Sarmanul Dionis

Introducerea conține o meditație a autorului, referitoare la felul în care cu toții percepem lumea
raportându-ne la organele de simț, în lipsa cărora realitatea și, implicit, timpul, devin inexistente,
iar călătoria în timp devine posibilă. Odată cu sfârșitul meditației începe acțiunea nuvelei.
Ne este prezentat protagonistul, Dionis, un orfan sărac ce se plimbă pe străzile Bucureștiului într-
o seară ploioasă, în căutarea unui adăpost pe care îl găsește într-o cârciumă.
Când ploaia se oprește, tânărul pornește spre casă. Aici, atmosfera nu este mai puțin mohorâtă
decât cea de afară. Casa este o ruină friguroasă în care mișună șoareci și insecte, alinarea fiindu-i
oferită de teancurile de cărți vechi citite cu pasiune la lumina lumânării și mai apoi, a lunii,
precum și de către portretul tatălui său, de pe vremea când acesta avea vârsta lui Dionis.
Aflăm apoi povestea familiei tânărului. Tatăl său provenea dintr-un mediu aristocratic de care se
îndepărtase pe când fusese adolescent. Pe mama lui Dionis, Maria, o cunoscuse în casa preotului
cu care locuia, Maria fiind fiica acestuia. Moartea timpurie a tatălui fusese cauzată de vestea
tulburătoare cum că nu se mai putea baza pe moștenirea familiei sale, după primirea unui
testament nefavorabil lui. După ce l-a crescut pe Dionis, s-a stins și Maria, lăsând în urmă un
tânăr orfan, sărman, însetat de cunoaștere, însă cu imposibilitatea de a-și îmbunătăți condiția
socială.
Preocupările favorite ale tânărului sunt filosofia, scrierea versurilor și vechile cărți magice,
referitoare îndeosebi la astrologie, traduse în limba română și scrise cu caractere slavone vechi.
Dionis reflectă asupra astrologiei, întrebându-se dacă nu cumva conține secretul posibilității
călătoriilor interspațiale și intertemporale ale omului. El concluzionează că sufletul omului
conține atât trecutul cât și viitorul și că, dacă sufletul nostru ar ști cum să facă aceste călătorii, ele
ar fi posibile. 
Brusc, atenția protagonistului se îndreaptă pentru câteva clipe în direcția unei femei a cărei
imagine o asociază cu idealul conceput de către el: „văzu prin fereastra arcată și deschisă, în
mijlocul unui salon strălucit, o jună fată muiată într-o haină albă, înfiorând cu degetele ei subțiri,
lungi și dulci clapele unui piano sonor și acompaniind sunetele ușoare a unor note dumnezeiești
cu glasul ei dulce și moale. Părea că geniul divinului brit Shakespeare espirase asupra pământului
un nou înger lumesc, o nouă Ofelia.”.
Copleșit de frig și de propriile cugetări, Dionis cade într-o succesiune de vise.
Întâi, el se transpune în vremea lui Alexandru cel Bun și devine Dan, un călugăr care are
revelația de a fi trăit într-un timp viitor sub numele de Dionis, fenomen aflat în strânsă legătură
cu cele învățate din cartea de astrologie („cartea mi-a făcut șotia asta”) .
Dorind să elimine confuzia, îl vizitează pe maestrul său spiritual, evreul Ruben, care îi confirmă
teoriile egiptenilor din vremea antică, acestea susținând că sufletul trece prin mai multe trupuri.
Maestrul explică semnificația umbrei noastre, care reprezintă latura eternă a fiecăruia, iar Dan se
desprinde de propria umbră.
Apoi, Ruben îi dezvăluie secretul cărții, precum și faptul că ea trebuie citită din șapte în șapte file
pentru a fi cu adevărat înțeleasă. De asemenea, el explică faptul că natura neobișnuită a acestei
cărți poartă origini demonice.
9A
Dând să plece din casa maestrului său, Dan asistă la un spectacol grotesc: casa lui Ruben se
preface într-o peșteră, iar Ruben însuși devine Lucifer, care dorește ca ideea cărții să treacă acum
și prin mintea călugărului Dan. Tulburat de cele întâmplate, Dan își îndreaptă atenția spre fiica
spătarului Tudor Mesteacăn, visând la crearea unui spațiu paradisiac pentru el și ființa iubită.
Umbra sa se concretizează și capătă acum contururile unui tablou.
Această umbră îi spune lui Dan că i se cuvine accesul la înțelesurile cărții magice, întrucât el o
scrisese, pe vremea când sufletul lui se aflase în trupul unui mag numit Zoroastru, și că este
posibil un schimb de condiție materială și spirituală între Dan și umbra sa. Urmările acestui
schimb l-ar elibera pe Dan de limitările impuse de propriul trup, iar acesta face o înțelegere cu
umbra, cum că, aflată în stadiu material în urma schimbului cu Dan, își va scrie memoriile sub
forma unui jurnal de meditații filosofice.
Dan îi propune iubitei sale să facă același schimb cu propria umbră, astfel încât amândoi ar fi
eliberați de condiția lor terestră și s-ar putea stabili pe Lună. Cu toate acestea, din cauza unei
imagini repetitive apărute în visul său și al iubitei sale, paradisul începe a se sfârși. Ei visează
porțile închise ale „domei lui Dumnezeu”, iar ispita depășirii acestei interdicții devine atât de
puternică încât se materializează în povestea păcatului originar. Auzind cântecele îngerilor și
observând că sunt identice cu cele prefigurate în mintea sa, Dan  ajunge să se întrebe dacă nu
cumva el este Dumnezeu. Nu reușește, însă, să termine de articulat această idee, fiindcă este
izgonit din locul ocupat împreună cu iubita sa, revenind la condiția inițială pe Pământ.
Naratorul reia acum figura lui Dionis, care trăiește o realitate crudă, îndrăgostit fiind de fata din
vecini și neîndrăznind să spere că povestea lor s-ar putea vreodată materializa. Îi scrie, totuși, o
scrisoare, pe care fata o duce la piept, iar Dionis, martor fiind la această scenă, cade pe podea,
emoționat. Tatăl fetei, aflând povestea, pătrunde în casa lui Dionis împreună cu un medic și,
vrând să-l salveze, vede portretul tatălui acestuia. Își dă seama atunci de originile aristocratice ale
tânărului îndrăgostit.
Narațiunea se îndreaptă iar spre Dan, care face din nou schimbul cu umbra, amândoi ajungând de
data aceasta la formele lor inițiale. Revenind la identitatea sa dionisiacă, tânărul aflat pe patul de
spital este vizitat de maestrul Ruben, însă acesta insistă că se numește Riven și este negustor de
cărți. Riven pleacă cu umbra lui Dionis, iar tânărul concluzionează astfel că a fost vândut
chinuitorului de suflete. Afirmațiile lui Dionis sunt puse pe seama delirului cauzat de boală.
Casa lui Dionis capătă o înfățișare locuibilă, cu mobile elegante, iar acesta începe a-și reveni din
boală, cu mintea clarificată. Deasupra patului său se află Maria, iubita sa, costumată în băiat din
cauza interdicțiilor de a-l vizita. Cei doi se căsătoresc și sfârșesc trăind împreună „departe de
zgomotul lumii”.
Nuvela ia sfârșit cu o dilemă rămasă neclarificată: cine este adevăratul protagonist? Dan sau
Dionis? Nici identitatea evreului Ruben nu este lămurită, iar autorul alege să nu dezvăluie
adevărul, fiindcă, în fond, ambiguitatea menține misterul aflat între vis și realitate, precum și
momentul în care cele două se confundă una cu cealaltă: „Fost-au vis sau nu, asta-i întrebarea. Nu
cumva îndărătul viselor vieței e un regisor a cărui existență n-o putem esplica? Nu cumva suntem
asemenea acelor figuranți cari, voind a reprezenta o armată mare, trec pe scenă, înconjură
fundalul și reapar iarăși?”.