este:
⎧− l(t) t < t 0
⎪
s(t ) = ⎨ 0 t = t0 , unde l(t) = l(M0 M ) .
⎪ l(t) t > t
⎩ 0
Lungimea oricărui arc de curbă este un număr pozitiv, abscisa s(t) fiind un număr
real oarecare. Deci , dacă t < t0 atunci:
t
l(t) = l (M 0 M ) = ∫ r ' (u ) du .
t0
Obţinem:
t
s(t ) = ∫ r ' (u ) du , pentru orice t ∈ I.
t0
Notăm cu J = [s(a), s(b)]; s-a obţinut funcţia s:I→J definită ca mai sus.
ds
Derivând această funcţie se obţine: (t ) = r ' (t ) , ∀ t∈[a, b].
dt
Se observă că s este o funcţie crescătoare pe [a, b], pentru că r ' (t ) ≥ 0 şi prin
urmare ea este bijectivă. Funcţia inversă s −1 : J → I o vom nota t=t(s), s∈J şi are
derivata:
dt 1
( s) = >0
ds ds
(t ( s ))
dt
adică este un difeomorfism de la J la I.
Difeomorfismul s −1 : J → I compus cu funcţia vectorială, r , care defineşte curba
ne conduce la funcţia
q : J → Γ , q = r o s −1 ⇔ q ( s ) = r (t ( s )) , ∀s∈J.
Astfel se obţine reprezentarea analitică {J , q = r o s −1, Γ} a curbei C, echivalentă

cu aceea dată iniţial.
Definiţia 5.2. Abscisa curbilinie, s, se numeşte parametru natural pe curbă, iar

parametrizarea corespunzătoare se numeşte parametrizare naturală.
Propozitia 5.1. Orice curbă regulată, C, poate fi parametrizată natural.
Definiţia 5.3. Diferenţiala funcţiei s, notată ds, se numeşte elementul de arc pe

curba considerată.
Obţinem elementul de arc ds= r ' (t ) dt , care în coordonate carteziene este:
ds = x'2 (t) + y'2 (t) + z'2 (t)dt .
Când curba este reprezentată analitic explicit elementul de arc se calculeaza
ds = 1 + f' 2 (x) + g' 2 (x)dx
§ 6. Reperul (triedrul) Frenet

Considerăm arcul de curbă C = {I, r = r (t ), Γ} , simplu, nesingular de clasă C k ,
k≥2, şi M 0 (t 0 ) ∈ Γ un punct neinflexionar ( r ' (t ) × r ' ' (t ) ≠ θ ) al curbei.
Definiţia 6.1.Triedrul format din planele:osculator, normal şi rectificator construite

în punctul M 0 al curbei C se numeşte reperul (triedrul) lui Frenet în punctul M 0 .
Planele fiind două câte două ortogonale, triedrul lui Frenet este triortogonal.
Aceste plane se numesc feţele triedrului Frenet în punctul considerat M 0 .
Definiţia 6.2. Tangenta, normala principală şi binormala construite în punctul M0

la curba C, se numesc feţele triedrului Frenet.
Ecuaţiile feţelor şi muchiilor triedrului Frenet într-un punct regulat al unei curbe C,
s-au scris în paragrafele precedente.
Definiţia 6.3. Versorii tangentei, normalei principale şi binormalei, orientaţi astfel

încât să formeze un triedru drept se numesc versorii triedrului lui Frenet în punctul
M0(t0)∈C.
τ (t 0 ) este versorul tangentei ;
ν (t 0 ) este versorul normalei principale ;
β (t 0 ) este versorul binormalei în punctul M0(t0)∈C.
Aceşti versori fiind ortogonali doi câte doi formează o bază { τ , ν , β } orientată
pozitiv.
Definiţia 6.4. Reperul format dintr-un punct nesingular de ordinul al doilea
( r ' (t 0 ) ≠ θ , r ' ' (t 0 ) ≠ θ ) M 0 (t0)∈C şi baza { τ(t 0 ) , ν(t 0 ) , β(t 0 ) } se numeşte reperul Frenet în
punctul M 0 (fig. 3).
Reperul (triedrul) Frenet este un reper local pe curba considerată. Proprietăţile

curbei pot fi mult mai bine studiate folosind acest reper local.
Când curba C este reprezentată parametric prin C : r = r (t ) , versorii triedrului

Frenet, în punctul regulat M0(t0)∈C, se calculează astfel :
τ (t 0 ) =
r' (t 0 )
; ν (t 0 ) =
( )
r'(t 0 ) × r"(t 0 ) × r'(t 0 )
; β(t 0 ) =
(r'(t 0 ) × r"(t 0 ) );
r' (t 0 ) ( )
r'(t 0 ) × r"(t 0 ) × r'(t 0 ) r'(t 0 ) × r"(t 0 )
unde prin ‘ şi “ am notat derivatele în raport cu t .

Pentru alte tipuri de reprezentări analitice ale curbei C, nu dăm formule de calcul.
Versorii se vor determina din definiţia lor.
Observaţia 6.1.
1) ν = β × τ ;
dr
2) Versorul tangentei la curbă, în punctul nesingular M(t)∈C, este: τ = , unde
ds
s este parametrul natural pe curba C .
3) Când curba C : r = r (s ) este parametrizată natural vectorul director al normalei
d2r
principale la curbă este .
ds 2
§ 7. Formulele lui Frenet. Curbura şi torsiunea

Fie curba C de clasă C k , k ≥ 2 , C: r = r(s) reprezentată parametric natural.
Formulele lui Frenet dau reprezentarea derivatelor versorilor triedrului Frenet în
d τ dυ d β
raport cu s, funcţie de aceşti versori, adică exprimă , , funcţie de τ , β , υ .
ds ds ds
Fie M(s)∈C un punct nesingular, pe curbă şi reperul Frenet corespunzător lui M,
dτ dυ dβ
{M; τ , υ , β } Exprimăm , şi în baza reperului, B ={ τ , υ , β }, adică:
ds ds ds
dτ
= a11 τ + a12 υ + a13 β (7.1)
ds
dυ
= a21 τ + a22 υ + a23 β (7.2)
ds
dβ
= a31 τ + a32 υ + a33 β (7.3)
ds
2
Ştim că τ este versor, adică τ =1. Derivăm această relaţie în raport cu s şi obţinem
dτ
2τ .
= 0. Înmulţim scalar relaţia (7.1) cu τ
ds
. dτ
τ = a11 τ 2 + a12 υ . τ + a13 τ . β = a11
ds
Am folosit ortogonalitatea lui τ , β , υ şi am obţinut că a11 = 0.
Analog procedând pentru υ şi β se obţine a22 = a33 = 0.

Pentru a determina ceilalţi coeficienţi procedăm astfel: relaţia (7.1) înmulţită
scalar cu υ şi relaţia (7.2) cu τ , apoi adunate şi se obţine:
dτ . dυ .
υ + τ = a12 υ 2 +a21 τ 2 = a12 + a21
ds ds
dτ . dυ
Dar τ ⋅ υ = 0. Derivăm în raport cu s şi se obţine υ + τ. =0
ds ds
Din aceste două relaţii rezultă a12 = - a21.
În mod asemănător folosind τ . β = 0 rezultă a13=-a31 şi tot aşa din
ortogonalitatea versorilor β şi υ se obţine a23 = - a32.
Relaţiile Frenet devin:

dτ
= a12 υ + a13 β (7.1’)
ds
dυ
= - a12 τ + a23 β (7.2’)
ds
dβ
= - a13 τ - a23 υ (7.3’)
ds
dτ d ⎛ dr ⎞ d2 r d2 r
Dar = ⎜ ⎟= 2 = υ . (7.4)
ds ds ⎝ ds ⎠ ds ds 2
Folosind unicitatea coordonatelor unui vector într-o bază din (7.1’) şi (7.4) rezultă
că a13 = 0.
d2 r 1 1
Notăm a12 = 2
= ; a23 = .
ds R T
1
Definiţia 7.1. Numărul pozitiv se numeşte curbura curbei C, în punctul M; iar
R
R se numeşte raza de curbura.
1
Definiţia 7.2. Numărul real se numeşte torsiunea curbei C în punctul M; iar
T
⏐T⏐ se numeşte raza de torsiune.
Formulele lui Frenet sunt:
dτ 1 dβ 1 dυ 1 1
= υ; =- υ ; =- τ + β.
ds R ds T ds R T
Curbură. Interpretare geometrică.
Fie curba de clasa C k , k ≥ 2 , C: r = r(s) reprezentată prin ecuaţia ei naturală şi

M(s) un punct nesingular pe această curbă.
1 d2 r
Curbura în M, este notată = şi dacă r(s) = x(s)i + y(s)j + z(s)k , curbura se
R ds 2
2 2 2
1 ⎛ d2 x ⎞ ⎛ d2 y ⎞ ⎛ d2z ⎞
calculează : = ⎜ 2 ⎟ +⎜ 2 ⎟ +⎜ 2 ⎟ .
R ⎜ ds ⎟ ⎜ ds ⎟ ⎜ ds ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠
Pentru o reprezentare parametrică a curbei C: r = r (t ) şi pentru punctul M(t) ∈ C,
calculăm derivatele lui r în raport cu t , punând în evidenţă parametrul natural s, pentru

că r (t ) = r (s(t )) .
Notăm derivatele în raport cu t cu ’ , ‘’ , ‘’’, şi se obţine :
1
r ' = τ s' ; r ' ' = (s')2ν + τ s' ' .
R
1 1 r '×r ' '

Calculăm r '×r ' ' = (s' ) 3 , de unde rezultă = 3
formula de calcul a
R R r'
curburii în punctul M(t) pentru această reprezentare analitică parametrică a curbei.

Interpretarea geometrică
Fie curba C: r = r (s ) şi punctele vecine M(s)∈C, M’(s+Δs)∈C, notăm τ (s ) şi
τ (s + Δs ) versorii tangentelor în aceste puncte la curba C.
Translatăm vectorul tangent τ (s + Δs ) , astfel încat originea sa să fie punctul M.

Se obţine un triunghi isoscel cu două laturi de lungime egală cu unitatea, iar a treia este
reprezentată de vectorul τ (s + Δs ) - τ (s ) .
Definiţia 7.3. Unghiul dintre tangentele la curba C în punctele M şi M’ se

numeşte unghiul de cotingenţă al tangentelor în punctele M şi M’; măsura lui va fi
notată cu θ .
Aplicăm teorema cosinusului în triunghiul isoscel de mai sus şi se va obţine:
θ
⎢⎢ τ (s + Δs ) - τ (s ) ⎢⎢2=|| τ (s + Δs ) ||2+|| τ (s ) ||2- 2|| τ (s + Δs ) || || τ (s ) || cos θ=2(1-cos θ)=4 sin 2
2
dr
Folosind definiţia derivatei a doua şi faptul că τ (s ) = (s ) obţinem următoarea
ds
expresie pentru curbura în punctul M
θ
τ (s + Δs ) − τ (s ) 2 sin
1
=
d2 r
= lim = lim 2 = lim θ .
R ds 2 Δs →0 Δs Δs →0 Δs Δs →0 Δs
θ
Definiţia 7.4. Raportul dintre unghiul tangentelor în punctele M şi M’ ale
Δs
curbei C şi arcul corespunzător se numeşte curbura medie a curbei pe porţiunea de
arc dintre M şi M’.
Limita curburii medii când M’ → M, adică Δs → 0, este curbura în punctul M,
1
notată (M ) .
R
Curbura curbei măsoara “încovoierea” curbei, adică abaterea curbei faţă de
tangentă, în punctul M, considerat.
Propoziţia 7.1. Curbura unei curbe regulate C este zero în toate punctele sale
dacă şi numai dacă C este o dreaptă.
În cazul unei curbe plană, regulată, reprezentată parametric prin:
⎧ x = x(t )
C: ⎨ , t∈I⊆R,
⎩ y = y (t )
curbura într-un punct regulat al curbei se calculează cu următoarea formula:
1 x' (t ) y ' ' (t ) − x' ' (t ) y ' (t )

= ,
R ( x'2 (t ) + y '2 (t )) 2
3
şi în cazul curbelor plane reprezentate explicit prin C: y=f(x), care se poate parametriza
prin C: r (t ) = t i + y (t ) j , curbura într-un punct regulat al curbei M(t) este
1 y ' ' (t )
= .
(
R 1 + y '2 (t ) )3
2
Torsiunea. Interpretarea geometrică.
Fie curba C: r = r(s) şi M(s), M(s+Δs)∈C două puncte ale curbei. Din formula a
treia a lui Frenet, putem obţine interpretarea geometrică a torsiunii:
dβ 1 1 dβ Δβ ( s )
= ν ⇒ = = lim
ds T T ds Δs →0 Δs
Construim în M şi M’ versorii binormalelor pe care-i notăm β (s ) şi respectiv β (s + Δs ) .

Translatăm β (s + Δs ) cu originea în punctul M(s), se obţine un triunghi isoscel cu două
laturi de lungime 1 şi a treia reprezentată de vectorul β (s + Δs ) − β (s ) . Aplicarea

teoremei cosinusului în acest triunghi ne furnizează expresia:
ϕ
β (s + Δs ) − β (s ) = 2 sin ,
2
unde ϕ este unghiul dintre β (s + Δs ) şi β (s ) .
Definitia 7.5. Unghiul dintre binormalele în M şi M’ la curbă se numeşte unghiul

de contingenţă al binormalelor la curbă în M şi M’ şi-l vom nota cu ϕ.
Folosind ultima formulă a lui Frenet obţinem:
1 β (s + Δs ) − β (s ) ϕ
= lim = lim .
T Δs → 0 Δs Δs → 0 Δs
ϕ
Definitia 7.6. Raportul se numeşte torsiunea medie a arcului MM’.
Δs
Când M’ → M , Δs → 0 şi torsiunea medie tinde către torsiunea curbei în punctul M.
Torsiunea reprezintă gradul de abatere al curbei de la planul osculator în M.
1
Propoziţia 7.2. O curbă C este plană dacă şi numai dacă ≡ 0.
T
1
Torsiunea este nulă =0 în orice punct al unei curbei plane.
T
În cazul, curbelor plane, formulele lui Frenet devin :
dτ 1 dν 1
= ν şi =− τ
ds R ds R
Vom deduce o formulă de calcul pentru torsiune, în cazul curbelor din spaţiu
reprezentate parametric prin: C: r = r (t ) . Folosim derivatele lui r în raport cu t calculate
mai sus, în cazul curburii, şi calculăm
⎡ 1 ⎤ ⎡d ⎛ 1⎞ 2 1 ⎤ 1 1
r ' ' ' = τ ⎢− 2 (s' ) 3 + s' ' '⎥ + ⎢ ⎜ ⎟(s ' ) 3 + s ' s ' '+ s ' s' '⎥ ⋅ν + ⋅ (s ' ) 3 β .
⎣ R ⎦ ⎣ ds ⎝ R ⎠ R R ⎦ R T
Calculăm produsul mixt
r'
( )
(r ', r ' ', r ' ' ') = r ' × r ' ' ⋅ r ' ' ' ⇒
1
= (r ', r ' ', r ' ' ')
R
(s ' ) 6
= (r ', r ' ', r ' ' ') ⋅ 2
⋅
1
⇒
T r ' × r '' r '
1 (r ', r ' ', r ' ' ')

= .
T ( r ' × r ' ') 2
Aceasta este formula de calcul a torsiunii pentru o parametrizare arbitrară a
curbei, C: r = r (t ) .
Observaţia 7.1.
1.Curbura şi torsiunea sunt independente de reperul din spaţiu considerat şi de
parametrizarea curbei; din acest motiv spunem că funcţiile curbură şi torsiune sunt
invarianţi ai curbei. In punctele inflexionare ale curbei vom defini curbura ca fiind nulă.
2. Reperul lui Frenet este bine determinat numai pentru punctele neinflexionare
ale curbei.
CAPITOLUL 2
SUPRAFEŢE ÎN E3
§ 1. Definiţie şi reprezentare analitică
{ }
Presupunem că spaţiul E3 este raportat la reperul cartezian R 0; i, j , k .
Definiţia 1.1. O pânză de suprafaţă de clasă Ck, (k∈N*), în E3, este un triplet
{
∑ : D,r = r(u, v),S ,}
unde D ⊆ R2 este o mulţime deschisă şi conexă, r : D→R3 este o funcţie vectorială de
clasă Ck, formată din funcţiile reale de două variabile reale, notate cu x,y,z:D→R; iar
{ }
S= r (D)= M(r(u, v)) ∈ E3 I (u, v) ∈ D .
{D, r } este partea analitică, iar S este partea geometrică a pânzei de suprafaţă.
Vectorul r (u,v) este vectorul de poziţie faţă de reperul R, presupus fixat, al
punctului M(u,v) de pe pânza de suprafaţă. Pentru a marca faptul că r este un vector
funcţie de parametrii u,v, folosim notaţia:
⎧x = x(u, v)
⎪
r = r (u,v), care este echivalentă cu ⎨y = y(u, v) , u,v ∈D⊆R2.
⎪z = z(u, v)
⎩
Definiţia 1.2. O pânză de suprafaţă se numeşte nesingulară (netedă sau
regulată) dacă aplicaţia r : D→R3, r = r (u,v) are proprietatea că:
⎛ ∂x ∂x ⎞
⎜ ⎟
⎜ ∂u ∂v ⎟
∂y ∂y ⎟
pentru orice (u,v)∈D, rang ⎜ =2.
⎜ ∂u ∂v ⎟
⎜ ∂z ∂z ⎟
⎜ ⎟
⎝ ∂u ∂v ⎠
Definiţia 1.3. Un punct M al unei pânze de suprafaţă, se numeşte nesingular

⎛ ∂r ∂r ⎞
(sau regulat) dacă ⎜⎜ × ⎟⎟(M ) ≠ θ .
⎝ ∂u ∂v ⎠
{ }
Definiţia 1.4. O pânză de suprafaţă, ∑ : D,r = r(u, v), S , se numeşte simplă
(fără puncte multiple) dacă r : D → R 3 este funcţie vectorială injectivă.
Observaţia 1.1. Este posibil să existe pânze de suprafaţă, în sensul definiţiei de

mai sus, cu aceeaşi parte geometrică şi cu părţile analitice diferite, aşa cum arată
exemplul următor:
Exemplu . Pânzele de suprafaţă:
⎧ π π ⎫
∑1 = ⎨⎩(θ,ϕ) ∈ (0, 2 )x(0, 2 ) = D1,r = a sinϕ cos θi + a sinϕ sinθ j + a cosϕk ;r(D1)⎬⎭ şi
∑2 = {(x,y) ∈ D2 = {x2 + y2 < a2, x > 0, y > 0};q = xi + y j + a2 − x 2 − y 2 k; q(D2 ) }

au aceeaşi parte geometrică r (D1) = q (D2), şi anume octantul din sfera x2 +y2+z2 =a2,
x>0, y>0, z>0 (fig.1).
Figura 1
Definiţia 1.5. Două pânze de suprafaţă de clasă Ck, k∈N*,

{ } { ' '
}
∑1 = D1,r = r(u, v), r(D1 ) şi ∑2 = D 2 , q = q(u , v ), q(D 2 ) se numesc echivalente, dacă
există un difeomorfism de clasă Ck, f: D1 → D2 astfel încât r = q o f .

Evident, o condiţie necesară de echivalenţă este ca cele două pânze să aibă
aceeaşi parte geometrică. Se obţin astfel clase de echivalenţă pe mulţime pânzelor de
suprafaţă, cu aceeaşi parte geometrică.
Definiţia 1.6. O porţiune simplă de suprafaţă de clasă Ck, k∈N*, nesingulară

este o clasă de echivalenţă de pânze de suprafaţă, simple, nesingulare, de clasă Ck.
O clasă de echivalenţă este unic determinată de un reprezentant al său. De
aceea, în mod curent se va spune, porţiunea de suprafaţă reprezentată de ∑ , sau
dacă nu este pericol de confuzie, suprafaţa ∑ : r = r(u, v) .

Definiţia 1.7. O suprafaţă de clasă Ck, k∈N*, este o reuniune finită de porţiuni
de suprafaţă simple, nesingulare de clasă Ck. În unele puncte, de pe frontierele comune
acestor porţiuni, suprafaţa poate să nu fie simplă, sau să nu fie regulată; se poate ca
partea analitică să fie de tipul {D, r = r(u, v) }, unde r poate fi în unele puncte
neinjectivă sau nesingulară.
O suprafaţă ∑ = {D, r = r(u, v) , r (D)} este unic individualizată de un reprezentant
al clasei respective şi funcţia r = r(u, v) poate fi considerată ca fiind definită pe domeniul
natural. De aceea, în practică se renunţă a mai scrie pe D şi r (D) şi se spune suprafaţa

k
∑ reprezentată analitic de ecuaţia r = r(u, v) , de clasă C .
Alte părţi analitice din aceeaşi clasă se numesc reprezentări analitice ale
suprafeţei ∑ . Trecerea printr-un difeomorfism de la o reprezentare la alta se numeşte
schimbare de parametri pe suprafaţă.
Reprezentarea analitică explicită a unei suprafeţe

Fie suprafaţa ∑ = {D, r = r(u, v) , r (D) } simplă şi nesingulară. Alegem (u0, v0)
⎛ D(x, y) ⎞
∈D astfel încât ⎜⎜ ⎟⎟ (u0, v0) ≠ 0. Fie aplicaţia h: D→Δ⊂ R2 dată prin h(u,v) = (x(u,v),
⎝ D(u, v) ⎠
y(u,v)) . Există o vecinătate D1 ⊆ D a punctului (u0, v0) astfel încât ϕ = h D1 este
difeomorfism între D1 şi Δ1 ⊂ Δ.
Funcţia ϕ-1: Δ1→ D1 dată prin ϕ-1(x,y) = (u (x,y), v (x,y)) este difeomorfism şi compunând
funcţia z = z (u,v) cu ϕ-1, se obţine z = z(u(x,y), v (x,y)) = f (x,y).
Prin urmare funcţia vectorială
q = r o ϕ −1 , q (x,y)= xi + y j + f(x, y)k
este o nouă reprezentare parametrică a unei porţiuni din ∑ .
Vectorul q este perfect determinat de funcţia z=f(x,y), (x,y)∈D1 şi atunci

porţiunea de suprafaţă se poate scrie:
∑1 = {Δ 1, z = f(x, y), f : Δ 1 → R, S = {M(x, y), f(x, y)}}
sau pe scurt Σ 1 spunem că are parte analitică {Δ1, z=f(x,y)} şi partea geometrică
mulţimea punctelor de tipul M (x,y ,f (x,y)).
În practică se spune: suprafaţa Σ reprezentată analitic prin z = f(x,y).
Reprezentarea analitică prin ecuaţia z=f(x,y) se numeşte reprezentarea
explicită a suprafeţei.
Dată fiind reprezentarea explicită a unei suprafeţe, o reprezentare parametrică
este de forma:
Σ: r = xi + y j + f(x, y)k , (x,y)∈Δ1.
Reprezentarea analitică implicită a unei suprafeţe
Fie o suprafaţă simplă, de clasa Ck, k∈N*, reprezentată analitic explicit,

Σ = {Δ, z = f (x,y), S},
unde Δ⊆R2, f: Δ→R, S = {M∈E3⏐M(x,y,f (x,y))}.
Putem scrie Σ = {ΔxS, F: ΔxS→R , S}, unde S= {M I F (x,y,z) = 0} şi funcţia
F(x,y,z) =z – f(x,y) păstrează clasa lui f.
Deci o suprafaţă simplă de clasă Ck, Σ 1 :{D, z= f(x,y), S}, S = {M (x,y, f(x,y))}
poate fi caracterizată şi prin ecuaţia F(x,y,z)=0, unde F:Δ⊆R3→R este o funcţie reală,
diferenţiabilă, verificând condiţia dF(x,y,z)≠0, ∀(x,y,z)∈Δ.
Aceasta se numeşte reprezentarea implicită a unei porţiuni de suprafaţă.
Dată fiind o reprezentare parametrică a suprafeţei ∑ : x = x(u,v), y = y(u,v) şi
z=z(u,v), prin eliminarea parametrilor u şi v între cele trei ecuaţii se obţine
reprezentarea implicită a acesteia.
Considerăm o suprafaţă, de clasa Ck, netedă pe Δ⊆R3, reprezentată implicit prin
Σ:F(x,y,z)=0; F:Δ⊆R3→R este o funcţie reală, diferenţiabilă, verificând condiţia
dF(x,y,z)≠0, ∀(x,y,z)∈Δ. Folosim teorema funcţiilor implicite şi exprimăm una dintre
∂F
funcţiile x, y sau z in funcţie de celelalte. De exemplu, în cazul în care ( x, y , z ) ≠ 0
∂z
din ecuaţia F(x,y,z)=0 se obţine local, coordonata z ca funcţie de celelalte, adică:
z=f(x,y)
reprezentarea explicită a suprafeţei.
§ 2. Curbe pe o suprafaţă. Reţeaua curbelor coordonate

Considerăm suprafaţa ∑ : {D, r = r(u, v) , S} simplă şi nesingulară de clasă Ck
(k∈N*). Fie f: I ⊂ R→R2 injectivă şi regulată

t → f(t) = (u(t), v(t))
Dacă mulţimea D = Imf, atunci se pot compune aceste funcţii, obţinându-se
q = r o f , t → q (t)= r (u(t), v(t)),
astfel incât {D, q } este partea analitică a unei curbe C= {I, q = q (t), Γ}. Se spune despre
curba C că este situată pe ∑ , sau că este conţinută în ∑ şi pentru scurtarea scrierii

se notează Γ⊂ S.
⎧u = u(t)
Evident perechea de funcţii ⎨ este echivalentă cu
⎩v = v(t)
⎧u = t
⎨ ⇔ v = v(u) ⇔ ϕ (u,v)= 0.
⎩v = v(t)
Prin urmare o curbă situată pe o suprafaţă este caracterizată analitic prin ecuaţia
suprafeţei însoţită de una din reprezentările:
⎧u = u(t)
⎨ sau v= v(u) sau ϕ (u,v)= 0.
⎩v = v(t)
Dacă suprafaţa ∑ este reprezentată analitic prin F(x,y,z) =0, curba C dată
analitic prin r = r (t), ∀ t∈I, este situată pe ∑ numai dacă F(x(t), y(t), z(t))= 0 ∀t∈I.
Orice curbă de pe suprafaţa ∑ : F ( x, y , z ) = 0 mai poate fi caracterizată analitic prin
⎧F(x, y, z) = 0
Σ: ⎨ , unde G(x,y,z)=0 este reprezentarea implicită a unei alte suprafeţe.
⎩G (x, y, z) = 0
Dacă suprafaţa ∑ este reprezentată analitic explicit, prin Σ: z = f(x,y), atunci ea
se poate parametriza şi reprezenta prin Σ: r = xi + y j + f(x, y)k şi deci rezultă că orice

legătură între x şi y împreună cu ecuaţia dată caracterizează o curbă pe suprafaţă.
O legătură între x şi y de tipul ϕ (x,y)=0 este un cilindru, deci curba apare ca
intersecţia unui cilindru cu generatoarele paralele cu axa Oz şi suprafaţa ∑ .
Definiţia 2.1. Tangenta într-un punct al unei curbe de pe o suprafaţă se numeşte
tangentă la suprafaţă în acel punct.
Deoarece printr-un punct al suprafeţei trec mai multe curbe situate pe suprafaţă,
rezultă că tangenta construită într-un punct al suprafeţei nu este unică.
Când suprafaţa este reprezentată analitic parametric Σ : r = r (u,v), (u,v)∈D⊆R2 şi
⎧u = u(t)
Γ⊂ Σ este dată prin Γ: ⎨ , t∈I, atunci tangenta în M(t) ∈Γ⊂ Σ la curbă şi respectiv
⎩v = v(t)
la suprafaţă are direcţia (obţinută prin aplicarea formulei de derivare a funcţiilor
compuse):
( )
dr(t) = r u du + r v dv (t)
unde r u şi r v sunt derivatele parţiale ale funcţiei r în raport cu u şi v (fig.3).
Definiţia 2.2. Două familii de curbe situate pe suprafaţa Σ , de clasă Ck, (k∈N*),
spunem că formează o reţea de curbe pe aceasta suprafaţă, dacă:
a)prin orice punct al suprafeţei trece câte o singură curbă din fiecare familie;
b)tangentele construite la curbele din cele două familii, în punctul lor de intersecţie,
sunt distincte (fig.3).
Dintre toate curbele situate pe o suprafaţă ∑ : r = r (u,v), remarcăm acele curbe

cu ecuaţiile Γu :v=v0, v0=const, respectiv şi Γv:u=u0, u0=const .
Aceste curbe se mai pot scrie Γu: r = r (u,vo) şi Γv: r = r (uo,v).
Teorema 2.1. Pe suprafaţa simplă şi regulată, ∑ : r = r (u,v), familiile de curbe Γu
şi Γv formează o reţea de curbe, numită reţeaua curbelor coordonate (linii de

coordonate).
Exemplu. Pe suprafaţa
⎛ π⎤
Σ:r = a sin ϕ cos θ i +a sin ϕ sin θ j + a cos ϕ k , ϕ∈ ⎜ 0, ⎥, θ ∈ [0,2π ) ,
⎝ 2⎦
care este o emisferă cu centrul în origine, de rază a şi aflată în semispaţiul z > 0,
curbele coordonate sunt: θ=θ0, ( θ0 =const.) arce de cerc ale sferei şi ϕ =ϕ0 (ϕ0=const.)
cercuri ale sferei (fig 4).
§ 3. Planul tangent şi normala la suprafaţă
Fie suprafaţa ∑ şi curba Γ ⊂ Σ, M∈Γ un punct ordinar al suprafeţei. Tangenta în
M la suprafaţă, corespunzatoare curbei Γ are direcţia dată de vectorul d r .
Când suprafaţa este reprezentată analitic parametric prin Σ: r = r (u,v), direcţia
∂r ∂r
tangentei la Γ în punctul M este dr = r udu + r v dv , unde am notat cu r u = , rv = .
∂u ∂v
În punctul dat r u şi r v au valori fixe independente de curba C. Dacă se consideră
o altă curbă prin M, se modifică valorile diferenţialelor du şi dv pentru că funcţiile u(t),

v(t), care definesc acea curbă, sunt altele. Deducem, astfel că dacă M este punct
nesingular, tangenta oricărei curbe în M de pe suprafaţă este situată în planul

determinat de vectorii r u şi r v .
Definiţia 3.1. Planul care conţine toate tangentele în punctul M∈Σ, la suprafaţa Σ
se numeşte plan tangent la suprafaţă în punctul M.
Când M(u,v)∈Σ este un punct nesingular, planul tangent la suprafaţă în acest
punct, este unic determinat de vectorii ru (u, v) şi rv (u, v) şi are ecuaţia:
PT: (r - r (u,v)) ⋅ ( r u x r v ) = 0 (3.1)
Ecuaţia (3.1) în coordonate carteziene se scrie:

x − x(u, v) y − y(u, v) z − z(u, v)
PT: x u yu zu = 0 (3.2)
xv yv zv
Când suprafaţa este reprezentată analitic explicit prin Σ:z = f(x,y), atunci o putem
reprezenta parametric sub forma:
Σ: r = xi + y j + f(x, y)k .
Folosind notaţiile lui Monge
∂z ∂z ∂2z ∂2z ∂ 2z
p= ,q= ,r= , s = , t = , vectorii r x şi r y au coordonatele:
∂x ∂y ∂x 2 ∂x∂y ∂y 2
r x = (1, 0, p) şi r y = (0,1,q). (3.3)

Planul tangent în M0 (x0, y0,z0)∈Σ, unde z0 = f(x0, y0), se obţine din (3.2), folosind (3.3)
PT:(x-x0) p0 + (y-y0)q0 – (z-z0) = 0 (3.4)

unde p0, q0 sunt valori ale lui p,q calculate în M0.
Când suprafaţa este reprezentată analitic implicit prin Σ:F(x,y,z)=0, într-o
vecinătate a unui punct ordinar M0(x0,y0,z0)∈Σ, se aplica teorema funcţiilor implicite şi se
explicitează prin z = z(x,y). Se obţine:
F'x F' y
p=− ,q=- (3.5)
F'z F'z
Folosind (3.4), ecuaţia planului tangent în M0 (x0, y0, z0)∈Σ, este:

0 o o
PT: (x-x0) Fx' +(y-y0) Fy' + (z-z0) Fz' = 0, (3.6)
o o o
unde Fx' , Fy' , Fz' sunt derivatele parţiale ale funcţiei F in punctul M0.
Definiţia 3.2. Fie M un punct al unei suprafeţe netede Σ. Perpendiculara

construită în punctul M pe planul tangent la suprafaţă se numeşte normala la suprafaţă
în M.
Când suprafaţa este de clasă de clasă Ck, (k∈N*), în toate punctele ordinare,
normala este unic determinată.
Având în vedere ecuaţiile (3.1), (3.4) şi (3.6), obţinem ecuaţiile normalei pentru
cele trei tipuri de reprezentări ale suprafeţei:
Δ n : (r - r (u,v)) x ( r u x r v ) = θ (3.7)
pentru o suprafaţă reprezentată parametric Σ: r = r (u, v ) , (u,v)∈D, în punctul M(u,v);
x − x0 y − y0 z − z0
Δn : = = (3.8)
p0 q0 -1
pentru o suprafaţă reprezentată analitic explicit prin Σ: z=f(x,y), în punctul M(x0,y0,z0);

x − x0 y − y0 z − z0
Δn : o
= o
= o
(3.9)
' ' '
F x F y F z
pentru o suprafaţă reprezentată analitic implicit Σ: F(x,y,z)=0, in punctul M(x0,y0,z0).

Versorul director al normalei la suprafaţă se va nota cu ± N . Alegerea sensului
pe normală este astfel încât triedul ( r u , r v , ± N ) să fie un triedru drept.
ru x rv
Versorul pozitiv al normalei la suprafaţă este N = .
ru x rv
§ 4. Prima formă pătratică fundamentală.

Lungimi, unghiuri, element de arie, arii pe o suprafaţă
Fie Γ o curbă trasată pe suprafaţa netedă, Σ, de clasa Ck, (k≥1).

Elementul de arc al curbei Γ : r = r (t), t∈ I ⊆ R este dat de:
ds = r ' (t) dt = dr .
Teorema 4.1. Elementul de arc ds al unei curbe Γ trasată pe o suprafaţă ∑

reprezentată parametric prin Σ: r = r (u,v) , (u,v) ∈ D ⊆R2, este dat de:
ds2 = Edu2 +2Fdudv + Gdv2 ,
2 2
unde E = ru , F = r u ⋅r v , G = r v .
Observaţia 4.1. Pentru curbele parametrice Γu şi Γv elementul de arc devine
ds = E du , respectiv ds = G dv.
În cazul unei curbe trasată pe o suprafaţă, u şi v nu sunt variabile independente,

există o legătură v=ϕ(u) şi deci du şi dv nu sunt independenţi, deoarece dv = ϕ’(u)du.
Definiţia 4.1. Ø1(M) = Edu2 +2Fdudv+Gdv2, ∀M∈Γ⊂Σ

se numeşte prima formă pătratică fundamentală a suprafeţei reprezentată parametric
Σ: r = r (u,v), (u,v)∈D ⊆R2, în punctul M(u,v).
Aceasta este o formă pătratică pozitiv definită şi reprezintă restricţia produsului

scalar al vectorilor liberi la planul tangent construit într-un punct nesingular al suprafeţei.
E,F,G se numesc coeficienţii primei forme pătratice fundamentale a suprafeţei; ei
nu depind decât de suprafaţă.
2 2 2 2⎡ (r u ⋅ r v ) 2 ⎤ 2 2
Calculăm EG – F2 = r u ⋅ r v - ( r u⋅ r v)2= r u ⋅ r v ⎢1 − 2 2
2
⎥ = r u ⋅ r v [1-cos θ]
⎣⎢ r u r u ⎦⎥
2 2 2
= r u ⋅ r v sin2 θ = r u x r v ≥ 0,
unde θ este unghiul dintre r u şi r v.
Definiţia 4.2. Δ = EG – F2 se numeşte discriminantul primei forme pătratice

fundamentale a suprafeţei.
Dacă suprafaţa este reprezentată analitic explicit prin Σ:z =z(x,y), (x,z)∈D⊆R2
atunci putem considera parametrii pe suprafaţă ca fiind u=x, v=y, iar z=z(u,v) şi
coeficienţii primei forme pătratice fundamentale a suprafeţei vor fi:
E = 1+p2, F= pq, G= 1+q2.

Prima formă pătratică fundamentală pentru suprafaţa reprezentată explicit este
Ø1(M)= (1+p2) dx2+2pqdxdy+(1+q2)dy2, ∀M∈Σ.
Aplicaţie. Prima formă pătratică fundamentală a sferei S: x2 +y2 +z2 = a2.

⎧x = asin θcosϕ
⎪
Parametric această sferă se scrie S: ⎨y = asinθsinϕ 0≤θ≤π , parametrii u şi v
⎪z = acosθ 0 ≤ ϕ < 2π
⎩
sunt aici θ şi ϕ.
r (θ,ϕ)= a sin θ cos ϕ i + a sinθ sin ϕ j +a cos θ k ;
r θ= a cos θ cos ϕ i + a cos θ sin ϕ j - a sin θ k
r ϕ = -a sin θ cos ϕ i + a sin θ cos ϕ j

2
E = r θ = a2
F = rθ ⋅ r ϕ = 0
2
G = r ϕ = a2 sin 2θ
ds2 = a2 (dθ2 + sin2θdϕ2) = ∅1(M)
Pe curbele coordonate ale acestei sfere: elementul de arc al curbelor meridiane
ϕ=const este ds=adθ şi elementul de arc al curbelor paralele θ =const este ds =asinθdϕ.
∩
Definiţia 4.3. Lungimea unui arc M1M2 de pe curba Γ, reprezentată analitic
parametric prin Γ:u=u(t),v=v(t), situată pe suprafaţa Σ:r = r (u,v), cu M1(t1)∈Γ şi M2(t2)∈Γ,

este :
t t
l M M = ∫ t 2 ds = ∫ t 2 E(u' )2 + 2Fu' v ' + G(v ' )2 dt .
1 2 1 1
Unghiul a două curbe trasate pe suprafaţă
Fie Γ şi Γ ' două curbe trasate pe suprafaţa Σ reprezentată prin Σ: r = r (u,v),

(u,v) ∈D ⊆R2.
'
Pe curbele Γ şi Γ diferenţiala funcţiei r este notată cu d r = r udu + r vdv şi
respectiv δ r = r uδu + r vδv.

Se ştie că unghiul dintre două curbe este unghiul dintre vectorii tangenţi la cele
două curbe în punctul de intersecţie, adică d r şi δ r (diferenţiala pe curba Γ ' am notat-o
cu δ r ). Atunci
dr ⋅ δ r
cos (Γ , Γ ') = cos (d r ,δ r ) =
dr δr
Folosind expresiile de mai sus ale acestor vectori, se obţine:

Teorema 4.2. Unghiul θ dintre două curbe Γ1 şi Γ2 trasate pe suprafaţa

reprezentată parametric Σ: r = r (u,v), (u,v) ∈D ⊆R2, este dat de:
Edu δ u + F(du δ v + dv δ u) + Gdv δ v

cosθ = ,
Edu 2 + 2Fdudv + Gdv 2 Eδ u 2 + 2Fδ u δ v + Gδ v 2
unde am notat cu d diferenţiala calculată pe C1 şi cu δ diferenţiala pe curba C2.
Observaţia 4.2.1) Unghiul curbelor coordonate Γu şi Γv este dat de

F
cos θ = ;
EG
2) Curbele coordonate Γu şi Γv sunt ortogonale, dacă şi numai dacă
F= 0.
Elementul de arie al unei suprafeţe
Fie o suprafaţă regulată reprezentată parametric prin:

⎧x = x(u, v)
⎪
Σ: ⎨y = y(u, v) (u, v) ∈ D ⊆ R2
⎪z = z(u, v)
⎩
M∈Σ un punct regulat şi cu plan tangent unic determinat.
Fie u1 < u2<…< un, v1 < v2 <…<vm o diviziune a domeniului D. Fiecărui punct de
coordonate (ui, vj) îi corespunde perechea formată din cele două curbe coordonate
trasate pe suprafaţa u = ui şi v = vj, care trec prin acel punct, astfel încât suprafaţa Σ
este împărţită în părţile de suprafaţă S1, …Sp. Aria suprafeţei Σ va fi suma ariilor acestor
suprafeţe.
Presupunem că aria Sk este definită de punctele (ui, vj), (ui+1, vj), (ui, vj+1) şi
(ui+1, vj+1). Aria lui Sk o vom aproxima cu aria paralelogramului din planul tangent cu
laturile r u (ui+1-ui) şi r v (vj+1-vj).
Deoarece || r u || = E şi || r v || = G
EG − F 2
|| r u x r v || = || r u || || r v || sin θ şi sin θ = ,
EG
aria paralelogramului va fi
σk* = EG − F 2 (ui , v j ) (ui+1 − u i )(v j+1 − v j ) .

Aria suprafeţei va fi aproximată cu

n m
S* = ∑ ∑ EG − F 2 (ui , v j ) (ui+1 − u i )(v j+1 − v j ) .
i=1 j =1
Definiţia 4.4. Se numeşte elementul de arie al suprafeţei Σ, forma diferenţială
dσ = EG - F 2 du dv.
Aria suprafeţei Σ este dată de integrala dublă As = ∫∫

D
EG − F 2 du dv.
Dacă suprafaţa Σ este reprezentată analitic explicit prin Σ:z = f(x,y), (x,y)∈D⊆R2,
atunci E = 1+p2 , G = 1+q2, F= pq ⇒ EG-F2 = 1+p2+ q2 .
Elementul de arie va fi:
dσ = 1 + p 2 + q 2 dx dy .
Dacă suprafaţa este reprezentată implicit prin Σ :F(x,y,z) =0, unde F:Δ⊆R3→ R
deoarece
F 'x F 'y
p= − şi q = −
F 'z F 'z
obţinem elementul de suprafaţă
2 2
⎛ F' x ⎞ ⎛ F' y ⎞
dσ = 1 + ⎜⎜ ' ⎟⎟ + ⎜⎜ ' ⎟⎟ dx dy.
⎝F z ⎠ ⎝F z ⎠
Aplicaţie. Să se scrie elementul de arie al paraboloidului

2zh = x2+y2, z ≥0, h > 0.
x y x2 + y2
Se obţine p= ,q= şi Δ = EG –F2 = 1+p2 +q2 = 1+
h h h2
1
dσ = h 2 + y 2 + x 2 dx dy.
h
Probleme
1.Fie curba C: x 2 + y 2 = 10, y 2 + z 2 = 25 . Să se scrie ecuaţiile tangentei şi

planului normal în punctul M0(1,3,4)∈C.
1
2.Fie curba C: r = i + t j + (2t 2 − 1)k . Să se afle punctele curbei C în care
t
binormalele sunt perpendiculare pe dreapta d:x+y=0 , 4x-z=0.
t2
3.Fie curba C: x=cos t , y=sin t , z= , t∈R.
2
Luând ca origine a arcelor punctul M0(1,0,0), să se determine abscisa curbilinie pe C. În
M0 să se determine versorii triedrului Frenet , curbura si torsiunea.
4.Se dă curba C: r (t ) = (2t − 1, t 3 ,1 − t 2 )
a)Să se afle în M0(-1,0,1) curbura si torsiunea şi să se scrie în acest punct
ecuaţiile muchiilor şi feţelor reperului lui Frenet.
b)Să se determine punctele curbei în care planul osculator este
perpendicular pe planul 7x-12y+5z=0.
5.Fie curba C: x=a sin 2 t , y=asin 2t, z=a cos 2 t, a>0 fixat.
Să se verifice că este plană şi să se scrie ecuaţia planului curbei.
6.Se dă curba plană C: x= t 2 + 3t , y= t 2 +2t.
Să se afle punctele singulare ale lui C şi ecuaţia implicită a curbei C.
7.Se dă curba C: x=cos t +tsin t, y=sin t –tcos t.
a) lungimea arcului pentru t∈[0,π]
b) raza de curbură într-un punct arbitrar.
⎧x = y
2
8. Să se determine o parametrizare pentru curba C: ⎨ şi să se scrie ecuaţia

⎩z = x
2
planului osculator şi a normalei la curbă în punctul M0(1,1,1).

⎧ x = a(sin t + cos t )
⎪
9. Să se arate că tangentele la curba C: ⎨y = a(sin t − cos t ) intersectează planul
⎪ z = be −t
⎩
xOy după cercul x 2 + y 2 = 4a 2 .
10. Fie curba C: r = t i + sin t j + (6 − cos t )k . Să se arate că normala principală

într-un punct oarecare al curbei este paralelă cu planul yOz.
11. Să se arate că în orice punct al curbelor

⎧ x = 2t ⎧ x = e cos t
t
⎪ ⎪
C1: ⎨y = ln t , t >0 ; C2: ⎨ y = e t sin t , t∈R,
⎪ z = t2 ⎪ z = et
⎩ ⎩
raportul dintre curbură şi torsiune este constant.
12. Să se scrie ecuaţiile muchiilor şi feţelor reperului lui Frenet ataşat curbelor de
mai jos, în punctele indicate:
⎧ t2
⎪ x =
2
⎪⎪ 2t 3
în punctul M0 ⎛⎜ , , ⎞⎟ ;
1 2 1
a)C1: ⎨y =
⎪ 3 ⎝2 3 2⎠
4
⎪z=t
⎪⎩ 2
⎧x + y + z = 9
2 2 2
b)C2: ⎨ în punctul M0(2,1,2)

⎩ x −y =3
2 2
13.Să se scrie elementul de arie al sferei x =Rsinθcosϕ, y=Rsinθsinϕ, z=Rcosθ.
14.Fie suprafaţa Σ : r = (u + v)i + (u − v) j + uvk

a) să se afle coordonatele carteziene ale punctelor A(u =1,v =2), B(u =2,v =1);
b) să se determine ecuaţia implicită a suprafeţei.
15.Se dă suprafaţa Σ : r = ui + v j + sin(u + v)k
a) să se determine planul tangent şi normala în A(u = 0, v = 0)
b) să se afle lungimea arcului de pe curba C: v =-u cuprins între punctele M1(u =1) şi
M2(u =4)
16.Fie suprafaţa ∑: r = ucosv i + usinv j + avk
Să se determine a astfel încât unghiul curbelor C1 = u+v = 0 şi C2: u-v = 0 să fie:
1) 900 , 2) 300 şi 3) 600 .
17.Fie suprafaţa x = u cosv, y = u sinv, z =v. Se consideră triunghiul format de

curbele C1: u =0, C2: v =0, C3: u+v =1. Să se afle perimetrul, unghiurile şi aria
triunghiului.
18.Fie suprafaţa ∑: x = u + sinv, y = u - sinv, z = v. Curbele coordonate sunt

ortogonale?
19.Să se determine punctele de pe suprafaţa S: x=uv, y= u2, z = 2u+v, ale căror

plane tangente trec prin dreapta d:2x-5y=0, 7y-z+1 =0.
20.Fie punctul P0(0,0,1) al suprafeţei S:x=u+v2, y= u2+3v, z= uv+u+v+1. Să se
afle ecuaţia planului tangent în P0 la S.
21.Fiind dat paraboloidul eliptic S: x2+y2=2z, să se scrie prima formă
fundamentală .
22. Să se scrie ecuaţia planului tangent şi ecuaţiile normalei la suprafaţa
S:5x2-y2-3z2=1
în punctul M0(1,1,1).

Algebra Si Geometrie Pag 16

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Algebra Si Geometrie Pag 16

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAMELIA FRIGIOIU

§1. Spaţii vectoriale

(V4) α ⋅ (β ⋅ u ) = (αβ ) ⋅ u ∀ u∈V , ∀α, β ∈ K

1. Spaţiul aritmetic K n cu n dimensiuni

unde elementele lui Kn sunt de forma ( xi ) = ( x1 , x2 ...xn ) şi se numesc n-uple ordonate.

Produsul cartezian K n poate fi dotat cu o structură de spaţiu vectorial peste corpul

-o lege de compoziţie externă peste K prin:

Se verifică uşor că aceste legi de compoziţie determină pe K n o structură de spaţiu

şi înmulţirea dintre un număr real şi o matrice.

4. Mulţimea polinoamelor de grad cel mult n, cu coeficienţi reali constituie un spaţiu

§ 2. Subspaţii vectoriale (liniare)

Fie K-spaţiul vectorial V.

Se poate da o definiţie echivalentă cu cele de mai sus:

matricelor nesingulare de ordinul 2 (al cărui determinant este diferit de 0) nu este

Teorema 2.2. Dacă W1 şi W2 sunt două subspaţii vectoriale ale K-spaţiului

§3. Independenţa liniară şi dependenţa liniară a vectorilor

Fie V/K spaţiu vectorial.

liniară nulă a vectorilor lui S se obţine numai cu toţi scalarii nuli.

Definiţia 3.3. Sistemul de vectori S ⊂ V se numeşte liniar dependent sau legat

Definiţia 4.6. Numărul notat

Arătăm că B este liniar independent: combinaţia liniară nulă cu scalarii

coloana j, celelalte elemente fiind nule .

X, polinoamele 1, X , X 2 ,..., X n ,... formează o bază a lui C [X ] şi deci dim C [X ] = ∞ .

dacă orice vector din V se scrie ca o combinaţie liniară cu vectorii lui B.

combinaţie liniară de vectorii bazei B se numesc coordonatele vectorului v în raport cu

Uneori vom prefera identificarea v B = (α1 ,..., α n ) .

loc următorele afirmaţii:

Lema 4.1. (substituţiei)

vectori B*= {u1, u 2 ,..., u i −1,v , u i +1,..., u n } . Atunci:

Această lemă se aplică in diverse probleme numerice ale algebrei liniare.

Dacă α i ≠ 0 , atunci vectorul u i al bazei B se poate înlocui cu vectorul v, obţinându-

elementele calculate prin "regula dreptunghiului", adică prin:

Exemplu. În spaţiul vectorial R3, considerăm vectorii u1 = (1,2,3) , u 2 = (1,−1,0) ,

Deci, am aflat coordonatele vectorului x în baza {u1,u 2 ,u 3 } , adică

M mxn (K ) împreună cu adunarea matricelor şi înmulţirea unei matrice cu un scalar are o

structură de spaţiu vectorial peste corpul K.

u 2 = (a 21 , a 22 ,...a 2 n ) ;… ; u m = (a m1 , a m 2 ,...a mn ) . u i ∈ R n i = 1, m se numesc vectorii linie ai

e1 A11 a12 .. A1n 1 0 . 0 v1 1 0 . 0 b11 b12 .. b1n

e2 A21 a22 .. A2n 0 1 . 0 ⇒ v2 0 1 . 0 b21 b22 .. b2n

en an1 an2 .. ann 0 0 . 1 vn 0 0 . 1 bn1 bn2 .. bnn

Matricea B = (bij )i , j =1, n ∈ M n × n (K ) este inversa matricei A, deoarece din ultimul

tablou se observa că: e j = b1 j v1 + b2 j v2 + ... + bnj vn , ∀ j = 1, n , ceea ce este echivalent cu

2. Pentru o matrice A ∈ M mxn (K ) , cu m şi n numere mari, o metodă rapidă de calcul

sau AX=b (3)

Teoremă 5.3. Mulţimea soluţiilor unui sistem de ecuaţii liniar omogen cu n

⎧a11 x1 + a12 x 2 + ... + a1n x n = b1

Vom considera matricea extinsă a sistemului A =(A ⎢b).

neschimbată şi se aduna prima linie inmulţită cu – ai1/a11 la fiecare liniei i, i = 2, n ; se

Se observă că aceasta revine la a inlocui cu 0 elementele de sub pivot din coloana

⎧α11 x1 + α12 x 2 + ... + α 1n x n = β1

Trecerea la acest sistem are ca efect eliminarea variabilelor x k , 1≤ k≤n, din

Metoda eliminării totale Gauss-Jordan

şi deci sistemul iniţial este echivalent cu sistemul de ecuaţii:

§ 6. Schimbarea bazei unui spaţiu vectorial

Fie B={e1,e2,..,en} şi B’={e1’,e2’,...,en’} două baze distincte în spaţiul vectorial Vn.

Folosim unicitatea coordonatelor unui vector într-o bază se obţine:

Aceste relaţii caracterizează transformarea coordonatelor vectorului v la

§ 7. Aplicaţii liniare(operatori liniari)

Fie K – spaţiile vectoriale V şi W .

Aplicaţiile liniare se mai numesc şi morfisme de spaţii vectoriale sau homomorfisme .

Definiţia 7.4. Fie f : V→ W aplicaţie liniară. Se numeşte nucleul lui f şi se notează

Definiţia 7.5. Spaţiile vectoriale V,W se numesc izomorfe dacă există un

Teorema 7.7. (Teorema fundamentală de izomorfism)

§ 8. Matricea asociată unui operator liniar