Suport Curs BCE

Cap.
l Cercetarea științifică în tehnologia construcțiilor de mașini
Cercetarea științifică este astăzi principalul mijloc de investigare științifică a

progresului contemporan. Ea cuprinde două laturi fundamentale:
- cercetarea teoretică, care urmărește studierea legăturilor dintre diferiți factori din
sistemele fizice, studiate pe baza cunoștințelor oferite de științele fundamentale (matematică,
fizică, chimie, biologie, etc.), pentru determinarea legilor ce determină evoluția acestora;
- cercetarea experimentală, căreia îi este specifică organizarea și desfășurarea unui
proces fizic în condiții cunoscute pentru ca prin observarea lui și prin măsurarea mărimilor
caracteristice să se deducă mecanismele sale și legăturile dintre factori.
La cercetarea teoretică se pornește de la formularea unor ipoteze simplificatoare care
particularizează sistemul studiat. Se face apoi apel la legăturile matematice existente între
factorii ce intervin în sistem, legături stabilite pe baza legilor fundamentale cunoscute.
La cercetarea experimentală se renunță deliberat la studiul detaliat al fenomenelor ce
au loc în sistem, urmărindu-se în special stabilirea unor legături între funcțiile obiectiv și
parametrii de intrare în sistem. Rezultatele obținute printr-o astfel de cercetare sunt valabile
doar pentru domeniul de variație al parametrilor de intrare pentru care s-au făcut
experimentări, orice generalizare putând duce la erori importante.
Este de remarcat faptul că în afara celor două tipuri de cercetare prezentate, în prezent
se dezvoltă și cercetarea mixtă, care cuprinde atât elemente de cercetare teoretică cât și
experimentală. în acest caz se pleacă de la modele matematice prestabilite (folosindu-se
informațiile cunoscute domeniului abordat), iar coeficienții modelelor se stabilesc pe baze
experimentale.
Abordarea sistemelor complexe cu ajutorul cercetării teoretice este foarte dificilă
datorită multitudinii de factori ce intervin în acestea. Abordarea unor astfel de sisteme nu
poate fi făcută decât folosind ipoteze simplificatoare, care de cele mai multe ori îndepărtează
modelele obținute de situația reală. Din acest motiv, pe măsura creșterii complexității
sistemului studiat, crește ponderea cercetării experimentale în ansamblul cercetării științifice.
Cercetările științifice realizate în prezent cuprind sisteme complexe. Acestea se
desfășoară adesea pe mai mulți ani și cuprind un număr mare de cercetători din diverse
domenii de activitate.
1
Cap. 1 Cercetarea ștînțifîcă în tehnologia construcțiilor de mașini
în general, orice experiment urmărește determinarea legăturilor ce se stabilesc între

factorii ce caracterizează fenomenul investigat. Datorită complexității fenomenelor, la studiul
acestora trebuie să se aibă în vedere două aspecte esențiale:
- imposibilitatea considerării fenomenului în totalitate, cu toate interacțiunile sale și cu
toți factorii care îl determină;
- existența unei variabilități naturale a proceselor și fenomenelor, ca o caracteristică
universală a lumii materiale.
Din aceste considerente, încă din faza de proiectare a experimentului este necesară
eliminarea unor cauze și ignorarea unor efecte. Experimentul implică deci o fragmentare a
realității, o limitare în spațiu și timp a fenomenului studiat. Datele obținute din experiment
reprezintă deci selecție din multitudinea de cazuri posibile. Prelucrarea datelor obținute din
astfel de selecții are la bază metode inductive, aparținând statisticii matematice.
Procesele tehnologice din construcția de mașini sunt procese complexe și în
consecință nu pot fi studiate fără a introduce ipoteze simplificatoare.
Una din problemele principale ale cercetării proceselor tehnologice este stabilirea
parametrilor tehnologici care să satisfacă anumite cerințe privind productivitatea și calitatea
pieselor obținute. Aceste cercetări trebuie să se realizeze cu un volum cât mai mic de muncă
și cu cheltuieli minime. Aceste cerințe impun utilizarea unor modele statistico-matematice,
deduse din observațiile și măsurătorile efectuate asupra procesului tehnologic studiat. Aceasta
presupune efectuarea unor succesiuni de operații ce pot fi grupate în mai multe etape:
1 - stabilirea modului de desfășurare a procesului tehnologic;
2 - realizarea experimentărilor după planificarea realizată anterior;
3 - deducerea relațiilor matematice ale modelului;
4 - verificarea modelului matematic dedus.
în cadrul primei etape se realizează definirea clară a problemei ce trebuie rezolvată și
se stabilește modul de desfășurare a experimentului (număr de date ce trebuie culese, precizia
cu care trebuie obținute datele, ordinea efectuării experimentelor etc.). în cazul proceselor
tehnologice trebuie să se precizeze limitele în care pot lua valori parametrii studiați.
După realizarea experimentelor propriu-zise, se verifică oportunitatea eliminării unor
date din șirul valorilor obținute după care se deduc relațiile matematice ale modelului.
2
Cap. 1 Cercetarea ștințifică în tehnologia construcțiilor de mașini
Verificarea și validarea modelului matematic obținut se face folosind teste specifice.

Schema generală a unui proces tehnologic este reprezentată sistemic în figura 1.1, în care:
Zi Z, 43
Sistem ♦ yi
♦
tehnologic Y2
(sistem de
transformare) ♦ Yn2
‘ni'
w, w
Fig.1.1. Schema sistemică a procesului tehnologic
- x b x 2î ...,x nl - parametrii de intrare ai sistemului tehnologic;

■ Yu Y:? •■•5 Yn2 ’ parametrii de ieșire din sistemul tehnologic;
- z b z2, ..., z - parametrii interni controlabili;
- w is w 2? •••> w n4 - parametrii interni necontrolabili.
Acești parametri pot fi grupați în parametri independenți și parametri dependență.
Parametrii independenți constituie așa numitele “intrări” în sistemul tehnologic și
cuprind totalitatea parametrilor ce pot fi modificați în mod controlat, iar cei dependenți
constituie obiectivele sau rezultatele procesului tehnologic.
Parametrii w15 w2, ... w n4 de obicei se neglijează la elaborarea modelului matematic.
Un astfel de model trebuie să facă legătura între variabilele dependente y 15 y2 ....y și
parametrii independenți. Deoarece astfel de modele sunt complexe și greu de realizat și
utilizat, se folosesc frecvent modele de tipul:
y, = f(xu,x 2i , . . . xnj ) (1.1)

Astfel de modele sunt deduse pentru anumite valori ale variabilelor x cunoscute.
Pentru descrierea completă a legăturilor sistemului tehnologic studiat, în afara relațiilor (1.1),
numite și funcții obiectiv, se mai stabilesc și relații restrictive, ce definesc limitele între care
sunt valabile relațiile obținute prin modelarea matematică a procesului.
3
Cap. 1 Cercetarea ștințifică în tehnologia construcțiilor de mașini
Alegerea parametrilor sistemului tehnologic este o problemă de bază a desfășurării

ulterioare a experimentului. De alegerea corectă a acestor parametri depinde capacitatea
modelului matematic de a reflecta cele mai importante fenomene din procesul tehnologic
studiat.
La alegerea parametrilor de intrare trebuie să se țină seama de ușurința modificării și
măsurării acestora și de capacitatea de a influența semnificativ procesul tehnologic. De
asemenea, acești factori trebuie să nu aibă dependențe funcționale între ei.
Alegerea parametrilor dependenți se face funcție de obiectivele de optimizare
urmărite. De ei depinde întreaga organizare a experimentelor și strategia de obținere a
modelului matematic. Ei reprezintă mărimile de ieșire și sunt, în general, parametri economici
(productivitate, calitate, cost), sau parametrii care privesc comportarea în exploatare.
în faza inițială se au în vedere un număr cât mai mare de parametri de intrare pentru a
putea selecta apoi din ei pe aceia care au influența cea mai mare asupra parametrilor de ieșire.
După alegerea parametrilor de intrare, trebuie precizate limitele între care poate lua
valori fiecare din ei.
Aceste limite sunt stabilite fie de rațiuni tehnologice, fie de rezultate analoage ale unor
experimente asemănătoare.
Numărul de valori ce îl poate lua fiecare parametru în intervalul de variație se
stabilește, de asemenea, fie din rațiuni tehnologice, fie din condiția ca valorile succesive să
provoace o variație semnificativă a parametrului dependent studiat.
în lipsa unor informații din literatura de specialitate, este necesar să se studieze inițial
un domeniu cât mai extins, urmând ca apoi să se mărească densitatea observațiilor în zona de
interes.
4
Partea întîi MĂSURAREA ȘI INSTALAȚIILE DE MĂSURARE
Cap. 2 Noțiuni generale privind măsurarea și instalațiile de

măsurare
2.1 Mărimi. Măsurări

Prin mărime măsurabilă se înțelege o proprietate capabilă de evaluare și exprimare
numerică pentru care s-a elaborat atât metoda de măsurare cât și mijlocul de măsurare prin
care este posibilă aceasta.
Operația de măsurare constă în compararea a două mărimi de același fel, din care una
este aleasă ca unitate de măsură, în scopul de a constata de câte ori unitatea de măsură se
cuprinde în cealaltă.
Ecuația fundamentală a măsurării este:
X - N x Xu (2.1)
în care:
X - mărimea măsurată;
Nx - valoarea numerică a mărimii măsurate;
X - unitatea de măsură.
Măsurarea se realizează cu aparate sau sisteme de măsurare.
Măsura reprezintă mijlocul tehnic care materializează unitatea de măsură cu o precizie
determinată. Nu toate mărimile pot avea materializate unitățile de măsură, așa cum este, de
exemplu, cazul unor unități de măsură derivate. Unitățile ce nu pot fi materializate sunt
reproduse fie de un fenomen al naturii (de exemplu secunda este legată de anumite radiații
proprii atomului de cesiu), fie de proprietatea unui corp oarecare.
Metoda de măsurare reprezintă totalitatea operațiilor care se execută cu anumite
mijloace tehnice, în anumite condiții tehnico-organizatorice.
Lanțul de măsurare este definit ca succesiunea determinată a operațiilor și fazelor,
respectiv a mijloacelor tehnice prin care se realizează un proces de măsurare.
Aparatele sau sistemele de măsurare transmit informația asupra mărimii fizice prin
intermediul unui dispozitiv indicator sau înregistrator. Constituirea semnalului care poartă
această informație, denumit semnal metrologic, și transmiterea lui prin sistemul de măsurare
5
Cap. 2 Noțiuni generale privind măsurarea și instalațiile de măsurare
implică un consum de energie. Prin urmare măsurarea unei mărimi se poate realiza numai
prin preluarea unei energii din sistemul fizic studiat. De exemplu, măsurarea unei forțe cu un
dinamometru necesită efectuarea unui lucru mecanic de deformație a elementului său elastic,
măsurarea unei tensiuni implică trecerea curentului electric prin rezistența voltmetrului, etc.
Prelevarea de energie din mediul în care se face măsurarea determină o perturbare a
condițiilor în care se face măsurarea, astfel că semnalul metrologic obținut va fi diferit de
semnalul corespunzător situației inițiale a mediului neperturbat, în absența semnalului de
măsurare. Reluând exemplele anterioare, forța măsurată de dinamometru este mai mică decât
forța din sistem ce exista în absența acestuia, consumul de energie electrică în rezistența
voltmetrului antrenează modificarea tensiunii între bornele libere ale circuitului, etc.
Prin urmare, procesul de măsurare influențează fenomenul asupra căruia se aplică.
Reducerea la minimum a acestei influențe este o condiție fundamentală a realizării unei
măsurători de precizie.
Mărimile măsurabile se clasifică după mai multe criterii, funcție în principal de modul
de obținere a energiei necesare formării semnalului metrologic și de modul de variație al
acestora în raport cu timpul.
După modul de obținere a energiei necesare formării semnalului metrologic, mărimile
pot fi:
- mărimi active, care prin natura lor asigură energia necesară formării semnalului
metrologic (de exemplu forța, tensiunea sau intensitatea curentului electric, temperatura, etc.);
- mărimi pasive, care nu se manifestă decât prin intermediul unei mărimi de tip activ.
Astfel, masa unui corp este o mărime pasivă, ea manifestându-se doar în prezența unui câmp
de accelerații. Tot o mărime de tip pasiv este și rezistența electrică, care nu se manifestă decât
în prezența unui curent electric.
Mărimile constante sunt mărimi invariabile în timpul efectuării măsurătorilor.
Constantă Staționară Periodică

Mărimea de
măsurat Nestaționară
Variabilă Neperiodică
Fig. 2. 1 Clasificarea mărimilor măsurabile funcție de timp
6
Mărimile variabile în timp de tip staționar au valoarea efectivă, valoarea de vârf și valoarea
medie constante în timp.
2.2 Sistemul internațional de unități de măsură

Din considerente de coordonare și simplificare a diverselor relații matematice ce
caracterizează fenomenele fizice a apărut necesar să se grupeze unitățile de măsură într-un
sistem de unități constituite dintr-un număr restrâns de unități fundamentale, adoptate prin
convenții internaționale, și din unități derivate, definite în funcție de cele fundamentale prin
ecuații a căror coeficienți să fie unu. S-au obținut astfel sisteme de unități coerente, alese
astfel încât ecuațiile între valorile numerice (inclusiv factorii numerici) să aibă aceeași formă
ca și ecuațiile dintre mărimi. Eforturile pentru elaborarea unui singur sistem de unități au fost
finalizate prin adoptarea în 1960 a sistemului internațional de unități (S.I), care cuprinde 7
unități fundamentale , două unități derivate fără dimendiuni, și 35 unități derivate. Cele 7
unități fundamentale sunt:
- metru pentru lungime;
- kilogram pentru masă;
- secundă pentru timp;
- amper pentru intensitatea câmpului electric;
- kelvin pentru temperatura termodinamică;
- mol pentru cantitatea de substanță;
- candela pentru intensitatea luminoasă.
Cele două unități derivate fără dimensiuni sunt radianul pentru unghiul plan si steradianul
pentru unghiul solid.
Folosind relația de definiție a unei mărimi este posibil să se scrie ecuația de
dimensiuni care leagă această mărime de mărimile fundamentale ale unui sistem coerent de
dimensiuni. De exemplu, folosind ecuația de definiție a energiei cinetice:
E o ~ 0,5 mv2 (2.2)
în care: m - masa corpului, iar v - viteza acestuia, se determină ecuația de dimensiuni, funcție
de lungimea L, masa M și timpul T :
{E c } = L2MT 2
(2.3)
7
2.3 Metode de măsurare utilizate în cercetarea experimentală

Clasificarea metodelor de măurare este prezentată în figura 2.2.
Metode de măsurare
Modul de Forma de Tehnica de Originea de

obținere a valorii exprimare a măsurare referință a
mărimii măsurate mărimii măsurării
Directe Analogice Deviație Absolute
Indirecte Numerice Comparație ■Diferențiale
Combinate Numărare
Fig. 2.2 Metode de măsurare
Metodele directe de măsurare se caracterizează prin aceea că valoarea mărimii

măsurate se exprimă nemijlocit ca rezultat al comparației cu un etalon aparținând aceleiași
clase, fără a recurge la relații în funcție de mărimi de altă natură fizică.
Metodele indirecte de măsurare se aplică acelor mărimi pentru care nu este posibilă
sau nu este realizabilă prin procedee practice avantajoase comparația directă cu o mărime de
referință aparținând aceleiași clase. Ca urmare, pornind de la o relație de dependență
consecință a unor legi fizice între o astfel de mărime și alte mărimi direct măsurabile,
măsurarea indirectă constă dintr-o serie de măsurări directe, urmată de operații de calcul
corespunzătoare acestei relații. Considerând că mărimea Y care trebuie determinată este o
funcție explicită de mărimile X, respectiv Y'YfX,), se determină mărimile Xj și apoi fie
operatorul, fie un sistem de calcul, determină mărimea Y. Un exemplu îl constituie măsurarea
rezistențelor electrice prin metoda ampermetrului și voltmetrului folosind legea lui Ohm.
8
Metodele combinate de măsurare sunt metodele în care măsurarea se face printr-o

serie de măsurători ale aceleiași mărimi sau ale câtorva mărimi la fel de mari, o măsurare
deosebindu-se de alta prin faptul că se face în alte condiții sau în altă combinație a mărimilor
de măsurat. Valorile numerice ale mărimilor de măsurat se determină în acest caz prin
rezolvarea seriei de ecuații obținute. Ca exemplu este determinarea coeficientului de dilatație
a unui corp când lungimea aceluiași corp se măsoară la temperaturi diferite.
Măsurările analogice sunt măsurările la care semnalul care circulă prin lanțul de
măsurare, și care poartă informația, este legat funcțional de mărimea de măsurat printr-o lege
continuă. Prin operația de citire la receptor, pe baza etalonării prealabile, se transformă
această indicație analogică într-un număr care exprimă valoarea numerică a mărimii măsurate.
De exemplu, la receptor semnalul poate provoca deplasarea unui ac indicator și pe baza
etalonării scalei se transformă această deplasare (ca mărime analogică) într-un număr care
exprimă valoarea mărimii care a creat semnalul de intrare în captor.
Măsurările analogice sunt cele mai frecvente în cercetările experimentale, ele fiind
posibile ori de câte ori există o corespondență biunivocă între măsură și mărimea de măsurat.
Analogia poate fi directă sau matematică. Analogia directă se realizează în cazurile când
mărimea de măsurat este substituită cu o mărime directă legată de ea, de obicei de alta natură
și care este măsurată. Ca bază a unei măsurări analogice poate servi orice fenomen fizic legat
de mărimea studiată. Analogia matematică se folosește când măsurarea prin analogie directă
este imposibilă sau dificilă. în aceste situații se recurge la expunerea matematică a
fenomenului, pentru a-1studia mai comod la scară redusă (machete, modele) sau se recurge la
înrudirea dintre exprimarea matematică a fenomenelor diferite (simulatoare analogice). în
acest ultim caz, dacă se cunosc fenomenele, atunci este posibilă aplicarea studiului analogic,
substituind un grup de mărimi (de exemplu, mecanice) cu un alt grup (de exemplu, electrice).
Măsurarea de tip numeric reprezintă situația opusă măsurărilor analogice, în care
semnalul metrologic transmis sistemului indicator sau înregistrator are o variație discretă în
limitele domeniului de măsurare. Un exemplu tipic de astfel de măsurare îl reprezintă
măsurarea energiei electrice cu ajutorul contoarelor. Utilizarea aparatelor de măsurare de tip
numeric, la care rezultatul măsurătorii este indicat printr-un număr, capătă o extindere tot mai
mare în prezent datorită posibilității conectării unor astfel de aparate de măsură la
calculatoarele electronice.
9
Măsurarea prin deviație pretinde deplasarea unui sistem al aparatului de măsurare

dintr-o poziție de echilibru, pe care o ocupă în absența mărimii de măsurat, într-o nouă poziție
de echilibru, proprie prezenței mărimii de măsurat. Această nouă poziție de echilibru se atinge
prin efectul antagonist creat în instrument prin acțiunea mărimii care se măsoară. Deplasarea
între cele două poziții de echilibru furnizează, direct sau indirect, valoarea numerică a
mărimii măsurate. De exemplu, o lamă elastică încastrată își deplasează capătul liber din
poziția A, pe care o are în absența forței F, în poziția B (fig.2.3). Deplasarea x a extremității
lamelei este proporțională cu forța F.
Măsurarea prin comparație fia nul) se
bazează pe crearea în instrumentul de măsură
a unui efect antagonist egal cu efectul mărimii
care se măsoară, astfel încât deviația
elementului sensibil să fie nulă. Pentru
aplicarea acestui principiu este necesar ca
instrumentul de măsurare să fie înzestrat cu
posibilitatea detectării dezechilibrului
sistemului sensibil care se află sub acțiunea
mărimii care se măsoară, precum și cu
posibilitatea echilibrării lui, manuală sau
Fig 2.3 Măsurarea prin deviație
automată. Valoarea numerică a mărimii
măsurate este determinată de valoarea efectului antagonist de echilibrare. în cazul cel mai
simplu, compararea se face direct, între mărimea de măsurat x și o mărime de aceeași natură
y, pentru a se obține condiția de echilibru x - y - 0 (fîg. 2.4). Ca exemplu, se poate aminti
măsurarea cu ajutorul balanței, la care mărimea y este realizată folosind mase cunoscute.
Măsurarea prin numărare constă în
măsurarea cantității mărimii prin numărarea
valorii ei. De exemplu, determinarea numărului
de rotații într-un anumit interval de timp ale unui
arbore.
Măsurarea absolută este măsurarea la care Fig. 2.4 Măsurarea prin comparație
baza de măsurare este un zero absolut pentru care mărimea de măsurat nu se realizează.
10
Măsurarea diferențială este aceea la care se alege ca origine o bază de măsurare

arbitrară și față de aceasta se stabilește valoarea mărimii respective (de exemplu măsurarea
temperaturii).
2.4 Schema funcțională generală a aparatelor și sistemelor de măsurare

De la fenomenul fizic cercetat la simțurile noastre, de la mărimea măsurată la valoarea
numerică a acesteia, semnalul metrologic trece, după transformarea sa în aparatul sau sistemul
de măsurare, printr-o serie de transformări succesive.
Așa cum am arătat, semnalul metrologic se obține prin prelevarea de energie în
punctul de măsurare sub influența mărimii fizice măsurate. Dacă mărimea măsurată este de
tip pasiv, atunci este necesar un aport de energie din exterior. După constituirea semnalului,
acesta trebuie amplificat și transmis spre punctul de prezentare al datelor măsurării. în cele
mai multe cazuri semnalul este supus și unor alte operații de prelucrare și analiză, pentru o cât
mai bună adaptare la cerințele măsurării. în final semnalul rezultat trebuie prezentat într-o
formă accesibilă simțurilor umane. Examinând un aparat sau sistem de măsurare, în el se
regăsesc întotdeauna într-o formă sau alta, dincolo de diferențele de ordin constructiv,
componentele care realizează funcțiile descrise.
Un astfel de lanț posibil de elemente funcționale este prezentat schematic în fig. 2.5.
Generator de Elemente de
semnal (sursă analiză a
de energie semnalului
auxiliară)
Elemente de Elemente de Elemente de

Sistem |mărimea Captor Semnal tratare a ■*transmitere a Obser
prezentare a
fizic fizica (senzor) vator
semnalului semnalului datelor
Fig. 2.5 Schema generală a lanțului de măsurare
Primul element funcțional este întotdeauna captorul, elementul sensibil la acțiunea

mărimii fizice măsurate. Captorul primește energie din mediul fizic cercetat și emite un
11
semnal ce depinde de mărimea măsurată după o lege oarecare. La măsurarea unei mărimi de
tip pasiv, semnalul este furnizat de un alt element funcțional, generatorul de semnal, captorul
asigurând numai modificarea unui parametru al semnalului primit.
în mod obișnuit, generatorul emite un semnal de nivel constant (curent continuu), o
undă sinusoidală sau un tren de impulsuri. Mărimea măsurată modifică:
- amplitudinea, pentru semnalul de nivel constant;
- amplitudinea, frecvența sau faza, pentru semnalul sinusoidal;
- amplitudinea, frecvența sau poziția, pentru unda sub formă de trenuri de impulsuri.
Prin prezența sa, captorul modifică sistemul fizic studiat și din acest motiv trebuie
avut în permanență în vedere ca această influență să fie minimă.
Elementele de tratare (prelucrare) a semnalului realizează conversia semnalului
variabil emis de captor într-o variabilă de altă natură, de cele mai multe ori de natură
electrică, în condițiile conservării informației pe care o conține semnalul inițial. Aparatele
modeme convertesc semnalele emise de captor în semnale electrice, care pot fi prelucrate și
transmise mai departe în sistemele de măsură în condiții mai simple și mai precise. Tot aici se
realizează amplificarea, modularea-demodularea, conversia analog-digitală, integrarea sau
diferențierea semalului primit de la captor.
Elementele de transmitere a semnalului sunt necesare dacă celelalte elemente
funcționale sunt separate fizic. Posibilitățile de transmitere a semnalului sunt simple în cazul
în care semnalul este de natură electrică, utilizându-se cablurile de legătură.
Elementele de prezentare a datelor transferă în interiorul aparatului informația
obținută prin măsurare. Posibilitățile de prezentare sunt variate. La măsurările de tip analogic,
rezultatul se poate prezenta sub forma unei deplasări a unui ac indicator în fața unei scări
gradate, pe un ecran sau pe hârtie. Dacă măsurarea este de tip numeric, datele sunt afișate pe
un ecran sau se tipăresc.
Elementele de analiză a semnalului pot preceda faza de prezentare a datelor și
urmăresc evaluarea unor proprietăți speciale (temporale, spectrale, etc). La măsurările
mărimilor variabile în timp la care sunt necesare un număr mare de puncte de măsurare,
rezultatele sunt înregistrate pe suporturi magnetice, benzi sau cartele, în vederea prelucrării
lor analitice și interpretării lor.
12
Cap, 3 Performanțele generale ale instalațiilor de măsurare
Performanțele unui aparat sau ale unei instalații de măsurare se împart în două mari
categorii: statice și dinamice.
Performanțele statice sunt evaluate atunci când în aparatul de măsură s-a atins
echilibrul static. Ele corespund cazurilor când variațiile parametrilor de măsurat se fac foarte
lent.
Performanțele dinamice sunt definite ca performanțe suplimentare specifice cazurilor
când mărimea de măsurat înregistrează variații rapide. Se are în vedere inerția (mecanică,
termică, electrică) și fenomenul de disipare a energiei. Performanțele dinamice definite în
aceste condiții, dacă se asociază cu performanțele statice, pot să dea o imagine concludentă
asupra comportării aparatului.
3. 1 Performanțe statice
Etalonarea statică urmărește stabilirea unei relații de legătură între o mărime de intrare
și o mărime de ieșire. Mărimea de intrare trece succesiv printr-o serie de valori care acoperă
domeniul de măsurare, detenninându-se în condiții statice valorile corespunzătoare ele
mărimii de ieșire. Toate celelalte mărimi ce intervin în sistemul măsurat trebuie menținute la
valori constante. Prezența unei mărimi interferențe sau modificatoare poate modifica
substanțial precizia măsurării. Etalonarea se realizează în funcție de precizia cerută acestei
operații, astfel:
- aparatele de înaltă precizie se etalonează cu ajutorul etaloanelor secundare sau
făcând apel la o lege fizică;
- aparatele cu precizie mai scăzută se etalonează cu aparate de precizie mai înaltă prin
comparație;
- în cazul producției de serie sau de masă, etalonarea se aplică statistic, numai unor
probe din lot.
Domeniul de măsurare este una din primele caracteristici de care se ține seama la
alegerea unui aparat de măsură. Acestea sunt concepute să lucreze într-un domeniu limitat de
valori pentru mărimea fizică de intrare, la care măsurarea se poate efectua în condiții normale.
13
Cap. 3 Performanțele generale ale instalațiilor de măsurare
Depășirea domeniului de măsurare are ca efect reducerea preciziei sau chiar distrugerea
aparatului. De aceea, la alegerea domeniului de măsurare tebuie să se cunoască cu
aproximație valoarea mărimii ce urmează a fi măsurată. în caz contrar, este necesară
utilizarea unui aparat cu domeniul de măsurare acoperitor.
Sensibilitatea S se evidențiază prin aceea că o aceeași mărime de intrare poate fi
tradusă prin deplasări diferite la diferite aparate de măsură. Această caracteristică se poate
evalua prin raportul dintre variația răspunsului x e (exprimată prin deplasarea sistemului
indicator) și variația de mărimii de intrare x ? Dacă caracteristica de răspuns este liniară,
sensibilitatea se definește pe un interval (fig. 3.1. a), iar dacă caracteristica are o formă
oarecare, sensibilitatea se definește în fiecare punct al domeniului de măsurare (fig. 3.1.b).
Fig. 3.1 Metode de definire a sensibilității
Tendința generală este de creștere a sensibilității aparatelor de măsură. Dezavantajul

este că odată cu această creștere cresc costurile acestora, precum și sensibilitatea față de
samnalele perturbatoare. De aceea, alegerea sensibilității trebuie făcută judicios.
Liniaritatea se referă la forma relației de dependență dintre mărimile de intrare și de
ieșire. Tendința generală în construcția aparatelor este realizarea liniarității între aceste
mărimi, simplificându-se în acest fel conversia deplasării sistemului indicator. Dacă curba de
etalonare trece prin origine, conversia se face prin simpla înmulțire a mărimii de intrare cu o
constantă. Citirea între două diviziuni consecutive este mult mai ușoară dacă se poate aplica o
interpolare liniară. La aparatele cu caracteristica nominală normală, se specifică abaterile
caracteristicii reale față de linia dreaptă de referință. Există două modalități de definire a
abaterii liniare:
- ca raport dintre abaterea maximă și domeniul de referință, considerate după direcția
14
aceleiași axe de coordonate (fig. 3.2.a);

- ca valoare maximă a raportului dintre abatere și valoarea corespunzătoare a mărimii
măsurate (fig. 3.2.b).
Ax max
AXe
Fig. 3.2 Modalități de definire a abaterilor de la liniaritate
După prima definiție, abaterea absolută este constantă pe întreg domeniu de măsurare,
astfel că la valori mici ale mărimii măsurate abaterea poate deveni foarte importantă. De
exemplu, dacă aparatul are o abatere de 2%, iar valoarea maximă a mărimii măsurate este de
100 unități, la măsurarea unei valori de 10 unități, abaterea este de 20%.
Cea de a doua definiție semnifică o precizie mai severă. Reluând exemplul aparatului
cu abaterea de la liniaritate de 2% și valoarea maximă măsurată de 100 de unități, la
măsurarea unei valori de 10 unități, abaterea este tot de 2%.
Rezoluția și pragul de mobilitate sunt două performanțe ce caracterizează indicațiile
aparatelor de măsură la variația lentă a mărimii de măsurat. La creșterea sau descreșterea
lentă a mărimii măsurate, se constată că numai după depășirea unei anumite limite are loc o
indicație sesizabilă la aparatul de măsură.
Rezoluția se definește ca variația minimă a mărimii de intrare care produce o variație
ce poate fi detectată la aparatul indicator.
Pragul de mobilitate se consideră valoarea minimă a mărimii de intrare ce poate fi
măsurată. Ambele performanțe se raportează în general la domeniul de măsurare. Limitele
reale ale unui aparat sunt date de discontinuitățile de funcționare ale acestuia, datorate
frecărilor, jocurilor între elementele mobile, etc. Frecarea uscată este principalul factor al
15
defectului de mobilitate.
Fidelitatea se evidențiază prin determinarea valorii unei mărimi fizice prin măsurări
repetate la intervale diferite de timp, în aceleași condiții. Cu cât dispersia rezultatelor este mai
mică, cu atât fidelitatea este mai înaltă. La baza erorilor de fidelitate stau erorile de mobilitate
și de histerezis, variația necontrolată a unor condiții externe, eroarea de paralaxă, eroarea de
interpolare, vibrațiile sistemului indicator, etc.
Justețea reflectă apropierea unui grup de măsurători repetate față de adevărata valoare
a mărimii măsurate. Eroarea de justețe se definește ca diferența între valoarea adevărată și
media aritmetică a grupului de valori. Ea se datorează în general unei erori de etalonare.
Operația de măsurare permite să se determine o valoare care reprezintă o aproximare a
adevăratei valori a mărimii fizice măsurate, care rămâne în cele din urmă necunoscută. Cu cât
se aproximează mai bine valoarea adevărată a mărimii fizice, cu atât măsurarea este mai
precisă. Precizia este o performanță principală a unui aparat, dar ea sintetizează alte
caracteristici: fidelitatea, justețea, rezoluția, pragul de mobilitate, eroarea de histerezis, etc.
Rezultatul global al tuturor erorilor formează eroarea de măsurare. Pentru clasificarea
aparatelor din punctul de vedere al preciziei se definește clasa de precizie ca eroarea absolută
maximă în domeniul de măsurare, rezultată în condițiile recomandate de lucru, raportată la
domeniul de măsurare.
3.2 Performanțe dinamice

3.2.1 Modelul matematic general al aparatelor de măsură
Performanțele dinamice ale unui aparat sau sistem de măsurare se pot defini teoretic
pe baza modelării matematice a relației dintre semnalul de ieșire și semnalul variabil de
intrare. Modelul matematic, care trebuie să exprime cele mai importante efecte fizice, este
diferit, în funcție de caracteristicile aparatului și ale semnalului măsurat. în forma sa generală,
modelul se bazează pe constatarea că în cele mai variate componente ale aparatelor sau
sistemelor de măsurare coexistă două categorii de elemente;
- elemente acumulatoare de energie ;
- elemente disipatoare de energie.
în prima categorie se înscriu elementele elastice din sistemele mecanice (care sunt
acumulatoare de energie potențială) și elementele inerțiale (care sunt acumulatoare de energie
16
cinetică). Prin analogie, la sistemele electrice se regăsesc condensatoarele (care sunt elemente
acumulatoare de energie a câmpului magnetic) și inductanțele (care sunt elemente
acumulatoare de energie a câmpului magnetic).
Elementele disipatoare de energie sunt date de frecările din elementele mecanice,
rezistențele hidraulice sau pneumatice, elementele răcitoare sau rezistențele electrice.
Prezența acestor elemente derivă din însăși natura energetică a semnalului metrologic
transmis și ea este inevitabilă.
Acțiunea fiecărui element din aceste categorii poate fi caracterizată printr-o relație
între două mărimi asociate fizic din semnalul metrologic, una principală notată cu x și alta
secundară, notată cu y. în condiții dinamice aceste mărimi sunt funcție de timp, relațiile de
legătură exprimându-se avantajos prin derivate sau integrale de forma:
x = c
x = qy; x-b~, ~df > x = e ydt, x = fffydt’ (3.1)
în care factorii de proporționalitate sunt constanți.

Dacă mărimea de intrare este, de exemplu, tensiunea x- U, iar mărimea secundară
este sarcina y-q, acțiunea unei bobine este caracterizată din punct de vedere energetic prin
d 2i dq 1
relația U - L~—, a unui rezistor prin relația U - R — , iar a unui condensator prin U = — q .
dt dt ' C
Dacă mărimea principală este forța F, iar mărimea secundară este deplasarea x, atunci
acțiunea unui element acumulator de energie cinetică se exprimă printr-o relație de
d~x dx
formaF
2 = m—— acțiunea unui element disipator de energie mecanică prin relația/7 - a — ,
dt dt
iar acțiunea unui element acumulator de energie potențială cu relația F~kx.
Fiecare componentă a lanțului de măsurare poate cuprinde mai multe elemente de
acumulare a energiei (potențială sau cinetică) și mai multe elemente de disipare, care se pot
reduce la câte un element echivalent pentru fiecare din cele trei categorii. în consecință,
comportarea dinamică a unei componente a lanțului de măsurare poate fi definită de o singură
ecuație de legătură între semnalul de intrare, exprimat prin mărimea principală, și semnalul de
ieșire exprimat prin mărimea secundară. Legătura între mărimile de intrare și ieșire se
stabilește făcând apel la o lege generală, în mecanică la legea echilibrului dinamic, iar în
electricitate la legile lui Kirchhoff. Prin natura relațiilor de legătură ecuația poate fi de tip
17
diferențial, integro-diferențial sau integal. Forma obișnuită este cea diferențială:
(3.2)
Primul termen al membrului stâng al relației arată capacitatea sistemului de acumulare

a energiei cinetice, al doilea capacitatea acestuia de disipare a energiei, iar al treilea
capacitatea de acumulare a energiei potențiale. Coeficienții a, fi, y se numesc parametri
echivalenți caracteristici. Ecuația se particularizează funcție de componentele sistemului (care
definesc ordinul ecuației) și de legea de variație a mărimii de intrare exprimată de membrul
drept. Dacă aparatul, sau o parte componentă a lui, are un comportament dinamic descris de
ecuații diferențiale de ordinul al doilea, acesta este denumit sistem de ordinul al doilea. în
absența elementelor acumulatoare de energie cinetică (sau dacă aceste elemente se pot
neglija), ecuația diferențială devine de ordinul întâi, iar sistemul este denumit sistem de
ordinul întâi.
Dacă lipsesc și elementele de disipare ale energiei, sistemul este de ordinul zero,
ecuația degenerând într-una de forma yykx;. Sistemul de ordinul zero reprezintă comportarea
dinamică ideală, întrucât semnalul de ieșire reproduce perfect, la scara k, semnalul de intrare,
fără întârzieri sau distorsiuni.
Mărimea de ieșire înregistrează în general variații complicate, adesea aleatoare. Din
acest motiv, analiza comportării dinamice se studiază pentru câteva legi simple, standard, de
variație a mărimii de intrare. Din categoria variațiilor neperiodice se studiază variația în
treaptă (fig. 3.3. a), ce im
plică o variație instantanee
a mărimii măsurate, de la
zero la o valoare constantă
și variația în rampă
(fig.3.3.b), care implică o
variație liniară. t
Studiul comportării a)
Fig. 3.3 Tipuri de variație neperiodice ale mărimii de intrare
la variații periodice se
abordează în general pentru funcții de tip sinusoidal, xt- Ayin at, cu-noscând că funcțiile
periodice ce îndeplinesc condițiile lui Dirichlet pot fi descompuse în serii Fourier formate din
18
termeni în sinus și cosinus de diferite frecvențe. Cunoscând faptul că o pereche de termeni în

sinus și cosinus, de aceeași frecvență pot fi exprimați printr-o armonică de aceeași frecvență
în sinus, se ajunge la concluzia că studiul funcției periodice de tip sinusoidal permite aflarea
răspunsului la variații periodice ale mărimii de intrare.
Soluția generală a ecuației (3.2) se prezintă ca suma a doi termeni:
(3-4)
în care y et reprezintă soluția generală a ecuației omogene atașate, care este componenta
tranzitorie a răspunsului, iar _yCJ reprezintă o soluție particulară a ecuației neomogene, care
este componenta staționară a răspunsului. Când mărimea de intrare variază sinusoidal,
interesează numai componenta staționară, după amortizarea răspunsului tranzitoriu.
3.2.2 Sistemul de ordinul întâi

Comportarea unui astfel de sistem este descrisă de ecuația:
Â““ + Zy = 2x ; (0 ( 3 -5)
at
fi 2
Notând — = r; — = K , rezultă:
Y Y
T - + y = Kx i (ț) (3-6)
at
Constanta t se numește constanta de timp a sistemului, iar K se numește sensibilitate statică.

Un exemplu de sistem de ordinul întâi din domeniul mecanic este prezentat în figura
3.4.a. Considerând forța drept mărime principală și deplasarea drept mărime secundară,
aplicând legea echilibrului dinamic, rezultă:
+ Ax = Zj(t) (3.7)
Notând — = r; — - K , rezultă o relație de forma (3.6).

k k
Exemplu analog din domeniul electric este reprezentat în figura 3.4.b. Dacă tensiunea este
mărimea principală, iar sarcina electrică mărimea secundară, aplicând legile lui Kirchhoff:
(3.8)
19
Ui u<
Fig. 3.4 Sisteme de ordinul întâi
Notând RC= t și C-K, rezultă o relație de forma (3.6).

Răspunsul la variația în treaptă. Se presupune să sistemul este în echilibru la timpul
și că la o creștere infinitezimală a timpului la valoarea t=(F , x,- crește la valoarea xiT.
Pentru t > 0 ecuația (3.6) devine:
T
~dt + y KXiT
Soluția ecuației omogene atașate este de forma ya ~ Ct , iar o soluție particulară

este yes - K x iT. Prin urmare, soluția generală a ecuației este:
y e -~ C, + K x iT (3.10)
Punând condiția inițială ca la momentul t - 0 , ye - 0 se determină constanta C ?.
înlociund în relația (3. 10), se obține soluția finală:
y e - - K xiT ( l - e ) (3.11)
în această relație, K xiT - y es reprezintă răspunsul static al sistemului la mărimea de
intrare. în condiții dinamice, răspunsul sistemului tinde către această valoare pentru t Fx>.
Reprezentarea grafică a relației (3.11) este dată în figura 3.5. a, în coordonate adimensionale
y y es> observă că în originea curbei este inversa constantei de timp.

Revenind la exemplele din mecanică și din electricitate, aceste constante sunt a/k,
respectiv RC. Cu cât aceste constante sunt mai mici, cu atât curbele de răspuns se apropie mai
mult de limita răspunsului static.
Răspunsul la variația în rampă. Se presupune să sistemul este în echilibru la timpul
ir-fr și că la o creștere infinitezimală a timpului la valoarea , x, crește după o lege liniară
x,- = ct. Pentru t > 0 ecuația (3.6) devine:
dy
r-y- + y - Kct (3.12)
dt
20
Soluția particulară este de forma y es = At +B. Constantele A și B se determină prin

identificare și se obține: y es - Kc(t - t). întrucât soluția generală a ecuației omogene este
aceeași ca în cazul precedent, soluția generală are forma:
y e ~- Kc(t-r) (3.13)
Dacă se impune condiția inițială, rezultă în final:
ye - Kct - Kct(1 - e ) (3.14)
în această relație primul termen al membrului drept reprezintă răspunsul static, iar al
doilea eroarea în regim tranzitoriu.
Se observă că cel de al doilea termen conține, pe lângă o eroare ce dispare cu
creșterea timpului, și o componentă constantă Kct. Se mai observă că micșorarea constantei
de timp este avantajoasă atât pentru reducerea erorii tranzitorii, cât și pentru reducerea erorii
staționare. Reprezentarea grafică a relației (3. 14) este dată în figura 3.5.b.
Răspunsul la variația sinusoidală. Pentru cercetarea răspunsului sistemului la variația
sinusoidală a mărimii de intrare, este avantajoasă exprimarea mărimii de intrare sub formă de
număr complex x f - A .
ideal Kct
Relația (3.6) devine:
ideal
T + y = KAie 3 t
(3A5)
real
Soluția particulară este de forma
=
y es 4(e e J<B/r • înlocuind în rela t/T
ția (3.15) se obține amplitudinea

complexă a răspunsului staționar Fig. 3.5 Răspunsurile sistemelor de ordinul întâi la variațiile în
treaptă și rampă
al sistemului:
KA, 1 - ja) f T
sau A,s = KA,1 - ----- (3.16)
1 + ja> f T \ + <o
Reprezentând grafic numărul complex de la numărător (fig. 3.6. a), se observă că el se poate
scrie:
1 - j<o f T - J1 + co -t1 e J<p unde <p = arctg(-
Ținând seama de aceasta, relația (3.16) devine:
21
1
r (3-17)
Jl + ty 2? 2
Răspunsul staționar al sistemului, singurul care interesează în cazul unei variații
(3-18)
■Jl + <y 2 r 2
cu modulul amplitudinii, exprimat adimensional,
(3.19)
Atât amplitudinea cât și faza sunt funcții de pulsația (frecvența) semnalului de intrare,
în figura 3.6.b este reprezentată variația modulului amplitudinii lA e l/KA i și a fazei q> în
funcție de frecvență, sub forma adimensională <tyr/27C.
®fr
Fig. 3.6 Răspunsul sistemelor de ordinul întâi la variația sinusoidală
3.2.3 Sistemul de ordinul al doilea

Un sistem de ordinul al doilea este definit de relația (3.2). Dacă se introduc notațiile:
(3.20)
ecuația devine:
1 <?y Kdy
+ y = Kx i (t) (3-21)
aS dt 1 a>n dt
22
Constanta con se numește pulsație proprie, iar raportul de amortizare.

Un element mecanic care se comportă ca un sistem de ordinul al doilea este format dintr-o
masă m, un arc cu constanta elastică k și un amortizor, cu un factor de amortizare vâscoasă a
(fig. 3.7.a). într-un moment oarecare, când sistemul este deplasat cu mărimea x din poziția de
echilibru (deplasarea este considerată semnalul de ieșire), asupra acestuia acționează urmă
torul sistem de forțe: forța exterioară F (semnalul de intrare); forța elastică din arc, kx; forța
de amortizare adx/dt. Aceste forțe se află în echilibru dinamic cu forța de inerție md 2x/dd\
d 2x dx
m—ir + a — + kx = F (3.22)
dt dt
ecuație care se reduce la forma generală (3.21), pentru:
<3 23)
“ ’UvL '
Un exemplu de circuit electric care se comportă ca un sistem de ordinul al doilea este
format dintr-un rezistor de rezistență R, un condensator de capacitate C și o bobină de
inductanță L (fig. 3.7.b). Exprimând legea a doua a lui Kirchhoff pentru acest circuit, se
obține ecuația:
Fig. 3. 7 Sisteme mecanic și electric de ordinul doi
L — + Rî + — J\ i d t = ui (3.24)
dt C
Prin definiție, i - dq/dt . înlocuind în relația (3.24), se obține:
d q dq 1
L—Y2 + R — + — q - Ui (3-25)
dt dt C
23
Comparând cu expresia (3.21) rezultă:
rr .
wn S1 Z (3.26)
\LC ~2yll/C
Răspunsul la variația în treaptă. Se consideră că la timpul t 0 mărimea de intrare
este nulă, și la o creștere infinitezimală a timpului, mărimea de intrare atinge instantaneu
valoarea constantă x,T Prin urmare, pentru t > 0, ecuația (3.21) devine:
1 2z dy
+ --7- + - (3.27)
dt
Soluția ecuației omogene se stabilește pe baza rădăcinilor trinomului caracteristic:
(3.28)
în consecință, există trei cazuri posibile:

a) £< 1 (sistem subamortizat):
1,2 =
2
y et = sin l- (ont + p) (3.29)
b). 1 (sistem cu amortizare critică):
y „ = ( c , + C1 l)e- e’-‘ (3.30)
c) C,> 1 (sistem supraamortizat):
,<
X, = "'b* +C7 ' ' r<’' 1 b' (3.31)
Soluția particulară este:
y es =KXiT ( 3 -3 2 )
Pe baza relațiilor (3.29), (3.30), (3.31), (3.32) se poate scrie soluția generală.
Constantele se deduc impunând condițiile y = 0 și dy/dt = O\a.t= 0. Se obține:
a) ț< 1 (sistem subamortizat):
2
~~~ = 1 - — - - e sin(Jl- « / + <p (3.33)
kx, șr? « e
24
2
<p = arcsin / l - (3.34)
b) 1 (sistem cu amortizare critică):
(3.35)
c) £> 1 (sistem supraamortizat):
(3.36)
KxiT v - 1k u
(3.37)
Rezultatele obținute sunt reprezentate în figura 3.8, în unitățile adimensionale y/yes,

a)nt/2ii. Se observă că răspunsul, pentru toate valorile lui r, se apropie de răspunsul static,
cu atât mai repede cu cât uț, este mai mare. De exemplu, prin dublarea pulsației
proprii, răspunsul sistemului atinge aceeași valoare într-un timp de două ori mai scurt.
Așadar, pulsația proprie ty„
dă indicații asupra vitezei de •A
w
răspuns, fiind corespunză 2.0-
toare astfel inversei constan 1.8 -

1,6 -
tei de timp, 1/t, a unui 7.4 •
1.2 ■ ■07)
sistem de ordinul întâi.
7.0 -
Răspunsul sistemelor 0.8 ■
0.6 ■
subamortizate tinde să
0.4 -
x
devină egal cu răspunsul Z0
0.2 [
5,0
static prin oscilații amor ~1
tizate, cu o pulsație apropi-

. Fie.
& 3.8 Răspunsul sistemului de ordinul al doilea la variația in treaptă
ata de pulsația proprie,
. Cele mai bune performanțe în regim tranzitoriu se obțin pentru valorile 0,60
+ 0,75, care se întâlnesc la multe instrumente de măsură.

Valorile mai mici conduc la o depășire inițială importantă și o lungă perioadă
tranzitorie de oscilații, iar la valorile țj'mai mari răspunsul este prea lent.
Răspunsul la variația în rampă. Ecuația diferențială (3.21) are forma particulară:
25
1 d 2y 2z dy
v y ~ Kct. (3.38)
w 2 dt w n dt
Soluția particulară a ecuației neomogene va fi:
„ Kc
y =Kct-2£— (3.39)
Soluția generală, cu condițiile de limită = dy/dt - 0 la t - 0, este:

a) 1 (sistem subamortizat):
<Ont
y ().) l i------- '
= co„t - sin(vi - a>nt + <P (3.40)
<p ~ arcsin 2 1- (3.41)
b) £ - l (sistem cu amortizare critică):
y n = a)„t - 2 + ((D t + 2)e - ‘a"t (3-42)

n
Kc
c) ț > 1 (sistem supraamortizat):
(3.43)
Kc = a n t - y u
2 **■
t?-l\ v
T 2
t> = ( + 7? î) (3.44)
Z? p n
Ecuațiile (3.40), (3.42) și (3.43)
Kc
40
sunt reprezentate în figura 3.9.
3.5 ?=0,1
Se observă că eroarea constantă 30 0.3
poate fi redusă prin mărirea pulsației 25
proprii și la o valoare constantă a

15 Ideal
acesteia, prin reducerea raportului de 10
amortizare. La sistemele subamortizate, 0,5
eroarea constantă se stabilește prin

oscilații amortizate, a căror amplitudine
Fig. 3.9 Răspunsul sistemului de ordinul al doilea la
poate fi redusă prin mărirea pulsației variață in rampă
proprii.
Răspunsul la variația sinuisodală (răspunsul în frecvență). Dacă mărimea de intrare
26
este de forma = Ae ja,/t , ecuația (3.21) devine
(3-45)
w 2 dt 1 dt
O soluție particulară a ecuației este:
y
Jes
Ac e 3'
care prin înlocuire în (3.45) conduce la expresia amplitudinii complexe a răspunsului
sistemului în regim staționar:
(3.47)
în care fi- Procedând cu relația (3.47) ca și în cazul relației corespondente (3.16) de la

sistemul de ordinul întâi, se ajunge la expresia răspunsului sistemului de ordinul al doilea în
regim staționar:
X, = - A»') (3.48)
p = are®[- 2 /(1-/îl], (3.49)
Variația modulului amplitudinii și fazei în funcție de pulsația mărimii de intrare

(răspunsul în frecvență) este reprezentată în figura 3.10 în coordonate adimensionale lAj/Ka
fl, și respectiv (p, fi, la mai multe valori
2°-
2
30° °-
, Q,7
V- - 1 , 0
- so °
-120°
-150°
7.0
.2.0
- 50
Fig. 3,10 Răspunsul sistemului de ordinul al doilea la variația sinusoidală
27
Cap, 4 Traductoare
4.1 Generalități
Traductoarele sunt elemente ale lanțului de măsurare ce au rolul de a converti o
mărime (de intrare) intr-o mărime (de ieșire) de natură diferită, mai ușor măsurabilă, în
scopul realizării procesului de măsurare. Convertirea se face pe baza unei anumite legi fizice.
Traductoarele sunt principalele componente ale captoarelor.
în general un traductor cuprinde mai multe elemente (fîg. 4.1). Elementul sensibil este
partea principală a traductorului. El este astfel conceput încât să fie sensibil la acțiunea
mărimii măsurate și pe cât posibil insensibil la acțiunea altor mărimi din sistemul studiat.
Adaptorul prelucrează și convertește semnalul dat de elementul sensibil într-o mărime direct
utilizabilă. De obicei traductorul cuprinde și sursa auxiliară de energie, precum și elementul
de legătură și
transmisie dintre
Element Element de | ________ elementul sensibil
sensibil legătură și 1 Adaptor — >
(detector transmisie I și traductor.
Notând cu
Surse auxiliare de energie Xj valoarea mări
mii de intrare și cu
Fig. 4.1 Structura unui traductor
x e valoarea mărimii
de ieșire din traductor, între cele două mărimi există relația generală de dependență x e - f(Xj),
care poate fi o funcție liniară sau neliniară de dependență, cu variații continue sau
discontinue. Pornind de la această relație generală se stabilesc următoarele caracteristici,
valabile pentru orice tip de traductor:
1. Caracteristica de intrare care reprezintă relația între mărimile de intrare ale
traductorului și caracterizează interacțiunea acestuia cu sistemul de măsură;
2. Caracteristica de ieșire, care reprezintă relația între mărimile de ieșire ale
traductorului și caracterizează interacțiunea acestuia cu elementul pe c.are este cuplat la ieșirea
traductorului;
3. Caracteristica de transfer, care reprezintă relațiile între mărimile de intrare și de
ieșire ale traductorului. Ele caracterizează funcționarea traductorului în sine, fără a ține seama
28
Cap. 4 Traductoare
de interacțiunea acestuia cu elementele între care este intercalat.
4.2 Clasificarea traductoarelor

în prezent se cunosc un număr foarte mare de traductoare, care se pot clasifica după
mai multe criterii. După natura mărimii de ieșire, traductoarele pot fi:
- traductoare electrice, la care mărimea de ieșire este de natură electrică;
- traductoare neelectrice, la care mărimea de ieșire este de altă natură decât o mărime
electrică (mecanice, hidraulice, pneumatice etc.).
După principiul de funcționare al elementului sensibil traductoarele pot fi:
- traductoare generatoare, care își bazează funcționarea pe transformarea directă a
energiei mărimii de măsurat într-o energie asociată mărimii de ieșire, de regulă o mărime de
natură electrică (de exemplu traductoarele electrodinamice, piezoelectrice, fotoelectrice, etc).
- traductoare parametrice, care își bazează funcționarea pe modificarea, sub acțiunea
mărimii de măsurat, a unui anumit parametru caracteristic unui circuit electric (de exemplu
traductoarele inductive, rezistive sau capacitive).
La astfel de traductoare este necesară o sursă auxiliară de energie. în funcție de modul
în care are loc transformarea mărimii de măsurat, traductoarele se clasifică în:
- traductoare directe, la care convertirea mărimii de măsurat se face direct în mărimea
de ieșire;
- traductoare complexe, care elimină treptat influențele mărimilor care nu sunt supuse
măsurării, sau care efectuează transformări succesive de mărimi pentru a realiza, cu
sensibilitatea necesară, conversia mărimii de măsurat în semnale electrice.
Unele traductoare pot fi utilizate direct pentru măsurarea unor mărimi mecanice, altele
intră în componența unor captoare pentru a putea fi utilizate în procesul de măsurare. Pentru
cercetările din domeniul construcțiilor de mașini prezintă interes doar studiul traductoarelor
destinate măsurării mărimilor neelectrice (forțe, tensiuni, momente de răsucire, deplasări,
viteze, accelerații, presiuni, temperaturi, etc.).
După forma semnalului ce se obține la ieșire, traductoarele se clasifică în:
- traductoare analogice, la care semnalul de ieșire are o variație continuă;
- traductoare digitale, care produc la ieșire un semnal numeric.
29
Cap. 4 Traductoare
4.3 Traductoare rezistive

Traductoarele rezistive fac parte din grupa traductoarelor parametrice și care se
bazează pe faptul că mărimea de măsurat produce o variație a rezistenței electrice a
traductorului. După cum se știe, rezistența electrică a unui element de circuit este exprimată
prin relația:
K = z4O (4.1)
în care: p - rezistivitatea materialului;

l - lungimea elementului de circuit;
5 - aria secțiunii transversale.
Variația rezistenței electrice R poate fi produsă prin variația unuia din parametrii ce intervin
în relația (4.1). Traductoarele rezistive ce produc variația rezistenței prin variația lungimii
sunt traductoarele potențiometrice și traductoarele tensometrice. Traductoarele rezistive ce
produc variația rezistenței prin variația rezistivității sunt traductoarele termorezistive,
fotorezistive, piezorezistive, de umiditate, etc.
4.3.1 Traductoare potențiometrice

Traductoarele potențiometrice se realizează sub forma unor rezistențe liniare sau
circulare (fig. 4.2). Deoarece traductorul potențiometric se execută prin bobinarea unui fir
rezistiv pe un suport izolant, rezultă că variația rezistenței nu se produce în mod continuu ci
în trepte, care corespund trecerii cursorului de pe o spiră pe alta.
Fig. 4.2 Traductor potențiometric liniar
30
Cap. 4 Traductoare
Dezavantajele traductoarelor potențiometrice sunt determinate de faptul că necesită

forțe relativ mari de acționare comparativ cu celelalte traductoare. Datorită frecării dintre
cursor și elementul reziști v ele se uzează mai repede și au o durată de viață mai mică.
Utilizarea acestor traductoare este avantajată de faptul că sunt alimentate cu curent continuu,
nefîind necesare circuite de demodulate pentru preluarea semnalului, iar semnalul poate avea
valori suficient de mari pentru a nu mai necesita etaje de amplificare.
Traductoarele potențiometrice se utilizează pentru măsurarea deplasărilor liniare sau
pentru deplasări unghiulare. Deasemenea, aceste traductoare pot fi folosite pentru măsurarea
presiunilor și a forțelor.
4.3.2. Traductoare tensometrice rezistive

Traductoarele tensometrice rezistive, denumite și traductoare electrotensometrice
rezistive (TER) sau mărci tensometrice, sunt cele mai utilizate mijloace de măsurare din
analiza experimentală a tensiunilor. Ele se utilizează și în construcția captoarelor pentru forță
și momente de răsucire, pentru măsurarea presiunii etc. Se bazează pe principiul variației
rezistenței electrice ce se produce prin variația lungimii conductorului atunci când este supus
unor eforturi de deformare pe direcție longitudinală.
După modul de realizare și fixare a traductoarelor tensometrice rezistive se disting
următoarele tipuri:
- traductoare tensometrice simple, la care firul rezistiv se montează direct pe piesă.
Operația de montare fiind dificilă, acest tip de traductoare se folosește foarte rar;
- traductoare tensometrice lipite, la care elementul sensibil este lipit pe un suport, iar
acesta la rândul său se lipește pe captor. Traductoarele lipite pot fi, după tipul elementului
sensibil, cu fir sau cu folie.
Traductorul tensometric rezistiv lipit este construit dintr-un circuit metalic realizat din
fir sau folie depus pe un strat izolant subțire (hârtie, suport textil sau rășini epoxidice) pe care
se așează un element izolant. Porțiunea sensibilă la deformație este l 0 denumită bază de
măsurare. Principalele tipuri constructive de traductoare tensometrice rezistive cu fir sunt
prezentate în figura 4.3., iar cele cu folie în figura 4.4.
Traductoarele cu grilă plană (fig. 4.3, a) au porțiunile de fir racordate prin porțiuni
31
Cap. 4 Traductoare
Fig. 4.3 Traductoare tensometrice rezistive cu fir
Q > £ d
a-
e
Fig. 4.4 Traductoare tensometrice rezistive cu folie
32
Cap. 4 Traductoare
semicirculare. Baza traductorului, adică lungimea activă l0, nu poate fi sub 5 mm, deoarece la
baze mici crește substanțial influența negativă a porțiunilor racordate asupra sensibilității
traductorului. Se fabrică de obicei cu baze de 5 4- 50 mm. Pentru utilizări obișnuite, grila se
face cu spirale mai rare (grilă plană rară), iar pentru cele de rezistență mare, la care numărul
de spire este mare, distanța între fire este mică (grila plană fină). Traductoarele cu grilă plană
rară permit o disipare mai bună a căldurii și deci suportă un curent mai mare (cu circa 50%
decât la traductorul cu grila fină).
Traductoarele cu grilă plană fără sensibilitate transversală sunt construite prin
înlocuirea porțiunilor semicirculare cu bucăți de conductor cu secțiunea mult mai mare,
eliminându-se astfel efectul deformației perpendiculare pe direcția de măsurare. Traductorul
înfășurat este construit prin înfășurarea firului sensibil pe un cilindru de hârtie subțire, după
care acesta se turtește și se lipește de suport. La astfel de construcții disiparea căldurii se face
mai greu, suportând curenți de 5 ori mai mici decât la traductoarele cu grilă plană.
Traductoarele cu folie se fabrică prin decupare fotochimică dintr-o foiță metalică de
14-12 țim grosime. Procedeul permite realizarea formelor obișnuite de grătar plan sau rozetă,
precum și a altor forme, adecvate unor utilizări speciale.
Relația dintre variația rezistenței electrice și deformația specifică a elementului
sensibil (fir sau folie) a traductorului tensometric rezistiv este:
AZ _ 1 AR
(4.2)
l ~ K' R
în care:
K' - coeficientul de sensibilitate al elementului sensibil al traductorului;
R - rezistența inițială a firului sau foliei;
AR - variația de rezistență datorită deformației;
l - lungimea inițială a firului sau foliei;
Al - variația lungimii firului sau foliei.
Valorile coeficientului K’ corespund unui fir drept. Deoarece traductorul tensometric
este realizat în general sub forma unui grătar cu mai multe porțiuni drepte racordate între ele
prin bucle, pentru caracterizarea sensibilității efective a traductorului se definește constanta
traductorului k, care este indicată de către firma constructoare. Valoarea constantei k este mai
33
Cap. 4 Traductoare
mică decât coeficientul de sensibilitate K'.

Rezistența electrică a traductorului tensometric rezistiv mai depinde, în afară de starea
de deformație, de temperatură. Modificarea rezistenței electrice sub influența variației
temperaturii din timpul măsurării intervine ca un semnal perturbator, care influențează
semnalul tip.
4.3.3. Traductoare rezistive cu semiconductoare

Au același principiu de funcționare cu al traductoarelor tensometrice rezistive, bazat
pe variația rezistenței electrice ca urmare a solicitării mecanice.
Valoarea coeficientului de sensibilitate k este mult mai mare (între 50 și 200),
depinzând de procentul de impurități, direcțiile de cristalizare și de rezistivitate. Cele mai
utilizate materiale pentru construcția unor astfel de traductoare sunt siliciul și germaniul.
Variația rezistenței cu alungirea mecanică este neliniară fiind exprimată de o relație de forma:
AR A/ / A/Y
în care 0 este factorul de neliniaritate.

Un alt dezavantaj al acestor traductoare îl constituie variația puternică a rezistenței
specifice cu temperatura. Sub aspect constructiv traductoarele cu semiconductoare se prezintă
sub forma unor bastonașe paralelipipedice 1 de dimensiuni foarte mici, având lungimea de 2
4- 7 mm, lățimea de 0,1 4- 0,5 mm și grosimea de 0,01 0,05 mm (fig. 4.5).
1 2
1 \
Fig. 4.5 Traductoare rezistive cu semiconductoare
34
Cap. 4 Traductoare
Contactul electric este asigurat prin două fire subțiri legate la capetele semiconductorului
prin presare la cald și lipite la foliile de conexiune 2. Traductorul poate fi liber sau îngropat
într-un suport de rășină epoxidică. Se construiesc și traductoare cu două cristale legate în
semipunte sau cu monocristal în formă de U (fîg. 4.5.b, respectiv 4.5.c).
4.3.4 Traductoare piezorezistive

Traductoarele piezorezistive se bazează pe efectul piezorezistiv, care constă în
modificarea rezistivității unui material dacă este supus unei presiuni exterioare din toate
direcțiile. Variația rezistivității cu presiunea se datorează deformării rețelei cristaline produsă
de presiunea exterioară. Pentru majoritatea materialelor, pentru intervale restrînse de variație
a presiunii, rezistența electrică variază liniar cu presiunea, după o relație de forma:
R-R 0(l+bAp) (4.4)
în care: Ro - rezistența la presiunea de un barr;
b - coeficient de presiune.
Cel mai utilizat material este manganinul.
Traductorul se compune dintr-un fir, o rețea sau un strat subțire, depus izolat electric
pe un corp care este solicitat la presiune.
Se utilizează la măsurarea presiunilor mari și foarte mari.
Se pot folosi și materiale semiconductoare (siliciu omogen, monocristalin). Acestea
prezintă o serie de avantaje comparativ cu traductoarele metalice clasice:
- factor de sensibilitate 50 270;
- histerezis practic nul;
- precizie ridicată;
- stabilitate în timp.
Variația rezistenței traductorului cu temperatura poate fi compensată cu rezistențe de
corecție.
4.3.5. Traductoare fotorezistive

Funcționarea acestor traductoare se bazează pe efectul fotoelectric intern.
La proiectarea unui fascicul luminos pe un strat semiconductor, datorită absorbției
35
Cap. 4 Traductoare
fotonilor incidenți, li se transmite energie electronilor din banda de valență. O parte dintre
acești electroni, cu energie mărită, trec în banda de conducție ceea ce produce micșorarea
rezistenței electrice a semiconductorului.
Au sensibilitate ridicată, preț redus dar sunt sensibile la variația temperaturii și au
inerție mare.
4.4. Traductoare inductive

Traductoarele inductive fac parte din grupa traductoarelor parametrice și se bazează
pe proprietatea că mărimea de măsurat produce o variație a inductanței traductorului. Inducția
proprie sau mutuală a traductorului este modificată de acele mărimi care influențează
geometria sau permeabilitatea circuitului magnetic al traductorului. Funcție de numărul de
inductanțe din circuitul de măsurare, traductoarele inductive pot fi clasificate în:
- traductoare inductive cu circuit simplu (cu o singură inductanță);
- traductoare inductive cu circuit diferențial (cu două inductanțe).
Funcție de elementul circuitului magnetic modificat de mărimea de măsurat,
traductoare inductive se clasifică astfel:
- cu inductanță variabilă, ce pot fi cu miez mobil sau cu bobină mobilă;
- cu reluctanță variabilă, care pot fi cu armătură mobilă sau cu bobină mobilă;
- cu inductanță mutuală variabilă;
- cu pierderi variabile în fier.
4.4.1. Traductoare inductive cu inductanță variabilă

Formele cele mai răspândite de astfel de traductoare sunt constituite din una sau două
bobine așezate pe un suport cilindric în interiorul căruia se deplasează un miez mobil.
în figura 4.6 a este prezentat un traductor cu o singură bobină a cărei inductanță este
modificată prin deplasarea unui miez mobil pe direcția x, precum și modul de variație a
inductanței funcție de această deplasare, iar în figura 4.6.b un traductor cu două bobine în
montaj diferențial și modul de variație a inductanței rezultante funcție de deplasarea x a
elementului mobil. Se observă că montajul diferențial asigură o îmbunătățire semifîcativă a
liniarității în zona centrală de deplasare a miezului.
36
s.
Cap. 4 Traductoare
l3 ~ k
-----------=Uq 0 -----------
b)
Fig. 4.6. Traductoare inductive cu inductanță variabilă
4.4.2. Traductoare inductive cu reluctanță variabilă

Traductoarele inductive cu reluctanță variabilă se mai numesc și traductoare cu
armătură mobilă. Aceste traductoare folosesc elemente sensibile inductive cu întrefier variabil
respectiv modificarea grosimii întrefierului prin deplasarea unei armături mobile în dreptul
unui miez feromagnetic. în figura 4.7. a este prezentată varianta constructivă simplă și variația
inductanței funcție de mărimea 8 a întrefierului, iar în figura 4.7.b traductorul inductiv cu
armătură mobilă de tip diferențial și variația inductanței rezultante funcție de deplasarea x a
armăturii mobile. Pe circuitul magnetic fix al traductorului simplu este dispusă bobina cu N
spire și de inductanță L. Inductanța unui astfel de traductor are valoarea:
N2
L= — (4.5)
37
Cap. 4 Traductoare
&L
b)
Fig. 4. 7 Traductoare inductive cu reluctanțâ variabilă
unde R reprezintă reluctanța circuitului magnetic dată de relația:

lf 28
---------
A
+ ------
A
(4.6)
Ff f a
unde:
l f - l j + l2 - lungimea porțiunilor feroase ale circuitului magnetic, în mm;
2 8 - mărimea întrefierului, în mm;
A f - secțiunea activă a miezului de fier, în mm2;
[i fi - permeabilitățile magnetice ale miezului și aerului, în H/mm;
Aa - secțiunea întrefierului, în mm2.
Rezultă că inductanța circuitului este dependentă de mărimea întrefierului, adică L = f(8).
Chiar la valori mici ale întrefierului 8 în relația (4.6) este satisfăcută condiția l f / PjAf« 8 / Aa ,
deoarece permeabilitatea relativă a fierului este foarte mare în comparație cu cea a aerului. în
această situație, relația de definiție a reluctanței devine (ținând cont că permeabilitatea aerului
este aproximativ egală cu permeabilitatea vidului):
38
Cap. 4 Traductoare
I â 4xN 2 Aa
9 sau L - ----- -— 10 (4.7)
47T10’ Aa o
Aceasta arată că variația inductanței în raport cu mărimea întrefierului se face după o

hiperbolă.
Traductorul inductiv simplu este robust, ușor de conectat în circuit, putând fi
alimentat la frecvența de 50 Hz și este recomandat pentru măsurări în cazul unor deplasări
mici, pentru intervale de măsurare cuprinse între 0 -e-10 pm pe un domeniu de 0 5 mm.
4.4.3. Traductoare inductive de inductanță mutuală variabilă

Aceste traductoare se mai numesc și traductoare cu transformator diferențial și sunt
construite sub forma unor transformatoare ale căror miezuri mobile modifică, în mișcarea lor,
factorul de cuplaj magnetic între înfășurarea primară și cele două înfășurări secundare
inductive conectate diferențial.
Pozițiile miezului, egal distanțat față de poziția centrală, produc tensiuni de ieșire de
amplitudine egală însă defazate cu 180°. Tensiunea de ieșire din traductor este o tensiune
alternativă având frecvența egală cu cea a tensiunii de alimentare și amplitudinea dată de
deplasarea miezului.
4.4.4 Traductoare inductive cu pierderi variabile în fier

Aceste traductoare sunt realizate sub forma unor bobine cu miez mobil care intră în
componența unui circuit oscilant. Cu cât miezul din materialul feromagnetic pătrunde mai
adânc în interiorul bobinei, pierderile în fier cresc și amplitudinea oscilațiilor scade. Filtrând
în mod corespunzător tensiunea generată de oscilator, se obține un semnal a cărui mărime este
proporțională cu deplasarea miezului. Liniaritatea unui asemenea traductor este limitată, fapt
care îl recomandă pentru măsurarea deplasărilor mici.
4.4.5. Traductoare magnetoelastice (magnetostrictive)

Funcționarea acestor traductoare se bazează pe fenomenul magnetoelastic care constă
în modificarea permeabilității unor materiale supuse la eforturi mecanice. Acest fenomen este
39
Cap. 4 Traductoare
cel mai pronunțat la aliajele NiFe (80 % Ni). Experiența arată că între anumite limite ale
efortului mecanic, permeabilitatea variază liniar cu efortul unitar iar această variație este
dependentă de direcția efortului.
Traductoarele inductive magnetoelastice sunt simple, robuste, au interval larg de
măsurare, dar prezintă histerezis și au o sensibilitate redusă.
4.5. Traductoare capacitive

Ttraductoarele capacitive fac parte din grupa traductoarelor parametrice și ele
convertesc mărimea neelectrică într-o variație de capacitate. Ele sunt condensatoare electrice
a căror capacitate este modificată de mărimea măsurată.
Traductoarele capacitive se realizează sub formă de condensatoare plane (fig. 4.8. a)
sau cilindrice (fig. 4.8.b).
\\
.4
Fig. 4.8 Tipuri de traductoare capacitive
Din analiza relațiilor capacităților pentru condensatorul plan și cel cilindric, rezultă că
traductoarele capacitive pot servi la convertirea în variații de capacitate a oricărei mărimi
neelectrice care modifică unul din elementele: distanța dintre armături, suprafața de
suprapunere a armăturilor și permitivitatea mediului dintre armături.
Cel mai des utilizate sunt traductoarele capacitive diferențiale care se conectează într-
o punte de curent alternativ în regim neechilibrat și se obține o caracteristică de conversie
liniară, pe un interval apreciabil. Asemenea traductoare intră în structura micrometrelor
electrice.
4.6. Traductoare piezoelectrice

Construcția traductoarelor piezoelectrice se bazează pe proprietatea pe care o au
40
Cap. 4 Traductoare
anumite materiale, denumite piezoelectrice, de a genera o sarcină electrică atunci când sunt
supuse unor solicitări mecanice. De exemplu, o pastilă dintr-un astfel de material (figura 4.9)
solicitată la compresiune sub acțiunea forțelor F, se polarizează electric încărcându-se la
suprafață cu o sarcină electrică. Aceste materiale pot genera tensiuni electrice relativ mari.
Pentru un efort unitar ce produce o deformație specifică s - IO" 8, un material piezoelectric
poate da naștere la o tensiune electrică de 0,2 V.
Materialele piezoelectrice pot fi:
- cristale naturale (cuarțul);
- materiale cristaline sintetice (fosfatul diacid de
amoniu);
- materiale piezoceramice polarizate (titanat de bariu).
La materialele piezoelectrice, relația dintre efortul unitar
Fig. 4.9. Traductor
aplicat și sarcina electrică generată depinde de simetria piezoelectric
cristalului, de direcția și mărimea polarizării induse, de direcția efortului unitar aplicat și de
locul de aplicare a electrozilor.
Traductoarele piezoelectrice se folosesc la măsurarea forțelor, accelerațiilor,
presiunilor, vitezelor de propagare a undelor mecanice și a unor constante de material.
4.7. Traductoare fotoelectrice

Traductoarele fotoelectrice cele mai utilizate în
cercetările experimentale sunt celulele fotoelectrice cu vid
sau gaz și fotomultiplicatoarele. Celulele fotoelectrice
(figura 4.10) au catodul format dintr-o peliculă subțire
fotoemisivă, aplicată pe peretele interior al tubului de
sticlă, sau dintr-o placă, executată de obicei din compuși
Fig. 4.10 Celulă fotoelectrică
de argint și cesiu sau de stibiu și cesiu. Anodul poate fi o
vergea, o placă, un ecran din sârmă sau un inel, plasat central. Curentul generat de
fotoelement este proporțional cu fluxul luminos dirijat spre acesta. Fotomultiplicatoarele
permit să se obțină un curent anodic apreciabil când sunt acționate de un flux slab, datorită
existenței în construcția lor a unor electrozi numiți dinozi.
41
Cap. 4 Traductoare
4.8 Traductoare integrate
4.8.1. Generalități
Fabricarea și utilizarea traductoarelor integrate cunoaște o dezvoltare din ce în ce mai mare
în ultima perioada, marcată și prin multiplele cercetări ce se fac în acest domeniu, atât în ceea ce
privește diversificarea gamei, cât și pentru creșterea performanțelor acestora.
Fără îndoială, traductoarele integrate oferă o serie de avantaje în comparație cu cele
clasice, dintre care pot fi citate:
- producția traductoarelor integrate are la bază o tehnologie extrem de dezvoltată care, în
cazul producției de serie, permite scăderea costului/bucată;
- tehnologiile din microelectronică permit realizarea unor traductoare integrate cu
complexitate foarte mare, care conțin, pe lângă traductorul propriu-zis, și circuite de condiționare,
conversie numerică, uneori chiar și microprocesoare. Deoarece conexiunile dintre traductor și
circuite, și, respectiv, între circuite este redusă, ele prezintă o imunitate mare la perturbații;
- prin includerea unor traductoare suplimentare pot fi efectuate o serie de compensări (de
exemplu - cu variația de temperatură a mediului ambiant);
- structura complexă a traductoarelor integrate permite obținerea unor sensibilități ridicate
și a unor caracteristici de transfer cu erori de neliniaritate reduse;
- fiabilitatea acestor traductoare este superioară ansamblelor formate din traductor și
circuite de măsurare discrete. De exemplu, circuitele LSI (engl. Large Scale Integration) au media
timpilor de funcționare (MTBF) de ordinul IO11 h, de 1 0 s ori mai mare decât în cazul circuitelor cu
tuburi electronice și de IO3 ori mai mare decât în cazul circuitelor cu tranzistoare;
- consumul de putere poate fi foarte redus (consum spartan); de exemplu, ceasurile
electronice pot fi alimentate de la o minisursă de energie ani de zile.
Tabloul de mai sus trebuie însă completat cu dezavantajele și limitările pe care le prezintă
momentan traductoarele integrate:
- folosirea siliciului limitează domeniile de utilizare a traductoarelor:
a) domeniul de temperatură este cuprins între - 100 și + 200°C;
b) siliciul nu are o serie de proprietăți (de exemplu: piezoelectricitate) sau propr
ietățile sunt restrânse într-o anumită gama (de exemplu: efectul fotoelectric în zona de infraroșu);
- acțiunea unor agenți exteriori (atmosfera, umiditate, soluții) poate distruge conexiunile
42
Cap. 4 Traductoare
sau să atace cipul, dacă acestea nu pot fi protejate;

- din cauza densității mari sunt posibile cuplaje parazite care să conducă la apariția unor
reacții nedorite în traductor.
Cu toate dezavantajele amintite, pentru unele dintre ele gasindu-se și soluții de rezolvare,
traductoarele integrate au început să aibă o largă răspândire în construcția de automobile, bunuri de
larg consum, tehnologie biomedicală etc.
Ultimile cercetări în acest domeniu vizează utilizarea și a altor materiale decât siliciul,
folosirea unor tehnologii compatibile, care presupun utilizarea altor materiale și procese care să
permită extinderea domeniilor de utilizare a traductoarelor, precum și dezvoltarea tehnicilor de
microprelucrare.
4.8.2. Efecte fizice folosite la traductoarele din siliciu

în cadrul circuitelor integrate pe bază de siliciu pot fi realizate o serie de componente
active sau pasive ca rezistoare, diode, tranzistoare, etc. ai căror parametri pot fi modificați prin
intermediul unor măsuranzi.
Astfel, energia radiantă modifică numărul purtătorilor de sarcină în cadrul dispozitivelor
semiconductoare, modificând prin aceasta și proprietățile lor. Pe această bază se pot realiza
traductoare generatoare, ca fotocelulele, sau parametrice, ca: fotorezistoare, fotodiode sau
fototranzistoare. Dintre dispozitivele fotosensibile integrate pot fi citate rețelele de fotodiode,
realizate în forma matricială și dispozitivele cu transfer de sarcină.
Proprietățile piezorezistive ale siliciului sunt folosite pentru realizarea unor dispozitive
sensibile la deformații; astfel pot fi realizate piezorezistoare, piezodiode sau piezotranzistoare.
Trebuie reținut că aceste traductoare sunt sensibile și la efectul temperaturii, motiv pentru
care necesită circuite de măsurare compensate termic.
Siliciul nu are proprietăți piezoelectrice; realizarea unor traductoare integrate piezoelectrice
este însă posibilă folosind o tehnologie compatibilă. Astfel, prin depunerea pe cipul de siliciu a
unor straturi piezoelectrice, ca ZnO sau CdS, pot fi realizate dispozitive cu unde acustice de
suprafață SAW (engl. Surface Acoustic Wave) sau tranzistoare cu efect de câmp sensibile la
tensiuni mecanice (POSFET).
Pentru multe aplicații, dependența caracteristicilor dispozitivelor semiconductoare de
temperatură ridică o serie de probleme de proiectare; această dependență este utilă în realizarea
43
Cap, 4 Traductoare
unor traductoare de temperatură. în tehnologia siliciului pot fi realizate termorezistoare,

tennodiode, termotranzistoare și chiar termocupluri. De multe ori aceste traductoare permit
măsurarea indirectă a altor mărimi, ca de exemplu debitul.
Realizarea traductoarelor integrate are la baza tehnologiile folosite în microelectronică, din
care pot fi citate: tehnologia planară, tehnologia straturilor subțiri, tehnologia straturilor groase,
tehnologia compatibilă și tehnologia microprelucrărilor.
Referitor la posibilitățile de prelucrare, trebuie menționat faptul că siliciul are proprietăți
mecanice foarte bune; rămâne elastic până la circa 500°C, legea lui Hooke fiind îndeplinită până la
o alungire relativă de 1 %. Pentru cele mai multe substanțe, siliciul nu este activ chimic.
Tehnologiile enumerate nu se aplică în mod singular, ci ele se completează astfel încât să
se obțină performanțele dorite; în general, realizarea traductoarelor integrate este mai complexă
decât realizarea circuitelor integrate deoarece presupune efectuarea unor prelucrări speciale care să
asigure anumite cerințe legate de procesul de măsurare.
4.8.3 Concluzii
Realizarea traductoarelor integrate este un proces în plină dezvoltare, cercetările în acest
domeniu vizând diversificarea gamei, creșterea performanțelor metrologice și de fiabilitate și, nu
în ultimul rând, găsirea unor noi principii și metode de măsurare.
în prezent, multe dintre traductoarele integrate sunt produse în serie, ele vizând în special
producția bunurilor de larg consum, industria automobilelor, precum și măsurările din biologie și
ecologie.
Aplicațiile traductoarelor integrate nu vizează însă numai domeniile ce necesită producerea
acestora în serie mare; prin noile tehnici de proiectare, ca de exemplu ASIC (engl. Application
Specific Integrated Circuit), pot fi realizate traductoare integrate specializate, care să răspundă
unor cerințe bine determinate.
Este de așteptat ca în viitorul apropiat traductoarele integrate să elimine, cel puțin în unele
domenii, traductoarele clasice împreună cu circuitele lor complexe de măsurare, competiția
rămânând în continuare deschisă unor largi posibilități, în care cercetarea științifică și tehnologică
are rolul hotărâtor.
44
Cap. 5 Circuite electrice pentru conectarea traductoarelor
5.1 Noțiuni generale

Aparatura folosită pentru măsurarea mărimilor sistemului fizic studiat necesită în mod
obișnuit un semnal de intrare cu mult mai mare decât cel care se poate obține direct de la
traductoarele tensometrice. Din acest motiv, traductorul este conectat în lanțul de măsurare
prin intermediul unui circuit electric pentru mărirea sensibilității și preciziei măsurării.
Circiutele folosite la conectarea traductoarelor sunt:
- circuitul simplu, sensibil la curent;
- circuitul divizor de tensiune;
- circuitul în punte Wheatstone.
Dintre acestea, cel mai utilizat este circuitul în punte, datorită avantajelor pe care le
prezintă față de celelalte modalități de conectare:
- o mai mare libertate în aranjarea circuitului în vederea măririi semnalului de ieșire, a
compensării variației de temperatură și a anulării sau separării elementelor variabile;
- posibilitatea indicării exacte a mărimilor statice și dinamice suprapuse;
- eliminarea aproape completă a erorilor datorate modificărilor rezistențelor
conductorilor de legătură dintre circuitul în punte și sursa de alimentare cu curent.
Alimentarea circuitului electric se poate face cu curent continuu sau alternativ. Fiecare
din aceste alimentări prezintă avantaje și dezavantaje, a căror importanță trebuie apreciată
având în vedere obiectul măsurării. Alimentarea în curent continuu prezintă următoarele
avantaje principale:
- circuitul de echilibrare este ușor de realizat, fiind un circuit simplu rezistiv;
- în cazul măsurărilor dinamice folosind circuitul potențiometric, se pot utiliza
amplificatori obișnuiți de curent alternativ care, alegându-i corespunzător, permit măsurări de
fenomene cu frecvențe oricât de mari. Dezavantujul principal al acestei alimentări apare la
măsurările statice, la care se impune utilizarea amplificatorilor de curent continuu foarte
stabili, deci de construcție costisitoare. Apar, de asemenea erori datorate fenomenului de
termocuplu la lipiturile dintre conductori.
45
La alimentarea cu curent alternativ se inversează avantajele și dezavantajele. Astfel,

circuitul de echilibrare se complică, datorită faptului că pe lângă echilibrarea rezistivă a
circuitului este necesară și o echilibrare capacitivă. Frecvența maximă ce poate fi măsurată
este limitată la 20 % din frecvența curentului de alimentare. în schimb, se simplifică mult
construcția amplificatorului, iar efectul de termocuplu al lipiturilor nu are influență asupra
măsurătorilor.
5.2 Circuitul electric în punte Wheatstone

Puntea Wheatstone (fig. 5.1) este formată
din patru rezistențe, R ls R2, R3, R4, care formează
cele patru brațe ale punții, din care una, două sau Ri
toate reprezintă rezistența traductorului, iar celelalte

sunt rezistențe fixe, având valori cunoscute. în
montaj clasic, această punte este alimentată de la o
sursă de curent continuu, la tensiunea U, iar pe
-a-
diagonala de măsurare este conectat un
galvanometru G având rezistența internă Rm.
Pentru stabilirea curentului Im, care trece Fig. 5.1 Schema generală a punții
Wheatstone
prin instrumentul de măsură, se aplică legile lui
Kirchhoff, rezultatul fiind șase ecuații cu șase necunoscute (curenții I 15 I2, I 3, I4 din fiecare
braț al punții, I - curentul din diagonala de alimentare și Im) din rezolvarea cărora se obține:
Dacă intensitatea curentului care trece prin diagonala de măsurare este nulă (I m = 0),
atunci puntea este echilibrată, în care caz rezistențele punții trebuie să satisfacă condiția:
R }R 3 = R , R 4 (5.2)
Orice modificare suferită de una din cele patru rezistențe va afecta starea de echilibru
a punții având ca urmare trecerea unui curent prin diagonala de măsurare (Im 0), curent care
caracterizează această modificare de rezistență.
Dacă puntea este alimentată cu curent alternativ, brațele punții nu mai pot fi
considerate rezistențe ohmice, ci impedanțe de forma Z = R + jx.
46
Modelele de măsurare cu puntea Wheatstone sunt următoarele:

a. metoda punții echilibrate (metoda de zero);
b. metoda punții dezechilibrate;
c. metoda punții de referință.
a. Metoda punții echilibrate. Inițial puntea este echilibrată, deci curentul din diagonala
de măsurare este nul (I m - O). Variația AR a rezistenței traductorului creează dezechilibrarea
punții (ZOT* 0) și prin instrumentul de măsură trece un curent a cărui mărime este dată de
relația:
X
e = /(*i) (5 3 )
Pentru a se reechilibra puntea, se introduce în circuit o rezistență adițională, a cărei
valoare este în funcție de variația rezistenței de echilibrat.
Metoda este precisă și se folosește la măsurări statice și la etalonarea captorilor.
Din condiția de echilibrare exprimată de relația (5.2), în cazul alimentării cu curent
continuu, rezultă:
iar în cazul alimentării cu curent alternativ:
(5.5)
Z2
deci rezistențele sau impedanțele din brațele alăturate trebuie să fie proporționale.
Echilibrarea punții - atât înainte de începerea măsurării, cât și după efectuarea acesteia
- se poate face cu rezistențe
variabile introduse în R4
sau
circuitul punții
exterioare acestuia. în cazul
introducerii rezistenței a
Xjz-r
variabile în interiorul punții * r
-bln
(fig. 5.2, a), aceasta se leagă u u
în paralel cu brațul punții, a) bl.
Fig. 5.2 Metoda punții echilibrate
deoarece, în cazul când ar fi
conectată în serie, rezistența contactelor poate avea variații comparabile, ca ordin de mărime,
47
cu variațiile utile ale rezistenței traductorului. Acest mod de echilibrare se folosește mai rar în
măsurările directe, utilizându-se curent la etalonarea circuitelor și la determinarea constantei
traductorului.
în construcția aparatelor de măsurare se utilizează metoda echilibrării punții cu
rezistențe exterioare acesteia, adică cu rezistența variabilă nefacând parte la unul din brațele
punții. în acest caz, rezistențele de contact fiind exterioare punții, nu intervin în condiția de
echilibrare, existând totodată o foarte bună liniaritate între rezistența traductorului și cea a
elementului de reglaj. Printre cele mai curente scheme pentru echilibrarea cu rezistența
exterioară punții este cea la care se folosește un potențiometru montat în nodul diagonalei de
măsurare, fig. 5.2,b.
Notând cu r rezistența potențiometrului și considerând că puntea este echilibrată când
peria potențiometrului se află în poziția a, rezultă egalitatea:
R R + r) = R 2 - R4 (5.6)
Considerând rezistența traductorului R t , după deformarea acestuia rezistența se
modifică cu 47?, . Pentru a se reechilibra puntea, peria potențiometrului trebuie deplasată din
punctul a, într-un punct notat pe figură cu c. Dacă se notează cu x rezistența potențiometrului
cuprinsă între a și c, la echilibrarea punții se obține:
(fi, +as,)(a 3 + r - x ) = ă 4(ă2 +x) (5.7)
Dacă din această relație se scade relația (5.6) rezultă, după calcule:
R, + r
x — AR- --------------— (5-8)
Tîj + + R4
Deoarece ARt este foarte mic față de suma R, + R 4 , se poate neglija (eroarea de
neliniaritate nu depășește 0,3 -r- 0,4 %) și relația (5.8), devine:
Rș + r
x » AR (5-9)
Rx + R4
ceea ce arată dependența liniară a variației ARt a rezistenței traductorului, cu rezistența de

echilibrare x a potențiometrului.
în general, pozițiile potențiometrului sunt etalonate în funcție de mărimile
rezistențelor ce formează brațele punții și de constanța traductorului, ceea ce permite
48
determinarea directă a deformației specifice a traductorului corespunzătoare diferenței dintre

poziția inițială a și cea finală c.
b. Metoda punții dezechilibrate. Asemănător metodei punții echilibrate, și în acest caz,
puntea este inițial echilibrată, deci I m - 0. Ca urmare a variației rezistenței ohmice a
traductorului, în limite restrânse, apare o variație a intensității curentului ce trece prin
diagonala de măsurare a punții și a diferenței de potențial dintre extremitățile acestei
diagonale (fîg. 5.3).
Dacă pe diagonala de măsurare se conectează un
instrument de măsură de impedanță mică (galvanometru)
se măsoară intensitatea curentului ce trece prin această
e
diagonală.
Proporționalitatea dintre alungire (sau mărimea *2
..
care o provoacă) pe de o parte, și variația rezistenței
U
traductorului, pe de altă parte, permite să se etaloneze sca
la instrumentului direct în valori ale mărimii de măsurat. Fig. 5,3 Schema utilizării punții
dezechilibrate
Dacă metoda punții dezechilibrate prezintă
avantajul unei reduceri a timpului de efectuare a măsurării, deoarece nu este necesară decât o
operație de echilibrare inițială a punții, în schimb are dezavantajul că valoarea curentului Im ,
prin care se indică valoarea mărimii de măsurat, depinde de tensiunea U de alimentare a
punții, indicațiile galvanometrului putând fi deci afectate de fluctuațiile valorii acestei
tensiuni.
Punțile tensometrice modeme sunt prevăzute cu amplificator cu impedanță de intrare
foarte mare și în acest caz, se măsoară (în loc de intensitatea curentului), diferența de
potențial dintre extremitățile diagonalei de măsurare. De asemenea, prin etalonare se măsoară
direct deformația sau mărimea care a creat-o.
în acest ultim caz, curentul pe diagonală de măsură este neglijabil, iar diferența de
potențial care se măsoară este exprimată de relația:
(5.10)
în care:
• ?1
.
12
u
r t +r4 ~ r 2 + r4
49
Prin înlocuirea relațiilor (5. 1 1) în (5. 10) rezultă:
(5-12)
R, + R 4 R 2 + R3 j
Când rezistența traductorului R, variază cu AR„ atunci dependența exprimată prin

relația (5.12) devine:
7Î, + AJ?,1
Um + AU m - U .
+ ZVv + /t 4
-
-A, <5 i 3>
Ținând cont de valoarea lui U m , exprimată de relația (5.12) și de faptul că ARl este
mult mai mic în comparație cu R t + R 4, se poate neglija valoarea lui de la numitor, obținându-
se după calcule:
SU m = U - * 4 AR, (5.14)
[R} + Ă4 )
ceea ce exprimă liniaritate funcției AU m~ /(ARf dintre variația tensiunii măsurate și variația
rezistenței traductorului.
c. Metoda punții de referință. Aceasta este o metodă de zero la care echilibrarea punții
de măsură I (fig. 5.4) nu se face printr-o rezistență variabilă, ci printr-un semnal egal și de
semn contrar dat de puntea II. Este necesar ca tensiunile de alimentare ale celor două punți să
fie egale, lucru realizat în circuitele de alimentare de rezistențele variabile R si R .
La începutul măsu
rării se reglează potenți-
ometrul punții I astfel ca
prin instrumentul de măsură
să nu treacă nici un curent.
Când rezistența R a
traductorului își modifică
valoarea, puntea se Fig. 5.4 Schema punții de referință
dezechilibrează.
Reechilibrarea se face modificând rezistența X până ce instrumentul de măsură nu mai
indică trecerea curentului. Rezistența /?' este tot un traductor lipit pe o lamelă, care poate fi
50
deformată cu un șurub micrometric a cărei deplasare se etalonează în mod corespunzător.

Metoda se folosește pentru măsurări în regim static.
5.3. Conectarea traductoarelor în punte

Din studiul sensibilității circuitelor în punte Wheatstone rezultă că maximul
sensibilității este realizat când cele patru rezistențe R h R 2, R3 și R 4 din brațele sale sunt egale,
în tehnica măsurării, în marea majoritate a cazurilor se utilizează punți cu brațe egale,
complet rezistive sau complet reactive. Conectarea traductoarelor se poate realiza în trei
moduri:
- montaj în sfert de punte (punte cu un singur element activ);
- montaj în semipunte (cu două elemete active);
- montaj în punte completă (cu patru elemente active).
5.3.1. Montaj în sfert de punte

Puntea este formată dintr-un traductor exterior (fig. 5.5.a) și trei rezistențe calibrate
aflate în aparat (punte tensometrică). Dependența variației diferenței de potențial AU m de pe
diagonala de măsurare și tensiunea U de alimentare a punții este neliniară, dată de relația:
1 AT? 1
(5-15)
1 +
27?
Pentru a menține eroarea de neliniaritate la valori coborâte este necesar ca variația
Ri
T
Um
Um
I
-0 o
i_"y u_
a) ’ b)
Fig. 5.5 Modalități de conectare a traductoarelor în punte
51
k
relativă a rezistenței traductorului să fie mică (AR/R = 0,01 + 0,02).
5.3.2 Montaj în semipunte

Puntea este formată din două traductoare tensometrice exterioare R t și R2 și două
rezistențe de calibrare aflate în aparat (fig. 5.5.b). Dacă variațiile rezistențelor celor două
traductoare sunt egale și de sens contrar și sunt montate în două brațe adiacente ale punții,
atunci variația diferenței de potențial AU m pe diagonala de măsurare și tensiunea U de
alimentare, este liniară:
1 AR
A Um = ~ U — (5.16)7
2 R
Dacă variațiile rezistențelor celor două traductoare sunt egale și de același sens și sunt
montate în două brațe opuse, atunci variația diferenței de potențial de pe diagonala de
măsurare și tensiunea U de alimentare, este dată de relația:
1 AR 1
(5.17)
2R
Se observă că sensibilitatea unui asemenea montaj este dublă față de montajul în sfert
de punte.
5.3.3. Montajul în punte completă

în acest caz în toate brațele punții se află conectate traductoare (fig. 5.5.c). Dacă
variațiile rezistenței traductoarelor sunt egale și de sens contrar în brațele alăturate și egale și
de același sens în brațe opuse, dependența dintre variația diferenței de potențial AU m de pe
diagonala de măsurare și tensiunea U este liniară:
(5.18)
Sensibilitatea configurației este de patru ori mai mare decât în cazul utilizării unui
singur traductor actic iar dependența dintre mărimea de ieșire și cea de intrare este perfect
liniară indiferent de configurația punții, se constată că mărimea de ieșire (tensiunea de
dezechilibru) depinde direct proporțional de valoarea tensiunii de alimentare. în consecință,
52
pentru circuitele în punte este necesar să se utilizeze surse de alimentare cu tensiune

stabilizată.
5.4. Compensarea efectului variației de temperatură asupra rezistenței

traductorului
Variația de temperatură produce variații mari ale rezistenței traductorului care
introduc erori mari la măsurarea valorilor generate de solicitarea traductorului. Compensarea
efectului datorat variației temperaturii se poate face prin două procedee:
- cu traductor de compensare;
- cu traductor autocompensat.
Primul procedeu constă în utilizarea unui traductor de compensare, identic cu cel
activ, conectat într-un braț al punții, aplicat pe o structură care suferă aceeași variație de
temperatură, fără să fie solicitat mecanic (fig. 5.6).
Variația rezistenței traductorului activ datorată variației temperaturii va fi egală și de
același sens cu variația traductorului de
compensare și nu produce dezechilibrul punții
(traductoarele activ și pasiv fiind montate în
brațe alăturate). Dezechilibrul se va produce
numai datorită solicitării traductorului activ.
Cea de a doua metodă constă în
utilizarea unor traductoare tensometrice de
construcție speciale, din două materiale cu
coeficienți de temperatură opuși, pentru ca
N
efectul variației de temperatură să se anuleze.
Montajul în semipunte și punte
completă asigură compensarea efectului Fig. 5.6 Utilizarea traductoarelor de compensare
datorat variației temperaturii.
53
Cap. 6 Prelucrarea semnalelor variabile în timp în sisteme
de măsurare și prelucrare a datelor
6. 1 Prelucrarea semnalelor în sisteme de măsurare

6.1.1 Generalități
Sistemele de prelucrare realizează analiza semnalelor primite de la captoare,
urmărindu-se obținerea valorii mărimii măsurate, pe baza unor etalonări prealabile.
în general, pentru a se putea realiza analiza semnalului transmis de captor este
necesară amplificarea acestuia, cu păstrarea formei inițiale.
în cazul unor semnale de măsură complexe, corespunzătoare unor mărimi măsurată cu
variație complexă în timp, studiul comportării mărimii măsurate se realizează cu ajutorul unor
parametri specifici unor astfel de semnale. Caracterizarea unora dintre aceste mărimi nu poate
fi realizată decât printr-o prelucrare statistică care nu este în general posibilă decât în sistemul
de măsurare. Acest lucru impune un lanț specific de măsurare capabil să obțină, printr-o
analiză complexă, parametrii statistici ce caracterizează mărimea studiată.
Mai mult, atunci când efectuarea unei măsurări a unui parametru funcție de un altul se
face în condiții incerte, este necesar ca prin sistemul de măsurare să se poată verifica dacă se
măsoară dependența respectivă și nu alta, fapt ce impune utilizarea unor lanțuri de măsurare
care să verifice corelația dintre cele două mărimi. în consecință, la măsurarea mărimilor în
regim dinamic sistemele de măsură folosite trebuie să asigure și prelucrarea, cel puțin
primară, a semnalelor obținute la ieșirea din captoare.
Pentru evidențierea parametrilor ce caracterizează fenomenele dinamice se vor analiza
în continuare funcțiile ce pot descrie evoluția acestora.
6.1.2 Analiza funcțiilor de timp ale excitației și răspunsului

Se consideră un proces aleator dat prin N realizări finite, X[(t), x t) (fig. 6.1).
Pe baza acestor realizări se poate calcula media aritmetică la timpul t, a valorilor x t),
k = 1.7V . Presupunând că fiecare realizare are aceeași șansă de producere, media aritmetică se
obține însumând valorile x t (t),..., x (t) și împărțindu-le la numărul de valori N. Cu cât există
54
Cap.6 Prelucrarea semnalelor variabile în timp în sisteme de măsurare și prelucrare a datelor
X j ( t )(1
mai multe realizări, cu atât mai mult media
aritmetică calculată în acest mod ,46 M A ,M
caracterizează mai exact procesul, astfel că
A
rV’W V vW >
valoarea medie a variabilei aleatoare x(t),
la timpul este definită de relația: ymJUVlAA
w v* 1a/1 >a _
1 N
) = Jim — E._ x k (A ) ( 6 -1)
k A
Media de ansamblu depinde în

03 AKau
V I V Y Vh >
x N ltl
general de t h Pentru a stabili măsura în
care procesul aleator rămâne asemănător °Nr AAs'î h a
cu el însuși în timp, reprezentată prin

gradul de corelare a valorilor atinse în
Fig. 6.1 Realizări ale unui proces aleator
două momente diferite, ti și t2-tfr, se
definește funcția de autocorelație a procesului aleator R ti.tf ?)'•
1 N
im
RJfA + ) = nl +r) ( 6 -2 )
fc=1
Dacă această medie are aceiași valoare pentru orice valoare A, iar funcția de
autocorelație depinde numai de intervalul p dintre momentele considerate, procesul se
numește staționar. La astfel de procese, deplasarea originii timpului nu modifică valoarea
medie a variabilei aleatoare x(t). în continuare se vor lua în considerare numai astfel de
procese. Fiind dată o realizare xk(t) a unui proces aleator staționar de durată T, se pot defini
valoarea medie a realizării și funcția de autocorelație a realizării, cu relația:
r/2
(Âr) = = 1™ J x k (f)dt (6.3)

T >CO
-TI2
respectiv:
J T/2
x
RJj,k) = xk (t)x k (t + 0 = Jim
>W71 f k (t)x k (t + v)dt (6.4)
-TU
Procesele staționare pentru care mediile definite pentru o realizare nu depind de
realizarea aleasă și coincid cu mediile pe ansamblu, adică:
R
px și xx(r,k)~ RJ r) (6.5)
55
Cap. 6 Prelucrarea semnalelor variabile în timp în sisteme de măsurare și prelucrare a datelor
se numesc procese ergodice. Un proces ergodic poate fi poate fi caracterizat printr-o singură
realizare, notată x t (t).
Verificarea experimentală a ergodicității unui proces aleator cere înregistrări de
durată. Dacă mediile calculate pe înregistrări de lungimi diferite sunt practic aceleași,
fenomenul poate fi considerat ergodic.
Un semnal ergodic poate fi considerat determinat, când se cunosc următoarele mărimi
și funcții statistice ale procesului:
a) pentru caracterizarea desfășurării procesului în timp și a conținutului de frecvențe:
- funcția de autocorelație;
- densitatea spectrală a mediei pătratice (densitatea spectrală de putere).
b) pentru determinarea corelării acestui proces cu un alt proces aleator care se desfășoară
simultan:
- funcția de intercorelație;
- densitatea interspectrală a mediei pătratice (densitatea interspectrală de putere);
c) pentru caracterizarea mărimii amplitudinilor:
- valoarea medie;
- media pătratică;
- densitatea de probabilitate a amplitudinii.
6. 1.2.1 Funcția de autocorelație

Pentru un proces staționar ergodic, funcția de autocorelație se definește cu relața:
j r/2
/?„(?) = lim—- + ( 6 -6 )
Această funcție arată în ce măsură realizarea X/(t) seamănă cu ea însăși după un interval de
timp r, când ea devine x/t+ t).
Reprezentarea grafică a funcției de autocorelație funcție de z se numește corelograma
procesului aleator considerat. Dacă x t (t) are frecvență mare de intersecție a axei timpului,
două înregistrări identice inițial, suprapuse, trebuie să se deplaseze relativ foarte puțin pentru
ca să fie puse în corespondență ordonate de semne contrare, deci pe corelogramă, valoarea
Rh(t) (maximă în cazul suprapunerii) scade rapid cu r(fig. 6.2.a). Dacă xt (t) variază lent în
56
timp, este necesară o deplasare relativă mult mai mare pentru ca să fie puse în corespondență
ordonate de semne contrare. în acest caz corelograma nu mai are un maxim pronunțat (fig.
6.2.b). Rezultă că forma funcției de autocorelație depinde de conținutul de frecvențe al
procesului aleator. Ea are un maxim cu atât mai pronunțat cu cât este mai bogat conținutul
procesului în componente de înaltă frecvență.
Dacă funcția x { (t)
este periodică, de
perioadă T o, când
deplasarea relativă ? a
înregistrărilor suprapuse
este multiplu întreg al
perioadei se obțin
aceleași corespondențe
între ordonatele care se
înmulțesc, deci și funcția
de autocorelație este Fig. 6.2 Forme de corelograme pentru diferite procese aleatoare ergodice
periodică în de perioadă T o (fig.6.3.a). Dacă funcția x t) este neperiodică, pentru valori

mari ale deplasării T ( v—»x>),funcția de autocorelație tinde către pătratul valorii medii:
= (6.7)
Când valoarea medie este nulă, funcția de autocorelație tinde către zero pentru valori mari ale
variabilei ? (fig. 6.3.b). Aceste două ultime proprietăți permit identificarea pe corelogramă a
unui semnal periodic ascuns în semnalul aleator (fig. 6.3. c).
Fig. 6.3 Corelograme ale proceselor aleatoere ce conțin semnale periodice
57
Valoarea maximă a funcției de autocorelație se realizează pentru r~0 și este egală cu

valoarea medie a pătratului funcției xt (t), numită media pătratică a procesului aleator:
7 j(0) = lim — j x 2 (t )dt = x* (/) (6. 8)

T— / *
-T/2
6.1.2.2 Densitatea spectrală de putere

în general, o funcție periodică x(t) ce îndeplinește condițiile lui Dirichlet, având
perioada T o, poate fi scrisă printr-o serie Fourier sub forma:
00
x(0 = Z v * (6-9)
W=-=0
unde:
i T'i 2
7
0 -T 0 / 2 o
Coeficienții c n dau măsura conținutului de frecvențe al semnalului. Reprezentarea grafică a
mărimilor | cn | în funcție de pulsațiile n o definește spectrul de frecvențe al funcției x(t).
Deoarece variabila independentă este discretă, graficul este format dintr-un ansamblu de
ordonate distincte, numite linii spectrale.
Puterea medie pe o perioadă, obținută prin împărțirea energiei la durata de timp
respectivă To , se exprimă prin media pătratică a funcției x(t):
x 2 (0 = y j x 2
(r>Zt= X| c J 2
(6.11)
Reprezentarea grafică a mărimilor |c„|2 în funcție de pulsațiile n o dă spectrul puterii
funcției x(t).
O funcție neperiodică poate fi privită ca un caz limită de funcție periodică, ale cărei
valori se repetă la o durată infinită, deci care au perioada T o — în acest caz pulsația
fundamentală o este infinit mică și tinde la zero, iar două armonice succesive, no și (n+l)o,
se află la o distanță infinit mică. Prin urmare, pentru funcțiile neperiodice (T0 —>co și Ao—>0),
spectrele de frecvență și de putere se transformă din spectre discrete în spectre continue,
liniile spectrale succedându-se la intervale infinit mici. Se poate spune că o funcție
58
neperiodică se poate descompune într-un număr infinit de componente armonice cu pulsații

cuprinse între -oo și + oo.
Relația (6. 1 1) se poate scrie:
(6.12)
Termenul dintre paranteze reprezintă puterea conținută în unitatea de bandă de

pulsații. Această funcție de pulsație, notatăcu S(no), se numește densitate spectrală de putere
sau densitate spectrală a mediei pătratice:
= (6.13)
Atu
Funcția S(na)), discretă în cazul proceselor periodice, devine o funcție continuă în
cazul proceselor neperiodice:
I |2
S(d>) - lim —— (6.14)
A »«> Atu
iar media pătratică exprimată cu relația (6.6) se transformă într-o integrală de forma:
00
2
x (t) = Js(tu)tto (6.15)
-’00
Noțiunea de densitate spectrală de putere poate fi extinsă și pentru funcții aleatoare.
6.1.2.3. Funcția de intercorelație

Două semnale aleatoare x,(t) și x 2(ț) pot fi statistic, independente sau corelate între ele.
Măsura interdependenței celor două semnale aleatoare este dată de funcția de intercorelație
care se obține similar funcției de autocorelație:
T
2
7î]2 (r) = lim Jx, (?) • x 2 (/ + v)dt (6.16)

"2
în domeniul frecvențelor aceasta este dată de relația:
(6.17)
00
59
care este o măsură a densității interspectrale a mediei pătratice.

Analiza corelației a două semnale se face mai ușor prin funcția de coerență yVco),
care are expresia:
râG») = (6.18)
1 (®) 22
Dacă cele două semnale exprimate prin funcțiile Xj(t) și x2(t) sunt statistic
independente, atunci (<y)= 0 ; dacă cele două fenomene sunt în dependență directă,
atunci /j 22 (g?) = 1 .
Deci această funcție ia valori între zero și 1 și exprimă mărimea gradului de
dependență statistică a două fenomene exprimate prin funcții aleatoare.
Funcția de coerență este curent utilizată pentru determinarea intercorelației și în cazul
fenomenelor aparent aleatoare, cum ar fi corelarea răspunsului cu excitația armonică a unei
structuri la încercările de vibrații. Răspunsul poate avea un aspect aparent aleator. Pe baza
calculului funcției de coerență se poate stabili dacă răspunsul este corelat cu excitația aplicată
în condiții de zgomot. Dacă această corelație există, este posibilă efectuarea de încercări.
6. 1 .2.4 Densitatea de probabilitate a amplitudinii

Pentru un proces aleator staționar ergodic, funcția de autocorelație și densitatea
spectrală a mediei pătratice caracterizează evoluția în timp și structura procesului în domeniul
frecvențelor. Informații despre mărimea amplitudinii sunt conținute, într-o mică măsură, în
valoarea medie și media pătratică a procesului aleator. Diferența între o valoare instantanee și
valoarea medie se numește abaterea amplitudinii procesului aleator.Această abatere nu poate
caracteriza în sine componenta dinamică a amplitudinii, deoarece este o mărime
întâmplătoare. Se poate obține o caracteristică de ansamblu pentu componenta dinamică a
procesului aleator considerând media aritmetică a pătratului abaterii, numită și dispersia
procesului aleator:
a 2 = lim JJxXO- iCO]2 = *i2 0 ) - [ x i(0] (6. 19)
Deoarece nici valoarea medie xjr), nici media pătratică x 2 (i) pentru un proces staționar
60
ergodic nu depind de timp și de indicele realizării ele se pot scrie prescurtat x, respectiv x 2 ,
subînțelegând prin x o realizare x/t) a procesului aleator ergodic.
Pentru a putea afla cât timp din durata procesului amplitudinea are valori cuprinse
într-un anumit interval, între ce valori maxime variază amplitudinea etc, este necesar să se
determine, pe baza înregistrărilor procesului, o lege de distribuție a valorilor instantanee în
jurul valorii medii.
Pe o realizare x(t) a unui proces aleator staționar ergodic (fig. 6.4), de durată T, se
poate calcula cât timp din durata totală a înregistrării amplitudinea rămâne între două valori
apropiate x și xtjx, însumând intervalele Ati,--Atn. Cu cât această sumă reprezintă o
fracțiune mai mare din T, cu atât mai mare este șansa ca valoarea instantanee x(t) să se
găsească în intervalul (x, x+ Ax) considerat. Raportul — este o măsură a probabilității
realizării acestui eveniment.
x(i)
Mzr Mi Mg
M-
AN At 2
x+Ax
-fft
p!x)
Fig. 6.4 Definirea densității de distribuție a amplitudinii
Cu cât înregistrarea are o durată mai mare, cu atât acest raport va fi mai apropiat de
valoarea corespunzătoare desfășurării în întregime a procesului aleator, astfel încât,
probabilitatea P ca amplitudinea să se găsească între valorile x și x+ Ax este dată de relația:
61
P[x < x(Z) < x + Ax] = lim (6.20)
Această probabilitate variază în funcție de valoarea x și de intervalul Ax în care trebuie să se

găsească amplitudinea, deci probabilitatea nu este distribuită uniform în raport cu valorile x.
Pfx < x(i)< x + Ax]

Distribuția probabilității este caracterizată de raportul —1 --------- -----------J-care, la limită,
pentru devine:
P [ x < x(f) < x + Ax] VAZ

p(x) = lim - 1-------— -----------1 = lim lim — (6-21)
a*->o Ax Ax TAx
Funcția definită de această relație se numește densitate de probabilitate (densitate de
distribuție) a amplitudinii. Pentru realizarea considerată în exemplul prezentat, graficul
funcției densității de probabilitate este dat în figura 6.4, în stânga înregistrării. Probabilitatea
ca amplitudinea să se găsească între două valori infinit apropiate, x și x+t/x, egală cu
fracțiunea dt/T din durata procesului, pentru care x<x(t) <r+ dx, se poate pune sub forma:
P[x < x(i) < x + <&] = p(x)dx (6.22)
și este reprezentată de aria elementară de sub curba densității de probabilitate, considerată la

ordonata p(x). Probabilitatea ca amplitudinea să se găsească între două valori la distanță
finită, x, și x2 (fig.6.5) este deci:
x
2
p[x] < x(i) < x 2 ] = J p(x)dx (6.23)
Deoarece amplitudinile procesului aleator sunt finite,

timpul pentru care x(t) străbate toată axa reală coincide cu
durata procesului , deci:
□O
p[- oo < x(Z) < oo] = j" p(x)dx - 1 (6.24)

— □0
0
Probabilitatea ca amplitudinea x(t) să fie mai mică decât
o valoare dată x, devine:
X;
Fig.6.5 Forma curbei densității de
distribuție
p[- oo < x(f) < Xj] - J p(x)dx ~ P(x y ) (6.25).
— DO
62
6.2 Aparate pentru măsurarea, vizualizarea și înregistrarea variațiilor

în timp a mărimilor electrice
6.2.1. Noțiuni generale și clasificări
în foarte multe domenii de activitate este deseori necesar să se vizualizeze sau să se
înregistreze variațiile în timp a unor mărimi electrice sau neelectrice.
în acest scop mărimea respectivă este convertită în prealabil în tensiune sau curent
electric care apoi este aplicată la intrarea unor mijloace de măsurare speciale, cum ar fi:
înregistratoare, oscilografe, osciloscoape etc.
Aparatele pentru măsurarea mărimilor variabile în timp au următoarele avantaje:
- informația de măsurare obținută permite aprecierea globală a regimului dinamic
(cantitativ și calitativ);
- sesizarea unor variații rapide sau neașteptate;
- urmărirea simultană a mai multor mărimi;
- posibilitatea analizei comode a înregistrărilor, după desfășurarea reală a
evenimentelor.
Clasificarea acestor aparate se poate face din mai multe puncte de vedere, astfel:
- după principiul de funcționare se disting:
- înregistratoarele electromecanice;
- înregistratoare magnetice;
- osciloscoape electronice.
- după viteza de variație a mărimilor pe care le înregistrează sunt două categorii:
- lente;
- rapide.
O clasificare mai concretă care ține cont de principiul de funcționare și performanțele
pe care le pot realiza este prezentată în tabelul 6.1.
6.2.2. Aparate înregistratoare electromecanice

Aparatele înregistratoare electromecanice se folosesc la înscrierea grafica automată a
valorii măsurate a unor procese lente pe un suport fizic, de regulă hârtie, în scopul examinării
ulterioare și evaluării rezultatelor.
63
Tabelul 6.1. Clasificarea aparatelor de măsurare dinamice
Caracteristici Banda de Precizia

frecvență (eroarea Principiul de funcționare
[Hz] tolerată)
Denumirea aparatuluî \ _ _ [_%] _ _ _
I. înregistratoare grafice
1 . Cu acțiune directă
- cu peniță, pe hârtie
obișnuită; <(1 2)
- afișarea deviației unui aparat
- cu inscriptor termic sau 1-2,5
electric pe hârtie <(100 magnetoelectric pe o diagramă cu linie
specială; continuă sau prin puncte.
- cu inscriptor optic pe < 104
hârtie fotosensibilă
2. Cu compensare
automată - afișarea deplasării unui servomotor
- tip Y - 1 <l->2 0,25 - 0,5 inclus într-un sistem de urmărire, care
efectuează compensarea automată;
-tip X - Y <10 0,1 - 0 , 5 - înregistrarea pe o diagramă la fel ca
la înregistratoarele cu acțiune directă
II. înregistratoare magnetice
1. Cu înregistrare directă IO2 - 5-105 - memorarea pe bandă magnetică și

5-10 redarea sub formă de semnale electrice
2. Cu înregistrare prin - la fel ca la înregistrarea magnetică
modulație în frecventă <5 .IO4 1 directă, dar prin conversia tensiune-
frecvență a semnalului
III. Osciloscoape
1. Osciloscop catodic de <109 2-5 - afișarea pe ecranul unui tub catodic

uz general prin devierea unui fascicol de electroni
(numai prin semnale periodice).
2. Osciloscop cu - același ca la punctul anterior cu
eșantionare (18-20) IO9 5-10 deosebirea că se afișează o singură
valoare (eșantion) pe perioadă
3. Osciloscop cu - același ca la punctul anterior folosind
memorie <108 3-5 un tub special cu grilă de memorie
(orice tip de semnal)
64
în prezent, există o mare varietate de tipuri diversificate, atât din punct de vedere al
principiilor de funcționare, cât și a performanțelor: impedanță de intrare, sensibilitate,
precizie, bandă de frecvență, număr de canale, înregistrare continuă sau prin eșantionare etc.
Astfel, se disting înregistratoarele electromecanice lente în categoria cărora intră: cele
cu înregistrare continuă, cele cu înregistrare prin puncte și înregistratoarele X-Y și
înregistratoarele electromecanice rapide care pot fi: optice sau cu jet de cerneala.
După principiul de funționare al dispozitivului electromecanic de măsurare, se disting:
- înregistratoare cu acțiune directă sau galvanometrice;
- înregistratoare potențiometrice sau de tip compensator automat.
La toate afișarea și memorarea rezultatelor măsurătorilor se confundă într-o singură
operațiune, rezultatul fiind imaginea grafică a mărimii variabile, trasat pe un suport
observabil (hârtie obișnuită sau cu proprietăți speciale).
în construcția lor, în principal, aparatele înregistratoare electromecanice cuprind
următoarele elemente principale:
- dispozitivul electromecanic de măsurat, care determină o deplasare dependentă de
valoarea curentului sau tensiunii de înregistrat;
- ansamblul de imprimare a imagii grafice constând dintr-un organ inscriptor și o
suprafață de înscriere;
- cuplajul mecanic, prin intermediul căruia deplasarea sistemului mobil al
instrumentului de măsurat este transmisă organului inscriptor;
- generatorul de bază de timp, constituit dintr-un motor care antrenează cu viteză
constantă fie o suprafață de înscriere, fie suportul organului inscriptor, pe o direcție
perpendiculară de cea a mișcării provocate de variațiile de amplitudine ale mărimii de
măsurat.
6.2.2. 1 Procedee de înregistrare

Așa cum s-a arătat, înregistratoarele electromecanice au printre elmentele constructive
importante ansamblul de imprimare al imaginii grafice, acesta constând dintr-un organ
inscriptor și o suprafață de înscriere. în tabelul 6.2 se prezintă principalele procedee de
înscriere e informației pe suportul material.
65
Tabelul 6,2 Principalele procedee de înscriere a informațiilor pe suport material
Suportul
Poz. Procedeul Schița procedeului de Mijloace de înscriere
informație
înscriere cu Peniță cu cerneală,
cerneala, tuș sau Hârtie, diagramă pix sau parafină
pastă
înscriere prin Tijă ce apasă inter
imprimare Hârtie, diagramă mitent o bandă cu tuș
sau hârtie carbon
prin Hârtie cerată Vârf metalic ascuțit

zgârâiere
Hârtie neagră
înscriere prin acoperită cu Tijă metalică
topire de adaus ceară sau încălzită
parafină
Electrozi din
Perforare cu Hârtie subțire wolfram sau platină
scântei electrice pe ambele fețe ale
hârtiei
înscriere prin
volatilizarea Hârtie cu strat de Electrod de wolfram
unui strat de zinc și cadmiu deasupra hârtiei
adaos
înscriere prin Hârtie sau film
impresionare fotosensibile Spot luminos
fotografică
66
6. 2.2.2 înregistratoare industriale cu acțiune directă

Folosesc de cele mai multe ori instrumente de măsurat de tip magnetoelectric, motiv
pentru care se mai numesc și galvanometrice.
Denumirea “cu acțiune directă” provine din faptul că mărimea de măsurat este
convertită nemijlocit în deplasare care se transmite organului inscriptor.
în funcție de modul de afișare și inscripționare se disting două categorii de
înregistratoare:
- cu înregistrare continuă;
- cu înregistrare prin puncte.
6.2.2. 3. înregistratoare de tip compensator automat

înregistratoarele de acest tip funcționează utilizând schema de măsurare a
compensatorului de curent continuu. Particularitatea constă în aceea că deplasarea cursorului
potențiometrului prin care se obține compensarea tensiunii de măsurat U x de către tensiunea
de comparație U r se efectuează automat cu ajutorul unui servomotor de echilibrare. Acest
servomotor poziționează totodată organul inscriptor pe diagrama de înregistrare și acul
indicator în fața unei scări gradate corespunzător valorii tensiunii de măsurat. Din punct de
vedere al regimurilor de funcționare se deosebesc două variante:
- înregistratoare Y- 1 (de funcție explicite y = y(t)), care trasează graficul variațiilor în
timp al mărimii măsurate, în condiții asemănătoare celorlalte tipuri;
- înregistratoare X - Y (de funcții implicite y - f(x,t)), care permit să se reprezinte
grafic dependența y ■- f(x), cele două mărimi fiind variabile în timp.
înregistratoarele Y - t sunt folosite atât în laborator cât și în industrie, iar cele X - Y
mai ales în laborator, în conexiune cu diverse tipuri de traductoare sau echipamente complexe
de măsurare, de simulare, inclusiv calculatoare analogice.
6.2.2. 4. Oscilograful electromecanic (cu bucle)

Oscilograful electromecanic este un aparat care permite vizualizarea și înregistrarea cu
mijloace optico-fotografice a fenomenelor cu variație rapidă în timp, convertite în prealabil în
tensiune, curent sau putere electrică. El se utilizează pentru înregistrarea unor mărimi având
67
frecvențe maxime de până la 10 kHz și în scopul eliminării forțelor de frecare ale

inscriptorului cu hârtie și a celor din lagărele de susținere ale echipamentului mobil.
Pentru inscripționare folosește dispozitive magnetoelectrice miniaturizate cu suspensie

pe bandă, a căror deviație este transmisă unui fascicul luminos pe o bandă de hârtie
fotosensibilă. Oscilograful electromecanic este compus din instrumentele de măsurare
(buclele de măsură), sistemul optic, lanțul cinematic pentru antrenarea pieselor în mișcare și a
suportului înregistrării, precum și sistemul bazei de timp.
6.2.3. Aparate înregistratoare magnetice

Utilizarea înregistrării magnetice în tehnica măsurărilor permite stocarea informațiilor
sub formă numerică sau analogă într-o gamă largă de frecvență (20 Hz -=-5,5 MHz), cât și
refolosirea acestor informații prin redare sub formă de semnale electrice.
Aparatele înregistratoare magnetice au unele avantaje față de alte tipuri de

înregistratoare, și anume: stocarea unei mari cantități de informație într-un volum redus,
practic fără degradare în timp, posibilitatea de a reproduce fenomenul cu viteze diferite decât
cea cu care s-a înregistrat (dilatarea și comprimarea timpului), în vederea analizei informației
și a prelucrării ei, posibilitatea de
ro/â
adaptare ușoară la prelucrări recapmare
rc’d
emițătoare
digitale etc. bandă ( 8
magneticăx. —
Schema bloc simplificată a cap
ștergere redare
unui înregistrator magnetic este
’Senerafnr~ E/eatranicâ
reprezentată în figura 6.6. redare
în principal aparatele ' A
înregistratoare magnetice conțin

următoarele elemente:
- bandă magnetică; Fig. 6. 6 Schema bloc simplificată a unui înregistrator magnetic
- capetele de înregistrare, redare și ștergere;

- blocurile electronice afe-rente operațiilor de înregistrare, redare și ștergere a
informațiilor;
68
- lanțul cinematic de antrenare a benzii magnetice.

Principalele operațiuni pe care le realizează aparatul înregistrator magnetic sunt:
înregistrarea, redarea și ștergerea informațiilor de măsurare.
înregistrarea informațiilor se face pe bandă magnetică care este constituită dintr-un
suport sub formă de bandă subțire de material plastic (policlorură de vinii sau polietilenă -
mylar) rezistentă și cu o bună stabilitate dimensională, lată de 12,7 mm sau 25,4 mm (1/2”
sau 1”) în cazul folosirii de role deschise, sau 3,81 mm pentru casete și groasă de 0,0254 mm.
Banda este acoperită cu un strat alcătuit dintr-o pulbere fină dintr-o substanță
feromagnetică dură (oxid de fier sau bioxid de crom) înglobată într-un liant care are
proprietatea că rămâne magnetizată în urma aplicării unui câmp magnetic.
Pelicule din substanțe feromagnetice constă din particule sub formă de ac, de lungime
0,6 p.m, și diametrul 0,1 |j,m, orientate cu axele longitudinale în lungul benzii.
Capetele de înregistrare, redare și ștergere sunt formate dintr-un miez nemagnetic și o
bobină înfășurată pe acesta din urmă. Miezul magnetic al capului de înregistrare este
confecționat din tole de material feromagnetic de mare permeabilitate (aliaje de tip permalloy
pentru utilizări la frecvențe joase, sau ferite pentru frecvențe înalte).
Acest miez este prevăzut cu un întrefier îngust, cu lățimea de aproximativ de două ori
grosimea peliculei feromagnetice de pe bandă.
6.2.4 Osciloscoape catodice

Osciloscopul catodic este un aparat electronic care convertește o tensiune electrică,
sau orice altă mărime care în prealabil este convertită în tensiune electrică, în semnal
optic, efectuând înscrierea pe ecranul unui tub catodic a formei de variație în timp a tensiunii
electrice.
Acest lucru se realizează prin devierea convenabilă a unui fascicul de electroni emis
de catodul tubului.
Faptul că, practic, osciloscopul este lipsit de inerție face ca acesta să fie utilizat cu
prioritate în măsurarea și studiul fenomenelor variabile rapid pe cale vizuală. El permite
aprecierea calitativă și cantitativă a fenomenelor prin intermediul imaginii variației lor în timp
reprezentată pe ecranul tubului catodic, sau a interdependenței a două fenomene sincrone.
69
Deși are precizie scăzută (3 5%), faptul că permite prin intermediul imaginii
aprecierea calitativă a fenomenelor, osciloscopul este foarte util în practică.
Asociat cu un voltmetru electronic cu microprocesor care afișează valorile dorite
(valoare efectivă, medie, etc) chiar pe ecranul tubului catodic, osciloscopul poate deveni un
instrument extrem de precis și util în cercetarea experimentală. Larga sa utilizare se datorește
unor proprietăți ca:
- sensibilitate ridicată, care situează osciloscopul la nivelul celor mai sensibile aparate
de măsură. Această sensibilitate este asigurată în mare măsură de calitatea tubului catodic
folosit (atunci când semnalul se aplică direct pe plăcile de deflexie) și de amplificatoarele
introduse în circuitele de deflexie orizontală și verticală;
- bandă largă de frecvențe în care lucrează, ceea ce îi dă posibilitatea urmăririi unor
fenomene cu succesiuni extrem de rapide în timp. Aceasta este asigurată, pe de o parte de
amplificatoarele de intrare cu bandă largă, iar pe de altă parte de posibilitățile generatoarelor
de timp de a realiza un spectru larg de frecvențe;
- impedanța foarte mare de intrare, care permite evitarea pierderilor la măsurarea
semnalelor foarte slabe, fapt ce situează osciloscopul la nivelul celor mai bune voltmetre
electronice;
- posibilitatea sincronizării bazei de timp cu fenomenul studiat sau cu o sursă
exterioară;
- posibilitatea studierii simultane a mai multor procese cu variație rapidă în timp,
utilizând osciloscoape cu 2 -5 canale;
- posibilitatea măsurării unor valori instantanee pe imaginea reprezentată;
- posibilitatea memorării sau fotografierii unor fenomene;
- comoditatea lucrului, asigurată de tipizarea elementelor de comandă sau de
realizarea de osciloscoape portabile de mici dimensiuni;
- mijloace variate de acționare asupra focalizării, luminizității și poziției spotului,
lărgirii și îngustării desfășurării;
- larga varietate a tipurilor de desfășurare ce pot fi utilizate ca: desfășurare liniară,
circulară, circular - radială, în spirală etc.
Există o gamă diversă de tipuri de osciloscoape, ele putând fi de uz general sau
70
specializate.
O clasificare a osciloscoapelor de uz general având drept criterii unele performanțe
principale și varietatea operațiilor pe care le pot efectua poate fi următoarea:
- După banda de frecvență:
- osciloscoape funcționând în timp real, acoperind benzi de frecvență de la curent
continuu până la 100 4- 300 MHz (cele care au limita superioară până la 10 MHz sunt
considerate de joasă frecvență);
- osciloscoape cu timp translatat, cunoscute și sub denumirea de osciloscoape cu
eșantionare, destinate frecvențelor foarte înalte, mergând până la 10 4- 20 GHz.
- După durata imaginii pe ecran;
- osciloscoape cu persistență fixă, necesitând reîmprospătarea permanentă a imaginii
(prin caracterul periodic al semnalului);
- osciloscoape cu memorie, care rețin imaginea pe durată lungă;
- osciloscoape cu persistență variabilă (controlată).
După numărul de semnale ce pot fi vizualizate simultan:
- osciloscoape cu un canal;
- osciloscoape cu două canale sau cu mai multe canale.
6.2.4. 1 Aplicațiile osciloscopului catodic

în afară de observarea formei curbelor pe ecran, osciloscopul catodic mai are și alte
utilizări și anume:
- poate fi folosit ca voltmetru de curent continuu și curent alternativ, ca ampermetru și

wattmetru;
- pentru măsurarea frecvențelor;
- la determinarea defazajului dintre tensiunile variabile periodice în timp;
- în executarea diferitelor măsurători asupra impulsurilor (amplitudine, durată etc.)
71
6.3 Prelucrarea semnalelor cu sisteme de achiziție de date

în prezent în cercetarea științifică se folosesc calculatoarele personale (PC) precum IMB
PC/XT/AT, PS/2 și Machintosh pentru cercetări de laborator, soluționarea unor probleme de
control industrial, testare și măsurare. Sistemul de achiziție de date bazat pe PC cuprinde mai
multe elemente (fig 6.7):
1. - calculatoare personale (PC);
2. - traductoarele;
3. - componența de condiționare de semnal;
4. - hardware-ul pentru achiziția de date;
5. - hardware-ul pentru analiză;
6. - software.
PC
Software
Sistem Tratare Hardware pentru

Traductor
fizic semnal achiziția de date
Hardware de
analiză
Fig. 6. 7 Elementele unui sistem de achiziție de date bazat pe PC
6.3.1 Calculatoarele personale

Acestea afectează în cea mai mare măsură viteza maximă de achiziție pentru semnalele
exterioare continue. Calculatorul afectează de asemenea și modul de transfer al datelor între
mediu și sistem.
Un mod de transfer foarte rapid îl constituie magistralele de DMA (direct memory access),
ce nu ocupă procesorul; acesta poate să desfășoare alte activități în timpul achiziției propriu-zise de
date. Factorul ce limitează, viteza de achiziție îl constituie hard-discul. De aceea pentru semnale de
frecvență înaltă vor trebui folosite hard-discuri de viteză mare. în plus, înaintea începerii achiziției
propriu-zise trebuie să ne asigurăm că avem suficient spațiu contingent (continuu) de memorare.
72
Mai mult, pentru aplicațiile ce se desfășoară în timp real și care manipulează semnale de frecvență
ridicată, va fi necesar un sistem cu procesor rapid, pe 32 biți și cu coprocesor puternic.
6.3.2 Traductoarele
Acestea sesizează fenomenele fizice și produc semnale electrice ce pot fi recepționate de
dispozitivul de hard de achiziție de date.
Termocuplele, detectorii de temperatură rezistivi și termistorii convertesc temperatura în
semnal continuu ce poate fi aplicat unui convertor A/D (analog/digital).
Se pot folosi și traductoare de debit, de poziție, de presiune, lumină, forță etc.
6.3.3 Prelucrarea semnalului

Semnalele provenite de la traductoare trebuiesc transformate într-o formă acceptată de
‘ sistemul de achiziție de date.
Principala sarcină a unui sistem de prelucrare a semnalului o constituie AMPLIFICAREA.
Semnalele de amplitudine mică provenite de la termocuple, de exemplu, trebuiesc amplificate
pentru a crește rezoluția de măsurare.
Pentru cea mai mare rezoluție posibilă, semnalul trebuie amplificat astfel încât plaja de
tensiune să egaleze plaja de intrări a sistemului A/D. Mai mult, dacă se plaesează un amplificator
în vecinătatea traductorului, interferența cu semnalele de zgomot de pe linia de transmisie (între
traductor și PC) este minimalizată.
O altă sarcină uzuală a acestor dispozitive o constituie liniarizarea. Există pe piață
dispozitive ce realizează atât aplifîcarea cât și liniarizarea (prin hard), în timp ce altele folosesc
software-ul pentru liniarizare.
- Cu sisteme de condiționare de semnal adecvate se pot utiliza semnale TTL (de tensiune și
curenți mici) de la/către sistemul fizic de achiziție în conexiune cu tensiunile și curenții mari ce
provin de la dispozitivele industriale (de exemplu, pentru deschiderea și închiderea unei valve mari
este necesară o tensiune de 100 V la un curent de 2A; deoarece ieșirea unei plăci digitale este de
0-?5V (c.c.) la o intensitate a curentului de câțiva miliamperi, trebuie folosit un model specializat
de interfațare).
Dispozitivul de condiționare, mai realizează, pe de altă parte, și o separare a semnalelor
73
provenite de la traductor de cele provenite de la calculator, în vederea realizării unei bune protecții.
Sistemul ce se dorește a fi monitorizat poate să conțină componente tranzitorii de tensiune mare ce
afectează sistemul de calcul.
Adesea dispozitivele de condiționare sunt folosite în vederea filtrării semnalelor nedorite
(pot, de exemplu să conțină filtre trece-jos în vederea eliminării frecvențelor înalte ce induc erori
în date).
Unele dispozitive de condiționare pot produce semnale de excitație pentru anumiți
traductori (pentru traductorii ce necesită surse externe)
6.3.4 Dispozitive hard pentru achiziția de date
6.3.4. 1 Intrările analogice

Dispozitivele de achiziție se conectează în PC direct și pot avea intrări și ieșiri: analogice,
numerice sau de temporizare.
Cele mai modeme plăci permit realizarea simultană a operațiilor de intrare/ieșire.
După cum sunt și denumite, plăcile de achiziție conțin convertoare A/D, convertoare D/A,
linii digitale de intrare/ieșire și numărătoare/timere (dispozitive de temporizare).
Convertoarele A/D și D/A sunt folosite pentru măsurarea și generarea de tensiuni
analogice, liniile digitale de intrare/ieșire sesizează și controlează semnalele digitale, iar
dispozitivele de temporizare măsoară frecvența, lățimea și întârzierea diferitelor impulsuri și
generează semnale de temporizare.
Plăcile de achiziție uzuale au specificații ce cuprind: numărul de canale, rata de
eșantionare, rezoluția, gama de valori, gradul de precizie, nivelul de zgomot, neliniaritățile.
Toate aceste specificații afectează calitatea semnalului digilizat. în continuare se va detalia
câteva caracteristici pentru fiecare placă:
- canalele analogice de intrare - folosite pentru semnale de intrare de nivel mare (> IV);
- rata de eșantionare - specifică cât de des se produce conversia; rate mari permit achiziția
unui număr sporit de valori în același interval de timp - o reprezentare mai bună a semnalului
original.
O metodă de creștere a numărului de canale o constituie multiplexarea (se formează un cod
74
unic de la diferite intrări analogice).

- rezoluția - reprezintă numărul de biți folosit de convertoare pentru a reprezenta un semnal
analogic. Cu cât rezoluția este mai mare, cu atât numărul de divizări ale tensiunii de intrare este
mai mare și deci, cu atât este mai greu detectabilă modificarea de tensiune.
Un exemplu de conversie cu un convertor cu 3 biți este prezentat în figura 6.8.
amplitudine
10
111
8,75
110
7,5
101
6,25
5,00 100
011 timp
3,75
010
2,5
0 01
1,25
000
Fig. 6.8 Conversie cu convertor de 3 biți
Convertorul va diviza valoarea analogă în 2 3 = 8 diviziuni; fiecare diviziune poate fi reprezentată

printr-un cod liniar: După cum se observă, reprezentarea digitală (cea îngroșată) aproximează
destul de grosier realitatea. O creștere a rezoluției la 16 biți va determina o creștere a numărului de
coruri de la 8 la 6553; astfel reprezentarea digitală va căpăta o acuratețe deosebită. Gama de valori
se referă la valorile minime și maxime pe care convertorul le poate cuantifica. Plăcile de achiziție
actuale sunt multifuncționale, ele permițînd selectarea unor game diferite de valori maxime și
minime.
Dispozitivele de achiziție curente permit înlăturare multor erori privind modul de
codificare și amplificare prin mecanisme interne hard sau soft de calibrate.
O importantă sursă de eroare în dispozitivul de achiziție o constituie zgomotul; aceasta
reduce rezoluția convertoarelor ce, pentru un anumit nivel de perturbație, nu mai disting semnalul
util de zgomot.
75
63.4.2 Ieșiri analogice

Sunt necesare pentru a excita un proces. Există o serie de caracteristici ce definesc
conversia numeric-analogică (D/A): timpul de setare, rata de modificare și rezoluția,
1. Timpul de setare definește timpul necesar stabilizării ieșirii, pentru un nivel de acuratețe
impus (rata maximă de modificare pe convertorul D/A).
Astfel un timp de setare mic poate genera semnale de frecvență, mare, deoarece timpii
necesari modificării ieșirii pe un nou nivel de tensiune sunt mici (un exemplu de utilizare a acestei
performanțe este generarea semnalelor aaudio unde necesitatea de a acoperi frecvența audio este
satisfăcută de dispozitivul cu timpi de setare mici). Prin contrast, conversiile de temperatură, nu
necesită performanțe deosebite din acest punct de vedere.
2. Rata de modificare este în relație invers proporțională cu timpul de setare.
3. Rezoluția la ieșire se definește analog cu rezoluția de intrare (numărul de biți ai unui cod
digital ce generează ieșire analogică). Un număr mare de biți determină scăderea amplitudinii
incrementului de tensiune la ieșire, permițind o modificare lentă a semnalelor.
63.4.3 Triggerele
Multe aplicații ce implică achiziție de date necesită pornirea și oprirea controlată a
achiziției de date, în funcție de producerea unui eveniment extern. Dispozitivele numerice de
triggerare sincronizează achiziția cu generarea unui impuls digital extern.
Dispozitivele analogice de triggerare pornesc și opresc achiziția în momentul în care un
semnal de intrare atinge un nivel de tensiune analogică (și scade sub acest nivel).
63.4.4 Dispozitive de integrare de timp real

Cuprinde generatoare de semnale de temporizare și triggerare ce sincronizează activitatea
de achiziție pe plăci de achiziție multiple. De exemplu sunt sisteme de achiziție în care două plăci
primesc date analogice și le convertesc, sau în care o placă generează semnale de ieșire
sincronizate cu perioada de eșantionare a intrărilor.
63.4.5 Intrări/ieșiri digitale (DIO)

Sunt folosite pentru controlul proceselor (motoare, semnalizare, procese termice, etc.),
76
generarea de semnale de test sau pentru comunicarea cu echipamente periferice.

Numărul de linii digitale conectate este egală cu numărul de procese ce trebuie controlate.
(O operație foarte uzuală, în acest sens o constituie transferul de date între calculator și o
imprimantă; deoarece imprimanta primește datele octet cu octet (1 octet = 8 biți), ieșirea digitală
trebuie să transmită grupuri de 8 biți).
63.4.6 Temporizarea intrărilor și ieșirilor

Circuitele de temporizare permit contorizarea numărului de apariții a unui eveniment
discret, măsurarea duratei unui impuls digital și generare de impulsuri dreptunghiulare etc.
6.3.5 Hardware-ul de analiză

Capacitatea de procesare a PC a crescut în ultimul timp pînă la nivelul efectuării întregii
analize a datelor achiziționate.
Totuși în unele aplicații profesionale, procesorul PC-ului nu poate face față vitezei de
modificare a semnalelor achiziționate, iar în altele sunt necesare calcule numerice complicate,
aplicate unor seturi mari de date, ce produc timpi de așteptate mari. Sn aceste situații placa de
achiziție este dotată cu un dispozitiv hard cu microprocesor capabil să prelucreze la frecvențe
foarte mari. Acest tip de implementare eliberează microprocesorul calculatorului ce poate executa
alte operații cerute de aplicația în curs.
Observație-, procesoarele digitale de semnal sunt produse într-o gamă largă de acuratețe și
formate (cele curente sunt pe 32 biți cu format în virgulă mobilă). Ele pot efectua o operație de
adunare într-un singur ciclu al clock-ului (spre deosebire de câteva cicluri necesare
microprocesorului calculatorului). Domenii de aplicare: acustică (sonor, procesarea vorbirii,

cercetări privind sistemele auditive artificiale): comunicații, instrumentație, procesare imagine.
63.6 Software
Sotfware-ul transformă sistemul de achiziție bazat pe PC în sistem de achiziție complet
pentru analiză și afișare. Programarea regiștilor de pe placa de achiziție se face în limbaje
specializate (unele de nivel scăzut) (nivel mașină), altele de nivel înalt, compatibil limbajelor
curente). Majoritatea firmelor de prestigiu folosesc programarea în C.
77
Partea a doua METODE DE MĂSURARE FOLOSITE ÎN
CONSTRUCȚIA DE MAȘINI
Cap, 7 Cuptoare de detectare a poziției, prezenței, trecerii
7.1. Captoare (detectoare) de poziție

în această categorie intră toate sistemele care în urma unei acțiuni mecanice directe, închid
sau deschid unul sau mai multe contacte electrice.
După modul de acționare aceste captoare se pot clasifica în:
- întrerupătoare acționate manual;
- detectoare și întrerupătoare (de sfârșit de cursă) acționate mecanic.
Elementele componente (fîg.7. 1) sunt următoarele:
- organ de comanda (de atac) ce asigură legătura cu obiectul;
- mecanism de transmitere la elementul de contact;
- corp (cutie) ce asigură fixarea și funcționarea detectorului.
Principalele caracteristici electrice ale
cuptoarelor de poziție sunt următoarele:
Organ de comandă
- tensiunea continuă sau alterna
tivă maximă de funcționare (1 V -380V); mecanism de transmitere
- curent maxim de funcționare (1

mA la mai mulți A); corp
Principalele caracteristici mecani

ce (fig. 7.2) sunt următoarele: element de contact
- poziție (repaus, acțiune, relaxare,

sfârșit de cursă); Fig. 7.1 Elementele componente ale captoarelor de
poziție
- curse (apropiere, reziduală,
diferențială);
- forțe (comandă, relaxare, de cursă totală);
- anduranța mecanică (număr de manevre până la distrugere);
- condiții de mediu (vibrații, condiții climatice, agenți agresivi).
78
Cap. 7 Captoare de detectare a poziției, prezenței, trecerii
Forțe
De comandă
De cursă totală
De relaxare
Deplasare organ
de comandă
Cursa de apropiere Cursa
reziduală
Poziția Poziția Poziția Poziția de
de de de sfârșit de
repaus relaxare acțiune cursă
Fig. 7.2 Caracteristica mecanică a detectoarelor de poziție
7.2. Captoare (detectoare) de prezență (proximitate)

Au o utilizare largă în diverse domenii de activitate. Spre deosebire de captoarele de
poziție, acestea sunt captoare de deplasare caracterizate prin absența unei legături mecanice între
captor și obiectul a cărei deplasare se măsoară.
Operează la distanță (de la 1 mm la câțiva metri), acțiunea este rapidă.
Aceste captoare se utilizează frecvent la:
- controlul prezenței, absenței, sfârșit de cursă;
- detectarea trecerii;
- poziționarea pieselor;
- sisteme antifurt.
în mod deosebit se utilizează în următoarele situații:
- când viteza obiectului de detectai este rapidă;
- în condiții de lucru dificile;
- când piesa (obiectul) de detectat este de dimensiuni mici și fragilă.
Funcționează pe principiul detectoarelor de poziție. Permit închiderea sau deschiderea unui
79
circuit electric în funcție de prezența sau absența unui obiect. Principiile constructive sunt diverse.
7.2. 1 . Captoare de prezență inductive

Schema constructivă a acestor tipuri de
captoare este prezentată în figura 7.3.
Captorul se compune dintr-o
bobină alimentată de o tensiune
alternativă constantă, bobina ce
constituie fața sensibilă a captorului.
Un câmp electromagnetic de Fi . 7.3 Schema cuptoarelor de prezență inductive
înaltă frecvență este creat în dreptul feței sensibile. O placă metalică (obiectul a cărei prezență
trebuie sesizată), se plasează în câmpul electromagnetic. în aceste condiții curenți Foucault se
dezvoltă la nivelul plăcii metalice, care se comportă ca secundarul unui transformator în
scurtcircuit
Placa metalică pătrunzând în câmp taie curenții Foucault. Acest lucru duce la modificarea
curentului de alimentare (puterii oscilatorului). El crește la apropierea plăcii și scade la depărtarea
ei. Valoarea semnalului permite închiderea sau deschiderea unui contact electric.
Acești detectori au formă cilindrică sau paralelipipedică, dimensiuni mici, pot fi plasați în
poziții dificile și locuri greu accesibile. Sesizează prezența unui obiect la distanțe cuprinse între 25
m și 60 mm.
7.2.2. Captoare de prezență capacitive

Utilizează un circuit oscilant a cărui capacitate este modificată prin prezența materialelor
diverse. Oprirea oscilației declanșează un semnal de ieșire.
Acest tip de captor reacționează practic la toate materialele conductoare sau izolatoare,
solide sau lichide. Frecvența maximă de comutație este de ordinul 100 Hz pentru cele alimentate în
curent continuu și de ordinul 10 Hz pentru cele alimentate în curent alternativ.
Inconvenientul acestor captoare provine din sensibilitatea la mediul ambiant.
Dielectricul este constituit de aer. Variațiile termice și de umiditate provoacă o modificare
importantă a distanței (gărzii) de sesizare a obiectului.
80
7.2.3. Captoare de prezență pe baza efectului Hall

Sunt mici componente semiconductoare sensibile la câmp magnetic. Se prezintă sub formă
de mici circuite integrate.
Principiul de funcționare este următorul: circuitul este alimentat cu un curent constant, la
borne apare o tensiune când circuitul este plasat intr-un câmp magnetic perpendicular pe curent.
Această tensiune (tensiune Hali) este proporțională cu câmpul magnetic și în general este
scăzută (5 30 mV) și trebuie amplificată. Câmpul magnetic poate fi realizat de magneți
permanenți ce pot fi atașați pe obiectul a cărui prezență trebuie detectată.
7.2.4 Captoare de prezență magneto - rezistive.

Sunt constituite dintr-o rezistență a cărei valoare depinde de inducția magnetică a unui
câmp în care este plasată. Influența temperaturii se poate reduce și îmbunătăți liniaritatea prin
realizarea unei punți Wheatstone folosind patru magneto-rezistențte plasate astfel încât deplasarea
obiectului să producă variații egale și de sens contrar în brațele alăturate ale punții.
Aceste captoare au sensibilitate foarte bună. Pot măsura deplasări de ordinul milimetrilor.
7.2.5. Detectoare de prezență fotoelectrice

Sunt constituite dintr-un emițător de lumină vizibilă sau infraroșie, asociat cu un receptor
fotosensibil (fîg.7.4).
Detecția obiectului este efectivă când se întrerupe sau se variază intensitatea fascicolului
luminos. Emițătorul poate fi o diodă electroluminiscentă. Detectorul nu este sensibil la vibrații și
șocuri. Alimentarea în curent pulsatoriu permite obținerea unui fascicol infraroșu modulat.
Receptorul, prin filtrele sale, permite trecerea componentei modulate corespunzătoare emisiei,
sistemul fiind insensibil la lumina ambiantă.
7.2.6. Detectoare ultrasonice

Sunt analoage detectoarelor fotoelectrice, emit o radiație ultrasonică (40 kHz). Detecția se
realizează prin întreruperea fasciculului. Garda este de câțiva metri. Nu sunt sensibile la umiditate,
fum, praf.
81
Cap.7 Captoare de detectare a poziției, prezenței, trecerii
Emițător Receptor
Obiect
Emițător Reflector
Receptor
Obiect
Emițător Obiect
Receptor
Fig. 7.4 Principii de funcționare a detectoarelor de prezență fotoelectrice
12.1. Detectoare magnetice

Elementul de comandă este un magnet permanent sau electromagnet plasat pe obiectul de
detectat. Câmpul magnetic produs de acesta acționează asupra unui element de contact care este o
lamă feromagnetică suplă.
7.3. Alegerea tipului de captor

în tabelul 7.1 sunt prezentate avantajele și dezavantajele pe care le au diversele tipuri de
detectoare de proximitate existente, iar in tabelul 7.2 sunt prezentate principalele criterii privind
alegerea unui captor (detector) de poziție.
La alegerea unui anumit captor trebuie să se țină seama de cerințele impuse de locul unde
este pus să funcționeze, de posibilitățile de montaj ale acestuia intr-un anumit circuit.
Având în vedere parametrii construcțive de natură mecanică, termică electrică, etc., se
stabilesc următoarele limite de utilizare:
- domeniul nominal de folosire în condiții normale;
- domeniul de nedeteriorare (suprasarcina admisă);
- domeniul nedistructiv, definit ca domeniul care după încetarea suprasarcinii permite
refolosirea captorului după o reetalonare prealabilă.
La alegerea captoarelor trebuie să se țină seama de protecția climatică necesară (STAS
6535-83), precum și de protecția necesară contra exploziilor (STAS 9954-74 și STAS 6877-74).
82
Cap.7 Captoare de detectare a poziției, prezenței, trecerii
Tabdid 7.1. Avantajele și dezavantajele detectoarelor de proximitate
Tipul
detectorului de Avantaje Dezavantaje
proximitate
- robustețe; - detectează numai metale;
inductiv - numeroase tipuri constructive; - distanță mică de detecție;
- fiabile - sensibilitate la câmp magnetic.
- detectează orice material; - distanță mică de detecție;
capacitiv - sensibilitate mare. - utilizare delicată;
- sensibil la factori de mediu
(temperatură, umiditate).
- detectează orice material; - sensibil la praf, șocuri și vibrații.
fotoelectric - interval mare de detecție;
- miniaturizare posibilă.
Tabelul 7.2 Caracteristicile captărilor de poziție
- dimensiuni;
- greutate;
Caracteristici generale - natura dispozitivului de comandă;
- mod de fixare;
- interschimbabilitate.
- forță de comandă;
Caracteristici mecanice - cursă deformațională;
- anduranță mecanică (nr. de manevre)
- putere de declanșare;
Caracteristici electrice - tip de circuit electric;
- tip de contact electric.
- șocuri, vibrații;
Rezistență la condiții de mediu - domeniu de temperatură;
- etanșeitate;
- atmosferă explozivă.
83
Cap. 8 Metode și mijloace de măsurare a deplasărilor
Mișcările pe care le pot efectua mecanismele sunt de o mare diversitate, de la mișcări

de translație sau rotație, la mișcări complexe, cuprinzând mai multe rotații și translații.
Corespunzător, există o mare varietate de mijloace de măsurare a deplasărilor, care urmăresc
crearea condițiilor optime de măsurare în cele mai diverse sisteme fizice abordate în
cercetarea experimentală.
Pentru ca mișcarea studiată să nu fie perturbată de procesul de măsurare este necesar
ca masa părților mobile ale instalațiilor de măsurare să fie cât mai mică, neglijabilă în raport
cu masa elementului a cărei deplasare se măsoară. De asemenea, forțele de interacțiune dintre
elementele fixe și mobile ale traductorilor utilizați trebuie să fie mult mai mici decât forțele
de inerție sau de frecare din mecanismul studiat.
în cazul când mișcarea studiată este complexă, pentru studiul acesteia se folosesc
metode de cinematografiere rapidă și ultrarapidă.
Pentru studiul mișcărilor cu variații rapide în timp se folosesc cu precădere mijloace
electrice și electronice de măsurare, deoarece acestea permit măsurarea fără legătură mecanică
directă cu obiectul a cărui deplasare se măsoară, transmiterea la distanță a semnalului
metrologic, precum și înregistrarea comodă a rezultatelor.
8.1. Măsurarea deplasărilor cu traductoare potențiometrice

Măsurarea deplasărilor cu astfel de traductoare se realizează folosind un reostat
prevăzut cu un cursor acționat de piesa a cărei deplasare se măsoară. Se pot măsura, funcție
de forma reostatului, deplasări liniare sau unghiulare. Traductoarele utilizate au limita de
sensibilitate de 10 V/mm la măsurările deplasărilor rectilinii și de 15 V/grad la deplasările
unghiulare. Din punct de vedere constructiv, acestea se realizează prin bobinarea de fire de
rezistențe calibrate, având rezistivitatea electrică mare și un coeficient mic de variație a
rezistenței cu temperatura. Bobinarea se execută pe un suport izolator, spiră lângă spiră cu
conductoare izolate cu email sau strat de oxizi. O porțiune a bobinajului este polizată,
permițând realizarea contactului electric cu un cursor sub formă de palpator confecționat din
84
materiale elastice. Deoarece traductorul se execută prin bobinare spiră lângă spiră, rezultă că
variația rezistenței se produce în trepte, care corespund trecerii cursorului de pe o spiră pe
alta. în condiții uzuale, puterea de rezoluție este de 0,05 mm la deplasările rectilinii, respectiv
(0,5° 4-1°) la deplasările unghiulare. Deși au o construcție simplă, utilizarea este redusă
datorită unor dezavantaje pe care le prezintă:
- contactul mobil poate provoca curenți paraziți;
- rezistența de contact produce o cădere importantă de tensiune;
- fiabilitatea acestor construcții este redusă datorită murdăririi zonei de lucru a
cursorului, precum și datorită uzurii acestuia.
8.2. Măsurarea deplasărilor cu traductoare tensometrice rezistive

Instalațiile de măsurare cu traductoare tensometrice rezistive se utilizează în special la
măsurarea deplasărilor mici și controlul dimensional al pieselor.
Captorul acestora este construit dintr-un element elastic pe care sunt legate
traductoarele tensometrice. Elementele elastice au o rigiditate scăzută pentru a nu necesita
forțe de acționare mari. Ele sunt supuse la eforturi de încovoiere. Pe elementul elastic se
montează traductoarele tensometrice rezistive care se montează în semipunte sau punte
completă. Captorul din figura 8.1. este utilizat la măsurarea deplasărilor relativ mici (0,001 4-
10 mm). Pe lamela elastică încastrată se moțează traductoare tensometrice ce sunt supuse la
întindere și compresiune. Este ieftin și ușor de realizat practic.
în figura 8.2 este prezentat un captor pentru măsurarea alezajelor sau controlul
AL
Piese de
măsurat
AUfn * J E!<£j
Fig. 8.1 Captor cu traductoare rezistive Fig. 8.2 Captor pentru măsurarea alezajelor
85
abaterilor dimensionale ale unui alezaj. Lamelele elastice sunt montate în corpul captorului
prin intermediul unor elemente izolante. Traductoarele rezistive R 4 -r- R4 sunt montate în punte
completă.
Traductoarele rezistive pot fi utilizate
și la realizarea captorilor pentru măsurări
unghiulare. în figura 8.3 se prezintă
construcția unui astfel de captor cu
traductoare rezistive. Pe axul oscilant 1, a
cărui unghi de rotire a se măsoară, se
înfășoară un cablu elastic 2 care generează
prin rotirea arborelui 1 o deformație f la
capătul de prindere al lamelei elastice 2. Pe
această lamelă sunt aplicate traductoarele
rezistive 4 și 5 care sunt legate în semipunte
r J ,
° Fij. 8.3 Dispozitiv cu traductoare rezistive pentru
în circuitul de măsurare. Puterea de rezoluție măsurarea deplasărilor unghiulare
ajunge la 0,02 %.
8.3 Măsurarea deplasărilor cu traductoare inductive

Dintre traductoarele inductive prezentate în capitolul 4, cele mai utilizate sunt
traductoarele inductive diferențiale cu inductanță variabilă și cele cu reluctanță variabilă.
Utilizarea montajului diferențial la traductoarele cu inductanță variabilă îmbunătățește
considerabil liniaritatea funcției de răspuns în zona poziției centrale a miezului.
Cele două bobine se montează în două brațe adiacente ale unei punți Wheatstone. în
acest fel sunt compensate și efectele datorate variației temperaturii.
Pe acest principiu se construiesc captoare capabile să măsoare deplasări de la zecimi
de milimetru până la un metru. Abaterea de la liniaritete este mai mică de 1 %.
Pentru măsurarea deplasărilor mici se utilizează captoare cu traductoare inductive cu
reluctanță variabilă în montaj diferențial (fig. 4.8.b). Și în acest caz montajul diferențial
asigură îmbunătățirea liniarității în zona centrală a armăturii mobile. Armătura mobilă se
solidarizează cu piesa a cărei deplasare se măsoară sau însăși piesa poate constitui armătura
86
mobilă. Domeniul de măsurare este în general mai mic decât un milimetru. Tensiunea de
alimentare a punții se limitează la (4 h- 6) V.
Captorul inductiv prezentat în figura 8.4 este utilizat ca micrometru pentru măsurarea
abaterilor de la dimensiunile interioare.
T8
Fig. 8.4 Micrometru inductiv în punte pentru măsurarea dimensiunilor interioare
Prin intermediul celor două pârghii 2 și 3 deplasarea palpatoarelor 1 se traduce în

modificarea contrară a celor două întrefieruri. Bobinele sunt conectate în punte; tensiunea din
diagonala de măsurare se amplifică și se redresează în detectorul sensibil la fază 5. în scopul
folosirii instalației la verificarea operativă a inelelor rulmenților sau a altor piese, aparatul
indicator se poate înlocui cu un circuit basculant care să aibă ca sarcină un releu: atât timp cât
dimensiunile se încadrează în limitele admisibile se aprinde un bec verde; când limita
admisibilă este depășită se aprinde un bec roșu sau se comandă un dispozitiv care să elimine
de pe bandă piesa care nu corespunde, sortarea pieselor fiind deosebit de operativă.
Micrometrul inductiv în punte permite măsurări cu erori de ± 0,5 pm.
8.4 Măsurarea deplasărilor cu traductoare capacitive

După cum am arătat, condensatoarele utilizate la contrucția traductoarelor capacitive
pot fi cilindrice sau plane (fig. 4.8). La traductoarele capacitive de tip cilindric există o
singură posibilitate de modificare a capacității prin intermediul unei deplasări, prin
87
modificarea distanței h de întrepătrundere a armăturilor. Aceasta duce la o dependență liniară

a capacității în funcție de deplasare.
La traductoarele capacitive de tip plan există mai multe posibilități de modificare a
capacității prin intermediul unei deplasări, prezentate în figura 8.5.
, A’ .
C E
" 8 -i A 8
Fif. 8.5 Principii de realizare a traductoarelor capacitive plane de deplasare
Singura modificare ce nu produce o variație liniară a capacității cu deplasarea este

modificarea distanței dintre armături. Ca și în cazul traductoarelor cu reluctanță variabilă, și
în acest caz, pentru îmbunătățirea liniarității se utilizeăză un montaj diferențial.
Traductoarele capacitive sensibile la modificarea distanței dintre armături sunt cele mai
folosite, întrucât una dintre armături poate fi materializată de piesa a cărei deplasare se
măsoară. O instalație reprezentativă pentru măsurarea deplasărilor prin această metodă este
prezentată în figura 8.6.
Capacitățile C } și C2 ale
----
traductorului capacitiv diferențial, c
k
a cărui armătură mobilă este
acționată de palpatorul P,
formează împreună cu capacitățile
C3 și C4 o punte Sauty.
Condensatorul de compensație C h
conectat în diagonala de
alimentare, servește pentru Fig. 8.6 Instalație de măsurarea deplasării cu traductoare
capacitive
88
aducerea la zero a aparatului. Abaterile piesei măsurate de la dimensiunea prescrisă

dezechilibrează puntea. Tensiunea de ieșire, ca și la aparatele cu traductor inductiv, se
amplifică, se redresează intr-un detector sensibil la fază și se aplică aparatului indicator.
Alimentarea se asigură la frecvența de 0,5 MHz, iar domeniile de măsurare sunt de ± 1 pm, ±
5 pm, ± 1 0 pm. Dacă se ține cont de faptul că instrumentul indicator are o scară cu lungimea
de 80 mm, rezultă că aparatul realizează o mărire maximă de 80.000 : 1.
8.5 Măsurarea deplasărilor cu traductoare electro-optice.

Există diferite aparate de măsurare a deplasării bazate pe sisteme electro-optice. Unul
dintre acestea este cel a cărei schemă funcțională este reprezentată în figura 8.7 și care are la
bază principiul deflexiei prin care se deviază traiectoria fasciculului de electroni într-un tub
catodic, cu ajutorul unui câmp electric sau magnetic (sistemul “Optron”).
Tubul catodic emană un spot luminos, care este focalizat de către un sistem de lentile
Sistam
lentils
Placi de
deflexie
verticali
Tub fotoelectric
nereflectaia
tor f
Um
pata de
lumina reflectata
GSCilO'
graf
Fig. 8.7 Schema fancțonală a unui sistem electro-optic de măsurare a deplasărilor liniare
89
pe muchia dintre două suprafețe ale corpului a cărei deplasare se măsoară. Când pata de
lumină cade deasupra piesei, nu se reflectă lumina spre tubul fotoelectronic, deci tensiunea de
ieșire a tubului este nulă.
Aplicându-se o tensiune U a la plăcile de deflexie, tubul catodic se deplasează în jos, și
deci se deplasează și spotul de lumină până va ajunge sa se proiecteze pe piesa în mișcare.
Fluxul luminos reflectat de piesă, excită tubul fotoelectric, apărând deci o tensiune
(CQ care este amplificată puternic de amplificator, având un factor de putere ka, mare.
La plăci se aplică astfel tensiunea Um = Ua - kaU caxe devine negativă curând după ce
spotul a trecut de muchia piesei și astfel sensul de deplasare a tubului catodic, și deci a
spotului luminos, se inversează.
Ca urmare, se micșorează porțiunea din pata de lumină care este reflectată de piesă pe
tubul fotoelectronic, deci scade tensiunea U? Tensiunea rezultată la plăcile de deflecție
redevine pozitivă, spotul este deplasat din nou în jos, și așa mai departe.
Acest sistem de reacție asigură menținerea spotului pe muchia piesei, urmărind astfel
deplasarea piesei x p, deci deplasarea spotului luminos xs devine aproximativ egală cu x p.
Tensiunea rezultantă Um se aplică unui oscilograf care înregistrează astfel deplasările
omoloage ale piesei. Aparatul funcționează la o iluminare ambiantă redusă. Neliniaritatea este
de circa 0,2 % pe întreaga scală.
8.6 Măsurarea deplasărilor cu traductoare pneumatice

Deplasarea măsurată cu astfel de traductoare este în limite foarte mici. în figura 8.8
este prezentat un astfel de traductor cu jiclor și clapetă.
Din rezervorul R,
aerul comprimat la
presiunea pr, reglată
anterior și constantă,
trece prin secțiunea
calibrată a primului
jiclor și camera
interioară a traducto-
rului și de aici, prin Fig. 8.8 Schema măsurării deplasării cu traductoare pneumatice
90
cel de-al doilea jiclor j c și secțiunea variabilă formată de suprafața frontală a jiclorului și
clapeta c. Secțiunea de ieșire a aerului comprimat se modifică prin variația distanței clapetei
față de capătul jiclorului, ca urmare a deplasării x a acesteia, ceea ce produce modificarea
valorii presiunii p( în camera interioară a traductorului.
Presiunea se măsoară cu un manometru a cărui scală poate fi gradată (în urma
etalonării traductorului), astfel încât să se citească direct valorile lui x. Pentru variații mici ale
lui x, presiunea pt variază aproape liniar. Constanta de timp a traductorului este determinată
de compresibilitatea aerului. în mod asemănător sunt construite și traductoarele pneumatice
pentru măsurarea abaterilor dimensiunilor liniare ale unor piese.
în figura 8.9 este prezentat un captor pneumatic cu comparator. Variația interstițiului
d, produsă de variația dimensiunilor suprafeței măsurate, produce deplasarea membranei și a
cuiului care acționează asupra diuzei de autocompresie O 4 și a tijei comparatorului.
Aparatul realizează
singur poziția de echilibru prin comparator
<>0,001
egalarea presiunilor între 1.04 03
cui
sectorul de măsurare (Oh O2 ) și
aer
cel de reglare (O3 , O 4 ). Există comprimat
membrana
posibilitatea intercalării de
O2
contacte electrice pentru a se
sesiza depășirea abaterilor
Fig. 8.9 Captor pneumatic cu comparator
admisibile.
91
26
Mi smouimip vsAvoifisvu f fj Sij
EoijauSEUi aiBiqiqEaunad ng
9AlllOEdBQ
BțiqBUEA
e jiqpiJPA EixxBpnpi ng BOipuSEUI
BAipnpuj aițanpui no
B|XqBUBA BiUBJOnpUl nQ
BțXqEXreA pEȚXIOa ap BiuajSXZBJ IT) aaupapozaxj

OAXJSXZa
aAipxzaiozoxj
aaupiiiared areopiauaS
sAqsizaiosusjL areopupsy no areopnpsij no
aaxuBaapi
npaixp aqntn axiaaixp o ad

rexn ad BBiBinssj BSIBinSEJAJ
□jțguiouiwțQ
•ț*6 ejrSxj ux BjEp apa lopipraoureuip e BjBițEpp rem areaxjxssp q
•xxfaajxp xxjaaixp aqnxn rein ues Enop udnp eJioj sreosBxn area aipuxonreuip -
Saxlaaixp Binâuis o Bdnp bJjoj biboseui area aipwouiBUxp -
:ux EoyiSBp as apipwoureuip
‘jopfioj BaremsBui aoBj a s area ad lojnjaanp jnremnu gdriQ -aaupap xă aaxipapeu
y iod apijaxnoorenip ‘ioț xaxjaiiqsuoa EZBq ej rrep area lopreojanpBii BinjEU EdnQ
iiiajua a;|nm rem Bdnp aaBj apod as BiopaaE BoreayxsEp) ’eJioj na piioxiiodoid
pumas un Bzuazxurej aa jojanpEij xin ap apzxsas puxy xxrexpqos appaja ‘BiEinssm
axnqaii aa bJjoj ap pțxaxțos apa area axțssța xuomap un-xpip jeulioj ațsa tupinoureuip
uq •areuoxiannj ap xxdxaxxud asiaAip puiscqoj ‘aapinoureuxp ap ajBpxreA arexn o asamijsuoa
as xuazaid xxj •ojpuxouremp asamnxi as lopjioj BarejnsEin nzEazquai area apreojdBQ
lopjjoj u ajBjnsnuj op lopo oțlrui BoiBogisnțQ I '6
auniSAOi ap
AOja uaiuotu d i§ dojaUoJ « aAD.inspm ap aonojliui apoțajfl 'dvj
Cap, 9 Metode și mijloace de măsurare a forțelor și momentelor de torsiune
9.2 Dinamometre cu traductoare neelectrice

După principiul constructiv, dinamometrele neelectrice pot fi mecanice, hidraulice sau
pneumatice. Aceste dinamometre se bazează pe principiul convertirii forței în defonnație
elastică a unui element sensibil și măsurarea acesteia cu mijloace de măsurare mecanice
(comparatoare, ortoteste), hidraulice (manometre) sau pneumatice. Utilizarea acestor
dinamometre în cercetarea experimentală este redusă, datorită inerției relativ mare a acestora,
precum și datorită dificultăților de transmitere a semnalui la distanță și a înregistrării acestuia.
9.3. Dinamometre cu traductoare electrice

9.3.1 Dinamometre cu traductoare piezoelectrice
Aceste dinamometre își bazează construcția pe fenomenul piezoelectric pe care îl
posedă anumite materiale de apariție a sarcinilor electrice când sunt supuse unor eforturi de
compresiune. Principiul constructiv al unui dinamometru piezoelectric este prezentat în figura
9.2. a. Principalele componente sunt placa de presiune 1 care transmite forța de măsurat la
cristalele piezoelectrice 2, corpul 3 și electrodul intermediar 4. Capacitatea condensatorului
format este mare și de acest lucru trebuie să se țină seamă la alegerea conductoarelor de
legătură. în figura 9.2.b este prezentată schema circuitului electric de măsurare, iar în figura
9.2. c caracteristica de transfer a acestui tip de dinamometru.
Fig. 9.2 Principiul constructiv al dinamometrelor piezoelectrice
93
în schemele de măsurare cu traductor piezoelectric capacitatea traductorului este

legată în serie cu rezistența echivalentă a pierderilor în dielectric, a izolației și a rezistenței de
intrare în sistemul de măsurare.
Măsurarea este cu atât mai bună cu cât semnalul electric (sarcina electrică) urmărește
mai fidel efortul mecanic. Din acest motiv, în general, traductorul se conectează direct la
intrarea unui amplificator de tensiune sau amplificator operațional, a cărui impedanță de
13
intrare mare (Zt > IO Aj) se realizează prin utilizarea unui tub electrometrie sau a unui
tranzistor cu efect de câmp. Constanta de timp a circuitului echivalent RC se mărește prin
conectarea unui condensator de valoare mare și de calitate bună în paralel cu traductorul (dar
prin aceasta se micșorează
sensibilitatea). Cablurile de
legătură trebuie să fie
ecranate și cu izolație de
calitate bună.
Dinamometrele cu
traductor piezoelectric se
realizează pentru un interval
de măsurare extrem de larg,
până la zeci de tone forță.
în figura 9.3 se
prezintă o variantă de
capsulă dinamometrică.
Fâșiile de cristal 3 preiau
toată forța de apăsare de la
Fig. 9.3 Dinamometru cu traductoare piezoelectrics
piesa de transmitere a forței
2. Se poate observa suprafața sferică după care piesa 2 transmite forța cristalelor. Con
densatorul traductorului are o armătură comună interioară, legată la conductorul de legătură
6, iar cealaltă este formată de corpul capsulei. Fâșiile sunt precomprimate cu resortul 4.
9.3.2 Dinamometre cu traductoare generatoare cu inducție remanentă variabilă

Aceste dinamometre folosesc elemente sensibile constituite din materiale (numite
94
magnetostrictive), care au proprietatea de a-și schimba caracteristicile magnetice sub acțiunea

unei forțe. Dintre materialele de acest tip, cele mai utilizate sunt nichelul pur și permalloy
(aliaj din nichel cu fier, cu 68 Ni).
Miezul magnetic al elementului sensibil este adus la saturație, care în stare nesolicitată
are inducția remanentă Br° . Sub acțiunea efortului B r° se modifică (de exemplu crește la
permalloy) la valoarea B„ astfel că: Br - B r° = C B -cr (CB - constantă de material) și provoacă
o variație de tensiune electromotoare, fapt pentru care acestea sunt denumite traductoare
generatoare.
în cazul în care se dorește măsurarea unor forțe dinamice de frecvență ridicată (f> 10
kHz), se recomandă utilizarea elementelor sensibile magnetostrictive cu ferită.
9.3.3 Dinamometre cu traductoare tensorezistive

în cele ce urmează vor fi prezentate câteva variante constructive de dinamometre cu
traductoare tensorezistive solicitate la întindere sau compresiune. Astfel, pentru măsurarea
forțelor de întindere se folosesc elemente elastice sub formă de bară de tracțiune (fig. 9.4 ), pe
care s-au aplicat patru traductoare sensorezistive, din care două și Rf) sunt solicitate la
întindere (active) iar celelalte două (R 2 și Ă4) sunt nesolicitate mecanic, având rolul de
compensare termică, toate aceste traductoare fiind conectate în punte completă, conform
schemei din dreapta figurii.
Fig. 9.4 Dinamometre cu traductoare rensorezistive sub formă de bară supuse la întindere
95
în figura 9.5 sunt prezentate bare dinamometrice specifice măsurării forțelor de

compresiune. Dacă sarcina aplicată este alternativă, adică apar succesiv solicitări la întindere
și compresiune, în lanțul de măsurare nu trebuie să apară jocuri sau frecări. Aceasta se poate
realiza prin filetarea capetelor barelor dinamometrice și utilizarea de contrapiulițe. Schema de
conectare a traductoarelor rezistive este identică cu cea prezentată în figura 9.4.
AA
Rj (rty
AA
Fig. 9.5 Dinamometre cu traductoare rensorezistive sub formă de bară supuse la compresiune
Pentru mărirea sensibilității se folosesc elemente elastice cu traductoare solicitate

simultan la întindere și compresiune, ceea ce permite și conectarea acestora în puntea
completă. Astfel, captorul din figura 8.1 poate fi folosit și pentru măsurarea forțelor ce
acționează pe grinda în consolă pe care se pot aplica patru traductoare, montate în punte
completă, ceea ce asigură o sensibilitate de două ori mai mare decât în cazul în care se aplică
două traductoare.
O largă utilizare o au dinamometrele cu elemente elastic sub formă de inel, care pot fi
de diverse forme: inel cilindric, inel elipsoidal, etc. Acestea se pot utiliza la măsurări de forțe
statice sau dinamice, între limite impuse de frecvența proprie relativ redusă a inelului.
Sensibilitatea acestor dinamometre este relativ mare, putându-se utiliza patru sau chiar opt
traductoare tensometrice rezistive pentru un inel elastic. Prin conectarea adecvată a
traductoarelor în circuitul electric de măsurare, se obține o sensibilitate maximă precum și
compensarea completă a variațiilor de temperatură.
96
Dinamometrele ce au la bază elemente elastice în formă de S sau Z sunt prezentate în figura

9.6. Aceste elemente elastice pot lucra la tracțiune sau compresiune. Au rigiditate mare și sunt
insensibile la deplasarea punctului de aplicare a forței.
Fig. 9.6 Dinamometre tensorezistive cu element elastic sub formă de S și Z
în figura 9.7 se prezintă două capsule dinamometrice și schema punții lor de măsurare.
Capsula din figura 9. 7.a are ca element elastic un inel dinamometric.
Forța se aplică în două puncte diametral opuse: unul este fix, legat rigid de carcasă,
celălalt este mobil și este legat de o membrană elastică, care are numai rolul de a proteja
traductoarele tensometrice de mediul ambiant (umiditate, praf, substanțe chimice, ulei).
Traductoarele s-au dispus în dreptul zonei cu deformație maximă. Capsula este construită
pentru măsurarea forței de tracțiune. Astfel traductoarele R 2 și R 4 vor fi comprimate iar R2 și
R 3 întinse. Prin orificiul circular se introduc conductoarele de legătură.
în varianta din figura 9.7.b, elementul elastic este un cilindru cu perete subțire.
Carcasa și membrana superioară asigură și aici etanșarea, iar bilele de sus și jos asigură
repartiția uniformă a forței. Traductoarele R, și R 4 sunt active iar R2 și R3 asigură
compensarea termică.
97
”1
2
b) c)
Fig. 9. 7 Capsule dinamometrice cu traductoare tensorezistive
9.3.4 Dinamometre cu traductoare bazate pe

variația rezistenței de contact
Dinamometrele de acest tip, au elementul activ
format din una sau două coloane de grafit sau dintr-un
material semiconductor și prezintă ca avantaje:
sensibilitate relativ ridicată (pentru 1 daN/cm2,
rezistența variază cu aproximativ 1 %; admit densități
de curent destul de mari (sute de mA/cm2) și de aceea
pot fi folosite la montaje în punte Wheastone debitând
direct pe un instrument de măsură, fără necesitatea
unui amplificator.
în figura 9.8 este prezentat un dinamometru cu
traductor din pastile de grafit, cu două coloane, Fig. 9.8 Dinamometru cu traductoare
bazate pe variația rezistenței de contact
conectate în circuit diferențial.
Dinamometrele cu traductoare bazate pe variația rezistenței de contact se construesc
98
pentru forțe mici și au, în principal, următoarele neajunsuri: au domeniul de liniaritate relativ
redus și prezintă un substanțial efect de histerezis, de 3 4-7 %.
9.3.5 Dinamometre cu traductoare inductive

Multe dinamometre se bazează pe măsurarea deformației elementului elastic cu
traductoare inductive. Deplasările fiind foarte mici, se folosesc micrometre inductive cu
traductor inductiv diferențial sau
transformator diferențial, care asigură o bună
liniaritate a caracteristicilor statice. în figura
9.9 se prezintă o variantă constructivă de 3
capsulă dinamometrică de tipul cu membrană. ■2

Elementul elastic esențial este membrana 1
(zonă flexibilă) care formează corp comun cu
carcasa. Forța apasă asupra membranei prin
5
piesa de presare 3 și bila 2, iar deformarea
membranei se măsoară cu traductorul inductiv
diferențial, a cărui armătură mobilă 4 este
fixată de membrană și bobinele fixe 5 și 6
sunt suspendate imobil față de carcasă. Gama
Fig. 9.9 Dinamometru cu traductor inductiv
de măsurare este de 500 4- 2 • 105 N cu erori diferențial
de măsurare de 1 3 %.
în tehnică se pune adesea problema măsurării maselor. Cântarele electrice cuprind
tocmai capsule dinamometrice de tipul celor descrise anterior pentru forțe de compresiune și
astfel problema măsurării masei se reduce la cea a măsurării forței.
9.3.6.Dinamometre cu permeabilitate magnetică variabilă

Dinamometrele de acest tip, cunoscute și sub denumirea de “magnetoelastice” își
bazează construcția pe influența tensiunilor mecanice asupra magnetizării substanțelor
feromagnetice (nichel, aliaje de Ni și Al, aliaje de Ni-F etc.). Dacă materialul sensibil
magnetoelastic se află în interiorul unei bobine, atunci odată cu variația permeabilității
magnetice a miezului bobinei (datorită unor forțe mecanice exterioare) are loc și variația
99
reactanței inductive a înfășurării respective. Schema unui traductor magneto-elastic pentru

forțe este redată în figura 9.10. Sensibilitatea traductorului este cu atât mai mare cu cât
lungimea circuitului magnetic este mai mare. Asemenea traductoare permit măsurarea forțelor
mari, dinamice, sunt sensibile și au o bună
stabilitate în timp. Prezintă dezavantajul că,
datorită efectului de histerezis, asigură o
precizie mai redusă de măsurare, cu eroare
de 1,5 - 3 %.
Dinamometrele prevăzute cu
traductoare inductive cu reluctanță variabilă,
cât și cele capacitive, neprezentate mai
Fig. 9.10 Dinamometre cu permeabilitate
detaliat în acest capitol, își bazează magnetică variabilă
funcționarea pe măsurarea deformați ei unui
element elastic, supus acțiunii forței de măsurat, cu ajutorul unor traductoare de deplasare
inductive sau capacitive, prezentate în capitolul 4.
9.4 Măsurarea forțelor după două sau trei direcții

în unele cercetări din tehnologia construcției de mașini, direcția pe care acționează
forța de măsurat nu este dinainte cunoscută, fiind necesar să se măsoare toate cele trei
componente ale forței (sau uneori numai două).
Măsurarea fiecărei componente trebuie făcută astfel încât să asigure eliminarea - pe
cât posibil - completă a influenței celorlalte două componente. Această separare se asigură, în
general, prin alegerea corectă a elementului elastic, amplasarea adecvată a traductoarelor și
prin conectarea lor corespunzătoare în circuitul electric, adică prin montajul electric, folosind
de regulă un număr de punți Wheatstone egal cu numărul componentelor ce se măsoară.
în figura 9.11 este reprezentat schematic un captor cu element elastic de tip inel,
pentru măsurarea a două componente ale forței. S-au notat pe figură cu indicele t -
traductoarele solicitate la tracțiune și cu c - traductoarele solicitate la compresiune.
Amplasarea pe inel și conectarea în punte a celor opt traductoare în două punți complete
permite să se măsoare fîcare componentă, respectiv forța F x sau Fz .
100
Pentru măsurarea forțelor după trei direcții se utilizează aceleași tipuri de traductoare,
diferența constând în configurația și modul de dispunere a traductoarelor, funcție de direcția
componentelor măsurate. O soluție constructivă a unui dinamometru monobloc pentru
măsurarea forțelor la strunjire este prezentată în figura 9.12. Astfel de construcții sunt
frecvent utilizate la măsurarea componentelor forței de așchiere.
R
zc
l/fy
X/
Rxt
Fig. 9.11 Schema captatului pentru măsurarea Fig. 9.12 Dinamometru monobloc pentru măsurarea forțelor
forțelor după o direcție necunoscuă în plan după o direcție necunoscută în spațiu
9.5. Măsurarea momentelor de răsucire la arbori în rotație

După cum este cunoscut, arborii în rotație, transmițând momente de răsucire, fac
legătura între un generator și un consumator de energie mecanică.
Pentru determinarea experimentală a momentelor de răsucire există, din punct de
vedere principal, două metode:
- se măsoară momentul de răsucire prin măsurarea deformației elastice a arborelui sau
a unui captor (element elastic) cuplat cu arborele, sub acțiunea momentului transmis;
- generatorul de energie (motorul) sau consumatorul de energie se montează pe lagăre
și se măsoară forța de reacțiune la capătul unui braț de lungime cunoscută.
101
Cea de a doua metodă nu se utilizează în general în cercetările din domeniul

tehnologiei construcției de mașini. Principiul ei stă la baza așa numitelor frâne hidraulice sau
electrice, folosite pentru măsurarea momentelor și puterilor la motoare.
Prima metodă poate fi aplicată în două variante:
a) Se măsoară deformația unghiulară, deci unghiul 0, cu care se rotesc reciproc două
secțiuni ale arborelui, situate la o distanță L, relativ mare. Deci, pentru un arbore de secțiune
constantă având momentul de inerție polar I p, deformația unghiulară este exprimată de relația:
(9.1)
6
- GI,
căreia îl corespunde deci momentul:
(9.2)
Lf
în care drieste modulul de elasticitate universal

Din relație rezultă existența variației liniare a momentului, față de cea a unghiului de
rotire a celor două secțiuni dispuse la distanța L, pentru arbori avînd rigiditatea la răsucire
G IP. Deoarece măsurarea deformațiilor unghiulare a două secțiuni plasate la distanță relativ
mare, la arbori în rotație este relativ incomodă, această metodă se utilizează mai rar în
cercetările experimentale și numai atunci când se dispune de aparatură special realizată
acestui scop.
b) Se măsoară deformația locală a arborelui sub acțiunea momentului de răsucire.
Această variantă permite măsurarea relativ ușoară a momentelor de răsucire cu variații rapide
ale mărimii lor, folosind traductoare electrice aplicate direct pe arbore sau pe elementul
elastic al captorului. Dificultatea constă numai în conectarea la aparatură a cablurilor de
legătură, având în vedere că arborii se găsesc în mișcare de rotație. Aparatura folosită este cea
comună folosirii la măsurarea eforturilor unitare, forțelor, deplasărilor etc.
Metoda prezintă avantajul ușurinței aplicării traductoarelor chiar pe arborele al cărui
moment de răsucire trebuie măsurat sau al construcției relativ simple a captorului pus în
legătură cu arborele. De asemenea, folosind aceeași aparatură utilizată în tensometria
electrică, se pot măsura simultan și alte mărimi (forțe, viteze, turații etc.) care interesează în
cercetarea fenomenului studiat (utilizând de exemplu, punți tensometrice cu mai multe canale
și oscilografe de asemenea cu mai multe canale).
102
Această variantă este cea care se utilizează curent în cercetările experimentale din
domeniul tehnologiei construcției de mașini.
în general se folosesc traductoare rezistive sau inductive.
Captoarele de momente cu traductoare rezistive se obțin prin aplicarea pe o anumită
circumferință a arborelui solicitat la răsucire, a patru traductoare rezistive, dispuse din 90° în
90° și înclinate la 45° față de generatoare, în sensuri diferite, alternând succesiv (fig. 9. 13).
Prin această plasare a traductoarelor și prin conectarea lor în punte completă se realizează o
sensibilitate maximă a măsurării momentului de răsucire, precum și compensarea elementelor
datorate solicitărilor la încovoiere, întindere sau compresiune, precum și variației de
temperatură.
Astfel, considerând un traductor de lungime 1 (fig. 9. 14), înclinat sub un unghi «, față de
generatoarea arborelui de rază r, se poate presupune că la deformarea de răsucire a secțiunii ce
trece prin B, traductorul având capul A fix, se va alungi, astfel încât capătul B se va deplasa în B’.
*2 /?/
r-G-
B
\ZV
Av
Fig. 9.13 Plasarea traductoarelor rezistive la măsurarea Fig. 9.14 Schema de calcul a deformatei unui
momentului de răsucire traductor pentru momente de răsucire
Distanța cu care se deplasează capătul B este 0 și produce alungirea traductorului la

lungimea l + JZ.
Aplicând regula cosinusului în triunghiul ABB’, rezultă:
(Z + AZ)2 = Z2 + F O1 - 2rZ0cos(9O° + a) (9.3)
Substituind - cos (90° + a) - sin a și neglijând pătratele mărimilor mici (jZ 2 și (f),
rezultă:
AZ=rZ?sintz (9.4)
103
sau:
s - -Qsvna
înlocuind pe 6*cu expresia (9. 1), se obține:
r M,L
£=
7 c 7 ;sina (9-6)
Din triunghiul ACB, rezultă L = l cos a, care se înlocuiește în relația (9.6). De asemenea,
se introduce în relație, modulul de rezistență polar al secțiunii arborelui ( W pB = — ) și se obține:

r
sin 2a
e = M
(9.7)
2GW r ‘
Rezultă că alungirea maximă a traductorului se obține atunci când sin 2 a - + 1, deci când
a = 45 ° și 225 ° iar alungirea minimă rezultă când sin 2 a ~ - 1, deci a - 135° și 315 °
în cazul punții complete, când semnalele celor patru traductoare se însumează, rezultă:
U m = U a ks
și înlocuind pe g cu expresia (9.7), se obține:
sin 2a
(9.8)
în care K este o constantă a cărei mărime și unitate de măsură rezultă din relația (9.8). Se constată
că relația exprimă liniaritatea între tensiunea de ieșire din punte și momentul de răsucire, dacă
tensiunea de alimentare este constantă. De asemenea, fiecare pereche de traductoare dispuse
diagonal opus, având deformări de sensuri diferite ca urmare a solicitărilor la încovoiere,
semnalele la ieșirea din circuitul electric se anulează. De asemenea, semnalele datorită solicitărilor
la întindere sau compresiune se vor anula, ca urmare a faptului că toate cele patru traductoare se
deformează identic la aceste solicitări.
Legătura electrică între traductoarele aplicate pe arborele în rotație și aparatura de măsură,
se realizează cu colectoare speciale. Colectoarele utilizate curent în cercetările experimentale sunt
de două tipuri: cu contacte și fără contacte.
Colectoarele cu contacte pot fi cu contacte glisante și cu mercur.
Colectoarele cu contacte glisante realizează legătura electrică cu ajutorul unui inel metalic,
fixat centric pe arborele în rotație și o perie de cărbune sau metal (fig. 9.15). Calitatea contactului
104
depinde de materialul inelului și al periei, de presiunea periei pe inel și de viteza de glisare. De

asemenea, centrarea, geometria și rugozitatea suprafeței inelului influențează asupra calității
transmiterii semnalului. Temperaturile excesive de contact provoacă apariția unor tensiuni termo
electrice parazite.
A B C O
a b c d
Fig. 9.15 Schema constructivă și electrică a unui colector cu contact glisant
Materialele utilizate curent sunt:

- inel de alamă cu perie de cupru grafitat (pentru presiuni de 8 4- 9 daN/cm 2);
- inel de argint (sau argintat) cu perie de argint grafitat (pentru presiuni de 1,4 4- 2,1
daN/cm 2).
Colectoarele cu contacte glisante funcționează stabil până la viteze periferice de 10 4- 20
m/s.
Dezavantajul acestor colectoare îl constituie faptul că atunci când variațiile rezistenței
ohmice a traductoarelor sunt mici, rezistențele de contact pot provoca erori relativ mari. Astfel de
erori apar mai ales la folosirea traductoarelor tensometrice rezistive, a căror variație utilă de
rezistență este cuprinsă în domeniul 0.01 4- 0,15 Q, care este practic și domeniul rezistenței de
contact a acestor colectoare cu contacte glisante. Pentru reducerea erorilor datorită rezistenței de
contact, trebuie, pe de o parte, respectate cerințele de presiune de contact și viteză de glisare
corespunzătoare fiecărui cuplu de material inel-perie, iar pe de altă parte, trebuie realizate anumite
circuite electrice care duc la eliminarea parțială sau completă a influenței rezistenței de contact.
Printre cele mai bune rezultate de circuite electrice s-au obținut cu ajutorul punților etajate.
Colectorul reprezentat în figura 9.15 reprezintă o soluție aplicabilă, mai ales la captoarele
105
Cap. 9 Metode și mijloace de măsurare a forțelor și momentelor de torsiune
construite de experimentator în cazul când traductoarele se aplică direct pe arborele asupra căruia
lucrează momentul de răsucire care trebuie măsurat.
Există firme care execută atât captoare de momente (torsiometre), cât și colectoare.
Colectoarele cu mercur au avantajul realizării unor contacte bune și la turații foarte mari,
rezistența de contact este mai mică decât la colectoarele cu contacte glisante cu perii. Au însă
dezavantajul pierderilor de mercur, a oxidării acestuia și a apariției unor tensiuni electromagnetice.
în figura 9.16 sunt reprezentate doua din cele mai utilizate colectoare de mercur.
Colectorul din fig. 9.16.a, este de tip multicanal cu peliculă de mercur, fiind constituit dintr-un ax
cu discuri 1 formând partea fixă a colectorului, bucșa 2 montată pe arborele în mișcare de rotație și
care este executată din textolit, inelele izolante 3, inelele metalice 4, pelicula de mercur 5 și
conexiunile a, b, c, d și respectivi, B, C, D de ieșire și de intrare.
Pelicula de mercur asigură contactul electric și servește în același timp ca lubrifiant.
Colectorul din figura 9.16.b este de tip centrifugal. Mercurul este centrifugat pe pereții interiori ai
unui vas cilindric montat la arborele în mișcare de rotație și face contactul cu discul metalic fix.
■ a
Fig. 916 Colectoare cu mercur
Captorii de momente cu traductoare inductive si cu colectoare fără contacte, prezintă

comparativ cu captorii cu traductoare rezistive și colectoare cu contacte, avantajul unei
sensibilității mai mari și eliminarea efectelor datorate rezistențelor de contact. Ridică însă unele
dificultăți din punctul de vedere al etalonării. Se utilizează deobicei traductoare inductive
diferențiale cu miez mobil sau cu armătură mobilă.
106
în figura 9.17 este prezentată schema de principiu pentru un captor cu două traductoare
inductive diferențiale legate în punte completă, iar în figura 9.18 este prezentată construcția unui
astfel de captor. Pe cele două figuri s-au folosit aceleași notații.
Captorul este format din arborele 1, care se montează în serie cu arborele al cărui moment de
Lk
iwn
+1111it
O
p
.Eli
Fig. 9.17 Schema de principiu și montaj a unui captor cu traductoare inductive cu miez mobil
pentru măsurarea momentelor de răsucire la arbori în rotație
2 m
11
LJ
5 m
Fig.9. 1 8 Captor de momente de răsucire cu traductoare inductive diferențiale cu miez mobil
107
răsucire se măsoară. Arborele captorului este montat prin rulmenți la carcasa captorului formată
din două corpuri laterale două capace laterale și o manta cilindrică. Pe discurile 2 și 3 fixate pe
arbore sunt montate cele două traductoare inductive diferențiale astfel încât miezurile m dispuse
diametral opus, sunt montate pe unul dintre discuri, iar bobinele pe celălalt disc. Inductivitatea
bobinajelor variază cu deformația unghiulară a elementului elastic (arborele 1). Cele două
traductoare diferențiale, fiind montate la 180° unul față de celălalt și conectate în punte în mod
adecvat (fig. 9.17), asigură o sensibilitate și compensarea atât a efectelor variației de temperatură
cât și a solicitărilor la încovoiere la care ar fi supus eventual arborele 1.
Drept colectoare servesc două transformatoare 4 și 5, având fiecare unul din bobinaje
montat pe arborele 1, deci în mișcare de rotație, iar cel de-al doilea bobinaj este montat pe carcasa
fixă a colectorului. Valoarea și frecvența tensiunilor secundare nu sunt influențate de turație.
Alimentarea punții se face de la un generator de oscilații prin transformatorul 4, iar
tensiunea de ieșire din punte este transmisă prin generatorul 5, la amplificator și, în continuare, la
detectorul sensibil de fază și apoi la aparatul de înregistrare.
în ultimul timp pentru măsurarea cuplului s-au pus la punct metode ce folosesc impulsuri
obținute de la traductoare inductive, capacitive, optice, cu efect Hali. Majoritatea acestor metode se
bazează pe compararea a două șiruri de impulsuri obținute de la două traductoare identice așezate
în dreptul a două secțiuni ale arborelui. Cuplul de torsiune acționează asupra defazajului unui șir
de impulsuri față de celălalt. Un sistem de prelucrare în impulsuri prelucrează defazajul și îl
afișează direct în unități de cuplu. în figura 9. 19. a se prezintă schema bloc a unui torsiometru la
care impulsurile sunt generate de două traductoare inductive plasate în dreptul unor roți dințate
fixate pe ax; trecerea unui dinte în fața traductorului are ca efect apariția unui impuls. Cele două
traductoare sunt astfel plasate încât în lipsa cuplului cele două șiruri de impulsuri să fie defazate cu
o jumătate de perioadă. în figura 9.19.b se indică diagrama semnalelor (în locurile notate) în
situația când axul este torsionat.
Impulsurile traductoarelor sunt amplificate, limitate, diferențiate, apoi prin două circuite
basculante monostabile sunt transformate în tensiuni dreptunghiulare. Aceste tensiuni se
diferențiază, astfel în punctele e și e’ se obțin impulsuri scurte, ascuțite, cu front abrupt, care
comandă circuitul basculant bistabil. Instrumentul magnetoelectric se conectează între cele două
ieșiri ale bistabilului și are deviația proporțională cu diferența semnalelor de la cele două ieșiri ale
bistabilului. în stare netorsionată impulsurile de pe cele două canale sunt defazate cu 272, iar sub
108
influența cuplului apare defazajul suplimentar At- Instrumentul măsoară valoarea medie a
curentului Im:
Im = k = k&M = kJ4 (9.9)
a
a /~i _____n
ZI _ _zi_
n _ _
a
r~i
d) b ) -1 t/2
Fig. 9. 19 Schema unui torsiometru cu impulsuri
Sistemul se pretează foarte bine la afișarea numerică, pentru măsurarea defazajului

utilizându-se un frecvențmetru digital, care afișează cifric cuplul de torsiune. Metoda numerică
este mult mai exactă decât cea analogică, precizia depinzând aproape exclusiv de execuția
traductorului care furnizează impulsurile.
9.6. Dispozitive complexe de măsurare simultană sau separată a forțelor și

momentelor de torsiune la prelucrările prin așchiere
Aceste dispozitive, cu un grad mai mare de complexitate, pot asigura măsurarea simultană
sau separată a forțelor și momentelor de torsiune care apar în procesul de prelucrare prin așchiere
pe diverse tipuri de mașini-unelte.
9.6.1. Dispozitive de măsurare a forței axiale și a momentului de torsiune

în figura 9.20 este rezentată construcția unui dispozitiv de tip dinamometru-torsiometru,
utilizat la prelucrarea pe mașini de găurit verticale (burghie, lărgire, alezare etc.), putând fi utilizat
în aceeași măsură și la prelucrările prin așchiere pe mașinile de frezat sau alezat. Domul 1 se
montează în alezajul de tip con Morse al arborelui principal al mașinii de găurit. La partea
109
Fig 9.20 Dispozitiv de măsurare a forței axiale și a momentului de torsiune
interioară domul este prevăzut cu elementul elastic (bucșă cu pereți relativ subțiri), pe exteriorul
căruia sunt aplicate traductoarele T m și 7} pentru măsurarea momentului de torsiune, respectiv a
forței. Pentru măsurarea momentului de torsiune se folosesc patru traductoare T„ b Tm4 (fig.
9.21. a), aplicate echidistant la circumferință, înclinate la 45° față de generatoare, alternând
succesiv într-un sens sau altul, conectate în punte complexă.
Pentru măsurarea forței axiale se folosesc, de asemenea, patru traductoare tensorezistive
, din care două, T f si T f} , sunt dispuse în lungul axei, iar T fi s j T q sunt dispuse
transversal. Conectarea lor într-un circuit electric de măsurare, redat în figura 9.2 l.b, a cărui
configurație asigură o bună sensibilitate și compensarea variațiilor de temperatură cât și a
solicitărilor la încovoiere.
110
Um Um
?
Uq
î rifr
Ua
Fig. 9.21 Modul de legare al traductoarelor la dispozitivul de măsurare a forțelor axiale și a momentelor de torsiune
' Colectorul este constituit din zece inele montate pe bucșa 3 din textolit, izolate între ele.
Semnalele sunt colectate de zece perii formate din tijele 4 din cupru grafîtat care sunt ghidate în
bucșele izolate 5, montate în corpul 7. Presiunea între perii este asigurată de arcurile 6.
Scula așchietoare se fixează în alezajul de tip Morse al bucșei 8, solidarizată de domul 1 cu
știfturi și șuruburi.
Dezavantajul principal al dispozitivului constă în necesitatea utilizării colectorului rotativ
cu perii glisante, a căror deficiențe au fost prezentate anterior.
9.6.2. Dispozitiv de tip masă dinamometrică

Construcția unui asemenea dispozitiv este prezentată în figura 9.21. Acesta permite
măsurarea a trei componente ale forțelor ce formează un sistem de referință triortogonal.
Cu ajutorul dispozitivului se pot măsura forțele dezvoltate la frezare, rabotare sau alt
proces complex de prelucrare. Din punct de vedere constructiv, masa dinamometrică se compune
din plăcile 1 și 2, rigidizate între ele prin inelele dinamometrice 3, 4, 5 și 6. Piesa ce urmează a fi
prelucrată se poate fixa pe placa 1 prin intermediul unor șuruburi pentru canale în T iar placa
inferioară se fixează pe placa mașinii unelte. Inelele dinamometrice, de formă cilindrică la interior
și ortogonală la exterior, sunt astfel orientate, încât componenta Fj să solicite inelele 3 și 5, iar
componenta F 2 inelele 4 și 6. Pe fiecare inel sunt aplicate câte 6 tranzistoare tensorezistive,
amplasate astfel încât să selecteze componentele programate.
111
F2
t
Wz3
S! ȚT/ T6
8
2
—
r
. 4
ffi Go w i
B
t23 ta
v
1
tTTV"
Fig. 9.21 Construcția unui dispozitiv de tip masă tensometrică
Legăturile punților formate pentru măsurarea fiecărei componente sunt legate la aparatul
de măsură prin intermediul conectorilor 7 și 8.
Pentru măsurarea componentei F l se utilizează traductoarele T 9, T l0 , Tu, T t2 , care sunt
conectate în circuitul electric de măsurare de tip punte completă.
Măsurarea componentei orizontale F 2 se efectuează tot în punte completă, formată din
traductoare T I3, T 14, T IS, T 16. Toate aceste traductoare sunt aplicate pe suprafețele înclinate ale
inelelor elastice, astfel că solicitările datorate componentei verticale F z să nu afecteze rezultatul
măsurătorilor.
Pentru măsurarea componentei verticale F z se folosesc traductoarele T t , T 3, T s , T 7 , aplicate
la exterior pe suprafețele verticale ale inelelor dinamometrice și traductoarele T 2 , T 4 , T 6, T s ,
aplicate pe suprafețele cilindrice interioare ale inelelor. Toate cele 8 traductoare sunt conectate
într-un circuit electric de măsurare de tip punte, câte două în fiecare braț al punții. La măsurarea
momentului de torsiune M se utilizează traductoarele T i7 , T 24, aplicate pe suprafețele înclinate
ale inelelor dinamometrice și legate într-o punte similară celei pentru măsurarea componentei F z.
112
Cap, 10 Metode și mijloace de măsurare a presiunilor
10.1. Noțiuni generale. Clasificare

Măsurarea presiunilor din instalațiile hidraulice și pneumatice ale echipamentelor
tehnologice este indispensabilă pentru a asigurare funcționarea lor corectă. Captoarele de presiune
sunt denumite manometre.
Formele constructive ale manometrelor pentru măsurarea presiunilor variază funcție de
mărimea presiunii maxime, de regimul de temperatură, de frecvența procesului de măsurare și de
precizia măsurilor solicitate. Pentru presiuni mari captoarele au ca element elastic un tub cilindric
închis la un capăt, iar pentru presiuni medii și mici o membrană plană sau ondulată, un tub
Bourdon sau silfon.
Măsurarea deformațiilor elementului elastic se poate face cu traductoare rezistive
tensometrice, inductive, capacitive sau piezoelectrice.
Captoarele de presiune se aseamănă ca principiu cu cele de forță, prin aceea că presiunea,
ca și forța, acționează asupa unui element elastic producând o deformație sau o deplasare ce este
măsurată cu traductori adecvați.
O clasificare a principalelor tipuri de manometre este dată în figura 10. 1.
Captoare de presiune
(Manometre)
Neelectrice Electrice
Cu coloană Cu element Cu traductoare Cu traductoare

de lichid elastic parametrice generatoare
Cu tub U Cu Rezistive Piezoelectrice

membrană
Cu inel Inductive Piezoceramice
basculant Cu tub gofrat
Capacitive
Fig. iO.l Clasificarea manometrelor
113
Cap. 10 Metode și mijloace de măsurare a presiunilor
în cadrul acestui capitol se vor detalia doar manometrele electrice care sunt cele mai
folosite în cercetarea experimentală, datorită posibilității măsurării mărimilor dinamice și
posibilității transmiterii la distanță a semnalului metrologic.
10.2 Manometre cu traductoare parametrice

10.2.1 Manometre cu traductoare tensorezistive
Construcția manometrelor tensorezistive diferă în principal, după tipul elementului elastic
pe care sunt aplicate traductoarele. Din acest punct de vedere, aceste manometre pot fi: cu tub
cilindric deschis sau semideschis, cu tub Bourbon, cu membrană circulară simplă sau cu tije, cu
tuburi gofrate și lamelă elastică, cu răcire sau fără răcire etc.
a. Manometru cu element tubular deschis. Cel mai simplu manometru rezistiv este cel cu
element tubular deschis (fig. 10.2), caz în care se poate folosi chiar o porțiune din conducta
instalației a cărei presiune a fluidului urmează a fi măsurată. Traductorii rezistivi tensometrici R h
R 2 R 3 și R 4 se aplică pe suprafața exterioară a tubului, pentru care uneori este necesară micșorarea
grosimii peretelui tubului, pentru a se mări defonnația acestuia la o valoare adecvată măsurării.
b. Manometru cu tub elastic de tip Bourbon. O altă posibilitate eficientă de utilizare a
tubului de tip Bourbon al unui manometru obișnuit (mecanic) este aceea de a aplica pe contorul
(exterior și interior, fig. 10.3.) tubului, una, două sau trei perechi de traductoare tensorezistive (de
regulă trei perechi) și care se conectează în semipunte (traductoarele din exterior într-un braț al
punții, iar cele din interior în brațul alăturat).
Fig. 10.2 Manometru cu element tubular deschis Fig. 10.3 Manometru cu tub Bourdon
c. Manometre cu element elastic tubular semideschis. în figura 10.4 este prezentată

construcția unui manometru cu traductoare tensometrice rezistive și cu element elastic sub formă
114
de tub cilindric semideschis. Acesta este construit dmtr-un corp 1 monobloc, prevăzut la partea
inferioară cu o zonă filetată pentru a asigura asamblarea la circuitul de presiune a cărei variație
urmează a fi măsurată. La partea superioară se prezintă elementul elastic sub forma unui cilindru
cu pereți subțiri, semideschis, pe
care se aplică traductoarele rezistive
T t și T 3. La capătul înfundat are o
zonă plină în care nu apar
deformații și pe care se aplică
traductoarele T2 și T4 pentru
compensarea influenței vibrațiilor
de temperatură.
Zona în care sunt aplicate
traductoarele este protejată cu
ajutorul unui tub 2, filetat la un
capăt, iar la celălalt prezintă o
deschidere pentru racordarea
cablului cu fire conductoare și o Fig. 10.4 Manometru cu element elastic tubular semideschis
aplatizare pentru a permite

asamblarea cu ajutorul unei chei fixe.
d. Manometru cu element elastic sub formă de membrană. Elementul elastic cu membrană
circulară încastrată pe circumferința supusă acțiunii exercitată de agentul sub presiune, prezintă
unele avantaje constructive și funcționale:
a) posibilitatea utilizării unui set de membrane care să asigure sensibilități apropiate pentru
diferite intervale de presiune;
b) o sensibilitate ridicată și eliminarea influenței negative a variațiilor de temperatură, ca
urmare a posibilităților conectării traductoarelor în punte completă.
în figura 10.5 este prezentată construcția unui manometru cu membrană circulară, la care
traductoarele sunt aplicate direct pe membrana, pe suprafața opusă celei pe care acționează agentul
sub presiune, astfel încăt determinarea presiunii se face direct pe zona deformațiilor membranei.
Distribuția eforturilor unitare radiale t, și a celor tangențiale t a dezvoltate pe suprafața membranei,
115
este prezentată în figura 10.6.a. Se remarcă faptul că

eforturile t r și t e au semne diferite, pozitiv în centrul
membranei și negativ în vecinătatea încastrării. Datorită
acestui fapt este posibilă aplicarea a patru traductoare
conectate în punte completă. Zona cu prezentarea
modului de aplicare a traductoarelor pe suprafața
membranei este prezentată în figura 10.6.b, iar schema de
conectare a traductoarelor în circuitul punții este
Fig. 10.5 Manometru cu membrană
prezentată în figura 10.6.C.
Efcft radd
3fțț£}Ptf
8fi 2
crfai
r
Ep s
3PR Z
Fig. 1 0 . 6 Distribuția eforturilor unitare la deformarea unei membrane și modul de aplicare al traductoarelor
Manometrele cu membrană, de tipul celui prezentat în figura 10.5, au dezavantajul că diametrul

membranei nu poate fi prea mic, precum și că prezența traductoarelor pe membranele foarte
subțiri, necesare pentru sensibilități mari, poate modifica caracteristicile elastice ale acestora. De
asemenea, liniaritatea manometrelor este satisfăcătoare numai în anumite limite de presiune.
Pentru a elimina unele din dificultățile prezentate se pot folosi traductoare tensometrice imprimate
de tip special sau sub formă de rozetă.
e. Manometru cu membrană și lamelă elastică. La acest tip de manometru, deformația
membranei se transmite unei lamele elastice a cărei deformații se măsoară cu ajutorul unor mărci
tensorezistive (fig. 10.7). Corpul manometrului este executat din două semicarcase asamblate cu
șuruburi. Acest tip de manometru poate fi folosit și ca manometru diferențial.
116
i
/ 7
I Y/
Fig. 10.7 Manometru cu membrană și lamelă elastică
f. Manometru cu membrană și piston cu element sensibil sub formă de tijă. O variantă de

manometru cu membrană pe care nu se aplică direct traductoarele o constituie manometrele cu
piston și tijă (figura 10.8).
în acest caz, membrana are, în principal, rolul de element de etanșare, iar elasticitatea este
foarte mare, care practic nu influențează liniaritatea caracteristicii de măsurare. Presiunii exercitată
pe suprafața pistonului, prin intermediul membranei, ii corespunde o forță care creează deformația
tijei pistonului, pe care sunt aplicate patru traductoare și conectate în punte completă. Și în acest
caz se asigură o bună sensibilitate și compensare a efectelor date de variațiile de temperatura.
Avantajul principal însă al acestor manometre îl constituie o mai bună liniaritate decât a
manometrului cu membrană.
g. Manometru rezistiv diferențial. Un manometru de construcție specială (fig. 10.9),
destinat măsurării diferenței de presiune a două fluide din circuite hidraulice sau pneumatice
diferite se execută cu două elemente elastice, captoare de presiune sub formă de tuburi gofrate
(silfon). Capetele închise ale celor două tuburi elastice 1 și 2 acționează asupra lamelei elstice 3, pe
care sunt aplicate patru traductoare rezistive tensometrice (cate două pe fiecare suprafață laterală)
care se conectează într-o punte completă.
Deformația lamelei se datorește diferenței de presiune D p - p { - p 2 a fluidelor care pătrund
în interiorul celor două tuburi gofrate (silfoane).
117
Ti(L)
W)
_J!
0
F
Fig. 10.8 Manometru cu membrană și piston Fig. 10.9 Manometru rezistiv diferențial
10.2.2. Manometre cu traductoare piezorezistive

Efectul piezorezistiv, care stă la baza acestor manometre (traductoare) constă în
modificarea structurală reversibilă produsă în corpurile solide de o presiune exterioară, care are
drept urmare modificarea rezistivității elastice a materialului.
Manometrele cu piezorezistente metalice sau semiconductoare sunt specifice măsurării
presiunilor foarte mari (până la 30.000 bari) îndeosebi pentru piezorezistențe din manganină
executate din fir cu grosimea de ordinul zecilor de micrometri. Deși rezistența manganinei variază
puțin cu temperatura, în execuțiile curente se utilizează metoda de conectare în semipunte
Wheatstone, o piezorezistență se plasează în mediul a cărui presiune se măsoară, iar cealaltă se
așează într-un loc apropiat, de aceeași temperatură, dar fără a fi solicitate la presiune.
Piezorezistențele semiconductoare, având o sensibilitate mult mai mare decât cele
metalice, se utilizează la măsurarea presiunilor foarte mari 10 5 bari, cu precizarea că la conectarea
traductoarelor se vor lua măsuri stricte pentru compensarea erorilor de temperatură cât și de
securitate a muncii.
10.2.3. Manometre cu traductoare inductive

în figura 10. 10 este prezentat un manometru cu membrană elastică și traductor inductiv, la
care membrana elastică 1, este solidară cu miezul mobil 2, al unor bobine ale traductorului
inductiv. Ca urmare a presiunii fluidului, forța creată de agentul sub presiune, produce deformarea
membranei 1, încât miezul 2 se deplasează producând modificarea inductanței celor două bobine
diferențiale L t si L2 , conectate în brațele alăturate ale unei punți electrice de tip Wheatstone.
118
10.2.4 Manometre cu traductoare capacitive

în figura 10. 1 1 se prezintă construcția unui manometru cu traductor capacitiv.
Fig. 10. 10 Manometru inductiv Fig. 10.11 Manometru capacitiv
Corpul 1 al manometrului asigură racordarea acestuia la o sursă de presiune a cărei valoare

urmează a fi măsurată. Variația de presiune produce deformarea elementului 2 care are forma unei
placi circulare.
Deformațiile elementului elastic 2 conduc la variația distanței relative față de suprafața
frontală a electrodului 3, ceea ce modifică capacitatea electrica dintre suprafețele acestora. Carcasa
4 și izolatorul 5 asigură poziționarea corectă a electrodului 3, iar inelele distanțiere 6 și 7 permit
realizarea distanței necesare dintre electrodul 3 și elementul elastic 2.
Un astfel de captor poate funcționa în bune condiții până la temperatura de 150°C, cu o
eroare de liniaritate de până la 5 %.
Grosimea elementului elastic se dimensionează în funcție de domeniul de variație al
presiunii, de calitatea materialului și precizia de măsurare.
119
10.3 Manometre cu traductoare generatoare

piezoelectrice
în figura 10.12. este prezentată construcția
unui manometru cu traductor piezoelectric.
Variația presiunii de măsurat este transmisă
membranei 1, de unde prin tija 2, acționează asupra
membranei 3 a bucșei de protecție și apoi asupra
coloanei de elemente piezoelectrice 4, la capetele
căreia se prevăd discurile izolatoare 5. Bucșa cu
membrană 3 servește pentru ajustarea unei
precomrimări inițiale a elementelor piezoelectrice.
> Manometrul prezentat a fost construit de firma
Zeiss-Ikon, pentru a servi la măsurarea presiunilor
cuprinse în domeniul 0 150 bari.
Fig. 10.12 Manometru piezoelectric
120
Cap. 11 Metode și mijloace de măsurare a vibrațiilor sistemelor
tehnologice
11.1 Generalități
Privite în ansamblu, vibrațiile se constituie în primul rând ca agenți nocivi pentru
activitatea oamenilor, dezvoltate odată cu progresul tehnic al societății contemporane, iar în al
doilea rând ca procese utile în activitățile industriale.
în activitatea practică vibrațiile nu pot fi evitate, fiind un rezultat al acțiunii mediului
ambiant asupra structurilor mecanice realizate de om. Vibrațiile apar datorită elementelor
mecanice în mișcare, a jocurilor existente între acestea, datorită maselor neechilibrate aflate în
mișcare de translație sau rotație, etc. Acestea se propagă de la locul în care se produc în
mediul înconjurător prin structurile elastice ale acestuia, afectând stabilitatea structurilor.
Cu toate progresele înregistrate în descrierea analitică a vibrațiilor mecanice,
rezolvarea unor probleme practice pe care le ridică studiul acestora nu se poate face exclusiv
pe baze teoretice, datorită complexității sistemelor fizice. La proiectarea unor mașini, utilaje
sau instalații nu poate fi evaluat cu precizie comportamentul dinamic al acestora în exploatare
și nici nivelul vibrațiilor și zgomotelor produse de acestea. Din acest motiv se studiază
posibilitatea adoptării, atât în faza de proiectare cât și cea de exploatare, a unor măsuri de
înlăturare sau cel puțin de diminuare a vibrațiilor.
Orice problemă de tansmitera a vibrațiilor printr-un sistem elastic poate fi privită din
punct de vedere matematic ca o funcție de răspuns a acestuia la o excitație de intrare. Funcția
de răspuns depinde de forma excitației de intrare, precum și de proprietățile statice și
dinamice ale sistemului elastic. Ținând seama de această observație, măsurătorile de vibrații
se pot grupa în trei mari categorii:
- măsurarea răspunsului, în vederea comparării lui cu limitele admisibile stabilite prin
norme și standarde;
- măsurarea excitațiilor, în vederea întocmirii programelor de încercări la vibrații sau
a proiectării pe baza lor a unor sisteme al căror răspuns să se încadreză între anumite limite;
- măsurarea simultană a excitațiilor și răspunsului, pentru determinarea caracteris
ticilor dinamice ale sistemului și construirea unui model analitic al acestuia.
121
Cap. 1 1 Metode și mijloace de măsurare a vibrațiilor
Prima categorie de măsurători implică înregistrarea și analiza evoluției în timp a

vibrațiilor produsă de mașini în timpul funcționării. Comparând nivelurile măsurate cu
valorile limită admisibile, se poate stabili nocivitatea lor, precum și efectul lor asupra
mediului înconjurător. Dacă se compară nivelurile vibrațiilor la aceeași mașină în diferite
momente ale funcționării ei în timp, se pot trage concluzii asupra uzurii acesteia și a
măsurilor ce trebuiesc întrprinse pentru menținerea sa în stare de funcționare corespunzătoare.
Comparând nivelul vibrațiilor mai multor mașini de același tip se pot trage concluzii privind
calitatea fiecăreia.
A doua categorie de măsurători are drept scop identificarea surselor perturbatoare și a
a legii de variație în timp a acestora. Pe această bază se pot realiza programe de încercări de
determinere a fiabilității sistemului cercetat.
A treia categorie de măsurători se face de obicei în condiții impuse de experimentator,
unica formă de excitație fiind o vibrație de mărime și formă cunoscute. Pe această bază se pot
determina frecvențele proprii și forma modurilor proprii de vebrație, iar uneori se stabilește
structura unui model matematic al sistemului și se identifică parametrii acestuia.
Mișcarea vibratorie poate fi definită prin deplasare, viteză sau accelerație. Parametrii
care se măsoară sunt funcție de felul vibrației, astfel:
- pentru vibrațiile armonice, acestea pot fi complet definite dacă se măsoară
amplitudinea vibrațiilor, frecvențele și diferențele de fază între mărimi cercetate simultan. în
acest caz, dacă la încercări se măsoară viteza sau accelerația, deplasarea se obține prin
integrare.
- în cazul mișcărilor produse de șocuri se măsoară amplitudinile maxime și durata
acestora în timp. în acest caz, pentru un studiu complet, este necesară o analiză în domeniul
frecvențelor.
-în cazul vibrațiilor aleatoare este necesară analiza proprietăților de vibrație prin
funcții de timp sau de frecvență.
Măsurarea nivelurilor vibrațiilor se face, de obicei, prin valori absolute ale
răspunsului, în timp ce la determinarea comportării structurilor elastice la vibrații sunt
suficiente măsurări relative. Aceste indicații nu sunt absolute. Astfel, la studiul comportării
structurilor, atunci când se excită sistemul în puncte de pe structură este mai ușor să se
măsoare deplasările ( sau alt parametru ) relative între sculă și piesă. Atunci când se excită
122
Cap. 11 Metode și mijloace de măsurare a vibrațiilor
sistemul cu forțe între piesă și sculă, se preferă captoare absolute de măsurare în puncte de pe
structură deoarece în acest caz recrearea unei baze de măsurare pentru un număr mare de
puncte ridică probleme.
11.2 Particularitățile măsurării vibrațiilor sistemului tehnologic

Din punct de vedere tehnologic, vibrațiile sistemului tehnologic sunt studiate prin
prisma influenței acestora asupra procesului de prelucrare. Se studiază influența tuturor
vibrațiilor care determină mișcările vibratorii produse la nivelul contactului sculei cu piesa.
La acest nivel, vibrațiile influențează atât precizia piesei, cât și condițiile de prelucrare prin
modificarea unor parametri ai regimului de lucru cu influență directă asupra productivității
prelucrării, durabilității sculelor, etc. Creștera vibrațiilor produse la nivelul contactului sculei
cu piesa are ca efect mărirea rugozității piesei prelucrate, micșorarea productivității prin
micșorarea regimurilor de lucru, diminuarea durabilității sculelor.
Existența vibrațiilor în sistemul tehnologic este dăunătoare din toate punctele de
vedere. Din acest motiv se urmărește diminuarea acestora pe toate căile, întrucât eliminarea
totală a lor nu este posibilă. Studiul comportării sistemului tehniologic la acțiunea vibrațiilor
se poate face în două moduri:
- măsurarea vibrațiior în diferite puncte ale sistemului tehnologic, în diferite condiții
de lucru ale acestuia, fără excitarea suplimentară;
- măsurarea vibrațiior în diferite puncte ale sistemului tehnologic când mașina unealtă
nu funcționează, sistemul elastic fiind excitat cu forțe variabile, dispuse de obicei între sculă
și piesă.
în primul caz se măsoară răspunsul total la toate sursele de excitație care lucrează
simultan în sistem sau în afara acestuia. Mărimea forțelor perturbatoare rămâne necunoscută,
iar narura lor se determină prin eliminări și încercări succesive.
în cel de al doilea caz se excită sistemul cu forțe variabile impuse de experimentator și
se măsoară răspunsul, în scopul studierii comportării la vibrații a structurii elastice a
sistemului tehnologic, a unor elemente ale acestuia sau a procesului de așchiere. în acest caz
se urmărește determinarea frecvențelor proprii ale sistemului tehnologic și a formei modurilor
de vibrație, precum și determinarea proprietăților dinamice prin determinarea rigidităților,
maselor echivalente, amortizărilor, în vederea realizării unui model matematic al structurii.
123
1 1.3 Captoare specifice măsurării parametrilor vibrațiilor

în cercetarea vibrațiilor se folosesc două categorii de aparate:
- aparate cu punct fix, care definesc mișcarea corpului față de un reper fix;
- aparate seismice, care cuprind un sistem oscilant cu masă, arc și amortizor, legat de
elementul cercetat, măsurându-se mișcarea relativă a masei față de suport.
Un aparat seismic de măsurare a vibrațiilor este prevăzut întotdeauna cu un captor
care realizează sistemul mecanic de ordinul al doilea
(fig. 11.1). Masa m este suspendată pe cadrul c printr-
un element elastic având constanta k și un amortizor cu
constanta a. Cadrul este atașat rigid corpului studiat,
mișcarea acestuia reprezentând semnalul de intrare în
sistemul oscilant. Semnalul de ieșire din sistem este
determinat de mișcarea relativă a masei m față de
cadru, și se măsoară cu un traductor de deplasare sau
de viteză. Dacă se presupune că vibrația corpului este
armonică față de un reper fix în spațiu de forma:
Fig. 11.1 Schema unui aparat seismic
V- - Y . de măsurare a vibrațiilor
(11-D
atunci, masa m are deplasarea relativă x e față de carcasă, astfel că forța din arc este kx e iar
forța aplicată de amortizor este adx e / dt, iar accelerația masei m este d 2 (x,- + xj / dt2 .
Rezultă că ecuația de mișcare a masei m este:
d k+rj dx e ,
m — —-7—2 - + a—— + kx = 0 (11-2)
dt dt
Ținând seama de notațiile (3.23), relația devine:
1 <fx a 2£ dx e
2 (11-3)
a>2 df <y„ dt a dt 2
Semnalul de răspuns în regim staționar este de forma x e - X ee 1<Oft . Prin rezolvarea
ecuației (1 1.3), se obține amplitudinea și faza semnalului de ieșire:
lv - 2 0 cof
AȚ = X. r - — =e cp - arctg- — unde /3= — (H.4)
ft 2) 2 jUq/vA 2
fi
124
în figura 11.2 sunt reprezentate variațiile modulului amplitudinii relative a semnalului

de ieșire jXJ/Xfii fazei tp, în funcție de raportul pulsațiilor fi, la mai multe valori ale factorului
de amortizare La valori ridicate ale pulsației (j3» 7), se observă că raportul jXJ/Xi tinde spre
valoarea 1, iar faza devine aproape constantă.
2.0
0.2
0,5 ■30 1.0
0,55'' 2.0
60
50
7.0
120
■150
2.0
-180 5
0.5 1P 15 Jo 25 30 35
Fig. 11.2 Variația modulului amplitudinii relative și a fazei, funcție de raportul pulsațiilor
Prin urmare, se poate defini un domeniu de frecvențe în care deplasarea relativă a

masei față de suport este practic egală cu deplasarea suportului, semnalul transmis de captor
fiind proporțional cu mărimea măsurată xf. Aparatul pentru măsurarea deplasării construit pe
acest principiu se numește vibrometru seismic. Limita inferioară a domeniului frecvențelor de
lucru ale unui vibrometru este determinată de distorsiunile de fază admise.
Dacă în locul traductorului de deplasare se prevede un traductor de viteze, aparatul
realizat se numește velocimetru.
La valori mici ale pulsației excitației ( Gf « &>„), relația (11.4) devine în
consecință, dacă pulsația proprie este mare față de pulsația excitației, aparatul funcționează ca
un accelerometru seismic, semnalul de ieșire al unui traductor de deplasare fiind proporțional
cu accelerația corpului studiat. La o abatere maximă admisă a raportului amplitudinilor de
±1%, un accelerometru cu amortizarea (f-0,7 poate fi folosit până la co fma =0,4 o n.
Construcția unui vibrometru seismic cu traductoare tensorezistive este prezentată în
figura 11.3. Traductorul tensometric rezistiv este lipit pe o lamă elastică care se deformează
125
odată cu deplasarea masei m. Ansamblul funcționează în ulei siliconic care realizează o

amortizare vâscoasă controlată.
în figura 11.4 sunt prezentate două accelerometre piezoelectrice.
Fig. 11.3 Captor de vibrații Fig. 11.4 Construcții de accelerometre piezoelectrice

cu traductoare tensorezistive pentru măsurarea accelerațiilor vibrațiilor
Masa seismică 1, asigură prestrâgerea discurilor piezoelectrice 2, pe corpul 3, prin

presarea acesteia de către arcul disc 4. Mișcarea vibratorie cu accelerația a, acționează masa
seismică m dând naștere la o forță F care presează discurile piezoelectrice, făcând să apară la
ieșirea b sarcini electrice proporționale cu accelerația. Fixarea accelerometrului în punctul de
măsurare se face printr-un filet c, direct pe elementul al căror vibrații se măsoară, sau printr-
un magnet permanent realizându-se, astfel o fixare comodă pe elementele metalice. Utilizarea
unui magnet permanent este posibilă având în vedere că aceste traductoare nu sunt sensibile la
câmpuri magnetice.
Astfel de captoare se utilizează de la frecvențe foarte joase până la frecvențe foarte
mari și au o sensibilitate transversală sub 5% din cea pe direcția principală. Un captor ideal la
aplicarea unor forțe, asupra masei seismice pe direcția perpendiculară pe axa captorului nu
trebuie să înregistreze semnal la ieșire.
Captoarele absolute cu inducție pentru măsurarea vitezelor (fig. 11.5) sunt utilizate
pentru măsurări de niveluri de vibrații și sunt ținute în punctul de măsurare cu mâna.
Captorul ia contact cu elementul a cârui viteză se măsoară printr-o tijă 1, solidară cu
corpul captorului. Masa seismică, constituită din tija 2, bobina 4 și amortizorul magnetic 5
(constituit dintr-o piesă în formă de clopot în care apar curenții Foucault care frânează
126
/
/
/
66
Fig. 11.5 Schema de principiu a unui captor pentru măsurarea vitezei de vibrație
mișcarea) este suspendat pe membranele elastice 3, având posibilitatea să se deplaseze axial

pe direcția de vibrație. Bobina și amortizorul oscilează între polii magneților permanenți 6 și
7, producând la ieșire un curent a cârui intensitate este proporțională cu viteza de vibrație.
Masa acestor captoare este mult mai mare decât a accelerometrelor, acesta fiind unul
din dezavantaje. De asemenea are o frecvență proprie mult mai mică ce se poate situa la 5- 10
KHz față de 20 50 KIIz la accelerometre. Este posibilă ținerea captorului cu mâna în punctul
de măsurare, întrucât frecvența introdusă de operator este foarte joasă (2-:-3 Hz), putând să fie
separată din frecvențele măsurate cu valori peste 10 Hz.
11.4 Măsurarea vibrațiilor sistemului tehnologic pentru cazul excitării cu

surse proprii de vibrații
Acest tip de măsurători se fac în scopul determinării nivelului de vibrații și a depistării
unor surse de vibrații mai importante din sistemul tehnologic. Depistarea surselor de vibrații
se face prin încercării succesive.Pentru aceasta se măsoară nivelul vibrațiilor succesive pentru
mai multe situații de funcționare a sistemului studiat:
- sistemul nu funcționează (motorul mașinii-unelte este oprit), în schimb se pun în
funcțiune succesiv mașinile-unelte sau alte instalații din apropierea sistemului studiat. Prin
măsurarea nivelului de vibrații înregistrat de fiecare dată, se poate aprecia influența fiecărei
surse exterioare;
127
- sistemul tehnologic funcționează în gol, de asemenea, succesiv în diferite condiții,

cum ar fi, funcționarea numai a motorului fără transmisie, cu eliminarea unor blocuri din
cutia de viteze, etc;
- sistemul tehnologic funcționează în sarcină. Se așchiază în diferite condiții și cu
regimuri de așchiere posibile pentru mașina unealtă și se măsoară nivelurile vibrațiilor.
Pentru acest tip de determinări se folosesc aparate specializate cu instrumente
indicatoare gradate direct în unități de măsurare a vitezelor de vibrație. Astfel de aparate
folosesc captoare de vibrații cu inducție de tip absolut și pot să indice vitezele maxime sau
media vitezelor într-un interval de timp. Sunt foarte simple, de gabarite mici (sub 200 4- 300
mm), se utilizează ușor, iar captoarele sunt relativ robuste motiv pentru care se utilizează și în
industrie pentru măsurări de nivele de vibrații în diferite scopuri.
Un mod foarte simplu de determinare a unei frecvențe care influențează evident
precizia de prelucrare, prin ondulațiile pe care le lasă pe suprafața piesei, este acela al
calculării cesteia folosind viteza de așchiere v și lungimea ondulațiilor a măsurată pe piesă.
Astfel se poate scrie:
(11-5)
Cunoscând frecvența se poate determina și sursa, comparând-o cu frecvența de rotație

a diferitelor elemente ale mașinii-unelte, frecvența curentului de alimentare a motorului sau
cu multiplii acestora, știind că excitarea unor elemente ale sistemului tehnologic poate fi
realizată și de armonicele superioare ale frecvenței de bază ale unei surse de vibrații.
Frecvențele diferitelor surse de vibrațrii și deci și sursele corespunzătoare se pot determina
ușor dacă se face o înregistrare a amplitudinilor vibrațiilor funcție de frecvență.
11.5 Cercetarea comportării la vibrații a structurii elastice a sistemului

tehnologic
Astfel de cercetări sunt de lungă durată și necesită aparatură specializată. Prelucrarea
datelor obținute necesită utilizarea calculatorului, mai ales când se urmărește obținerea unui
model matematic de studiu.
O cercetare completă a comportării la vibrații a unui sistem poate fi considerată aceea
în care se stabilește, pe baza datelor obținute la măsurări, un model de calcul capabil să
128
permită un studiu aprofundat din care să se desprindă soluții de îmbunătățire a comportării la

vibrații. Acest tip de cercetare presupune o excitare a structurii elastice a sistemului
tehnologic cu forțe dinamice de amplitudine și frecvențe cunoscute și măsurarea
corespunzătoare a răspunsului structurii. Folosind intrările și ieșirile din sistem se pot
determina funcțiile de transfer ale acestuia. Pe baza analizei funcțiilor de transfer și a
modurilor proprii de vibrații, se poate aprecia stabilitatea la vibrații a sistemului.
11.5.1 Moduri de excitare a structurii elastice a sistemului tehnologic și

excitatoare de vibrații
Excitarea structurii elastice, în general, se poate face, fie prin realizarea unor deplasări
ale structurii, variabile în timp, fie prin aplicarea unor forțe, variabile în timp, asupra
structurii.
Structura elastică a sistemului tehnologic, sau a unor elemente ale acestuia se excită,
în majoritatea cazurilor, prin forțe variabile în timp. Dintre modalitățile de excitare prin forțe
s-au impus:
- excitarea prin forțe cu variație armonică;
- excitarea prin impuls (șoc).
Primul mod de excitare, cu forțe armonice, necesită o aparatură relativ complexă de
realizare a forțelor armonice, în comparație cu aparatura utilizată la excitarea prin impuls; în
schimb aparatura de măsurare a parametrilor variațiilor este mult mai simplă decât la
excitarea prin impuls. Timpul de realizare a excitării prin impuls este neglijabil față de cel al
excitării cu forțe armonice. Aceasta are în vedere faptul că un impuls cuprinde o infinitate de
armonici, fapt ce face ca în câteva fracțiuni de secundă să se excite structura cu toate
frecvențele, teoretic, de la 0 la oo, reducăndu-se foarte mult timpul experimentărilor. Datorită
acestor avantaje excitația prin impuls capătă pondere în utilizare, aceasta fiind legată și de
dezvoltarea unei aparaturi corespunzătoare de măsurare și prelucrare a datelor.
Excitația cu o forța armonică F(t) este de forma relației :
F(t) - Fo sin(®t + 0) (1 1.6)
în care Fo este amplitudinea maximă a forței de excitație, a> este pulsația proprie, iar 0 este
faza inițială.
129
Excitația prin impuls este realizată practic prin aplicarea unei forțe F(t), foarte mare
într-un inervai de timp foarte mic, At ~ tt - t0 . Cantitatea de mișcare P, transmisă sistemului,
este finită și diferită de 0:
h
P = ț F(t)dt = const. (11.7)
*0
Forța F(t) poate fi exprimată funcție de P și funcția simbolică 8 (t) definită prin
relațiile:
8{ț) - 0, pentru t 0 8(t) ~ a, pentru t = 0 (11.8)
Astfel, relația forței de excitare prin impuls se poate scrie sub forma:
F(t) = P8(t) (11.9)
Corespunzător celor două tipuri de excitație se folosesc excitatoare adecvate, fiecare
excitator impunând o anumită aparatură necesară acționării sale.
Excitatoarele armonice sunt de diferite tipuri bazate pe diverse principii. Astfel se
deosebesc: excitatoare mecanice, electrodinamice, hidraulice, magnetostrictive etc. Dintre
acestea cele mai răspândite sunt cele electrodinamice și hidraulice.
în figura 11.6 este prezentată schema de principiu a excitatorului electrodinamic.
Excitație structurii
dinamice se realizează
3
prin contactul dintre /
capul de lovire 1, fixat
pe tija 2, care este
suspendată împreună \
\
cu bobina 4 pe \
membranele elastice 3.
Aceste membrane
permit numai o
mișcare axială a tijei
ii
care execută mișcarea
Fig. 11.6 Schema de principiu a excitatorului electrodinamic
armonică realizată de
bobină care se află între polii unui magnet 5.
130
Capul de lovire este construit din materiale plastice cu proprietăți de amortizare bune
în scopul amortizării vibrațiilor de contact. Forța armonică produsă de tijă este dată de relația:
F(t)-BLi [N] (11.10)
în care:
B - densitatea fluxului magnetic în întrefier, în [T];
L - lungimea înfășurării bobinei, în [m];
i - intensitatea curentului, în [A].
Pentru ca forța de ieșire să aibă variație armonică, trebuie ca intrarea în curent să fie
de asemenea cu variație armonică. La studiul sistemului fizic trebuie adăugată masa adăugată
masa tijei și a bobinei.
Domeniul de frecvență între care poate fi utilizat excitatorul este limitat inferior de
frecvența proprie a părții mobile și superior de frecvența de rezonanță a suportului bobinei.
Aparatura necesară acționării excitatorului cuprinde un generator de frecvență
variabilă și un amplificator de putere capabil să mențină amplitudinea intensității care intră în
excitator în limite foarte strânse.
Un alt tip de excitator utilizat foarte frecvent este excitatorul hidraulic. El este
constituit din doi cilindri hidraulici coaxiali, unul acționat cu presiune constantă (care asigură
forța statică F o ), iar al doilea cu presiune variabilă armonică, care asigură variația forței. La
ieșirea acestuia, forța variază după relația:
F(t) ~ F o + f0 sin cot [N] (1 1.11)
în care:
f0 - amplitudinea forței variabile, în [N];
(0 - pulsația forței, în [s' ! ].
Schema de principiu a excitatorului hidraulic și schema bloc a acționării acesteia este
prezentată în figura 11.7.
Vibratorul electrodinamic folosit acționează distribuitorul care dirijează uleiul în
camerele excitatorului. Pentru menținerea constantă a amplitudinii forței variabile (f ),
sistemul este prevăzut cu o buclă de reacție care constă într-un traductor de forțe plasat la
ieșire ce poate regla amplificatorul de putere astfel încât amplitudinea să rămână constantă în
timp.
131
Pompă
hidraulică
Generator de Amplificator Vibrator Distribuitor

frecvențe de putere electrodinamic hidraulic
Fig. I I . 7 Schema bloc a acționării excitatorului hidraulic
Răspunsul la frecvență a acestui tip de excitator (fig. 11.8), indică faptul că există
numai o limită superioară de frecvență la
care poate fi utilizat excitatorul. Această
limită este funcție atât de sarcină cât și de
amplitudinea deplasării.
Se pot folosi orice valori cuprinse în sortind
mică
interiorul curbelor. Se construiesc exci-

tatoare cu frecvențe până la 500 Hz și cu
amplitudini cuprinse între 2.000 4-4.000 N.
Cursele realizabile de aceste excitatoare
ffHz]
sunt sub 100 mm.
Excitatoarele prin impuls sunt Fig. 1 L 8 Limitele de frecvență ale excitatorului
hidraulic
simple și în general sunt acționate manual.
Cel mai frecvent utilizat este ciocanul dinamometric. Acesta este similar unui ciocan obișnuit
dar este prevăzut la partea de lovire cu un captor de forțe cu traductoare piezoelectrice de
frecvență proprie ridicată. Masa ciocanului și forța limită se aleg funcție de masa sistemului
ce trebuie excitat. Pentru mașini unelte de dimensiuni obișnuite este suficient un ciocan cu
masa de 0,2 4- 0,3 kg și o forță de lovire echivalentă cu o cădere de la 0,5 m.
132
Partea a treia PRELUCRAREA DATELOR EXPERIMENTALE
Cap. 12 Analiza rezultatelor și erorilor de măsurare
12.1 Generalități
Experimentele complexe care se realizează în prezent în cadrul cercetării științifice
vizează fenomene complexe în care intervin un număr mare de factori. O parte limitată din
aceștia, cu influențe semificative în desfășurarea fenomenului studiat, sunt cunoscuți de
experimentator și sunt variați în timpul experimentărilor în scopul stabilirii influenței
fiecăruia .
în afara acesor factori, fiecare cu influență semificativă, mai există un număr mare de
factori, practic nelimitat, ce influențează desfășurarea fenomenului, fiecare cu acțiune
nesemificativă dacă este luat separat. Existența acestor factori se datorează, pe de o parte,
imposibilității considerării procesului în totalitate (cu toate cauzele și interacțiunile sale, sub
toate formele de manifestare în spațiu și timp), iar pe de altă parte existenței unei variabilități
naturale a proceselor și fenomenelor.
Acțiunea cumulată a acestora face ca rezultatele obținute în urma măsurătorilor să
difere între ele, chiar dacă factorii controlabili au fost menținuți la valori constante. în aceste
condiții, pentru creșterea preciziei rezultatelor obținute se efectuează un număr mai mare de
măsurători în aceleași condiții. Ca rezultat al acțiunii factorilor întâmplători apar erorile
aleatoare care diferențiază rezultatele succesive ale unei măsurători.
Pornind de la aceste constatări, se impune ca prelucrarea și interpretarea datelor să se
facă cu metode aparținând statisticii matematice. Aceste metode se folosesc în toate fazele
cercetării experimentale (formularea ipotezelor, stabilirea modului de desfășurare al
procesului, stabilirea unui model matematic adecvat, verificarea și testarea).
Structura unui sistem tehnologic a fost prezentată în figura 1.1. Identificarea
(modelarea matematică) a unor astfel de sisteme este posibilă în trei moduri:
- identificarea analitică, la care determinarea modelului matematic se face pe baza
cunoașterii legilor fizice ce guvernează starea și evoluția sistemului. La acest tip de
identificare se pornește de la adoptarea unor ipoteze prin care se simplifică și se
particularizează sistemul studiat. Se scriu apoi ecuațiile generale ce descriu fenomenele
133
specifice ce au loc în sistem, după care acestea se particularizează pentru cazul studiat.
Cercetarea experimentală în acest caz urmărește verificarea rezultatelor obținute pe cale
teoretică sau determinarea unor constante ce intervin în ecuațiile generale. Abordarea unei
astfel de metodologii de cercetare pentru sistemele tehnologice complexe necesită simplificări
importante ce duc, de cele mai multe ori, la obținerea unor modele matematice ce nu descriu
suficient de bine procesul analizat;
- identificarea experimentală (empirică), urmărește determinarea modelului matematic
prin prelucrarea datelor obținute prin măsurători, fără să se țină seama de legile ce guvernează
fenomenele fizice ce au loc în sistem. Se are în vedere stabilirea, pe baza legilor statisticii
matematice, a legăturii dintre parametrii de ieșire (funcțiile obiectiv) și variabilele
independente ale sistemului. Modelele obținute în acest mod au valabilitate doar pentru
domeniul de valori ale variabilelor pentru care s-au realizat experimentări;
- identificarea mixtă (analitică și experimentală), urmărește determinarea modelului pe
baza unei structuri (forme matematice) prestabilite, folosind informațiile apriorice despre
sistemul considerat și a valorilor numerice ale coeficienților de regresie corespunzători,
estimate pe baza datelor obținute experimental. Pentru această variantă se recurge, de regulă,
la experimente factoriale în care se variază simultan, pe nivele determinate, toate variabilele
independente cu influență semificativă asupra funcționării sistemului abordat.
Experiența în domeniul modelării matematice arată că pe măsura creșterii comple
xității și caracterului difuz a sistemelor, eficiența de ansamblu a modelării analitice scade, iar
a modelării empirice crește.
12.2 Erori și incertitudini de măsurare

După cum am arătat, în urma repetării unei măsurări în condițiile menținerii identice a
factorilor controlabili, rezultatele măsurătorilor nu sunt în general identice. STAS 2872/1-86
realizează clasificarea și definirea erorilor și incertitudinilor de măsurare.
Eroarea de măsurare (e), definită ca abatere a valorii măsurate de la valoarea
adevărată a măsurandului, este o mărime care principial nu poate fi cunoscută, întrucât nici
valoarea adevărată nu poate fi cunoscută. De aceea, pentru caracterizarea rezultatelor
măsurărilor trebuie utilizată incertitudinea de măsurare, cu înțelesul de interval estimat care,
cu o anumită probabilitate, include valoarea adevărată a măsurandului.
134
Incertitudinea de măsurare (u\ definită pe baze statistice, se referă la rezultatul unei

măsurări și dă o indicație privind gradul de încredere în acel rezultat. Ea desemnează o
abatere necunoscută, căreia i se poate estima valoarea, dar nu și semnul. Incertitudinea nu
poate fi corectată, ci trebuie luată în considerare la aprecierea calității unei măsurări.
Din punct de vedere practic, incertitudinea de măsurare se determină pornind de la
estimarea componentelor sale, pe baza unor informații din procesul de măsurare considerat
sau din afara acestuia.
Rezultatul măsurării se exprimă prin expresia:
x±u (12.1)
în care:
x - valoarea obținută prin măsurare.
Erorile, de măsurare se clasifică după mai multe criterii, funcție de modul de
exprimare și al surselor ce le produc.
• Din punct de vedere al exprimării matematice, erorile de măsurare se clasifică în:
- eroarea absolută A, se definește ca suma algebrică dintre rezultatul măsurării x și
valoarea convențional adevărată a măsurandului x0‘.
A ~ x - x0 (12.2)
- eroarea relativă 8, definită ca raport dintre eroarea absolută și valoarea convențional
adevărată a măsurandului:
A , , 8
8 = — ; £(%) = — x 100 (12.3)
x0 x0
- eroarea raportată 8, definită ca raport dintre eroarea absolută și o anumită valoare

convențională V c , (care poate fi intervalul de măsurare, limita superioară a intervalului etc.):
3= <5(%) = xlOO (12.4)
• Din punct de vedere al structurii statistice, erorile de măsurare se clasifică în:

- eroarea aleatoare (A a, 8j reprezintă componenta erorii de măsurare ce variază
imprevizibil, atât ca valoare absolută cât și ca semn, atunci când se măsoară în condiții de
repetabilitate. Erorile aleatorii nu pot fi eliminate prin intermediul unor corecții aplicate
rezultatului brut al măsurătorii;
135
- eroarea sistematică 4, reprezintă componenta erorii de măsurare care rămâne

constantă, atât ca valoare absolută cât și ca semn, atunci când se măsoară în condiții de
repetabilitate, sau care variază într-un mod previzibil când condițiile se modifică. în
majoritatea cazurilor, erorile sistematice pot fi determinate prin utilizarea unor metode
speciale de măsurare sau prin calcul. Partea din eroarea sistematică a unei măsurători datorată
exclusiv mijlocului de măsurare se numește eroare de justețe;
- eroarea grosolană este eroarea care depășește considerabil erorile cele mai probabile,
specifice condițiilor date de măsurare. Acestă eroare rezultă, de regulă, în urma execuției
incorecte a măsurării, dar poate proveni și din perturbații accidentale. Includerea rezultatelor
afectate de astfel de erori intr-o serie de măsurări efectuate în condiții de repetabilitate
determină rezultate aberante.
•Din punct de vedere al regimului măsurandului, erorile de măsurare se clasifică în:
- eroarea statică este eroarea de măsurare în cazul determinării unei mărimi practic
invariabile pe durata măsurării;
- eroarea dinamică, definită ca eroarea de măsurare care rezultă într-un regim variabil
în timp al măsurandului. Această eroare este determinată atât de caracteristicile mijoacelor și
metodelor de măsurare utilizate, cât și de natura variațiilor măsurandului.
•Din punct de vedere al dependenței față de măsurând, erorile de măsurare se clasifică
astfel:
- eroarea aditivă este eroarea care rămâne practic constantă în limitele unui interval
specificat de valori ale măsurandului;
- eroarea multiplicativă este eroarea de măsurare care variază proporțional cu valoarea
măsurandului, în limitele unui interval specificat de valori ale sale.
•Din punct de vedere al surselor care le cauzează, erorile de măsurare se clasifică în:
- eroarea instrumentală , produsă de mijloacele de măsurare;
- eroarea de model, datorată imperfecțiunilor modelului asociat măsurandului;
- eroarea de retroacțiune, determinată de influențele pe care mijloacele de măsurare le
exercită asupra măsurandului;
- eroarea de metodă, datorată imperfecțiunii metodelor utilizate pentru obținerea
informațiilor de măsurare;
- eroarea de operator, datorată operatorului care efectuează măsurarea.
136
Eroarea globală a măsurării se definește ca eroarea unei măsurări obținută ca

rezultantă a tuturor erorilor ce intervin în acea măsurare.
După cum am arătat, evaluarea rezultatelor măsurătorilor face apel la teoria
probabilităților și statistica matematică. Terminologia și simbolurile utilizate sunt cuprinse în
STAS 2631-82 și STAS 2872/1-86.
în continuare se vor face referiri la câteva din noțiunile principale cuprinse în aceste
standarde care sunt strict necesare înțelegerii problemelor de prelucrare a datelor
experimentale.
O noțiune fundamentală în statistica matematică este aceea de populație care
desemnează o mulțime de elemente care au o aceeași caracteristică. De exemplu, mulțimea
valorilor reprezentând rezultatele posibile ale măsurării unei mărimi fizice reprezintă o
populație. Grupul limitat de valori obținute efectiv în urma efectuării unor măsurări repetate
poate fi considerat un sondaj (selecție, lot) aleatoriu din populația valorilor rezultatelor.
De regulă, sondajele obținute succesiv din aceeași populație diferă între ele. Prin
urmare există o variație a sondajului de care trebuie să se țină seama ori de câte ori
concluziile rezultate se bazează pe sondaje. Un sondaj aleatoriu, constituit din n valori
măsurate permite evaluarea numai aproximativă a parametrilor populației din care face parte.
Studiul statistic general al procesului de sondaj permite evaluarea gradului de
incertitudine cu care pot fi stabiliți parametrii populației din care provine sondajul.
Se consideră un ansamblu de date experimentale obținute prin repetarea operației de
măsurare în condițiile menținerii la aceleași valori a factorilor controlabili.
Dacă domeniul de variație al valorilor obținute se împarte într-un număr de intervale
egale și se înregistrează numărul de rezultate care se înscriu în fiecare interval, determinându-
se frecvența citirilor din fiecare interval, rezultatele măsurărilor pot fi reprezentate într-un
sistem de axe ce are pe axa absciselor intervalele de valori, iar pe axa ordonatelor frecvența
de apariție a valorilor măsurate în fiecare interval (fig. 12. 1).
Dacă numărul de rezultate corespunzător unui interval se împarte la numărul total al
rezultatelor se obține frecvența relativă a citirilor. Lungimea fiecărui dreptunghi este
proporțională cu frecvența de citire din fiecare interval, iar lățimea este egală cu mărimea
unui interval. O astfel de reprezentare se numește histogramă.
137
Dacă se mărește numărul de

citiri, se constată că frecvența relativă a
citirilor se apropie de o constantă
caracteristică fiecărui interval (x it xi+I ),
care reprezintă probabilitatea ca
mărimea măsurată să ia valori în acest
interval. Pentru un număr finit de
evenimente egal posibile, conform
definiției date de Laplace, probabilitatea
F s
de apariție a unui eveniment este dată de ‘ ' 121
raportul dintre numărul cazurilor
favorabile producerii acelui eveniment și numărul total de rezultate ale experimentului. O
definiție riguroasă din punct de vedere matematic a fost dată de matematicianul sovietic
Kolmogorov.
Pentru definirea probabilității se consideră o mulțime 12 a cărei elemente sunt
evenimentele elementare E, (i = 1,2...) cu ajutorul cărora se formează o algebră k de
submulțimi ale lui £2. Pe această mulțime se definește probabilitatea P(E) având la bază trei
axiome:
1) Probabilitatea oricărui eveniment E este pozitivă:
P(E)>0; (12.5)
2) Probabilitatea evenimentului sigur este egală cu unitatea:
P(£2)= 1; (12.6)
3) Probabilitatea reuniunii mai multor evenimente incompatibile este egală cu suma
probabilităților tuturor aceste evenimente:
(12.7)
' k&i
în care: E k n E A = <t> (k 2; k , 2 g z).
Revenind la figura 12.1, dacă rezultatul aleatoriu al măsurării devine o variabilă continuă, se
pot alege intervale de variație oricât de mici, cărora să le corespundă probabilități finite. La
limită, treptele histogramei dispar, rezultând o curbă continuă, denumită distribuția
138
probabilității (fig. 12.2). Pentru descrierea acestei curbe se definește densitatea de

probabilitate/fx), care satisface următoarele condiții:
/(x) > 0 ; J f(x)dx = 1 (12.8)

-00
Probabilitatea corespunzătoare
intervalului (x t , xj se exprimă prin
integrala:
x
2
< x < x 2 - j f (x)dx (12.9)
Se definește funcția de repartiție

F(x), egală în orice punct x t cu
probabilitatea -ca variabila aleatoare x să
ia valori mai mici decât x 2:
*i Fig.12.2 Reprezentarea juncției densitate de probabilitate
p x x
= ( < i) = J (12.10)
Repartiția probabilității prezintă în general tendința de grupare în centrul curbei.

Calculând mărimea abaterii valorilor măsurate față de valoarea la care apare probabilitatea
maximă se constată că abaterile mici, pozitive sau negative, sunt mai frecvente decât cele
mari, iar abaterle foarte mari au o probabilitate redusă.
Pentru studiul populațiilor cu ajutorul sondajelor, se definesc parametri caracteristici
pentru sondaj și pentru populație. Acești parametri se grupează în două categorii:
- parametri de tendință (media aritmetică, mediana, modulul etc);
- parametri de împrăștiere (dispersia, abaterea medie pătratică, amplitudinea etc.).
Media aritmetică se definește ca raport între suma valorilor și numărul lor. Dacă
dintr-o populație se extrage un sondaj (eșantion) de n valori xt , x2 ,...x„, atunci media
aritmetică a sondajului x se calculează cu relația:

- 1 ”
x = — y x. (12.11)
n ,!
Media aritmetică a populației se notează cu X . Se demonstrează că media aritmetică a

sondajului este un estimator al mediei aritmetice a populației.
139
Valoarea centrală reprezintă media aritmetică a celei mai mari și celei mai mici dintre
valorile observate ale unei caracteristici cantitative.
Mediana este valoarea termenului de ordinul (n+ 1) / 2, în cazul când n este impar, sau
valoarea, nedefinită în mod unic, cuprinsă între valorile termenilor de ordin n / 2 și m / 2 + 1,
atunci când n este par, corespunzătoare unui șir de valori ordonate algebric crescător și
numerotate de la 1 la n. în cel de al doilea caz, în afara unor indicații contrare, valoarea
medianei se consideră media aritmetică a celor două valori.
Moda reprezintă valoarea variabilei căreia îi corespunde cel mai mare efectiv (sau cea
mai mare frecvență.
Abaterea medie este media aritmetică a abaterilor față de origine, abaterile fiind
considerate în valoare absolută.
Dispersia definește măsura împrăștierii valorilor observate exprimată prin pătratul
abaterilor medii față de media aritmetică. în funcție de cazurile considerate poate fi avantajos
ca suma pătratelor abaterilor față de media aritmetică să fie împărțită la numărul abaterilor
sau la acest număr micșorat cu o unuitate. Pentru un sondaj de n valori, dispersia s 2 se
calculează cu relația:
ÎH
—------- - - - - (12.12)
72 — 1
Dispersia populației se notează cu o 2. Pentru o populație cu un efectiv N și media aritmetică
X , dispersia se calculează cu relația:
i=l________
(12.13)
N
Abaterea medie pătratică (abaterea standard) se definește ca rădăcina pătrată pozitivă a
dispersiei. Pentru un sondaj de n valori, abaterea medie pătratică se calculează cu relația:
i = :— (12.14)
ț n- 1
iar abaterea medie pătratică a unei populații de efectiv N se notează cu cr și se calculează cu
relația:
140
(12.15)
Abaterea medie pătratică a mediei aritmetice x în raport cu media X a populației se

numește abatere medie pătratică experimentală a mediei și se calculează cu relația:
s
S-=~r=
x (12.16)
yjn
Amplitudinea R reprezintă diferența între cea mai mare și cea mai mică dintre valorile
observate ale unei caracteristici cantitative.
Coeficientul de variație v este definit ca raport între abaterea medie pătratică și
valoarea absolută a mediei aritmetice. Pentru un sondaj cu n elemente, coeficientul de variație
v se calculează deci cu relația:
v=Ă (12.17)
H
Momentul centrat de ordinul q 6WJ pentru o repartiție unidimensională este media
aritmetică a puterii de ordin q a diferențelor între valorile observate și media lor aritmetică x :
= (12.18)
Cunoscând principalii parametri statistici ai sondajelor și populațiilor, se pot presenta

în continuare modalitățile de calcul ale incertitudinii de măsurare. Incertitudinea de măsurare
(u) cuprinde trei componente:
- componenta de tip A (uj se determină pe baza rezultatelor obținute prin repetarea
măsurării. Componenta de tip A a incertitudinii de măsurare a mediei aritmetice obținută
dintr-o serie de măsurări, în condiții de repetabilitate se determină cu relația:
s
u A = u -x = ±~r= (12.19)
y]n
ceea ce reprezintă abaterea medie pătratică experimentală a mediei aritmetice.
- componenta de tip B (u se evaluează pe baza unor informații apriorice sau
suplimentare. Ca exemple se pot da erorile sistematice nedeterminabile, incertitudinea dată de
reziduul erorilor sistematice rămas după aplicarea corecțiilor, incertitudinea de etalonare a
unui etalon în cazul utilizării acestuia într-o operație de transmitere a unităților de măsură etc.
141
- componenta de tip C (uj se obține pe baza compunerii, după o lege dată, a compo
nentelor de tip A și B, exprimate prin abaterile medii pătratice corespunzătoare lor. Regula de
compunere trebuie să țină seama de natura dependențelor dintre componentele sale.
Nivelul de încredere al măsurării R* reprezintă probabilitatea cu care intervalul de
incertitudine (-u, +u), asociat rezultatului măsurării, include valoarea adevărată a
măsurandului. Intervalul (-u, +u) se numește interval de încredere, iar limitele sale limite de
încredere. Limitele de încredere pot fi și asimetrice.
Alegerea nivelului de încredere P* este o problemă de decizie statistică care admite o
soluție optimă dacă se iau în considerare costurile erorilor de măsurare și costurile efectuării
unor măsurări suplimentare. în practică s-au impus următoarele niveluri de încredere:
- la măsurări realizate în industrie, laboratoare, unele operații de control,recepție,
încercare, expertiză etc.,P*-- 95%;
- la măsurări de înaltă calitate și răspundere în tehnologie și știință una din valorile:
P*= 99%; P*=99,5%; P*= 99,73%; 99,99%.
Repartiția de probabilitate (a unei variabile aleatoare) este funcția care determină
probabilitatea ca o variabilă aleatoare să ia o valoare dată oarecare sau să aparțină unei
mulțimi date de valori. Cele mai folosite repartiții de probabilitate sunt:
- repartiția nomală (Laplace - Gauss);
- repartiția hi pătrat,
- repartiția t (Student);
- repartiția F (Fisher - Snedecor);
- repartiția Weibull;
- repartiția Poisson;
- repartiția multinomială etc.
Cea mai utilizată dintre acestea este repartiția normală. Ea se defineșteca repartiția de
probabilitate a unei variabile aleatorii continue X astfel încât, dacă x este un număr real
oarecare, densitatea de probabilitate este:
(x - m)2
/O) = — 7z= ex
P (12.20)
2cr2
în care m și crsunt media și respectiv abaterea medie pătratică a repartiției normale.
142
Cap. 13 Probleme de prelucrare statistică a datelor experimentale
13.1 Verificarea ipotezelor statistice

Experimentele se organizează adesea în scopul verificării unei ipoteze. De exemplu, se
formulează ipoteza că parametrul Q are valoarea Q o. Pe baza datelor experimentale trebuie să
se decidă dacă ipoteza este adevărată sau falsă. Rezultatele experimentale prezintă
întotdeauna, așa cum s-a arătat, o variație mai mare sau mai mică, care poate duce la
interpretări opuse:
a) variațiile înregistrate sunt de natură aleatoare, fiind determinate numai de factori
întâmplători, necontrolabili. Valorile obținute la măsurarea parametrului Q aparțin populației
reprezentată normal având media x - Qo , ceea ce revine la acceptarea ipotezei Q ~ Q o\
b) variațiile sunt semnificative și în consecință se poate formula o nouă ipoteză,
diferită de prima: Q = Q o-
Ipoteza de verificat după care rezultatele prezintă o diferență aleatoare nesemnificativă
(corespunzător cazului a) se numește ipoteza diferenței nule, notată H& iar cealaltă ipoteză
(corespunzătoare cazului b) se numește ipoteză alternativă, notată H L.
Analiza rezultatelor unui astfel de experiment se reduce deci la problema deciziei de
acceptare a uneia din cele două ipoteze. Pentru o astfel de decizie este necesar stabilirea unui
criteriu în raport cu care să se analizeze rezultatele. Un criteriu ideal trebuie să asigure
probabilitatea de 100% de acceptare a unei anumite ipoteze când aceasta este adevărată și
probabilitatea de 0% când ipoteza este falsă. Un astfel de criteriu nu poate însă fi obținut.
Dacă se consideră că ipotezei H o îi corespunde densitatea de probabilitate f0(x), iar
ipotezei H t densitatea de probabilitate f T(x) (fig.13.1), se poate accepta drept criteriu de
verificare o valoare x{ care separă domeniul valorilor posibile ale variabilei x în două zone:
- zona pentru care x < xb pentru care ipoteza Ho este adevărată și falsă;
- zona pentru care x > xt , în care ipoteza Ho trbuie respinsă în favoarea ipotezei
Un astfel de criteriu nu exclude însă posibilitatea unor concluzii greșite. Există
posibilitatea ca ipoteza diferenței nule să fie adevărată, iar prin aplicarea criteriului aceasta să
fie respinsă. Eroarea care se comite în acest caz este de genul întâi și, potrivit criteriului
acceptat este:
143
00
« = o 3 -1 )
Eroarea opusă, de acceptare a ipotezei

H o când în realitate ea este falsă este de
asemenea posibilă. Eroarea comisă în
acest caz se numește de genul al doilea,
iar probabilitatea de producere a ei este:
Fig. 13.1 Densitatea de probabilitate pentru două ipoteze

13 2
( - )
- DO
Valoarea 1 - a se numește nivel de încredere, iar valoarea 1 - fi se numește puterea testului.

Alegerea criteriului de evaluare a ipotezelor statistice nu reprezintă întotdeauna o
operație simplă, cu atât mai mult cu cât funcția/fx) nu este în general cunoscută.
Procedura de verificare a unei ipoteze statistice, ce are ca obiect decizia de respingere
sau acceptare a unei ipoteze statistice se numește test statistic. Cele mai utilizate teste
statistice sunt prezentate pe scurt în continuare.
1. Testul y2
Este testul în care statistica folosită urmează repartiția %2. Se utilizează în special în
următoarele cazuri:
• test de egalitate între dispersia unei populații normale și o valoare specificată, pornind de
la dispersia estimată pe un eșantion prelevat din această populație;
• comparația dintre efectivele observate și cele teoretice corespunzătoare unei repartiții
specificate aprioric sau definite pornind de la valorile observate;
test de independență și omogenitate.
Testul Student (?)
Este testul în care statistica folosită urmează o repartiție t. Acest test se utilizează în
următoarele cazuri:
• test de egalitate între media unei populații normale și o valoare specificată, pornind de la
media observată pe un eșantion prelevat din această populație, dispersia populației fiind
estimată pe acest eșantion;
• test de egalitate a mediilor a două populații normale de aceeași dispersie, pornind de la
144
Cap.13 Probleme de prelucrare statistică a datelor experimentale
mediile observate pe două eșantioane independente, prelevate din aceste populații,

dispersia comună fiind estimată pe aceste eșantioane;
• teste asupra valorii unui coeficient de regresie liniară sau a unui coeficient de corelație.
Testul Fisher (F)
Este testul în care statistica folosită urmează o repartiție Fisher. Acest test se utilizează
în următoarele cazuri:
• test de egalitate a dispersiilor a două populații normale, pornind de la dispersiile estimate
pe două eșantioane independente, prelevate din aceste populații;
• teste ce intervin în analiza dispersiei.
Verificarea ipotezelor statistice cu ajutorul testelor necesită parcurgerea următoarelor etape:
- se calculează mărimea Q caic pe baza datelor experimentale obținute, care aparțin unei
variabile aleatoare de distribuție cunoscută;
- se compară Q calc cu o mărime critică tabelată Q ub , determinată pe baza legii de
distribuție a variabilei aleatoare respective, funcție de pragul de semificație ales;
- în urma comparației celor două valori se acceptă sau se respinge ipoteza nulă.
Analiza datelor experimentale permite rezolvarea câtorva probleme importante:
- eliminarea rezultatelor aberante dintr-un grup de măsurători efectuate în condiții de
repetabilitate;
- verificarea normalității distribuției unui șir de date;
- estimarea intervalelor de încredere;
- compararea dispersiilor;
- compararea mediilor aritmetice etc.
13.2 Eliminarea rezultatelor aberante

în șirul de date obținute prin măsurări repetate în condiții de repetabilitate, este posibil
ca una sau câteva date să difere relativ mult de majoritatea celorlalte. Influența acestora
asupra parametrilor statistici ai sondajului poate fi destul de mare, mai ales în condițiile când
numărul de măsurători n este relativ mic. Aceste valori sunt susceptibile de a fi afectate de
erori grosolane și de aceea este necesar să se determine oportunitatea eliminării acestora din
șirul valorilor măsurate. Pentru studiul oportunității eliminării unor anumite valori din șirul
valorilor măsurate se pot folosi mai multe teste:
145
- testul Chauvenet;
- testul Romanovski;
- testul Grubbs;
- testul Student etc.
La aplicarea testelor trebuie să se aibă în vedere următoarele:
- măsurandul trebuie să aibă o repartiție normală;
- testul aplicat, fiind o decizie statistică, poate fi afectată de erori de decizie. Se poate
adopta o decizie eronată de a elimina o valoare care nu este eronată și invers, se poate păstra
un rezultat care este eronat. Din acest motiv, la eliminarea erorilor presupuse a fi afectate de
erori grosolane trebuie să se manifeste prudență;
- rezultatele prelucrării statistice a datelor sunt cu atât mai precise, cu cât volumul
măsurătorilor este mai mare;
- în toate cazurile în care rezultatele măsurătorilor sunt afectate de erori sistematice
determinabile, acestea trebuie să fie eliminate din rezultatul brut al măsurării și numai apoi să
se aplice testele de verificare.
Pentru tratarea unitară a tuturor testelor de verificare, se presupune că ipoteza nulă Ho
este că valoarea cercetată x* este un rezultat aberant.
Testul Chauvenet
în conformitate cu acest test, o valoare x* se elimină dacă probabilitatea care îi
corespunde este inferioară unui nivel P - 1 / (2n), unde n este numărul de măsurători. Deci,
dacă abaterea față de media aritmetică x - x este mai mare decât abaterea limită x' - x ,
definită prin relația:
l-p(x-x) = - (13.3)
' ' 2n
atunci valoarea respectivă trebuie eliminată. Valorile (x -x) / s calculate cu relația preceden
tă sunt date în tabelul 13.1, funcție de numărul măsurătorilor și abaterea medie pătratică s.
Practic, se procedează în felul următor:
- pentru șirul de valori considerat se calculează media aritmetică x și abaterea medie

pătratică 5;
- se calculează raportul (x* - x ) / s și se compară cu valorile (x - x) / s tabelate.
146
Tab. 13.1 Valorile limită ale raportului (x - x ) / s stabilite prin criteriul Chauvenet
n 5 6 7 8 9 10 12 14 16 18
(x- X )/s 1,68 1,73 1,79 1,86 1,92 1,96 2,03 2,10 2,16 2,20
n 20 22 24 26 30 40 50 100 200 500
(x - X )/s 2,24 2,28 2,31 2,35 2,39 2,5 2,58 2,8 3,02 3,29
Daca (x - x ) ! s > (x - x) / s, ipoteza Hq se confirmă și în consecință valoarea x* trebuie

eliminată. în caz contrar, nu sunt suficiente motive pentru a fi eliminată această valoare.
După eliminarea unei valori, testul se reface pentru cele n - 1 valori rămase. Procesul
se continuă până ce toate datele obținute satisfac condițiile testului.
Testul Grubbs - Smimov

Dacă în urma măsurării s-a obținut șirul de n date având media aritmetică x , și
abaterea medie pătratică 5, pentru verificarea oportunității eliminării valorii x , se calculează
raportul:
Ir* - x |
GS — 1 (13.4)
O
Valoarea GS caic se compară cu valoarea tabelată GS a ce depinde de numărul de
valori din șir și de pragul de semificație ales. Dacă GS > GS a, rezultă cu certitudinea P
= 1 - a că ipoteza nulă se confirmă, rezultatul este afectat de o eroare grosolană și trebuie
eliminat. în caz contrar nu sunt suficiente motive pentru ca valoarea respectivă să fie
eliminată și în consecință se aplică ipoteza alternativă Ht .
Testul Student
Dacă în urma măsurării s-a obținut un șir de n date, iar x* este valoarea suspectă de a fi
afectată de erori grosolane, se calculează media aritmetică x și abaterea medie pătratică s a

celorlalte n - 1 valori și se determină raportul:
câlc
nJ
Valoarea t caic se compară cu o valoare tabelată t a, ce depinde de numărul de valori din șir
și de pragul de semnificație ales. Dacă tcaic > t a, rezultă că x este o valoare aberantă cu
147
certitudinea P = 1 - a, confirmându-se ipoteza nulă Ho. în caz contrar nu sunt suficiente

motive pentu a exclude valoarea considerată.
13.3 Verificarea normalității repartiției datelor

Alegerea unui anumit model statistic are implicații profunde asupra concluziilor care
se desprind asupra sistemului care a generat șirul de date analizat.
Din punct de vedere statistico - matematic, problema determinării unui anumit model
statistic constă în verificarea concordanței dintre repartiția empirică a datelor experimentale și
o repartiție teoretică presupusă adecvată pentru descrierea acestora.
Verificarea concordanței este de fapt verificarea unei ipoteze statistice și ea este
însoțită de anumite riscuri pe care experimentatorul este nevoit să și le asume. Problema nu
constă în acceptarea unei ipoteze care în realitate este falsă, ci în acceptatea unei ipoteze
“adevărate”. Paradoxul în verificarea concordanței este acela că ar putea exista o ipoteză “mai
adevărată” decât cea considerată inițial, adică o repartiție care să descrie datele experimentale
mai bine decât repartiția inițială aleasă ca model. Pe baza repartiției validate se efectuează
estimații ale datelor experimentale .
în practica prelucrării datelor experimentale se pornește în general de la ideea că
datele rezultate au o repartiție normală. în cazul când ipoteza normalității nu este acceptată de
testele de verificare a normalității, se încearcă și alte tipuri de legi de repartiție.
Verificarea normalității se poate face prin evaluări calitative și cantitative. Dintre
evaluările calitative amintim:
- se verifică dacă repartiția de frecvență are un singur maxim, trasând histograma;
- se calculează mediana, media aritmetică și modulul. în cazul unei repartiții normale,
diferența între ele trebuie să fie foarte mică;
- se calculează coeficientul de asimetrie care trebuie să fie apropiat de zero.
Dacă aceste verificări nu duc la concluzii favorabile, se fac evaluări cantitative,
utilizându-se curent testul y 2, testul Massey sau testul S - W (Shapiro - Wilk). Se vor prezenta
primele două teste, pentru care ipoteza nulă Ho este că distribuția datelor nu este normală.
Testul y 2
Se consideră un șir de n date. Pentru aplicarea testului se parcurg următoarele etape:
- cele n date experimentale se grupează pe intervale, astfel încât intervalele să ocupe
148
întreaga axă reală, iar în fiecare interval numărul de date să fie suficient de mare (de regulă
mai mare deât 5). Numărul intervalelor rezultate se notează cu 1;
- pentru fiecare interval (x { , x l+1 ) se stabilește numărul nt de rezultate ale măsurării ce
aparțin acestui interval;
- se calculează probabilitatea de a aparține acestui interval în ipoteza de normalitate
a repartiției:
(13.6)
în care mărimea O(t) se numește probabilitate integrală iar relația de calcul și valorile
sale tabelate sunt date în anexa 1;
- se calculează suma:
A = (‘3.7)
- tf ealc se compară cu care sunt tabelate în anexa 2. Dacă tf calc > ab , atunci cu o
siguranță P = 1 - a, se poate considera că funcția de repartiție a rezultatelor măsurătorilor
diferă de cea normală. în caz contrar, nu sunt suficiente motive pentru o astfel de concluzie și
se acceptă ipoteza normalității repartiției.
Testul Massey
Acest test este destinat pentru verificarea normalității unor selecții cu un volum între 8
și 32 unități statistice. Dacă x h x 2,...x„ sunt rezultatele obținute la efectuarea unei măsurători
în condiții de repetabilitate, pentru verificarea normalității se calculează mai întâi expresia:
x( - x
(13.8)
iar apoi se calculează:
d, = |F( Z )-®(j,)-0,5| (13-9)
în care F(yj) reprezintă valorile frecvenței relative cumulate a șirului de date;

®(yi) este funcția de probabilitate integrală, ale cărei valori sunt date în anexa 1.
Valorile d; se compară cu valorile d , care sunt tabelate, funcție de numărul datelor și
nivelul de încredere a. Dacă di > dcriIic„ atunci repartiția normală nu poate fi acceptată, iar în
caz contrat nu sunt suficiente motive pentru respingerea ipotezei normale.
149
13.4 Estimări ale adevăratei valori a unei mărimi măsurate

Se consideră datele rezultate din n măsurători independente asupra unei anumite
mărimi. Se presupune că șirul valorilor mărimilor măsurate nu conține valori afectate de erori
grosolane sau sistematice, iar datele sunt distribuite normal. în aceste condiții, estimarea
adevăratei valori a mărimii măsurate presupune:
- determinarea unei funcții f(x h x 2,...xj care depinde de rezultatele măsurătorior care
să furnizeze o valoare suficient de apropiată de adevărata valoare m a mărimii măsurate;
- determinarea unui interval (f - e t , f +e2 ) care, cu o probabilitate dată P = 1 - a, să
conțină adevărata valoare a mărimii m.
Intervalul (f - e h f se numește interval de încredere, iar extremitățile lui de
numesc limite de încredere.
De regulă, intervalele de încredere sunt simetrice (e, — e 2 — e), iar funcția f se ia
media aritmetică a celor n măsurători. în aceste condiții, cu probabilitatea P, mărimea m
satisface relația:
x - e < m < x+ e (13.10)

Dacă datele nu sunt afectate de erori grosolane și pot fi considerate distribuite normal,
mărimea e se calculează cu relația:
e = t~ (13.11)
în care t reprezintă valoarea testului Student (anexa 3), calculat pentru pragul de semnificație
a și n ~ 1 grade de libertate.
Incertitudinea de măsurare a rezultatului unei valori individuale se determină cu
relația:
l~-±ts (13.12)
Rezultă deci că rezultatul probabil al unei măsurări va fi:
xt = x ± t s (13.13)
iar rezultatul măsurării în ansamblul ei va fi:
x= x±e (13.14)
Datorită faptului că alegerea siguranței estimației admite un anumit grad de arbitrar, în
150
practica prelucrării datelor experimentale a dobândit o lagă răspândire regula celor trei a.
abaterea adevăratei valori a mărimii măsurate de la media aritmetică a rezultatelor
măsurătorilor nu depășește cu mai mult de trei ori eroarea medie pătratică a acestei valori
medii. Prin această condiție, siguranța estimației este fixată la P ~ 0,9973.
13.5 Compararea dispersiilor

Atunci când se efectuează măsurări în condiții diferite (aparate sau metode diferite),
apare problema comparării preciziei măsurărilor. Pentru rezolvarea acestei probleme se
compară dispersiile empirice ale șirurilor respective și se precizează dacă acestea diferă sau
nu semnificativ. Pentru realizarea comparației cu metodele expuse în continuare, șirurile de
măsurări trebuie sa fie normale.
Dacă se consideră două șiruri de date experimentale xi,x2 ,...xH1 respectiv x x2 ...x'n2 ,
ale căror dispersii empirice sunt sf respectiv s 2 , cu sf > s 2 , pentru a verifica dacă dispersiile
diferă semnificativ se calculează raportul (testul Fisher):
S.2
(13-15)
S
2
Valoarea calculată se compară cu valorile criteriului Fisher, tabelate funcție de
numărul de grade de libertate v t - n, - 1 și v 2 - n2 - 1 și pragul de semnificație a (anexa 4).
Dacă valoarea calculată este mai mare decât cea tabelată, atunci cu o siguranță a
estimației P = 1 - a, se poate afirma că diferența între cele două dispersii este semnificativă,
în caz contrar se consideră că diferența este nesemnificativă, iar aparatele sau metodele de
măsurare au precizii comparabile.
Dacă se efectuează k serii de măsurări (k aparate, metode etc.) iar una dintre serii, a
cărei dispersie s 2 , este în mod vădit mai mare decât celelalte, se pune problema dacă această
diferență este semnificativă sau nu. Pentru rezolvarea problemei se efectuează în fiecare din
cele £ variante același număr n de măsurări, determinându-se dispersiile empirice sț,s 2 .
Se calculează apoi raportul (numit testul Cochran):
= (1316)
Î=1
151
Valoarea calculată cu această relație se compară cu valorile tabelate funcție de

numărul de grade de libertate v = n - 1, numărul k al seriilor și pragul de semnificație ales
(anexa 5). Dacă valoarea calculată este mai mare decât valoarea tabelată, atunci cu o
siguranță P - 1 - a, dispersia s\ diferă semnificativ de celelalte.
13.6 Compararea valorilor mediilor aritmetice

Scopul unui experiment poate fi adesea să se vadă dacă există o diferență
semnificativă între valorile unui anumit parametru pentru două sisteme distinct cercetate.
De exemplu, se dă un material nou și se constată că valoarea unuia dintre parametrii
acestuia diferă de valoarea aceluiași parametru al materialului similar vechi, dar această
diferență nu este concludentă. în această situație se naște problema suspiciunii dacă nu cumva
această diferență se datorează doar erorilor aleatoare ale experimentului. O problemă
analoagă apare atunci când, în condiții diferite de fabricare a unui produs cu una și aceeași
valoare nominală a unui anumit parametru, se constată o diferență între valorile medii ale
acestor parametri; aici este important să știm dacă avem de-a face cu calități diferite ale
produsului, sau există numai o abatere întâmplătoare.
Deci, pentru a lămuri problema dacă divergența valorilor unui anumit parametru, x,
este întâmplătoare sau nu, se efectuează două serii de măsurări și pentru fiecare serie de
rezultate, se calculează media aritmetică a parametrului, x, , respectiv x2 .

Problema care se pune acum este de a decide, când considerăm că diferența între
aceste două medii este suficient de mare pentru ca, practic, să se poată afirma că deosebirile
constatate în calitatea produselor nu sunt întâmplătoare (măsurările se presupun independente
și, cel puțin în cadrul fiecărei serii, de egală precizie, iar funcția de repartiție a erorilor de
măsurare se presupune a fi normală).
Compararea mediilor se face numai în ipoteza suplimentară că dispersiile celor două
șiruri de date nu diferă semnificativ, ipoteză care sau se acceptă fără nici o verificare, sau se
verifică după metodologia arătată în paragraful anterior.
Fie deci, două serii de măsurări independente, de aceeași precizie, prima serie
cuprinzând n t măsurări, cu media aritmetică și dispersia empirică s2]} iar a doua
cuprinzând n2 măsurări, cu media aritmetică x2 și dispersia empirică s 22.

152
Ipoteza de nul: diferența între cele două medii aritmetice este semnificativă.
Pentru a da răspuns la problema dacă între cele două medii există sau nu o diferență
întâmplătoare, se calculează:
calc (13.17)
ech n. + n 2
în care:
2
2 lX+(ra 2 -l)s 2
s ech (13.18)
«j + n 2 - 2
Dacă pentru un nivel de încredere adoptat P și un număr de grade de libertate v — n t

+ n 2 - 2, tcalc > tubi p se poate considera cu siguranța P că diferența valorilor medii e
semnificativă, deci se confirmă ipoteza de nul. în caz contrar, diferența poate fi privită ca
fiind întâmplătoare și se acceptă ipoteza alternativă.
13.7 Metode statistice în cercetarea experimentală

în teoria matematică a experimentării, se operează cu două metodologii statistice
fundamentale:
1 . analiza dispersională;
2. analiza regresională.
Analiza dispersională are ca obiectiv principal determinarea semnificației (importan
ței) și gradului de interacțiune a unei mulțimi de factori x(- (i - 1 ... n), asupra unei funcții de
răspuns y a obiectului cercetării.
Analiza dispersională realizează:
- gruparea factorilor de influență în semnificativi, respectiv nesmnificativi, în raport
cu funcția de răspuns y;
- ordonarea (ierarhizarea) factorilor semnificativi după gradul de influență asupra
funcției de răspuns.
Importanța selectării și ierarhizării factorilor este determinată de necesitatea includerii
tuturor factorilor semnificativi în cercetarea experimentală, precum și de necesitatea limitării
volumului și costului experimentărilor.
Asupra evoluției oricărui sistem acționează simultan mai mulți factori, aleatori și
153
sistematici, fiecare având o anumită influență asupra peformanțelor acestuia. Prin analiza
dispersională sunt separate efectele produse de variația factorilor aleatori de efectele cauzate
de factorii sistematici, separarea facându-se prin descompunerea dispersiei totale în dispersiile
componente și estimarea acestora, apreciindu-se astfel caracterul și gradul de influență al
fiecărui factor.
Selecția și ierarhizarea factorilor semnificativi se poate face și prin analiză
regresionala, dar volumul experimentului necesar este mult mai mare și crește semnificativ cu
creșterea numărului factorilor analizați.
Cercetarea experimentală trebuie să înceapă cu inventarierea factorilor de influență și
a funcțiilor de răspuns pe baza unor informații preliminare obținute din literatura de
specialitate din domeniul cercetat, din cercetări anterioare sau experimentări preliminare de
volum redus (așa numitele experimente suprasaturate).
Rezultatele documentării se pot concentra într-un tabel de sinteză care să cuprindă
date asupra factorilor de influență și asupra legăturilor dintre aceștia.
în continuare se trece la ierarhizarea factorilor de influență și excluderea factorilor cu
acțiune nesemnificativă. Aceste operații se realizează prin mai multe metode practice care
presupun prelucrarea statistică a datelor de măsurare. Dintre acestea, cele mai utilizate sunt:
- metoda corelației de rang;
- metoda dispersională;
- metoda balanței aleatoare.
Analiza regresională are ca obiectiv principal elaborarea unui model statistic care să
descrie în mod adecvat comportarea sistemului analizat. Modele statistice se pot utiliza pentru
identificarea stării și prevederea comportamentului obiectului cercetării, în vederea
optimizării acestuia și pentru conducerea lui în spațiu și timp.
Analiza regresională urmărește deci identificarea unui model matematic adecvat
pentru descrierea obiectului cercetării și analiza gradului de influență a diferiților factori ce
intervin în sistem, precum și definirea valorilor optime ale factorilor în raport cu funcția de
răspuns y sau alte funcții de optimizare ale obiectului cercetării. în capitolul următor sunt
descrise câteva metode de determinare a unor modele matematice.
154
Cap, 14 Determinarea modelelor matematice ale sistemelor
14.1 Strategii de experimentare

După cum s-a arătat, obiectivul final al oricărui experiment este determinarea unor
relații de legătură între factorii ce intervin în sistem și funcțiile obiectiv, adică determinarea
unor relații de forma:
y = f(x l , x2 , ... xj (14.1)
în care k reprezintă numărul de factori considerați.
în modelarea empirică, de regulă se acceptă aprioric o anumită formă a modelului
matematic, urmând ca desfășurarea experimentului să furnizeze datele necesare determinării
constantelor formei adoptate a modelului.
Principalele cerințe impuse modelelor în general și celor empirice în special sunt:
- capacitatea de a reflecta în mod adecvat sistemul cercetat, în sensul ca valorile
funcției obiectiv prezise de model să nu difere semnificativ de cele reale;
- aptitudinea de a furniza informații suficient de precise privind direcția de orientare a
experimentării în vederea atingerii domeniului optim al funcției obiectiv.
Alegerea formei matematice a modelului implică (fîg. 14.1):
Sistemul cercetat
Cunoștințe despre Observații, Cunoștințe științifice

sisteme similare experimente (principii, legi, teorii)
Metode de elaborare a modelelor

(abstractizare, idealizare, analiză, sinteză)
Modelul matematic
Fig. 14.1 Etapele alegerii modelului matematic
- recurgerea la cunoștințe și legități cu caracter general aplicabile sistemelor fizice;

- folosirea informațiilor cu privire la sisteme și modele similare cu cele cercetate;
155
Cap. 14 Determinarea modelelor matematice ale sistemelor
- utilizarea experienței proprii de modelare în domeniu.

în continuare, se concepe, se proiectează și se realizează o cercetare experimentală ale
cărei rezultate vor trebui să permită determinarea efectivă a coeficienților numerici ai
modelului matematic adoptat anterior.
în rezolvarea acestor probleme se disting două strategii principial diferite:
- strategia clasică (Gauss - Seidel), caracterizată prin deviza “un factor la un moment
dat”;
- strategia modernă (Box - Wilson), caracterizată prin deviza “toți factorii în fiecare
moment”.
Aceste strategii sunt aplicate pentru identificarea punctelor de interes ce aparțin
suprafeței de răspuns (valorilor funcției obiectiv). O reprezentare geometrică intuitivă a
suprafeței de răspuns, în cazul unei funcții obiectiv dependentă de doi factori de influență este
dată în figura 14.2.
în general, spațiul în care există funcția obiectiv este multidimensional, având k + 1
dimensiuni (k fiind numărul factorilor de influență) și poartă denumirea de spațiu
multifactorial.
Pentru situația când funcția obiectiv depinde de trei sau mai mulți parametri
reprezentarea grafică nu mai este posibilă. în acest caz se recurge la descrierea algebrică a
acestui spațiu.
Pentru cazul reprezentat în figura 14.2 (și principial pentru orice spațiu multifactorial),
studiul suprafeței de răspuns se face prin secționarea acesteia cu plane paralele cu x,Ox 2,
obținându-se curbe a căror proiecție este reprezentată în planul x,Ox 2
Curbele rezultate sunt curbe de nivel constant sau curbe de răspuns egal. Punctul y0
reprezintă valoarea de interes (extrem) a funcției obiectiv.
Evidențierea acestui punct, ca obiectiv al cercetării este posibilă prin trei modalități:
1. cunoașterea tuturor stărilor posibile ale sistemului cercetat și implicit ale funcției
obiectiv, inclusiv a valorilor optime;
2. selectarea aleatoare a unui număr de stări și determinarea corespunzătoare a
funcției obiectiv;
3. prin construirea empirică a unui model matematic al sistemului și utilizarea lui
pentru predicția valorilor funcției obiectiv în stări care nu au fost studiate experimental, dar
156
de interes pentru cercetător.

Construcția modelului 70
matematic și utilizarea lui

pentru predicția valorilor
funcției obiectiv în orice
50
punct al spațiului Domeniu
explorai
multifactorial este posibilă
prin cele două strategii y0 = Maxim
70 60 50 40
amintite anterior, al căror
100 40
mecanism de principiu este 120 130
reprezentat în figura 14.3. 140 20
Strategia Gauss - *1 HO 10
Seidel (figura 14.3. a) reduce Fig. 14.2 Forma Juncției de răspuns pentru k = 2
orice cercetare experimen
tală la o cercetare unifactorială, în sensul că la un moment dat se modifică un singur factor,
pentru ceilalți atribuindu-se valori constante.
Aceste constante sunt mai mult sau mai puțin arbitrare și pot exercita o influență
semnificativă asupra rezultatului obținut. în acest fel pentru evidențierea influenței unui factor
se utilizează numai o parte a încercărilor experimentale ceea ce amplifică volumul
experimentării. Modul principial de operare al acestei strategii este următorul:
- se variază factorul Xj în domeniul său de existență menținându-se ceilalți factori la
valori constante;
- pentru valoarea lui x, pentru care funcția obiectiv y are valoarea cea mai convenabilă
se variază factorul x2 în domeniul său de existență menținându-se constanți ceilalți factori;
- se repetă procedeul pentru toți factorii de dependență, determinându-se cea mai bună
valoare a funcției y.
Strategia Box - Wilson (figura 14.3.b) utilizează un experiment factorial, caracterizat
prin faptul că în fiecare încercare se modifică valoarea tuturor factorilor existenți. în
consecință, influența fiecărui factor asupra valorilor ale funcției obiectiv este determinată de
toate încercările incluse în cercetarea experimentală. Volumul experimentului este mult mai
157
. (x
4
I
Fig. 14. 3 Moduri de explorare a punctului de optim al juncției obiectiv
mic iar certitudinea rezultatelor este mai ridicată. Pe de altă parte, modelul inițial (de regulă
un model liniar) conține informații asupra direcției în care se găsește valoarea extremă a
funcției de răspuns. Pe parcurs gradul modelului poate fi modificat pentru a reflecta adecvat
suprafața de răspuns.
Modul principial de operare al acestei strategii este următorul:
- se inițiază experimentarea într-un domeniu restrâns al spațiului multifactorial;
- în continuare, pe baza informațiilor dobândite se realizează o deplasare secvențială
în spațiul multifactorial, până la atingerea valorii de extrem a funcției obiectiv.
La stabilirea modelului matematic de forma (14.1) trebuie să se țină seama că asupra
sistemului studiat acționează, în afara celor k factori semnificativi, și o mulțime de factori
aleatori z t , z2 , ... zm.
Forma și structura modelului real al sistemelor fizice nu este în general cunoscută. De
aceea modelul real conține în mod concret atât influența factorilor semnificativi cât și a celor
aleatori. Influența acestora se exprimă concret prin coeficienții de regresie ph ... fi p.
158
în urma modelării sistemului, valorile reale fl2, ... flp ale coeficienților de regresie,
pentru un model dat, se înlocuiesc cu estimațiile statistice ale acestora b lt b2 , ... b pi
determinate în urma prelucrării datelor experimentale, iar influența factorilor aleatori este
inclusă în eroarea experimentală.
în acest mod, de la modelul real se trece la modelul empiric, în care funcția de răspuns
reală se înlocuiește prin estimația ei statistică, ca o funcție a factorilor existenți și a
estimațiilor statistice ale coeficienților de regresie reali, de forma:
y = y(x h x2 , ...x k , b { , b2 , ...bj) (14.2)
Pentru a trece de la forma generală a modelului empiric (14.2) la forma concretă,
legătura între funcția de răspuns și coeficienții de regresie se exprimă prin funcții de bază a
căror formă poate fi polinomială, exponențială, logaritmică, putere etc.
Forma concretă a acestei funcții se alege în directă legătură cu strategia experimentală
adoptată, numărul k al factorilor considerați, posibilitatea realizării unui volum mare de
calcule etc.
Astfel, pentru studiul sistemelor cu un singur factor determinabil, se pot lua în discuție
mai multe tipuri de funcții și stabilirea celei mai bune dintre acestea cu ajutorul unui criteriu
de adecvanță.
Aceeași modalitate de determinare a funcției de legătură se poate adopta în cazul
studiului unor sisteme cu mai mulți factori determinabili pentru care există posibilitatea
realizării unui număr mare de experimentări pentru diferite valori ale fiecărui factor
considerat. Pentru cazul în care este necesar să se limiteze numărul experimentelor, așa cum
este cazul experimentelor factoriale, cea mai răspândită formă de exprimare a funcției de
dependență este cea polinomială.
14.2 Experimente factoriale

Un experiment este factorial dacă se combină fiecare nivel al unui factor cu fiecare
nivel al celorlalți factori din experiment. Desfășurarea factorială a experimentelor prezintă
câteva avantaje față de metoda clasică:
1- se reduce numărul datelor experimentale;
2 - se pot trage concluzii referitoare la interacțiunea între factori;
3 - toate datele măsurate se utilizează pentru a calcula ambele efecte.
159
în cadrul experimentelor factoriale variabilele independente (factorii experimentului)

sunt modificați forțat, experimentarea putându-se desfășură după un program astfel ales încât,
cu minimum de măsurări și calcule de prelucrare a datelor experimentale, să se obțină un
model al procesului cu precizie acceptabilă.
Primii care au propus astfel de programe au fost Box și Wilson. Ulterior a fost
dezvoltată o teorie amplă a construirii programelor optime de desfășurare a experimentelor
factoriale.
Cele mai folosite experimente factoriale sunt la două și trei niveluri, denumite
experimente de tip 2\ respectiv 3k (k reprezintă numărul de factori), la care fiecare factor
poate lua două, respectiv trei valori din domeniul de variație al fiecărui factor.
Experimentele factoriale presupun stabilirea domeniului inițial de experimentare care
înseamnă:
- stabilirea limitelor de definire a factorilor. Restricțiile ce apar în această situație sunt
de principiu (de exemplu: zero absolut pentru temperatură, viteza luminii pentru viteză etc.),
tehnico-economice (costul materialelor, durata proceselor) sau determinate de condițiile
concrete ale experimentului (baza materială, tehnologie, organizare);
- analiza informației apriorice referitoare la modificarea funcției obiectiv la mici
variații ale factorilor de influență.
Practic, stabilirea domeniului de experimentare se face în două etape:
1 . stabilirea nivelului de bază (punctul central al experimentării);
2. stabilirea intervalului de variație.
1. Nivelul de bază este un punct multidimensional al spațiului multifactorial, ce
cuprinde o combinație a nivelurilor factorilor care corespunde celor mai bune valori ale
funcției obiectiv, pe baza informației apriorice deținută de experimentator.
Nivelul de bază se consideră punct inițial al experimentului (punct central). Dacă se
cunosc mai multe combinații optime ale nivelurilor factorilor, formând o regiune a spațiului
factorial, nivelul de bază se stabilește în centrul acestuia sau se alege arbitrar.
Din considerente de simplificare a matricei experimentului și de prelucrarea datelor
experimentale, nivelul de bază se consideră egal cu zero iar nivelurile superior și inferior
rezultă + 1 și respectiv - 1. Această codificare a nivelurilor factorilor se face cu ajutorul
schimbării de variabilă:
160
X x
J ;o
*/ = (14.3)
l
în care: x} este valoarea fizică a factorului y;

Xjo este valoarea fizică a nivelului de bază al factorului /;
lj este intervalul de variație al factorului j față de nivelul de bază. Mărimea intervalului
este dată de diferența x/max - x j0 = x j0 - x jmin. în consecință:
- pentru xy - xjmBX , Zj = (xJnax - xyfl) /[-■ + !
- pentru xy = xym61, zy = (xJmin - xj0 ) /lj = - 1.
4
X
X?
Fig. 14.4 Reprezentarea geometrică a experimentelor factoriale de tip 2 k
Reprezentarea geometrică a experimentului factorial este un hipercub k dimensional,

fiecare combinație de valori ale factorilor corespunzând unui vârf al cubului. Pentru cazul
când numărul de factori este 2, reprezentarea grafică este dată în figura 14.4.a., iar pentru
cazul când k = 3 reprezentarea grafică este dată în figura 14.4.b.
Intervalul de variație nu poate fi mai mic decât eroarea cu care se reglează în
experiment nivelurile factorului considerat.
Intervalul nu poate fi mai mare decât diferența dintre nivelul factorului la limita
domeniului de definiție și nivelul de bază (nivelurile superior și inferior ale factorilor nu pot
ieși în afara domeniului de definiție).
161
14.2.1. Construcția matricei program a experimentării

în prima etapă a cercetării este suficientă variația factorilor pe două niveluri. Rezultă
de aici că volumul maxim al experimentării este N — 2k.
Experimentul se numește factorial complet în cazul în care sunt incluse toate
combinațiile posibile ale nivelurilor factorilor.
Matricea program a experimentării se realizează tabelar (tab. 14.1), pe coloane
figurând factorii iar pe linii încercările componente ale programului. Nivelurile factorilor se
marchează în valori codificate + 1 și respectiv - 1. Valorile funcției obiectiv y sunt
determinate experimental. în cazul când se repetă fiecare încercare de m ori în scopul creșterii
preciziei măsurării, valorile y t ale funcției obiectiv se înlocuesc cu mediile aritmetice ja ale
rezultatelor celor m repetări.
Tab. 14.1. Matricea program a experimentului factorial.
Număr Valori codificate ale factorilor de influență Valori ale funcției Dispersia
încercări obiectiv
Zi Z2 7
1- ... Zk Yn Yim y s'
1 -1 -1 -1 ... -1 Yn ... YIm Yi Si2
2 +1 -1 -1 -1 y2 i ... y2m y2 s 22
... ... ...
i -1 +1 -1 -1 Yîi Yim Yi Si2
...
N +1 +1 +1 +1 Yni ... Ynih Yn s N2
Pentru determinarea termenului liber al ecuației de regresie polinomiale se introduce

în matricea program o variabilă fictivă z0 , care are pentru toate încercările valoarea + 1.
Pentru a verifica operativ caracterul corect și complet al matricii program, se atașează
o simbolizare literală mulțimii factorilor existenți. în mod convențional, când numai factorul
Z[ apare la nivelul superior +1, în coloana de simbolizare va apare litera a; când numai
factorul z2 este pe nivelul superior în coloana de simbolizare va apare litera b, ș.a.m.d. Pentru
încercarea în care toți factorii sunt la nivel inferior se atașează simbolul 1.
162
Ținând cont de aceste observații, matricea program pentru k = 3 este prezentată în

tabelul 14.2.
Tab. 14.2 Matricea program pentru un experiment factorial de tipul 2 3
Numărul Factorii de influență Simbolizare Funcția

încercării obiectiv
Zo Zi Z2 Z3 y
1 +1 -1 -1 -1 (1) Yi
2 +1 +1 -1 -1 a y2
3 +1 -1 +1 -1 b y3
4 +1 +1 +1 -1 ab y<
5 +1 -1 -1 +1 c y5
6 ' +1 +1 -1 +1 ac y6
7 +1 -1 +1 +1 bc y7
8 +1 +1 +1 +1 abc y8
Matricele program ale experimentelor factoriale de tip 2k și 3 k satisfac următoarele

proprietăți:
a) simetrie în raport cu punctul central al experimentării:
.V
= j = l,k (14.4)
b) normare:
JV
= j = l,k (14.5)
c) ortogonalitate:
w
H Z
ij Z . u = j * U
O 4 '6 )
i=l
d) rotabilitate, adică precizia de estimare a coeficienților de regresie și implicit a

funcției obiectiv este aceeași la distanțe egale de centrul experimentului, independent de
direcție.
Metodele de calcul ale coeficienților sunt valabile numai în condițiile în care matricea
163
program satisface cele patru proprietăți.
14.2.2 Determinarea modelului matematic liniar al experimentului de tip 2k

în cazul în care cele patru proprietăți prezentate anterior sunt satisfăcute, se
demonstrează că pentru calculul coeficienților bj ai modelului matematic liniar de forma:
y= (14.7)
7=0
se poate folosi relația:
Lv* __
.7 = 0,* (14.8)
Dacă fiecare. încercare este repetată în scopul măririi preciziei măsurării, în locul
valorilor y{ se vor folosi mediile valorilor rezultate din repetări.
Numărul coeficienților de regresie care poate fi determinat cu ajutorul realției (14.8)
este egal cu k + 1, iar numărul experimentelor este N. Pentru k > 2 , N = 2k > k + 1 , deci
există posibilitatea determinării unui număr mai mare de coeficienți de regresie decât conține
modelul liniar. Din acest motiv, pentru determinarea coeficienților modelului liniar se poate
folosi un număr mai mic de încercări, folosind așa numitele experimente factoriale
fracționate. Folosirea experimentelor fracționate la determinarea coeficienților modelului
liniar este posibilă cu respectarea următoarelor condiții:
- matricea program a experimentului factorial fracționar să conțină cel puțin atâtea
încercări câți coeficienți trebuie determinați;
- matricea program a experimentului factorial fracționar să respecte cele patru
proprietăți prezentate anterior.
O altă problemă ivită odată cu recurgerea la experimentele fracționare este aceea de a
extrage din mulțimea matricilor program care îndeplinesc cele două condiții de mai sus pe
acelea care oferă rezoluția maximă, deci rezultatele cele mai apropiate de realitate. Pentru
obținerea matricii program cu rezoluție maximă se ține seama de:
- informația apriorică, cea care ne arată care factori sunt mai puternici și care mai
slabi;
- faptul că interacțiunea unui număr mare de factori are șansă mică să fie mai
164
semnificativă decât un factor independent luat separat. Această șansă este cu atât mai mică, cu
cât interacțiunea este între mai mulți factori.
14.2.3 Analiza statistică a modelului matematic liniar

După realizarea matricei - program a experimentării și efectuarea încercărilor, se
impune prelucrarea rezultatelor experimentale pentru definirea modelului matematic și
verificarea validității sale. în continuare este prezentată succesiunea efectivă a calculelor
necesare pentru prelucrarea completă a rezultatelor experimentale.
1) Calculul mediilor aritmetice y i ale funcției obiectiv pentru fiecare încercare:

i m __
y. = ~ Zy„ . (14.9)
2) Calculul coeficienților de regresie bj ai modelului matematic liniar (14.7) cu relația:

W
y ,1
-/ = oj (14.10)
Pentru a obține modelul matematic în variabilele x 15 x 2, ...xk, în relația (14.7) se

înlocuesc variabilele z b z ...z cu expresiile date de relațiile (14.3).
3) Calculul dispersiei funcției de răspuns pentru fiecare încercare:
m
s 1 t _x 2 / = ___
< = —țX( -z) , C14-11)
4) Verificarea omogenității dispersiilor funcției obiectiv (criteriul Cochran):
(14-12)
Dacă < Gm6a atunci dispersiile sunt omogene = m - 1, u2 = N).

Dacă dispersiile nu sunt omogene, se recomandă:
- mărirea numărului m de repetări ale fiecărei încercări;
- utilizarea unor metode de măsurare mai precise;
- înlocuirea funcției obiectiv inițiale y cu o funcție a acesteia, caracterizată printr-un
domeniu de existență mai restrâns.
165
5) Calculul dispersiei reproductibilității:

N
1
(14-13)
2—1
Valoarea se poate determina în mai multe moduri:

- prin repetatea de m ori a fiecărei încercări;
- prin repetarea experimentului într-un singur punct al spațiului multifactorial ;
- preluând valoarea determinată într-o experiență anterioară.
6) Calculul dispersiei coeficienților de regresie:
(14.14)
7) Testarea semnificației statistice a coeficienților se poate face în două moduri:

a) calculând valoarea criteriului Student pentru fiecare coeficient de regresie
cu relația:
(14.15)
%
Valorile calculate se compară cu valorile limită tabelate funcție de nivelul de încredere
și numărul gradelor de libertate N(m - 1). Dacă t calcJ > atunci coeficientul de
regresie bj este semnificativ. în caz contrar, influența parametrului bj este mică și se
poate datora următoarelor cauze:
- dispersia mare a rezultatelor, ca urmare a erorii mari de măsurare;
- intervalele de variație ale factorilor sunt prea mici;
- valorile de bază din centrul experimentului corespund unui punct de extrem;
- funcția obiectiv nu depinde de acel factor. în acest caz factorul respectiv
poate fi neglijat, fără a mai calcula ceilalți coeficienți.
b) calculând intervalul de încredere al coeficienților de regresie:
Z(£») — i-t ta b,a,N(m-1') S bj
Dacă > )Z(Z>)|,\fj = O,k, toți coeficienții sunt semnificativi. în caz
contrar o parte din ei sunt nesemnificativi și nu trebuie incluși în model.

8) Verificarea adecvanței ecuației de regresie liniare se face calculând mai întâi
166
dispersia de adecvanță:
Sadecv = (14 17)

’
în care y c[ reprezintă valorile calculate pe baza modelului matematic determinat. Gradul de
adecvanță se apreciază folosind criteriul Fisher:
(14.18)
*0
Valorile calculate se compară cu valorile limită tabelate funcție de nivelul de încredere și
numărul gradelor de libertate = N - k - 1 și v 2 = N(m - 1).
Dacă Fcaic < FtabtaiDi ecuația liniară de regresie obținută este adecvată datelor
experimentale.
14.2.4 Decizii în urma modelării liniare prin experiment factorial

Analiza coeficienților de regresie ne permite aprecierea amplitudinii și sensului de
influență ale factorilor. Din acest punct de vedere există două situații caracteristice:
a) coeficienții sunt semnificativi;
b) coeficienții sunt nesemnificativi.
Dacă toți coeficienții sunt semnificativi, este foarte important ca valorile lor să fie de
același ordin de mărime, ceea ce indică faptul că modelul este în apropierea domeniului de
optim în raport cu toți factorii analizați.
Dacă o parte sau toți coeficienții sunt nesemnificativi, aceasta se poate datora, pe de o
parte condițiilor de experimentare (în sensul că intervalele de variație ale factorilor au fost
prea înguste sau eroarea experimentală a fost prea mare), sau pe de altă parte unii factori au
fost realmente nesemnificativi sau nu au fost incluși în experiment unii factori semnificativi.
Adoptarea deciziilor este influențată de trei categorii de elemente:
1 . adecvanța sau inadecvanța modelului liniar;
2. caracterul semnificativ sau nesemnificativ al coeficienților de regresie;
3. poziția relativă a domeniului explorat prin experiment în raport cu domeniul de optim.
167
14.2.5 Programe factoriale de ordinul al doilea

Dacă în urma analizei modelului liniar s-a ajuns la concluzia că acesta nu este adecvat
descrierii fenomenului cercetat, se pune problema alegerii unui model de ordin superior, cel
mai frecvent fiind utilizat modelul matematic de ordinul al doilea, de forma:
k k k
b x x2 b x x
j +Z j j+ E h j+ 2 i) i j (14.19)
Aceste modele prezintă unele caracteristici:

- dispare simetria matricei program;
- numărul de niveluri de variație pentru fiecare factor este trei;
- volumul experimentului crește N ~ 3k ;
- numărul de grade de libertate pentru calculul dispersiei de adecvanță devine:
o - N - ( k + l)(k + 2) / 2 (14.20)
Pentru k > 3, volumul experimentărilor crește foarte mult, fumizându-se un număr de
grade de libertate mai mare decât cel necesar pentru verificarea adecvanței modelului liniar.
Box și Wilson au conceput o metodă particulară de elaborare a programelor
experimentale pentru funcții de răspuns neliniare, care se finalizează într-un volum de
măsurări mai mic decât experimentul factorial complet de tip 3 k, care se bazează pe
valorificarea integrală a rezultatelor etapei de cercetare realizată pentru obținerea modelului
liniar și pe extinderea cercetării într-un număr de puncte suplimentare, necesare și suficiente
pentru modelarea pătratică. Aceste puncte sunt:
- punctul central al experimentării;
- un număr de 2k puncte aflate la distanța a de centrul experimentării, alese funcție de
tipul programului (ortogonal sau rotabil).
în tabelul 14.3 este prezentată matricea - program pentru un program de tip central
compus pentru k = 2, iar în tabelul 14.4 este prezentată matricea - program pentru un program
_
de tip central compus pentru k 3.
Corespunzător, în figura 14.5. a este dată reprezentarea geometrică a programului
central compus pentru k = 2, iar în figura 14.5.b este dată reprezentarea geometrică a
programului central compus pentru k = 3.
168
Tab. 14.3 Matricea - program pentru un program central compus pentru k -2
Numărul Nivelurile factorilor de influență Valorile funcției

Zo Z
I Z2 Z;ZJ Zi2 Z22 y
1 +1 -1 -1 +1 +1 +1 Yi
2 +1 +1 -1 -1 +1 +1 y2
3 +1 -1 41 -1 +1 +1 Ys
4 +1 +1 +1 +1 +1 +1 y4
2
5 +1 +oc 0 0 a 0 Ys
2
6 41 -CC 0 0 a 0 y6
2
7 41 0 ta 0 0 a y7
2
8 +1 0 -a 0 0 a ys
9 '+1 0 0 0 0 0 y9
Tab. 14.3 Matricea - program pentru un program central compus pentru k ~ 2
Numărul Nivelurile factorilor de influență Valorile funcției

9
Zq Zi Z2 z3 ZA Z1Z3 Zi 2 Z2 z? y
1 +1 -1 -1 -1 +1 +1 +1 +1 4-1 +1 Yi
2 +1 +1 -1 -1 -1 -1 +1 +1 +1 +1 B
3 41 -1 +1 -1 -1 +1 -1 +1 +1 +1 y3
4 +1 +1 +1 -1 +1 -1 -1 +1 +1 +1 y4
5 +1 -1 -1 +1 +1 -1 -1 +1 +1 +1 y5
6 +1 +1 -1 41 -1 +1 -1 +1 +1 41 y6
7 +1 -1 +1 +1 -1 -1 41 41 41 41 y7
8 +1 +1 +1 +1 +1 +1 41 41 41 41 y8
2
9 +1 0 0 0 0 0 a 0 0 y9
2
10 +1 -a 0 0 0 0 0 a 0 0 Yio
2
11 +1 0 +a 0 0 0 0 0 a 0 Yn
2
12 +1 0 -a 0 0 0 0 0 a 0 Y12
2
13 +1 0 0 4a 0 0 0 0 0 a Y13
2
14 +1 0 0 -a 0 0 0 0 0 a Y14
15 +1 0 0 0 0 0 0 0 0 0 Y15
169
13
■a
•a
12 11
3
4
8 a 14
Fig. 14.5 Reprezentarea geometrică a programelor central - compuse
Prelucrarea rezultatelor experimentelor central - compuse cuprinde, ca și în cazul mo

delelor liniare, următoarele etape:
1) determinarea coeficienților de regresie;
2) analiza statistică a modelului neliniar pătratic, care cuprinde determinarea pragului
de semnificație al coeficienților de regresie și verificarea adecvanței modelului.
Deși principial modul de prelucrare al rezultatelor este același, intervin modificări și
corecții determinate de necesitatea asigurării ortogonalității, respectiv rotabilității matricelor
program.
Deciziile ce pot fi luate sunt determinate, ca și în cazul modelării liniare, de caracterul
adecvat sau inadecvat al modelului.
Dacă modelul matematic de ordinul al doilea nu este adecvat, în ipoteza unor valori
semnificative ale coeficienților de regresie individuală și de interacțiune, se impune
continuarea cercetărilor cu modele neliniare de ordin superior. Matricea program în acest caz
devine foarte complicată și, din acest motiv această decizie se ia extrem de rar. Dacă o parte
din coeficienții de regresie sunt nesemnificativi, se poate relua cercetarea experimentală cu
noi factori și eventual mărind precizia măsurării.
170
Cap 14 Determinarea modelelor matematice ale sistemelor
14.3 Determinarea modelelor matematice empirice ale sistemelor cu un

singur factor
Dacă la cercetarea unui fenomen s-au determinat valorile funcției obiectiv y funcție de
un singur factor x, se pune problema găsirii unei relații de legătură de forma:
y = f(x, a,b,...) (14.21)
în care a, b, ... sunt constante. Această relație de legătură trebuie să descrie cât mai fidel
desfășurarea fenomenului și să aibă un număr cât mai mic de constante.
Pentru determinarea unei astfel de relații se parcurg două etape:
- stabilirea formei analitice a dependenței funcționale;
- determinarea constantelor relației de dependență.
14.3.1Stabilirea formei analitice a dependenței funcționale

Neexistând o metodă matematică care să arate explicit tipul de relație ce descrie cel
mai bine un anumit fenomen, parcurgerea celor două etape se face în mai multe moduri:
1) Dacă nu există posibilitatea efectuării unui volum mare de calcule, se determină
mai întâi tipul de relație ce descrie fenomenul analizat și apoi se determină constantele relației
de legătură numai pentru relația ce se consideră că satisface cerințele descrierii acceptabile a
fenomenului;
2) Dacă există posibilitatea efectuării unui volum mare de calcule, se determină
constantele pentru mai multe tipuri de relații de legătură, după care se alege cea care
reprezintă cel mai bine fenomenul studiat pe baza unui criteriu statistic.
Pentru fiecare caz în parte, după determinarea relației de legătură se efectuează teste
de adecvanță. Se presupune că în cadrul experimentelor s-au efectuat A încercări.
în primul caz, determinarea modelului adecvat presupune parcurgerea următoarelor
etape:
- datele experimentale se înscriu într-un grafic, obținându-se un număr de N puncte;
- se trasează o curbă continuă care să conțină, pe cât posibil toate aceste puncte,
acordându-se ponderi egale tuturor punctelor;
- pe baza cunoștințelor de matematică și a experienței cercetătorului se apreciază tipul
funcției de dependență care corespunde curbei trasate;
171
- se face proba preliminară de verificare a concordanței. Dacă rezultatul nu este

satisfăcător, se alege un alt tip de funcție și se face din nou proba preliminară. Procedeul se
repetă până când se găsește o formă de dependență care să satisfacă proba preliminară de
verificare;
- pentru forma funcției considerată satisfăcătoare se determină constantele acesteia;
- se efectuează teste de verificare a adecvanței funcției astfel determinată.
în cel de al doilea caz se procedează astfel:
- se consideră succesiv mai multe tipuri de funcții pentru care se determină constantele
fiecăreia;
- se alege funcția ce descrie cel mai bine fenomenul analizat pe baza unui test statistic.
Cel mai folosit este criteriul de concordanță Gauss.
Dintre probele preliminare care se utilizează în primul caz, cele mai folosite sunt:
- proba grafică;
- proba tabelară.
Proba grafică se folosește pentru relații de dependență ce se pot scrie sub forma unor
dependențe liniare în raport cu două funcții X și Y care nu conțin constantele funcției
considerate, care îndeplinesc condițiile:
X f t (x); Y = f 2 (y); A=f/a) ș i B = f 4(b) (14.22)
în consecință, aceste funcții se pot scrie sub forma:
Y=A+BX (14.23)
Se dau în continuare câteva exemple de astfel de funcții, specificându-se în paranteze
schimbările de variabile necesare.
1. y - a + bx ( Y y ; X=x) 2. y = a + b / x (Y -- y; X - 1/ x)
3. y = a + be* ( Y-y ; X - e x) 4. y - a + b -ln(x) (Y-y; X - ln(x))
5 . y = a-b* (Y= ln(y); X = x) 6. y - 1 / (a + bx) (Y-l / y; X = x)
7. y = x / (ax +b) (T - 1 /y; X = 1 /x) 8.7= a (Y = ln(y); X - ln(x)
Pentru verificarea concordanței se calculează funcțiile X și Y pentru 8-:-l 0 perechi de
valori ale lui x și y, alese depărtate între ele, evitându-se extremele. Aceste puncte se înscriu
într-un grafic. Dacă punctele respective pot fi considerate ca înscriindu-se pe o dreaptă,
172
funcția aleasă poate fi socotită ca satisfăcătoare și se trece la calculul coeficienților. în caz

contrar, se alege un alt tip de funcție și se parcurg aceleași etape.
Proba tabelară necesită parcurgerea următoarelor etape:
- de pe graficul funcției y - f(x), trasat cu ajutorul datelor obținute experimental, se
înscriu într-un tabel valorile pentru 8 -10 perechi de valori ale lui x și y. Valorile lui x se aleg
astfel încât ele să fie în progresie aritmetică (dx 1+7 - dx,- = constant);
- pentru forma funcției presupusă ca fiind corespunzătoare curbei din grafic se
stabilește criteriul de verificare care constă în găsirea unor diferențe succesive ale funcției y
care depind de datele experimentale și care tind să aibă valori constante;
- se calculează diferențele corespunzătoare criteriului stabilit și se verifică dacă
acestea sunt aproximativ constante. Cu cât șirul de diferențe se apropie de o valoare
constanta, cu atât relația a fost mai bine aleasă.
Metoda se aplică ușor, dar prezintă dificultăți în găsirea criteriului de verificare. De
exemplu, dacă presupunem că funcția ce corespunde curbei din graficul întocmit pe baza
datelor experimentale are forma:
y = a 4 bx + cx2 + dx? (14.24)
la variația lui x cu mărimea dx, variația lui y va fi Ay:
y 4 Ay~ a 4 b(x 4- Ax) 4 c(x 4 Ax)2 4 d(x 4 Ax)3 (14.25)
Scăzând ultima relație din relația (14.24), rezultă:
Ay = (bAx + cA 2x 4- dA 3x) 4- (2cAx 4- 3dA2x)x 4- (3dAx)x? (14.26)
Cum a, b, c, d, Ax sunt constante rezultă că valorile din paranteze sunt constante:
Ay — a ’ 4- b ’x 4- c’x2 (14.27)
repetând procedeul de două ori rezultă:
Ay -* a”’ ct. (14.28)
Relația exprimă faptul că dacă Ax = constant, diferențele de orinul trei Ay sunt constante.
în continuare sunt date câteva funcții și criteriile lor de verificare:
1. y = a g + a t x 4- ... 4- unx" Ay - ct.
1 n
2. y = a0 + ay 4- . . . 4- a nx' Ay = ct.
3. y 2 = a 0 4- a zx 4- ... 4- a nx n Ay 2 = ct.
4. ln(y) = a 0 4- a,x 4- ... + a d A„ln(y) - ct.
173
5. y - a-ebx ; y = a-bx Aln(y) = ct.

6. y= a + bc? Aln(Ay) ~ ct.
Criteriul de concordanță al lui Gauss

Dacă pentru reprezentarea analitică a unui șir de date experimentale nu sunt suficiente
motive pentru alegerea unei anumite relații de legătură, se poate recurge la procedura de a
considera succesiv un număr oarecare de funcții diverse și de a decide în final, pe baza unui
criteriu statistic, care din funcțiile considerate concordă cel mai bine cu datele care se
prelucrează. Criteriul Gauss constă în calculul expresiei;
n =— (14.29)
în care:
y t - valoarea funcției obiectiv în punctul de abscisă x
yci - valoarea calculată cu ajutorul funcției pentru aceeași valoare x
l - numărul constantelor relației de dependență..
Dintre două sau mai multe funcții care se compară din punct de vedere al concordanței, cea
mai bună funcție se consideră cea pentru care suma X2 are valoarea minimă.
14.3.2 Determinarea constantelor relației de dependență

După ce s-a stabilit forma dependenței funcționale (14.21), se poate trece la
determinarea constantelor sale. Dintre metodele cele mai utilizate se amintesc:
- metoda grafică a liniei drepte;
- metoda punctelor selecționate;
- metoda celor mai mici pătrate.
Metoda grafică a liniei drepte se aplică ecuațiilor ce se pot liniariza. Metoda se aplică
în legătură cu proba grafică preliminară de determinare a tipului de dependență. Cunoscând
coordonatele punctelor determinate experimental x h x2 ,...xN> respectiv y t ,y2 , - . yN , se calculează:
X, = f, (x ),Y, = ; = uv (14.30)
Punctele de coordonate Ap X 2 ,...X N , respectiv Y b Y2,...Y N , se înscriu într-un sistem de
174
coordonate carteziene și apoi se trasează dreapta ce trece prin aceste puncte, acordând
ponderi egale tuturor punctelor. Constantele dreptei se calculează alegând două puncte P t (Xi,
Yj și P2(X 2, Yj, cât mai depărtate între ele, dar evitând totuși extremele. Punând condiția ca
dreapta (14.23) să treacă prin aceste puncte, rezultă:
Y } = A + BX,
(14.31)
Y 2 = A + BX 2
Rezolvând sistemul de ecuații în A și B rezultă:
4= (14.32)
x2
Știind că A = f3(a) și B - f 4(b) se determină a și b și deci funcția (14.21). Cu această
funcție se determină valorile j CI. corespunzătoare valorilor x if după care se compară cu valorile
y( obținute experimental. Dacă diferențele y ci - y( sunt mici, funcția obținută este cores
punzătoare și se trece la efectuarea testelor de adecvanță.
Dacă pentru unele puncte diferențele y ci - yt sunt mari, se poate trage concluzia că la
trasarea dreptei nu s-au acordat ponderi egale tuturor punctelor. Dacă după retrasarea dreptei
și repetarea procedurii de obținere a valorii constantelor rezultatele sunt de aceeași natură, se
poate trage concluzia că forma ecuației nu este capabilă să reprezinte satisfăcător rezultatele
experimentale și trebuie aleasă o altă formă de relație de dependență.
Metoda punctelor selecționate se poate aplica pentru aproape toate tipurile de ecuații.
Este destul de exactă și relativ simplă, mai ales când se utilizează la determinarea unui număr
de până la 4 constante. Succesiunea fazelor de lucru este următoarea:
- de pe graficul trasat pentru stabilirea formei relației de legătură se aleg un număr de /
puncte, egal cu numărul constantelor din această relație. Punctele se aleg cât mai depărtate
între ele, dar evitând totuși extremele;
- prin înlocuirea coordonatelor celor / puncte selecționate în relația de legătură, se
obține un sistem de l ecuații cu l necunoscute;
- se rezolvă acest sistem de ecuații și se determină constantele relației. Pentru a ușura
rezolvarea sistemului de ecuații, dacă este posibil, se liniarizează mai întâi sistemul în raport
cu constantele sale.
Pentru exemplificare se consideră o dependență de forma:
175
v = a + bx + cx? (14.33)
De pe graficul trasat cu ajutorul punctelor experimentale se aleg 3 puncte P t (x l , yj,
P2(x 2, yj și P3(x 3, yj. Punând condiția ca cele 3 puncte să să aparțină curbei (14.33), rezultă:
y 1 x x2
M 1 xl xf
, =0 (14.34)
1 x 2 x 22
y 3 1 x3 x2
Dezvoltând determinantul după prima linie și identificându-1 cu (14.33), se determină

constantele a,b,c.
y, \ x? y} 1 x2 Z 1 X,
2 1 x
Pi X
2 X
2 y2 i 4 y2 2
1 X; Xj2
1 x
y3 x
3 , x
y3 1 X
3
3
x2
3
1 x2 (1435)
1 x3 x3
Verificarea corectitudinii relației astfel determinate se face ca la metoda precedentă.
Metoda celor mai mici pătrate permite determinarea cu precizie mare a valorilor
constantelor pentru orice tip de funcție aleasă. în conformitate cu această metodă,
determinarea constantelor se face din condiția ca suma pătratelor diferențelor dintre valorile y{
determinate experimental și valorile calculate cu ajutorul funcției de reprezentare să fie
minimă, adică:
N
s = minim (14.36)
Din această condiție, aflarea constantelor a, b, ... revine la rezolvarea sistemului de

ecuații:
âa j=i
' N
8 X r / \T
=o (14.37)
176
Pentru exemplificare se consideră o dependență polinomială de forma:

y= a0+ at x+ ...+ (14.38)
Sistemul (14.37) devine:
Z[x -(«o +«i + -+«x)] > = 0
â +
< âdy22 “ ( o d A xi+..,+an xi jj > = 0 (14.39)
â t \i2 ■ = 0
dan Zp “(«o +a1x+...+a„x")j
sau:
y<-kj=O 7
J = 0,K (14.40)
Derivând termenul generic în raport cu o, și efectuând simplificările necesare, se

ajunge la sistemul:
_ _ Af jV
a0 N + al xi +a2£ xț+..,+a x" = Z Z

i— 1 i=l i=l i=l
N NAr NAr AT W
- Z 1=1
+ Z î-1
Z<’ =
1=1 1=1 (14.41)
Af
+...+tf„2>2" = X x”y>
1=1 Î=1
Rezolvarea acestui sistem pentru un polinom de grad mai mare decât 3 necesită un
volum mare de calcule.
Din acest motiv este necesară utilizarea calculatorului pentru astfel de probleme. Dacă
se au în vedere mai multe tipuri de ecuații, pentru alegerea celei mai bune se folosește
criteriul de concordanță al lui Gauss.
Verificarea adecvanței modelului ales se face după metodele prezentate anterior.
177
14.4 Determinarea constantelor relației de dependență pentru cazul unei

dependențe multifactoriale
Problema găsirii unei relații de dependență care să descrie un proces care depinde de
mai mulți factori nu este rezolvată integral din punct de vedere matematic. Modelul (tipul)
funcției nu poate fi ales după un criteriu unic, de cele mai multe ori intervenind experiența
cercetătorului și posibilitățile (programele de calcul) de care dispune la un moment dat acesta.
Pentru un model matematic ales, calculul constantelor se face de obicei cu metoda
celor mai mici pătrate. Aplicarea acestei metode prezintă dificultăți serioase pentru cazul când
nu există posibilitatea liniarizării prealabile a modelului propus.
Dacă sistemul cercetat depinde de k factori x h x2 ,...xh cea mai simplă relație de
dependență este regresia liniară, de forma:
y = a g + a{ x, + ajX 2 + ... f apck (14.42)
în continuare sunt prezentate cele mai folosite dintre funcțiile ce se pot liniariza,
precum și schimbările de variabilă necesare.
Funcția de tip putere, de forma:
y = a 0 ■ xf1 - x“2 . . ,-x? (1 4.43)
se liniarizează prin logaritmare. Notând Y - In (y); X t = In (xj, i = l , k , rezultă o

relație de forma (14.42).
Funcția exponențială, de forma:
y = a 0 • of1 • cQ2 . -a (14.44)
se liniarizează tot prin logaritmare. Notând F -- In (y); X-, - x;, i = 1, k , rezultă o

Funcția hiperbolică, de forma:
y ~ a 0 + a 2 /x t + a2 /x 2 + ...+ ak /x k (14.45)
se liniarizează făcând schimbările de variabilă Y - y; X t = 1/ x t, i = l ,k , rezultă o

Aplicând metoda celor mai mici pătrate relației de forma (14.42), sistemul (14.37)
devine:
178
N
â a +a X
2
âa
E[Z-( 0 L l+- +w)]
< 7=1
â
âa
- («o + «ix i + •+ )] 2 (14.46)
. 7=1
Efectuând calculele, rezultă sistemul de ecuații:

AT IV AT N
X +
+ «2S 2. i + - Z J = Zz
2--1 1=1 2= 1 Î=1
N N N AT
«oX x
u +«1E X
U X
U ,-V; = ZXiX- Z1 ,
z l Z=1 2=1 2=1 2=1
AT
Dacă se au în vedere mai multe tipuri de relații de dependență, pentru alegerea celei
mai bune se calculează o sumă S, analoagă criteriului de concordanță al lui Gauss pentru un
singur factor variabil:
S
= ZT/Zp
" * i=l L
- /( xi,px 2,.-- m] J
(14.48)
Se consideră că funcția care descrie cel mai bine fenomenul studiat este cea pentru
care suma S are valoarea minimă.
Verificarea modelului matematic rezultat se face după metodologia prezentată la
experimentelel factoriale.
179

Suport Curs BCE

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport Curs BCE

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cap.

l Cercetarea științifică în tehnologia construcțiilor de mașini

Cercetarea științifică este astăzi principalul mijloc de investigare științifică a

în general, orice experiment urmărește determinarea legăturilor ce se stabilesc între

Verificarea și validarea modelului matematic obținut se face folosind teste specifice.

Fig.1.1. Schema sistemică a procesului tehnologic

- x b x 2î ...,x nl - parametrii de intrare ai sistemului tehnologic;

y, = f(xu,x 2i , . . . xnj ) (1.1)

Alegerea parametrilor sistemului tehnologic este o problemă de bază a desfășurării

Cap. 2 Noțiuni generale privind măsurarea și instalațiile de

2.1 Mărimi. Măsurări

Constantă Staționară Periodică

Fig. 2. 1 Clasificarea mărimilor măsurabile funcție de timp

2.2 Sistemul internațional de unități de măsură

2.3 Metode de măsurare utilizate în cercetarea experimentală

Modul de Forma de Tehnica de Originea de

Directe Analogice Deviație Absolute

Indirecte Numerice Comparație ■Diferențiale

Fig. 2.2 Metode de măsurare

Metodele directe de măsurare se caracterizează prin aceea că valoarea mărimii

Metodele combinate de măsurare sunt metodele în care măsurarea se face printr-o

Măsurarea prin deviație pretinde deplasarea unui sistem al aparatului de măsurare

Măsurarea diferențială este aceea la care se alege ca origine o bază de măsurare

2.4 Schema funcțională generală a aparatelor și sistemelor de măsurare

Elemente de Elemente de Elemente de

Fig. 2.5 Schema generală a lanțului de măsurare

Primul element funcțional este întotdeauna captorul, elementul sensibil la acțiunea

Fig. 3.1 Metode de definire a sensibilității

Tendința generală este de creștere a sensibilității aparatelor de măsură. Dezavantajul

aceleiași axe de coordonate (fig. 3.2.a);

Fig. 3.2 Modalități de definire a abaterilor de la liniaritate

3.2 Performanțe dinamice

în care factorii de proporționalitate sunt constanți.

diferențial, integro-diferențial sau integal. Forma obișnuită este cea diferențială:

Primul termen al membrului stâng al relației arată capacitatea sistemului de acumulare

termeni în sinus și cosinus de diferite frecvențe. Cunoscând faptul că o pereche de termeni în

3.2.2 Sistemul de ordinul întâi

Constanta t se numește constanta de timp a sistemului, iar K se numește sensibilitate statică.

Notând — = r; — - K , rezultă o relație de forma (3.6).

Fig. 3.4 Sisteme de ordinul întâi

Notând RC= t și C-K, rezultă o relație de forma (3.6).

Soluția ecuației omogene atașate este de forma ya ~ Ct , iar o soluție particulară

y y es> observă că în originea curbei este inversa constantei de timp.

Soluția particulară este de forma y es = At +B. Constantele A și B se determină prin

ția (3.15) se obține amplitudinea

1 - j<o f T - J1 + co -t1 e J<p unde <p = arctg(-

Ținând seama de aceasta, relația (3.16) devine:

Răspunsul staționar al sistemului, singurul care interesează în cazul unei variații

cu modulul amplitudinii, exprimat adimensional,

Fig. 3.6 Răspunsul sistemelor de ordinul întâi la variația sinusoidală

3.2.3 Sistemul de ordinul al doilea

Constanta con se numește pulsație proprie, iar raportul de amortizare.

Fig. 3. 7 Sisteme mecanic și electric de ordinul doi

Comparând cu expresia (3.21) rezultă:

Soluția ecuației omogene se stabilește pe baza rădăcinilor trinomului caracteristic:

în consecință, există trei cazuri posibile:

b). 1 (sistem cu amortizare critică):

y „ = ( c , + C1 l)e- e’-‘ (3.30)

c) C,> 1 (sistem supraamortizat):

b) 1 (sistem cu amortizare critică):

c) £> 1 (sistem supraamortizat):

Rezultatele obținute sunt reprezentate în figura 3.8, în unitățile adimensionale y/yes,

toare astfel inversei constan 1.8 -

tizate, cu o pulsație apropi-