Utilizarea Energiei Neconventionale

TEMA LUCRĂRII
UTILIZAREA ENERGIEI NECONVENŢIONALE
A APELOR GEOTERMALE PRECUM ŞI IMPLICAŢIILE
ACESTEIA ASUPRA INSTALAŢIILOR
DE TRANSPORT ŞI UTILIZARE
ÎN PERIMETRUL ORADEA
1
CUPRINS
1. Introducere ………………………………………………………….pag. 3
2. Istoricul utilizării apelor geotermale în zona NV a României ……... pag. 4
3. Domenii de utilizare a apelor geotermale…………………………….pag. 7
4. Descrierea perimetrului geotermal Oradea ………………..………....pag. 9
5. Caracteristicile fizico-chimice şi de agresivitate ale apelor geotermale din
perimetrul Oradea …………………………………………………….pag. 12
6. Determinarea comportării la coroziune a metalelor şi aliajelor în apele
geotermale ………………………………………………..… …….… pag. 19
6.1 Clasificarea tipurilor de coroziune frecvente în mediile geotermale
……………………………………………………………………. pag. 19
6.2 Mijloace şi criterii de apreciere a coroziunii ……………….….pag. 23
6.3 Teste de coroziune ………………………………………..….. pag. 32
7. Utilizarea inhibitorilor de coroziune în mediul geotermal ……….….pag. 39
7.1 Generalităţi ..................................................................................pag. 39
7.2 Tipuri de inhibitori de coroziune şi mecanisme de acţiune ..........pag. 39
7.3 Factorii care influenţează procesul de inhibare ........................pag. 43
7.4 Inhibitorii de coroziune utilizaţi în cazul proceselor de extracţie a
fluidelor geotermale ................................................................pag. 45
7.5 Utilizarea inhibitorilor pentru protejarea instalaţiilor de extracţie,
transport şi utilizare a apelor geotermale ................................pag. 47
8. Aspecte particulare privind problemele ridicate de utilizarea apelor
geotermale în perimetrul Oradea ………………………………..…..pag. 51
8.1 Estimarea pe baze teoretice a caracterului încrustant sau agresiv a
apelor din perimetrul Oradea …………………………………..pag. 51
8.2 Dubletul geotermal Nufărul. Avantaje şi dezavantaje …………pag. 56
8.3 Descrierea metodei alese şi a experimentului ………………..…pag. 58
8.4 Rezultatele obţinute experimental …………………………..….pag. 64
8.5 Aspecte ale impactului asupra mediului …………………….….pag. 67
9. Concluzii ………………………………………………………..…pag. 72
2
1. Introducere
Forma cea mai accesibilă de utilizare a energiei interne a Pământului o constituie apele
geotermale. Acestea sunt principalul agent de transmitere a energiei geotermice spre
suprafaţă.
Sunt considerate ape termale apele a căror temperatură proprie este independentă de cea a
locului de emergenţă şi superioară temperaturii medii a aerului cu 4oC şi solului cu 2oC.
Apele termale cu temperatura sub 40oC se folosesc în scopuri balneare şi de agrement, iar
cele cu temperaturi mai mari de 40oC pot fi utilizate ca surse de energie. Apele având
temperaturi cuprinse între 40oC-70oC sunt folosite pentru încălzirea serelor, solarelor,
adăposturilor pentru animale sau pentru încălzirea locuinţelor şi aşezămintelor social-
culturale. Apele cu temperaturi cuprinse între 70oC-100oC se folosesc în reţeaua de
termoficare, dar şi pentru obţinerea energiei electrice în sisteme speciale. Apele cu
temperaturi mai mari de 100oC sunt surse termice utilizate în obţinerea de energie electrică.
Pe teritoriul judeţului Bihor există două importante sisteme de ape geotermale:
zăcământul din Pannonianul superior-cel mai important ca extindere şi rezerve şi zăcământul
din calcarele şi dolomitele mezozoice zona Băile Felix - 1 Mai – Oradea, mai localizat ca
dezvoltare, dar cu importante resurse. Judeţul nostru se află situat în sectorul cuprins între
extremitatea vestică a Munţilor Apuseni şi graniţa cu Ungaria, acolo unde se face simţită
influenţa anomaliei geotermice ce guvernează Depresiunea Pannonică. Aceasta reprezintă cea
mai fierbinte parte din întreaga centură geotermică alpină. Depozitele sedimentare ale
bazinului, încălzite de fluxul termic general, înmagazinează o energie termică suficientă
pentru a satisface întreaga omenire, timp de 1000 de ani. Singura cale de valorificare, cel
puţin în actualul stadiu de dezvoltare tehnologică, sunt însă apele termale.
3
2. Istoricul utilizării apelor geotermale în zona NV a
României
Primele date cunoscute se referă la existenţa apelor geotermale în zona Băilor Felix şi
1 Mai, de astăzi. Mărturii scrise despre existenţa acestor băi avem din anul 1221. Atenţia
asupra acestor localităţi a fost atrasă de existenţa unor izvoare calde.
Valea Pârâului Peţa, cu obârşia într-un izvor sublacustru din staţiunea 1 Mai are pe
parcursul său urme ale unui lac cu apă termală, ce datează de la începutul Cuaternarului. Din
acest lac au mai rămas câteva ochiuri, declarate monumente ale naturii, în care se întâlnesc
lotuşi şi nuferi de ape termale (Victoria Regia şi Nymphaea Lotus), precum şi specii de peşti
şi gasteropode adaptate la aceste condiţii. Apa râului Peţa a fost deviată prin şanţul de apărare
al cetăţii Oradea cu scopul de a menţine funcţionalitatea sistemului de apărare a cetăţii în
perioadele de îngheţ.
În secolul al XVII-lea folosirea apelor termale devine mai intensă. Se ridică primele
clădiri cu camere şi se construiesc primele bazine din grinzi de lemn. În 1763 este amintită
existenţa a patru izvoare în staţiunea 1 Mai, fără a se menţiona numele şi amplasamentul. Tot
atunci se aminteşte şi existenţa izvorului Felix, singurul din staţiunea cu acelaşi nume.
Primele lucrări sistematice de captare a apelor geotermale au avut loc în secolul trecut.
Prima analiză chimică a apei a fost făcută în 1835 de către farmacistul Dr. Horvath care
încadrează apele în categoria “calde-sulfuroase”. În 1861 Mayer Anthal descrie ambele
staţiuni precizând amplasamentul a 13 izvoare, în parte amenajate şi captate în bazine. Nu
toate pot fi identificate astăzi.
Primul foraj a fost forajul Izbuc din staţiunea 1 Mai, în anul 1885. A urmat în acelaşi an
forajul Balint de la Băile Felix. Acest lucru a dus la transformarea şi modernizarea vechilor
Băi “Episcopale” care au căpătat mai târziu actualele nume: 1 Mai şi Felix.
Primele cercetări cu caracter sistematic privind geologia bazinelor externe din Munţii
Apuseni datează din 1936 şi au fost executate de M. Paucă. Un an mai târziu I. P. Voiteşti
elaborează un studiu privind condiţiile litofaciale şi structurale ale zonei Oradea şi emite
posibilitatea existenţei unor ape termale în această zonă.
4
Începând cu 1960 Comitetul Geologic Român a efectuat cercetări hidrogeologice în zona
Băile Felix-Băile 1 Mai în vederea dezvoltării zonei ca staţiune balneoclimaterică. Cu această
ocazie s-a pus în evidenţă existenţa mai multor complexe acvifere în calcarele cretacice.
Zăcământul geotermal Oradea a fost identificat în anii 1963-1964 şi apoi cercetat
geologic şi hidrodinamic în perioada 1965-1988, prin 11 sonde. Zăcământul ocupă o suprafaţă
de aproximativ 110 km2, dispusă în totalitate în subsolul municipiului Oradea.
În exploatarea zăcământului Oradea au existat două perioade distincte:
 perioada cercetării geologice prin foraje (1963-1982)
 perioada exploatării experimentale (1983-1995), în care extracţia a crescut
spectaculos datorită utilizării în tot mai mare măsură a energiei geotermale
Continuarea cercetărilor în zona oraşului Oradea au evidenţiat importante zăcăminte
hidrotermale în dolomitele triasice. Acviferul geotermal triasic a fost pus în evidenţă în anul
1969 prin lucrările de foraj executate de I.F.L.G.S.
Intensificarea cercetărilor hidrogeologice pune în evidenţă, după 1961 existenţa unor
zăcăminte de apă termală în formaţiunile Pannonianului superior dezvoltat în zona de la N de
râul Barcău până în judeţul Satu Mare. Toate aceste date au stat la baza primei sinteze,
realizate în 1971, cu ocazia căreia sunt evaluate întâia oară rezervele de ape termale din
zonele mai sus amintite.
Au urmat apoi o serie de lucrări şi studii (modele conceptuale privind apele, simulări
numerice), avându-i ca autori pe Gr. Nechiti, Gh. Vasilescu, Gh. Ionescu, C. Pârvu, M.
Acvramescu, P. Crăciun şi T. Brandabur, A. Tenu, care au contribuit la o mai bună cunoaştere
a zăcămintelor.
Volumul de apă geotermală extras anual a crescut de la 1,1 milioane m 3 în perioada 1976-
1981 la 1,88 milioane m3 în anul 1982 (un an de tranziţie în care au fost experimentate 6
sonde) şi la 2,44 milioane m3 în anul 1983, pentru ca apoi să crească la 3,1 milioane m 3 în anii
1984 şi 1985, maximul de 3,27 milioane m3 fiind atins în anul 1986.
În perioada 1987-1990 volumul extras s-a menţinut în jurul valorii de 2,5 milioane m 3,
pentru ca apoi să coboare la 2,3 milioane m3 în 1991 şi la 2,1 milioane m3 în 1993, astfel încât
în anul 1994 volumul extras a fost doar de 1,88 milioane m 3, valoarea medie anuală pentru
perioada 1996-2000 fiind de 1,75 milioane m3.
Extracţia cumulată la finele anului 1981 (pentru perioada 1976-1981) a fost de 15,06
milioane m3. În perioada 1982-1995 s-a extras un volum total de 34,35 milioane m 3 (cu o
medie anuală de 2,45 milioane m3), care pentru o temperatură medie ponderată a apei
5
geotermale de 85oC la capetele de exploatare ale sondelor şi o temperatură de referinţă de
30oC a însumat o energie termică de 2,14 x 106 MWht (respectiv 1,89 x 106 Gcal).
În ultimii 5 ani (1996-2000), volumul extras a fost de aproape 4 milioane m 3, adică s-au
oferit spre utilizare aproape 500.000 Gcal (respectiv 580.000 MWht).
Rezervele de apă cu temperaturi mai mari de 40 oC din zona de NV a României sunt
estimate la 365x108 m3 , ceea ce constituie echivalentul energetic a 1.500.000 tone lignit /
an.
6
3. Domenii de utilizare a apelor geotermale
Utilizarea apei geotermale se face pe două căi:

 utilizarea energiei geotermice
 utilizarea apei termale ca atare
În primul caz energia se utilizează pentru încălzirea (direct sau prin intermediul
schimbătoarelor de căldură) a campusului universitar, locuinţelor, halelor, serelor, clădirilor
administrative, pentru prepararea apei calde menajere sau în diverse procese tehnologice cum
ar fi pasteurizarea laptelui, uscarea cherestelei şi a seminţelor.
Ca atare apa se foloseşte în scopuri terapeutice, sportive şi de agrement.
Numai în zona municipiului Oradea apa geotermală se exploatează astăzi prin 11 sonde.
La nivelul judeţului există 30 de sonde de exploatare şi un număr mai mic de sonde de
observaţie.
Începând cu anul 1992, anul punerii în funcţiune a primului dublet geotermal din cartierul
Nufărul, s-a trecut la exploatarea apelor în sistem industrial.
În fig.1 este prezentată diagrama Lindal, în care sunt reprezentate domeniile de utilizare a apei
geotermale, în funcţie de temperatura la care se află.
7
Fig.1 Diagrama Lindal
8
4. Descrierea perimetrului geotermal Oradea
Perimetrul geotermal Oradea este unul din cele mai studiate şi mai intens valorificate
perimetre din judeţ. Perimetrul geotermal aferent municipiului Oradea este alături de
perimetrul Băile Felix. Exploatarea resurselor geotermale s-a intensificat în ultimii 20 ani, iar
prin punerea în funcţiune a dubletului geotermal din cartierul orădean Nufărul, în 1992, s-a
trecut la exploatarea în sistem industrial. Apele termale de aici sunt cantonate în calcarele şi
dolomitele triasice.
Gradientul de temperatură la nivelul acestor formaţiuni înregistreză o creştere progresivă
de la 2,5oC/100m în est până la 4,5oC în vest. Temperaturile minime şi maxime sunt 67 oC şi
101oC.
Debitele în regim eruptiv se intercalează între valorile minime şi maxime: 3,5 l/s şi 42 l/s.
Perimetrul Oradea este într-o interdependenţă activă cu acviferul din regiunea Băilor Felix. Ca
urmare a scăderii debitelor şi presiunii apei în perimetrul Felix a fost necesară restricţionarea
exploatării celor două perimetre la: 90 l/s pentru Oradea şi 210 l/s pentru Băile felix.
Zăcământul din triasic este alimentat natural, pe direcţia N-NE şi S-SE, cu un debit total
estimat la 300 l/s.
Zăcământul de ape din Triasic este astăzi exploatat la nivelul oraşului Oradea prin 11
sonde de exploatare şi una de reinjecţie. Rezerva iniţială de căldură a zăcământului de apă
termală a fost estimată la 2703,3 x 106 Gcal, adică 386,4 x 106 tone combustibil convenţional.
Rezerva actuală de căldură este de 2700 x 106 tone combustibil convenţional.
Exploatarea apei se face în sistem eruptiv, cu trecere peste degazoare, la 4 din beneficiari.
La celelalte sonde livrarea se face direct prin intermediul presiunii de exploatare a sondelor.
Cantitatea de energie livrată beneficiarilor este de 97335 Gcal/an, iar cantitatea de energie
utilizată de aceştia este de 62382 Gcal/an. Raportul de utilizare este de numai 64%, datorită
echipamentelor şi tehnologiilor depăşite utilizate de beneficiar.
Începând cu anul 1992, în perimetru a intrat în funcţiune dubletul geotermal
experimental. Apa geotermală, extrasă prin sonda 4797 este degazată, stocată şi apoi
vehiculată prin pomaj la staţia termică geotermală. Aici este utilizată ca agent termic în
vederea obţinerii apei calde menajere.
Eficienţa acestui mod de exploatare a apei termale rezidă în următoarele:
9
- traseul apei termale de la sonda de extracţie la punctul termic este scurt şi se
evită astfel pierderile de căldură ca şi pierderile datorate coroziunii
- livrarea apei către beneficiari se face după necesităţile acestora
- contorizarea consumurilor este uşoară, făcându-se în staţiile geotermale, pe
circuitul secundar
- prin reinjecţia apei termale uzate în zăcământ se evită apariţia poluării
mediului
Echivalentul energetic al zăcământului sondei este de 3129 tone combustibil
convenţional. La debitul actual de producţie de 15 l/s şi la temperatura fluidului de 60 oC,
puterea este de 2,4 Gcal/oră. Apa caldă menajeră ajunge la 7000 persoane iarna şi la 8000
persoane vara. Echivalentul energetic este de 2120 tone combustibil convenţional.
Randamentul de transfer al căldurii este de 88% (temperatura efluentului uzat este de 30oC).
Temperaturile minime şi maxime ale zăcămintelor sunt 67oC (Sonda 4081) şi 101oC
(Sonda 4767), iar debitele sunt 35 l/s (Sonda 4795) şi 42 l/s (Sonda 4797). Debitul total
estimat al sondelor din perimetru este 300 l/s. Pentru a nu se înregistra un declin al debitelor şi
presiunilor s-a restricţionat exploatarea perimetrului la 90 l/s.
Sondele sunt exploatate în sistem eruptiv favorizat de fenomenul de termolift (diferenţa
de densitate) şi de cel de gazlift (mobilitatea mai mare a gazelor ieşite din soluţie).
În prezent livrarea apei geotermale prin treapta de degazare (stabilizare din punct de
vedere chimic) se face la sondele 4005, 4795, 1716, 1715 şi 1709. La aceste sonde
beneficiarul preia prin intermediul pompelor apa geotermală. La restul sondelor: 4004, 4006,
4767, 1717, 4796, livrarea apei se face ,,direct” prin intermediul presiunii de exploatare a
sondelor.
10
Situaţia actuală a celor 11 sonde de exploatare şi 1 de injecţie aflate în perimetru este
prezentată în tabelul nr.1:
Situaţia actuală a celor 11 sonde de exploatare şi 1 de injecţie Tabelul nr.1

Parametrii de funcţionare Energia
Sonda Anul Domenii de utilizare furnizată Observaţii
Debit l/s Temp.oC Gcal/an
- încălzire locuinţe
4004 1969 13 80 - agrement 7656 Exploatare
-
4005 1962 8 92 - încălzire sere 5868 Exploatare
4006 1964 10 81 - încălzire locuinţe 5045 Exploatare
- agrement
- uscat cherestea
1716 1984 2,5 86 - încălzire locuinţe 2077 Exploatare
- încălzire locuinţe
4796 1981 25 84 - prepararea apei 12702 Exploatare
calde menajere
- agrement
4797 1982 15 70 - prepararea apei 19447 Exploatare
calde menajere
4081 1973 - - - - Sondă
reinjecţie
11
5. Caracteristicile fizico-chimice şi de agresivitate ale apelor
geotermale din perimetrul studiat
Făcând un studiu asupra multitudinii de date existente, privind caracteristicile fizico-

chimice şi hidrogeologice ale apelor geotermale din judeţul Bihor, suntem îndreptăţiţi să le
încadrăm în 3 categorii:
a) ape cantonate în colectorul Triasic
b) ape cantonate în colectorul Cretacic
c) ape cantonate în colectorul Pannonian
Apele din acelaşi colector au caracteristici chimice comune. Parametrii ce diferenţiază
apa celor 3 colectoare din punct de vedere chimic sunt: mineralizaţia şi ionii dominanţi.
În vederea stabilirii caracterului chimic al apelor geotermale s-au urmărit: pH-ul,
conductivitatea electrică, reziduul fix, substanţele organice, bioxidul de siliciu, fenolii,
clorurile, azotiţii, carbonaţii, bicarbonaţii, sulfaţii, fosfaţii, ionul amoniu, calciul, magneziul,
sodiul, potasiul, fierul. Nu au fost făcute analize sistematice ale gazelor dizolvate. Analizele
chimice au fost efectuate de către colectivul de cercetare „ape geotermale” din cadrul
Institutului de subingineri Oradea, de Institututul de Cercetare şi Proiectare pentru Industria
Extractivă de Ţiţei şi Gaze – Câmpina şi de către Institutul de Balneologie-Bucureşti.
Colectorul Triasic găzduieşte două tipuri de ape cu caracteristici foarte deosebite, situate
în perimetrele Oradea şi Borş. Caracterul net diferenţiat se datorează separării lor printr-un
compartiment ridicat, ce le împiedică comunicarea.
Analizând datele avute la dispoziţie privind compoziţia apelor din zona municipiului
Oradea observăm că acestea au o mineralizaţie medie în jur de 1g/l şi sunt de tip sulfato-
bicarbonato-calco-magnezian.
În tabelele 2-12 sunt prezentate valorile concentraţiilor principalilor anioni şi cationi ce
caracterizează apele celor 11 foraje din zonă.
12
Caracteristicile chimice ale sondei 4767 Tabelul nr.2
Anul
Caracteristici U.M. 1981 1983 1984 1985 1994
Mineralizaţie mg/l 1023,77 981,37 1203,77 899,68 760,97
Duritate o
D 33,95 31,50 33,95 33,95 23,74
Cloruri mg/l 20,03 22,84 20,03 24,82 21,28
Bicarbonaţi mg/l 214,27 244,40 214,27 219,22 218,94
Sulfaţi mg/l 458,82 452,83 458,82 468,89 310,68
Anioni meq/l 13,63 14,08 13,64 14,06 10,70
Sodiu mg/l 44,00 47,00 42,00 42,00 40,90
Potasiu mg/l 15,50 15,30 15,50 15,50 5,44
Calciu mg/l 143,59 140,28 143,59 143,59 135,87
Magneziu mg/l 60,31 51,68 60,31 60,31 20,61
Cationi meq/l 14,50 14,07 14,50 14,50 10,57
Caracteristicile chimice ale sondei 4795

Tabelul nr.3
Anul
Mineralizaţie mg/l - 1147,80 912,97 1181,77 976,75
Duritate o
D - 39,44 25,67 39,44 27,81
Cloruri mg/l - 42,55 109,93 39,40 21,27
Bicarbonaţi mg/l - 267,47 358,38 258,61 177,38
Sulfaţi mg/l - 510,67 171,18 508,44 504,50
Anioni meq/l - 16,22 12,54 15,94 14,01
Sodiu mg/l - 95,00 55,00 100,00 73,96
Potasiu mg/l - 10,00 15,00 7,00 9,87
Calciu mg/l - 194,19 63,93 194,19 165,73
Magneziu mg/l - 25,05 72,72 25,05 20,13
Cationi meq/l - 16,00 12,56 15,89 13,62

Anul
Mineralizaţie mg/l 1381,79 1382,74 1385,86 1382,74 -
Duritate o
D 54,60 53,15 53,54 53,15 -
Cloruri mg/l 7,09 12,41 12,41 14,18 -
Bicarbonaţi mg/l 134,04 137,01 137,01 144,28 -
Sulfaţi mg/l 829,59 823,82 829,58 823,82 -
Anioni meq/l 19,68 19,93 19,93 19,93 -
Sodiu mg/l 19,25 18,00 16,00 18,00 -
Potasiu mg/l 13,00 11,00 12,50 11,00 -
Calciu mg/l 240,48 250,40 248,03 250,40 -
Magneziu mg/l 91,20 73,19 81,96 73,19 -
Cationi meq/l 20,80 19,72 20,32 19,72 -
13
Tabelul nr.5
Anul
Duritate o
D - 40,80 50,87 40,80 64,36
Cloruri mg/l - 10,63 7,09 10,50 9,21
Bicarbonaţi mg/l - 207,49 152,50 200,45 130,31
Sulfaţi mg/l - 510,87 676,51 515,28 616,75
Anioni meq/l - 14,34 16,79 14,32 18,55
Sodiu mg/l - 45,00 4,00 45,00 2,30
Potasiu mg/l - 15,00 a 10,00 a
Calciu mg/l - 291,58 212,82 191,58 331,79
Magneziu mg/l - 26,93 70,81 26,92 280,52
Cationi meq/l - 14,25 16,78 14,22 18,56

Anul
Duritate o
D - 32,09 29,62 32,90 27,81
Cloruri mg/l - 59,46 10,64 50,18 10,63
Bicarbonaţi mg/l - 186,42 152,50 189,63 165,55
Sulfaţi mg/l - 349,77 370,76 355,77 420,96
Anioni meq/l - 11,74 10,52 11,95 11,78
Sodiu mg/l - 5,00 a 6,00 38,65
Potasiu mg/l - a a 2,00 4,60
Calciu mg/l - 161,92 98,20 161,92 149,28
Magneziu mg/l - 44,62 68,03 44,62 30,19
Cationi meq/l - 12,05 10,60 12,13 11,78

Anul
Mineralizaţie mg/l - 1178,03 - 1188,66 1067,43
Duritate o
D - 41,30 - 39,20 37,08
Cloruri mg/l - 56,73 - 36,82 14,18
Bicarbonaţi mg/l - 178,31 - 196,76 165,55
Sulfaţi mg/l - 608,60 - 584,22 602,02
Anioni meq/l - 17,20 - 16,43 15,65
Sodiu mg/l - 45,00 - 45,00 38,30
Potasiu mg/l - 10,00 - 8,00 5,10
Calciu mg/l - 218,63 - 201,60 199,06
Magneziu mg/l - 46,81 - 47,91 40,26
14
Cationi meq/l - 17,27 - 16,32 15,20

Tabelul nr.8
Anul
Duritate o
D - 44,80 34,07 35,84 27,81
Cloruri mg/l - a 28,37 22,16 17,73
Bicarbonaţi mg/l - 136,17 190,63 300,12 236,50
Sulfaţi mg/l - 684,32 420,14 507,29 383,11
Anioni meq/l - 16,49 12,68 16,52 12,37
Sodiu mg/l - 10,00 10,00 75,00 16,91
Potasiu mg/l - 20050,50 2,00 3,00 2,25
Calciu mg/l - 4256250,50 147,49 210,12 199,06
Magneziu mg/l - 425616,56 58,49 28,09 a
Cationi meq/l - 16,56 12,95 16,26 11,00

Anul
Duritate o
D 39,44 40,60 40,60 39,44 28,48
Cloruri mg/l 17,73 17,73 17,73 17,73 20,57
Bicarbonaţi mg/l 203,06 225,32 225,32 203,06 236,50
Sulfaţi mg/l 546,88 541,22 541,22 546,88 520,14
Anioni meq/l 15,22 15,47 15,46 15,22 15,31
Sodiu mg/l 40,00 20,00 20,00 30,00 103,62
Potasiu mg/l 13,00 5,00 5,00 2,00 13,80
Calciu mg/l 178,56 216,23 216,23 178,56 169,84
Magneziu mg/l 62,32 45,11 45,11 62,32 20,61
Cationi meq/l 16,28 15,60 15,59 15,26 15,05

Tabelul nr.10
Anul
Mineralizaţie mg/l 1266,54 1283,27 - 1313,67 1284,13
Duritate o
D 47,60 45,86 - 47,60 39,40
Cloruri mg/l 14,81 17,63 - 15,81 10,63
Bicarbonaţi mg/l 155,72 168,45 - 203,34 177,38
Sulfaţi mg/l 689,67 702,02 - 964,53 712,31
Anioni meq/l 17,37 17,89 - 18,20 18,04
Sodiu mg/l 30,00 21,00 - 30,00 60,52
Potasiu Mg/l 14,50 12,00 - 10,00 8,06
15
Calciu mg/l 234,67 244,70 - 234,67 265,41
Magneziu mg/l 64,33 30,71 - 64,33 10,04
Cationi meq/l 18,73 17,74 - 18,61 17,12

Tabelul nr.11
Anul
Duritate o
D 45,39 41,19 46,68 41,19 42,71
Cloruri mg/l 18,02 23,59 19,50 24,18 23,76
Bicarbonaţi mg/l 234,41 227,90 162,85 231,42 182,45
Sulfaţi mg/l 688,02 543,59 674,03 571,49 617,25
Anioni meq/l 18,66 15,78 17,26 16,38 16,52
Sodiu mg/l 36,50 34,30 35,20 30,00 21,91
Potasiu mg/l 14,10 10,00 11,00 8,00 2,92
Calciu mg/l 216,23 223,45 223,45 223,45 237,77
Magneziu mg/l 91,20 43,65 43,65 43,29 41,22
Cationi meq/l 20,36 18,63 18,63 18,63 16,46

Tabelul nr.12
Anul
Duritate o
D 44,07 44,07 44,85 43,23 42,71
Cloruri mg/l 24,82 24,82 28,96 26,59 16,66
Bicarbonaţi mg/l 207,26 207,26 209,29 198,05 170,28
Sulfaţi mg/l 628,77 628,77 632,42 651,40 675,68
Anioni meq/l 17,17 17,17 17,22 17,37 17,38
Sodiu mg/l 30,30 30,00 44,00 29,50 34,23
Potasiu mg/l 14,00 14,00 13,00 15,50 4,57
Calciu mg/l 245,08 245,08 221,24 229,85 220,79
Magneziu mg/l 42,21 42,20 60,56 47,06 51,53
Cationi meq/l 17,82 17,82 18,95 17,45 17,29
Valorile mineralizaţiei variază între 0,73-1,38 g/l, destul de mici faţă de adâncimea
colectorului. Studiind comparativ compoziţia apei din perimetru se constată că există anumite
diferenţieri în ce priveşte chimismul lor, fapt explicabil prin tectonizarea avansată a regiunii,
ce a determinat fragmentarea perimetrului în 3 zone: un compartiment central, ridicat în medie
cu 300 m faţă de cel de nord şi de sud, fără a determina însă ruperea continuităţii colectorului.
16
Concentraţia ionului SO42- variază de la 823 mg/l la sonda 4081 până la 370 mg/l la sonda
1715. Scăderea concentraţiei ionului SO42- se face concomitent cu scăderea mineralizaţiei
totale şi creşterea concentraţiei ionului HCO3-. Restul parametrilor importanţi variază în
următoarele limite:
pH = 6,5-7,4
conductivitatea s/cm = 1500-2500
reziduul fix la 105oC g/l = 0,7-1,2
duritatea oG = 27-54
silicea mg/l = 30-60
fenoli = abs
NH4+ = abs
H2S = abs
Apele sunt însoţite de gaze dizolvate, în cantitate redusă. Predomină bioxidul de carbon,
metanul şi există cantităţi mici de oxigen.
Determinările făcute de către Institutul de Cercetări şi Proiectări pentru Industria
Extractivă de Petrol şi Gaze Câmpina pentru câteva sonde din Oradea, privind caracterul
coroziv al apelor sunt prezentate în tabelul nr.13:
Parametrii chimici ce influenţează caracterul apei

Tabelul nr.13
Caracteristica S 4004 S 4005 S 4006 S 4081 S 4767
PH 6,6 7,1 6,9 7,0 6,7
CO2 liber, mg/l 33,99 9,06 20,39 9,06 22,0
CO2 agresiv, mg/l 8,80 4,40 0,00 3,30 11,33
O2, mg/l 5,92 9,41 5,92 8,53 9,33
H2S, mg/l 0 0 0 0,34 0
HCO3-, mg/l 219,60 158,60 173,80 131,15 13,50
Ca2+, mg/l 155,06 25,01 191,50 277,98 172,22
pHLangelier 7,80 7,78 7,86 7,95
-0,68 -0,96 -1,29
-1,2 caracter caracter caracter caracter
Isat = pHmăs - pHech agresiv asupra agresiv agresiv agresiv
Ca CO3 asupra Ca asupra asupra
CO3 Ca CO3 Ca CO3
8,46 8,82 9,28
17
Istab = 2 pHech - pHmăs 9,00 foarte agresiv agresiv foarte
agresiv Ca CO3 Ca CO3 agresiv
Ca CO3 Ca CO3
1,31 0,25 slab 0,64 slab 0,80 slab
Iagr Fe = (8,3- pHmăs)  meq/l CO2 slab corozivă corozivă corozivă corozivă
În tabelul nr.14 sunt prezentate determinările privind vitezele de coroziune şi cantităţile

de depuneri aferente sondelor din perimetrul Oradea:
Vitezele de coroziune şi cantităţile de

depuneri aferente sondelor
Tabelul nr.14
Caracteristica S 4004 S 4005 S 4006 S 4081 S 4767
Viteza de coroziune, g/m2, zi 6,72 17,27 5,36 17,02 15,08
Indicele de penetraţie, mm/an 0,312 0,802 0,249 0,790 0,700
Grupa de rezistenţă Oarecum Oarecum Oarecum Oarecum Oarecum
rezistentă rezistentă rezistentă rezistentă rezistentă
Depuneri la 85oC, mg/l 76,00 37,00 8,00 16,00 41,00
Rezultă că pentru cele 5 sonde, materialele (oţelul) se încadrează în grupa oarecum

rezistente, utilizabile. Specificăm că aceste determinări au fost făcute în condiţii de laborator.
În condiţii de exploatare, ţinând cont că viteza de trecere a fluidului prin instalaţii este destul
de mare, coroziunea este mai accentuată, lucru confirmat de observaţiile făcute pe teren.
Deşi au duritatea mare, apele din municipiul Oradea depun cantităţi mici de cruste,
nefiind necesară tratarea lor cu inhibitori. Acest lucru se explică probabil prin faptul că ionul
SO42- aflat în cantitate mare menţine ionul de Ca2+ în soluţie, nelăsându-l să se depună sub
formă de carbonat de calciu. Crustele depuse sunt formate în majoritatea lor din carbonat şi
sulfat de calciu. Un caracter complet diferit îl au apele din zona Borş, cantonate în acelaşi
colector. Mineralizaţia acestora depăşeşte fără excepţie 10 g/l, comparativ cu 1 g/l pentru
perimetrul Oradea.
18
6. Determinarea comportării la coroziune a metalelor şi aliajelor
în apele geotermale
6.1 Clasificarea tipurilor de coroziune frecvente în mediile

geotermale
Există mai multe criterii de clasificare a tipurilor de coroziune. Cea mai cunoscută
clasificare a coroziunii geotermale a fost făcută de Radian Material Sciences Laboratory din
SUA. Aceasta constă în împărţirea în 6 clase bazate pe: speciile corozive, temperatură şi
similaritatea comportamentului coroziv.
Speciile chimice ce pot cauza coroziune (mai ales asupra oţelului carbon) sunt:
oxigenul (acesta apare în instalaţiile de utilizare a apelor geotermale prin aerare ca urmare a
unor operaţii ce nu pot fi evitate: închidere-deschidere, izolarea unei valve, etc.) şi pH-ul, Cl -,
S2-, CO2, NH4+, SO42- (ce intervin atât în coroziunea din sondă cât şi în coroziunea instalaţiilor
de transport şi utilizare).
19
Principalele efecte corozive ale speciilor sunt prezentate în tabelul nr.15:
Efecte corozive Tabelul nr.15
Specie Efect
Oxigen - Este extrem de coroziv pentru oţelurile carbon şi cele
(depolarizant) slab aliate. Este suficientă o concentraţie de 30 ppb
pentru a apărea coroziunea. La concentraţia de 50 ppb
apare pitting
- Împreună cu ionii Cl- şi temperaturile ridicate,
concentraţii chiar mai mici de 100 ppb oxigen dizolvat
pot cauza coroziunea la stress a oţelurilor austenitice
inoxidabile
H+ (pH) - La valori de pH<5 apare coroziunea fisurantă sub
(depolarizant) tensiune (la stress).
Specii carbonice: CO2, - Pot exacerba coroziunea la stress

HCO3-, CO32- - Între alcalinitatea totală şi coroziunea oţelului există o
strânsă legătură
H2S, S2- - Sulfurile se pot constitui în potenţiale impurităţi

catodice
- Prezenţa lor susţine coroziunea la stress a oţelurilor
slab aliate, dar şi a altor oţeluri aliate
- Sunt specii foarte corozive pentru oţelurile ce conţin Cu
şi Ni
NH4+ - Cauzează coroziunea la stress la aliajele cuprului
Cl- - Promotor puternic al coroziunii localizate a oţelului

carbon, oţelurilor slab aliate, inoxidabile şi a multor
altor aliaje
- Are efecte mici sau nule asupra coroziunii la stress
SO4 2-
- Cauzează în principal coroziunea cimentului
În aplicaţiile geotermale se găseşte un spectru larg de tipuri de coroziune. La

temperaturi ale lichidului geotermal până la 120°C cele mai comune tipuri sunt următoarele:
6.1.1 Coroziunea uniformă

Este cea mai regulată pierdere de metal, faţă de reper. Distrugerea este repartizată
uniform pe întreaga suprafaţă a conductei sau utilajului. Viteza de coroziune se exprimă în
general în mm/an (viteza de penetraţie) sau în mg/dm 2·zi (pierderea în greutate). Ea depinde
de natura metalului, compoziţia mediului geotermal şi natura produşilor de coroziune.
Datorită caracterului neinsidios al acestui tip de coroziune, se pot lua uneori o serie de
măsuri pentru a transforma alte tipuri de coroziune în coroziune uniformă.
20
6.1.2. Pittingul
Este caracteristic mai ales metalelor şi aliajelor care în condiţiile date ale exploatării se
pot pasiva (oţeluri inox austenitice, de exemplu). Mediul geotermal conţine specii chimice, în
special Cl- care distrug stratul pasivator din loc în loc. Acest tip de coroziune este deosebit de
periculos, deoarece mici cantităţi de metal distruse pot afecta un ansamblu de instalaţii. În
general adânciturile sunt acoperite cu produşi de coroziune, ceea ce face ca ciupitura să fie
remarcată numai după străpungerea peretelui.
6.1.3. Coroziunea prin fisurare

Se aseamănă cu pittingul, numai că se produce în spaţii geometrice limitate, ca nişte
fisuri, de exemplu la diverse îmbinări sau chiar la limita depozitelor de produşi de coroziune.
Este în general greu de prezis apariţia ei. Cauza apariţiei acestui tip de coroziune nu este bine
cunoscută, dar se presupune că poate apărea ca urmare a degajării de hidrogen, în urma
coroziunii elctrochimice. Aceasta duce la fragilizare sau decarbonizare, mai ales în locurile
unde apar şi solicitări mecanice. Altă cauză probabilă a apariţiei acestui tip de coroziune este
existenţa unor "defecte" în masa aliajului. În sprijinul acestei idei vine şi faptul că metalele
pure nu sunt susceptibile la un astfel de tip de coroziune. Aceste defecte apar ca urmare a
repartiţiei neuniforme a unor componente sau impurităţi sau ca urmare a existenţei unor
defecte în reţeaua cristalină.
Prezenţa ionilor Cl-, a H2S şi a ionilor SO42-, PO43-, NO3- din apa geotermală
favorizează apariţia fisurilor în cazul oţelurilor inoxidabile de tip austenitic, a zincului şi
aliajelor sale cu Al şi Mg, aliajelor cu titan.
6.1.4. Fisurarea corozivă la stress (sub tensiune)

Acest tip de coroziune, ce se manifestă identic cu cel prezentat mai sus, apare în cazul
în care asupra metalului acţionează nu numai mediul coroziv ci şi anumite solicitări mecanice,
variabile ca mărime şi sens. Viteza de coroziune este mai mare în cazul în care apar aceste
solicitări. Este dificil de găsit mărimi de comparaţie a rezistenţei la acest tip de coroziune care
să ţină cont atât de agresivitatea mediului cât şi de nivelul şi natura solicitărilor. Pentru
compararea modului de comportare a diferite materiale metalice a fost introdusă noţiunea de
"rezistenţă la oboseală datorită coroziunii" sau "limita de rezistenţă la coroziune". Aceşti
termeni desemnează tensiunea maximă exprimată în kgf/mm2 pe care o suportă epruveta
metalică la un număr dat de cicluri. În tabelul nr.16 sunt redate câteva date de acest fel:
21
Rezistenţa la coroziunea la stress a unor materiale metalice
Tabelul nr.16
Rezistenţa la oboseală la 5·107
Sarcina de cicluri [kgf/ mm2]
Nr. Aliajul sau metalul rupere
[kgf/mm2] în apă în apă
în aer
potabilă sărată
1. Oţel carbon 0,14 % C 44 25 14 6,5
Oţel cu cupru,
2. 42 22 14 6
0,98 % Cu şi 0,14 % C
Oţel aliat,
3. 63 34 15,5 11,5
3,7 % Ni, 0,26 % Cr, 0,28 % C
Oţel aliat,
4. 97 47 11,5 9,5
1,5 % Ni, 0,73 % Cr, 0,28 % C
Oţel inoxidabil,
5. 62 38 26 21
12,9 % Cr, 0,11 % C
Oţel inoxidabil,
6. 65 36 25 25
14,5 % Cr, 0,23 % Ni, 0,4 % C
7. Nichel laminat la rece 93 34 21 17
8. Duraluminiu 56 13 7,5 6
9. Bronz cu aluminiu (7,5 % Al) 63 23 18,5 16
Tipurile 6.1.3 şi 6.1.4 de coroziune sunt amândouă distrugeri intercristaline: fisurile se

propagă de obicei în jurul cristalelor componenţilor.
6.1.5 Eroziune-coroziune
Este o coroziune accelerată în aliaje expuse unor soluţii corozive, conţinând impurităţi
mecanice, ce curg cu viteză. Este slab reprezentată în cazul curgerilor cu viteză mică.
6.1.6. Coroziunea galvanică

6.1.7 Coroziunea selectivă de element (dezalierea)
Este asemănătoare cu coroziunea în puncte (pitting), dar se manifestă în toată masa
aliajului.
22
6.2. Mijloace şi criterii de apreciere a coroziunii
6.2.1. Criterii calitative de apreciere a coroziunii
Pentru rezolvarea unor probleme practice cum sunt: alegerea aliajelor rezistente la
coroziune, înlocuirea unor metale scumpe sau deficitare, controlul acoperirilor protectoare
este necesar să se determine comportamentul metalelor la coroziune.
Comportarea la coroziune poate fi analizată pe baza unor criterii de natură calitativă
sau cantitativă.
a.) Examinarea aspectului exterior

Este cea mai simplă metodă calitativă de apreciere a coroziunii şi este utilă mai ales
pentru cazurile în care produşii de coroziune rămân pe suprafaţa metalului. Se pot face
aprecieri privind tendinţa şi modul de formare a crustelor, culoarea şi aspectul produşilor de
coroziune.
După îndepărtarea produşilor de coroziune se poate caracteriza tipul de distrugere:
uniformă sau localizată.
O reprezentare fidelă a aspectului exterior se face prin fotografierea probei, în general
în stadiul iniţial şi final, sau în timpul experimentului dacă acest lucru nu presupune scoaterea
probei din mediul coroziv.
b.) Examinarea cu microscopul

Modificările intervenite în structura metalului prin procesele de coroziune structurală
pot fi analizate numai prin control cu microscopul metalografic. Acest tip de studiu poate
indica în afară de felul atacului şi forma şi adâncimea ciupiturilor de coroziune, precum şi alte
comportări ale metalului ce nu pot fi evidenţiate prin măsurarea pierderii de greutate.
Controlul microscopic se mai poate executa în vederea determinării şi studierii produşilor de
coroziune.
c.) Observarea modificărilor produse în soluţie

Se poate folosi numai în anumite cazuri şi în general numai în laborator. O apreciere
calitativă a distrugerii se poate face după cantitatea de produse de coroziune acumulate pe
fundul vasului (ex.: coroziunea fierului, cuprului, aliajelor aluminiului - în apă de mare).
23
Există de asemenea posibilitatea ca ionul metalic trecut în soluţie să fie colorat,
schimbarea culorii soluţiei în timp putând servi unor măsurători cantitative de coroziune. Cel
mai la îndemână exemplu este coroziunea Cu, cu trecere în Cu2+.
d.) Metoda indicatorilor

Această metodă se bazează pe culoarea caracteristică pe care o dau, în prezenţa unui
indicator, mediul coroziv cu ionii metalului trecuţi în soluţie. În cazul proceselor pronunţat
localizate ea permite să se determine şi poziţia porţiunilor catodice şi anodice de pe suprafaţa
probei, deoarece în apropierea acestora electrolitul se colorează diferit.
De exemplu, la cercetarea probelor de fier se foloseşte o soluţie roşie de fericianură de
potasiu cu compoziţia:
K3[Fe(CN)6] · 2 H2O 1 g/l
NaCl 10 g/l
Agar-agar 10 g/l
Fenolftaleină câteva picături
Pe porţiunea anodică a metalului apare o coloraţie albastră, ca urmare a desfăşurării
reacţiei:
iar pe porţiunile catodice unde concentraţia de ioni HO - este mare, va apărea culoarea violet,
caracteristică fenolftaleinei.
Pentru aliajele de aluminiu se pot utiliza două metode: una pe bază de alizarină şi alta
pe bază de amestec de indicatori organici.
Soluţia pe bază de alizarină conţine:
Soluţie alcoolică de alizarină 7-10 ml
Agar-agar (soluţie 1 %) 10 ml
NaCl (sol. 3 %) 100 ml
Porţiunile anodice se vor colora în roşu (datorită hidroxidului de aluminiu), iar cele
catodice în albastru-violet, datorită HO-.
A doua soluţie conţine:
Metiloranj 0,1 g
Roşu de metil 0,4 g
Fenolftaleină 0,5 g
Albastru de bromtimol 0,4 g
Naftolftaleină 0,3 g
Cresolftaleină 1,6 g
24
Alcool etilic 100 ml
Corelaţia între valoarea pH-ului şi culoare este următoarea:
PH Culoare pH Culoare
3 roşie 8 verde
5 galben-oranj 9 verde-albastru
6,5 galben 11 violet
12 roşu-oranj
Prin coloraţia corespunzătoare valorii mai mari de pH se identifică porţiunile cu rol de catozi.
6.2.2. Criterii cantitative de apreciere a coroziunii
Aprecierea intensităţii coroziunii poate fi făcută prin mijloace directe şi mijloace

indirecte. Dintre metodele directe fac parte: cântărirea epruvetelor şi măsurarea grosimii lor,
determinarea gazelor rezultate în urma procesului de coroziune; ca metode indirecte se pot
aminti: măsurătorile electrochimice, electrice, optice, acustice. Pentru o corectă evaluare a
procesului de coroziune se folosesc mai multe metode în paralel.
Pentru estimarea vitezei de coroziune se utilizează în mod obişnuit o serie de indici:
indicele gravimetric, indicele de penetraţie, indicele volumetric de hidrogen sau de oxigen.
Pentru procesele de coroziune intercristalină, la care pierderea de masă metalică este
insesizabilă, se folosesc în general criterii legate de modificarea proprietăţilor mecanice.
a.) Modalităţi de estimare a coroziunii omogene
I n d i c e l e g r a v i m e t r i c
Reprezintă variaţia de masă a epruvetei ca urmare a coroziunii, raportată la unitatea de

suprafaţă şi unitatea de timp. Se exprimă în g/m 2·zi. Indicele gravimetric poate fi pozitiv sau
negativ. Indicele gravimetric pozitiv este caracteristic oxidării atmosferice a metalelor sau în
general oxidării în atmosferă gazoasă, oxidare în urma căreia are loc depunerea de produşi de
coroziune (cel mai frecvent oxizi) pe epruvetă. Cantitatea de metal oxidată este greu de
calculat în urma determinării unor indici pozitivi, de aceea se utilizează pentru exactitate
25
indicele gravimetric negativ. Acesta se determină prin cântărirea epruvetelor după
îndepărtarea produşilor de coroziune de pe suprafeţele expuse.
Indicele gravimetric negativ, vcor- se calculează cu formula:
mcor - pierderea de masă prin coroziune

S - aria suprafeţei corodate
t - timpul de coroziune
Indicele gravimetric pozitiv, vcor+ se calculează cu aceeaşi formulă, semnificaţia mcor
fiind de data aceasta creşterea de masă prin coroziune.
În mod uzual se foloseşte indicele gravimetric negativ, fără a se menţiona în mod
special acest lucru.
I n d i c e l e d e p e n e t r a ţ i e
Caracterizează penetraţia coroziunii în masa metalică. Acest indice permite, într-un

mod mai direct, aprecierea duratei de utilizare a utilajelor. Adâncimea medie de penetraţie se
calculează din pierderea de greutate, densitatea metalului şi durata expunerii. Indicele de
penetraţie p se calculează cu formula:
vcor - indicele gravimetric [g/m2·t]

 - densitatea metalului [g/cm3]
Indicele de penetraţie de măsoară în mm/an.
Atât indicele de penetraţie cât şi cel gravimetric, pentru utilizări practice, trebuie să
reprezinte valorile medii a cel puţin 3 determinări. Aceşti indici caracterizează numai
coroziunea uniformă şi nu sunt concludenţi pentru coroziunea în pitting sau intercristalină.
I n d i c e l e v o l u m e t r i c
a) de hidrogen - se referă la volumul de hidrogen degajat în procesul de coroziune, în mediu

acid, raportul la unitatea de suprafaţă şi timp.
b) de oxigen - se referă la volumul de oxigen consumat în procesele de reacţie, mai ales în
medii neutre.
26
Cum nu este posibilă cunoaşterea compoziţiei chimice exacte a produşilor de reacţie, este
greu de găsit un mod de convertire a acestor indici în indici gravimetrici.
b.) Modalităţi de estimare a coroziunii intercristaline

Coroziunea sub tensiune, prin fragilizare, coroziunea selectivă, etc., se poate estima
prin măsurarea variaţiei unor proprietăţi mecanice: rezistenţa la rupere, limita de curgere,
alungirea, subţierea (gâtuirea), etc. Se utilizează în acest scop epruvete cu forme
standardizate, care se compară cu epruvete martor.
De exemplu pentru caracterizarea coroziunii prin fragilizare, a oţelului se compară
stricţiunea unei epruvete expuse într-un mediu de hidrogen cu stricţiunea unui martor,
calculându-se indicele de fragilizare (F):
Sm - stricţiunea probei martor

Sf - stricţiunea probei de analizat
c.) Modalităţi de estimare a coroziunii localizate

Coroziunea localizată, în forma "pitting" este cea mai gravă, deoarece poate duce la
perforarea materialului metalic. În mod obişnuit, la raportarea vitezei de coroziune se va
menţiona şi localizarea atacului.
Coroziunea localizată punctiformă se estimează cantitativ după adâncimea ciupiturilor
sau după volumul acestora, prin măsurare cu microscopul sau micrometrul cu ac, sau prin
măsurarea diferenţei de grosime a epruvetei frezate până la dispariţia ciupiturii. Se mai pot
face secţiuni ale epruvetei în zona corodată. Când există un număr mare de ciupituri, se va
nota adâncimea maximă şi adâncimea medie. Uneori se foloseşte termenul "factor de pitting"
pentru a exprima raportul dintre adâncimea celei mai adânci ciupituri şi penetraţia medie,
calculată din indicele gravimetric. Unii cercetători consideră că un utilaj trebuie înlocuit
atunci când ciupiturile de coroziune au o adâncime de 10 % din grosimea peretelui.
Bineînţeles, deciziile în acest sens trebuie să ţină cont de alte criterii: sarcina mecanică,
temperatura şi presiunea la care funcţionează utilajul.
Un alt mod de apreciere a pittingului ţine seama de numărul de puncte de pe suprafaţa
epruvetei. Pentru aceasta se acoperă suprafaţa corodată a epruvetei cu o foiţă transparentă,
împărţită în carouri de 5 mm. Se numără pătratele de pe suprafaţa controlată (N) şi pătratele
care conţin unul sau mai multe puncte de atac (n).
27
frecvenţa
Intensitatea distrugerii se calculează în procente din suprafaţa cu cel mai mare grad de
coroziune în ciupituri, pe pătratele de 5 mm şi în procente din suprafaţa cu grad mediu de
coroziune, faţă de suprafaţa totală a pătratelor.
6.2.3. Scări convenţionale de apreciere a rezistenţei la coroziune
Pentru aprecierea duratei de rezistenţă a diferitelor metale la coroziune s-au stabilit pe

baza indicilor gravimetrici sau de penetraţie, diferite grupe de rezistenţă. Un exemplu este
prezentat în tabelul nr.17:
Grupele de rezistenţă a metalelor la coroziune

Tabelul nr.17
Pierderea de masă g/m2·zi
apreciere
Nota de
Grupa de rezistenţă pentru metalele pentru metalele Penetraţia
(apreciere) mm/an
grele  = 7,5 uşoare  = 2,5
g/cm3 g/cm3
I. Perfect stabile 0,021 0,007 0,010 1
0,021...0,10 0,007...0,035 0,010...0,005 2

II. Foarte stabile
0,10...0,21 0,035...0,07 0,005...0,01 3
0,21...1 0,07...0,35 0,01...0,05 4
III. Stabile, bine utilizabile
1...2,1 0,35...0,7 0,05...0,1 5
2,1...10,5 0,7...3,5 0,1...0,5 6
IV. Oarecum rezistente
10,5...21 3,5...7,0 0,6...1 7
V. Foarte puţin rezistente, 21...105 7,0...35 1...5 8
aproape inutilizabile 105...210 35...70 5...10 9
28
În literatură există şi alte aprecieri privind comportarea la coroziune a metalelor. De
exemplu:
1.)
Indice de penetraţie [mm/an] Grupa de stabilitate
0,125 Foarte rezistent, poate fi utilizat pentru
scaune de supape, arbori pentru pompe
centrifuge, arcuri, etc.
1,125-1,25 Comportare satisfăcătoare. Poate fi
uitilizat pentru rezervoare, conducte,
corpuri de ventile, etc.
peste 1,25 Nu se pot utiliza
2.)
Indice de penetraţie Grupa de stabilitate
0,1-0,3 Perfect rezistente
0,5 Nerezistente
În cazul ţevilor utilizate în industria de extracţie a ţiţeiului unii autori clasifică

coroziunea în funcţie de penetraţia în procente din peretele ţevilor, notând cu 0 penetraţia în
procente între 0-15 %, cu 1 penetraţia de 15-25 %, cu 2 penetraţia de 25-50 % şi cu 3
penetraţia mai mare de 50 %.
29
3.) Scara în grade zecimale a rezistenţei la coroziune este prezentată în tabelul nr.18:
Scara în grade zecimale a rezistenţei la coroziune

Tabelul nr.18
Gradul rezistenţei la
Viteza Pierderea în greutate [g/m2·h]
Gradul de
coroziune
rezisten coroziu
ţei la ne Plumbul
Fierul Cuprul Nichelul Aluminiul Magneziul
coroziune [mm/an şi
şi şi şi şi aliajele şi aliajele
] aliajele
aliajele aliajele aliajele de de
de
de fier de cupru de nichel aluminiu magneziu
plumb
I.Perfect
 0,001  0,0009  0,001  0,001  0,0012  0,0003  0,0002 1
stabile
0,001 - 0,0009 - 0,001 - 0,0012 - 0,0003 -

0,001 - 0,0002 -
II.Foarte 0,005 0,0045 0,0051 0,0065 0,0015 2
0,005 0,001
stabile 0,005 - 0,0045 - 0,0051 - 0,0065 - 0,0015 - 3
0,005 - 0,01 0,001 - 0,002
0,01 0,009 0,01 0,012 0,003
0,009 -
0,01 - 0,012 -
0,045 0,01 - 0,051 0,01 - 0,05 0,003 - 0,015 0,002 - 0,01 4
III. Stabile 0,05 0,065
0,045 - 0,051 - 0,1 0,05 - 0,1 0,015 - 0,031 0,01 - 0,02 5
0,05 - 0,1 0,065 - 0,12
0,09
0,09 -
IV.Relativ 0,1 - 0,5 0,1 - 0,51 0,1 - 0,5 0,12 - 0,65 0,031 - 0,154 0,02 - 0,1 6
0,45
stabile 0,5 - 1,0 0,51 - 1,0 0,5 - 1,0 0,65 - 1,2 0,154 - 0,31 0,1 - 0,2 7
0,45 - 0,9
V.Puţin 1,0 - 5,0 0,9 - 4,5 1,0 - 5,1 1,0 - 5,0 1,2 - 6,5 0,31 - 1,54 0,2 - 1,0 8
stabile 5,0 - 10,0 4,5 - 9,1 5,1 - 10,2 5,0 - 10,0 6,5 - 12,0 1,54 - 3,1 1,0 - 2,0 9
VI.Instabile > 10,0 > 9,1 > 10,2 > 10,0 > 12,0 > 3,1 > 2,0 10
30
4.) Scara logaritmică de apreciere a rezistenţei la coroziune este prezentată în tabelul nr.19:
Scara logaritmică de apreciere a rezistenţei la coroziune
Tabelul nr.19
Pierderea în Pierderea în
Pierderea în
greutate greutate
Pierderea în Indicele greutate
pentru aliaje pentru aliaje
grosime Grupa de pentru aliaje
de cupru de aluminiu
[mm/an] stabilitate de fier (=7,5)
(=8,5) (=2,7)
[g/m2·h]
[g/m2·h] [g/m2·h]
< 0,001 Complet stabil 4 < 0,013 < 0,012 < 0,004
0,01 - 0,1 Foarte stabil 3 0,013 - 0,13 0,012 - 0,120 0,004 - 0,04
0,1 - 1 Stabil 2 0,13 - 1,3 0,12 - 1,2 0,04 - 0,4
1 - 10 Puţin stabil 1 1,3 - 13 1,2 – 12 0,4 - 4,0
> 10 Instabil 0 > 13 > 12 > 4,0
5.) Scara logaritmică de apreciere a rezistenţei la coroziune este prezentată în tabelul nr.20:
Scara logaritmică de apreciere a rezistenţei la coroziune
Tabelul nr.20
Numărul de ciupituri Mărimea ciupiturii Intensitatea atacului

Adâncimea
Numărul Caracte Suprafaţa Adâncimea
Caracterul Caracterul atacului
ciupiturilor rul ciupiturii ciupiturilor
ciupiturii atacului general
pe dm2 ciupiturii [cm2] [cm]
[cm]
Foarte mic 33 Minuscul 0,0006 Neînsemnat 0,0001 0,004
Mic 100 Foarte mic 0,003 Foarte slab 0,0004 0,01
Relativ mic 330 Mic 0,016 Slab 0,0016 0,025
Moderat 1000 Moderat 0,08 Moderat 0,006 0,06
Mare 3300 Mare 0,4 Puternic 0,024 0,15
Foarte mare 10000 Foarte 2,0 Foarte 0,10 0,40
mare puternic
Excesiv de 33000 Excesiv de 10 Excesiv de 0,40 1,0
mare mare puternic
31
6.3. Teste de coroziune
Comportarea materialelor metalice la coroziune depinde în principal de doi

factori: natura materialului şi agresivitatea mediului în care acesta funcţionează.
Prin natura materialului înţelegem nu numai compoziţia acestuia ci şi tehnologiile la
care a fost supus în vederea preparării, prezenţa eventualelor tensiuni mecanice, prezenţa sau
absenţa incluziunilor. Agresivitatea mediului este definită de o serie de parametri cum ar fi:
natura ionilor prezenţi, pH-ul, prezenţa oxigenului dizolvat sau a altor gaze, solubilitatea
produşilor de coroziune, temperatura, etc. În determinările executate în vederea evaluării
coroziunii există şi alţi factori ce pot influenţa rezultatele: forma şi dimensiunile epruvetei,
poziţia epruvetei în mediul agresiv, volumul de lichid în care se găseşte epruveta, modul de
prelucrare a suprafeţelor epruvetelor.
Există două tipuri de teste pentru evaluarea coroziunii: teste de laborator, efectuate în
condiţii controlate, şi teste pe teren, în condiţii naturale.
6.3.1. Metode de testare în laborator
Scopul principal al testelor executate în laborator este de a selecta materialele cele mai
favorabile utilizării într-un anumit mediu, detectarea factorilor ce agravează coroziunea şi
găsirea unor metode de protecţie anticorozivă.
6.3.1.1. Determinarea variaţiei de masă a epruvetelor
Cea mai răspândită metodă de determinare a vitezei de coroziune este determinarea

variaţiei de masă a epruvetelor ca urmare a reacţiilor dintre metal şi substanţele aflate în
mediul agresiv. Chiar dacă există posibilitatea efectuării unor teste prin metode mai
perfecţionate (de natură electrică sau electrochimică), verificarea rezultatelor prin această
metodă clasică este necesară şi a fost folosită în aproape toate experimentele prezentate în
literatura de specialitate. Această determinare pune în evidenţă nu numai aspectul cantitativ al
coroziunii ci şi modurile de manifestare a acesteia (ex.: pittingul).
32
O primă etapă, foarte importantă pentru o testare corectă, este confecţionarea
epruvetelor şi pregătirea suprafeţelor acestora.
În general, pentru cercetarea coroziunii utilajelor, la confecţionarea epruvetelor se
folosesc aliajele industriale. Pentru cercetări cu caracter fundamental se pot folosi metale
preparate şi purificate special. Compoziţia aliajului, marca şi denumirea lui trebuie
întotdeauna specificate. Comportarea la coroziune a metalelor este condiţionată de
microstructura materialului care depinde de modul de prelucrare termică şi mecanică.
Rugozitatea materialului epruvetei poate influenţa comportatea acestuia la coroziune, mai ales
în cazul coroziunii de natură structurală. Ea poate cauza de asemenea confuzii în privinţa
ciupiturilor, de aceea uneori epruveta este supusă strunjirii sau rabotării, operaţii făcute cu
atenţie, deoarece pot da naştere la tensiuni superficiale. Toate tratamentele la care este supusă
epruveta, inclusiv cele termice, pot influenţa deci comportarea la coroziune şi trebuie
specificate şi luate în considerare în cazul discuţiilor finale.
În ceea ce priveşte forma epruvetelor (secţiune şi grosime) ea depinde de scopul
experimentului, natura materialului şi aparatura utilizată. În general se folosesc epruvete cu
formă simplă, uşor de realizat, identice în cadrul aceluiaşi experiment. Pentru testele ce au la
bază variaţia de masă, sunt de preferat epruvetele cu un raport mare între suprafaţă şi volum şi
un raport mic între suprafaţa secţiunii transversale şi suprafaţa totală.
De obicei aceste epruvete sunt confecţionate sub formă de plăci, cu o suprafaţă
minimă de 20 cm2. Se pot folosi dimensiuni ca: 2  100  2 sau 3 mm; 30  20  0,4 mm.
Epruvetele prea subţiri sunt mai riscant de mânuit şi depozitat.
În cadrul acestor teste o atenţie deosebită se acordă pregătirii suprafeţei epruvetelor,
operaţie de care poate să depindă intensitatea şi modul de manifestare a coroziunii.
Pregătirea suprafeţelor constă în îndepărtarea stratului superficial printr-un procedeu:
mecanic, chimic sau electrochimic.
Etapele de pregătire pentru experimente în ape geotermale sunt:
- epruvetele marcate se curăţă mai întâi în cloroform, apoi în acetonă, utilizând o perie
pentru îndepărtarea substanţelor grase;
- cupoanele se curăţă de filmul de oxizi cu ajutorul unei hârtii abrazive (carbid silicon);
- se spală apoi în apă distilată fierbinte şi apoi în apă distilată rece;
- se respală în acetonă;
- se răceşte şi se păstrează în exicator până la cântărire;
- se cântăreşte şi se păstrează în pungi de plastic în care se introduc substanţe sicative,
fiecare epruvetă singură, sau mai multe, separate prin piese de teflon.
Varianta prezentată nu este singura valabilă, ci pot fi adoptate şi altele.
33
De exemplu în cadrul procedeelor mecanice de îndepărtare a stratului superficial
se poate folosi sablarea cu nisip de cuarţ sau pulbere de aluminiu. Antrenarea materialului
abraziv se face cu aer, bioxid de carbon, azot sau alte gaze inerte. Suprafeţele astfel pregătite
sunt extrem de sensibile la coroziune, de aceea cupoanele trebuie păstrate în exicator sau
imersate în hidrocarburi neutre (benzen, toluen, xilen).
Pregătirea utilizând abrazivi este des utilizată în testele de laborator. Acest procedeu
are totuşi dezavantajul de a produce impurificarea suprafeţelor lustruite. Urmele de abrazivi
pot constitui în microcatozi faţă de restul metalului, accelerând coroziunea, mai ales în cazul
metalelor mai puţin dure sau puţin nobile (Mg, Al şi aliajele lor). Pentru aceste metale este
recomandată folosirea aluminei sau a oxidului de magneziu sub forma unei suspensii în apă.
Pentru pregătirea epruvetelor din oţel prin lustruire, cel mai obişnuit material este pulberea de
corindon (praful emeri). Hârtia abrazivă folosită trebuie să fie nouă, pentru a evita
impurificarea.
Curăţarea chimică a suprafeţelor se execută în prima fază în vederea îndepărtării
substanţelor grase ce ar putea acoperi cupoanele. Se folosesc în acest scop solvenţi organici:
benzen, toluen, xilen, tetracolorură de carbon, tricloretilenă, alcool izopropilic, acetonă. De
obicei se utilizează o succesiune de solvenţi, ultimul fiind cel miscibil cu apa. Se va evita
utilizarea la întâmplare a unor fracţiuni petroliere, pentru a evita impurificarea suprafeţelor cu
sulf. În general, există în cazul tratării chimice posibilitatea ca substanţele folosite să
interfereze cu reacţiile de coroziune, atacul fiind favorizat de prezenţa apei.
Tratamentul chimic se continuă în vederea îndepărtării stratului de oxizi prin
imersarea probelor în soluţie 6-12 % HCl, la o temperatură de 50-60°C. Nu se recomandă
introducerea de inhibitori (deorace s-ar putea forma filme greu de îndepărtat şi care ar
denatura rezultatele).
După scoaterea din soluţia acidă, cupoanele se spală sub jet de apă. Dacă sunt folosite
imediat, nu mai este necesară uscarea şi neutralizarea. În caz contrar, ele trebuiesc neapărat
neutralizate prin introducerea într-o soluţie 1 % NaOH, spălate şi uscate.
Pentru pregătirea chimică a epruvetelor din diverse materiale există de fapt o serie de
reţete:
- epruvete din oţel: se şlefuiesc cu hârtie abrazivă, se degresează şi se introduc 1 minut
într-o soluţie proaspătă de HNO 3 1:3, se spală cu apă, se usucă cu acetonă şi se şterg cu
hârtie de filtru.
- epruvetele din oţel carbon, cupru, alamă şi aliaje cupru-nichel: se degresează în benzen
şi uscate se introduc într-o soluţie de HCl (1:4), timp de 30 minute la temperatura
34
camerei. Se spală apoi cu trei băi succesive de apă, ultima conţinând şi un indicator de
pH. Se mai spală apoi cu alcool izopropilic şi se şterg cu hârtie de filtru.
- epruvetele din oţel inoxidabil: se foloseşte o soluţie de 20 % HNO 3 şi 2 % Na2Cr2O7, în
care se imersează epruvetele timp de 15-30 minute, la 43-49°C, după care se spală cu
benzen şi se usucă. Alţi autori folosesc numai o soluţie de 10 % HNO 3 la 60°C, în care
epruvetele se ţin 30 minute.
- epruvetele din aluminiu: după degresare şi uscare se imersează timp de 3 minute, la
temperatură ambiantă în HNO3 concentrat, cu densitate 1,42. Se spală cu apă, alcool
izopropilic şi benzen.
Tratarea cu acid azotic sau amestec de acid sulfuric şi bicarbonat de sodiu se face în
general în vederea îndepărtării unor filme de produse organice puternic adsorbite. În urma
unui astfel de tratament pe suprafaţa epruvetelor rămâne un strat de oxizi. Dacă mediile în
care se fac experimentele nu conţin oxigen sau substanţe oxidante, epruvetele vor fi supuse
unui procedeu de reducere catodică, prin aplicarea unor procedee electrochimice.
Curăţarea electrochimică se face prin introducerea epruvetelor într-o soluţie de
electrolit, legarea lor la catod, împreună cu introducerea unui electrod suplimentar (anod).
Hidrogenul care se va degaja la catod, va reduce produşii de oxidare şi va contribui la
desprinderea depozitelor de pe epruvetă. Ca electrolit se foloseşte în general sol. H 2SO4 1n,
densitatea de curent necesară este 10-20 mA/cm2, iar timpul 15-30 minute.
Există şi posibilitatea tratării electrochimice a epruvetelor prin legarea acestora la
anod. În acest caz epruvetele ce au fost supuse acţiunii substanţelor abrazive, se dizolvă (cca.
0,03 mg/cm2, la 10 mA/cm2 şi o durată de 5-10 minute). Electrolitul este o soluţie de 10 %
NaCl acidulată cu HCl sau H2SO4. Tratamentul anodic este urmat de unul catodic, pentru
eliminarea eventualelor straturi pasivatoare formate.
După tratamentul electrochimic operaţiile de spălare şi uscare sunt cele obişnuite.
Epruvetele sunt marcate prin cifre, litere sau găuri, puncte, crestături aşezate sau
grupate după un anumit cod, semne ce se fac cât mai spre extremitatea epruvetei, dacă este
posibil în capătul ce este numai parţial imersat.
Dispozitivele de prindere sunt aşezate la diferite nivele, pentru a permite fixarea
epruvetelor în diferite condiţii: complet imersate, parţial imersate sau plasate în spaţiul cu
vapori. Prinderea se realizează prin suspendare, sprijinite pe suporţi sau fixare pe dispozitive
specifice. Se va evita contactul direct al epruvetei cu dispozitivul de prindere dacă acesta este
tot metalic.
Drept mediu agresiv se va folosi apa geotermală cu compoziţie chimică cunoscută.
Raportul între volumul de lichid şi suprafaţa epruvetei trebuie respectat şi menţionat la
35
prezentarea rezultatelor. Pentru testele prin imersare totală se recomandă un raport de 250 cm 3
soluţie la 6,75 cm2 suprafaţă de metal.
În ceea ce priveşte temperatura la care se fac experimentele, este necesar să se facă
perechi de experienţe: una la temperatura maximă şi alta la temperatură minimă, rspectiv la
temperatura de intrare în instalaţie şi alta la temperatura de ieşire. Temperatura se menţine
constantă în cursul experienţei prin termostatarea probelor.
Alegerea duratei de expunere a probelor depinde de o serie de factori. Variaţia vitezei
de coroziune în funcţie de timp poate urma o lege lineară, parabolică, exponenţială, etc. Legea
de variaţie furnizează informaţii asupra mecanismului de coroziune. De exemplu, produşii de
reacţie rezultaţi în urma coroziunii oţelului în ape cu mineralizaţie mare şi ioni Cl -, deşi nu
asigură o izolare bună faţă de mediul coroziv, îngreunează difuziunea agenţilor agresivi,
ducând la scăderea vitezei de coroziune în timp. Pentru viteze moderate de coroziune, durata
unui experiment se poate hotărî din relaţia:
p - penetraţia coroziunii [mm/an].

Viteza de coroziune măsurată depinde de durata experimentului datorită formării unor
pelicule protectoare sau unor depozite de produse (CaCO3, CaSiO4, CaSO4) specifice mediului
geotermal din Nord-Vestul României. Pentru a stabili forma de variaţie a vitezei de coroziune
în timp, este necesar un număr suficient de epruvete, scoase din mediul coroziv, la intervale
bine stabilite. Pentru determinarea unei curbe de variaţii sunt necesare cel puţin 3 epruvete.
Uneori durata unui test se consideră suficientă dacă produsul viteza de coroziune (mg/dm 2·zi)
 timpul de experimentare (h) > 10.000. Totuşi, durata testelor nu se poate stabili numai din
calcul.
După scoaterea epruvetelor din mediu, operaţiile sunt de obicei următoarele:
- fotografierea epruvetelor cu depuneri, în detaliu;
- uscarea la 100°C;
- sortarea epruvetelor funcţie de destinaţie;
- trimiterea unor epruvete spre analiză;
- curăţarea chimică a epruvetelor alese;
- cântărirea.
Principala condiţie la curăţarea epruvetelor este îndepărtarea produşilor de coroziune,
fără a îndepărta şi din partea metalică necorodată. Epruvetele scoase din soluţii apoase trebuie
curăţate cât mai repede posibil, pentru a evita unele reacţii nedorite ale compuşilor cu
oxigenul.
36
În funcţie de natura metalului şi gradul de aderenţă a compuşilor la suprafaţă,
curăţarea se face mecanic, chimic sau electrochimic.
Curăţirea mecanică se efectuează prin răzuire, periere, frecare, uneori chiar utilizarea
ultrasunetelor.
Curăţarea chimică se face cu ajutorul unor solvenţi ca acetona, alcooli, tetraclorură de
carbon. Apoi, în funcţie de natura materialelor se pot folosi o serie de reactivi, prezentaţi în
tabelul nr.21:
Metode de curăţare chimică de
produşi de coroziune a epruvetelor folosite
Tabelul nr.21
Materialul Reactivii Timpul Temperatura Observaţii
Aluminiu 70 % HNO3 sau 2-3 minute temp. camerei până la luciu metalic
se aplică atunci când
2 % CrO3, utilizarea acidului
Aliaje de Al 10 minute 79-85°C
5 % H3PO4 azotic nu a dat
rezultate
15-20 % HCl
Cupru şi aliaje 2-3 minute
sau 5-10 % temp. camerei până la luciul metalic
de Cu 2-3 minute
H2SO4
1 % acid acetic
10 minute la fierbere până la luciu metalic
sau
până la luciu metalic;
5 % acetat de
5 minute fierbinte înlăturată PbO şi/sau
amoniu
Plumb şi aliaje PbSO4
de Pb sau
80 g/l NaOH
50 g/l manitol 30 minute fierbere până la luciu metalic
0,62 g/l sulfat de
hidrazină
20 % NaOH,
200 g/l pulbere 5 minute fierbere
de zinc sau
Fier şi oţel
HCl conc.,
50 g/l SnCl2 + până se curăţă Rece
+ 20 g/l SbCl3
evitarea
Magneziu şi 15 % CrO3,
15 minute fierbere contaminărilor cu
aliaje de Mg 1 % AgCrO4
cloruri
15-20 % HCl
Nichel şi aliaje
sau până se curăţă temp. camerei
de Ni
10 % H2SO4
Oţel inoxidabil 10 % HNO3 până se curăţă 60°C
Staniu şi aliaje
15 % Na3PO4 10 minute fierbere
de Sn
10 % NH4Cl 5 minute fierbere se curăţă până la
se continuă luciul metalic
cu 5 % CrO3, 20 sec
37
1 % AgNO3
sau
soluţie
concentrată de până se curăţă temp. camerei
acetat de NH4
Zinc se curăţă la luciu
sau
100 g/l de 15 minute temp. Camerei
NaCN
Curăţarea electrochimică se face după o prealabilă curăţare prin frecare sau răzuire a
compuşilor mai puţin aderenţi aflaţi pe suprafaţă epruvetei. Epruveta metalică va fi legată la
catod, iar drept anod se va folosi plumb sau grafit. Electrolit poate fi: sol. 5 % H 2SO4, soluţie
saturată de acid citric, sol. 10 % citrat de amoniu. Se va folosi un inhibitor organic, care nu
trebuie să se descompună prin electroliză. Se folosesc densităţi de curent cuprinse între 1-20
A/dm2 şi timpi de 3-10 minute, în funcţie de electrolit.
După curăţare, epruveta este cântărită (separat se cântăresc şi produşii de coroziune) şi
se calculează pierderea de greutate şi apoi indicele gravimetric şi indicele de pătrundere.
38
7. Utilizarea inhibitorilor de coroziune în mediu geotermal
7.1 Generalităţi
Inhibitorii de coroziune sunt substanţele, ce adăugate în cantităţi mici mediului în care

se găseşte metalul sau aliajele ce trebuie protejate, reduc viteza de coroziune uneori până la 0.
Eficacitatea inhibitorilor se exprimă în procente, conform raportului:
Eficacitate =
În cazul utilizării inhibitorilor în medii geotermale, folosite de obicei ca agenţi termici,

inhibitorul trebuie să îndeplinească dezideratul de a nu forma pe suprafeţele protejate straturi
care să înrăutăţească transferul termic.
În cazul apelor geotermale se manifestă de obicei două procese, aproape antagonice:
depunerea de cruste şi acţiunea corozivă a apelor geotermale. Ambele aspecte ale agresivităţii
acestor medii au fost cercetate şi s-au găsit inhibitori pentru diversele situaţii întâlnite practic.
În general, tehnologia utilizării inhibitorilor chimici trebuie să îndeplinească două cerinţe:
- tratamentul chimic trebuie iniţiat la originea apariţiei coroziunii, de cele mai multe ori
în adâncimea găurii de sondă;
- formula inhibitorului trebuie să asigure două funcţii: protecţia învelişurilor împotriva
coroziunii şi inhibarea depunerilor.
7.2 Tipuri de inhibitori de coroziune şi mecanisme de acţiune
Orice proces de coroziune presupune existenţa unui proces anodic şi a unui proces
catodic şi a unui mediu conducător. După modul de acţiune inhibitorii se clasifică în:
7.21. Inhibitori anodici
39
Sunt acele substanţe ce acţionează asupra procesului anodic de ionizare a metalului.
Sunt incluse în această categorie fie substanţele oxidante, fie substanţele ce formează
cu ionul metalic pe zonele anodice straturi suficient de aderente pentru a constitui o peliculă
protectoare.
Inhibitorii anodici oxidanţi sunt substanţe care se reduc cu viteză suficient de mare în
mediul considerat, astfel încât asigură o intensitate a curentului catodic, egală cu curentul
critic. Curentul critic este acea valoare a curentului care asigură trecerea metalului în stare
pasivă.
Principalii inhibitori anodici oxidanţi, care îndeplinesc atât condiţia de potenţial
suficient de pozitiv cât şi condiţiile cinetice, sunt: Cr 2O72-, CrO42-, NO2-, MoO42-, WO42-.
Inhibitorii anodici se mai numesc şi "periculoşi", deoarece la concentraţii mai mici decât
concentraţia critică funcţionează ca depolarizanţi catodici şi nu pot fi folosiţi în medii acide,
deoarece potenţialul reacţiei depinde de pH.
Cromaţii sunt utilizaţi mai ales în cazul apelor de răcire în concentraţii uzuale ce
variază între 0,04 - 0,1 %. Cantitatea necesară creşte pe măsura creşterii temperaturii şi a
conţinutului de cloruri. Ph-ul optim de utilizare este cuprins între 7,5 - 9,5. Efectul inhibitor
poate scădea ca urmare a existenţei unor substanţe organice oxidabile.
Dintre sărurile ce blochează mai mult sau mai puţin suprafaţa anodică enumerăm:
carbonatul de sodiu, tetraboratul de sodiu, fosfatul de sodiu şi silicatul de sodiu, anumiţi
aminoacizi ce dau săruri insolubile. Îndeosebi fosfatul şi silicatul au efecte foarte bune,
întrucât cu ionii metalici rezultaţi în urma coroziunii formează săruri mixte, ce precipită şi
aderă pe zonele anodice.
Folosirea fosfatului şi a polifosfaţilor ca inhibitori anodici pune două condiţii:
existenţa oxigenului (pentru apariţia ionilor feroşi) şi un pH cel puţin egal cu 8. O aderenţă
bună şi o stabilitate mare au fosfaţii micşti de calciu şi fier, de aceea efectul de inhibare a
acestor substanţe este mai bun în apele dure. În apă deaerată prezenţa acestui tip de inhibitor
duce la creşterea vitezei de coroziune.
Domeniul de utilizare al azotiţilor este industria petrolieră. Silicaţii se utilizează în
special în transportul şi stocarea apei potabile.
7.2.2. Inhibitori catodici
40
Sunt substanţe ce pot produce pe suprafeţele catodice filme sau straturi insolubile,
izolând zonele catodice şi împiedicând desfăşurarea proceselor catodice.
Inhibitorii catodici se pot clasifica, după modul de acţiune, în două categorii. Din
prima fac parte substanţele ca: ZnSO4, BeCl2, Ca(HCO3)2. Acestea reacţionează în zona neutră
din jurul catodului, cu formarea de substanţe ca Zn(OH)2, Be(OH)2 şi CaCO3. Din a doua
categorie fac parte sărurile unor metale mai nobile decât hidrogenul: As, Bi, Ag. Ionii metalici
se reduc înaintea hidrogenului şi formează un strat metalic pe catod. Supratensiunea la care se
degajă hidrogenul pe acesta, este mai mare decât supratensiunea la degajarea hidrogenului pe
zonele catodice formate din eventualele impurităţi. În această situaţie viteza procesului
catodic scade şi atrage după sine şi scăderea vitezei de desfăşurare a ionizării metalului.
Ambele clase de inhibitori catodici nu funcţionează bine în mediu acid.
7.2.3. Inhibitori de adsorbţie
În general aceşti inhibitori sunt substanţe organice care se pot adsorbi pe zonele
anodice, pe cele catodice sau pe amândouă, fără preferinţă.
Inhibitorii de coroziune organici sunt în general substanţe polare, având în moleculă o
grupare funcţională legată de un radical hidrocarbonat. Grupa funcţională este denumită
uneori "funcţie ancoră", deoarece între aceasta şi suprafaţa metalului apar forţe de atracţie.
Aceste grupe funcţionale pot fi: -NH 2, -CHO, -CONH2, -OH, -COOH, -SH, -CO-O-R. În
general sunt active grupele funcţionale care conţin elemente din grupele V şi VI. S-a constatat
că dublele legături conjugate sau tripla legătură măresc considerabil calitatea de inhibitor.
Restul hidrocarbonat, de care este legată funcţia ancoră, este de obicei o catenă lineară,
saturată sau nesaturată, mai rar un ciclu sau heterociclu.
Mecanismul de acţiune concret al acestor inhibitori este explicat de unii cercetători
prin creerea unei bariere fizice între suprafaţa metalului şi specia ce reacţionează la electrod,
iar de alţii prin modificarea reactivităţii suprafeţei metalului ca urmare a adsorbţiei de
inhibitor.
Suprafaţa (anodică sau catodică), ca şi gradul de acoperire, depinde de mai mulţi
factori. Astfel, un factor important alături de natura inhibitorului este concentraţia lui . În
general, viteza de coroziune scade aproape brusc odată cu creşterea concentraţiei, iar de la o
valoare încolo viteza de coroziune rămâne aproape neschimbată.
Concentraţiile la care se utilizează aceşti inhibitori sunt cuprinse între 10 -5 - 10-3 moli/l
şi sunt specifice fiecărui inhibitor.
41
În general inhibitorii de adsorbţie sunt foarte eficienţi, unii cu acţiuni remarcabile la
temperaturi înalte, alţii la temperaturi joase, dar aproape toţi sunt eficienţi chiar şi în medii
acide. De aici şi utilizarea lor pe scară largă, ca adaosurile la lichidele folosite pentru
decaparea suprafeţelor metalice.
S-au cercetat şi utilizat foarte multe substanţe organice ca inhibitori de adsorbţie.
Clasele din care acestea fac parte sunt:
- amine grase primare de tipul R-NH2, unde R poate proveni din acizi graşi saturaţi sau
nesaturaţi, naturali sau sintetici. Se utilizează de obicei acizi cu 8-22 atomi de carbon în
moleculă. Solubilitatea aminelor grase în apă este mică, dar bună în produse petroliere.
Solubilitatea în apă a acetaţilor aminelor primare de tipul [CH 3(CH2)nNH3]+[CH3COO]-
este cu atât mai mare cu cât n este mai mic. Clorhidraţii aminelor grase primare sunt
solubili în anumite proporţii în apă, pe când sulfaţii şi fosfaţii nu sunt solubili.
- amine grase secundare de tipul [CH3(CH2)n]2NH. Acestea sunt insolubile în apă. Prin
tratare cu acid acetic ele devin puţin solubile în apă.
- amine secundare etoxilate cu formula [CH3(CH2)n]2N-(CH2-CH2-O)m-H. Cu cât
valoarea lui n este mai mică şi a lui m mai mare, ele devin mai dispensabile şi chiar
solubile în apă.
- diamine grase cu formula CH3(CH2)n-NH-CH(CH3)-CH2-NH2, unde n = 7 - 21. Prin
tratare cu 2 moli acid acetic din amestec se obţin produse solubile în apă.
- diamine etoxilate cu formula
n = 7 - 21; m = 1 - 11; p = 1 - 11; q = 1 - 11

Solubilitatea în apă a acestor produse este cu atât mai mare cu cât m+p+q este mai
mare şi cu atât mai mică cu cât n este mai mare.
- săruri cuaternare de amoniu [R1R2R3R4N]+Cl-.
Principalele tipuri utilizate în practică sunt:
- clorură de trimetil-lauril-amoniu [(C12H25)(CH3)3N]+Cl-;
- clorură de dimetil-benzil-stearil-amoniu [(CH3)2(C6H5-CH2)C18H37N]+Cl-;
- clorura de dimetil-dilanil amoniu [(C12H25)2(CH3)2N]+Cl-;
- săruri obţinute prin cuaternizarea diaminelor grase
[C12H25-N(CH3)2-CH(CH3)-CH2-N(CH3)3]2+ 2 Cl-
Sărurile cuaternare de amoniu care conţin două catene alchilice sunt dispersabile în
apă.
42
Se utilizează şi săruri cuaternare de amoniu, unde unul sau mai mulţi radicali alchil
sau aril au fost înlocuiţi cu radicali conţinând oxigen.
- aminoacizi - aminoacizii saturaţi sunt cunoscuţi de multă vreme pentru proprietăţile lor
anticorozive. Totuşi, foarte eficienţi sunt numai aminoacizii obţinuţi pe cale sintetică.
Câţiva inhibitori sintetici, sub forma unor săruri de sodiu sunt următorii:
- lauril-sarcozinatul de sodiu C12H25-N(CH3)-CH2-COONa
- metil-lauril-aminoacetatul de sodiu C12H25-NH-CH(CH3)-COONa
- metil-lauril-aminopropionatul de sodiu C12H25-NH-CH(CH3)-CH2-CCONa
Se utilizează şi produse conţinând grupe amino şi două grupe carboxilice:
R-N[CH2-CH2-COOH(Na)]2
- aldehide - formaldehida a fost primul inhibitor de coroziune organic, utilizat începând
cu anul 1944;
- mercaptani R-SH;
- acizi sulfonici superiori R-SO3H;
- sulfoxizi R2SO;
- derivaţi ai tioureii -(R-NH)CS.
De multe ori, inhibitorii folosiţi sunt subproduşi ai industriei chimice şi nu substanţe
pure. Amestecurile de inhibitori organici conţin de obicei unul sau mai multe substanţe:
- unul sau mai mulţi inhibitori propriu-zişi;
- unul sau mai mulţi coinhibitori, care în urma unui efect sinergetic stimulează
activitatea inhibitorilor;
- un dizolvant sau mai mulţi dizolvanţi, care determină dispersarea sau solubilizarea
inhibitorului.
7.3 Factorii care influenţează procesul de inhibare
Factorii care influenţează acţiunea inhibitorului sunt: natura metalului ce trebuie

protejat, natura şi concentraţia mediului coroziv, caracteristicile inhibitorului, condiţiile
concrete de acţiune.
Natura metalului are o influenţă deosebită asupra interacţiunii inhibitor-metal.
Metalele din grupa fierului, având orbitali d liberi, au tendinţa de a adsorbi molecule organice
cu electroni π. Unele metale au tendinţa de complexare în prezenţa inhibitorilor. Solubilitatea
sau insolubilitatea produşilor complexaţi influenţează caracterul inhibitor.
43
Unele substanţe, ca fosfaţii, bicromaţii, cromaţii au o acţiune inhibitoare pentru
majoritatea metalelor. Alţi inhibitori, cum ar fi azotiţi, sunt inhibitori specifici oţelului, dar
accelerează coroziunea aluminiului. Silicaţii au o bună acţiune de inhibare a coroziunii
aluminiului, dar sunt ineficiente pentru inhibarea pentru oţel în mediu acid.
Aliajele cu un conţinut ridicat de carbon, sulf, fosfor, siliciu, mangan necesită fie
cantităţi mari de inhibitor, fie un tip de inhibitor special.
Prezenţa unor straturi de oxid pe suprafaţa metalică face necesară o cantitate mai mică
de inhibitor. Inhibitorii se depun în porii stratului de oxid, pe care îi astupă, formând o barieră
în calea mediului agresiv. Cromaţii reduc hidroxidul feros şi dau un strat de Fe 2O3 · Cr2O3.
Silicaţii precipită silicea în porii unor oxizi ca Al2O3 sau Fe2O3. Fosfaţii şi polifosfaţii
precipită sub formă de metafosfat nitros (în soluţii acide) şi sub formă de fosfat de fier (în
soluţie dezaerată).
Natura inhibitorului ales depinde de compoziţia mediului agresiv. Astfel, azotaţii sunt
folosiţi în medii alcaline în prezenţa ionilor de Cl -, iar hexametilentetramina în mediu acid. În
mediile ce conţin ioni SO42- aceşti inhibitori nu sunt eficienţi şi se folosesc cromaţii la pH mai
mare decât 5, şi feniltioureea în mediile puternic acide. Inhibitorii organici, de tip cationic
sunt recomandaţi ca inhibitori în mediu de acid clorhidric, dar nu funcţionează în mediu de
acid sulfuric. Prezenţa oxigenului (în soluţii aerate) anulează efectul inhibitor al acestora, ca
urmare a adsorbţiei, la concurenţă, a oxigenului în dauna adsorbţiei inhibitorului.
În general inhibitorii sunt eficienţi în domenii de pH specifice. Se cunoaşte că
inhibitorii anorganici nu au efect sau au un efect de mărire a vitezei de coroziune în medii
puternic acide (pH < 3). Majoritatea inhibitorilor pentru ape de răcire sunt eficienţi la pH 7-8
şi la alte valori ale pH-ului pot avea chiar efecte nedorite. Alt factor important în procesul de
inhibare a coroziunii este temperatura mediului agresiv. În general procesul de inhibare este
mai eficient la temperatura ambiantă decât la temperaturi mai ridicate. Acest lucru se
întâmplă, deoarece la temperaturi mai înalte procesul de desorbţie al inhibitorilor de pe
suprafaţa metalului este mai activ. Pe de altă parte, o serie de inhibitori sunt volatili şi dispar
din soluţie la creşterea temperaturii, sau alţii se descompun. La temperaturi înalte, efecte bune
de inhibare prezintă amestecurile sinergetice de substanţe.
Indiferent de modul său de acţiune, concentraţia inhibitorului respectiv are o influenţă
decisivă. Anumite substanţe prezintă un efect inhibitor cu atât mai pronunţat, cu cât
concentraţia lor în mediu este mai mare. Concentraţiile mari nu sunt însă recomandabile din
punct de vedere economic şi pentru că modifică compoziţia mediului. Alte substanţe măresc
acţiunea inhibitoare până la o anumită concentraţie, după care gradul de inhibare rămâne
constant. O serie de substanţe, ce în mod obişnuit măresc viteza de coroziune, în cantităţi mici
44
pot duce la inhibarea ei. Există de asemenea o serie de inhibitori al căror efect de încetinire a
coroziunii creşte până la o anumită concentraţie, după care gradul de inhibare scade (tioureea
în acid sulfuric, butindiolul în citrat de amoniu, polifosfaţi şi benzoaţii în apă).
În general concentraţia optimă de inhibare se determină pe cale experimentală pentru
fiecare sistem metal/mediu coroziv, utilizând mai multe metode. În foarte multe cazuri se
utilizează amestecuri de inhibitori pentru a optimiza procesul de încetinire a coroziunii.
Atunci, când se utilizează un amestec de substanţe asemănătoare din punct de vedere chimic
(ex.: Na2CO3 şi Na3PO4 sau Na2Cr2O4 şi K2Cr2O4) se obţine o frânare a coroziunii în raport cu
proporţia componenţilor în amestec. Fenomenul de însumare a efectului de inhibare se
numeşte aditivitate. Amestecurile de doi sau mai mulţi inhibitori diferiţi din punct de vedere
chimic se comportă diferit de la caz la caz, existând posibilitatea de mărire sau micşorare a
efectului individual, neproporţională cu cantităţile din amestec. Există trei posibilităţi de
răspuns în aceste cazuri. Dacă efectul amestecului de substanţe este mai mare decât cel aditiv
şi se obţine o inhibare superioară, decât cea obţinută prin simpla însumare a puterii fiecărui
inhibitor, vorbim despre o acţiune sinergetică. Dacă efectul de inhibare al amestecului este
mai scăzut, decât pentru fiecare substanţă în parte, vorbim de antagonism. Există şi al treilea
caz, când un anumit amestec de inhibitori produce o intensificare a coroziunii, efectul fiind
cunoscut sub numele de otrăvire.
7.4 Inhibitorii de coroziune utilizaţi în cazul proceselor de extracţie a

fluidelor geotermale
Există o serie de operaţii în cadrul procesului complex de extracţie a zăcământului

geotermal, în care utilizarea inhibitorilor de coroziune este absolut necesară.
Astfel, la sondele de producţie şi reinjecţie se procedează adesea la acidizări în
vederea creşterii debitelor de extracţie sau injecţie în strat. Necesitatea de a mări debitele
exploatate sau existenţa zăcămintelor la adâncimi mari, supune ţevile de extracţie la acţiuni
corozive accentuate, ca urmare a creşterii agresivităţii fluidelor cu temperatura (adâncimea).
Exploatarea sondelor de reinjecţie a apei trebuie să ţină seama de o serie de procese conexe,
cum ar fi depunerea de cruste ca urmare a degajării (accidentale) a apei.
Prima operaţie de acidizare a unei sonde (de ţiţei) a fost efectuată în 1896. Soluţia de
acid clorhidric distrugea însă rapid echipamentul sondelor şi procedeul a fost abandonat. Abia
după descoperirea substanţelor acidizarea a devenit un procedeu curent de tratare a straturilor
deschise în sonde. Prin acidizare se urmăreşte creşterea productivităţii sau a receptivităţii
45
straturilor prin solubilizarea chimică a unor substanţe ce au colmatat straturile productive sau
unor minerale de natură calcaroasă. Astăzi se folosesc metode combinate de acidizare şi
fisurare.
Nu există o metodă universală de acidizare a sondelor. Alegera naturii şi concentraţiei
acidului ca şi a aditivilor trebuie să fie precedată de cunoaşterea istoricului sondei şi un studiu
de laborator pe carote din stratul ce urmează a fi acidizat. În sondele de apă termală din Băile
Felix acidizările s-au făcut cu soluţie de HCl 15 % (sau mai diluat). Inhibitorii utilizaţi pentru
acidul clorhidric destinat acidizării trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie stabili
la temperatura mare a apei din zăcământ, să confere acidului clorhidric tratat o capacitate de
muiere, în vederea realizării unui contact intim cu granulele minerale din zăcământ, să nu-şi
piardă proprietăţile inhibitoare şi muiante în contact cu produsele formate ca urmare a
reacţiilor dintre acid şi rocă.
În general inhibitorii cunoscuţi pe plan mondial ca eficienţi la temperaturi ridicate
(150-160 °C) sunt cei pe bază de azot. La temperaturi mai înalte sunt eficienţi inhibitorii pe
bază de săruri de arsen. Aceşti inhibitori sunt excluşi însă din utilizarea la apele geotermale
din cauza destinaţiei acestora.
Marea majoritate a inhibitorilor coroziunii în medii acide sunt substanţe organice:
alcaloizi, aminele cu greutate moleculară mare, aldehide, mercaptani, sulfuri. În general
compuşii organici polari care conţin grupe funcţionale -CN, -SCN, -CNO, =CO pot acţiona ca
donori de electroni, micşorând tendinţa de eliminare a electronilor pe suprafeţele catodice. Cei
mai buni inhibitori în soluţia de acid clorhidric sunt aminele şi aldehidele. Acest lucru poate fi
explicat prin faptul că suprafaţa metalului se acoperă cu ioni de Cl - adsorbiţi, care ajută la
atracţia cationilor complecşi ai aminelor [R-NH3]+A-. Acţiunea protectoare a aminelor creşte
cu mărimea greutăţii lor moleculare. Pentru oţel, în mediu de acid clorhidric efecte bune au
deci inhibitori ca: hexametilentetramina, tioureea (+formaldehidă), furfurolimina, Sintamul 50
(acetat de laurilamină).
Inhibitorii utilizaţi la acidizarea sondelor din 4796 din Oradea au fost produsele
cunoscute sub denumirea comercială ACOR-21 şi ACOR-22, inhibitori organici pe bază de
amine.
ACOR-21 este eficient în soluţii acide în amestec cu alcooli şi surfactanţi. Asigură o
protecţie a echipamentului din oţel până la 100°C. Este de fapt un amestec constituit din
substanţe organice cu masă moleculară mare în grupe polare cu azot. Produsul este dispersabil
în apă dulce. Gradul de protecţie asigurat de ACOR-21 s-a stabilit prin măsurarea vitezei de
coroziune prin metoda gravimetrică.
46
Pentru 90°C eficienţa acestui inhibitor este de 98,2 %, iar în sinergism cu aldehidă
formică sau hexametilentetramina de 99,2 %.
Concentraţia în care se utilizează ACOR-21 variază între 0,3 şi 1 %, funcţie de
temperatură şi timpul cât vine echipamentul metalic în contact cu soluţia acidă. Este
recomandată utilizarea inhibitorului ACOR-21 în compania aldehidei formice sau a
hexametilentetraminei, pentru o acţiune mai eficientă. Dispersarea inhibitorului este
favorizată de prezenţa unor substanţe tensioactive sau alcooli.
ACOR-22 este eficient pentru protecţia oţelului în acid clorhidric de concentraţie 8-28
%. Este eficient şi în soluţii mixte de acizi organici (formic, acetic) şi anorganici. În sinergie
cu alţi produşi este eficient până la temperaturi de 150-160°C. Are avantajul de a asigura
protecţie anticorozivă şi în mediile ce conţin bioxid de carbon şi hidrogen sulfurat.
Produsul ACOR-22 se prezintă ca un lichid de culoare brună, nedispersabil în soluţie
de acizi, dar uşor dispersabil în prezenţa unor substanţe tensioactive. Inhibitorul ACOR-22
acţionează prin formarea unui film continuu, hidrofob, prin aderarea grupelor polare la
suprafaţa metalului şi orientarea catenei hidrocarbonate către mediul acid.
Gradul de protecţie anticorozivă asigurat de ACOR-22 a fost determinat prin metoda
gravimetrică. Epruvetele au fost confecţionate din oţel C-75, iar soluţiile de imersare au fost:
HCl 15 % şi HCl 28 %.
Se constată că eficienţa inhibitorului ACOR-22 este substanţial îmbunătăţită în
prezenţa formaldehidei şi sulfatului de cupru.
Alţi inhibitori anticlorhidrici sunt cei cunoscuţi sub numele generic NORUST.
În general, în practică se lucrează cu concentraţii mai mari decât cele rezultate din
experimentele de laborator, pe motivul că acidul inhibat în drumul său spre gura sondei şi
zăcământ vine în contact cu suprafeţe mari de metal, pe care inhibitorul se adsoarbe.
7.5 Utilizarea inhibitorilor pentru protejarea instalaţiilor de extracţie,

transport şi utilizare a apelor geotermale
În ultimii 25 de ani s-au cercetat o serie de substanţe capabile să protejeze materialele

metalice folosite în instalaţiile geotermale şi care formează filme atât de subţiri încât să nu
afecteze transferul termic.
Se pot utiliza inhibitori anodici, catodici sau de adsorbţie.
Dintre inhibitorii anodici probabil cel mai bun şi cel mai folosit este cromatul. Cele
mai folosite combinaţii de inhibitori pe bază de cromat sunt prezentate în tabelul nr. 22:
47
Combinaţii de inhibitori pe bază de cromat Tabelul nr.22
Substanţa chimică de tratare Concentraţii
Cromat/zinc 5-10 ppm CrO42- / 5-10 ppm Zn
Cromat/fosfat/zinc 10-30 ppm CrO42- / 3-5 ppm PO43- / 3-5 ppm
Zn
Cromat/polisilicat 5-10 ppm CrO42- / 5-10 ppm SiO2
Cromat/molibdat 10-30 ppm CrO42- / 1-5 ppm MoO42-
Cromat/fosfonat* 5-10 ppm CrO42- / 3-5 ppm fosfonat
* inhibitor de crustă
Cromaţii şi bicromaţii sunt substanţe puternic oxidante, care protejează oţelul în medii
acide şi neutre. Mecanismul de protecţie constă în formarea de oxizi micşti sub forma unui
film, conform reacţiei:
Cr2O72- + 2Fe + 2H+ → Cr2O3 + Fe2O3 + H2O
Dezavantajul acestor inhibitori este că în prezenţa unor ioni agresivi conduc la localizarea
coroziunii în anumite puncte, favorizând apariţia pittingului. De obicei se folosesc amestecuri
sinergetice cu săruri de zinc, fosfaţi sau polifosfaţi.
Inhibitorii de tip azotat şi molibdat sunt în general sensibili la concentraţii mari de Cl -
şi SO42- (mai puţin molibdaţi), de aceea în mediile geotermale nu sunt eficienţi.
Inhibitorii catodici în medii geotermale nu se folosesc în general singuri, ci în
amestecuri cu inhibitori anionici. Câteva exemple de programe de inhibare fără cromaţi sunt
prezentate în tabelul nr. 23:
Programe de unhibare fără cromaţi Tabelul nr.23
Substanţa chimică de tratare Concentraţii
Polifosfonat 10-30 ppm PO43-
Orto-polifosfat 10-30 ppm PO43- total
Polifosfat/zinc 10-20 ppm PO43- / 1-3 ppm Zn
Zinc/fosfonat 3-5 ppm Zn / 3-5 ppm fosfonat
Zinc/tanin/lignină 3-5 ppm Zn / 5-10 ppm tanin + lignină
48
Polisilicat 10-15 ppm SiO2
Molibdat/fosfonat 5-20 ppm MoO42- / 3-5 ppm fosfonat
Polisilicat / molibdat 10-20 ppm SiO2 / 1-3 ppm MoO42-
Fosfonat/poliacrilat 5-20 ppm / 10-20 ppm
Taninul menţionat într-una din reţete are rol inhibitor atât asupra coroziunii cât şi asupra
depunerii de cruste. Taninul are un dublu rol: de a transforma eventualele particule aflate în
suspensie şi cruste într-o dispersie fină ce se poate elimina prin purjare şi de a reacţiona cu
stratul de oxizi de pe suprafaţa oţelului şi a forma o peliculă aderentă şi foarte fină de tanaţi de
fier.
În ultimul timp s-au făcut pe plan internaţional o serie de cercetări privind acţiunea
inhibitoare a unor substanţe organice, în general molecule ce conţin azot, utilizate singure sau
în concentraţie cu substanţe sinergetice. În general aceste substanţe îşi datoresc acţiunea
inhibitoare adsorbţiei pe zonele anodice şi/sau catodice.
Cea mai mare parte a aminelor, amidelor, aminoacizilor acţionează ca inhibitori
organici. De exemplu, aminoacizii cu greutate moleculară mare ionizează:
H2N-R-COOH ↔ H2N-R-COO- + H+
Particula grea, cu sarcină negativă se fixează prin atracţie electrostatică pe ionii
metalici şi modifică structura dublului strat electrochimic, împiedicând sau întârziind
ionizarea metalului.
La inhibarea coroziunii prin amine acestea sunt mai întâi chemosorbite pe suprafaţa
metalului şi acţionează ca deshidratanţi:
După desorbţia apei, aminele ocupă locul rămas liber pe suprafaţa metalului, formând
o peliculă inhibitoare:
49
Atât acţiunea de deshidratare, cât şi cea de formare a unei pelicule adsorbite de amină,
duc la scăderea vitezei de coroziune.
Substanţele, conţinând azot în moleculă, pot fi însă şi inhibitori micşti, după cum arată
experimentul făcut în Franţa, pentru o serie de substanţe organice, inhibitoare.
Alte cercetări privind acţiunea inhibitoare a unor substanţe pe bază de aminoacizi au
fost făcute în Rusia.
Pe plan mondial există astăzi o serie de produse folosite ca inhibitori de coroziune, o
parte din aceştia au succes în geotermatism. Amintim produsele firmei NALCO (S.U.A.):
- NALCO 82 - inhibitor pe bază de polifosfaţi în lignine sulfonate;
- NALCO 822 şi 325;
- NALCO 381 - inhibitor organic pelicular.
Produsele firmei NORUST (Franţa):
- NORUST AC10 - inhibitor pe bază de săruri ale aminelor cu catenă lungă;
- NORUST OC - derivat al aminelor cu catenă lungă;
- NORUST O.N.X. - inhibitor pe bază de amine grase etoxilate, combate efectul agresiv
al sărurilor minerale, CO2-ului şi H2S-ului.
Produsele firmei COAT (S.U.A.):
În apele termale nu trebuie pierdută din vedere coroziunea datorată
microorganismelor. În apele din nordul judeţului au fost puse în evidenţă bacterii de tipul
Sporovibrio desulfuricans. Acestea sunt bacterii sulfato-reducătoare, cele mai răspândite
bacterii ce atacă oţelul. Bacteriile sulfato-reducătoare se găsessc în sol, ape dulci, ape sărate,
sedimente marine, fluidele şi depozitele schelelor petroliere. Adaptabilitatea acestor bacterii
este foarte mare, ele dezvoltându-se bine în condiţii de pH = 5,5 - 9,5 şi limite largi de
temperatură (sporii nu sunt distruşi prin fierbere la 100 °C, timp de 3 ore).
Metabolismul bacteriilor sulfato-reducătoare are la bază reacţia:
SO42- + 4 H2 → S2- + 4 H2O
Hidrogenul necesar reducerii poate fi luat din reacţia de depolarizare catodică sau din
descompunerea eventualelor hidrocarburi. Reducerea sulfaţilor poate fi făcută până la sulfuri
sau hidrogen sulfurat. Coroziunea sulfato-reducătoare se desfăşoară pe două căi: datorită
hidrogenului sulfurat şi datorită accelerării procesului ca urmare a consumării
depolarizantului catodic (H2).
În tehnica aplicării substanţelor antibacteriene trebuie să se ţină seama de faptul că
reducerea coroziunii poate fi asigurată de întrebuinţarea unor inhibitori specifici în doze
bacteriostatice şi nu neapărat bactericide. Bacteriile au o mare capacitate de adaptare, de aceea
se recomandă schimbarea periodică a agentului antimicrobian. Dintre numeroasele produse
50
pentru combaterea microorganisemlor enumerăm cele ale firmelor NALCO, NORAMAC,
NORAMIUM, BACTIRAM, ARQNAR.
8. Aspecte particulare privind problemele ridicate de utilizarea

apelor geotermale în perimetrul Oradea
8.1 Estimarea pe baze teoretice a caracterului încrustant sau agresiv a

apelor geotermale
Proprietăţile fizico-chimice şi termodinamice ale apelor geotermale creează în exploatare

o serie de probleme. Apa geotermală este de fapt un fluid bifazat, compus dintr-o fază lichidă
şi o fază gazoasă. Datorită acestei compoziţii difazate orice încercare de exploatare a apelor
geotermale va avea de rezolvat în mod aproape obligatoriu una dintre următoarele probleme,
posibil chiar amândouă: depunerea de cruste şi/sau acţiunea corozivă.
Apele termale din judeţul Bihor conţin în faza lichidă elemente ca: bicarbonaţi, sulfaţi,
cloruri, ioni de calciu, magneziu, sodiu, potasiu, uneori amoniu, fier, dioxid de siliciu, fenoli.
Gazele dizolvate sunt de obicei: dioxidul de carbon, metanul şi hidrogenul sulfurat. Având în
vedere existenţa dioxidului de carbon şi a hidrogenului sulfurat, ca şi pH-ul apelor cuprins
între 6,3 - 8,3, ne putem imagina pentru coroziunea fierului din oţel carbon un mecanism
electrochimic bazat pe următoarele reacţii:
Fe  Fe2+ + 2 e- - proces anodic
2 H+ + 2 e-  H2 - proces catodic
şi reacţii secundare:
CO2 + H2O  H2CO3
2 H2CO3  2 H+ + 2 HCO3-
Fe2+ + 2 HCO-3  Fe(HCO3)2
51
Având în vedere că în apele geotermale nu există oxigen dizolvat (sau există în cantităţi mici)
coroziunea fierului are loc cu depolarizare de hidrogen. În cazul apelor geotermale ce conţin
ioni sulfat, în absenţa oxigenului poate fi implicată în acţiunea corozivă şi existenţa unor
bacterii sulfato-reducătoare capabile să reducă ionul sulfat la ionul sulfhidric:
SO42-  S2- + 2 O2
Oxigenul rezultat poate juca rolul de depolarizant catodic. Prezenţa ionului sulfhidric
accelerează coroziunea prin deplasarea potenţialului oţelului spre valori mai negative, făcând
posibilă coroziunea prin depolarizare mixtă.
Fe  Fe2+ + 2 e- - proces anodic
1/2 O2 + H2O + 2 e-  2 HO- - procese catodice
2 H+ + 2 e-  H2
Reacţii secundare:
Fe2+ + 2 HO-  Fe(OH)2
Fe2+ + S2-  FeS
Posibilitatea formării de cruste se datorează reacţiei:
CaCO3 + CO2 + H2O  Ca(HCO3)2
Având în vedere probabilitatea mai mare de desfăşurare a uneia dintre aceste reacţii, apa
geotermală poate avea un caracter predominant încrustant sau predominant coroziv.
Principalii factori ce hotărăsc acţiunea apei asupra instalaţiilor de transport şi utilizare,
conducte, rezervoare, schimbătoare de căldură sunt: pH-ul, conţinutul de bioxid de carbon
liber, cantitatea de bicarbonaţi, cantitatea de hidrogen sulfurat, temperatura.
De-a lungul anilor au fost efectuate o serie de cercetări în vederea stabilirii de indici care să
estimeze, pe baza unor date analitice ale apelor, caracterul încrustant sau agresiv al acestora.
Un prim indice folosit a fost conţinutul în bioxid de carbon. Apele geotermale, în ciuda
temperaturii lor, conţin cantităţi importante de bioxid de carbon. Acesta se poate combina cu
apa cu formare de acid carbonic. Între conţinutul de acid carbonic şi cantitatea de bicarbonaţi
din ape există o strânsă legătură pusă în evidenţă de reacţia:
Ca(HCO3)2  CaCO3 + CO2 + H2O (1)
Bioxidul de carbon de echilibru este cantitatea de bioxid necesară menţinerii echilibrului
reacţiei de mai sus.
Pentru calculul valorii bioxidului de carbon de echilibru Tillmans şi Heublein au stabilit
următoarea reacţie:
52
Kt = 66270  (0,9714)t
t = temperatura, oC
Analizând raportul dintre valoarea bioxidului de carbon de echilibru şi valoarea bioxidului de
carbon liber, determinat analitic, ne putem găsi în una din aceste situaţii:
a) cantitatea de CO2 liber din apă este egală cu cea de echilibru. În acest caz nu se
constată nici o tendinţă de depunere nici de dizolvare a pietrei de var. Apa va putea
fi eventual corozivă pentru fier, funcţie de pH-ul ei.
b) cantitatea de CO2 liber este mai mare decât cantitatea de CO2 de echilibru. Echilibrul
reacţiei (1) se deplasează spre stânga, în sensul solubilizării carbonatului de calciu.
Apa va avea un caracter agresiv asupra carbonatului de calciu şi posibil şi asupra
materialului instalaţiei.
c) cantitatea de CO2 liber este mai mică decât cantitatea de CO 2 de echilibru.
Echilibrul reacţiei (1) se deplasează spre dreapta, în sensul depunerii de CaCO 3 . Apa
va avea un caracter încrustant.
Determinarea conţinutului de CO2 liber este dificilă, în special în apele geotermale,
valorile obţinute fiind de obicei afectate de erori. De aceea, s-au căutat alţi indici care să
caracterizeze starea de echilibru, indici ce să fie mai siguri.
Primul care obţine rezultate credibile în această încercare este prof. W.F. Langelier. Pe
baza unor date analitice uşor accesibile ale apei el stabileşte o expresie matematică ce
face legătura între aceste date şi pH-ul de echilibru al apei.
pHech = (pK – pKs) + pCa + pAlc
pentru ecuaţia HCO3-  H+ + CO32-

Ks = Ca2+ CO32- pentru ecuaţia CaCO3 Ca2+ + CO32-
pCa = -lg Ca2+ Ca2+ = moli/l
pAlc = -lg bază titrabilă în prezenţă de metilorange Alc = meq/l
Mărimile K şi Ks depind de temperatura apei şi de tăria ionică:
53
Ks = 0,01183 + 0,83 t = oC
Ci = concentraţia speciei ,,i’’, exprimată în moli/l

Zi2 = sacina ionului din specia ,,i’’
Prin compararea celor două valori: pH de echilibru şi pH măsurat se determină indicele de
saturaţie Is:
Is = pHmăs - pHech
După valoarea indicelui de saturaţie apele se clasifică în:

1. Apele cu Is  0 sunt ape cu tendinţa de depunere de CaCO3
2. Apele cu Is = 0 sunt ape aflate în echilibru din punct de vedere a speciilor carbonice,
dar cu posibilitate de corodare a instalaţiilor
3. Apele cu Is  0 sunt ape ce au caracter agresiv asupra CaCO3, având tendinţa de a-l
dizolva
Larson şi Boswel, folosind date mai recente şi ţinând cont de evaluarea constantelor şi
variaţia cu temperatura şi tăria ionică au formulat ecuaţia pH de echilibru astfel:
Concentraţiile Ca2+ şi Alc sunt exprimate în ppm Ca în CaCO3:

Dintre ecuaţiile de determinare ale pH-ului de echilibru am mai selectat şi cea stabilită de
cercetorul din Ungaria, Papp S., verificată pentru apele geotermale din Pannonianul maghiar.
pHech = 7 + 2 lg x - lg (3,04 y + 0,84)

x – concentraţia acidului carbonic liber (moli/l)
54
y – concentraţia acidului carbonic legat (moli/l)
Indicele de saturaţie calculat la propunerea lui Langelier oferă indicaţii calitative asupra
direcţiei evoluţiei apei, fără a oferi informaţii cantitative, cercetătorii firmei ,,Nalco’’ au
introdus o nouă formulă empirică de stabilire a altui indice, numit indice de stabilitate Istab:
Istab = 2 pHech - pHmăs

În urma experimentelor efectuate cercetătorii au ajuns la concluzia că o apă cu un:
Istab  6 – prezintă depuneri
Istab = 7 - generează o uşoară acoperire protectoare
Istab  7,5 – este corozivă
Istab  9 – este foarte corozivă
Un alt indice important în context este cel ce caracterizează agresivitatea apei faţă de fier. În
general, oxigenul fiind absent în apele geotermale coroziunea are loc cu depolarizare de
hidrogen. Conform calculelor, susţinute de rezultatele experimentale pH-ul până la care se
poate coroda fierul în apele reci este 7,5, iar în apele calde 8,3. La aceeaşi valoare limită a pH-
ului ajungem şi dacă analizăm situaţia din punct de vedere chimic. Coroziunea fierului în
apele bicarbonate are loc prin reacţia ionului feros cu acidul carbonic. Acesta este prezent în
apă la pH = 8,3.
Prin urmare, diferenţa dintre pH-ul maxim 8,3, limita superioară a agresivităţii faţă de fier şi
pH-ul efectiv, ne dă informaţii despre acţiunea apei asupra fierului. Cu cât diferenţa va fi mai
mare cu atât caracterul coroziv al apei va fi mai pronunţat. Pentru a obţine informaţii
cantitative este necesară înmulţirea valorii indicelui cu concentraţia bioxidului de carbon
liber, exprimat în meq/l. Ţinând seama de valorile numerice ale acestui indice putem clasifica
apele astfel:
1. Ape geotermale cu caracter coroziv:
a) foarte corozive I  10
b) corozive 1  I  10
c) slab corozive 0,5  I  2
2. Ape geotermale necorozive şi fără tendinţa de depunere CaCO3:
-0,5  I  0,5
3. Ape geotermale necorozive cu tendinţa de depunere CaCO3:
a) cu slabă tendinţă de depunere –2  I  0,5
b) cu tendinţa moderată de depunere –5  I  -2
55
c) cu tendinţa accentuată de depunere I  -5
Se poate întâmpla ca indicele de stabilitate faţă de CaCO3 să indice o tendinţă de

depunere, iar indicele faţă de fier să indice o tendinţă de coroziune. În acest caz apa va
coroda la început fierul, viteza de coroziune scăzând pe măsura depunerii CaCO3.
Clorurile şi sulfaţii conţinuţi de apele geotermale influenţează acţiunea corozivă: clorurile
au un efect distructiv al eventualelor pelicule protectoare, iar sulfaţii pot fi reduşi de
anumite bacterii, active la pH = 5 – 8 şi t = 60 – 80 oC, ambele favorizând o coroziune în
formă de pitting.
8.2 Dubletul geotermal Nufărul. Avantaje şi dezavantaje
Avantajele utilizării energiei apelor geotermale sunt nete, în comparaţie cu utilizarea unor
surse de energie convenţională. Preţul energiei obţinute este mai mic, iar posibilităţile de
poluare a factorilor de mediu sunt în general nesemnificative, fără a fi însă complet
inexistente.
Eficienţa utilizării apelor geotermale este o problemă de mare interes, deoarece o astfel de
bogaţie naturală nu trebuie risipită.
În acest context, în actualul stadiu al exploatării survin câteva neajunsuri. Astfel, din cauza
echipamentelor depăşite ale beneficiarilor, gradul de utilizare a energiei este destul de mic,
aproximativ 60-70 %, dacă apa este folosită în mod direct şi doar 40-50 %, dacă apa este
trecută peste schimbătoare de căldură (majoritatea de construcţie tubulară). Un neajuns de
natură ecologică, ce decurge din primul este faptul că apele uzate au temperaturi destul de
mari ceea ce implică uneori poluarea termică a emisarului. De asemenea, apele termale din
perimetru sunt uşor radioactive, fapt compensat de gradul de diluţie suficient de mare din
emisar. Din punct de vedere practic este interesantă prezenţa izotopilor Rn si
222 226
Ra ce au
fost evidenţiaţi în apele termale din zonă. Valorile concentraţiilor acestora sunt prezentate în
tabelul nr. 24:
Valorile concentraţiilor izotopilor

Tabelul nr.24
Zona Sonda 222
Rn (pCi/l) Ra (pCi/l)
226
Rn/Ra
56
Oradea Nufărul (4797) 515,0 60,4 8,5
Felix U.G.S.R. 210,0 3,2 65,0
1 Mai Izbuc 140,0 1,3 108,0
Ţinând cont de experienţa internaţională în domeniu şi de condiţiile concrete ale

exploatării, în 1992 a fost dat în funcţiune dubletul geotermal situat în cartierul
orădean ,,Nufărul”. Exploatarea apelor termale prin sistem ,,dublet” este considerată astăzi
foarte profitabilă, din multe puncte de vedere. Apa geotermală produsă prin sonda de
exploatare 4797 este degazată şi vehiculată prin pompaj în Staţia Termică Geotermală. Apa
este utilizată aici ca agent termic în vederea producerii de apă caldă menajeră. După ieşirea
din schimbătoarele de caldură, apa uzată este vehiculată spre sonda 4081, unde este stocată şi
reinjectată apoi în zăcământ. Energia livrată anual, pentru parametrii de funcţionare: debit =
151 l/s, temperatură = 70oC este de 19447 Gcal. Sunt deserviţi astfel 7500 consumatori.
Eficienţa acestui sistem constă în:
 Randamentul de utilizare a energiei termice de 88 %, ca urmare a utilizării unor

schimbătoare de caldură performante
 Traseul apei geotermale de la sondă la staţia termală este mic, evitându-se pierderile
de căldură şi corodarea conductelor
 Preluarea apei uzate la ieşirea din schimbătoare şi introducerea ei în zăcământ reduce
la zero posibilităţile de poluare a mediului
 Livrarea de apă caldă menajeră se face în funcţie de necesarul beneficiarilor
 Presiunea din stratul acvifer se menţine la valori apropiate de cele iniţiale
Sistemul prezintă şi unele neajunsuri, legate de energia necesară operaţiei de reinjecţie
ca şi timpul necesar fluidului injectat, pentru reîncălzire. Pe de altă parte, apele
geotermale sunt fluide bifazate ce conţin o fază lichidă şi o fază gazoasă. Compoziţia
acestui fluid influenţează posibilitaţile concrete de utilizare şi generează o serie de
probleme în exploatare. Problemele majore sunt cele legate de posibilitatea ca apele să
aibă un caracter încrustant sau agresiv, adică să depună cruste sau să aibă un caracter
coroziv manifestat asupra materialelor din care sunt alcătuite instalaţiile de transport şi
stocare. Aceste probleme au fost evidenţiate şi în cazul apei furnizate de sonda 4797.
Din cauza compoziţiei chimice a apei crustele nu par a pune probleme deosebite. În
general depunerile au drept componenţi principali carbonatul de calciu şi sulfatul de
calciu.
57
Ph-ul apei are valoarea 7,1, iar cantitatea de CO2 liber determinată prin titrare la faţa
locului a fost de 9,6 mg/l. Datele obţinute din literatură arată că pH-ul pâna la care este
posibilă coroziunea fierului în apele calde este de 8,3. Diferenţa dintre pH-ul maxim 8,3,
adică limita superioară a agresivităţii fată de fier şi pH-ul efectiv, ne dă indicaţii despre
acţiunea apei asupra materialelor metalice pe bază de fier.
Cu cât diferenţa este mai mare cu atât caracterul coroziv este mai pronunţat. Ţinând seama
de aceasta putem estima că apa sondei 4797 are un caracter coroziv slab. Cum în practică
au fost evidenţiate corodări destul de dese, am iniţiat un studiu pentru stabilirea vitezei de
coroziune a diferitelor materiale metalice, uzuale în alcătuirea instalaţiilor de transport ale
apei termale. Acest studiu face parte dintr-unul mai extins ce doreşte să evidenţieze
legătura existentă între caracteristicile tipurilor de ape termale din judeţ şi caracterul lor
agresiv.
Pentru determinarea comportării la coroziune a materialelor se utilizează frecvent două
tipuri de teste: teste de laborator, efectuate în condiţii controlate şi teste pe teren, efectuate
în condiţii naturale. Pentru studiul nostru am ales varianta măsurării coroziunii în instalaţii
aflate în funcţiune.
8.3 Descrierea metodei alese şi a experimentului
8.3.1 Metoda aleasă
Pentru determinarea comportării la coroziune a materialelor metalice ce vin în contact

cu apele termale în instalaţiile de transport şi stocare ale acestora am ales metoda testării în
instalaţii aflate în funcţiune. Aceasta a fost preferată metodelor de simulare în laborator
deoarece fluidul geotermal îşi modifică foarte mult caracteristicile odată ce sistemul devine,
inevitabil, deschis. Cu alte cuvinte apa transportată în laborator diferă de apa de la faţa
locului, tocmai prin prametrii direct implicaţi asupra acţiunii corozive sau încrustante. Metoda
cantitativă aleasă a fost cea a pierderii de masă, având în vedere că aceasta oferă rezultate
destul de exacte, iar condiţiile de teren nu permit folosirea unor metode electrochimice ce
implică aparatură electronică. În afara calculării indicelui gravimetric am calculat şi indicele
de penetraţie ţinând cont de factorii de transformare reciprocă a celor doi indici.
Ip – indicele de penetraţie
 - densitatea materialului metalic
58
8.3.2 Descrierea experimentului
Ca materiale metalice am ales pentru testare patru tipuri de oţeluri folosite curent ca
materiale pentru construcţia conductelor şi schimbătoarelor de căldură. Acestea sunt: OLT 35
K, OLT 45 K , OLT 35 R, OLT 45 R. Caracteristicile chimice ale acestor oţeluri, conform
STAS 10382-1988 şi STAS 8184-1986 sunt prezentate în tabelul următor nr.25:
Caracteristicile chimice ale oţelurilor

Tabelul nr.25
Clasa de C% Mn % Si % Pmax % Smax % Al %
rezistenţă
OLT 35 K Max. 0,17 0,40-0,90 0,15-0,35 0,040 0,040 0,02-0,045
OLT 45 K Max. 0,23 0,40-1,20 0,15-0,35 0,040 0,040 0,02-0,045
OLT 35 R Max. 0,16 Min. 0,40 0,15-0,35 0,035 0,035 0,02-0,06
OLT 45 R Max.0,23 Min. 0,45 0,15-0,35 0,035 0,035 0,02-0,06
Caracteristicile mecanice conform STAS 10382-88 şi STAS 8184-86 sunt prezentate în

tabelul nr.26:
Caracteristicile mecanice ale oţelurilor Tabelul

nr.26
Clasa de rezistenţă Rm (N/mm2) Rp 0,2 (N/mm2) A%
OLT 35K 350-450 (N) Min.235 Min.26
OLT 45K 450-550 (N) Min. 255 Min.21
OLT 35R 340-440 (N) Min. 225 Min. 26
OLT 45R 440-540 (N) Min. 255 Min.21
N-normalizare
Epruvetele folosite în cadrul experimentului au forma unor inele. Ele au fost tăiate din
ţevi din oţel, neprotejate, fără sudură, trase la rece. Probele supuse coroziunii au următoarele
dimensiuni: Diametrul exterior = 20 mm
Diametrul interior = 16 mm
59
Înălţimea inelelor = 10 mm
Grosimea peretelui = 2 mm
S-au confecţionat 48 de inele, câte 12 din fiecare tip de oţel. Ele au fost dispuse, pentru
fiecare sondă pe trei tronsoane, astfel încât să poată fi extrase din dispozitiv la intervale
diferite de timp. Intervalele alese au fost de aproximativ una, două şi trei luni. Inelele au fost
aşezate pe o ţeavă de tip Henko, în care s-a introdus un miez metalic. Între inele au fost fixate
garnituri dintr-un material inert, astfel încât inelele să nu vină în contact unele cu celelalte,
evitând apariţia coroziunii galvanice. Cele 12 inele de la o sondă au fost introduse într-o
manta exterioară prin care trece fluidul geotermal, prevăzută cu filet la ambele capete, astfel
încât întreg ansamblul să poată fi fixat la locul ales din instalaţie. Racordurile s-au făcut astfel
încât punerea probelor şi scoaterea lor secvenţială să nu stânjenească buna circulaţie a
fluidului geotermal în instalaţia la care s-au ataşat. Pe timpul experimentului instalaţia a fost
permanent plină cu apă, aflată în circulaţie.
Epruvetele metalice au fost pregătite astfel, înainte de introducerea în mediul agresiv:
inelele au fost curăţate cu hârtie abrazivă foarte fină, au fost şterse şi apoi degresate cu alcool
izopropilic. După degresare epruvetele au fost spălate cu apă distilată, uscate la 105 0C, răcite
şi apoi cântărite la balanţa electronică. Epruvetele au fost introduse cu dispozitivul prezentat
anterior, în mediul geotermal. Probele au fost scoase din lună în lună. După extragerea lor din
dispozitiv probele au fost uscate în etuvă, cântărite, observate cu lupa şi apoi curăţate de
produşii de depunere şi recântărite. Produsele depuse pe suprafaţa inelelor expusă mediului
coroziv au fost îndepărtate mecanic (prin răzuire cu perie de plastic) şi apoi chimic. Soluţia
folosită la curăţare este obţinută din 100 cm 3
acid clorhidric cu densitatea de 1,16, 2 grame
oxid de stibiu şi 2 grame clorură stanoasă. În soluţie se imersează epruvetele şi se agită.
Timpul optim de curăţare este de aproximativ 25 minute. Se lucrează la temperatura ambiantă.
Oxidul de stibiu inhibă coroziunea, iar clorura stanoasă reduce clorura ferică la clorură
feroasă, mai puţin corozivă. Soluţia este considerată epuizată atunci când culoarea ei devine
galbenă datorită clorurii de fier. După curăţarea în soluţia de acid inelele au fost imersate în
două băi consecutive de alcool izopropilic, şterse cu hârtie de filtru şi recântârite, apoi
observate cu lupa şi la microscop.
Pentru fiecare tip de oţel a fost efectuată o probă martor. Aceasta a constat în
imersarea în soluţia de curăţare prezentată anterior a unor inele prelucrate identic cu cele
depuse în mediul geotermal însă nefolosite la experimentele de pe teren . Inelele au fost
cântărite înainte şi după imersarea în soluţia de curăţare. Diferenţele de greutate au indicat
pierderea de metal la curăţare. Aceste valori au fost scăzute din pierderea de masă a
epruvetelor, evitând asfel apariţia erorilor ca urmare a curăţării chimice.
60
Probele, inclusiv probele martor au fost ţinute în soluţia de curăţare timp de 30 de
minute. In tabelul nr.27 sunt prezentate rezultatele obţinute în urma cântăririlor, pentru fiecare
tip de oţel utilizat:
Rezultatele măsurătorilor Tabelul

nr.27
Tipul oţelului Masa iniţială a Masa inelelor după Pierderea
inelelor (g) menţinere în acid procentuală
(g) greutate (p)
OLT 35K 15,0484 15,0454 0,0199
OLT 35R 15,1349 15,1329 0,0132
OLT 45K 14,1999 14,1987 0,0008
OLT 45R 14,5522 14,5486 0,0247
Ţinând cont de diferenţele de masă ale epruvetelor s-au calculat indicii gravimetrici.
Pierderea de masă a epruvetelor în mediul geotermal a fost calculată ţinând cont de
pierderea de masă a epruvetelor supuse acţiunii soluţiei de curăţare. Calculul s-a efectuat după
următorul algoritm:
Pierderea de masă a epruvetei prin curăţare: MI x p/100
Pierderea de masă a epruvetei datorată numai acţiunii mediului geotermal:
( MI –M ) –MI x p/100, unde:
MI - este masa epruvetei înainte de introducerea în mediul geotermal (g)
M - este masa epruvetei după curăţarea ei de produşi (g)
Viteza de coroziune a fost exprimată şi prin intermediul indicelui gravimetric,
utilizând formula:
Ig – indicele gravimetric
G – pierderea de masă datorată mediului geotermal
S – suprafaţa expusă
T – timpul
şi prin intermediul indicelui de penetraţie, utilizând formula:
61
Ip – indicele de penetraţie
 - densitatea materialului metalic
Aşadar vitezele de coroziune pentru cele patru tipuri de oţeluri, la diferite intervale
de timp şi graficele corespunzătoare sunt prezentate mai jos:
OLT 35K Tabelul nr.28
Viteza de coroziune Intervalul de timp Viteza de coroziune
(g/m2 zi) (zile) (mm/an)
14,963 32 0,753
12,461 69 0,632
10,12 101 0,513
Vcor (mm/an)
0,753
0,632
0,513
t (zile)
32 69 101
Fig. 2 Graficul reprezentând viteza de coroziune în funcţie de timp pentru OLT 35K
OLT 35R Tabelul nr.29

4,105 32 0,208
11,349 69 0,575
12,176 101 0,617
Vcor (mm/an)
62
0,617
0,575
0,208
t (zile)
32 69 101
Fig. 3 Graficul reprezentând viteza de coroziune în funcţie de timp pentru OLT 35R
OLT 45K Tabelul nr.30

7,085 32 0,359
10,461 69 0,530
16,204 101 0,821
Vcor (mm/an)
0,821
0,530
0,359
t (zile)
32 69 101
Fig. 4 Graficul reprezentând viteza de coroziune în funcţie de timp pentru OLT 45K
OLT 45R Tabelul nr.31

8,235 32 0,417
11,584 69 0,587
19,270 101 0,977
Vcor (mm/an)
0,977
63
0,587
0,417
t (zile)
32 69 101
Fig. 5 Graficul reprezentând viteza de coroziune în funcţie de timp pentru OLT 45R
Se observă că în cazul oţelului OLT 35K are loc o scădere a vitezei de coroziune
în timp, acest oţel făcând excepţie de la comportamentul celorlalte. În cazul oţelurilor OLT
35R, OLT 45K şi OLT 45R viteza de coroziune creşte în timp.
8.4 Rezultatele obţinute experimental

Tronsonul I
Tronsonul I a fost scos după o perioadă de 32 de zile de la imersare. Atât cu ochiul
liber cât şi cu lupa se observă că inelele sunt acoperite de un strat subţire, discontinuu de
produşi de culoare maro-roşcat, specifică ruginii. În tabelele nr.32 şi nr.33 sunt prezentate
rezultatele măsurătorilor obţinute la tronsonul I:
Rezultatele măsurătorilor la tronsonul I Tabelul
nr.32
Tipul oţelului Masa iniţială (g) Masa epruvetei cu Masa epruvetei fără
depuneri (g) depuneri (g)
OLT 35K 14,3534 14,0968 14,0518
OLT 35R 14,5358 14,4825 14,4514
OLT 45K 14,2979 14,1989 14,1554
OLT 45R 14,3427 14,2081 14,1737
Rezultatele măsurătorilor la tronsonul I Tabelul

nr.33
Tipul oţelului Pierderea totală de Pierderea de masă Pierderea de masă
masă (g) datorată curăţării datorată acţiunii
(g) mediului geotermal
(g)
OLT 35K 0,3016 0,0029 0,2987
OLT 35R 0,0844 0,0019 0,0825
OLT 45K 0,1425 0,0001 0,1424
64
OLT 45R 0,1690 0, 0035 0,1655
Viteza de coroziune calculată cu ajutorul indicelui gravimetric se calculează

raportând pierderea de greutate în mediul studiat, la suprafaţa inelelor expusă mediului
geotermal şi la numărul de zile de menţinere în mediu. În tabelul nr.34 sunt prezentate valorile
vitezei de coroziune obţinute pentru fiecare tip de oţel:
Valorile vitezei de coroziune Tabelul

nr.34
Tipul oţelului Viteza de coroziune Viteza de coroziune
(g/m2 zi) (mm/an)
OLT 35K 14,863 0,753
OLT 35R 4,105 0,208
OLT 45K 7,085 0,359
OLT 45R 8,235 0,417
Tronsonul II
Inelele au fost scoase din mediul coroziv după 69 de zile (32+37). La scoaterea
epruvetelor din mediul geotermal se observă că acestea sunt acoperite de un strat mult mai
gros de produşi de culoare maro-roşcat. Privit cu lupa stratul pare să acopere complet
suprafaţa expusă a inelelor. Stratul este neuniform, prezentând denivelări sub forma unor
cratere. Se observă uşoare diferenţe de culoare, de la galben la brun-roşcat. În tabelul nr.35
sunt prezentate rezultatele măsurătorilor obţinute la tronsonul II:
Rezultatele măsurătorilor la tronsonul II Tabelul

nr.35
OLT 35K 14,9705 14,8934 14,4275
OLT 35R 14,8298 14,7934 14,3360
OLT 45K 14,3552 14,4365 13,9008
OLT 45R 14,5749 14,5142 14,0693
Pierderile de masă datorate curăţării în acid ca şi pierderile de masă

datorate mediului geotermal sunt prezentate în tabelul nr.36:
65
Valorile pierderilor Tabelul nr.36
de masă
Tipul oţelului Pierderea totală de Pierderea de masă Pierderea de
masă (g) datorată curăţării masă datorată
(g) acţiunii mediului
geotermal (g)
OLT 35K 0,5473 0,0030 0,5400
OLT 35R 0, 4938 0,0020 0,4818
OLT 45K 0,4544 0,0011 0,4533
OLT 45R 0,5056 0, 0036 0,5020
Viteza de coroziune exprimată prin indicele gravimetric este prezentată în tabelul
nr.37:
Valorile vitezei de coroziune Tabelul nr.37

(g/m2 zi) (mm/an)
OLT 35K 12,461 0,632
OLT 35R 11,349 0,575
OLT 45K 10,461 0,530
OLT 45R 11,584 0,587
Tronsonul III
A fost scos din instalaţie după 101 zile (32+37+32). Inelele sunt acoperite cu un strat
destul de gros de produs maro-roşcat, neaderent la peretele metalic. În tabelul nr.38 sunt
prezentate rezultatele măsurătorilor obţinute la tronsonul III:
Rezultatele măsurătorilor la tronsonul III Tabelul

nr.38
OLT 35K 14,3660 14,2240 13,7212
OLT 35R 14,0571 13,7422 13,2829
OLT 45K 14,2042 13,5502 13,1753
OLT 45R 13.9445 13,2083
Pierderile de masă datorate curăţării şi acţiunii mediului geotermal sunt prezentate în

Tabelul nr.39:
66
Valorile pierderilor de masă Tabelul nr.39
Tipul oţelului Pierderea totală de Pierderea de masă Pierderea de masă
masă (g) datorată curăţării datorată acţiunii
(g) mediului geotermal
OLT 35K 0,6448 0,0029 0,6419

OLT 35R 0,7742 0, 0019 0,7723
OLT 45K 1,0289 0,0011 1,0278
OLT 45R 1,2259 0,0036 1,2223
Vitezele de coroziune ale celor patru oţeluri după 101 zile sunt prezentate în tabelul nr.
40:
Valorile vitezei de coroziune Tabelul

nr.40
(g/m2zi) (mm/an)
OLT 35K 10,120 0,513
OLT 35R 12,176 0,617
OLT 45K 16,204 0,821
OLT 45R 19,270 0,977
8.5 Aspecte ale impactului asupra mediului
8.5.1 Posibilitatea poluării solului
Analiza unui eventual impact produs asupra solului are în vedere mai multe elemente din
rândul cărora primează specificul activităţii productive, natura factorului poluant, suprafaţa
potenţial afectată şi alcătuirea litologică a terenului. În cazul perimetrului geotermal Oradea
nici unul din factorii menţionaţi nu se manifestă cu suficientă pregnanţă pentru a provoca
modificări esenţiale în zona de strictă influenţă a fiecărei sonde şi cu atât mai puţin în
cuprinsul suprafeţei globale conturate de cele 11 sonde.
Trebuie precizat faptul că sondele aflate în producţie se află într-o cabină închisă care
protejează atât vanele şi aparatura de măsură şi control, dar şi beciul sondei. Suprafaţa
ocupată de cabină este protejată cu pardoseală impermeabilă astfel încât chiar dacă există mici
pierderi de apă, aceasta nu se infiltrează în sol şi este colectată în beci.
67
La acest mod de amenajare a sondelor se adaugă pierderile de apă foarte reduse sau
uneori inexistente ca şi impactul neînsemnat produs de apa geotermală asupra solului care
acţionează doar prin temperatura sa pentru a rezulta o imagine elocventă asupra riscului
neînsemnat de poluare la nivelul solului. Această situaţie se constată chiar şi la sondele unde
există organizări de şantier şi dotări serioase cum este cazul dubletului geotermal pentru sonda
4797 şi 4081 ca sondă de injecţie.
În concluzie, nu se poate vorbi de o poluare la nivelul solului şi în consecinţă nu sunt
afectate nici flora şi nici fauna din perimetrele sondelor.
8.5.2 Impactul zgomotului
Sursele de zgomot principale, generatoare de zgomot în incinta Dublet-Nufărul sunt

următoarele:
 pompe de distribuţie, transport;
 alte organe de maşini sau utilaje în mişcare
S-au efectuat măsurători de zgomot la limita perimetrelor incintei principale de distribuţie
şi a sondei de extracţie apă geotermală – Dublet Nufărul; S.C.TRANSGEX S.A.Oradea.
Determinările de zgomot la limita incintelor s-au efectuat în conformitate cu STAS 6161-79,
iar punctele de măsură, în număr de 8, au fost stabilite după axele punctelor cardinale, iar
pentru efectuarea măsurătorilor s-a utilizat un aparat tip SONOMETRU RFT, de producţie
germană.
Punctele de măsură s-au dispus la colţurile incintei şi la aproximativ jumătatea distanţei
dintre două colţuri succesive, cu condiţia ca distanţa dintre două puncte succesive să fie de cel
mult 100 m. Valoarea admisibilă a nivelului de zgomot la limita incintelor industriale este
stabilită de STAS 10009-88.
Analizând rezultatele măsurătorilor de zgomot efectuate la limita incintei principale-
Dublet Nufărul, se constată că limita maximă admisă, de 65dB, nu este depăşită în nici unul
din cele 8 puncte de măsură. Valoarea medie a nivelului de zgomot determinat, la limita
perimetrului este de 57dB65dB.
Măsurătorile de zgomot efectuate la limita perimetrului incintei sondei de extracţie a apei
geotermale – Dublet Nufărul, indică încadrarea tuturor valorilor măsurate în limita maximă
impusă de STAS 10009-88, de 65dB. Valoarea medie determinată per ansamblul perimetrului
este de 54dB65dB.
În concluzie, pe ansamblul celor două perimetre analizate, factorul de mediu-zgomot, nu
influenţează în mod negativ atmosfera mediului înconjurător.
68
8.5.3 Depozitarea deşeurilor
Specificul activităţii de producţie din perimetrele de exploatare a apelor geotermale nu

pune problema deşeurilor industriale ca rezultat al funcţionării sondelor.
În aceste condiţii, deşeurile provenite din acest perimetru sunt preponderent
nevalorificabile de tip menajer, care se colectează şi se depozitează temporar în pubele
metalice amplasate în incinta sectorului, de unde se transportă la rampa de rezidii menajere.
Materialele recuperabile (metal, hârtie) se sortează şi se depozitează separat pentru a fi
valorificate prin unităţi specializate (conf. H.G. 155/1999 şi O.G nr.78/2000, O.G. nr.16/2001
privind gestionarea deşeurilor industriale reciclabile).
Din incinta Dubletului-Nufărul se colectează următoarele cantităţi şi tipuri de deşeuri:
 şlam carbid: 200 kg/an
 fier vechi: 1,5t /an
 deşeuri menajere: 1 t/an
8.5.4 Evacuarea apelor uzate
Unitatea analizată nu utilizează apa în procese tehnologice şi deci nu evacuează ape uzate
industrial.
Apa geotermală utilizată ca agent termic este folosită în cazul Dubletului-Nufărul în
sistem închis (se înregistrează în zăcământ după ce este epuizată termic).
Conform cu ,,Contractul de furnizare a energiei geotermale” pe care S.C.TRANSGEX
S.A. Oradea îl încheie cu beneficiarii de apă geotermală, la cap.VII ,,Obligaţiile părţilor
contractante privind utilizarea raţională a energiei geotermale”, precizează următoarele: art.15
– Deversarea apelor uzate termic în canale sau emisari se efectuează de către consumator, pe
răspunderea acestuia, cu avizul organelor de mediu şi a organelor prevăzute de actele
normative în vigoare.
Cerinţa de apă în scopuri igienico-sanitare, conform SR1343/1/95 se calculează astfel:
Qs zi max. Kzi  Kp  Ks  Nqs
unde:
- Kzi  1,10
- Kp  1,10
69
- Ks  1,02
- N  14 persoane
- qsp  60 l/om/zi conform STAS 1478/90
Deci: Qs zi max  1,036 m3/zi
Apele uzate menajere din incinta Dubletului sunt evacuate în reţeaua de canalizare urbană
cu respectarea prevederilor din normativul NTPA 002/2002.
În tabelul nr. 41 sunt prezentate valorile chimice reprezentative ale apei geotermale din
perimetrul Oradea:
70
ANALIZELE CHIMICE REPREZENTATIVE
ALE APEI GEOTERMALE DIN PERIMETRUL ORADEA Tabelul
nr.41
Sursa 4767 4795 1717 4005 1716 4796 4004 4006 4081 4797 1715 NTPA NTPA
001 002
PH 6,90 6,50 6,50 6,70 6,20 6,60 6,75 6,66 7,40 6,50 7,20 6,50 8,50
Conduct S 1440 1520 2050 1780 1700 2020 1550 1750 1700 1350 2350 - -
Reziduu fix 0,784 1,008 1,044 1,008 0,880 1,392 1,006 1,149 1,193 0,982 0,600 - -
g/l
Mineralizaţie 900,0 1182,0 1210,0 1313,7 1188,0 1246,0 1101,0 1109,0 1383,0 1048,0 850,0 - -
mg/l
Duritate 34,0 39,4 35,8 47,6 39,2 43,2 39,4 41,2 53,2 40,6 32,9 - -
ogerm. 
Subst. Org. 2,1 6,1 16,2 2,9 9,9 17,5 2,8 1,8 0,4 1,5 17,2 300 40
mg/l
SiO2 mg/l 78,0 47,8 62,0 47,6 64,1 47,0 57,0 53,0 45,0 45,0 37,5 - 400
Anioni mg/l - - - - - - - - - - - - -
Cl- 24,8 39,4 22,2 15,8 36,8 26,6 17,7 24,2 14,2 10,5 50,8 500 -
HCO3 - 219,2 258,6 300,1 203,3 196,8 198,1 203,1 231,4 144,3 200,5 189,6 - -
SO42- 468,9 508,4 507,3 692,5 584,2 651,4 546,9 571,5 823,8 515,3 355,8 - 400
Cationi - - - - - - - - - - - - -
mg/l
NH4+ 1,2 0,4 3,1 1,1 0,8 1,3 1,8 2,2 2,0 0,7 0,9 2,0 30
Na+ 42,0 100,0 75,0 30,0 45,0 29,5 30,0 30,0 18,0 45,0 6,0 - -
K+ 15,5 7,0 3,0 10,0 8,0 15,5 2,0 8,0 11,0 10,1 2,0 - -
Ca2+ 143,6 194,2 210,1 234,7 201,6 229,9 178,6 223,5 250,4 191,6 161,9 - -
Mg2+ 60,3 25,1 28,1 64,3 47,9 47,1 62,3 43,3 73,2 26,9 44,6 - -
Fe2+ 2,0 0,9 1,2 0,7 3,4 11,5 1,3 1,1 0,8 2,7 0,8 5,0 -
Temp. de - - - - - - - - - - - 30 40
71
evacuare oC
72
9. Concluzii
Mediile geotermale sunt în general medii agresive. În ceea ce priveşte caracterul lor
coroziv, acesta poate fi mai mult sau mai puţin accentuat funcţie de o serie de proprietăţi ale
lichidului şi caracteristici ale modului de utilizare.
Apele geotermale conţin ioni ca: hidrogen, clorură, bicarbonat, amoniu, sulfat, sulfură
şi unele gaze dizolvate cum ar fi: dioxid de carbon, hidrogen sulfurat, a căror prezenţă poate
cauza atacarea suprafeţei metalice a instalaţiilor de extracţie, transport şi utilizare a fluidelor
geotermale. Caracteristicile chimice ale apelor geotermale variază mult de la un rezervor la
altul, de aceea comportamentul diverselor materiale în aceste medii este diferit de la caz la caz
şi utilizatorii trebuie să facă faţă unor probleme specifice ce nu au o rezolvare standard.
Astfel experimentele noastre efectuate pentru sonda 4797 ne-au condus la următoarele
concluzii: cel mai rezistent pare să fie oţelul OLT 35K a cărui viteză de coroziune scade de la
0,753 mm/an după primele 32 zile la 0,513 mm/an după 101 zile. Este singurul din cele 4
oţeluri testate la care viteza de coroziune scade în timp. Experimentele noastre recomandă
folosirea acestui oţel. La restul oţelurilor viteza de coroziune creşte în timp.
Pentru o bună interpretare a rezultatelor este necesară şi o analiză chimică a produşilor
de coroziune.
Studiile comportării la coroziune pentru fiecare mediu în parte sunt esenţiale,
extrapolările pentru alte situaţii neoferind soluţii sigure.
73
Bibliografie
1. Boisdet A., Ignatiadis I., Longin G., Foucher J. C., 1990-1991, Main scientific and
technical results, Scientific report
2. Constantinescu Al., 1976, Detectarea şi măsurarea coroziunii, Ed.Tehnică, Bucureşti.
3. Contract de cercetare, nr. 1014/1981, Institutul de Cercetări şi Proiectări pentru Petrol
şi Gaze, Câmpina
4. Cosma C., Pop I., Jurcuţ T., 1995, Geothermal Training Programme Orkustofnun,
Reports of U.N.U., Reykjavik, Iceland.
5. Lichiti K. A., Jonshon C. A., Mc Ilhone, Wilson P. T., 1995, Proceedings of the World
Geothermal Congres, Italy
6. Poporski K., 1993, International Summer School On Direct Application of
Geothermal Energy, Skopje, Macedonia.
74

Utilizarea Energiei Neconventionale

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Utilizarea Energiei Neconventionale

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TEMA LUCRĂRII

UTILIZAREA ENERGIEI NECONVENŢIONALE

A APELOR GEOTERMALE PRECUM ŞI IMPLICAŢIILE

ACESTEIA ASUPRA INSTALAŢIILOR

Utilizarea apei geotermale se face pe două căi:

Situaţia actuală a celor 11 sonde de exploatare şi 1 de injecţie Tabelul nr.1

Făcând un studiu asupra multitudinii de date existente, privind caracteristicile fizico-

Caracteristicile chimice ale sondei 4795

Caracteristicile chimice ale sondei 4081 Tabelul nr.4

Caracteristicile chimice ale sondei 1715 Tabelul nr.6

Caracteristicile chimice ale sondei 1716 Tabelul nr.7

Caracteristicile chimice ale sondei 1717

Caracteristicile chimice ale sondei 4004 Tabelul nr.9

Caracteristicile chimice ale sondei 4005

Caracteristicile chimice ale sondei 4006

Caracteristicile chimice ale sondei 4796

Parametrii chimici ce influenţează caracterul apei

În tabelul nr.14 sunt prezentate determinările privind vitezele de coroziune şi cantităţile

Vitezele de coroziune şi cantităţile de

Rezultă că pentru cele 5 sonde, materialele (oţelul) se încadrează în grupa oarecum

6.1 Clasificarea tipurilor de coroziune frecvente în mediile

Specii carbonice: CO2, - Pot exacerba coroziunea la stress

H2S, S2- - Sulfurile se pot constitui în potenţiale impurităţi

Cl- - Promotor puternic al coroziunii localizate a oţelului

În aplicaţiile geotermale se găseşte un spectru larg de tipuri de coroziune. La

6.1.1 Coroziunea uniformă

6.1.3. Coroziunea prin fisurare

6.1.4. Fisurarea corozivă la stress (sub tensiune)

Tipurile 6.1.3 şi 6.1.4 de coroziune sunt amândouă distrugeri intercristaline: fisurile se

6.1.6. Coroziunea galvanică

6.2.1. Criterii calitative de apreciere a coroziunii

a.) Examinarea aspectului exterior

b.) Examinarea cu microscopul

c.) Observarea modificărilor produse în soluţie

d.) Metoda indicatorilor

6.2.2. Criterii cantitative de apreciere a coroziunii

Aprecierea intensităţii coroziunii poate fi făcută prin mijloace directe şi mijloace

a.) Modalităţi de estimare a coroziunii omogene

Reprezintă variaţia de masă a epruvetei ca urmare a coroziunii, raportată la unitatea de

Indicele gravimetric negativ, vcor- se calculează cu formula:

mcor - pierderea de masă prin coroziune

Caracterizează penetraţia coroziunii în masa metalică. Acest indice permite, într-un

vcor - indicele gravimetric [g/m2·t]

a) de hidrogen - se referă la volumul de hidrogen degajat în procesul de coroziune, în mediu

b.) Modalităţi de estimare a coroziunii intercristaline

Sm - stricţiunea probei martor

c.) Modalităţi de estimare a coroziunii localizate

6.2.3. Scări convenţionale de apreciere a rezistenţei la coroziune

Pentru aprecierea duratei de rezistenţă a diferitelor metale la coroziune s-au stabilit pe

Grupele de rezistenţă a metalelor la coroziune

Pierderea de masă g/m2·zi

0,021...0,10 0,007...0,035 0,010...0,005 2

În cazul ţevilor utilizate în industria de extracţie a ţiţeiului unii autori clasifică

Scara în grade zecimale a rezistenţei la coroziune

0,001 - 0,0009 - 0,001 - 0,0012 - 0,0003 -

Numărul de ciupituri Mărimea ciupiturii Intensitatea atacului

Comportarea materialelor metalice la coroziune depinde în principal de doi

6.3.1. Metode de testare în laborator

6.3.1.1. Determinarea variaţiei de masă a epruvetelor

Cea mai răspândită metodă de determinare a vitezei de coroziune este determinarea

p - penetraţia coroziunii [mm/an].

Inhibitorii de coroziune sunt substanţele, ce adăugate în cantităţi mici mediului în care

În cazul utilizării inhibitorilor în medii geotermale, folosite de obicei ca agenţi termici,