Primul Război Mondial

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare

Acest articol sau secțiune are mai multe probleme. Puteți să contribuiți la

rezolvarea lor sau să le comentați pe pagina de discuție. Pentru ajutor,
consultați pagina de îndrumări.

 Îi lipsesc notele de subsol. Marcat din mai 2020.

 Conține greșeli de ortografie și/sau de punctuație. Marcat din mai
2020.

 Nu ștergeți etichetele înainte de rezolvarea problemelor.

Primul Război Mondial

Din sus în jos: Tranșee pe Frontul de Vest, avioane biplane

germane (Albatros D.III), tancul britanic Mark I, servantul
unei mitraliere Vickers purtând o mască de gaze, scufundarea
navei britanice HMS Iresistible, din cauza unei mine,
la Dardanele.
 Informații generale

Perioadă 28 iulie 1914 – 11
noiembrie 1918

Loc Europa, Africa și Orientul
Mijlociu, (pentru scurtă
vreme și în China și insulele
din Oceanul Pacific)

Rezultat Victoria Antantei
Destrămarea
imperiului rus (Revoluția și
crearea URSS), german (Prăb
ușirea economică,
germenii nazismului și ai
celui de Al Doilea Război
Mondial), otoman (Revoluția
lui Kemal Atatürk și
modernizarea Turciei), austr
o-ungar (Dezmembrare).
Apariția unor noi state
în Europa
Centrală și Răsăriteană.
Crearea Ligii Națiunilor

Casus belli Asasinarea arhiducelui Franz

Ferdinand (28 iunie), urmată
de declarația austriecilor de
război împotriva Serbiei (28
iulie) și de mobilizarea Rusiei
împotriva Austro-Ungariei
(29 iulie).

Beligeranți

Puterile Antantei: Puterile Centrale:

 Franța  Imperiul German
 Imperiul Britanic  Austro-Ungaria
  Imperiul Rus (1914-17)  Imperiul Otoman
 Italia (1915-18)  Bulgaria (1915-18)
 Statele Unite (1917-18)
Cobeligeranți:
 Serbia
 Darfur (1914-16)
 România (1916-18)
 Statul Derviș
 Japonia
 Emiratul Jabal
 Belgia
Shammar
 Portugalia (1916-18)
...și alții
 Grecia (1917-18)
 Muntenegru
Cobeligeranți:
 Siam (1917-18)
 China (1917-18)
 Legiunile Cehoslovace
 Regatul Hejaz
 Brazilia
...și alții

Conducători

 Georges Clemenceau  Wilhelm al II-lea

 Joseph Joffre  Erich von Falkenhayn
 Ferdinand Foch  Paul von Hindenburg
 Robert Nivelle  Reinhard Scheer
 Philippe Petain  Erich Ludendorff
 George al V-lea  Franz Josef
 Herbert H. Asquith  Carol I
 David Lloyd George  Conrad von Hötzendorf
 Douglas Haig  Arthur Arz von
 John Jellicoe Straussenburg
 Nicolae al II-lea  Mehmed al V-lea
 Nicolai Nicolaevici  İsmail Enver
 Alexei Brusilov  Mustafa Kemal
 Victor Emmanuel al III-  Ferdinand I
lea  Nikola Jekov
 Luigi Cadorna
 Armando Diaz
 Woodrow Wilson
 John Pershing
 Petru I
 Radomir Putnik
 Ferdinand I
 Alexandru Averescu
 Albert I

Efective
  12.000.000  13.250.000

 8.841.541[1][2]  7.800.000
 8.660.000 [3]
 2.998.321
 5.615.140  1.200.000
 4.743.826 Total: 25.248.321
 1.234.000
 800.000
 707.343
 380.000
 250.000
 50.000

Total: 42.959.850

Pierderi

Morți:[4] Morți:[4]
5.530.000 4.386.000
Răniți: Răniți:
12.832.000 8.388.000
Dispăruți: Dispăruți:
4.121.000 3.630.000

Modifică date / text 

Războiul cel Mare, Războiul Națiunilor, denumit, în timpul celui de Al Doilea Război
Mondial, Primul Război Mondial, a fost un conflict militar de dimensiuni mondiale. A
fost un război global declanșat în Europa, care a durat de la 28 iulie 1914 până pe 11
noiembrie 1918, la care au participat peste 70 de milioane de militari, inclusiv 60 de
milioane de europeni, mobilizați într-unul dintre cele mai mari războaie din istorie. Peste
nouă milioane de combatanți și șapte milioane de civili au murit ca urmare a războiului,
o rată a accidentelor exacerbată de progresul tehnologic și industrial al beligeranților și
impasul tactic cauzat de războiul de tranșee. A fost unul dintre cele mai mortale
conflicte din istorie și a provocat schimbări majore politice, inclusiv revoluțiile din 1917-
1923(en) la multe dintre națiunile implicate. Rivalitățile nerezolvate la sfârșitul conflictului
au contribuit la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, 21 de ani mai târziu.
[5]
 Situația din Europa, înainte de război, era
îngrijorătoare. Imperialismul, Militarismul și Naționalismul se aflau în ascensiune, iar
cursa înarmărilor între marile imperii ale Europei a condus la un nivel crescut de
militarizare fără precedent. Conflictele teritoriale nerezolvate au creat tensiuni
internaționale, iar conflictele regionale multiple au dus la descompunerea relațiilor
diplomatice. Războiul a atras în luptă toate marile puteri economice ale lumii, grupate în
două alianțe opuse: Puterile Aliate sau Antanta (Imperiul Rus, A Treia Republică
Franceză și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei), contra Puterilor Centrale formate
din Imperiul German și Austro-Ungaria. Deși Italia a fost membră a Alianței Triple alături
de Germania și Austria-Ungaria, ea nu s-a alăturat Puterilor Centrale, deoarece Austro-
Ungaria a atacat-o încălcând termenii alianței. Aceste alianțe au fost reorganizate și
extinse pe măsură ce mai multe națiuni au intrat în război: Italia, Japonia și Statele
Unite ale Americii care s-au alăturat Antantei în timp ce Imperiul Otoman și Bulgaria s-
au alăturat Puterilor Centrale.[6]
Declanșarea războiului a fost provocată de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al
Austriei, moștenitor al tronului Austro-Ungariei, de către studentul bosniac Gavrilo
Princip la Sarajevo la 28 iunie 1914. Această crimă a declanșat o criză diplomatică
atunci, când Austro-Ungaria a dat un ultimatum Regatului Serbiei și, ca urmare,
alianțele internaționale formate de-a lungul deceniilor anterioare au fost invocate. În
câteva săptămâni marile puteri se aflau în război, iar conflictul urma să escaladeze în
curând la scară globală.
Rusia a fost prima care a ordonat o mobilizare parțială a armatelor sale în zilele 24 iulie-
25 iulie, iar la 28 iulie, Austria-Ungaria a declarat război Serbiei. Rusia a anunțat
mobilizarea generală la 30 iulie. Germania a trimis un ultimatum Rusiei să se
demobilizeze. Rusia a refuzat. Astfel, Germania i-a declarat război Rusiei la 1 august.
Fiind depășită numeric pe Frontul de Est, Rusia a îndemnat aliatul său francez să
deschidă un al doilea front în vest.[7]
Cu 40 de ani în urmă, încheierea războiului franco-prusac a pus capăt celui de-al doilea
imperiu francez, iar Franța i-a cedat Germaniei provinciile Alsacia-Lorena. Amărăciunea
în legătură cu această înfrângere și hotărârea de a recupera Alsacia-Lorena i-au
determinat să accepte pretenția Rusiei, astfel că Franța a început să se mobilizeze pe
deplin la 1 august, iar Germania, la 3 august, a declarat război Franței. Frontiera dintre
Franța și Germania a fost puternic fortificată pe ambele părți, astfel încât,
conform planului Schlieffen, Germania a invadat state neutre
ca Belgia și Luxemburgul înainte de a se deplasa spre Franța din nord, determinând
Regatul Unit să declare război împotriva Germaniei la 4 august, din cauza încălcării
neutralității belgiene.[8]
Japonia a intrat în război de partea Puterilor Aliate la 23 august 1914, profitând de
ocazia distragerii Germaniei de războiul european pentru a-și extinde sfera de influență
în China și Pacific.
Marșul german spre Paris a fost oprit în Prima bătălie de pe Marna, ceea ce a
determinat ca pe Frontul de Vest să se instaleze o luptă de uzură, cu o linie de tranșee
care s-a schimbat rareori până în 1917. Pe Frontul de Est armata rusă a condus cu
succes campania împotriva austro-ungurilor, însă germanii au oprit-o în Prusia de Est în
bătăliile de la Tannenberg și Lacurile Mazurice. În noiembrie 1914, Imperiul Otoman s-a
alăturat Puterilor Centrale, deschizând fronturi în Caucaz, Mesopotamia și Peninsula
Sinai. În 1915, Italia s-a alăturat Puterilor Aliate, iar Bulgaria s-a alăturat Puterilor
Centrale. România s-a alăturat Puterilor Aliate în 1916. După ce au fost scufundate
șapte nave comerciale americane de către focurile trase de submarinele germane și
revelația că germanii încercau să obțină cooperarea Mexicului pentru a duce război
împotriva Statelor Unite, SUA au declarat război Germaniei la 6 aprilie 1917.
Guvernul țarist rus a fost înlăturat în martie 1917, odată cu Revoluția din Februarie,
iar Revoluția din Octombrie, urmată de o nouă înfrângere militară, i-a determinat pe ruși
să încheie pace cu Puterile Centrale prin Tratatul de la Brest-Litovsk, care le-a acordat
germanilor o victorie semnificativă. După uimitoarele [judecată  de  valoare] ofensive germane de
primăvară de-a lungul Frontului de Vest, în primăvara anului 1918, puterile aliate s-au
adunat și au condus Ofensiva de 100 de zile împotriva germanilor. La 4
noiembrie 1918, Imperiul Austro-Ungar a acceptat Armistițiul de la Villa Giusti și
Germania, care avea propriile probleme cu revoluționarii, a fost de acord cu încheierea
unui armistițiu la 11 noiembrie 1918, războiul încheindu-se cu victoria forțelor aliate.
Până la sfârșitul războiului sau imediat după aceea, Imperiul German, Imperiul Rus,
Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Otoman au încetat să mai existe, iar monarhiile
acestora au fost abolite. Frontierele naționale au fost redesenate, cu restabilirea sau
crearea a nouă națiuni independente, iar coloniile germane și teritoriile otomane au fost
împărțite între puterile victorioase. În timpul Conferinței de la Paris din 1919, cele patru
mari puteri (Marea Britanie, Franța, Statele Unite și Italia) și-au impus termenii într-o
serie de tratate. Liga Națiunilor a fost creată cu scopul de a împiedica repetarea unui
astfel de conflict. Acest efort nu a reușit, iar depresiunea economică, naționalismul
reînnoit, statele succesoare slăbite și sentimentele de umilință (în special pentru
Germania) au contribuit în cele din urmă la declanșarea celui de-al Doilea Război
Mondial.[9]

Cuprins

 1Denumirea

 2Cauze

o 2.1Cauze și responsabilități

 31914: Primele bătălii

o 3.1Mobilizare și chemarea la arme

o 3.2Frontul de Vest

 3.2.1Violarea neutralității Belgiei de către Germania

 3.2.2Marna

 3.2.3Ypres

o 3.3Frontul de Est

 3.3.1Tannenberg

o 3.4Frontul Oriental

 3.4.1Primele bătălii navale

 41915: Războiul de poziții

 o 4.1Frontul din Orientul Mijlociu: Gallipoli

o 4.2Frontul Italian: Isonzo

 51916: Infernul

o 5.1Frontul de Vest

 5.1.1Verdun (1916)

 5.1.2Somme (1916)

 6Revoluția Rusă

 7Ultima jumătate

o 7.1Intrarea Statelor Unite în război

o 7.2Ofensiva germană din primăvara anului 1918

o 7.3Victoria Antantei

 8Sfârșitul războiului

 9Experiența cotidiană în tranșee

 10Societatea la război

 11Economia pe timp de război

 12Cultura pe timp de război

o 12.1Literatura

o 12.2Cinematografie

o 12.3Memoria Primului Război Mondial

 13Scurtă cronologie

 14Bilanțul războiului

o 14.1Soldați aliați morți

o 14.2Soldați morți ai Puterilor Centrale

o 14.3Civili morți

 15Note
  16Bibliografie

 17Vezi și

 18Legături externe

o 18.1Media

Denumirea[modificare | modificare sursă]
Termenul „primul război mondial” a fost folosit pentru prima dată în septembrie 1914
de biologul și filosoful german Ernst Haeckel, care a susținut că „nu există nici o
îndoială că cursul și caracterul acestui război european de temut ... va deveni primul
război mondial în sensul deplin al cuvântului” citând un raport de serviciu în The
Indianapolis Star, la 20 septembrie 1914.[10] Înainte de Al Doilea Război Mondial, anii
1914-1918 au fost, în general, cunoscuți ca anii Marelui Război. Europenii
contemporani l-au caracterizat, de asemenea, ca fiind „ războiul care trebuia să pună
capăt războiului” sau „războiul pentru a pune capăt tuturor războaielor”, datorită
percepției lor asupra scării și devastării sale, atunci neegalate. După ce a început cel
de-al Doilea Război Mondial în 1939, termenul a devenit mai standard la istoricii
Imperiului Britanic, inclusiv la canadieni, utilizând mai des termenul „Primul Război
Mondial”.[11]
În octombrie 1914, revista canadiană Maclean a scris: „Unele războaie se autonumesc.
Acesta este Marele Război”. Cu toate acestea, istoricul John Holland Rose descria în
1911 războaiele din 1793-1815 împotriva Franței ca Marele Război. Această a fost
validată de cartea lui Gareth Glover din 2015, Waterloo în 100 fapte, în care afirmă:
„Această declarație de deschidere va provoca o serie de nedumeriri față de mulți care
au crescut cu numirea Marelui Război aplicat ferm la primul război mondial din 1914-
18. Dar pentru oricine trăia înainte de 1918, titlul Războiului cel Mare a fost aplicat
în Războaiele Napoleoniene în care Marea Britanie a luptat aproape continuu împotriva
Franței timp de 22 de ani între anii 1793-1815.”[12]
Anterior, au mai fost războaie franco-britanice majore precum: Războiul Succesiunii
Spaniole (1701-1714), Războiul de Succesiune Austriacă (1740-1748), Războiul de
Șapte Ani (1756-1763) și Războiul de Independență al Statelor Unite ale
Americii (1775-1783), petrecute pe fronturile a două-trei continente.
În Germania denumirea „Marele război” a fost folosit istoric pentru Războiul de treizeci
de ani din 1618-1648, cunoscut și sub numele de „Marele război german” sau „Marea
schismă”. Una dintre cele mai lungi și mai distrugătoare conflicte din istoria omenirii a
condus la opt milioane de decese cauzate de acțiuni militare, violență, foamete și
ciumă, majoritatea acestora fiind din statele germane din Sfântul Imperiu Roman. În
ceea ce privește pierderile și distrugerile proporționale din Germania, a fost depășită
doar între ianuarie și mai 1945; vizibilitatea sa de durată este parțial rezultatul pan-
germanismului din secolul al XIX-lea. Indiferent de terminologie, rămâne cea mai mare
traumă de război în memoria germană, așa cum s-a demonstrat în dezbaterile despre
convențiile de numire pentru centenarul din 1914-1918. [13]
Cauze[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Cauzele Primului Război Mondial.

Atentatul de la Sarajevo. Desen din presa vremii

În ziua de 28 iunie 1914 Franz Ferdinand, arhiducele Austriei și moștenitorul tronului

austro-ungar, a fost asasinat la Sarajevo de Gavrilo Princip, un student naționalist sârb-
bosniac. Acesta a făcut parte dintr-un grup de cincisprezece asasini, susținuți de Mâna
Neagră, o societate secretă fondată de naționaliști pro-sârbi, cu legături în
armata Serbiei. Asasinatul a amorsat tensiunea gravă, care deja exista în Europa.
Rebeliunile de la Sarajevo provocate de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand au fost
instigate de minoritatea sârbă, care era nemulțumită de anexarea în 1908 a Bosniei și
Herțegovinei de către Imperiul Austro-Ungar, ca și de invadarea și ocuparea
violentă [14] a provinciei de către același imperiu, în 1878.
Deși acest asasinat a fost considerat ca detonatorul direct pentru Primul Război
Mondial, cauzele reale trebuie căutate în deceniile premergătoare, în rețeaua complexă
de alianțe și contrabalansări care s-au dezvoltat între diferitele puteri europene, în urma
înfrângerii Franței și a proclamării Imperiului federal german (Al II-lea Reich), sub
conducerea „cancelarului de fier”, Otto von Bismarck, în 1871.
Cauzele Primului Război Mondial constituie o problemă complicată din cauza
multitudinii factorilor implicați, între care: naționalismul, disputele anterioare nerezolvate,
precum lipsa surselor de materie primă și de piețe de desfacere pentru industria central-
europeană, sistemul de alianțe, guvernarea fragmentară, întârzieri și neînțelegeri în
comunicația diplomatică, cursa înarmărilor etc.
Cauze și responsabilități[modificare | modificare sursă]
Gavrilo Princip - asasinul lui Franz Ferdinand, cauza imediată a declanșării războiului.

Cauza principală a Primului Război Mondial a fost refuzul imperiilor de a acorda

populațiilor lor dreptul la auto-determinare.[15][16] Bosnia a fost anexată de către Imperiul
Austro-Ungar în 1908, în disprețul sentimentelor sau dorințelor populației, Austro-
Ungaria însăși fiind deja, la acel moment, un stat multi-etnic în care numeroase
minorități erau dominate de o clică de nemți și unguri. [17] La fel cum românii transilvăneni
aflați sub opresiunea austro-ungară priveau cu speranță de ajutor spre românii deja
liberi din regatul României, tot așa și sârbii din Bosnia și din restul Imperiului Austro-
Ungar priveau cu speranță spre frații lor din regatul independent al Serbiei. [18]
Monarhia habsburgică se baza mai mult pe forță împotriva popoarelor care trăiau în
interiorul statului multinațional austro-ungar, decât pe loialitatea acestor popoare, și la
începutul secolului al XX-lea această loialitate, în mod vădit, se dilua. [19] Popoarele
aflate în interiorul imperiilor multinaționale erau nemulțumite de frontierele existente la
acel moment, precum și de modul în care aceste frontiere erau menținute prin instituții
politico-statale conservatoare.[20] De altfel, unul dintre puținele câștiguri obținute în urma
Primului Război Mondial a fost chiar acest drept al popoarelor la autodeterminare. [21] În
epocă, observatorii avizați considerau că aristocrații care conduceau Imperiul Austro-
Ungar promovau politici expansioniste nebunești, care erau contra propriilor lor
interese: imperiul gemea deja sub greutatea propriilor contradicții și a frustrării
minorităților oprimate, în timp ce conducerea îngloba Bosnia-Herțegovina, o altă
provincie cu populație diversă religios și etnic.[22]
Există multe ipoteze care încearcă să explice cine, sau de ce, a fost vinovat pentru
începutul Primului Război Mondial. Primele explicații, prevalente în 1920–1930,
accentuau versiunea oficială, care, în conformitate cu Tratatul de la
Versailles și Tratatul de la Trianon, plasa întreaga responsabilitate asupra Germaniei și
aliaților săi. Versiunea oficială a fost o ipoteză bazată pe ideea că războiul a început
când Austro-Ungaria a invadat Serbia, susținută de Germania care a invadat, fără
provocare, Belgia și Luxemburg. În această viziune, ipoteza este că responsabilitatea
pentru război s-a creat prin agresiunea Germaniei și a Austro-Ungariei, în timp
ce Rusia, Franța și Marea Britanie au ripostat legitim acestei agresiuni. Această idee a
fost, ulterior, apărată de istorici ca Franz Fischer, Imanuel Geiss, Hans-Ulrich
Wehler, Wolfgang Mommsen și V.R. Berghahn. Cu timpul, alți analiști au luat în
considerație și factori suplimentari precum, de exemplu, rigiditatea planurilor militare
ruse și germane, dată fiind importanța concepției de a ataca primul și de a executa
planurile militare într-un ritm rapid).
Pe parcursul mai multor decenii, britanicii au fost obișnuiți cu războaie coloniale, unde
au triumfat rapid și ușor, iar din aceste considerente au întâmpinat Marele Război cu
entuziasm. Totuși, dificultățile întâlnite de Marea Britanie în războiul Zulu (1879) și în cel
de-al doilea război bur (1899-1902), au redus probabilitatea că britanicii au fost naivi în
privința potențialului unui război major. Faptul că nicio forță politică importantă nu s-a
opus războiului a însemnat că cei care nu erau de acord cu el nu aveau destulă putere
pentru a organiza o opoziție viabilă, cu toate că pe durata războiului au existat proteste
minore.
O altă cauză a războiului a fost dezvoltarea industriei de armament, care a dus la
formarea de alianțe cu substrat militarist. Un exemplu de militarism a fost construirea
vasului HMS Dreadnought, o navă de luptă revoluționară, care avea o superioritate
majoră față de navele anterioare, numite „pre-dreadnought”. Noul vas a mărit puterea
maritimă a Marii Britanii și a lansat o competiție acerbă în construcția vaselor între
Marea Britanie și Germania din cauza neoimperialismului. În general, națiunile care
făceau parte din Tripla Înțelegere (Antanta) se temeau de cele care aparțineau la Tripla
Alianță și vice versa.
Liderii civili ai puterilor europene se aflau în mijlocul mai multor valuri de
fervoare naționalistă, care a crescut, treptat, în Europa, pe parcursul deceniilor
anterioare. Această evoluție a redus opțiunile viabile ale politicienilor în iulie 1914.
Eforturile diplomatice intense, menite să medieze conflictul austro-sârb, deveniseră
irelevante, deoarece acțiunile agresive din partea Germaniei și a Rusiei[necesită  citare] nu
făceau altceva decât să sporească, treptat, gravitatea conflictului.
Capacitatea redusă a mijloacelor de comunicare folosite în 1914 a contribuit la
agravarea conflictului: toate națiunile utilizau încă telegraful și ambasadorii lor ca
principală metodă de comunicare, cauzând, astfel, întârzieri de ore sau chiar de zile
întregi.

1914: Primele bătălii[modificare | modificare sursă]

Mobilizare și chemarea la arme[modificare | modificare sursă]


 


 
 

Planul Schlieffen din 1905

În ziua de 28 iulie 1914, Austro-Ungaria, după o rivalitate ce durase ani întregi, a

declarat război Serbiei. Franța și Rusia s-au mobilizat imediat ca răspuns la mobilizarea
austriacă. Părea că criza va escalada și că înfruntarea era inevitabilă. Ultima
săptămână din luna iulie a fost caracterizată de un schimb continuu de telegrame între
cancelariile din marile capitale europene. Diplomații europeni și unii oameni politici încă
mai credeau că criza se va rezolva. Gravitatea crizei era însă, subevaluată.
Astfel, Tisza, primul ministru al Ungariei (Transleithaniei), excludea riscul izbucnirii unui
război european.
La 1 august, Germania intră în scenă, declarând război Rusiei, după ce i-a cerut să
pună capăt mobilizării. Pentru a evita riscul susținerii unui război prelungit pe două
fronturi simultan, strategia germană prevedea ca, în caz de conflict cu Rusia, să
distrugă preventiv armata franceză după Planul Schlieffen, plan inițiat și pregătit de
Alfred von Schlieffen în 1905. Printr-o manevră de învăluire, armatele germane trebuiau
să traverseze teritoriul Belgiei pentru a pătrunde pe teritoriul francez dinspre nord și a
ocupa rapid porturile de la Canalul Mânecii, Dunkerque și Le Havre, obiectivul final fiind
încercuirea Parisului. Operațiunea avea să dureze 42 de zile și să se încheia cu o
victorie, înainte ca Rusia să ducă la bun sfârșit mobilizarea trupelor acesteia și să
declanșeze un atac pe frontul estic.
Ordinul de Mobilizare Generala (Franta)

Afisul britanic de recrutare cu mesajul: Kitchener wants you!

La 2 august, trupele germane au ocupat Luxemburgul, în timp ce în Franța s-a emis
ordinul de mobilizare (solidară cu Rusia care, deja, mobilizase), iar în 3 august,
Germania a declarat război Franței. La 4 august, după ce i s-a refuzat cererea de liberă
trecere a trupelor, Germania a invadat Belgia. Violarea neutralității Belgiei a determinat
Marea Britanie să intre în conflict.

Trupe britanice debarcând in Qingdao (China).

La 23 august, Japonia, motivată de competiția comercială germană din China, a

declarat război Germaniei. Pe 27 august, japonezii și britanicii au atacat portul german
Qingdao din China, blocada fiind încheiată în noiembrie, cu victoria Aliaților. La 1
noiembrie, Imperiul Otoman a intrat în război alături de Puterile Centrale. Între timp,
Italia a ales să fie neutră.
Inițial, era un război local dintre Austro-Ungaria și Serbia. Dar odată cu implicarea
Franței, Marii Britanii, Germaniei și Rusiei, războiul a căpătat o scară continentală. Era
imposibil ca războiul să fie limitat spațial. Războiul se propagase după ce mari puteri
industriale cu creșteri demografice au intrat în conflict.
Marile puteri europene se pregăteau de mult timp pentru un război european. Armatele
aveau forțe inegale. Germania considera de un secol că războiul trebuia cultivat ca o
știință pentru profesioniști, nu ca o simplă răfuială sau ocupație pentru
aristocrați. Helmuth Johannes Ludwig von Moltke (1848-1916) - nepotul celebrului
mareșal Helmuth Karl Bernhard Graf von Moltke (1800-1891), un mare strateg, care
timp de 30 de ani fusese șeful Statului Major General al armatei prusace și obținuse
victorii categorice în războaiele purtate cu Danemarca (1864), Austria (1866) și Franța
(1870-1871) - a fost numit șef de Stat Major în 1906 și a aplicat, consecvent, planul
creșterii eficienței aparatului național de război, iar în 1914 a fost determinat să aplice
planul Schlieffen. Tradiția militaristă prusacă modelase structura socială a imperiului
care dispunea de un număr mare de oameni apți pentru serviciul militar. Cei mai buni
dintre cei selectați erau instruiți printr-un antrenament îndelungat. Statul Major German
conta pe mijloace logistice superioare, pe spiritul de elită și pe efective mari, Germania
putând trimite 5 milioane de soldați pe front. Aliatul austro-ungar dispunea de forțe mult
inferioare.[23]
În tabăra Antantei, Franța și Marea Britanie dispuneau de tehnologie militară dezvoltată
și de un mare randament de producție, deși se înfruntau cu numeroase probleme.
Franța era nevoită să susțină unilateral războiul, fiind dezavantajată în privința
efectivelor, reușind să mobilizeze 4 milioane de soldați. Marea Britanie deținea
superioritatea navală. Contribuția ei inițială constă în trimiterea pe continentul european
a unui contingent de 100 000 de soldați din Forța Expediționară Britanică. Imperiul Rus
avea, la rândul său, probleme privind efectivele, iar mobilizarea, din cauza distanțelor
mari, se desfășura lent.

Cavaleria indiană din British Expeditionary Force

Răspunsul la chemarea la arme era pozitiv oriunde, nu doar în statele participante.

Însuflețiți de propagandă, voluntari din dominioanele coloniale (Australia, Canada, India,
Algeria, Senegal și Maroc) au răspuns chemării la arme din motive ca sentimentul
datoriei și loialității față de țară, dar erau atrași și de perspectiva unui salariu fix și
spiritul de aventură.
În Marea Britanie, apelurile aveau un ecou mai puternic în rândurile claselor de mijloc
înstărite, fiind formate batalioanele „Pals”, ca Grimsby Chums, detașamente alcătuite
din oameni care provin din aceeași regiune sau comune, înrolându-se împreună, ca
tovarăși, mulți dintre ei fiind muncitori din aceeași breaslă, sau foști elevi ai unor colegii
prestigioase.
Se credea că războiul va fi de scurtă durată și că soldații se vor întoarce în casele lor
înainte de Crăciun. În ambele tabere opuse se manifesta euforia colectivă care însoțea
plecările spre front ale trenurilor pline de soldați, hrăniți cu entuziasm, de mulțimile
adunate în piețe și gări, care fluturau steaguri și se îmbrățișau de rămas-bun,
născându-se sentimente de fraternitate și solidaritate menite să unească. Niciunii nu se
așteptau că aveau să fie duși în trenuri precum „vitele la abator”, așa cum, după
încheierea războiului, aveau să susțină pacifiștii.
La toate puterile europene prevala consensul intern în fața inamicului, fiecare dintre ele
considera că are pretenții justificate, astfel: Germania, care avea pretenția supremației
europene, lupta împotriva autocrației ruse; în Franța domnea sentimentul de revanșă
împotriva tradiționalului adversar german, care îi luase teritoriile în războiul
anterior; Rusia, pretindea că lupta să apere slavismul de amenințarea germană și cea
otomană; Marea Britanie considera că Germania, prin politica ei expansionistă,
devenea un rival periculos în competiția pentru supremația navală și industrială. [24]
Frontul de Vest[modificare | modificare sursă]
Violarea neutralității Belgiei de către Germania[modificare | modificare sursă]

 

 



Întrucât, la începutul conflictului, armatele germane invadatoare au întâmpinat o
neașteptată rezistență a micii armate belgiene a regelui Albert I, care a dat dovadă de o
bună capacitate de apărare, părea că războiul nu se desfășura conform planului
Schlieffen. În această situație, generalului german Ludendorff i-au trebuit 11 zile să
cucerească orașul Liège și abia pe 20 august, germanii au reușit să între în Bruxelles.
Belgienii s-au retras ordonat pentru a se baricada în portul-fortăreață Anvers, unde au
rezistat eroic până în 9 octombrie 1914.
Pentru a înfrânge rezistență belgiană, germanii au adoptat tactică terorii, lăsând în urmă
lor așezări distruse și civili morți. Autoritățile belgiene locale au fost abolite, economia
devastată, iar germanii au rechiziționat fabricile, înfometând populația. Albert I nu și-a
abandonat poporul și a rămas la comanda armatei concentrate în sud-estul Belgiei,
devenind un simbol al valorilor morale ale Antantei.
În sectorul Mons și Charleroi, trupele franceze comandate de generalul Joffre și Corpul
Expediționar Britanic comandat de Sir John French (veteran din războiul cu burii), au
contraatacat și au silit trupele germane să se retragă spre sud. Armatele germane au
pătruns în Franța. Nevoit să renunțe la câteva divizii pentru a întări Frontul de Est,
amenințat de mobilizarea rușilor, von Motke nu mai avea forțele necesare să ducă la
bun sfârșit planul Schlieffen. S-a renunțat la atacul direct asupra capitalei franceze
dinspre nord și est și s-a trecut la atacul prin învăluire dinspre sud și vest. [25]
Marna[modificare | modificare sursă]

 
 

Helmuth von Moltke

Joseph Joffre

Sir John French

Alexander von Kluck

Erich von Falkenhayn

Brigader din regimentul francez Chasseur d'Afrique.

Învățând lecția bătăliei frontierelor, Joffre a căutat să restabilească echilibrul, întărind

flancul drept al armatei. A regrupat unitățile militare luate din diferite sectoare ale
frontului și a format o nouă armată (a VI-a), condusă de generalul Maunoury, pe care a
concentrat-o în zona Parisului, a cărei garnizoană era alcătuită din localnici. La 1
septembrie, această armată reunea 11 divizii, având misiunea de a ataca din flanc,
atunci când condițiile vor fi favorabile, armata germană care înainta prin marș .
La 3 septembrie, Joffre intenționa să continue retragerea, menținând, însă, la cele două
extremități ale frontului, Paris și Verdun, punctele de sprijin care îi vor putea permite
reluarea ofensivei. A doua zi a fost avertizat de situația precară a Armatei I germane al
cărui flanc defensiv era insuficient, ivindu-se, astfel, ocazia favorabilă pentru un
contraatac francez. Joffre avea în vedere deplasarea armatei lui Maunoury la sud de
Marna, în timp ce Joseph Simon Gallieni, comandantul trupelor concentrate în zona
Parisului, printr-o contralovitură, urma să împingă atacul la nord de râu. Bătălia avea să
se desfășoare pe 6-7 septembrie. S-au luat măsuri ca în Armata a V-a, Lanrezac să fie
înlocuit de Franchet d’Espérey și corpul britanic avea să reia ofensiva. În seara zilei de
4 septembrie, la ora 22, s-a dat ordinul general de atacare a Armatei I germane. Între
timp, Moltke, înștiințat de concentrarea forțelor franceze în Lorena, a înțeles gravitatea
pericolului care îl amenința dinspre Paris. A lăsat armatele din centru să-și continue
înaintarea și a ordonat celor două armate din aripa dreaptă, comandate de Kluck și
Bulow, să se îndrepte spre est. Frontul defensiv nu se putea forma imediat, căci cea
mai mare parte a diviziilor germane au traversat Marna, în timp ce trupele lui Maunoury
erau gata de atac la nord de râul Marna.
În momentul declanșării bătăliei, Moltke avea 75 de divizii, iar Joffre-79. În urma
întăririlor provenite din trupele de rezervă, infanteria Antantei era mai numeroasă decât
cea germană. Antanta avea toate avantajele. Dacă în Bătălia de la Charleroi, cele două
armate germane de linie aveau 30 de divizii în fața a 19 divizii franco-britanice, acum nu
mai dispuneau decât de 20, pe când Antanta avea 30 de divizii. Cele două armate
germane au trimis patru divizii în fața Anversului, fortificație în cadrul sistemului belgian,
lăsând trei divizii în fața Maubeugeului pentru a-l asedia. La 26 august au pus la
dispoziția Marelui Cartier General alte patru divizii, care au fost trimise spre Prusia
Orientală să întărească forțele amplasate acolo pe 29 august. Armatele germane ar fi
putut primi întăriri scoase în cadrul unităților din Lorena. Moltke a ignorat deplasările de
forțe efectuate de Joffre până pe 4 septembrie și nu a luat nicio inițiativă în această
privință. Fiind sigur pe el că înfrângerea francezilor era certă, a slăbit aripa dreaptă, fără
să anticipeze ceea ce va urma. În după-amiaza zilei de 5 septembrie, a început marea
bătălie pe înălțimile de la vest de Ourcq, unde armata lui Maunoury a atacat flancul de
apărare al armatei lui Kluck. Forțele franceze au atacat și s-au amplasat în sector,
folosind orice mijloc de transport, inclusiv taxiurile pariziene rechiziționate de urgență
pentru transferul trupelor de rezervă. Beneficiind de avantaj, Joffre a coordonat un atac
masiv. În 7 septembrie, britanicii și francezii s-au infiltrat în sectorul mai puțin aparat al
frontului german, la joncțiunea dintre Armata I cu Armata II, amenințând divizarea
trupelor germane.

Taxi parizian

Pe 8 septembrie, Comandamentul german era sigur de succes, o breșă fiind deschisă
în regiunea Revigny, între Armata a IV-a și a III-a franceză. Dar a fost obturat prin
înaintarea în linie a unui corp de armată scos cu trei zile mai devreme de pe frontul din
Lorena. În partea de vest a frontului, armatele franceze și corpul britanic au reluat
ofensivă. Situația pentru cele două armate germane din flancul drept s-a înrăutățit.
Kluck și-a readus diviziile de la nord de Marna pentru a para atacul lui Maunoury,
deschizând o largă breșă între armatele sale și cele ale lui Bulow. Linia Petit-Morin era
apărată de o cortină de cavalerie, ușor de atras într-o busculadă. Cei doi generali
germani nu ignorau pericolul, dar sperau că printr-o acțiune viguroasă a celor două
extremități ale frontului de luptă să obțină victoria înainte ca breșa să fie larg deschisă.
Pe Ourcq, Kluck a încercat să învăluie prin nord armata lui Maunoury. Bulow ducea tot
greul pe aripa stângă, traversând mlaștinile de la Saint-Gond și atacând diviziile lui
Foch. Eforturile germanilor au fost zadarnice. În 8 septembrie, linia Petit-Morin a fost
străpunsă, Armata a VI-a franceză era gata să cedeze, fiind salvată de 6000 de
rezerviști, prin intermediul unei coloane de taxiuri rechiziționate în Paris.
Pe 9 septembrie, armata I germană risca să fie atacată din spate, iar armata a II-a, din
flancul stâng. Generalul Helmuth von Moltke a ordonat generalilor von Bulow și von
Kluck să se retragă. Înfrângerea suferită de flancul drept al armatei l-a obligat pe Moltke
să înceteze ofensiva din Lorena și să readucă în prima linie armatele din centru.
Retragerea germană le-a permis armatelor Antantei să traverseze Marna lent,
acoperind însă doar 20 km în prima zi. Armata lui von Kluck a făcut joncțiunea cu
armata lui von Bulow pe valea râului Aisne. În timpul după-amiezii, britanicii au traversat
Marna pe la Fertes sous Jouanne, sprijiniți de Armatele franceze V și VI și, astfel,
francezii obțin victoria. La est de tabăra de la Mailly, pe frontul din Argonne, de la
Meusa superioară până la Grand-Couronne de Nancy, germanii atacau spre sud și de
la est la vest linia frontului de la Moselle și Meurthe pentru a încercui frontul francez de
la Verdun.
La 10 septembrie, în urma contraofensivei, întregul front german a cedat. Francezii au
suferit pierderi de 250 000 de soldați. Pierderile britanice se ridicau la peste 12 700.
Ordinul de urmărire lansat de Joffre nu a putut fi, însă, executat, din cauză că infanteria
și cavaleria franceză erau epuizate, iar artileria nu avea muniție. Intrarea unei armate
germane alcătuită din divizii din Lorena și trupele disponibile în urma capitulării
Maubeugeului au oprit urmărirea francezilor pe linia râului Aisne. Comandanții șefi s-au
grăbit să desfășoare frontul de luptă în direcția nord-vest și, apoi, spre nord, efectuând
o manevră de deplasare laterală a trupelor. Era o cursă spre mare. La sud de Amiens,
Joffre a amplasat o nouă armată, dar care a fost respinsă pe 25 septembrie pe Somme.
A lansat, între Arras și Bethne, noi forțe, dar fără succes. A pregătit o altă ofensivă în
regiunea Lille, cu diviziile belgiene care evacuau Anversul. Falkenhayn l-a înlocuit pe
Moltke, reluând ofensiva pentru a ajunge la porturile de pe țărmul mării, la Pas-de-
Calais, al cărui control îi permitea să amenințe în mod direct Anglia, împiedicând
debarcarea de noi trupe britanice. A respins 5 corpuri de armată formate din noi recruți
și voluntari. În 18 octombrie, a ordonat atacarea frontului de pe Yser, unde trupele
belgiene s-au stabilit cu dificultate. Timp de trei săptămâni, Falkenhayn a lansat atacuri
la Dixmude, la Ypres și la Messines. Belgienii au deschis ecluzele de la Nieuport și au
inundat Yser. Tactica de învăluire era imposibilă. De la mare la frontieră elvețiană s-a
stabilit un front continuu. Operațiunea care trebuia să fie încheiată în șase săptămâni a
durat câteva luni, astfel, comandamentul german a trebuit să-și recunoască eșecul. La
rezultat au contribuit decisiv și rușii. Comandamentul rus a intrat cu una dintre armatele
sale în Prusia orientală, în timp ce Moltke a fost constrâns să retragă patru divizii din
teatrul principal de operațiuni și să le trimită pe frontul estic. Ofensiva rusă a facilitat
victoria Antantei de pe Marna. Însă rușii au fost învinși la Tannenberg. Pe bucla de pe
Vistula, rușii, germanii și austriecii au lansat treptat manevre de învăluire, fără a obține
un avantaj. Chiar și așa, victoria obținută în Bătălia de pe Marna a arătat că germanii
puteau fi împiedicați de Antanta să obțină o victorie rapidă și decisivă. Dar era evident
că războiul era pe departe de a se încheia, germanii având destule forțe pentru a atacă.
Sloganul soldaților britanici „acasă înainte de Crăciun” a ajuns o glumă proastă, de
umor negru.
Noua linie de apărare franceză s-a refăcut la sud de Marna, de-a lungul unui front de
260 km, fiind susținută de o armată alcătuită din rămășițele decimate pe front.
Rezistența belgiană a permis redesfășurarea franceză pe frontul de-a lungul râului
Meuse, iar guvernul francez s-a refugiat la Bordeaux. Întrucât germanii erau epuizați,
obiectivul principal al trupelor franceze era oprirea înaintării forțelor inamice asupra
Parisului, prin atacarea lor pe flancuri. Între 5-13 septembrie, contraofensiva lansată de
Joseph Galieni a avut succes, francezii aruncând în luptă toate resursele pentru a-și
salva capitala și, astfel, printr-o serie de contraatacuri au spart frontul german. Din
momentul înfrângerii de pe Marna, deși germanii au obținut o zona industrială bogată în
materii prime, frontul de vest a fost stabilizat pe linia de la Marea Nordului la Munții
Vosgi. Se vor săpa tranșee la câteva sute de metri unul de celălalt de-a lungul a două
linii paralele, de la Ostende la Noyon, la punctul fortificat de la Verdun, la Nancy,
menținându-și pozițiile până în 1918.
Porturile de pe coasta atlantică au rămas sub control francez, care puteau fi, în
continuare, aprovizionați de Marea Britanie. Corpul Expediționar Britanic, redus la
număr, s-a călit în luptă și, astfel, diviziile britanice, bine antrenate și dotate cu artilerie,
au obținut o victorie tactică la Neuve Chapelle și Loos împotriva diviziilor germane. Însă,
relațiile dintre comandamentul francez și cel britanic erau proaste. [26]
Ypres[modificare | modificare sursă]

Bătălia de la Ypres.

Armistițiul de Crăciun.

Înainte de începerea iernii, germanii au încercat să reia ofensiva cu un atac la nord, în

Bătălia Flandrei, dar în luna noiembrie, operațiunea a încetat. Armata franceză a pierdut
în prima lună jumătate de milion de soldați. Corpul Expediționar Britanic, dislocat în
Flandra, între 10-13 octombrie 1914, a înaintat pentru a-i încercui pe germani, aflați în
deplasare după respingerea de pe Marna. Dar după o săptămână, britanicii s-au retras,
drumul fiindu-le barat de Armata VI germană a prințului Ruprecht și orașul Ypres a
devenit un punct-cheie al frontului occidental. Întrucât, dacă germanii ar fi reușit să-l
ocupe, ei ar fi putut tăia retragerea britanicilor către Canalul Mânecii.
În această situație, forțele Antantei au fost nevoite să mențină cu orice preț controlul
asupra orașului. Confruntarea a debutat la 17 octombrie, iar în 22 noiembrie, germanii
au obținut un avantaj strategic, ocupând regiuni industriale bogate din Franța și Belgia,
dar planul de ocupare a orașului Ypres a eșuat și Germania realiza că avea de înfruntat
un război îndelungat și extenuant. Mii de tineri studenți s-au înrolat, cu entuziasm, ca
voluntari, fără instrucție militară adecvată, pentru a muri cu miile pe câmpurile de lupta
din Flandra. Bătălia de la Ypres a fost redenumită „uciderea pruncilor”. În unele zone
ale frontului, în ziua de Crăciun s-a stabilit un armistițiu în care soldații britanici, francezi
și germani au fraternizat, jucând fotbal, făcând schimb de chipiuri, decorații și țigări,
făcând fotografii, fiind un scurt moment de răgaz pe „pământul nimănui”. [27][28]
Frontul de Est[modificare | modificare sursă]


 
 

Campania din Serbia a fost inițiată la 28 iulie 1914, când Austro-Ungaria a declarat
război Serbiei, iar artileria a bombardat Belgradul în ziua următoare. La 12 august
armatele austro-ungare au trecut granița, râul Drina. Inițial, trei din șase armate austro-
ungare au fost mobilizate la frontiera sârbă, dar din cauza intervenției rusești, Armata a
2-a a fost redirecționată spre est spre teatrul galician. Cu toate acestea, deoarece liniile
de cale ferată care duceau la Galicia erau ocupate cu transportul altor trupe, Armata a
II-a nu putea decât să înceapă plecarea spre nord la 18 august. În cele din urmă,
armata austriacă a îndreptat părți importante ale Armatei a 2-a (aproximativ 4 diviziuni)
pentru a-l asista pe generalul Potiorek care și-a amânat transportul în Rusia până în
ultima săptămână a lunii august. Înfrângerile suferite în prima invazie a Serbiei au forțat
în cele din urmă armata austriaca să transfere permanent două divizii de la Armata a 2-
a la armata lui Potiorek.
Armatele austro-ungare V și VI aveau aproximativ 270.000 de bărbați care erau mult
mai bine echipate decât armatele sârbilor. În ansamblu, comanda austro-ungară era în
mâinile generalului Potiorek. Imperiul Austro-Ungar a avut cea de-a treia populație din
Europa în 1914, în spatele Rusiei și Germaniei, oferindu-i un avantaj enorm in privința
forței de muncă.
Războiul din est a început cu invazia rusă asupra provinciilor austro-ungare Prusia de
Est și Galicia pe 17 august 1914 . Între zilele 17-22 august, armatele ruse comandate
de Rennenkampf și Samsonov au atacat Prusia Orientală, obligându-l pe von Prittwitz
să se retragă de pe poziția defensivă pe Vistula. Drept urmare, Comandamentul
Suprem German îl înlocuiește cu generalii Hindenburg și Ludendorff, care, printr-o
contraofensivă îndrăzneață, zdrobesc în cinci zile (26-30 august) armatele lui
Samsonov și Rennenkampf la Tannenberg, Hindenburg, profitând de victoria de
la Tannenberg, a propus o schimbare radicală a planului strategic inițial, cu menținerea
unei atitudini defensive pe frontul occidental pentru a declanșa o ofensivă puternică
împotriva Rusiei. Dar Falkenhayn s-a opus. Între timp, rușii le-au provocat o înfrângere
austro-ungarilor la Leopolis (în română Liov) pe 8-12 septembrie. În urma acestei
victorii, rușii au invadat Galiția și au pus presiune pe lanțul Carpaților, punctul cheie
pentru intrarea în Ungaria. Austriecii au suferit un eșec și în campania din Serbia, fiind
înfrânți, mai întâi, în Bătălia de la Țer și apoi de la Kolubara, unde s-a remarcat
voievodul Radomir Putnik ca erou național. Deși în 6 noiembrie austro-ungarii
ocupaseră Belgradul, înainte de Crăciun au fost alungați, suferind mari pierderi. Iarna
geroasă din nord a stabilizat frontul în Est, oprind înaintarea germană, iar Austro-
Ungaria și-a demonstrat lipsa de pregătire a armatei sale în Galiția și Serbia, Viena
având mai multă nevoie de aliatul său german. O a doua incursiune rus în Galicia a fost
încununată de succes, cu rușii controlând aproape toată regiunea până la sfârșitul
anului 1914 . Sub conducerea lui Nikolai Ivanov și Aleksei Brusilov , rușii au câștigat
bătălia de la Galicia în septembrie și au început asediul din Przemyśl, următoarea
cetate pe drumul spre Cracovia .
Primul succes obținut de ruși la frontiera austro-rusă a fost un motiv de îngrijorare
pentru Puterile Centrale și a făcut ca forțele germane considerabile să fie transferate în
est pentru a face presiuni asupra austriecilor, conducând la crearea noii Armate a IX-a a
Germaniei . La sfârșitul anului 1914, focul principal al luptelor s-a mutat în partea
centrală a Poloniei ruse , la vest de râul Vistula . Bătălia din octombrie a râului Vistula și
bătălia din noiembrie din Lodz au adus puține progrese pentru germani, dar cel puțin au
ținut rușii la o distanță sigură.
Armatele ruse și austro-ungare au continuat să se ciocnească și în apropierea Munților
Carpați pe durata iernii 1914-1915. Cetatea Przemysl a reușit să se mențină în spatele
liniilor inamice pe parcursul acestei perioade, iar rușii au ocolit-o pentru a ataca trupele
austro-ungare spre vest. Au făcut progrese, trecând prin Carpați în februarie și martie
1915, dar apoi relansarea germană i-a ajutat pe austrieci să oprească avansurile
rusești. Între timp, Przemysl a fost aproape în întregime distrus și asediul acestuia s-a
încheiat într-o înfrângere pentru austrieci.
Tannenberg[modificare | modificare sursă]
 


Alexander V. Samsonov

Paul von Hindenburg (1914)

Pavel K. Rennenkampf
Erich Ludendorff

Franța era nevoită să-și apere capitala, iar rușii au fost determinați să accelereze
acțiunile pe Frontul de Est. Pe 17 august, Armata I a lui Rennenkampf și Armata II a
lui Samsonov au primit ordinul de a invada Prusia Orientală din bazele militare din
Polonia. Astfel, a fost deschis Frontul de Est. În zona aleasă pentru pătrundere,
menținerea comunicațiilor erau dificile, iar drumurile și căile ferate principale nu erau
modernizate de ruși pentru a împiedica eventuale atacuri germane. Samsonov a
înaintat lent în partea de sud-vest a provinciei, cu intenția de a realiza joncțiunea cu
armata generalului comandată de Paul von Rennenkampf care avansa dinspre nord-
est. În fața ofensivei rusești, generalul Maximilian Prittwitz, comandantul armatei
germane, le-a ordonat soldaților să se retragă.
A fost demis și înlocuit cu generalii Paul von Hindenburg și Erich Ludendorff, trimiși să-l
confrunte pe Samsonov. Rușii au dat piept cu Armata VIII germană. Hindenburg și
Luddendorff au primit planul de lupta pregătit de Prittwitz: o lovitură măreață care
prevedea mobilizarea tuturor forțelor pentru atragerea Armatei II ruse într-o cursă. Cele
două armate s-au ciocnit la 26 august 1914. Timp de o săptămâna, rușii, dispunând de
superioritate numerică, au fost avantajați. Samsonov a avansat cu grosul armatei fără
a-și asigura comunicațiile dintre cele două corpuri dispuse pe flancuri și cu
Rennenkampf, care nu înțelegea ce se întâmplă.
Pe 29 august 1914 Samsonov a fost încercuit. A încercat să se retragă, dar a fost prins
în capcană și majoritatea soldaților săi au fost capturați sau uciși. Din cei 150 000 de
soldați ruși, doar 10 000 au scăpat. Samsonov, zdruncinat fiind, s-a sinucis, iar
Reenenkampf s-e retras dincolo de frontiere. Germanii au pierdut doar 20 000 de
soldați, luând ca prizonieri peste 92 0000 de ruși. Pe 30 august, Hindenburg a anunțat
victoria germană.
Bătălia de la Tanneberg a fost un dezastru pentru Antanta, încât s-a interzis orice
referire la această în presă britanică pentru a nu demoraliza populația, cenzura fiind o
caracteristică a acestui război. Însă, totodată, captarea atenției germanilor de către ruși
pe frontul de est a facilitat victoria franco-britanică pe Marna împotriva germanilor.[29]
Frontul Oriental[modificare | modificare sursă]
 

 
 

Imperiul Otoman a făcut o alianță secretă la 2 august 1914 cu Bulgaria. Ministerul de

război otoman a elaborat două planuri majore. Bronsart von Schellendorf , membru al
misiunii militare germane în Imperiul Otoman, care a fost numit șef adjunct al Statului
Major General otoman, a finalizat un plan la 6 septembrie 1914 prin care Armata a IV-a
urma să atace Egiptul, iar a treia armată va lansa ofensiva împotriva rușilor din estul
Anatoliei. A existat o opoziție față de Schellendorf printre armata otomană. Cea mai
exprimată opinie a fost că Schellendorf a planificat un război din care sa aibă de
beneficiat Germania, mai degrabă decât să ia în considerare condițiile Imperiului
Otoman. Hafiz Hakki Pasha a prezentat un plan alternativ, care a fost mai agresiv și s-a
concentrat asupra Rusiei. Se baza pe forțele mutate către coasta estică a Mării Negre,
unde se va declansa ofensiva împotriva teritoriului rus. Planul lui Hafiz Hakki Pasha a
fost retras, deoarece armata otomană nu avea resurse. „Planul de campanie primară” al
lui Schellendorf a fost, prin urmare, adoptat în mod implicit. Ca rezultat al planului lui
Schellendorf, majoritatea operațiunilor otomane s-au purtat pe teritoriul otoman, astfel
încât în multe cazuri au afectat direct poporul propriu al Imperiului. Perspectiva
ulterioară a fost că resursele pentru a pune în aplicare acest plan au lipsit, însă
Schellendorf a organizat mai bine comanda și a poziționat armata pentru a executa
planurile. Schellendorf a produs, de asemenea, un plan de mobilizare și pregătirea
forțelor pentru război. Arhivele Ministerului de Război otomane conțin planuri de război
elaborate de Schellendorf, din data de 7 octombrie 1914, care includ detalii privind
sprijinul otoman pentru armata bulgară, o operațiune secretă împotriva României și
soldații otomani amplasați în Odesa și Crimeea cu sprijinul Marinei Germane. La 29
octombrie 1914, prima înfruntare dintre armata otomane și forțele britanice a avut loc
atunci când crucișătorul german de luptă SMS Goeben și crucișătorul de lumină SMS
Breslau, transferați marinei otomane, au ieșit din portul rusesc al Mării Negre, Odesa.
După bombardarea Odesei, Rusia i-a declarat război Imperiului Otoman pe 2 noiembrie
1914. Marina britanică a atacat Dardanele la 3 noiembrie. Marea Britanie și Franța au
declarat război Imperiului Otoman la 5 noiembrie.
Primul Lord al amiralității, Winston Churchill și-a prezentat planurile pentru un atac
naval asupra capitalei otomane, Istanbul, bazându-se, cel puțin parțial, pe rapoartele
eronate privind puterea trupelor otomane, pregătite de locotenentul TE Lawrence . El a
argumentat că Marina Națională a avut un număr mare de nave de război învechite,
care ar putea deveni utile, susținute de o forță simbolică din partea armatei pentru
sarcini de rutină. Navele de luptă au fost mobilizate să fie gata până în februarie 1916.
În același timp, armata a patra otomană pregătea o forță de 20.000 de oameni, sub
comanda ministrului otoman al Marinei, Djemal Pasha, pentru a captura Canalul Suez.
Atacul asupra canalului Suez a fost sugerat de ministrul de război Enver Pasha la
îndemnul aliatului lor german. Șeful Statului Major al Armatei a Patru Armate otomane a
fost colonelul bavarez Kress von Kressenstein, care a organizat atacul și a aranjat
provizii pentru armată în momentul în care a traversat deșertul.
La 1 noiembrie, ofensiva Bergmann a fost primul conflict armat al campaniei din
Caucaz. Rușii au trecut granița și au planificat să captureze Doğubeyazıt și Köprüköy .
Pe aripa lor dreaptă, Corpul I rus s-a mutat de la Sarikamish spre Köprüköy. Pe aripa
stângă, Corpul IV rus s-a mutat de la Erevan la câmpiile Pasinler. Comandantul Armatei
Otomane a treia, Hasan Izzet, nu a fost în favoarea unei ofensive în condițiile asprei de
iarnă, dar planul său de a rămâne în defensivă și de a lansa un contraatac la momentul
potrivit a fost suprasolicitat de ministrul de război Enver Pasha. La 6 noiembrie, o forță
navală britanică a bombardat vechiul fort din Fao . Debarcarea în Fao de către Forța
expeditionara britanico-indiana, constând din Divizia 6 (Poona), condusă de generalul
locotenent Arthur Barrett, cu Sir Percy Cox ca ofițer politic, s-a opus unor 350 de militari
otomani echipati cu patru tunuri. La 22 noiembrie, britanicii au ocupat orașul Basra
împotriva unei forțe de 2900 de militari arabi din zona Irakului comandată de Suphi
Pasha. Suphi Pasha și 1200 de oameni au fost capturați. Principala armată otomană,
sub comanda generală a lui Khalil Pasha, a fost situata la aproximativ 440 km la nord-
vest, în jurul Bagdadului. La 7 noiembrie, Armata otomană a început o ofensivă din
Caucaz, cu participarea Corpului 11 și a tuturor unităților de cavalerie susținute de
Regimentul Tribal Kurd. Până la 12 noiembrie, trupele lui Ahmet Fevzi Pasha, întărite
cu Corpul XI pe flancul stâng, susținut de cavalerie, a început să împingă rușii înapoi.
Rușii au avut succes unde voluntarii armeeni au fost eficienți și au luat Karaköse și
Doğubeyazıt. Până la sfârșitul lunii noiembrie, rușii dețineau o lungime de 25 de
kilometri din teritoriul otoman, de-a lungul axei Erzurum-Sarikamish. Șeicul Mubarak Al-
Sabah , conducătorul Kuweitului, a trimis trupe la Safwan, Bubiyan și Basra pentru a
expulza forțele otomane din zonă. În schimb, guvernul britanic a recunoscut Kuweitul
drept „un guvern independent sub protecția britanică”. Mubarak a înlăturat simbolul
otoman care se afla pe steagul din Kuweit și l-a înlocuit cu cuvantul „Kuwait” scris în
scriptură arabă. Participarea lui Mubarak a ajutat britanicii să protejeze Golful Persic de
întăririle otomane și germane.În decembrie, la bătălia de la Sarikamish, generalul
Myshlaevsky a ordonat retragerea forțelor ruse din campania persană pentru a face față
ofensivei lui Enver. Doar o singură brigadă de trupe ruse sub comanda generalului
armean Nazarbekoff și un batalion de voluntari armeeni au rămas împrăștiate prin
Salmast și Urmia. În timp ce corpul principal al trupelor otomane se pregătea pentru
operațiunea din Persia, un mic grup rus a traversat frontiera persană. După ce a respins
o ofensivă rusă din treceri de munte , Divizia Van Gendarmerie, o formațiune
paramilitară ușor echipată, comandată de maiorul Ferid, i-a urmărit pe ruși în Persia. La
14 decembrie, divizia Van Gendarmerie a ocupat orașul Kotur în campania persană.
Mai târziu, s-a indreptat spre Khoy. La 29 decembrie, Armata otomană a primit ordinul
de a avansa spre Kars. Enver Pasha și-a asumat comanda personală al Armatei a treia
și a ordonat forțelor sale să se deplaseze împotriva trupelor ruse, culimand cu bătălia
de la Sarikamish. În fața avansului Armatei a treia, guvernatorul Vorontsov a planificat
să retragă armata caucazului înapoi în Kars. Generalul Nikolai Yudenich a ignorat
ordinul lui Vorontsov.
Primele bătălii navale[modificare | modificare sursă]

 
 

Pe 28 august, crucișătoarele britanice ale lui David Beatty au interceptat o escadră
germană în largul insulei Helgoland. Flota maritimă germană a pierdut 6 crucișătoare de
tip vechi, fiind scufundate sau avariate. La Coronel și Falkland, crucișătoare britanice
scufundă cele germane.
În toamna 1914, Imperiul Otoman intră în război alături de Puterile Centrale. Încă din
august, Imperiul Otoman își arătase intențiile când două crucișătoare germane au
traversat Strâmtoarea Dardanele demilitarizată după Congresul de la Berlin. Acestea au
fost achiziționate de guvernul turc pentru a înlocui unitățile navale comandate unor
șantiere britanice, nelivrate din cauza mobilizării. În octombrie, cele două nave aflate
sub pavilionul turcesc, au bombardat porturile rusești Odessa, Sevastopol și Feodosia.
Rusia a declarat război Imperiului Otoman trei zile mai târziu, deschizându-se un nou
front în Caucaz. Marea Britanie lua în calcul dezmembrarea Imperiului Otoman și din
necesitatea de a apară oleoductul persan, în noiembrie 1914, anexează Ciprul, im timp
ce un corp expediționar din India ocupase orașul Basra.
În decembrie, pentru a-și apăra Canalul de Suez, britanicii au proclamat Egiptul
protectorat britanic. Flota britanică nu reușește însă să intre în forță prin Dardanele, fiind
respinsă de trupele otomane susținute de submarinele și aprovizionările germane.

1915: Războiul de poziții[modificare | modificare sursă]

Anul 1915 a fost anul în care nicio tabără nu a reușit să desfășoare ofensive decisive.
Nu se mai efectuau atacuri și deplasare, ci se mențineau pozițiile.
Războiul capătă o nouă formă. Planurile strategice au fost paralizate. Un stat care
recurgea la organizarea unei poziții defensive și amplasarea unor obstacole, ca rețeaua
de sârmă ghimpată, putea face față unui inamic invadator, nevoit să se apere împotriva
focurilor de mitraliere săpând tranșee și adăposturi. Crearea unui front defensiv
continuu a devenit o preocupare permanentă. Frontul era rapid dotat. Era constituit din
două linii de poziții paralele, separate de un spațiu ce varia între 3–4 km, devenind „un
pământ al nimănui”. Sistemul defensiv era întărit prin puncte de rezistență ale căror
apărători acționau trăgând cu mitraliere din flancuri asupra infanteriei inamice dacă își
consolida o prima poziție. Ofensiva era din ce în ce mai dificilă de efectuat. Pentru un
asalt de succes, infanteria trebuia să facă o breșă sau să deschisă rețeaua se sârmă
ghimpată pentru a-i asigura trecerea, atunci când armele inamice erau neutralizate, sau
când soldații, înghesuiți, nu aveau timpul necesar să-și părăsească adăpostul.
Artileria a fost cea care efectua pregătirea atacului. Progresele fortificațiilor au supus
adăposturile la proba obuzelor ușoare.Tirul artileriei de campanie nu era adaptat pentru
distrugerea rețelei de sârmă sau a tranșeelor. Erau necesare dezvoltarea artileriei grele
și crearea unei artilerii de tranșee care să utilizeze dispozitive cu tir curbat. Armamentul
infanteriei nu era adaptat noilor condiții de lupta. Grenadă de mâna era o armă
indispensabilă pentru atacarea inamicului adăpostit în tranșee, aflat la mică distanță.
Aviația, care în 1914 nu avea decât misiuni de explorare și recunoaștere, trebuia să
fotografieze pozițiile adverse, să contribuie la reglarea tirurilor artileriei, să survoleze
spatele frontului inamic, să ofere indicii privind pregătirea unei ofensive, să bombardeze
depozitele de material și de muniții, convoaiele de aprovizionare și să apere trupele
când făceau manevre de zi. Pentru o operațiune ofensivă de succes, era necesar
progresul militar și tehnologic. Astfel, pe durata războiului s-a desfășurat o largă cursa a
înarmării. Se punea problema nu doar ruperii frontului advers, ci și străpungerii poziției.
Statele beligerante căutai să-și concentreze eforturile către sectoarele de front sau spre
pozițiile care nu beneficiau de o organizare solidă. Înaltul Comandament german s-a
decis să adopte o atitudine defensivă după experiență avută la Yser-Războiul de Poziții
îi permitea să mențină frontul cu forțe reduse.
Pe frontul estic, organizarea pe poziții defensive nu era continuă în densitate sau în
profunzime, nici în echipament. Pozițiile nu erau precum cele occidentale. Problema
străpungerii era ușor soluționată pe frontul estic. Înaltul Comandament francez nu putea
să deschisă o breșă largă și adâncă în pozițiile germane. A privit însă spre noi teatre de
războaie.
În cadrul campaniei din 1915, germanii au plănuit ofensivă majoră contra Rusiei. La
sfârșitului anului 1914, Falkenhayn a început expediera către frontul estic cu noi
efective disponibilizate de pe frontul vestic. Se confruntă deseori cu comandantul-șef
austriac, feldmareșalul Franz Conrad von Hotzendorf care se opunea planurilor
germane. Succesele minore ale germanilor în regiunea Lacurilor Mazuriene
corespundeau eșecului trupelor austro-ungare în Galiția, orașul Przemysl predându-se
rușilor. Forțele Puterilor Centrale sufereau din cauza dezacordului dintre Înaltul
Comandament German și cel Austro-Ungar. În 1915, dispută se polarizase în jurul
problemei perspectivei unei intervenții italiene. Falkenhayn dorea să evite extinderea
fronturilor și trebuia că Austro-Ungaria să se resemneze cu ideea cedării Treton și
Trieste către Italia. Conrad, șeful de stat major austriac, s-a opus și a argumentat că pe
baza aceluiași raționament, Germania ar trebui să cedeze Alsacia și Lorena Franței.
Falkenhayn a refuzat să mai trimită întăriri și și-a obligat aliatul austro-ungar să
colaboreze în condiții umilitoare.
Germanii au decis ulterior să intervină în sprijinul Austro-Ungariei. În aprilie 1915, cu 30
de divizii, Comandamentul șef al armatelor germane , Hindenburg și Ludendorff, șeful
cartierului sau, sperau să obțină un succes semnificativ. În mai, Hindenburg și
Ludendorff au lansat ofensivă asupra Poloniei, în sectorul Gorlice-Tarnow.
Pe 2 mai 1915, pe un front de 80 km întindere, între Vistula și Carpați, a lansat primul
atac. La 6 mai, pe întreg frontul, rușii s-au retras, scăpând de învăluire, restabilindu-se
pe linia San-Nistru. Până în toamna, frontul se stabilizează în est, iar 150 000 de ruși
sunt uciși, și alți 1 milion sunt răniți sau sunt luați prizonieri. În iunie 1915, linia a fost
cucerită de forțele Puterilor Centrale care au ocupat Przemysl și Lumberg, în două luni,
Galiția fiind eliberată de sub control rusesc.

Comandamentul german a lansat cel de-al doilea atac pentru a învălui trupele ruse care
dețineau o buclă de pe Vistula, la vest de Varșovia, prin două acțiuni simultane: una
dirijată de la nord la sud, pe Narev către Varșovia, cealaltă, de la sud la nord, pe cursul
mijlociu al Vistulei, către Ivangorod. Pe 13 iulie, Puterile Centrale obțin un succes tactic.
Armatele ruse au scăpat din nou de învăluire, printr-o retragere rapidă. Varșovia și
fortăreața de la Novogeorgievsk au fost abandonate, Polonia fiind cucerită de Puterile
Centrale. Pe 8 august a fost lansat cel de-al treilea atac în extremitatea septentrională a
frontului pe linia Niemen. În șase săptămâni, trupele germane obțin Kovno, Vilno și
ajung pe linia Berezina. Lituania a fost ocupată de Puterile Centrale. Comandamentul
lansează un atac desfășurat de cavalerie spre breșă liniei inamice de comunicație, dar
este respinsă.
Armatele Puterilor Centrale ocupau un front rectiliniu de la Baltică la Nistru, în centrul
frontului, avansând 150 km. Armata rusă a suferi în 5 luni pierderi enorme de 151 000
de soldați morți, 683 000 de răniți și 895 000 de prizonieri. Jumătate din efectivele
combatante a fost pierdută. Rusia se află în imposibilitate de a mai lansa o altă
operațiune militară pentru câteva luni. Puterile Centrale au străpuns liniile ruse pentru
că nu erau solid organizate și pentru că Comandamentul Rus nu se informase asupra
concentrării trupelor, fără mijloace necesare de a se înarma, fiind grupate în masă, cu
puști aflate în depozitele situate în spatele frontului, neavând nici rezerve generale și o
rețea de cai ferate care să transporte trupele către punctele sensibile și prioritare.
Statutul Major Rus era incapabil să facă manevre, recurgând doar la închiderea
breșelor din frontul sau de lupta, fără a identifica punctele slabe ale adversarului.Totuși,
armatele ruse au reușit să-și restabilească coeziunea pe un nou front.
Puterile Centrale nu au putut obține rezultatele mult așteptate precum scoaterea
inamicului rus din lupta căci forțele austro-ungare înfruntau un nou adversar: 37 de
divizii de infanterie ale Italiei. Austro-Ungaria a fost constrânsă să formeze un nou front
defensiv pe Corso și Isonzo. Forțele necesare au fost dislocate din rândurile forțelor
angajate în Serbia. Frontul din Galiția a furnizat la rândul sau divizii. Armatele germane
nu au avut mijloacele necesare de a elimina inamicul rus, căci Falkenhayn nu a acordat
frontului estic întăririle cerute de Hindenburg. În octombrie 1915, cei doi comandanți își
reproșau reciproc. Operațiunile pe frontul estic rus au fost suspendate căci Falkenhayn
și-a îndreptat efortul asupra Serbiei, cucerind-o cu sprijinul Bulgariei în șase săptămâni.
Trupele franceze, angajate de Joffre, întreprind acțiuni locale și zadarnice-9 mai în
Artois, 25 septembrie în Champagne. Trupele italiene au atacat pe Carso în iulie, și
sectorul Gorizia în octombrie. Forțele anglo-franceze au încercat zadarnic să forțeze
strâmtoarea Dardanele pentru a restabili comunicații permanente cu Rusia și de a salva
Serbia, însă trupele otomane le resping.
Trupele Puterilor Centrale dețineau Belgia, nord-estul Franței, Polonia, Lituania, Serbia,
iar Alsacia superioară, Valea Thann și Valea Isonzo erau sub ocupația Antantei. Dar
speranța Antantei încă se menținea datorită prezenței trupelor franceze la Salonic,
intrării Italiei în război, și blocadei economice a Germaniei care suferea de pe urmă
recoltelor slabe , fiind amenințată de o asfixie economică.
Serbia este scoasă din război, Belgradul fiind ocupat în urmă ofensivei austro-germane
condusă de generalul von Mackensen și mobilizării Bulgariei care a distrus rezistență
sârbă. Rămășițele armatei lui Putnik s-au retras pe coastele Albaniei, fiind evacuate în
Insula Corfu de marina italiană. După ce au fost reorganizate, au fost trimise în Salonic,
unde Grecia a fost de acord cu debarcarea forțelor Antantei. Odată cu înfrângerea
Serbiei, Puterile Centrale au putut stabili legături directe cu Imperiul Otoman care se
angajase în lupta împotriva rușilor în Caucaz și împotriva britanicilor în Orientul Mijlociu.
După ce își declarase starea de neutralitate denunțând nerespectarea de către Austro-
Ungaria a acordurilor stabilite cu Tripa Alianța, și după ample tratative cu Antanta, în
mai, Italia intră în război prin voință regelui, guvernului și militarilor. Pe 23 mai, Italia
declara război Austro-Ungariei, iar pe 24 mai, primele trupe italiene traversează granița
de la Piave și au avansat până la liniile de apărare inamice, un front de 700 km, care se
întindea de-a lungul regiunii Trentino, a Alpilor Cârnici și a cursului răului Isonzo. Italia
demonstrase însă că era foarte slab pregătită să între în război. Abia în iunie, armata
era pusă în mișcare sub comandă lui Luigi Cadorna. Armata italiană era prost
organizată și slab echipată. Din iunie până în decembrie sunt lansate patru mari
ofensive în Isonzo. Până la sfârșitul anului, în urmă operațiunilor rezultă 173 000 de
italieni și 131 000 de austrieci morți.
Pe 7 mai, submarinele germane scufundă transatlanticul britanic Lusitania în largul
coastelor irlandeze, provocând moartea a 1198 de pasageri, dintre care 128 erau
cetățeni americani. Germania va fi aspru condamnată și se va produce o largă emoție
în rândul opiniei publice americane care va juca un rol decisiv în intrarea SUA în război.
În primăvară 1915, Antanta are parte de una dintre cele mai mari dezastre în urmă
tentativei de a scoate Imperiul Otoman din joc printr-o operațiune amfibie ambițioasă
împotriva Dardanelelor, inițiată de Primul Lord al Amiralității, Winston Churchill.
Operațiunea trebuia să producă căderea Constantinopolului. Dar trupele otomane mai
bine echipate, comandate de generalul german Liman von Sanders, au așteptat
pregătite debarcarea inamică.
Nu doar Galipoli a fost un eșec răsunător pentru Antanta, ci și bătălia de la Artois. De-a
lungul celei de-a două bătălii de la Ypres, Joffre a decis spargerea liniilor germane de
pe Frontul de Vest de la Artois. Bombardamentul preliminar asupra pozițiilor germane a
durat timp de 5 zile. Pe 9 mai 1915, Petain a condus ofensivă Armatei IX Franceză,
având că obiectiv dealul Vimy. Petain nu l-a putut cuceri. Generalul Șir Douglas Haig a
condus un atac simultan al britanicilor la Neuve Chapelle. Nu a reușit să pătrundă. Pe
25 septembrie, britanicii și francezii au lansat un atac simultan asupra liniilor germane la
Artois. Generalul Dubail a atins vârful dealului Vimy în cele din urmă, dar Armata VI
Germană l-a respins. Haig a atacat la Loos și a progresat, dar și el a fost respins. După
ce un al doilea atac britanic pe 13 octombrie s-a soldat cu pierderi grele, Șir John
French a decis oprirea ofensivei din Artois. A fost un eșec costisitor, 50 000 de soldați
britanici și 48 000 de soldați francezi fiind uciși. [30]
Frontul din Orientul Mijlociu: Gallipoli[modificare | modificare sursă]

  


 
 

 


 
 

Pe 19 februarie 1915, britanicii au atacat forturile turcești din Dardanele, la intrarea în

Marea Neagră. Atacul a fost lansat cu un bombardament de la mare distanță,
continuând cu un foc intens tras din apropiere. Forturile exterioare au fost abandonate
de turci. Căutătoarele de mine britanice au intrat în acțiune.Au pătruns 10 km în
interiorul strâmtorii Dardanele pentru a elibera accesul. Forțele britanice nu au putut
pătrunde căci forturile turcești din interior erau prea departe pentru a fi bombardate de
navale de război aliate. Căutătoarele de mine au fost trimise mai departe, însă aflându-
se sub focul bateriilor turcești, au fost forțate să se retragă.
Primul Lord al Amiralității, Winston Churchill, era nerăbdător. Amiralul Carden progresa
lent în Dardanele și era extrem de stresat din cauza situației și supus presiunii lui
Churchill. Era în pragul unei depresii nervoase. În martie 1915, a fost înlocuit cu
viceamiralul Șir John de Robeck, care a ordonat înaintarea flotei aliate prin Dardanele,
deși strâmtoarea era minată. Pe 18 martie 1915, 18 nave de război britanice și franceze
au intrat în apele inamice. Nava franceză Bouvet a lovit o mână care a explodat. Nava
s-a răsturnat și s-a scufundat. Apoi, navele britanice Irresistible și Ocean au lovit
minele. Flota Aliată s-a retras, pierzând trei nave și 700 de oameni. Alte trei nave au
fost avariate.
Churchill a comis o mare greșeală ce avea să-i coste scump carieră politică. De Robeck
l-a sfătuit pe Churchill să cucerească peninsula Gallipoli, de pe partea vestică a
Dardanelelor. Generalul Hamilton, comandantul trupelor de pe insula Lemnos a
acceptat să intervină, intocmindu-se planuri pentru debarcarea de trupe la Gallipoli.
Ofițerii greci, care cunoșteau terenul , i-au comunicat lui Kitchener că erau necesari 150
000 de soldați pentru a cuceri Gallipoli. Kitchener a concluzionat că jumătate ar fi de
ajuns, aceștia fiind trimiși la Lemnos. Comandantul turc, Liman von Sanders, aflând că
doar 70 000 de soldați urmau să sosească la Lemnos, și-a poziționat 84 000 de soldați
de-a lungul coastei din Gallipoli, unde anticipa că trupele aliate vor debarcă.
Debarcarea a avut loc pe 25 aprilie, fiind stabilite două capete de pod la Helles și Gaba
Tepe. Pe 6 august, un alt cap de pod a fost stabilit în golful Sulva. Tentativele de a
trimite trupe în valuri s-au soldat cu eșecuri. Generalul Hamilton a mai cerut încă 95 000
de soldați. Deși Churchill a acceptat să mai trimită întăriri, până la urmă, Kitchener nu
era dispus să mai trimită alte trupe. În octombrie, Hamilton a fost înlocuit de generalul
Munro. Munro a recomandat că retragerea ar fi cea mai bună strategie. Kitchener a
sosit 2 săptămâni mai târziu și a consimțit, sugerând retragerea celor 150 000 de
soldați. Evacuarea a început în golful Sulva pe 7 decembrie. Ultimele trupe au plecat de
acolo pe 9 ianuarie 1916. 480 000 de soldați au luat parte la expediția britanică din
Gallipoli, 43 000 de britanici , 11 000 de australieni și neozeelandezi și 5000 de francezi
fiind uciși. Pe cealaltă parte, au fost uciși 65 000 de turci. Expediția a fost dezastruoasă
din cauza erorilor grave de judecată ale lui Churchill (care avea să fie demis din funcție)
și Kitchener.[31][32]
Frontul Italian: Isonzo[modificare | modificare sursă]

Corpuri de austrieci în munți.

Tranșeu din Podișul Karst.

Pe 23 mai 1915, sub presiunea manifestațiilor desfășurate de intervenționiști, guvernul

Salandra a declarat război guvernului de la Viena. Pe 24 mai, generalul Cadorna a
inițiat mobilizarea a unui milion de soldați, dar prost echipați. Taverele adverse au intrat
într-un război de uzură. Răul Insonzo, care marca granița dintre Austria și Italia, a
devenit câmp de bătălie. Din 1915 până în 1917 s-au desfășurat 11 bătălii. În vara 1915
s-au desfășurat primele două în care s-a încercat slăbirea presiunii inamice pe frontul
estic. În toamna 1915 s-au desfășurat încă alte două bătălii menite să micșoreze
presiunea Puterilor Centrale asupra Serbiei și a capului de pod aliat de la Salonic.
Bătăliile ofensive au permis câștigarea a câtorva km de teren, dar pierderile s-au ridicat
la 300 000 de soldați Între 11-16 martie 1916, italienii au desfășurat a cincea ofensivă
atacând inamicul de la Monte Sabotino până la Marea Adriatică, cu rezultate slabe.
Obiectivul a fost stabilit la Gorizia. Orașul, un nord rutier feroviar, înconjurat de înălțimi
fortificate, era greu de cucerit. La sfârșitul celei de-a șasea bătălii în august 1916,
trupele italiene au pătruns în Gorizia. În septembrie 1916, s-au desfășurat alte trei
ofensive pe Carso, dar fără rezultate semnificative. În a zecea bătălie din aprilie-iunie
1917, forțele italiene au cucerit câteva poziții marginale. În a 11-a bătălie din august-
septembrie 1917, italienii au cucerit Platoul Bainsizza. [33][34] Avalanșele provocate
intenționat în Munții Alpi pe toată durata războiului, atât de austrieci cât și de italieni, au
provocat moartea a 80.000 de militari din ambele tabere. [35][36] Numai pe data de 13
decembrie 1916, în urma unor avalanșe provocate la peste 2500 de metri altitudine,
peste 10.000 de militari și-au pierdut viața sub zăpezi. [37][38] Rămășițe ale militarilor
decedați în urma avalanșelor provocate atunci se găsesc din ce în ce mai des în
prezent, ca urmare a topirii ghețurilor și a zăpezii. [39]

1916: Infernul[modificare | modificare sursă]

Frontul de Vest[modificare | modificare sursă]
Verdun (1916)[modificare | modificare sursă]
În decembrie 1915, șeful de stat-major german, generalul Erich von Falkenhayn a decis
să atace Verdunul, un oraș-garnizoană fortificat din Franța, amplasat pe râul Meuse.
Asaltul german a început pe 21 februarie 1916, cu o ofensivă dusă de 1 milion de
soldați germani care au atacat un oraș apărat de 200 000 de francezi. A doua zi,
francezii s-au retras de pe primul aliniament de tranșee pe cel de-al doilea. Pe 24
februarie au ajuns la cel de-al treilea, la doar 8 km de oraș. Generalul Petain a primit
comanda sectorului Verdun. Fiecare soldat francez disponibil a fost transferat în
secțiunea Frontului de Vest; 259 din cele 330 de regimente de infanterie din armata
franceză luptând la Verdun. Armata germană a fost oprită în februarie, și pe 6 martie a
declanșat genocidul. Multe puncte strategice franceze au căzut în mai-iunie, după un
asediu îndelungat.
Germanii au continuat să atace Verdun în repetate rânduri pe timpul verii și toamnei
1916, dar au slăbit intensitatea asalturilor, fiind nevoiți să transfere trupe pentru a apăra
linia germană a frontului pe Somme. Francezii au efectuat un contraatac condus de
generalul Charles Mangin, recapturând forturile pierdute în noiembrie. Bătălia de la
Verdun a fost cea mai îndelungată din acest război. S-a încheiat pe 18 decembrie.
Armata franceză a pierdut 550 000 de soldați, iar germanii-434 000 de soldați. Deși
francezii au câștigat bătălia, ambele armate au fost slăbite și epuizate.
Somme (1916)[modificare | modificare sursă]
Declanșarea atacului german asupra orașului Verdun a determinat o escaladare a
bătăliei de pe Somme care se transformase într-un atac diversionist al forței
expediționare britanice, în care generalul Haig avea contribuția principală. Haig și
generalul Sir Henry Rawlinson au elaborat un plan de atac.
Strategia lui Haig era bombardarea timp de 8 zile și distrugerea cuiburilor de mitraliere
germane, urmând ca Rawlinson și Armata IV să avanseze către Bapaume. La nord de
Rawlinson, generalul Allenby și Armata III urmau să pătrundă prin liniile germane
Cavaleria aflată în așteptare; trebuia să traverseze prin breșa creată de Allenby. La sud,
generalul Fayolle urmă să înainteze către Combles cu Armata VI franceză. Planul părea
să aibă potențial. Haig avea să bage în luptă 750 000 de soldați.
Bătălia de pe Somme a decurs prost pentru forțele Antantei. Bombardamentele
preliminare au eșuat. Nu au distrus defensiva germană. Au fost inutile împotriva sârmei
ghimpate și ineficiente împotriva buncărelor de beton germane. Pe 1 iulie, trupele aliate
au înaintat, însă a fost împiedicată de sârma ghimpată rămasă acolo, iar germanii erau
bine ascunși în poziții defensive. Forță expediționară britanică a pierdut 58 000 de
soldați. Haig a continuat atacul în ciuda pierderilor. Pe 13 iulie, pe timp de noapte,
britanicii au condus un atac spre breșa din linia frontului inamic, dar germanii au închis-
o rapid. Pe 23 iulie, britanicii au mai obținut o victorie minoră, capturând Pozieres, însă
fără efecte. Haig s-a autoconvins că germanii erau epuizați și a ordonat lansarea mai
multor atacuri, toate dovedindu-se a fi costisitoare. Pe 15 septembrie, generalul
Micheler s-a alăturat bătăliei în sud, cu 12 divizii, folosind tancuri pentru prima dată.
Micheler a reușit să câștige câțiva km. Haig a continuat declanșarea atacurilor până
când vremea proastă de iarnă a pus capăt celei mai proaste bătălii concepute vreodată
în epoca modernă. Armata britanică a pierdut 420 000 de soldați, iar cea franceză-200
000. Armata germană a pierdut 500 000 de soldați. Frontul a fost mutat abia cu 12km.

Revoluția Rusă[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Revoluția Rusă din 1917.

Vladimir Lenin

Insatisfacția pentru modul în care guvernul rus conducea războiul a crescut, în ciuda
succeselor obținute de generalul Brusilov în cadrul Ofensivei Brusilov (iunie 1916),
în Galiția de Est contra austriecilor. Situația Aliaților s-a îmbunătățit puțin doar în
momentul când România a intrat în război, la 27 august, însă foarte repede contingente
germane au întărit forțele austro-ungare în Ardeal, iar Bucureștiul a fost capturat de
către Puterile Centrale (6 decembrie 1916). În această perioadă, situația internă în
Imperiul Rus devenise instabilă, deoarece țarul era plecat pe front și conducerea
incompetentă a Împărătesei Alexandra cauza proteste din toate colțurile Rusiei, care au
provocat asasinarea de către un grup de aristocrați conservatori a lui Rasputin, un
preferat al împărătesei, în decembrie 1916.
În martie 1917, demonstrațiile din Sankt Peterburg au culminat cu
abdicarea țarului Nicolae al II-lea al Rusiei și constituirea unui guvern centrist provizoriu,
condus de Kerenski, care împărțea puterea cu Sovietul din Petrograd. Această diviziune
a puterilor a condus la o stare de confuzie și haos, pe front și în țară, iar armata a
devenit din ce în ce mai puțin eficientă.
Războiul și guvernul pierdeau continuu susținerea poporului, un fapt care a permis
ascensiunea Partidului Bolșevic, condus de Vladimir Ilici Lenin. Revoluția Bolșevică din
Octombrie (7 noiembrie st.n.) a fost urmată, în decembrie, de un armistițiu și negocieri
cu Germania. La început, bolșevicii au refuzat termenii duri de capitulare propuși de
germani, însă când Germania a reînceput războiul și a înaintat rapid prin Ucraina, noul
guvern a fost nevoit să accepte Tratatul de la Brest-Litovsk (3 martie 1918), care a
însemnat terminarea participării Rusiei la război și cedarea către Puterile Centrale a
unor teritorii întinse, care au inclus Finlanda, Statele baltice, Polonia și Ucraina.
După ieșirea Rusiei din război, puterile Antantei au organizat o invazie limitată a Rusiei.
Scopul mișcării nu a fost să pedepsească Rusia pentru ieșirea ei din război, ci să
susțină forțele țariste în Revoluția Rusă. Soldați aliați au sosit în Arhanghelsk și
în Vladivostok. Forțele Antantei aveau ordine să apere proviziile și armamentul contra
soldaților germani; în realitate, acestea le apărau contra comuniștilor ruși.

Ultima jumătate[modificare | modificare sursă]

În tranșee.

Evenimentele anului 1917 au fost decisive pentru hotărârea sorții războiului, cu toate că

efectele lor nu au fost simțite pe deplin decât în 1918. Blocada maritimă a Germaniei
organizată de forțele Antantei a început să aibă un efect puternic asupra moralului și
productivității germane. Ca rezultat, în februarie 1917, liderii militari germani au reușit
să-l convingă pe Cancelarul Theobald von Bethmann-Hollweg să declare războiul
submarin total, cu scopul de stopa alimentarea forțelor britanice. Submarinele germane
au reușit să scufunde 500.000 de tone pe lună, din februarie până în iulie. Totuși, după
iulie, noul sistem britanic de convoaie s-a dovedit extrem de eficient în a neutraliza
pericolul prezentat de submarine. Marea Britanie nu mai era în pericol de înfometare.
Victoria germană decisivă în Bătălia de la Caporetto a determinat Antanta să decidă la
reuniunea de la Versailles, 1 decembrie 1917, formarea unui Consiliu Suprem
Aliat pentru a coordona planurile și acțiunile comune. Anterior, armatele Franței și ale
Imperiului Britanic operau sub conduceri diferite.
În decembrie, Puterile Centrale au semnat un armistițiu cu Rusia, permițând, astfel,
mutarea forțelor de pe Frontul de Est pe cel de Vest. În mod ironic, transferurile de forțe
germane ar fi putut să fie mai mari, dacă achizițiile lor teritoriale ar fi fost mai mici. Cu
sosirea întăririlor germane și a soldaților americani pe Frontul de Vest, rezultatul final al
războiului urma să fie hotărât pe acest front. Puterile Centrale știau că nu puteau să
câștige un război îndelungat, deoarece numărul soldaților americani creștea continuu,
însă ele contau pe o ofensivă rapidă și decisivă, utilizând întăririle lor și tactici noi pentru
infanterie. Acțiunile Aliaților și ale Puterilor Centrale au fost accelerate și de pericolul
identificat de către Ivan Bloch, în 1899, care afirmase că un război industrial îndelungat
amenința integritatea sistemului social și putea să provoace revoluții prin toată Europa.
Ambele părți doreau o victorie hotărâtoare și rapidă pe Frontul de Vest, deoarece se
temeau de consecințele prelungirii conflictului.
Intrarea Statelor Unite în război[modificare | modificare sursă]

Președintele Wilson în fața Congresului, anunțând ruperea relațiilor oficiale cu Germania (3 februarie 1917).

Din cauza politicii tradiționale americane de izolare, mulți americani considerau că SUA
nu trebuie să se implice în Primul Război Mondial, care era considerat un război
european.
La începutul anului 1917, Germania a declanșat războiul submarin total. Acest fapt,
combinat cu indignarea publicului american care aflase de Telegrama Zimmermann, a
dus la ruperea completă a relațiilor SUA cu Puterile Centrale (3 februarie 1917).
Datorită continuării atacurilor asupra navelor comerciale
americane, Președintele Woodrow Wilson a cerut Congresului, la 6 aprilie 1917, să
declare război Germaniei. Ambele camere ale Congresului au votat legea cu o largă
majoritate. Wilson a sperat că va putea negocia o pace separată cu Austro-Ungaria, dar
descoperind că acest lucru nu era posibil, SUA a declarat război și Austro-Ungariei, în 7
decembrie 1917.
Înainte de intrarea lor oficială în război, Statele Unite au reușit să dezvolte o producție
militară suficientă și completă și, totodată, au acordat Antantei împrumuturi substanțiale.
Primii soldați americani au sosit în Europa în 1917, însă contingente majore nu au sosit
până în vara anului 1918. Germania conta pe faptul că ofensiva submarină va încetini
flota americană și transferul soldaților, sperând că va reuși să câștige războiul înainte
ca forțele americane să ajungă pe front.
Marea Britanie și Franța au cerut Statelor Unite să trimită infanterie pe linia frontului,
pentru a întări pozițiile existente. Pe întregul parcurs al războiului forțele americane nu
au avut destule unități proprii de artilerie, aviație și geniu. Generalul John J. Pershing,
comandantul forței americane American Expeditionary Force, a refuzat să fragmenteze
unitățile americane pentru a întări forțele britanice sau franceze, așa cum doreau Aliații.
Pershing a utilizat atacuri directe, o strategie care deja fusese întreruptă de către
comandanții francezi și britanici. Ca rezultat, American Expeditionary Force a suferit un
număr foarte ridicat de pierderi în toamna anului 1918..
Ofensiva germană din primăvara anului 1918[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Ofensiva de primăvară.

Situația inertă pe Frontul de Vest.

Generalul german Ludendorff a dezvoltat planurile pentru operațiunea

numită Michael ca o ofensivă generală de-a lungul Frontului de Vest. Această Ofensivă
de primăvară (Kaiserschlacht) avea scopul să despartă forțele britanice și franceze
printr-o serie de avansări. Comandamentul german spera să lanseze un atac hotărâtor
înainte ca forțele americane să fie gata pentru luptă în Europa. Înainte de începutul
ofensivei, Ludendorff a făcut o greșeală crucială, lăsând partea principală a Armatei a
VIII-a germane în Rusia și mutând doar o parte mică a forțelor germane pe Frontul de
Vest.
Operațiunea Michael (Michel, Mihiel) a început pe data de 21 martie 1918, cu un atac
contra forțelor Marii Britanii, pe direcția Amiens. Intenția lui Ludendorff a fost să separe
armatele britanice și franceze în acest punct. Forțele germane au reușit să avanseze 60
de km. Pentru prima dată, după 1914, manevrele militare au fost întrebuințate iarăși pe
Frontul de Vest.
Tranșeele britanice și franceze au fost cucerite prin intermediul noilor tactici ale
infanteriei germane. Anterior, atacurile de infanterie fuseseră marcate de un
bombardament intens de artilerie, urmate de o serie de atacuri directe. În contrast, în
Ofensiva de Primăvară, armata germană a utilizat artileria sa doar pe o perioadă scurtă
și a infiltrat grupe mici de soldați în unele puncte vulnerabile ale inamicului, atacând
punctele de comandament și încercuind punctele cele mai puternice. Aceste poziții
izolate au fost, apoi, distruse de către infanteria grea. Succesul forțelor germane s-a
datorat, în mare măsură, acestor tactici.
Linia frontului era acum la o distanță de 120 de kilometri de Paris. Trei
tunuri Krupp gigant, supranumite „Dicke Bertha”, au fost folosite pentru lansarea a 183
de obuze grele asupra orașului, cauzând părăsirea orașului de către mulți locuitori.
Etapele inițiale ale ofensivei au avut un asemenea succes încât Kaiserul Wilhelm II a
declarat data de 24 martie sărbătoare națională. Mulți germani considerau că victoria
era aproape; însă, după câteva lupte acerbe, ofensiva germană a fost stopată.
Pierderile germane între 21 martie și 5 aprilie 1918 au fost de 270.000 de oameni.
Diviziile americane, cu care Pershing intenționa să formeze o forță independentă, au
fost alocate armatelor franceze și engleze (28 martie). La conferința Doullens a fost
creat un comandament suprem al Antantei, iar mareșalul Douglas Haig a cedat
controlul forțelor sale lui Ferdinand Foch, numit comandant-șef al forțelor Aliaților.
După Operațiunea Michael, Germania a lansat Operațiunea Georgette în nord, contra
porturilor Canalului Mânecii. Această operațiune a fost oprită de către Aliați după
pierderi teritoriale mici. Operațiunile Blücher și Yorck au fost, apoi, inițiate de către
armata germană la sud, înspre Paris. Apoi, Operațiunea Marne (A doua bătălie de la
Marne) a fost lansată la 15 iulie, cu scopul de a înconjura orașul Reims. Contraatacul
Antantei a marcat prima ofensivă a Aliaților, terminată cu succes. La 20 iulie 1918,
forțele germane s-au retras până la pozițiile deținute înaintea Kaiserschlacht-ului. După
ultima etapă a acestei serii de bătălii, armata germană nu a mai luat niciodată inițiativa.
Victoria Antantei[modificare | modificare sursă]

Geniști americani după Bătălia de la Saint-Mihiel, în septembrie 1918.

Articole principale: Ofensiva de o sută de zile și Republica de la Weimar.

Contraofensiva Aliaților, cunoscută ca Ofensiva de o sută de zile a început la 8
august 1918. Bătălia de la Amiens a inclus: Armata a IV-a britanică - pe flancul
stâng, Armată I franceză - pe flancul drept, și forțe canadiene și australiene - în centru.
Aliații au utilizat tancuri de clasa Mark IV și Mark V și 120.000 de soldați. Forțele
Antantei au reușit să pătrundă 12 km în doar șapte ore. Erich Ludendorff a numit
această zi „ziua neagră a armatei germane”.
Totuși, după câteva zile, ofensiva a încetinit; unitățile Imperiului Britanic au întâlnit multe
probleme cu majoritatea tancurilor lor (cu excepția a doar șapte din ele). Pe data de 15
August 1918, Generalul Haig a stopat acțiunea și a început să dezvolte planurile pentru
o ofensivă nouă în Albert. A doua bătălie de pe Somme (1918) a început pe 21 august.
Aproximativ 130.000 de soldați americani au luptat, împreună cu soldați ai Armatei a III-
a și IV-a britanice. Bătălia a fost un succes enorm pentru Aliați. Armata a II-a germană a
fost forțată să se retragă de-a lungul frontului de 55 km. Orașul Bapaume a fost capturat
în 29 august și, la 2 septembrie, forțele germane se aflau după Linia Hindenburg, unde
se aflau la începutul războiului.
La 26 septembrie, Aliații au inițiat Ofensiva Meuse-Argonne pentru a trece linia
Hindenburg. 260.000 de soldați americani au atacat direct și toate diviziile au reușit să
captureze țintele lor inițiale, cu excepția Diviziei 79 de infanterie americane, care a
întâlnit o rezistență puternică la Montfaucon și nu a reușit să avanseze în prima zi.
Acest eșec a permis germanilor să se regrupeze. Montfaucon a fost capturat în 27
septembrie; totuși, incapacitatea Aliaților să cucerească orașul în ziua anterioară a fost
una din cele mai costisitoare greșeli ale campaniei.
La începutul lunii octombrie, deja era evident că planurile Aliaților nu funcționau într-un
mod ideal. Multe tancuri se stricaseră și cele care încă funcționau nu puteau fi
întrebuințate din cauza naturii terenului. Cu toate că Aliații aveau aceste probleme,
Ludendorff nu-și făcea, încă de la începutul lunii septembrie, iluzii despre sfârșitul
războiului, afirmând că Germania are două opțiuni: distrugere totală sau un armistițiu. El
recomandase această a doua cale și la întâlnirea de comandament a Puterilor Centrale
desfășurată la Spa Spa, Belgia, în 14 august 1918. Pe parcursul lunii octombrie,
artileria lui Pershing a continuat să bombardeze forțele germane care deja erau
epuizate și derutate pe întregul front Meuse-Argonne. Presiunea din partea Aliaților nu
s-a oprit până la sfârșitul războiului.

Trupele franceze se apără pe ruinele catedralei Marne, 1918.

Din cauza numeroaselor pierderi, mulți comandanți ai armatei germane considerau că o

înfrângere totală era inevitabilă. Pericolul unei răscoale generale era puternic.
Amiralul Scheer și Ludendorff au decis să inițieze o ultimă ofensivă pentru a demonstra
„curajul” flotei germane. Știind că o astfel de acțiune ar fi refuzată de către
guvernul Prințului Max von Baden, Ludendorff a decis să nu-l informeze despre
planurile sale. Totuși, informația despre atacul anticipat a ajuns în Kiel. Mulți marinari au
participat la o rebeliune și au fost arestați pentru refuzul de a participa la o ofensivă
maritimă pe care ei o considerau sinucidere fără sens. Ludendorff și-a asumat
răspunderea pentru acest incident și Kaiserul l-a demis din funcție (26 octombrie).
După sfârșitul lunii septembrie 1918, Ludendorff a început să dezvolte un plan pentru
viitorul politic al Germaniei. Cu toate că el era un conservator tradițional, a hotărât să
inițieze o revoluție politică limitată, prin introducerea unor noi reforme care aveau
menirea de a „democratiza” Germania, însă satisfăcând monarhiștii, prin faptul că a
menținut domnia Kaiserului. El credea că democratizarea o să demonstreze poporului
german că guvernul era pregătit să se schimbe, micșorând, astfel, probabilitatea unei
insurecții socialiste, cum avusese loc în Rusia, în 1917.
Totuși, unii istoriografi consideră că Ludendorff avea un motiv ulterior pentru planul său.
Reformele sale ar fi transferat puterea politică membrilor Reichstag-ului, partidelor de
centru - în special, în această perioadă: partidul centrist, liberalii și social-democrații.
Astfel, cum Ludendorff ar fi acordat acestor partide mai multă putere, ei ar fi avut
autoritatea să ceară un armistițiu. Luând act de cele 5.989.758 de victime germane
(1.773.700 morți, 4.216.058 răniți), partidele de centru au procedat exact cum
anticipase Ludendorff. Însă curând, acesta a trecut printr-o schimbare radicală și a
început să declare că aceleași partide care au căpătat putere de la dânsul au cauzat
înfrângerea Germaniei în război. Acești politicieni au „înjunghiat Germania în spate”—
un sentiment care îi beneficia lui Ludendorff și care a fost ulterior utilizat de către mai
multe grupări naționaliste germane, ca NSDAP.
Prințul Maximilian von Baden a devenit capul noului guvern german. Negocierile pentru
pace au început imediat după instalarea sa. În problema monarhiei germane nu se
putea hotărî între o monarhie constituțională sau abolirea ei completă. Totuși, decizia a
fost luată din mâinile sale de către Philipp Scheidemann, care, la 9 noiembrie 1918, a
declarat, de pe un balcon al Reichstag-ului, că Germania trebuie să fie o republică.
Ulterior, Max von Baden a anunțat că împăratul (kaiserul) trebuia să părăsească tronul.
Germania imperială a murit și o nouă Germanie s-a născut: Republica de la Weimar.

Sfârșitul războiului[modificare | modificare sursă]

Fotografie realizată la semnarea armistițiului de la Compiègne, în fața vagonului de tren al mareșalului Foch, în

pădurea Compiègne. Mareșalul este al doilea din dreapta.
Soldat german invalid.

Bulgaria a fost prima din Puterile Centrale care a semnat un armistițiu separat la data

de (29 septembrie 1918). La 30 octombrie a capitulat și Imperiul Otoman. În 3
noiembrie Austro-Ungaria a trimis un steag alb comandantului italian pentru a-i cere un
armistițiu și termenii păcii. Termenii au fost aranjați, prin telegraf, cu autoritățile Antantei
de la Paris și au fost comunicați Austro-Ungariei, iar aceasta i-a acceptat. Armistițiul
cu Austria a intrat în vigoare începând cu ora 3, în după amiaza zilei de 4
noiembrie. Ungaria a semnat un armistițiu separat, în urma prăbușirii monarhiei
habsburgice. După izbucnirea Revoluției germane, a fost proclamată o republică, la 9
noiembrie, marcând sfârșitul Imperiului German. Kaiserul s-a refugiat a doua zi
în Olanda, care i-a acordat azil politic (a se vedea Republica de la Weimar). O zi mai
târziu (11 noiembrie), la Compiègne, în Franța, la ora 05.00, într-un vagon de tren a fost
semnat armistițiul. La ora 11, în aceeași zi, a încetat focul și armatele au început să se
retragă. Datorită ordinelor confuze și a încercărilor criminale ale unor ofițeri de a se
evidenția în ultimul moment, peste cadavrele bieților soldați, în aceste șase ore teribile,
după ce totul fusese încheiat și semnat la masa tratativelor, au murit inutil aproape 3
000 de soldați și au fost răniți alte peste 6 000. George Lawrence Price este considerat
ca fiind ultimul soldat ucis, cu un glonte german în frunte, la ora 10.59.
Starea de război între cele două tabere a persistat pentru încă șapte luni până la
încetarea finală, consacrată prin semnarea Tratatului de la Versailles cu Germania (28
iunie 1919) și a următoarelor tratate cu Austria (la St.
Germain), Ungaria (la Trianon), Bulgaria (la Neuilly) și Imperiul Otoman (la Sèvres).
Astfel, unele surse oferă ca dată finală a războiului anul 1919; în contrast, cele mai
multe comemorări ale războiului se concentrează asupra armistițiului din 1918.

Experiența cotidiană în tranșee[modificare | modificare sursă]

Distribuirea ratiei de vin

Soldat francez ce isi barberieste camaradul

Vedere aeriana al sistemului de transee din Loos-Hulluch

Australieni in transee folosind periscop

Britanici in transee echipati cu mitraliera

Soldati germani pornind la lupta pe Taramul Nimanui la auzirea fluierului

Soldati canadieni curatand cartofi

Asistente medicale intr-un proces de operatie chirurgicala al unui soldat ranit

Transportarea soldatilor britanici raniti cu ambulanta

Trusa medicala din primul razboi mondial

Soldații se identificau cu obiectivele fixate de propriile lor națiuni și autorități.

Comuniunea dintre individ și comunitate era obținută prin propagandă. Soldații
ajungeau să se resemneze la un moment dat și se disciplinau să lupte ținând cont că nu
aveau alternative. Soldații, pentru a scăpa de oroarea războiului, apelau la diverse tipuri
de dezertare. Dezertorii erau priviți cu invidie.
Cum dezertarea era aspru pedepsită, se recurgeau la alte metode de ieșire din luptă,
una dintre acestea fiind rănirea. Soldatul, căpătând o rană care sa nu-i pună viața în
pericol, dar una semnificativa încât îl făcea incapabil să mai lupte, putea ajunge acasă.
Unii își expuneau anumite părți ale corpului pentru a fi răniți și se recurgea și la
amputări, aceasta din urmă fiind soluția extremă. Unii soldați se împușcau singuri. cu
grijă, fără ca glonțul să atingă artere sau oase. Rănile auto-provocate erau tot mai dese
O altă metodă era revolta. În 1917, armata franceză a fost afectată de revolta a 40 de
divizii. Însă cei identificați ca lideri ai izbucnirii grevelor militare nu aveau o soartă prea
bună. Dar într-un fel, de pe urma grevelor și presiunii soldaților, au fost aplicate
concesiile, s-au oferit rații mai mari și permisii mai dese.
O altă alternativă de ieșire din război era sinuciderea când soldații nu mai puteau face
față luptelor. Sinuciderea era însă dificilă căci țeava puștii era lungă și nu puteau trage
cu ele decât cu degetul de la picior. Nu se regăsesc sinucideri în statistici sau în
documente oficiale căci familiile soldaților care au recurs la asemenea măsura extremă
nu mai primeau nimic de la stat.
Justiția militară era dură, iar numărul execuțiilor era tot mai mare. Pedepsele erau mai
aspre pe frontul de est.
Soldații aveau însă și motivații pentru a duce greul pe câmpul de luptă. Erau mai bine
plătiți în armată decât în viața civilă, aveau hrană mai bună și mai consistentă. Băutura
era una dintre aspectele centrale ale rezistenței, alături de tutun și droguri. Soldații se
îmbătau ocazional, mai ales în permisie. În timpul jafurilor, soldații se îndreptau prima
dată spre pivniță pentru a căuta băutura alcoolică depozitată. Nu era o acțiune
individuală, ci o politică de stat, alcoolul fiind distribuit de către instituțiile militare în rații
zilnice. Britanicii primeau rom, francezii primeau vin, iar germanii primeau bere. Alcoolul
era distribuit înainte de efectuarea marilor operațiuni.
O altă motivație era dependența de adrenalina de lupta și de ucidere, la britanici, actul
uciderii fiind asociat cu vânătoarea. Au apărut coduri morale referitoare la uciderea unui
inamic în anumite situații, căci se puteau întoarce împotriva lor, fiind interzise actele de
ucidere a inamicilor când mergeau la toaletă sau erau transportați răniții. Dacă inițial
erau evitați, medicii din taberele opuse erau atacați spre sfârșitul războiului fără rezerve,
deoarece contribuiau la refacerea forțelor inamice.
Nu mai existau reguli, de aceea erau create altele noi. Se stabileau reguli de violență
între tabere și armistiții de încetare a focului în timpul transportării cadavrelor și a
răniților. În decembrie 1914 a fost stabilit Armistițiul de Crăciun ca o umanitate
împărtășită, ceea ce nu s-a mai repetat niciodată.
O altă motivație era ideea răzbunării camarazilor uciși în luptă de inamici. Mai era și
presiunea egalilor, a camarazilor, comportamentul eroic, societatea așteptându-se ca
soldatul să nu se individualizeze prin lașitate, principiul soldatului fiind lupta pentru a-i
apăra pe alții.
Soldații petreceau 1/5 din timp pe front. Când ajungeau în spatele frontului, erau puși să
facă provizii, să refacă drumuri, să se ocupe de muniții. S-a creat o birocrație militară:
de la frizeri la bucătari, toți având ca scop evitarea primei linii. Pentru prima linie exista
un sistem de rotație. Cei din familii bune și cu relații ori influentă aveau șanse mari să
nu ajungă să lupte în prima linie, lucrând în cartierele generale la sute de km în spatele
frontului.
A apărut și problema bolilor, acestea fiind omniprezente. 8-15% din efective erau
contaminate. Bolile erau transmise pe calea aerului, prin purici și șobolani, dar și prin
acte sexuale cu prostituate, rezultând în boli venerice. Aprovizionarea cu apă era o
problemă permanentă, aceasta fiind contaminată, păstrată în aceleași recipiente unde
se punea motorina; mulți soldați se adăpându-se din băltoace. S-a ajuns și la forme rare
de canibalism pe durata foametei sau din lipsa proviziilor alimentare, când soldații erau
înconjurați de inamici.
S-au creat mituri, precum cel al regimentelor fantomă, grupuri de soldați care trăiau
între liniile frontului în prietenie cu cei inamici și ieșeau la suprafață noaptea să caute
hrană și apă. În realitate, erau puțini soldați care trăiau astfel, dar nu în grupuri. Mitul
acesta a fost creat pentru ca soldații sa facă față dispariției camarazilor. Episoadele
cele mai dureroase erau atunci când soldații trebuiau să audă țipetele ale camarazilor
lor căzuți pe front ce nu puteau fi ajutați căci superiorii le ordonau să nu iasă din tranșee
și să pășească pe „pământul nimanui” pentru a-i salva. Astfel, era foarte dificil pentru
soldați să reziste psihologic, ascultând strigătele muribunde zi și noapte.
Permisiile erau momente de bucurie, dar neîmplinite pentru căi soldații evitau să
vorbească cu nevestele și copii lor despre viața de pe front cu scopul de a-i proteja de
ororile războiului. Pentru prima dată în istorie, având în vedere faptul că nivelul de
alfabetizare crescuse, au fost publicate mărturii și ale ofițerilor și ale soldaților, din
propriile lor perspective.
Sistemul de tranșee era împărțit în trei segmente. Germanii erau avantajați pentru că
puteau să-și aleagă singuri sistemele, iar francezii și britanicii erau nevoiți să se
folosească de configurația frontului impusă de germani. Infanteria trăia în adăposturi
subterane, în tranșeele de comunicație și cele de mici dimensiuni care erau foarte
apropiate de cele inamice. În spatele tranșeelor se afla o structură elaborată din noduri
de comunicație de investiții masive, iar transportul se dezvoltase.
Alimentele erau stocate în conserve. Soldații primeau ocazional pachete cu fructe și
dulciuri de la familiile lor, precum și scrisori. În momentele de criză militară, pachetele
ajungeau cu greu. Armatele nu dețineau echipament de iarnă așa că improvizau pe
durata anotimpului rece.
Divertismentul consta în artă, teatru, jocuri de cărți, jocuri de noroc și alcool.
Apare medicina estetică și se făceau operații pe creier, în cavitatea abdominală și cea
toracică. Noile arme puteau provoca noi tipuri de răni îngrozitoare, iar chirurgia plastică
încerca sa le redea soldaților mutilați o aparență de normalitate.

Societatea la război[modificare | modificare sursă]

A apărut o schimbare a atitudinilor colective, impact materializat în pierderi umane fără
precedent și în modificarea relației dintre soldat și ofițer, între individ și stat. Pierderile
militare se ridicau la 11 milioane, iar în rândul civililor la 7 milioane. Mulți nu și-au
pierdut viețile doar în proximitatea frontului, ci și datorită altor factori: epidemii, genocid
și foamete. Încă este dificil de estimat numărul morților în Rusia, căci violența a
continuat și după 1917.
A existat și un inamic nevăzut, datorat izbucnirii războiului, care a ucis mai mulți civili
decât au făcut-o ambele războaie mondiale: Gripa Spaniolă. Această gripă a infectat
500 milioane de oameni de pe tot globul, însumând 100 de milioane de morți pe toate
continentele (3-5% din populația globală de atunci), fiind pandemia cea mai catastrofală
din ultimele secole. Cei mai multi morți au fost estimați în China și India. De asemenea,
și tifosul a făcut ravagii în rândul populației.
Războiul a fost cauza directă a izbucnirii epidemiilor, un război biologic neintenționat,
care s-a dovedit a fi mult mai ucigător decât toate armele de la aceea vreme. Odată
început războiul, societățile agrare au fost grav afectate, productivitatea agricolă s-a
prăbușit, populații masive experimentând criza alimentară și automat, fiind rămase fără
imunitate, devenind vulnerabili în fața inamicilor nevăzuți. Distrugerile așezărilor pe
durata războiului și condițiile lipsite de igienă au favorizat propagarea epidemiilor.
Primul Război Mondial a dus la cea mai mare catastrofă demografică de până atunci.
Totuși, gravitatea depinde de la caz la caz.
Pierderile suferite din Marea Britanie au fost mai mici în raport cu numărul emigranților
în perioada 1911-1914. Între 1911-1918, populația a crescut cu 1 milion. Apare mitul
generației pierdute. În Germania însă, creșterea demografică depășește rapid
pierderile. În Franța a început stagnarea demografică de lungă durată, refacerea durând
o generație. Franța a pierdut 1,400 000 de bărbați pe front. Deficitul de nașteri a
însemnat 4 milioane de copii nenăscuți. Au apărut dezechilibre între sexe, fiind 130 de
femei pentru 100 de bărbați.
Elita politică interbelica a avut o lipsă de dinamism. Numărul uriaș de tineri pierduți a
dus la prelungirea rolului social al generației ulterioare. Din 50 de milioane de soldați
mobilizați, 23 de milioane sunt răniți, 70% dintre militarii răniți fiind bărbați cu vârste
între 20-30 de ani, fiind mutilați și imobilizați pe viață.
Primul Război Mondial a fost de uzură, 80% din pierderi fiind în afara marilor bătălii.
Societățile combatante se confruntau cu un flux continuu. Presa era naționalistă și
prezenta războiul subiectiv: oamenii mergeau la război cu entuziasm, conform presei,
deși erau forțași de către mecanismele statului. Soldații francezi ii percepeau alterat pe
soldații germani altfel decât în realitate (germanii erau de multe ori comparați cu hunii
tâlhari și violatori după violarea neutralității Belgiei).
S-a manifestat o rezistenta impotriva mersului la razboi. Socialistii europeni au incercat
sa protesteze fără succes impotriva razboiului. Aparuse un entuziasm cladit de idea
razboiului de scurta durata. Dupa declansarea razboiului, mecanismele erau prinse de
catre sistemele de propaganda. Indiferent de traditia politica, combatantii reactionau
similar. Erau limitate libertatile civile. Era suspendata activitatea politica. S-a recurs la
limitarea drepturilor sindicale. Este aplicata cenzura, dar totodata, se mentinea si un
echilibru, preferand ca populatia sa aiba acces la un flux mai mare de informatii decat
sa se produca zvonuri tulburatoare. Statul a intervenit in functionarea economiei si in
viata sociala. De exemplu, in 1915, guvernul imperial german a creat Biroul Imperial al
Cartofului pentru productia si distribuirea cartofilor pentru germanii de rand. Franta se
baza pe auto-mobilizare, caci societatea a raspuns pozitiv apelurilor statului. Razboiul
era defensiv.
Dupa 1916, pacifistii si socialistii erau tot mai activi. In Franta s-a creat Uniunea Sacra,
uniune care includea forte socialiste. Dupa batalia de la Verdun, unitatea in slujba
razboiului nu mai avea credibilitate. Totul se acutiza din cauza a ce se intampla in
Rusia. Franta era insa avantajata, caci prezenta razboiul ca unul defensiv si isi justifica
mobilizarea si isi reprezenta relativul consens pe marginea obiectivelor de razboi.
Reusea sa mentina conditii materiale acceptabile a consumului si nivelului de trai.
Guvernul civil avea ultimul cuvant, iar militarii nu treceau peste acesta. Se mentinuse un
echilibru intre autoritatile franceze civile si cele militare. In Germaia, militarii germani nu
aveau roluri limitate de autoritatea civila, strategia lor fiind axata pe totul sau nimic.
Biserica isi reafirma rolul, contestand regimul republican francez. Catolicii au fost
reintegrati in viata politica. Biserica percepea razboiul ca o oportunitate de reabilitare,
asistant la ultimul razboi sfant. Discursul public era compus din elemente religioase.
Biserica isi asumase un rol de sprijinire in modelarea mentalitatilor colective.
Recuperarea Alsaciei si Lorenei era o cauza nationala. Propaganda si cenzura se
manifestau in combinatie. Intelectualii s-au auto mobilizat pentru a-si afirma rolul de
lideri ai natiunii si apostoli ai cauzei nationale.
Se cautau solutii pentru valurile de refugiati. Erau regiuni intregi in care populatia
masculina disparuse. Viata politica s-a fragmentat. Dupa 1917 s-a manifestat o
radicalizare a miscariilor socialiste. Franta confrunta probleme privind mobilizarea
trupelor si totodata mentinerea industriei in functiune. Plecand de la idea unui razboi de
scurta durata, s-a recrutat maximul de efective, lasand agricultura si industria intr-o
stare deplorabila. Dupa 1915, muncitorii industriali au fost lasati la vatra si au fost
recrutati taranii.
In Marea Britanie se desfasurase automobilizarea , coexistenta cu persuasiunea si
coercitia. Marea Britanie era liberala si individualista. Daca la inceput a fost o
automobilizare caci cetatenii britanici raspundeau pozitiv, ulterior avea sa se aplice
inrolarea obligatorie. Unul dintre momentele de cotitura a fost criza munitiilor din
primavara anului 1915. Statul intervenea pentru a redirectiona economia. Izbucnisera
tensiuni intre militari si civili. Conducerea civila isi impunea oportunitatile strategice fără
a tine cont de obiectiile militare, dar si invers.
Anul 1915 a fost unul de cotitura, David Lloyd George devenind noul premier care a
decis victoria finala: daca anterior se faceau recrutari din randul voluntarilor, el a
introdus inrolarea obligatorie. Propaganda a fost limitata, cu exceptia temelor legate de
scufundarea vasului Lusitania sau invazia belgiana. Mobilizarea se facea prin
intermediul intelectualilor care se raliau cauzei nationaliste. Se manifesta fenomenul de
rezistenta impotriva serviciului militar obligatoriu pe motive de constiinta. Cetatenii care
refuzau sa inceapa serviciul militar erau dati in judecata de catre stat. Multi refuzau sa
ucida din motive de constiinta. Informatiile provenite dinspre front erau atent
monitorizate.
Marea Britanie era extrem de vulnerabila intr-un razboi de lunga durata din perspectiva
aprovizionarii alimentare. Agricultura a fost revigorata in Anglia si s-a introdus
rationalizarea selectiva. Anumite produse ca painea, branza sau ceaiul nu erau
rationalizate. Se inregistrasera miscari greviste de amploare. Numarul de zile de munca
pierdute din cauza grevelor erau de 10 ori mai mare decat in Germania. Manifestantii
erau apolitici, doriind o mai buna aprovizionare cu alimente si durata zilnica de lucru mai
scurta. Tot mai multe femei erau active in sectoarele proportional dominate anterior de
barbati. Lucrau in agricultura in cadrul unor servicii auxiliare si in industrie. In 1918 se
acorda dreptul de vot femeilor cu varste de peste 30 de ani.
Spre finalul razboiului, industria britanica depaseste cea germana.
Germania se afla intr-o situatie mai complicata. Cenzura era mai stricta, presa era
monitorizata si controlata de catre autoritati, iar corespondenta dintre front si civili era
controlata pentru a se evita divulgarea unor secrete militare. Germanii au fost cei mai
entuziasmati la inceperea razboiului, desi s-au desfasurat si proteste anti-razboi.
Bisericile protestante aveau un rol important, avand un discurs mai nuantat despre
inamicii catolici. Dar si catolicii germani criticau Franta pentru ca era un stat laic si
anticlerical. Biserica Catolica Franceza si-a construit un discurs anti-protestant.
Apare opozitia dintre cultura germano-austriaca si civilizatia anglo-franceza. Germania
se considera diferita prin militarismul ei fata de rationalismul francez sau materialismul
britanic. In discursul public portretiza lupta dintre eroul german si comerciantul britanic.
Germania porneste la razboi cu sprijinul consensului de pace oraseneasca, care avea
un set de asteptari contradictorii. Socialistii sprijineau razboiul ca fiind o lupta impotriva
obscuratismului, autoritarismului tarist si militarismului.
Pentru cei cu orientari politice de dreapta, razboiul era unul al achizitiilor. Obiectivele de
razboi au devenit dupa 1917 sursa principalei fracturi dintre fortele de stanga si cele de
dreapta din Germania. Socialismul s-a radicalizat in Franta si in Germania, chiar si in
Marea Britanie aparand fenomene marginale. In Germania, miscarea socialista se
scindeaza, caci erau socialisti care doreau o pace fără anexiuni si fără despagubiri si
erau socialisti care sustineau ideea decompensarii.
Germania suferea din cauza crizei agricole. Ingrasamintele lipsea, si se recurgea la
comercializarea ingrasamintelor din Chile. Industria chimica se concentra pe productia
armamentului. Se punea accent pe cresterea animalelor. Ratiile erau tot mai mici. Piata
neagra ia amploare, inflatia si rata infractionalitatii crescusera. Germania nu se mai
putea imprumuta din exterior, ci din interior. Titlurile de stat erau cumparate. Preturile
crescusera de 5 ori fata de cele anterioare anului 1914. Nivelul de trai scadea alarmant.
In Rusia erau partide politice cu rol redus, in timp ce biserica avea un rol mai pronuntat.
Imperiul Rus se infrunta cu migratia interna in masa, 6-8 milioane de persoane fiind
nevoite sa-si abandoneze locuintele, unii inrolandu-se, altii fiind deportati. Rusia se
vede nevoita sa renunte la razboiul de scurta durata. Se confrunta cu o criza de
armament. Din 1915 s-a axat pe mobilizarea pentru asigurarea industriei. Tarul Nicolae
al II-lea isi asuma comanda suprema a armatelor. Dar nu era o personalitate puternica,
iar dezbinarile au persistat, rezultand multiple factiuni. Ranitii nu erau ingrijiti
corespunzator, armata era slab aprovizionata, gestionarea problemei refugiatilor era
proasta. Situatia Imperiului Rus era catastrofala. Sistemul feroviar era blocat , iar
orasele si armatele nu mai erau aprovizionate. Inflatia a crescut. In 1917 incepe
revolutia bolsevica, amplificata de nemultumirile populatiei.
In Italia, razboiul era prezentat ca fiind unul defensiv si de recuperare teritoriala.
Razboiul a scos la iveala liniile de fractura din societatea italiana. Multi soldati din
regiunile sudice nu stiau pentru ce lupta si pentru cine .
In Austro Ungaria se manifesta problema eterogenitatii nationale si a nationalitatilor.
Infrangerea devenise o probabilitate, apoi o certitudine. Nationalitatile erau sprijinite din
exterior de catre Antanta. Relatiile dintre Austria si Ungaria s-au inrautatit. In 1917, noul
imparat austro-ungar incerca sa negocieze o pace separata, dar datorita unui gest de
indiscretie, Franta reprezentata de Clemenceau rupe echilibrul. Problema nationalitatilor
s-a reflectat si in moralul armatei care era tot mai scazut. Austro-Ungaria s-a confruntat
cu o ampla criza alimentara si cozi de zeci de mii de persoane se formau la paine.
Violențele împotriva civililor au început timpuriu, urmat de un val propagandistic .
Experiența populației civile când vine vorba de violență trăită, poate fi pe mai multe
planuri. Civilii sunt victime în toiul operațiunilor militare, fie trăiesc în zona frontului, fie
proprietățile lor sunt traversate de armate. Ei devin ținta politicilor de ocupație. Avem
de-a face cu obligații tot mai mari impuse de ocupanți. Un al treilea element este
reprezentat de povara psihologică și ceea ce ajunge să fie drept colaborare cu
ocupantul. Este o linie subțire între a munci pentru inamic, a colabora cu el și a
supraviețui. Populația civilă ocupată devine victima atrocităților colective: deportările în
masă ca in Franta si in Belgia Vin sub forma luării de ostateci care să colaboreze . Civilii
mai sunt folosiți și pe post de scuturi umane. Un alt element este munca forțată și tot
felul de alte comportamente mai mult sau mai puțin aberante, ca obligarea femeilor să
lucreze în bordelurile armatei. Este afectat și direct populația colectivă caci erau
aplicate politici de rechiziționări masive. Avem de-a face cu totalizarea războiului prin
politici economice. Populația nu trebuie să trăiască într-o zonă ocupată pentru a deveni
victimă, dacă are naționalitatea incorectă, nepotrivită putea fi afectată. Este vorba
despre inamicul intern, în general cetățenii statelor inamice. Acești civili devin ținta unor
politici restrictive, li se interzice să facă afaceri și limitată libertatea de mișcare. Mai ales
bărbații pe parcursul războiului sunt internați în lagăre de prizonieri de război.
Una dintre tendințe este aceea a totalizării războiului, civilii devin o țintă legitimă, mai
mult utilă. Lovind în civili se lovește în capacitatea inamicului de a rezista. În sens
contrar merge acea tendință de a legifera foarte clar separația dintre combatant și civil.
Această tendință are aproape o jumătate de secol: statutul prizonierilor, al celor răniți și
a civililor de lângă front. Se creează un cod de conduită pe care armatele trebuie să-l
respecte în relațiile cu civilii. Această demarcație combatanți non- combatanți se va
eroda încă din primele zile ale războiului. Germanii sunt inițiatorii acestei dinamici
radicalizate. Încă din 1902 în momentul în care se făcuseră pași pentru demarcarea
această juridică. În Germania s-a dat o directivă care prevedea că siguranța statului
german este mai importantă considerentele umane nu trebuie să reprezinte un
obstacol.
Încă din 1914 se produc atrocități. Unele acțiuni germane sunt imposibil de explicat
indiferent de context, ca de exemplu incendierea uneia dintre cele mai mari biblioteci
din Europa. Sunt câteva sute de civili asasinați într-o nebunie a crimei. Câteva sute de
persoane sunt închise într-o biserică. Aceste atrocități belgiene ajung ținta unor
campanii aliate, încât este subminată veridicitatea acestor crime și a fost nevoie de 70
de ani să se dovedească că armata germană a dus o astfel de campanie care
depășește nivelul incidentelor izolate. Multe clădiri din zonele în care nu s-au dat lupte
au fost incendiate. Aceste campanii propagandistice și contra propagandistice devin un
instrument de mobilizare colectivă, mai ales atrocitățile din Belgia care erau folosite
pentru mobilizarea populației britanice. Germanii vor folosi ceea ce se întâmplă în
Prusia Orientală: 15 000 de civili deportați și 15 000 morți în Prusia orientală. Aici sunt
mai degrabă incidente decât campanii. Prusia orientală nu e singura, în Serbia în jur de
2500 de civili fiind uciși. Interesant este că Serbia a ajuns un soi de loc în care se face o
anchetă internațională. Elvețienii au investigat pentru a demonstra că mare parte din
aceste violențe nu aveau nici o legătură cu acțiunile militare și deci în cazul asta ar fi
ostilitatea pe care militarii austrieci o resimt asupra entității abstracte a sârbilor.
Apare fenomenul refugiaților. Se pare că 5 milioane de ruși sunt refugiați în propria țară
ce va însemna dezrădăcinarea lor. O altă problemă interesantă este reprezentat de
problema prizonierilor de război. Există tendința de a legifera statutul lor și de a oferi
protecție celor căzuți în captivitate. Prizonierii sunt o problemă delicată, în esență sunt
tratamente mici, atrocități față de prizonieri au fost comise de ambele ere, chiar dacă
aceste statistici nu reprezintă decât un proces mic. Este o garanție că inamicul nu va
omorî și prizonierii mai. Sunt luați pentru informații, forță de muncă și armatele dezvoltă
niște mecanismele sofisticate prin care prelucrează aceste informații și le obține.
Prizonieri ca potențial combatanți în Austro-Ungaria sunt soldați români care vor lupta
alături de armate italiană împotriva austriecilor. În general nu s-a folosit tortura pentru
obținerea informațiilor. De multe ori această politică dură față de prizonieri este
sancționată de către ofițeri. Principalul pentru care se i-a prizonieri este pentru a
încuraja dezertarea. Dacă nu iei prizonieri, cel din fața ta are opțiunea de a lupta până
la capăt de aceea ambele tabere au mare grijă să nu comită atrocități. Succesul
operațiunilor ajunge sa fie in functie dupa numarul de prizonieri ca potentiala forță de
muncă. Încă din 1915 , germanii folosesc prizonierii la scară mare pentru muncă. Cei
mai mulți lucrează în agricultura germană. 95 % din prizonieri până în 1917 sunt
exploatați economic. 30 000 de francezi lucrau pentru Krup. În minerit 30% sunt
prizonieri. Randamentul utilizării prizonierilor este discutabilă și considerată îndoielnic
munca forțată nu este eficientă. Cel forța va face totul pentru a nu-și duce la bun sfârșit
munca. Utilizarea în calitate de combatanți avem mai multe asemenea cazuri.
Armate german se folosește de polonezi- 50 000. Folosesc alsacieni cu nume germane
care luptă în armata franceză , fiind integrați după în armate germană. Germania
încearcă să folosească militarii din trupele coloniale indiene sau africane, în încercarea
de ai transforma în niște agenți ai naționalismelor, agenți care să producă tulburări în
zonele respective. De o atenție specială se bucură musulmanii, care sunt văzuți utili
pentru a combate Anglia în special.
Când vine vorba de prizonieri avem de-a face cu variațiuni masive în tratamentul
aplicat. Prizonierii francezi și britanici erau tratați cel mai bine. Responsabilitatea pentru
îngrijirea lor este treaba Crucii Roșii care folosește resursele statul respectiv. Situația
cea mai neagră este cea a românilor, o parte au căzut în prizonierat în Bulgaria și au
avut condiții de detenție dure. 100 000 de români sunt luați prizonieri de către germani.
Imaginea lor este forte rea în Germania – sunt trădători și în Germania apare un
scandal în momentul în care românii se decid să interneze cetățenii germani și austrieci
din România undeva în Ialomița. În al treilea rând, Germania se afla în criză alimentară
profundă. Statul român nu este capabil să acționeze prin intermediul Crucii Roșii ,
neavand resursele la dispoziție, prizonierii se văd lipsiți de ajutor atât român cât și
internațional. Le sunt aplicate unele din cele mai dure tratamente. Ceea ce însemna că
unde la 30% și-au pierdut viața în captivitate. De 6 ori mai mult decât prizonierii ruși în
captivare germană. Pe locul 2 se află prizonierii italieni mai mulți 590 000. În jur de 150
000 își vor pierde viața. Pentru italieni este ceva puțin schimbat, guvernul italian a sistat
ajutorul la crucea roșie nu dorea să încurajeze prizonieratul. În primul război mondial,
au loc numeroase schimburi de prizonieri, acestea vizează 2 categorii, visează
personalul necombatant fie pe cei grav răniți. Niciunul dintre statele combatante. Sunt
circa un sfert de milion de prizonieri. În primul război mondial alte 3 sferturi de milion, își
pierd viața în captivitate. Covârșitoarea majoritate mor din cauza relelor tratamente. Nr.
de prizonieri spune foarte multe de eficiența și coerența armatei. În cazul Rusiei, AU
32%, IT 26%, RO 20%, FR 12%, Ger 9%,MB 7%. Nr lor spune multe despre moral.
WW1 rămâne remarcabil prin lipsa unor politici care să extermine în nr. mare pe
aceștia. În general regulile sunt respectate și fluctuațiile. În general regulile sunt
respectate, abateri fiind doar în condiții specifice. Deportările în masă, practicate în
Belgia și N-Fr. 100 000 belgieni. Paștele 1916, germanii deportează francezi în Elveția.
Avem numeroase deportări în est și în Balcani în Serbia doar jumătate supraviețuiesc,
fenomenul are cea mai mare amploare pe frontul rusesc. Rușii deportează în nr. mare
lituanieni polonezi evrei, spre interiorul țării, condițiile de deportare sunt uneori teribile.
În nici un momentul nu există tendința de a-i ucide. Acestor deportați li se adaugă
câteva milioane de persoane care aleg să plece din zonele de conflict. Cazul cel mai
cunoscut este însă acel tratament de otoman minorității armene. Genocidul armean.
Turcia nu recunoaște merge pe ne intenție, spunând că ei nu au intenționat acest lucru.
Cauzele principale: avem această relație conflictuală și care devine din ce în ce mai
conflictuală. Se internaționalizează problema armeană spre 1890- 1900 și sunt văzui ca
un element subversiv ca un instrument în brațele marilor puteri. Roosvelt a acordat o
politică de a încuraja acordarea cetățeniei americane pentru armeni. Realmente
Imperiul Otoman are o priză foarte proastă în vest. 1895-96 avem și primele reacții
violente a populației armene. O problemă este istoria conflictuală. Există și o parte
revoluționară p combinație între socialism și naționalism. După 1908, revoluția junilor
turci și acest proces care de democratizeze. Să facă un stat e inspirație britanică,
această revoluție, a avut o întorsătură naționalistă. Junii turci se lovesc de rezistența
religioasă. Cea de-a doua problemă este că această istorie conflictuală încurajează
naționalismele. Avem și o cauză economică, armenii sunt întreprinzători sunt mai bogați
decât media, tentativele îi avantajează pe ei, vorbesc limbi străine sunt mai educații
ceea ce creează invidie. În 1914, avem o tentativă dezastroasă soldată cu o înfrângere
ce se pune pe seama armenilor, atât a militarilor cât și a civililor. Aici este o serie de
episoade de mare violențe la Erevan. Se dovedește că faptul că dispun de arme este
perceput ca o amenințare, armatele rusești înaintează sparg încercuirea și în momentul
în care asediul este ridicat, avem această logică a violenței, însă acțiunile inițiale sunt
otomane. 24 aprilie 1915 este punctul de plecare când printr-o decizie sunt arestați
reprezentanții elitei armene din Istanbul și din alte orașe otomane, sunt deportați și
împușcați. În zonele Anatoliei, bărbații sunt deportați și sau exterminați, după care
începe deportarea femeilor și copiilor. Aceștia fiind ținta paramilitarilor ruși, și transportul
are loc în condiții extreme fără a fi asigurate hrana. Rezultatul e că mulți dintre deportați
își pierd viața pe drum. Se aplică acte de violență diversă, de la înec în masă, până la
asasinate cu arme albe, etc. Un alt aspect este cel al violenței sexuale răspândite. Mulți
au văzut violența sexuală aproape ca un mecanism defensiv al agresorilor, toate ea
dezumanizează victima și violența față de victimă este mai ușoară. Violența devine o
formă de dezumanizare, cifra totală a victimelor este destul de greu de definit. Nu se
știe exact câți armeni trăiau în imperiul otoman, cifrele turcești vorbesc de 1 mil și
jumătate. Din acest milion și circa 400 000 mor la destinație. O parte a comunității
armene au reușit să supraviețuiască prin asimilare forțată, undeva între 100 000 și 200
000 doar intrând în familii musulmane, apar și acte de umanitare, multe ex de familii
turce musulmane care îți salvează vecinii, mai ales în zonele urbane. În ceea ce
privește intenția. Intenția și panificare se vede foarte bine în structurile prin care sunt
aplicate aceste politici, după februarie, vedem o epurare, toate elemente slabe sunt
înlăturate. Sunt create o serie de structuri, cea mai cunoscută fiind secția specială
populată de criminali de drept comun și împărțită în unități de-a lungul rutelor de
deportare, iar aceste unități erau responsabile pentru aplicarea soluțiilor violente.
Autoritățile otomane creează o comisie de emigranți care pur și simplu făcea statistică.
Exista comisia pentru bunuri abandonate- organizație ce era menită să valorifice
bunurile armenilor cu 2 obiective, pentru a obține bunuri economice și pentru ai
transforma în complicitate și pentru a se asigura că și dacă supraviețuiesc deportării să
nu aibă la ce să se întoarcă.

Economia pe timp de război[modificare | modificare sursă]

Acest articol este scris parțial sau în întregime fără diacritice.
Puteți da chiar dumneavoastră o mână de ajutor. Ștergeți eticheta după
adăugarea diacriticelor.

Au fost fabricate trenuri în masă pentru a transporta proviziile. Mobilizarea a necesitat

modificarea întregii economii. Relația dintre stat și producătorii privați s-a schimbat
radical. Statul a preluat controlul direct al unor sectoare economice. S-a produs un
proces de birocratizare, statul având nevoie de zeci de mii de funcționari pentru a
gestiona cauza. Ministerul Muniției din Marea Britanie a avut, de exemplu, 25 000 de
birocrați. Inițial, statele se confruntau cu două probleme: produsele și armele.
Producătorii de saci de iută au primit mai multe comenzi. Statul trebuia să gestioneze
un echilibru între sectorul civil și cel militar, balanța dintre nevoile frontului intern și cel
extern. Erau necesare produse de larg consum. Era necesară o forță de muncă masivă
și o armată imensă pentru a susține echilibrul între ecomomie și război. Economia pe
timp de război devine rudimentară față de cea sofisticată pe timp de pace. S-a pus
problema finanțării. Statele aveau la dispoziție instrumente limitate. Anul 1914 vine pe
tradiția liberală a statului minimalist care taxează puțin. Modalitățile de taxare și
finanțare a efortului de război erau puține: taxarea, împrumutul și inflația-tipărirea de
bani.
Taxarea a fost problema cea mai spinoasă deoarece ridicau probleme în ce privește
relațiile dintre diferite categorii sociale. Averile mari erau cele mai taxate. De aceea,
taxarea nu era o opțiune populară. Statul era victima a două opțiuni divergente. Toți
locuitorii trebuia să plătească participarea la război. Statul evita să taxeze categoriile
înstărite. Se punea problema reparațiilor postbelice și costurile acestora. Taxele erau
menținute la nivel acceptabil. Pe parcursul războiului , statul acoperă din veniturile
curente 26-27 % din cheltuieli. Marea Britanie acoperea 26% din cheltuieli cu venituri
din taxe, Germania -17 %. Cheltuielile fiecărui an de război urmau să fie decontate de
invinși și de generațiile viitoare.
Inflatia a devenit o modalitate neoficiala prin care costurile razboiului erau distribuite.
Multe categorii sesizau ca din veniturile lor cumparau din ce i nce mai putin. S-a
incercat sa se impuna un control strict al preturilor, producatorii nemaifiind stimulati sa
produca. Daca pretul la grau era mai mic, taranii nu-l vor mai vinde si il vor pastra
pentru a-si hrani vitele. Intr-un stat bogat, preturile oferite agricultorilor erau generoase
si erau astfel stimulati sa produca. Statele cu un deficit alimentar substantial reusesc sa
produca, pe cand cele cu surplus erau paralizate.
O modalitate de iesire din impas era piata neagra, statul fiind nevoit sa o tolereze ca
singura modalitate prin care orasenii isi procurau toate necesitatile. La ea insa aveau
acces doar cei bogati.
A treia modalitate oficiala era imprumutul. A crescut de 11 ori in Marea Britanie si de 5
ori in Franta. Principala sursa depindea de la stat la stat. Germania si Austro-Ungaria
efectuau imprumuturi interne. Cetatenii loiali statului achizitionasera titluri de stat in
numar mare. In Rusia, imprumuturile erau imposibil de realizat datorita saraciei
populatiei si lipsei increderii in stat.
Germania nu avea de unde sa se imprumute pe plan extern, dar imprumuta Austro-
Ungaria si Bulgaria. Armata era beneficiara unui circuit financiar extraordinar fără
precedent. Pana in august 1916, Marea Britanie era finantatoarea Antantei, din vara
1917 fiind inlocuita de SUA. Resursele masive ale SUA au decis succesul Antantei.
Cantitatile masive de resurse ofereau posibilitati crescute de a gresi, de a invata din
esec.
Relatiile din interiorul Antantei erau desfasurate intr-o maniera diferita fata de Puterile
Centrale. Germania era un furnizor reticent, orice concesie fiind facuta si sustinuta de
acuzatii si contraacuzatii.
Franta se afla in prag de colaps economic in 1917, nemaiputand sa se sustina. Dar
treptat, devine principalul producator al Antantei datorita transportului maritim asigurat,
repartizarii sarcinilor si lasand Marea Britanie sa preia o parte a unitatilor de control.
Marea Britanie cheltuia echivalentul a 44 miliarde in dolari americani. Statele Unite
cheltuiau 35 miliarde dolari, 11 miliarde fiind acordate ca imprumut aliatilor. Franta
cheltuia 28 miliarde, Italia-15 miliarde, Rusia-15 miliarde. Din randul puterilor centrale,
Germania cheltuia 47 de miliarde, iar Austro-Ungaria -13 miliarde.
Se ajunsese la ideea ca reparatiile de razboi nu vor fi suficient finantate si ca costul va
ramane pentru generatiile urmatoare. Germania era prima pusa in fata problemelor de
mobilizare si gestionare economica. Marea Britanie intelese din 1905 ca blocada era o
solutie. In 1914, s-a produs militarizarea razboiului naval, confruntarile navale devenind
afaceri complicate, permitand accesul sau blocarea in anumite zone-cheie. Marea
Britanie dispunea de o flota imensa. Germania nu cladise institutii care sa guverneze o
economie pe timp de razboi. Planul lui Hindenburg prevedea inclinarea spre mobilizare
in favoarea productiei de armament si dublarea acestuia. Germanai s-a lovit insa cu
problema mobilizarii dupa ce in 1915 s-a lovit cu o criza alimentara. Lumea agrara era
lipsita de forta de munca, preturile fiind scazute extrem de mult si foametea cuprindea
marile orase. Ratia a scazut, iar mentinerea industriei devenise o preocupare prioritara
pentru statul german. Femeile aveau o ratie mai mica. Angajatii in industrie lucrau ca in
armata, iar pedepsele erau severe pentru incalcarea regulilor.
Austro-Ungaria era o comedie a neintelegerilor, neavand o baza industriala care isi
propuse. Sectorul agrar era lipsit de forta de munca. Infrastructura era deplorabila, iar
transportul de trupe si de hrana era problematic. Se ajunsese sa se recruteze fermieri
din lumea rurala. Ungaria profita de resursele sale bogate pentru a beneficia de
renegocierea acordurilor dualiste, santajand Austria. Relatia dintre cei doi poli parea ca
se zdruncina. In 1915, Austro-Ungaria cumparase surplusul de cereale din Romania in
urma crizei de distributie si logistica.
In Imperiul Rus, in 1916, erau blocate 150 000 de vagoane incarcate cu marfa. Imperiul
Rus avea mari dificultati economice. In 1914, armata rusa avea doar 4,5 miliarde de
pusti. Industria era precara. 20% din industria grea si 50% din caile ferate au fost
devastate de distrugerile razboiului. S-a impus interzicerea bauturilor alcoolice ca votca
pentru a limita scaderea dramatica a bugetului statului. Rusia era practic in colaps in
1915. In 1916 se inregistreaza o mica revenire in productia de armament, dar cu pretul
unei debalansari a economiei. In 1917 urma escaladarea si in final, colapsul Imperiului
Rus si anarhia sociala.
Italia era industrializata, reusind sa stimuleze industria grea si sa taxeze populatia. In
1917 satisfacea toate necesitatile militare. Franta reusea sa produca mai multe avioane
decat Marea Britanie si Germania la un loc si inarma corpul expeditionar american. 130
000 de copii, 100 000 de straini, 60 000 din colonii, prizonieri de razboi, 500 000 de
barbati si 450 000 de femei au fost mobilizati in cadrul industriei de armament.
Activitatea in industrie era strict reglementata.
Marea Britanie care avea anterior o armata bazata pe voluntariat si avand ceva unitati
coloniale, neimplicandu-se extraordinar pe continent, si-a crescut productia si intensifica
mobilizarea, aducand trupe din Canada, India si Australia, aducand in joc si SUA, si
introducand inrolarea si serviciul militar obligatoriu in pofida liberalismului. Desi a
infruntat un val neintrerupt de greve, Marea Britanie a putut face fata. Universitatile au
fost inchise, orice individ cu varsta cuprinsa intre 18-60 de ani trebuia sa depuna efortul
in ducerea razboiului, toate zilele saptamanii erau dedicate muncii, pana si femeile fiind
incurajate sa faca parte din corpuri auxiliare si sa se implice in activitati de voluntariat,
precum si in industrie si in agricultura. Apare legea munitiei, grevele au fost interzise,
intreprinderile esentiale au fost preluate sub controlul guvernului, drepturile au fost
suspendate. Sunt impuse marje de profit. Statul devenise proprietarul direct.

Cultura pe timp de război[modificare | modificare sursă]

Primul Război Mondial a dat naștere unei literaturi. Se consideră că poezia era
reprezentativă, dar în realitate romanul este cel care transmitea cel mai bine experiența
războiului. Această experiență ajunge să fie filtrată și era redată ținând mai degrabă
seamă de momentul în care apare opera, ce relație era între realitate și ceea ce arată
romanul. De multe ori devine o formă de stereotip. Este o imagine a unor realități foarte
clare. S-au făcut inclusiv studii si reiese că toți autorii au fost victime. Romanele au fost
filtrate si au dobândit o entitate proprie . Filmele au adoptat o atitudine și mai
simplificatoare . Literatura de razboi este extraordinar de diversă, de la memoriile unui
lunetist australian, până la momente pacifiste. Se manifesta internaționalism, dar si
naționalism profund.
Apare o tematică nouă. Pictura merge foarte pregnant. Se văd tot mai des câmpuri de
bătălie ca „Sfârșitul gloriei” (soldați prinși în sârmă ghimpată) de Otto Dix. Apar stiluri si
forme diferite. Cubismul capăta amploare . Pictorii cubiști au fost implicați în realizarea
camuflajului, cubismul fiind o rupere a conturului.
Intelectualii s-au mobilizat la fel de bine ca armatele în slujba propriului stat. Într-o
publicatie din The Times apare un manifest semnat de intelectuali prin care cer
mobilizarea războiului pentru civilizație. Mobilizarea cea mai amplă vine din sfera
intelectualilor germani. Pe 4 octombrie 1914 este publicat în Germania apelul la lumea
culturii, fiind vorba de consecința permeabilității curentelor naționaliste. Este o
intelectualitate germană profund naționalistă care milita pentru un război pentru a salva
cultura germană-. 1100 de intelectuali ruși semnează un manifest semnat „Țării noastre
și întregii lumi civilizate” . Problema era că înainte de 1914 exista o amplă circulație a
ideilor și cea a personalităților. În Antanta, Germania atacată nu era cea a lui Beethoven
, ci cea a militarilor prusaci. Era vorba de o confruntare dintre materialismul
britanic/autocrația rusească si militarismul german. Pe măsură ce timpul a devenit tot
mai greu pentru intelectuali , au aparut personalități pacifiste până la final în Germania –
Einstein; Franta- Romel Rolan, Marea Britanie-G. Bernard Shaw, Bertrand Russel.
Războiul ajunge să fie privit de intelectuali cu maniere diferite. Războiul era privit ca un
fel de instrument de mobilizare intelectuală, în lipsa lui ar fi o apatie culturală, este văzut
de asemenea ca o modalitate de a vindeca aceste fracturi tot mai existente în sânul
societăților combatante. Războiul era văzut ca o catastrofă pentru ca distruge lumea și
valorile tradiționaliste și pe cele burgheze.
Literatura[modificare | modificare sursă]
Se nasc forme moderne, iar războiul redă viață tradiționalismului. Se manifesta Tirajele
au crescut, iar volumele de poezie se scriu și sunt publicate în timpul războiului, în
vreme ce proza modernă se bucură de un public restrâns. Războiul da un sens de
inutilitate acestui stil bogat liric, aproape de baroc, comunicarea dinte autor și public
aproape că nu mai este directă. Această amenințare continuă a morții este foarte
prezentă. Este o alăturare bizară dintre profund și banal. Se naște o literatură mult mai
puțin bogată în stil.
Primul exemplul este „Focul” lui Henri Barbusse , un autor cu viziune de stânga, al carui
roman cuprinde multe momente cutremurătoare în felul cum descrie experiența
frontului, acest roman fiind publicat în 1915. A fost lasat publicat pentru ca apare un
mesaj patriotic în ciuda tuturor suferințelor. Partea utila de înțeles era faptul că „Focul”
era un instrument de mobilizare.
Debuteaza o etapă dominată de ideea că trebuiau aduse mărturii despre ce s-a
întâmplat și romanul este vehiculul perfect. Lucrurile depind de la o literatură la alta.
Romanul câștiga lupta pentru posteritate. Literatura britanica era rdominată de poezia
patriotică cu accente moderniste si pacifiste.
A apărut literatura scrisă de combatanți- gradul de alfabetizare fiind mai mare în armate
în primul război mondial. Exista și o cerere din partea publicului, fiind două lumi diferite
si o ruptură între cele două lumi, iar principala formă de corespondență era legată de
această ruptură. Combatanții în zilele în care nu luptau nu aveau o altă ocupație decat
sa scrie si sa trimita corespondență. Societățile occidentale au devenit foarte complexe,
o formă fiind gradul de educație al individului și cel de politizare. În realitate, pe măsură
ce se înaintează în război, media de vârstă a soldaților creștea și cei mai în vârstă
aveau familie și corespondau cu cei de acasă, capul familiei încearcand să păstreze
contul cu realitățile.
Această literatură este dincolo de temă; ca stil este mai degrabă tradițional, este o
literatură care încearcă să explice și să justifice în același timp. În contextul în care se
instalează marea criză, această literatură este una care descrie războiul sau este o
literatură care încearcă să răspundă problemelor postbelice. Ruptura dintre front și viața
civilă este prezentată ca atare tocmai din perspectiva postbelică. Pacifismul lui
Remarque este un sentiment reprezentativ pentru soldații din anii războiului sau este un
sentiment politic apărut în urma războiului; și aici apare prima capcană și o astfel de
carte apare ca o imagine fidela a războiului. Apare idee rupturii dintre soldați și civili, a
veteranilor și reintegrarea lor era grea.
Punctul de cotitură sunt lucrarile lui Remarque care capătă popularitate și în anii 30
fiindu-i cumpărate drepturile de ecranizare la Hollywood. Ernes Junger scrie „Furtuni de
război” , acesta fiind soldat adevărat 3 ani si descrie experiența uciderii. In a doua
lucrare este redat războiul ca experiență interioară, interesat fiind că va deveni parte din
bibliografia obligatorie pentru ofițerii SS. Junger era un naționalist conservator, vedea
că războiul este dincolo de orice altceva o parte a experienței umane care trebuie trăită,
sustinand că războiul te poate face un om mai bun si mai puternic.
Lucrarea lui Remarque a apărut în 1929 si a fost tradusa in 25 limbi , fiind vânduta in
câteva milioane de exemplare. 1929-1931 a fost o perioadă plină. Hemingway isi
publica lucrarea in care descrie bătălia de la Caporeto, chiar daca el nu a fost acolo. În
1931 apare în Franta lucrarea ”Martori” a lui Crue . În aceasta, autorul recenzează 300
de lucrări de memorialistică, jurnale de corespondență și le deconstruiește în încercarea
de a stabili cât de valide sunt aceste lucrări și verdictul sau este devastator. El spune că
multe prezentări sunt romanțate, că sunt detalii care nu se regăsesc acolo. El pune
problema autenticității și a veridicității . Lucrarea sa este văzuta ca un imbold, este o
literatură marcată de deziluzie. Literatură patriotică s-a manifestat și după 1931, dar
apare ideea că războiul a fost inutil . În Italia, Emilio Lussu scrie o lucrare prin care
transmite experiența tragică prin intermediul umorului, Giono- Le grande troupeaux. În
Marea Britanie , această tendință de criticare a războiului apare din anii 1928-29-
„Goodbye to all that”. Descrie experiența războiului, dar si discută despre experiența
postbelică. Siegfried Sassoon publica memoriile unui soldat de infanterie . Se afirma
Richard Aldington, tot în această perioadă. Tolkien care este rănit în război, publica
„The Lord of the Rings”, o transpunere fantezista a celor doua razboaie mondiale . În
aceeași linie se afirma C.S. Lewis ( Alice în Tara Minunilor) , Cronicile din Narnia și
Mielne care a scris Winnie the Pooh. Multi in literatură pentru copii isi găsesc refugiul.
Cinematografie[modificare | modificare sursă]
Primul Razboi Mondial a fost primul război filmat, chiar dacă primele imagini mișcate
sunt din timpul războiului cu burii. In 1908 apar primele buletine de știri . Primul mare
exercițiu in cinematografie este reprezentat de „The Battle of the Somme” în 1916, într-
o lună și ceva fiind vizionat de 22 milioane de persoane. Este important pentru că avem
de-a face cu o încercare deliberată de a pune în contact publicul civil cu realitățile
războiului. Este un soi de buletin de știri extins. In filme apar corpurile celor căzuți,
femeile iesind plângând din sălile de cinema. După acest moment, cinematografia
oficială face un pas înapoi. Sunt filmate scene din linia a II-a si a III-a, fiind filmate
cadavre aduse din prima linie, scenele de bătălie fiind regizate. Bătălia de pe Somme
arata cum cinematografia filtrează imaginea războiului. Treptat, va transmite o serie de
clișee despre război, care devin imaginea despre război a generațiilor următoare.
Rezultatul este o imagine falsă, trunchiată. În bună măsură imaginea este una mult mai
compactă, după cum avem nenumărați ofițerii care încearcă să aibă grijă de soldații lor.
Acum imaginea este una mai complexă, cinematografia recentă mutandu-si atenția mai
degrabă spre experiența individuală a soldatilor.
Memoria Primului Război Mondial[modificare | modificare sursă]
S-au scris multe memorii. Există o memorie a fiecărui combatant. Memoria colectivă a
devenit o succesiune de mituri, împărtășite de ansamblul respectivelor societăți ceea ce
oferă o înțelegere consensuală despre marele razboi . Memoria era interacțiunea cu
trecutul , fiind un proces dinamic si o modalitate de a explica trecutul si de a-i da un
sens și astfel era modificat. Sunt exprimate dezamăgirea și deziluzia legate de război .
În funcție de țară, războiul era memorizat diferit. Este privit ca un eșec. Participarea
Marii Britanii era privita ca un eșec. în Germania se mentinuse cultul comemorarii celor
căzuți care justifică ascensiunea nazismului. Cultul eroilor servește o serie de obiective,
foarte umane și foarte tradiționale. A da sens sacrificiului este o modalitate de a spune
dacă a meritat, inclusiv din acest punct de vedere a practicarii doliului. În timp devine
unul colectiv, partea cea mai explicita fiind amploarea pierderilor. Practicile
comemorative au legătură cu cimentarea noilor comunități naționale, sacrificiul celor
căzuți legitimează noile construcții naționale. Accentul cade pe sacrificiu. Avem o serie
de practici diferite de la stat la stat, modelul izbitor este cel britanic, decizia autorităților
de a împiedica returnarea rămășițelor umane acasă, așa că toți cei morți sunt
înmormântați la fața locului, acolo unde au căzut.Cauza era si din chestiune logistică,
dincolo de asta este condiția de a stabili o egalitate în moarte, caci cei care și-ar fi
permis să aducă rămășițele erau bogații. După 1919 , tot nordul Franței era luat și
căutat pentru a găsi aceste rămășițe. Rezultatul a dus la nasterea turismului cimitirelor.
O decizie asemănătoare o iau americanii, însă aceștia se vor lovi foarte rapid de criticile
și de opoziția organizațiilor mamelor celor căzuți, care fac presiuni asupra senatului
pentru a le returna. Fiecare sat are lista cu cei căzuți și s-au cladit monumente.
Germanii au ales o altă metodă. Monumente germane sunt cunoscute generic ca orașe
ale morților și sunt încărcate de industrie medievală, ca Monumentul soldatului
necunoscut al celor morți dar rămași neidentificabili. Cam toate statele combatante au
cladit monumente. În condițiile în care nu poți comemora direct pierderea, apare
donarea de fonduri caritabile. monumente versus utilizarea banilor in interesul
comunității. În Franta a fost aceeași tendință de a lăsa pe cei căzuți unde au murit
pentru că ar fi produs un șoc pentru civil să vadă cum primesc trupurile acasă, fiind
utilizate osuarele.

Scurtă cronologie[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Cronologia Primului Război Mondial.
  1 august 1914: Germania declară război Rusiei și la 3 august Franței. Italia își
declară neutralitatea, pe care o menține până pe 23 mai 1915, dată la care se
declară în stare de război cu Austro-Ungaria.
 4 august 1914: Regatul Unit cere, printr-un ultimatum,
retragerea Germaniei din Belgia.
 6 august- Serbia declară război Germaniei. Austro-Ungaria declară război Rusiei
 Muntenegru (7 august) și Franța (11 august) declară război Austro-Ungariei.
 23 august - Japonia declară război Germaniei
 11 noiembrie 1918 - se semnează încheierea focului în pădurea Compiègne, ca
precondiție la predarea blocului german.
 1 decembrie 1918 - are loc Adunarea de la Alba Iulia, în urma
căreia România primește toate regiunile istorice românești de la Austro-
Ungaria, Bulgaria și Rusia.
 18 ianuarie 1919 - începe Conferința de Pace, la Paris, la care participă 28 de țări
învingătoare.

Bilanțul războiului[modificare | modificare sursă]

Soldați aliați morți[modificare | modificare sursă]
 Belgia: 13.700
 Imperiul Britanic: >914.000
o Australia: 61.000
o Canada: 55.000
o India: 25.000
o Noua Zeelandă: 16.000
o Africa de Sud: 7.000
o Regatul Unit: 715.000
 Franța: 1.240.000
o Coloniile franceze: 114.000
 Grecia: 5.000
 Italia: 650.000
 Japonia: 20000
 Muntenegru: 3.000
 România: >880.000
 Rusia: 2.254.400
 Serbia: >402.435
 Statele Unite: 50.600
 Total:7.936.000
Soldați morți ai Puterilor Centrale[modificare | modificare sursă]
 Germania: 1.950.000
 Austro-Ungaria: 1.500.000-2.000.000
 Bulgaria: 827.500
 Turcia: 325.000[40]
 Total: 5.132.500
Civili morți[modificare | modificare sursă]
 Germania: 760.000
 Austro-Ungaria: 300.000
 Belgia: 30.000
 Regatul Unit: 31.000
 Bulgaria: 275.000
 Franța: 40.000
 Grecia: 132.000
 România: >275.000
 Rusia: >3.000.000
 Serbia: >845.000
 Turcia: >1.000.000
Trebuie menționat faptul că pe lângă morțile din luptă, un număr uriaș de victime (atât
militari cât și civili) au murit datorită penuriei de medicamente. Numai în Europa au murit
peste 10 milioane de soldați din cauza bolilor luate datorită condițiilor infernale din
tranșee, între anii 1914 și 1918.

Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ „British Army statistics of the Great War”. 1914-1918.net. Accesat în  13 decembrie 2011.
2. ^ Figures are for the British Empire
3. ^ Figures are for Metropolitan France and its colonies
4. ^ a b David Evans, Teach yourself. the First World War, Hodder Arnold. 2004, pag.188
5. ^ „The war to end all wars”. BBC News.  10 noiembrie 1998.
6. ^ Bade & Brown 2002, pp. 167–168.
7. ^ Willmott 2003, p. 307.
8. ^ Martel 2003, p. xii ff.
9. ^ What new countries were created after World War I? (în engleză), Quora
10. ^ Shapiro & Epstein 2006, p. 329.
11. ^ news.bbc.co.uk/2/hi/special_report/1998/10/98/world_war_i/198172.stm
12. ^ Glover, Gareth (2015). Waterloo in 100 Objects. The History Press. p. 10. ISBN 978-
0750962896.
13. ^ https://www.teckbote.de/datenschutz_artikel,-neidlingen-im-grossen-friedenswerk-von-
1648-_arid,84911.html
14. ^ Austro-Hungarian rule in Bosnia and Herzegovina - Wikipedia, the free encyclopedia
15. ^ How to cite this article: MLA (Modern Language Association) style: "World War I."
Encyclopedia Americana. Grolier Online, 2013. Scholastic Inc. 2013. - "Acest conflict între
guvernele la putere și minoritățile lor nemulțumite a fost factorul principal al catastrofei din
1914." ("This conflict between existing governments and their unhappy minorities was the
factor primarily responsible for the catastrophe of 1914.")
16. ^ How to cite this article: MLA (Modern Language Association) style: "World War I."
Encyclopedia Americana. Grolier Online, 2013. Scholastic Inc. 2013. - "Cu toate astea, în
ciuda a ceea ce s-a spus despre ambițiile Germaniei, cauza principală a Primului Război
Mondial a fost conflictul între granițele politice ale națiunilor europene și distribuția diverselor
popoare europene – refuzul a ceea ce se numește de obicei dreptul de auto-determinare,
deși termenul nu era pe larg folosit înainte de 1914." ("Nevertheless, despite what has been
said about German ambitions, the primary cause of World War I was the conflict between the
political frontiers of the European nations and the distribution of the various peoples of
Europe—the denial of what is commonly called the right of self-determination, although this
term was not generally used before 1914.")
17. ^ How to cite this article: MLA (Modern Language Association) style: "World War I."
Encyclopedia Americana. Grolier Online, 2013. Scholastic Inc. 2013. - "La est de Germania
se afla Austro-Ungaria, care îngloba 11 grupuri etnice diferite, dintre care 9 erau menținute
sub dominația mai mare sau mai mică a unei clici dominante de germani și unguri; […] în
Balcani granițele etnice și politice, ultimele fixate fiind de Tratatul de la Berlin (1878) și
Tratatul de la București (1913), rareori coincideau" ("East of Germany lay Austria-Hungary,
which contained 11 different ethnic groups, 9 of which were kept in greater or less subjection
by a ruling clique of Germans and Magyars; […] In the Balkans ethnic and political
boundaries, the latter determined by the Treaty of Berlin (1878) and the Treaty of Bucharest
(1913), rarely coincided")
18. ^ How to cite this article: MLA (Modern Language Association) style: "World War I."
Encyclopedia Americana. Grolier Online, 2013. Scholastic Inc. 2013. - "Guvernele austro-
ungar, german și țarist nu manifestau mari virtuți în materie de tratament al minorităților.
Unele grupuri erau tratate mai brutal decât altele, dar peste tot minoritățile erau din ce în ce
mai tentate de rebeliune din cauza represiunii politice și a exploatării economice, ele cerând
concesii. În Austro-Ungaria unele minorități puteau privi peste frontiere la frații lor liberi care,
sperau ei, îi vor elibera și pe ei într-o zi de jugul arhaic sub care sufereau. Iugoslavii, atât din
Austria, cât și din Ungaria, refuzau concesiile stăpânilor lor habsburgi, căutând ajutorul
Serbiei, care, sub regele Petre I Caraghiorghevici, era o națiune independentă; și românii din
Transilvania, în sud-estul Ungariei, priveau peste Carpați la România independentă, care
avea un rege din dinastia Hohenzollern." ("The Austro-Hungarian, German, and Russian
governments showed little skill in handling their minorities. Some groups were treated more
harshly than others, but everywhere the minorities grew increasingly restless under political
repression and economic oppression, and they demanded concessions. In Austria-Hungary
some minorities were able to look across their frontiers to the free kinsmen who, they hoped,
would one day free them from the antiquated rule under which they suffered. The Yugoslavs
of both Austria and Hungary, refused concessions by their Habsburg rulers, looked for help to
Serbia, which, under King Peter I Karageorgevich, was an independent nation; and the
Romanians of Transylvania, in southeastern Hungary, gazed across the Carpathians to
independent Romania, which had a Hohenzollern king.")
19. ^ "World War I." Encyclopedia Americana. Grolier Online, 2013. Scholastic Inc. 2013. -
"Monarhia statului multinațional habsburgic ajunsese să depindă din ce în ce mai mult pe
forță contra popoarelor, și din ce în ce mai puțin pe loialitatea acestora, loialitate care de
altfel, încet dar sigur, diminua." ("The multinational Habsburg monarchy came to rely more
and more on force and less and less on the loyalty of its peoples, which was slowly but surely
seeping away.")
20. ^ "World War I." Encyclopedia Americana. Grolier Online, 2013. Scholastic Inc. 2013. - "[…];
însă insistența monarhilor și guvernelor de a păstra integritatea teritorială în fața crescândei
nemulțumiri populare, care era provocată de modul cum erau trasate frontierele în acel
moment, ca și de instituțiile conservatoare ale acestor monarhii, a făcut ca și cursa
înarmărilor să fie atunci mai costisitoare și mai periculoasă decât fusese ea în trecut." ("[…];
but the determination of monarchs and governments to preserve their territories intact in the
face of increasing dissatisfaction with existing frontiers and conservative institutions made the
competition in armaments more costly and more dangerous than it had been in previous
generations.")
21. ^ "World War I." Encyclopedia Americana. Grolier Online, 2013. Scholastic Inc. 2013. - "Nu
numai că habsburgii și-au pierdut tronul, dar teritoriul imperiului a fost împărțit după război
între șase state formate din principalele popoare care fuseseră ținute împreună în monarhie,
de mai multe veacuri: germani, maghiari, polonezi, cehoslovaci, iugoslavi și români. Când
pacea a revenit după război, noile state au fost recunoscute pe aliații victorioși. Această
doctrină a neatârnării (auto-determinării) a fost de asemenea aplicată și în regiunile
occidentale ale Rusiei care s-au separat de aceasta după revoluția comunistă. Cea mai
importantă unică consecință a războiului a fost probabil recunoașterea principiului
naționalității pe scara cea mai largă posibil. Pentru prima dată în istoria Europei, aproape
toate popoarele europene puteau să-și întemeieze o cârmuire independentă și un stat
unificat. În cele mai multe cazuri, n-a fost posibil ca noile granițe să fie trasate fără lase
minorități în interiorul noilor state, însă numărul acestor minorități era acum mult mai mic
decât înainte de război." ("Not only did the house of Habsburg lose its throne, but the territory
of Austria-Hungary was divided among six states consisting of the principal peoples that had
 been held together in the monarchy for several centuries: German, Magyar, Polish,
Czechoslovak, Yugoslav, and Romanian. When peace was made after the war, the new
states were recognized by the victorious Allies. This doctrine of self-determination was also
applied in the areas in western Russia that split off after the Communist revolution. The most
important single consequence of the war was probably the recognition of the principle of
nationality on the broadest possible scale. For the first time in European history, almost every
people in Europe was able to establish an independent government and a unified state. In
most cases, it was not possible to draw frontiers without leaving minorities on the wrong side
of the line, but the number of such minorities after the war was much smaller than it had been
before 1914.")
22. ^ "Catastrophe – Europe Goes To War". Max Hastings. William Collins 2013. ("In 1913, a
foreign diplomat exclaimed despairingly of the Austro-Hungarians: ‘Never have I seen people
so determined to work against their own interests!’ It was an extraordinary folly, for an empire
already groaning under the weight of its own contradictions and the frustrations of its
oppressed minorities, wilfully to seize Bosnia-Herzegovina. […] The acquisition of new
colonies in the Balkans seemed to offer a measure of compensation, as well as frustrating
Serbia’s ambitions to incorporate them in a pan-Slav state.")
23. ^ Goodspeed, Donald James (1985), The German Wars 1914–1945, New York: Random
House; Bonanza
24. ^ Tucker, Spencer C; Roberts, Priscilla Mary (2005), Encyclopedia of World War I, Santa
Barbara: ABC-Clio,
25. ^ Horne, John N. and Alan Kramer. German Atrocities, 1914: A History of Denial (Yale
University Press, 2001)
26. ^ Asprey, R. B. (1962). The First Battle of the Marne. London: Weidenfeld & Nicholson
27. ^ Beckett, I. (2003). Ypres: The First Battle, 1914 (2006 ed.). London: Longmans
28. ^ Brown, Malcolm, ed. (2007). Meeting in No Man's Land: Christmas 1914 and Fraternization
in the Great War. London: Constable. ISBN 978-1-84529-513-4. Originally published in
French as Frères des Tranchées, 2005; containing:
29. ^ Showalter, Dennis E (1991), Tannenberg: Clash of Empires, 1914 (2004 ed.), Brassey's,
30. ^ Pierre Renouvin-Primul Razboi Mondial, Corint
31. ^ Fawaz, Leila Tarazi. A Land of Aching Hearts: The Middle East in the Great War.
Cambridge, Massachusetts : Harvard University Press, 2014
32. ^ Edward J Erickson- Gallipoli: The Ottoman Campaign,Pen and Sword (19 martie 2015)
33. ^ Page, Thomas Nelson, (1920) "Italy and the World War". New York, Charles Scribner's
Sons
34. ^ Isonzo: The Forgotten Sacrifice of the Great War
35. ^ Lee Davis (2008). "Natural Disasters". Infobase Publishing. p.7. ISBN: 0-8160-7000-8
36. ^ Eduard Rabofsky et al., Lawinenhandbuch, Innsbruck, Verlaganstalt Tyrolia, 1986, p. 11
37. ^ Care a fost cea mai ciudată metodă de luptă din Primul Război Mondial?, Shtiu.ro, 11
aprilie 2019
38. ^ History Channel – December 13, 1916: Soldiers perish in avalanche as World War I rages
39. ^ 5 întâmplări SURPRINZĂTOARE din Primul Război Mondial pe care nu le spune nimeni la
ora de istorie - FOTO, Descopera,  26 martie 2016
40. ^ Military Casualties-World War-Estimated," Statistics Branch, GS, War Department, 25
febriaroe 1924; citat în World War I: People, Politics, and Power, publicat de Britannica
Educational Publishing (2010) pagina 219

Bibliografie[modificare | modificare sursă]
 Valeriu Fl. Dobrinescu, Ion Pătroiu, Ghe. Nicolescu, Relații politico-diplomatice și
militare româno-italiene (1914-1947), Ed.Intact, 1999, Craiova.
 PRECLÍK, Vratislav. Masaryk a legie (Masaryk and legions), váz. kniha, 219 str.,
vydalo nakladatelství Paris Karviná, Žižkova 2379 (734 01 Karviná, CZ) ve
spolupráci s Masarykovým demokratickým hnutím (Masaryk Democratic Movement,
 Prague), 2019, ISBN 978-80-87173-47-3, pp.17 - 25, 33 - 45, 70 – 96, 100- 140, 159
– 184, 187 - 199

Vezi și[modificare | modificare sursă]

 Participarea României la Primul Război Mondial
 Lista Monumentelor Eroilor Români din Primul Război Mondial
 Cronologia Primului Război Mondial
 Noile tehnologii în timpul Primului Război Mondial
 Listă de războaie după numărul de decese
 Război mondial
 Aviația în Primul Război Mondial
 Listă de aeronave militare ale Antantei
 Listă de aeronave militare ale Puterilor Centrale
 Listă de submarine ale Imperiului German utilizate în Primul Război Mondial
 Listă de submarine austro-ungare

Legături externe[modificare | modificare sursă]

 Primul Război Mondial: cine e de vină?, 17 Decembrie 2011, Andreea
Lupșor, Historia
 „100 de ani de la declanșarea Primului Război Mondial” – o expoziție inedită la
Caransebeș Argument.ro
 Chinezi contra Kaizerului, 24 martie 2010, Revista Magazin
 Primul Război, văzut din spatele frontului, 20 ianuarie 2012, Adevărul
 https://sites.google.com/site/supergabonesistorialumii/secolul-xx/primul-razboi-
mondial-1
 http://smart2013.edusoft.ro/smart/Primul%20razboi%20mondial.php, Primul Război
Mondial în Enciclopedia Rocarta
 11 noiembrie - sfarsitul simbolic al Primului Razboi Mondial, 11 noiembrie 2009,
Alexandru Toreanik, Ziare.com
 Primul Război Mondial în imagini, 2 septembrie 2019, Nelu Ivan, revista Litera 13
Media[mo
Bombardiere ale Primului Război Mondial (info) dificare | m
odificare
Videoclip al aliaților bombardând liniile germane.
sursă]
Tancuri ale Primului Război Mondial (info)
Tancuri primitive din Primul Război Mondial ajută Aliații cu avangarda la Langres, France (1918).  La
Wikisursă
Probleme la vizualizarea fișierelor video?  Ajutor media.
există
documente
originale referitoare la Comuna Racovița, Memorii din primul război mondial.
[arată]
 v • d • m

Primul Război Mondial

[arată]

v • d • m

Istoria Europei

[arată]

v • d • m

Armament de infanterie în Primul Război Mondia

[arată]

v • d • m

Tipuri de armament de infanterie în Primul

[arată]

v • d • m

Tancurile din Primul Război Mo

[arată]

v • d • m

Autoblindatele din Primul Război M

[arată]

v • d • m

Artileria în Primul Război Mon

 Portal Primul Război Mondial

7831

939093g (data)

163-4

26

5148236

46525
0522

6327
Categorie: 

 Primul Război Mondial

Meniu de navigare
 Nu sunteți autentificat

 Discuții

 Contribuții

 Creare cont

 Autentificare
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
Căutare
Cautare Salt

 Pagina principală
 Schimbări recente
 Cafenea
 Articol aleatoriu
 Facebook
Participare
 Cum încep pe Wikipedia
 Ajutor
 Portaluri tematice
 Articole cerute
 Donații
Trusa de unelte
 Ce trimite aici
 Modificări corelate
 Trimite fișier
 Pagini speciale
 Navigare în istoric
 Informații despre pagină
  Citează acest articol
 Element Wikidata
Tipărire/exportare
 Creare carte
 Descărcare ca PDF
 Versiune de tipărit
În alte proiecte
 Wikimedia Commons
În alte limbi
 Български
 Deutsch
 Ελληνικά
 English
 Español
 Français
 Magyar
 Српски / srpski
 Türkçe
Încă 194
Modifică legăturile

 Ultima editare a paginii a fost efectuată la 2 ianuarie 2022, ora 08:33.

 Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și
clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.
 Politica de confidențialitate

 Despre Wikipedia

 Termeni

 Versiune mobilă

 Dezvoltatori

 Statistici

 Declarație cookie