Sunteți pe pagina 1din 16

3. Maşina asincronă .

MAŞINA ASINCRONĂ

Elementele constructive de bază ale maşinii asincrone


Maşina asincronă se compune din două părţi constructive de bază (fig. 3.1):
− Statorul: partea imobilă care cuprinde carcasa, pachetul de tole statorice, înfăşurarea statorică şi
scuturile;
− Rotorul: partea mobilă care cuprinde pachetul de tole rotorice, înfăşurarea rotorică, inelele de
contact şi ventilatorul.

Fig. 3.1. Motor asincron trifazat cu inele (cu rortor bobinat):


1–pachet de tole statorice; 2–înfăşurare statorică; 3–pachet de tole rotorice; 4–înfăşurare rotorică;
5–inele colectoare; 6–portperii; 7–carcasă; 8–scut; 9–rulmenţi; 10–cutia cu placa de borne statorice;
11–placă de borne rotorice; 12–capotă; 13–ventilator interior; 14–ventilator exterior;
15–bornă de legare la pământ.

Miezul statoric este alcătuit din tole lăcuite din oţel electrotehnic cu grosimea de 0,3-0,5 mm.
Miezul are formă cilindrică, iar periferia interioară a acestuia sunt practicate crestături distribuite în
mod uniform. În crestături este introdusă o înfărurare trifazată legată în stea sau în triunghi.
Miezul rotoric are tot o formă cilindrică şi este realizat tot din oţel electrotehnic, cu grosimea
de 0,5 mm, uneori neizolate, fiindcă frecvenţa de magnetizare a tolelor rotorice este foarte mică. În
crestăturile de la periferia rotorului este plasată în ănfăşurare trifazată în stea.
Inelele de contact servesc pentru a realiza legăturile între înfăşurările rotorice (care, fiind
solidare cu rotorul, se învârtesc odată cu el) şi circuitele electrice din exteriorul rotorului. Aceste inele,
în număr de trei, sunt fixate pe arborele rotorului şi sunt izolate unul faţă de altul şi faţă de arbore. La
cele trei inele se leagă câte unul din capetele înfăşurărilor de fază rotorice, capete rămase libere în
urma legării în stea a înfăşurărilor. Pe fiecare din cele trei inele glisează câte o perie din bronz-grafit.
Cele trei perii sunt legate apoi la trei borne plasate într-o cutie de borne rotorice ale maşinii.
Un alt tip de înfăşurare rotorică este cel în scurtcircuit, de tipul unei colivii. În acest caz
maşina asincronă este numită cu rotorul în scurtcircuit sau cu rotorul în colivie.
În plus, maşina asincronă posedă o carcasă, scuturi cu paliere cu rulmenţi sau de alunecare,
tălpi de prindere, cutiile de borne statorică şi rotorică.
3. Maşina asincronă .

Principiul de funcţionare. Ecuaţiile motorului asincron.


Maşina asincronă poate funcţiona în regim de motor, de generator sau de frână. Se va analiza
mai pe larg numai regimul de funcţionare ca motor electric, care prezintă cea mai mare importanţă
practică, regimurile de generator sau de frână fiind utilizate mai rar.
Să presupunem deci că înfăşurarea trifazată statorică este conectată la o reţea electrică trifazată
de alimentare. Cele trei înfăşurări de fază vor fi parcurse de curenţi cu pulsaţia ω1, care formează un
sistem trifazat simetric, echilibrat. Ei vor produce un câmp învârtitor care se roteşte în sensul
succesiunii fazelor statorului cu viteza unghiulară Ω1 = ω1/p, unde p este numărul de perechi de poli ai
maşinii. Acest câmp învârtitor induce în înfăşurarea trifazată a rotorului presupus deocamdată imobil,
un sistem echilibrat de trei t.e.m. Pulsaţia acestora va fi: ω 2 = pΩ1 = ω 1 fiindcă înfăşurările de fază
ale rotorului au acelaşi număr de poli ca şi cele ale statorului. Considerăm că înfăşurările de bază ale
rotorului sunt legate în scurtcircuit. În această ipoteză, cele trei t.e.m. induse vor produce trei curenţi
care formează, la rândul lor, un sistem trifazat simetric echilibrat de curenţi de pulsaţie ω. Sensul
succesiunii fazelor la periferia rotorului va fi determinat de sensul de rotaţie al câmpului învârtitor
statoric. Dacă acest cuplu este suficient de mare pentru a învinge cuplul rezistent la arbore, rotorul
începe să se învârtească în sensul câmpului învârtitor statoric. Accelerarea rotorului durează atât timp
cât cuplul dezvoltat de maşina asincronă este mai mare decât cuplul rezistent. Maşina funcţionează în
regim de motor transformând puterea electrică absorbită de la reţea în putere mecanică cedată
mecanismului antrenat. Să presupunem că rotorul se învârteşte cu viteza unghiulară de rotaţie
uniformă Ω2. De data aceasta, viteza relativă a câmpului învârtitor statoric faţă de rotor este Ω1 – Ω2,
iar pulsaţia t.e.m. induse şi a curenţilor din înfăşurările de fază ale rotorului va fi:
ω2=p(Ω1 – Ω2) (3.1)
Introducând noţiunea de alunecare, definită prin expresia
Ω − Ω2 (3.1)
s= 1
Ω1
Rezultă că, atunci când maşina asincronă este în funcţiune, pulsaţia curenţilor rotorici
reprezintă doar fracţiunea s din pulsaţia curenţilor statorici, adică
ω2=sω1 (3.3)
Pentru acest caz, în care se exercită un cuplu, se spune că rotorul alunecă faţă de câmpul
învârtitor inductor. Întocmai ca şi la transformatorul electric, vom considera că acest câmp magnetic
învârtitor rezultant este produs de un sistem trifazat simetric de curenţi cu valoarea efectivă Iµ, care
parcurge înfăşurările fazelor statorului.
Remarcăm că inducţia magnetică învârtitoare a unei armături este proporţională cu numărul de
spire, cu coeficientul de înfăşurare kW şi cu valoarea efectivă a curentului din înfăşurarea de fază a
armăturii respective. Această observaţie ne conduce la ideea înlocuirii fazorilor B1, B2 şi Bµ (variabili
în funcţie de α) printr-o compunere de solenaţii în care fazorul w1kw1Iµ este în fază cu fazorul Bµ,
fazorul w1kw1I1 în fază cu fazorul B1, iar fazorul w1kw1I2 în fază cu fazorul B2, deci:
w1kw1I1 + w1kw1I2 = w1kw1Iµ (3.5)
Relaţia de mai sus este analogă relaţiei de compunere a solenaţiilor de la transformator.
Câmpul învârtitor rezultant se roteşte cu viteza unghiulară Ω1 – Ω2 faţă de rotor şi cu viteza Ω1 faţă de
stator. El induce în înfăşurarea statorică o tensiune electromotoare utilă E1, a cărei pulsaţie este
pΩ1=ω1=2πf1 şi a cărei valoare efectivă,este:

E1 = f 1 w1 k w1Φ µm (3.6)
2
În această relaţie Φµm are expresia:
2
Φ µm = Lτ B µm (3.7)
π
în care Bµm este amplitudinea câmpului învârtitor rezultant, iar L şi τ reprezintă lungimea axială a
maşinii şi respectiv pasul polar.
Acelaşi câmp învârtitor rezultant induce într-o înfăşurare de fază rotorică o t.e.m. utilă E2s, a
cărei pulsaţie este p(Ω1 – Ω2)=ω2=sω1=2πf2 şi a cărei valoare efectivă este:
3. Maşina asincronă .


E2s = f 2 w 2 k w 2 Φ µm (3.8)
2
Dacă notăm:

E2 = f 1 w 2 k w 2 Φ µm
2
atunci:
E2s=sE2 (3.9)
Pe lângă câmpurile utile prezentate, există şi câmpurile de dispersie. Astfel, spirele unei
înfăşurări de fază a statorului, parcurse de curentul I1, vor produce şi un câmp de dispersie, ale cărei
linii unitare nu se înlănţuie cu spirele înfăşurărilor perpendicular pe pereţii crestăturii, fie prin întrefier
fără a atinge fierul rotoric, fie cu spirele înfăşurării care le produce, ele vor da un anumit flux total de
dispersie Ψσ1 care este, evident, proporţional cu curentul din înfăşurarea fazei considerate şi în fază cu
el (fig. 3.3).

Fig. 3.3 Fluxurile la funcţionarea în sarcină a maşinii asincrone.

Acest flux fiind sinusoidal în timp, cu pulsaţia ω1, induce o anumită t.e.m., a cărui valoare
efectivă va fi:
Eσ1=ωLσ1I1=Xσ1I1 (3.14)
unde, Lσ1 este inductivitatea de dispersie a înfăşurării de fază statorică în raport cu rotorul,
corespunzătoare fluxului total Ψσ1; evident Xσ1=ωLσ1.
În mod analog, pentru o înfăşurare oarecare de fază a rotorului putem defini un flux total de
dispersie Ψσ2s care variază sinusoidal în timp cu pulsaţia ω2=sω1, fiind parcursă de curentul de fază
rotoric I2. Acest flux va induce o t.e.m a cărei valoare efectivă va fi:
Eσ2s=sω1Lσ2I2=sXσ2I2 (3.15)
unde Lσ2 - inductivitatea de dispersie a înfăşurării de fază rotorică în raport cu statorul, iar Xσ2= ω1Lσ2.
Cu aceste date putem scrie relaţiile care descriu comportarea maşinii asincrone în regim de
motor electric. Fie U1 tensiunea aplicată unei înfăşurări de fază statorice, pe care o considerăm ca
receptor pentru reţeaua trifazată de alimentare a maşinii. Pentru faza statorică putem scrie ecuaţia:
U1 = R1I1 + jXσ1I1 – E1 (3.15)
analogă ecuaţiei tensiunii secundare a transformatorului, cu deosebirea că tensiunea la borne este nulă
(înfăşurarea rotorică este în scurtcircuit) şi că pulsaţia fazorului E2s este ω2=sω1, diferită deci, de cea a
fazorilor statorului. R2 este rezistenţa înfăşurării rotorice a fazei considerate.
La ecuaţiile (3.16) şi (3.17) trebuie adăugată ecuaţia (3.5) corespunzătoare compunerii
câmpurilor magnetice învârtitoare. Întocmai ca şi la transformatoare, căderea de tensiune pe rezistenţa
R1 a înfăşurării primare este foarte mică faţă de tensiunea la borne U1, iar pe de altă parte căderea de
tensiune datorită dispersiilor reprezintă câteva procente din t.e.m. utilă E2.
Aşadar:
U1 ≈ -E1
Sau

U1 ≈ E1 = ⋅ fw 1 k w1Φ µm (3.18)
2
3. Maşina asincronă .

Rezultă că, dacă tensiunea pe fază aplicată statorului este constantă, fluxul corespunzător
câmpului magnetic învârtitor rezultant este practic independent de curentul statoric sau rotoric, deci
este practic independent de sarcina motorului. Aşadar şi inducţia magnetică învârtitoare rezultantă Bµm
este practic independentă de valorile curenţilor I1 şi I2. Evident, curenţii I1 şi I2 variază în funcţie de
gradul de încărcare al motorului, însă ei se compun geometric conform ecuaţiei de solenaţii şi dau
întotdeauna aceeaşi rezultantă constantă.
Deci ecuaţia (3.5) devine:
w1kw1I1 + w2kw2I2 = w1kw1I ≅ const. (3.19)
În regimul în care rotorul se învârteşte cu viteza de sincronism (Ω2=Ω1), curentul în rotor este
nul (I2 = 0), iar curentul absorbit de stator devine I10. Din relaţia (3.19) rezultă că I10=I. Prin urmare
curentul de magnetizare este chiar curentul absorbit de stator, în ipoteza că rotorul se învârteşte chiar
cu viteza de sincronism. Ecuaţiile care descriu comportarea motorului asincron se pretează la unele
modificări. Astfel, ecuaţia (3.17) care stabileşte legătura dintre fazorii I2 şi E2s de pulsaţie ω2 = sω1 se
poate scrie, după împărţire cu alunecarea s şi ţinând seama că în conformitate cu relaţia (3.9),
E2s = sE2, sub forma:
R
0 = 2 I2 + jXσ2I2 – E2 (3.20)
s
Împărţirea cu s, în afară de aspectul pur matematic, are o profundă semnificaţie fizică. Dacă
ecuaţia (3.17) corespunde unei frecvenţe f2 = sf (frecvenţa de alunecare, care are loc realmente în
rotor), ecuaţia (3.20) reduce fenomenele la cele care au loc într-un rotor în care frecvenţa este aceeaşi
cu cea din stator.
În acest fel, sistemul complet de ecuaţii al maşinii asincrone este:
U = R I + jX I - E
σ1 1
 1 1 1 1

 R2
0 = s I 2 + jX σ 2 I 2 - E 2 (3.21)

w 1 k w1 I 1 + w 2 k w2 I 2 + w 1 k w1 I10
 w k
E 1 = 1 w1 E 2 = -jX µ I µ
 w 2 k w2
I
 10 = I µ
În sfârşit, întocmai ca şi la transformator, se pot raporta mărimile rotorice la numărul de spire
ale înfăşurării statorului. Dacă notăm cu semnul prim (‘) mărimile raportate la numărul de spire ale
înfăşurării statorului se obţine:
2
w k  w 2 k w2
R ′2 = R 2  1 w1  ; I ′2 = I 2 ;
 w 2 k w2  w 1 k w1
2
w k  w 1 k w1
X ′σ 2 = X σ 2  1 w1  ; E ′2 = E 2 = E1; (3.22)
 w 2 k w2  w 2 k w2
şi deci se poate scrie:
U 1 = R 1 I1 + jX σ 1 I1 - E 1
0 = R ′ I + jX ′ I ′ - E ′
 2 2 σ2 2 2
(3.23)

1I + I 2 = I 10
I10 = I µ

Bilanţul de puteri
Din sistemul de ecuaţii (3.23) rezultă:
U1cosϕ1 = R1I1 + E1cosα1
După multiplicarea egalităţii de mai sus cu 3I1 se obţine:
3U1I1cosϕ1 = 3R1 I12 + 3E1I1cosα1 (3.30)

Relaţia (3.30) poate fi interpretată astfel: din puterea activă P1 = 3U1I1cosϕ1 absorbită de
3. Maşina asincronă .

motor de la reţeaua de trifazată, o parte, pe care o notăm PCu1 = 3R1 I12 se transformă în căldură prin
efect Joule în înfăşurarea trifazată statorică, o alta PFe1 reprezintă pierderile în fierul statoric, iar ceea
ce a rămas P = 3E1I1cosα1, reprezintă puterea cedată prin intermediul câmpului electromagnetic
celeilalte armături, adică rotorului.
PCu2 = 3R '2 I '22 = 3R 2 I 22 (3.33)
1 − s ' '2
PM = 3 R 2I2 (3.34)
s
Se poate trage concluzia că puterea electromagnetică P primită de rotor se consumă astfel: o
putere PCu2 ce se transformă în căldură în înfăşurarea trifazată rotorică şi într-o putere PM=Pm+P2 ce se
transformă în putere mecanică, din care o fracţiune Pm acoperă pierderile mecanice proprii ale maşinii
(frecările în lagăre, pierderile ventilatorului, frecările rotorului cu aerul), iar cealaltă fracţiune
reprezintă puterea mecanică utilă P2 cedată mecanismului antrenat de motor. Pierderile în miezul
rotoric PFe2 sunt neglijabile, datorită frecvenţei reduse,1-2 Hz, cât şi datorită materialului magnetic din
care este realizat acesta.
Din relaţiile (3.31) ÷ (3.34) se deduc următoarele relaţii energetice:
 1− s 
3R '2 I '22 1 + =P
 s 
şi deci:
PCu2 = sP (3.35)
ceea ce implică existenţa relaţiei:
PM = (1–s)P (3.36)
Aşadar, fracţiunea s din puterea P cedată de stator rotorului se transformă în timp în căldură
prin efect Joule, iar fracţiunea (1–s) se transformă în putere mecanică.
Puterea mecanică PM dezvoltată de motor poate fi exprimată şi în funcţie de cuplul
electromagnetic produs de rotor şi de viteza sa unghiulară Ω2 prin relaţia:
PM = MΩ2
sau ţinând seama de expresia alunecării, din care deducem că Ω2=(1 – s)Ω1 rezultă:
PM = M1(1– s) = (1– s)P
şi deci că:
P = MΩ1 (3.37)
Puterea electromagnetică cedată de stator rotorului poate fi exprimată prin produsul dintre
cuplul electromagnetic dezvoltat de motor şi de viteza unghiulară a câmpului învârtitor din întrefier, în
raport cu statorul (viteza unghiulară de sincronism).
Din cele de mai sus, rezultă o expresie a cuplului electromagnetic M de forma:
P PCu2 3R '2 I '22
M= = = (3.38)
Ω 1 sΩ 1 sΩ 1
În ceea ce priveşte pierderile în fier menţionăm următoarele: în miezul statoric apar pierderi
pFe1 prin histerezis şi curenţi turbionari, dar care sunt reduse (componenta activă I10a este cu mult mai
mică decât componenta reactivă I1µ), iar în miezul rotoric datorită frecvenţei reduse (1÷2 Hz) cât şi
datorită materialului magnetic din care este realizat acesta, pierderile pFe2 devin neglijabile.
Bilanţul puterilor active pentru motorul asincron este dat de relaţia:
( )
P1 = 3U f I f cosϕ = 3 R 1 I12 + R '2 I '22 + PM = PCu1 + PCu2 + Pm + P2 (3.39)
reprezentat sugestiv în figura 3.8 în care s-au luat în considerare şi pierderile de fier.
Făcând bilanţul puterilor reactive se obţine:
( )
Q1 = 3U f I f sinϕ = 3 ⋅ X σ 1 I12 + X ' σ 2 I '22 + X 1m I 2µ1 = Q σ 1 + Q σ 2 + Q µ (3.39’)
unde puterile reactive necesare creării câmpului de dispersie Qσ1 şi Qσ2 sunt neglijabile în comparaţie
cu puterea Q µ = 3X 1m I12µ necesară menţinerii câmpului magnetic principal, care este practic constant
de la funcţionarea în gol la funcţionarea în sarcină.
3. Maşina asincronă .

Randamentul maşinii asincrone are expresia:


P 3UIcosϕ − (PCu1 + PCu2 + PFe + Pm ) (3.40)
η= 2 =
P1 3UIcosϕ
Maşina asincronă absoarbe de la reţea, odată cu puterea activă P1 şi o putere reactivă
Q1 = const. Deci, reţelele care alimentează mai multe motoare asincrone sunt încărcate cu un curent
reactiv, necesar magnetizării acestor
motoare care, pentru o reţea dată, limitează
componenta activă şi deci transportorul de
putere activă. Pentru creşterea eficienţei
liniilor de transport şi scăderea pierderilor de
putere activă, în reţele se face compensarea
puterii reactive, alimentând motoarele cu
energie reactivă de la o sursă apropiată şi
totodată compensând şi factorul de putere al
reţelei (fig. 3.9). Ca sursă de putere reactivă
se pot utiliza baterii de condensatoare sau
maşini asincrone, iar motorul primeşte de la
Fig. 3.8. Bilanţul puterilor active pentru motorul asincron
reţea numai puterea activă.

CALCULUL ELECTROMAGNETIC AL MAŞINII ASINCRONE.


CARACTERISTICA MECANICĂ

Expresia generală a cuplului electromagnetic care se exercită asupra armăturii rotorice la


maşinile trifazate de curent alternativ este dată de relaţia:
P 3R '2 I '22
M = Cu2 =
sΩ1 sΩ1
pe care o vom dezvolta exprimând valoarea efectivă a curentului I’2.
Raportul Z1/Z0 este foarte mic în comparaţie cu unitatea şi deci poate fi neglijat, încât:
Z X
1 + 1 ≅ 1 + 1 ≅ 1,02 K1,05
Z0 Xµ
'
Modulul curentului I 2 va fi egal cu câtul modulelor numărătorului şi numitorului de mai sus:
' U1 (3.41)
motor frână I2 =
generator 2
 R' 
 R 1 + 2  + (X σ 1 + X σ' 2 )
2
 s 
 
Cuplul electromagnetic dezvoltat de motorul
asincron rezultă a fi:
S 3R '2 I '22 3R '2 U 12 (3.42)
M= =
sΩ 1  R' 
2

S=1
(
sΩ 1  R 1 + 2  + X σ 1 + X σ' 2
s 
)
2

 
Pentru alunecarea s = 0 cuplul este nul.
Pentru alunecarea teoretică s = ∞, cuplul devine din
nou nul. Pentru intervalul teoretic posibil de variaţie
a alunecării (-∞,+∞) cuplul va atinge un maxim care
se poate calcula anulând derivata expresia cuplului
electromagnetic în funcţie de alunecarea s:
dM
Fig. 3.10. Variaţia cuplului electromagnetic al maşinii =0
i ds
3. Maşina asincronă .

De unde:
R '2
sm = ±
(
R 12 + X σ 1 + X σ' 2 )2
(3.43)

reprezintă alunecarea corespunzătoare extremelor funcţiei, numită şi alunecare critică.


Din analiza relaţiilor si diagramelor de mai sus se observă următoarele:
– Cuplurile maxime îndeplinesc condiţia MmM < MmG şi sunt proporţionale cu pătratul tensiunii de
alimentare, dar nu depind de rezistenţa R’2 a înfăşurării rotorice;
– Alunecarea critică sm nu depinde de tensiunea de alimentare, dar este proporţională cu rezistenţa
R’2 a circuitului rotoric;
– Cuplul de pornire Mp se deduce din expresia (3.42) în care înlocuim s = 1;
3U 12 R '2
Mp =
[ (
Ω1 R 12 + X σ1 + X 'σ 2 )
2
+ 2R 1 R '2 + R '22 ] (3.46)

depinde de pătratul tensiunii de alimentare şi de rezistenţa raportată a înfăşurării rotorice.


Expresia cuplului poate fi adusă la o formă simplă, uşor de reţinut, dacă de pildă, considerând
cazul motorului, calculăm raportul cuplurilor M :
Mm
M 2(1 + λs m )
=
Mm s s
+ m + 2λs m
sm s
R1
unde am notat cu λ = .
R '2
Dacă se neglijează valoarea produsului λsm << 1, se obţine relaţia simplificată a lui Kloss:
M 2
= (3.47)
Mm s sm
+
sm s
Formula (3.47) care nu mai depinde de U1 este utilizată în practică în locul relaţiei (3.42), fără
a face o prea mare eroare.
Din această relaţie se observă că, pentru valori ale alunecării 0 < s < sm se poate neglija
s s
termenul faţă de termenul m , deci:
sm s
M ms
M≅2 (3.48)
sm
adică cuplul variază practic proporţional cu alunecarea (fig.3.10)
sm s
Pentru valori ale alunecării s > sm se poate neglija termenul în raport cu şi deci:
s sm
M msm
M≅2 (3.49)
s
adică cuplul variază în acest domeniu practic invers proporţional cu alunecarea.
La cuplul nominal Mn rezultă alunecarea nominală sn, iar raportul dintre cuplul maxim şi
cuplul nominal are valoarea
Mm 1  sn sm 
km = = ⋅ +  (3.50)
M n 2  s m s n 
denumită şi capacitate de supraîncărcare.
3. Maşina asincronă .

De limitele capacităţii de supraîncărcare depind în mare măsură condiţiile de stabilitate în


funcţionare a maşinii asincrone. La motoarele asincrone de construcţie normală, km = 1,5 ÷ 3, iar
alunecarea nominală sm = 0,01 ÷ 0,06, valorile mai mici corespunzând la puterile mai mari.
Referindu-se la caracteristica M = f(s) a motorului asincron (fig. 3.11) se poate observa că,
pentru un cuplu rezistent practic constant Mr, sunt posibile două puncte de funcţionare staţionare A şi
B, pentru alunecări s diferite. Motorul nu poate funcţiona stabil decât în punctul A pe porţiunea
ascendentă a caracteristicii M = f(s). Într-adevăr, să presupunem că motorul funcţionează în punctul A,
dezvoltând punctul activ M = Mr şi alunecarea s să mai presupunem că, dintr-un motiv oarecare cuplul
rezistent a crescut puţin, devenind M 'r > M r . În acel moment, deoarece cuplul rezistent este mai mare
decât cuplul activ dezvoltat de motor, rotorul începe să frâneze şi alunecarea s creşte. Odată cu
creşterea alunecării s creşte şi cuplul activ M dezvoltat de motor, iar frânarea începe să slăbească, până
când, la o nouă alunecare s, noul cuplu activ M devine egal cu cuplul rezistent M 'r . În acel moment,
procesul de frânare încetează şi viteza de rotaţie este din nou uniformă, dar ceva mai mică decât
înainte. Nu acelaşi lucru se întâmplă în punctul B, pe ramura descendentă a caracteristicii M = f(s).
presupunem că motorul funcţionează cu alunecarea s, corespunzătoare punctului B şi dezvoltă cuplul
activ M, egal cu cuplul rezistent Mr. dacă dintr-un motiv oarecare cuplul rezistent devine M 'r > M r ,
atunci începe în mod analog un proces de frânare a motorului. Numai că, de data aceasta, în urma
frânării, alunecarea creşte, la alunecări mai mari corespunzând cupluri active mai mici decât M 'r . Prin
urmare, frânarea în loc să slăbească se intensifică până când motorul se opreşte. Un asemenea regim
de funcţionare este deci instabil şi conduce la oprirea funcţionării, deci la scurtcircuit.
În concluzie, pentru un cuplu rezistent constant, funcţionarea motorului asincron este stabilă
pe porţiunea ascendentă a caracteristicii M = f(s), în zona alunecărilor mici (s < sm). funcţionarea este
instabilă pe proţiunea descendentă a caracteristicii M = f(s) în zona alunecărilor mari (s > sm).

Fig. 3.11. Caracteristica M = f(s)


a motorului asincron Fig. 3.12. Caracteristica mecanică a motorului asincron

Caracteristica mecanică n = f(M) rezultă din caracteristica M = f(s) aşa cum se observă din
figura 3.12.
Într-adevăr, dacă n este viteza rotorului şi n1 viteza de sincronism a maşinii, rezultă, conform
relaţiei (3.2):
n1 − n
s= (3.51)
n1
de unde:
n = n 1 (1 − s ) (3.52)
Dacă lucrurile se petrec conform figurii 3.12 rezultă că la pornire (s = 1) motorul asincron are
un cuplu Mp relativ scăzut, mai mic decât cuplul nominal Mn. prin urmare, motorul asincron nu poate
porni la sarcină nominală, ceea ce reprezintă un dezavantaj în raport cu motoarele cu curent continuu.
Dacă însă, cuplul rezistent al mecanismului antrenat este mai mic decât cuplul de pornire al motorului
(ca de pildă maşinile–unelte care pornesc în gol), pornirea este posibilă. Cuplul dezvoltat de motor
creşte treptat pe măsură ce motorul se accelerează, până la valoarea maximă Mm, iar apoi scade până
ajunge la o valoare egală cu cuplul rezistent nominal.
3. Maşina asincronă .

Se remarcă faptul că în zona de funcţionare stabilă viteza variază foarte puţin. De obicei, chiar
la sarcina nominală, viteza motorului asincron nu este decât cu (1 ÷ 10)% mai mică decât viteza de
sincronism. Aşadar, motorul asincron are o caracteristică mecanică dură, întocmai ca şi motorul de
curent continuu cu excitaţie derivaţie. Această proprietate determină şi domeniul de utilizare al
motorului asincron.

ÎNCERCĂRILE MAŞINILOR ASINCRONE


Încercarea la funcţionarea în gol
Scopul încercării în gol este de a constata în primul rând execuţia în ansamblu a maşinii, apoi
de a obţine datele necesare pentru determinarea pierderilor. La funcţionarea în gol, zgomotul şi
vibraţiile dau o imagine asupra procesului tehnologic de execuţie a pieselor şi subansamblurilor,
precum şi a asamblării generale a maşinii. Curentul la funcţionarea în gol este cel care dă o primă
apreciere generală privind concordanţa dintre valorile calculate şi cele obţinute experimental, dacă nu
s-au făcut erori la prelucrarea suprafeţelor care mărginesc întrefierul.
Măsurarea şi separarea pierderilor la funcţionarea în gol este necesară în vederea determinării
randamentului maşinii asincrone în diferite condiţii de funcţionare.
Funcţionarea maşinii asincrone în gol ideal corespunde turaţiei de sincronism (s = 0)
La funcţionarea în gol, reală, alunecarea s este foarte mică, dar s ≠ 0 şi în afara de curentul I10 mai
circulă şi curent I’2 care acoperă celelalte pierderi de la funcţionarea în gol (cele corespunzătoare
pierderilor mecanice). Maşina este pornită printr-o metodă adecvată (v. paragraful 3.6), conectarea
făcându-se de regulă, la o reţea de tensiune variabilă. După pornire, se măreşte valoarea tensiunii de
alimentare treptat până la aproximativ 1,3 Un şi se măsoară concomitent tensiunea U10 prin voltmetrul,
curenţii de linie I10 şi puterea absorbită P0. Se efectuează măsurători pentru mai multe valori
crescătoare şi descrescătoare ale tensiunii de alimentare, apoi se trasează funcţie de tensiunea de
alimentare, caracteristicile:
I10 = f ( U10 ), P0 = f ( U10 ) şi cos ϕ0 = f ( U10 ).
Factorul de putere la funcţionare în gol se determină
cu relaţia (3.53) : P
cos ϕ 0 = 0
3U 10 I 10
Variaţie a acestor curbe este redată în fig. 3.15.
Imediat după efectuarea încercării la funcţionarea în
gol se măsoară rezistenţa înfăşurării statorului
pentru a determina pierderile în această înfăşurare:
Pw 10 = 3 R 1 f I 102
Pierderile în desfăşurarea rotorică la funcţionarea în
gol se pot neglija alunecare fiind foarte mică. În
Fig. 3.15. Caracteristicile la gol acest caz pierderile în fier PFe1 şi pierderile mecanice
(de frecare şi ventilaţie) Pfv se determină cu relaţia :
PFe1 + Pfv = P0 − Pw10 . (3.54)
În baza datelor obţinute se ridică şi caracteristica
PFe1 + Pfv = f (U 10 ). (3.55)
Pierderile mecanice nu depind de sarcină (pentru că ele depind exclusiv de turaţia n ≈ const.)
şi se determină prin extrapolarea curbei dată de relaţia (3.55), aşa cum se vede din figura 3.15.

Încercarea în scurtcircuit
Scopul încercării în scurcircuit este de a determina pierderile în înfaşurări, curentul iniţial de
pornire şi cuplul iniţial de pornire. Rotorul maşinii este blocat (calat), iar înfăşurarea rotorică, dacă nu
este în colivie se scurtcircuitează la inele. Motorul se alimentează de la o sursă reglabilă, crescând
tensiunea până la tensiunea minimă stabilită, apoi se ridică datele pentru 6-7 puncte, începând cu
valoarea minimă a tensiunii. Pentru fiecare punct se citesc concomitent tensiunea apilicată U1k,
curenţii de linie I1k şi puterea absorbită de la reţea Pk.
3. Maşina asincronă .

La încercarea de scurtcircuit se ridică următoarele caracteristici


I 1k = f (U 1k ) , Pk = f (U 1k ) , cos ϕ k = f (U 1k ) .
Factorul de putere se determină cu relaţia:
Pk (3.56)
cos ϕ k =
3U k I k
la care Uk, Ik sunt mărimi de linie iar U1k, I1k sunt
mărimi de fază.
Forma de variaţie a caracteristicilor la încercarea în
scurtcircuit este dată în figura 3.16.
Pierderile în înfăşurarea statorică la
scurtcircuit se determină folosind relaţia :
Pw1 = 3R1 I 12k (3.57)
în care R1 este rezistenţa înfăşurării de fază a
Fig. 3.16. Caracteristicile la încercarea la scurtcircuit
statorului, măsurată după încercarea la scurtcircuit,
iar I1k curentul de fază la scurtcircuit.
Pierderile în înfăşurarea rotorului se aproximează cu relaţia :
Pw 2 = Pk − Pw1 − PFe1 (3.58)
în care : Pk - pierderile măsurate la încercarea la scurtcircuit pentru un curent de fază I1k
Pw1 – pierderile date de relaţia (3.57), pentru un acelaşi curent;
PFe1 – pierderile în fier măsurate la încercarea în gol pentru tensiunea U10 = U1k,
U1k - tensiunea aplicată la încercarea de scurtcircuit când în înfăşurarea primară se obţine curentul I1k.

Încercarea în sarcină
Caracteristicile motoarelor asincrone, funcţie de puterea utilă P2, la tensiunea şi frecvenţa
nominală sunt :
I1 = f (P2); P1 = f (P2); cos ϕ1 = f ( P2); s = f ( P2) şi η = f ( P2).
Determinarea caracteristicilor de funcţionare se poate face prin încercare directă, prin calcul
sau din diagrama cercului. Încercarea directă se aplică la maşini de putere mică.
Curentul I1 se obţine ca medie aritmetică a valorilor măsurate pentru fiecare punct.
Puterea absorbită se măsoară direct prin metoda celor două wattmetre.
Factorul de putere se calculează cu formula:
P1 P1 (3.59)
cos ϕ 1 = = .
3U 1 I 1 3U 1 f I 1 f
unde U1, I1 sunt mărimile de linie, iar U1f şi I1f
sunt mărimile de fază.
Alunecarea s se determină prin mai multe
metode (metoda stroboscopică, metoda
tahometrică), dar cea mai simplă şi mai exactă
metodă este a frecvenţei curenţilor din înfăşurarea
rotorică ce se bazează pe relaţia f2 = sf1.
Introducând un ampermetru de curent continuu în
circuitul înfăşurării rotorice, acul aparatului va
oscila cu frecvenţa rotorică. Dacă cu ajutorul unui
cronometru se determină timpul T în secunde
Fig. 3.17. Caracteristicile la mers în sarcină necesar pentru efectuarea a N oscilaţii complete,
frecvenţa curenţilor va fi f2 = N/T [ Hz ] şi
alunecarea s rezultă în procente încât se deduce:
f2 0
s = 100 [ 0]
f1
Randamentul η (în procente) se determină prin metoda separării complete a pierderilor :
Pw1 + PFe1 + Pfv + Pw 2 + Ps (3.60)
η = 100(1 − )[ 0 0 ]
P1
3. Maşina asincronă .

unde : Pw1 se determină cu relaţia ( 3.57 ), PFe1 şi Pfv de la încercarea de funcţionare în gol,
Pw2 = sP = s [P1 – ( Pw1 + PFe1 )] (3.61)
iar Ps reprezintă pierderile suplimentare : Ps = 0,005P1.
În figura 3.17 se redă alura acestor caracteristici.
Remarcăm următoarele :
- randamentul atinge valoarea maximă pentru (0,5…0,75 )P2n şi are valori de 93% pentru motoare
asincrone cu putere utilă de peste 500 kW, de (85+91) % pentru motoare cu putere de (10 : 100) kW şi
scade sub 75% pentru motoare mici, sub 1 kW;
- motorul asincron absoarbe de la reţeaua de alimentare un curent defazat în urma tensiunii
aplicate, ceea ce face ca întotdeauna cosϕ < 1. La mersul în gol factorul de putere este mic (de ordinul
0,2); pe măsură ce sarcina motorului creşte, factorul de putere se înbunătăţeşte, atingând valoarea
maximă pentru o sarcină aproximativ egală cu puterea utilă nominală.

PORNIREA ŞI INVERSAREA SENSULUI DE ROTAŢIE LA


MOTORUL ASINCRON CU ROTORUL BOBINAT

Problemele de bază ale pornirii motorului asincron, ca de altfel ale oricărui motor în general,
sunt determinate de valoarea cuplului de pornire şi de şocul la oprire.
La pornire (s = 1) curentul secundar şi cuplul electromagnetic au expresiile :
U1
I 2′ p =
( R1 + R2′ ) + ( X σ 1 + X σ′ 2 ) 2
2

3U 12 R2′ (3.62)
Mp =
Ω1[( R1 + R2′ ) 2 + ( X σ 1 + X σ′ 2 ) 2 ]
Prin introducerea unor rezistenţe în circuitul rotoric de valoare Rp, rezistenţa pe fază a
circuitului secundar, raportată la primar, devine R2′ + R ′p (fig. 3.18). În acest caz, curentul secundar de
pornire I 2′ p scade, iar cuplul de pornire Mp poate creşte până la valoarea maximă. Pe de altă parte
valoarea cuplului maxim Mm dezvoltat de motor nu depinde de rezistenţa circuitului rotoric, în schimb
alunecarea corespunzătoare sm este proporţională cu rezistenţa acestui circuit. Curbele M = f(s) pentru
diferite rezistenţe suplimentare Rp conectate în fazele rotorului sunt indicate în figura 3.19. Se observă
că pe măsură ce rezistenţa Rp creşte, maximul cuplului se deplasează spre alunecări mai mari. Se poate
alege chiar o anumită rezistenţă Rp pentru care la pornire (s = 1) cuplul să fie egal chiar cu cuplul
maxim (curba c din fig. 3.19). Odată cu accelerarea motorului, alunecarea scade şi în acelaşi timp
scade şi cuplul dezvoltat de motor conform curbei c,
până la o anumită valoare corespunzătoare punctului A,
când intervenim şi micşorăm brusc rezistenţa Rp. Punctul
de funcţionare sare pe o nouă caracteristică b,
corespunzătoare noii valori ale rezistenţei R ′p . Rotorul
este solicitat din nou de un cuplu electromagnetic
sensibil mai mare decât cuplul rezistent, accelerarea
creşte din nou şi alunecarea scade. Punctul de
funcţionare se deplasează pe caracteristica b spre
alunecări mai mici, cuplul electromagnetic scăzând
treptat. În punctul B intervenim din nou şi micşorăm
Fig. 3.19. Caracteristicile M=f(s) pentru rezistenţa exterioară până la zero, încât din acest moment
diferite rezistenţe conectate în rotor punctul de funcţionare se deplasează pe caracteristica
naturală a, până la valoarea M = Mr, când acceleraţia
devine nulă şi procesul tranzitoriu de pornire ia sfârşit. Prin urmare, rezistenţa reglabilă Rp este
manevrată în timpul pornirii pentru a se asigura un cuplu mediu suficient de ridicat, pentru ca pornirea
să dureze un timp scurt. Pornirea motoarelor asincrone cu rotorul bobinat se poate face prin
scurtcircuitarea treptelor reostatului de pornire cu ajutorul unor contactoare comandate de relee de
timp sau de curent. Reostatele de pornire sunt rezistenţe metalice răcite în aer sau ulei sau rezistenţe
3. Maşina asincronă .

lichide formate din plăci metalice care se introduc mai mult sau mai puţin într-o baie cu apă.
Menţionăm că valoarea curentului de pornire se poate reduce şi prin introducerea în circuitul
rotorului a unei reactanţe. Prin această metodă însă scade alunecarea critică şi totodată valoarea
cuplului maxim, înrăutăţindu-se deci condiţiile de pornire. Schimbarea sensului de rotaţie se realizează
prin schimbarea între ele a două legături, la reţeaua trifazată de alimentare. Inversându-se succesiunea
fazelor statorului, se realizează deci inversarea sensului de rotaţie a câmpului care antrenează rotorul.

PORNIREA MOTORULUI CU ROTORUL ÎN COLIVIE


Conectarea directă la reţea
Motoarele asincrone cu rotorul în colivie pot fi puse în funcţiune prin aplicarea tensiunii
nominale înfăşurării statorice. Curentul iniţial de pornire coincide cu curentul de scurtcircuit :
U1 (3.63)
Ip =
3Z k
curent a cărui valoare este de 4 până la 7 ori curentul nominal; Zk este impedanţa de scurtcircuit
(s = 1). Acest curent de valoare mare, preluat de la reţea deşi nu prezintă un pericol direct pentru
motor din cauza duratei de pornire relativ scurte, produce importante căderi de tensiune în reţeaua de
alimentare, căderi care pot deranja alţi consumatori şi mai ales iluminatul electric din reţelele mixte,
unde puterea reţelei este mică. Totodată, sunt solicitate şi aparatele electrice de conectare şi de
măsurare. Pornirea din cuplarea directă la reţea este rapidă şi cu şocuri dinamice în elementele
cinematice ale transmisiei, motiv pentru care aceste motoare au limitate ca valoare atât cuplurile de
pornire cât şi cuplurile maxime.În practică, conform normativelor existente pentru o pornire normală
trebuie îndeplinită condiţia :
Ip 3 puterea _ instalată (3.64)
≤ +
Im 4 4 × puterea _ motorului
Pornirea prin reducerea tensiunii de alimentare
Prin această metodă se urmăreşte reducerea curentului de pornire. Prin reducerea tensiunii de
alimentare se reduce însă şi cuplul care este proporţional cu
pătratul tensiunii aplicate.
Pornirea stea – triunghi
Metoda nu se poate aplica decât motoarelor la care
tensiunea reţelei de alimentare corespunde funcţionării
motorului cu înfăşurarea conectată în triunghi şi pentru care la
cutia de borne sunt scoase cele şase capete ale celor trei
înfăşurări de fază. Schema de principiu pentru pornire stea –
triunghi este dată în figura 3.20. În momentul pornirii,
înfăşurarea se conectează în stea, comutatorul K2 fiind pe
pozitia 1, curentul iniţial de pornire luat de la reţea va fi :
U1
Fig. 3.20. Pornirea stea-triunghi Ipy = (3.65)
3Z k
unde :U1-tensiunea de linie; U 1 3 - tensiunea de fază ;
Zk – impedanţa unei faze la scurtcircuit, la n = 0 şi deci s = 1.
Schimbarea conexiunii înfăşurării de la stea la triunghi
prin trecerea comutatorului K2 pe poziţia 2 se face numai după
ce turaţia sa stabilizat, pentru evitarea şocului de cuplu,
respectiv de curent.
Dacă înfăşurările ar fi conectate din primele momente ale
pornirii în triunghi, curentul de linie absorbit de la reţea ar fi :
Ipd = 3 U1 =3Ipy (3.66)
Zk
adică de trei ori mai mare decât la pornirea în stea.
Fig. 3.20. Pornirea cu autotransformator
Dar la pornirea în stea, având o tensiune de alimentare redusă,
corespunzătoare tensiunii de fază U1f = U 1 3 , cuplul la
pornire scade tot de trei ori şi deci motorul nu poate porni în plină sarcină.
3. Maşina asincronă .

Reducerea tensiunii de alimentare


Pentru reducerea curentului de pornire se poate folosi un autotransformator coborâtor cu una-
două trepte de tensiune (fig 3.21).Se închide K1 şi K2 (K3-deschis) şi motorul porneşte cu tensiunea
redusă. Se închide K2, apoi se închide K3, alimentând motorul la tensiunea reţelei.

REGLAREA TURAŢIEI MOTOARELOR ASINCRONE


Din expresia generală a turaţiei motorului asincron:
n = n1 (1-s) = f1 (1-s)
p
reiese că turaţia se poate regla prin schimbarea numărului de perechi de poli, a frecvenţei tensiunii de
alimentare f1şi a alunecării s a rotorului faţă de turaţia de sincronism a câmpului învârtitor.
Reglarea turaţiei prin schimbarea numărului de poli
Schimbarea numărului de poli se poate obţine fie prin
utilizarea pe stator a două înfăşurări distincte fiecare cu un
alt număr de poli, fie prin utilizarea unei singure înfăşurări
şi conectarea diferită a părţilor ei componente (fig 3.22). În
fig. 3.22-a, cele două bobine ale înfăşurării sunt conectate
în serie. Maşina are patru poli, iar viteza de sincronism de
1500 rot/min, la f1 = 50Hz. În figura 3.22-b cele două
bobine sunt conectate în paralel, maşina având doi poli şi
Fig. 3.22. Schimbarea nr de poli
a) 2p = 4: b) 2p = 2 viteza de sincronism de 3000 rot/min.

Reglarea vitezei prin variaţia frecvenţei f1


Modificarea frecvenţei unei surse de c.a poate fi
M obţinută cu ajutorul unui generator sincron cu viteză
M′ f ′ = 25Hz variabilă de rotaţie sau cu convertizoare statice de
M caracteristica
naturală
frecvenţă. Pentru alunecări s<sm expresia cuplului (3.47)
poate fi scrisă sub forma :
M′ f = 50 Hz M ≅ 2M m s (3.67)
sm
caracteristici Dacă în expresia cuplului maxim (3.45) neglijăm
f ′′ = 7
artificiale rezistenţa R1 şi ţinând cont că Ω1 , X σ 1 , X σ′ 2 sunt
fiecare proporţionale cu frecvenţa f1,:
s 3U 12 U2
MmM ≅ = K 12 (3.68)
0 s ′m′ sm s ′m s =1 2Ω1 ( X σ 1 + X σ′ 2 ) f1
Iar alunecarea critică sm, corespunzătoare cuplului
Fig. 3.23. Caracteristicile M = f(s) ale maşinii maxim dat prin relaţia (3.43), tot în ipoteza neglijării
asincrone la U1 = ct. şi diferite frecvenţe. rezistenţei R1, devine :
sm R2′ 1 (3.69)
≅ = K1
n1” X σ 1 + X σ′ 2 f1
f ”= 75 Hz
n1
Prin urmare :
2 2
M ≅ K U 1 f1 s = K 2 U 1 f 1 s (3.70)
n’1 2
f1 K ′ 2
f1
f=50 Hz Această relaţie ne permite să urmărim modul în care
frecvenţa f1 a reţelei influenţează variaţia cuplului şi
f ’= 25 Hz
a alunecării (fig 3.23).
Caracteristicile mecanice pentru diferite valori ale
M frecvenţei tensiunii de alimentare se prezintă ca în
figura 3.24. Conform (3.18) putem scrie:
0 ′′
M mM M mM
U 1 ≅ K 3 f1φ µm Dacă frecvenţa f1 este variabilă, la
Fig. 3.24. Caracteristicile mecanice n = f(M) tensiune constantă, fluxul φ µm este variabil.
la U1 = ct. şi diferite frecvenţe.
3. Maşina asincronă .

Astfel, dacă f1 scade, fluxul φ µm creşte determinând o saturaţie puternică a miezului magnetic
al maşinii, iar când f1 creşte, φ µm scade şi nu este utilizat la posibilităţile sale circuitul magnetic. Prin
urmare, pentru a nu se afecta starea de saturaţie a circuitului magnetic este necesară realizarea
condiţiei U1/f1 = const. Cu această condiţie
relaţia (3.70) devine :
M = K4 f1s (3.71)
Deci, la o variaţie a tensiunii de alimentare
şi a frecvenţei ei, astfel încât raportul U1/f1
se menţine constant, valoarea cuplului MmM
conform relaţiei (3.70) este constantă,
caracteristicile arătând în acest caz ca în
figura 3.25.
La o frecvenţă coborâtă şi la o tensiune
aplicată scăzută, alunecarea este mai mare,
deci viteza de rotaţie este mai mică.
Această metodă de reglare a turaţiei este
avantajoasă, dar sursele de tensiune şi
frecvenţă variabile constituie investiţii
costisitoare.
Reglarea turaţiei prin modificarea tensiunii de alimentare
Reglând tensiunea de alimentare U1, la acelaşi cuplu rezistent Mr, se obţin alunecări s<sm
(fig.3.26) şi în baza relaţiei (3.52) diverse turaţii.
La motoarele cu rotorul bobinat, prin introducerea de rezistenţe în circuitul rotoric, la un cuplu
rezistent Mr se pot obţine turaţii de la zero la turaţia nominală nn (fig. 3.27). Deci, motorul se roteşte cu
o alunecare cu atât mai mare (o turaţie din ce în ce mai mică) cu cât rezistenţele Rs conectate în serie
cu înfăşurările rotorului sunt mai mari. Acest lucru rezultă şi din relaţia aproximativă (3.67) valabilă
pentru domeniul s<sm, în care cuplul maxim este independent de valoarea rezistenţei rotorice, iar
alunecarea sm corespunzătoare este proporţională cu R2′ + Rs′ , adică :
s (3.72)
M = K1
R2′ + R s′

n1 n R2 (caracteristica naturală)
R ′p > 0
n′ (caracteristică
n ′′ artificială)

R ′p′ > R ′p
(caracteristică
artificială)

M
MmM
M M
M
M
Fig. 3.26. Caracteristicile maşinii asincrone Fig. 3.27. Caracteristicile mecanice n = f(M) la U1 = ct.
la R2=ct şi la diferite tensiuni de alimentare la diferite rezistenţe introduse în circuitul rotoric.
Această metodă de reglare nu este economică fiindcă în rezistenţele Rs se pierde prin efect
Joule o putere importantă, îndeosebi la alunecări mari. În plus, nu este posibilă decât o reglare de
viteză subsincronă (n2<n1) nu şi suprasincronă. Rezistenţele de reglare Rs spre deosebire de
rezistenţele de pornire, fiind în permanenţă conectate în circuitul rotoric degajă o cantitate importantă
de căldură. Remarcăm deci că motorul asincron permite o reglare a vitezei neeconomică sau cu
investiţii mari, spre deosebire de motorul de curent continuu.
3. Maşina asincronă .

MOTORUL ASINCRON MONOFAZAT


Motorul asincron monofazat are aceeaşi construcţie ca şi motorul trifazat, cu singura deosebire
că statorul posedă o înfăşurare monofazată, care se conectează la o reţea monofazată şi acoperă circa
2/3 din pasul polar. Rotorul, de obicei, nu este bobinat, ci este realizat în colivie (fig. 3.28).
Înfăşurarea monofazată statorică, parcursă de un curent monofazat, produce un câmp
pulsatoriu sinusoidal în timp şi în spaţiu, care poate fi descompus în două câmpuri învârtitoare ce se
rotesc în sensuri opuse, cu aceeaşi viteză şi amplitudine egale cu jumătate din amplitudinea câmpului
sinusoidal în timp şi spaţiu.
Deci în conformitate cu relaţia (2.22)
1 1
B( α, t ) = Bm cos ωtpα = Bm cos(ωt − pα ) + Bm cos(ωt + pα ) (3.73)
2 2
În acest mod, motorul este echivalent cu două motoare asincrone trifazate identice, ale căror înfăşurări
produc câmpuri învârtitoare identice, dar cu sensuri de
220 V rotaţie diferite şi care au rotoarele solidare pe acelaşi
arbore (figura 3.29). La rândul lor, aceste două
motoare asincrone trifazate sunt echivalente cu un
singur motor trifazat cu două înfăşurări statornice A şi
B legate în serie, dar cu succesiune rotorice, parcurse
de curanţi induşi de cele două învârtitoare statornice
BA şi BB care se rotesc în sensuri opuse, şi aflate în
aceste câmpuri, vor fi solicitate de forţe
electrodinamice. Asupra rotorului vor acţiona două
Fig. 3.28. Schema de principiu a unui câmpuri electromagnetice MA şi MB egale, dar de
motor asincron monofazat sensuri contrare (fig. 3.30).

Reprezentând cuplurile MA(Md) şi MB(Mi) produse de câmpul direct, respectiv invers, în


funcţie de alunecările corespunzătoare, rezultă că la pornire (n=0, sd=si=1) cuplul rezultant
M=Md+Mi=0 şi deci motorul nu poate porni. Dacă se dă un impuls într-un sens, deci dacă n ≠ 0, s ≠ 0
se observă din figura 3.30 că apare un cuplu M ≠ 0 care accelerează motorul în sensul în care s-a dat
M impulsul. Dar practica cere ca motorul să aibă un
cuplu de pornire Mp la n=1 şi s=1; pentru aceasta ar fi
MA(Md) suficient ca amplitudinea celor două câmpuri - direct
şi indirect – să fie diferite (fig. 3.31.). Acest lucru se
M=Md+Mi
realizează fie adăugând o înfăşurare auxiliară pe
stator, fie ecranând magnetic o spiră în scurtcircuit
porţiuni ale polilor maşinii. Înfăşurarea auxiliară sau
s înfăşurarea de pornire decalată la periferia rotorului cu
M≠ 0 2 d
0 sd unghiul geometric π/2p faţă de înfăşurarea
2 1 monofazată şi este parcursă de un curent cu aceeaşi
0
valoare efectivă, dar defazată în timp cu π/2 faţă de
curentul din înfăşurarea principală. În acest fel, în
MB(Mi) locul câmpului sinusoidal în timp şi spaţiu se produce
un câmp magnetic învârtitor. Într-adevăr:
Fig. 3.30. Cuplurile maşinii asincrone monofazate:
Md – cuplul produs de câmpul direct;  π
i1=I 2 cos ωt , i2=I 2 cos ωt − 
Mi – cuplul produs de câmpul invers ;  2
M – cuplul rezultant.
reprezentând curenţii din cele două înfăşurări.

Câmpurile produse de aceste înfăşurări vor fi:


B1 (α, t ) = Bm cos ωt cos pα B2 (α, t ) = Bm cos ωt − π  cos p α − π 
 
 2  2p 
3. Maşina asincronă .

Fiecare dintre aceste câmpuri se descompune într-un câmp învârtitor direct şi unul invers:
1 1
B1(α , t )= B m cos (ωt − pα )+ Bm cos (ωt + pα )
2 2
1 1
B 2 (α ,t )= Bm cos (ωt − pα )+ Bm cos (ωt + pα −π )
2 2
Se observă cum câmpurile inverse se anulează reciproc, iar câmpurile directe se însumează,
astfel încât câmpul rezultant va fi .
B (α, t ) = B1 (α, t ) + B2 (α, t ) = Bm cos(ωt − pα ) (3.75)
adică el este un câmp învârtitor, care asigură un cuplu de pornire, precum la motorul trifazat.
O înfăşurare monofazată, decalată la periferia interioară a statorului în raport cu înfăşurarea
principală, cu un număr redus de spire, parcursă de curent (chiar mai mic) defazat faţă de curentul din
înfăşurarea principală, produce o slăbire relativă a câmpului învârtitor invers şi o întărire a câmpului
învârtitor direct. La maşinile asincrone monofazate, înfăşurarea principală ocupă de obicei 2/3 din
numărul de crestături care revin unui pas polar, restul fiind ocupate de înfăşurarea auxiliară. Ambele
înfăşurări se conectează la aceeaşi reţea monofazată. Pentru defazarea celor doi curenţi se conectează
în serie cu înfăşurarea auxiliară fie o rezistenţă, fie un condensator (figura 3.32). Înfăşurarea auxiliară
(de pornire) dacă este calculată numai pentru timpul necesar pornirii se deconectează când turaţia
ajunge la 0,8 din turaţia nominală.
Înfăşurarea auxiliară cu condensator poate fi menţinută, fiind conectată şi în funcţionarea
maşinii, obţinându-se o îmbunătăţire a factorului de putere. Totuşi, valoarea optimă a capacităţii
condensatorului se dovedeşte a fi prea mare pentru regimul normal de funcţionare . De aceea, după ce
motorul a pornit, se decuplează o parte din capacitatea legată în serie cu faza auxiliară.
Motoarele cu rezistenţă conectată în serie cu faza auxiliară se construiesc pentru puteri de 30
–200 W şi se utilizează la frigidere, aparate medicale, etc.
Motoarele cu condensator se construiesc pentru puteri mai mari de 50 W şi au o largă
răspândire în acţionările de puteri relativ mici şi în automatizări.

K K
K1

K1
Cp(R)
Cf Cp
1 1

M
M
1~
2 1~
2
a b
Fig. 3.32. Maşini asincrone monofazate cu fază auxiliară:
a) cu condensator Cp sau rezistenţă R de pornire;
b) cu două condensatoare de pornire din care Cf rămâne conectat
în timpul funcţionării;