Momentele subiectului:

1.Expozițiunea (fixează spațiul, timpul, personajele și motivul/motivele conflictului);

2.Intriga (momentul în care se declanșează conflictul între personaje);
3.Desfășurarea acțiunii (prezintă întâmplările într-o ordine cronologică);
4.Punctul culminant (corespunde momentului celui mai tensionat al conflictului);
5.Deznodământul (momentul rezolvării conflictului).
Genuri Literare
Genul dramatic
Genul dramatic cuprinde totalitatea operelor scrise pentru a fi ulterior reprezentate pe
scena unui teatru. De aceea, operele dramatice presupun o limitare în timp și în spațiu a
acțiunii reprezentate. In operele dramatice apare un conflict dramatic, care este axa în
jurul caruia se dezvolta acțiunea, bazată pe împrejurări, pasiuni și caractere care se
ciocnesc. Personajele textului dramatic comunică prin intermediul dialogului și a
monologului, autorul neintervenind decât în indicațiile scenice (regizorale). Indicațiile
scenice apar între paranteze sau în subsolul paginilor și se referă la acțiunea personajelor,
la gesturi, la decor, la mimica etc. Personajele iau cu totul locul autorului, a cărui
intervenție indirectă se manifestă prin indicațiile de regie, care se numesc didascalii.
Genul epic
Genul epic cuprinde acele opere literare în care ideile și sentimentele autorului sunt
transmise indirect, prin intermediul acțiunii și al personajelor. Genului epic îi corespunde,
ca mod de expunere, narațiunea.
Genul liric
Genul liric cuprinde operele literare în care sunt exprimate direct (spre deosebire de
genul epic) gândurile, ideile și sentimentele autorului prin intermediul eului liric. În genul
liric domină viziunea și transfigurarea artistică, autorul apelând la tehnici aludive si
asociative, creând un univers de mare forță de sugestie ce se adresează sensibilității
cititorului. Este, din acest motiv, genul literar al discursului subiectiv, exprimând
sentimentele prin intermediul figurilor de stil și al simbolurilor. De obicei, discursul
genului liric este la persoana întâi, dar este folosită și persoana a II-a.
Termenul liric vine de la denumirea instrumentului muzical numit lira. Aceasta era
însemnul lui Apollo, zeul luminii, al muzicii și al poeziei la greci. În Grecia Antică s-a folosit
pentru scrierea textelor poetice cu criteriu formal, și anume acompaniamentul de liră. De
abia în epoca modernă, poezia lirică a ajuns să însemne creație literară ce exprimă
sentimente sau atitudini. Treptat, lirismul s-a identificat cu poezia, supusă unor mijloace
formale cum sunt versul, stofa, ritmul sau rima.
In literatura contemporană nu se mai poate vorbi de o asociere între genul liric si
poezie, existând și opere lirice în proză. Mai mult chiar, în cadrul poeziilor se distinge un
amestec al lirismului cu epicul și există o tendință de distrugere a regulilor rigide de
versificație.