Moara cu noroc- temă și viziune

1.Încadrarea scriitorului și operei în context.

Ioan Slavici, scriitor de marcă al epocii marilor clasici și ”maestru al
nuvelei realiste”, de numele căruia se leagă câteva momente esențiale ale evoluției
prozei noastre prin asumarea realismului clasic în nuvelele: ,,Pădureanca”, ,,Popa
Tanda”, ,,Budulea Taichii”, care sunt mărturia talentului acestui scriitor, era de părere
că literatura nu reprezintă altceva decât o oglindă firească a realității.
,,Moara cu noroc” publicată în anul 1881 în volumul de debut ,,Novele
din popor”, după ce apăruse inițial în revista junimistă ”Convorbiri literare”.
Considerată de G.Călinescu ”o nuvelă solidă cu subiect de roman”, este, fără îndoială,
prima mare nuvelă realistă din literatura română, dar și o pledoarie pentru echilibru și
cumpătare în viața socială și familială, al cărei mesaj, devenit normă etică, poate fi
sintetizat în cuvintele bătrânei care deschid textul:”Omul să fie mulțumit cu sărăcia
sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”, devenind una
dintre scrierile reprezentative pentru viziunea scriitorului asupra lumii și asupra vieții
satului transilvănean.
2. Încadrarea în specia literară și tipologie:
Nuvela este o narațiune în proză, constituită pe baza unui singur fir narativ
și a unui conflict puternic, concentrate în jurul personajului principal, cu un subiect
concis, o structură riguroasă și un stil obiectiv, bazat pe eliminarea detaliilor și pe
surprinderea protagonistului în situații limită.. Opera ilustrează particularitățile
nuvelei ca specie: are un singur fir narativ (înstrăinarea lui Ghiță de familie prin
complicitatea la fărădelegile lui Lică), un umăr redus de personaje (Ana, Ghiță,
soacra, Pintea, Lică, porcarii lui- Răuț, Săilă, Buză-Ruptă), accentul punându-se pe
complexitatea de caracter a protagonistului. ”Moara cu noroc” este o proză de factură
realistă prin tema familiei și a dorinței de înavuțire, , prin crearea unor personaje
tipice bine ancorate social și surprinse, în general, în transformare (Ghiță este tipul
cârciumarului, Pintea este jandarmul, Lică este tâlharul), prin aplicarea unor tehnici
narative precum detaliul semnificativ în descriere (drumul și locul de la Moara cu
noroc) și în portretizare (Lică Sămădăul), observația, analiza, prin obiectivitatea
perspectivei narative, surprinderea relației dintre om și mediul în care trăiește, dar și
prin stilul neutru, rece, în care sunt proiectate evenimentele ficționale. Din
perspectiva conținutului, este o nuvelă psihologică, deoarece accentul este pus pe
conflictul psihologic, pe înfățișarea frământărilor de conștiință ale personajului
principal, care trăiește un conflict interior, moral. Analiza psihologică se realizează
prin tehnici de investigare psihologică: monolog interior, stil indirect liber, scene
dialogate, gestică, mimică.
3. Ilustrarea temei operei și a motivelor literare:
La nivel tematic, nuvela urmărește efectele dezumanizante ale dorinței
de îmbogățire, pe fondul surprinderii lumii transilvănene a secolului al XIX-lea.
Tema este dublată de cea a destinului implacabil, pe care Ghiță are iluzia că îl poate
modifica și controla. Nuvela abordează și tema familiei tradiționale, permițând
surprinderea unui complex proces de interrelaționări umane, pe care o subsumează
temei destinului și o pune sub semnul dramei comunicării. De asemenea, tema poate
fi privită din 3 perspective: din perspectivă socială, nuvela prezintă încercarea
personajului principal de a-și schimba statutul social și de a asigura familiei sale un
trai decent; din perspectivă moralizatoare, prezintă efectele dezumanizante ale
dorinței de îmbogățire, perspectivă psihologică, nuvela prezintă conflictul interior
trăit de Ghiță, dar și transformarea gradată a acestuia, care, dornic de prosperitate
economică, își pierde treptat încrederea în sine și în familie, devenind dintr-un om
onest, harnic, care ține la valorile familiei, într-unul dominat de patima banului, de
orgoliu și de dorința de putere. Motivul literar al hanului (perceput ca loc al
dezumanizării), de motivul lui Mefistofel (întruchipat de Lică Sămădăul, uneltă a
destinului), dar și de motivul banului (agent al dezumanizării personajului).
4. Semnificațiile titlului:
Denotativ, titlul indică reperul spațial al evenimentelor: moara, situată la
răscruce de drumuri, între Ineu și Fundureni, o zonă deluroasă, departe de comunitate,
ceea ce înlesnește îndepărtarea lui Ghiță de principiile morale, căci asupra lui nu mai
funcționează nicio cenzură. Pe de altă parte, titlul exprimă motivul literar al hanului,
devenit topos literar al prozatorilor (”La hanul lui Mânjoală”, I. L. Caragiale, ”Hanu
Ancuței”, M. Sadoveanu). Moara devine loc al pierzaniei, care ”macină” destinele
umane. Conotativ, titlul are valoare simbolică, anunțând măcinarea sufletească a lui
Ghiță, punând astfel în evidență componenta psihologică a nuvelei. Sintagma ”cu
noroc” trebuie înțeleasă în dublu sens: pe de o parte, indică norocul lui Ghiță la
moară, iar, pe de altă parte, este expresia nenorocului pe care și-l atrage personajul
prin alegerile greșite. Titlul este ironic prin trimiterea la motivul literar ”fortuna
labilis” (soarta schimbătoare), anunțat din incipit prin cuvintele bătrânei și dezvoltat
în întreaga nuvelă.
5. Relațiile spațio-temporale:
Ca în orice nuvelă realistă care se bazează pe o viziune obiectivă,
acțiunea este liniară, concentrată, plasată într-un cadru spațio-temporal bine definit.
Evenimentele nuvelei au loc pe parcursul unui an calendaristic, delimitat pe baza unor
coordonate religioase: Sfântul Gheorghe și Paștele,”începutul Săptămânii luminate”.
Ambele repere temporale au valoare simbolică și anticipativă. Sfântul Gheorghe este
momentul în care Ghiță se mută la han și simbolizează începutul luptei personajului
cu demonul banului, întruchipat de Lică Sămădăul. Paștele este momentul final al
acțiunii, când cei care au greșit sunt sancționați, iar locul este purificat prin foc.
Reperul spațial îl reprezintă moara, transformată de Ghiță într-o cârciumă profitabilă.
Amplasarea morii la răscruce de drumuri capătă valoare simbolică, sugerând
”răscrucea” la care se află personajul. Sunt amintite numeroase repere spațiale: Ineu,
Fundureni, Salonta, Ordea-Mare, Arad, care asigură veridicitatea textului. Descrierea
este realizată în manieră realistă. Prin tehnica detaliului semnificativ, sunt surprinse
pustietatea locului, dificultatea parcurgerii drumului, cele cinci cruci, trunchiul de
copac ars. Descrierea are valoare anticipativă, prefigurând finalul tragic
6. Conflictele operei:
În nuvelă se identifică două tipuri de conflicte, exterioare și interioare,
care sunt intercondiționate. Conflictul are o componentă exterioară de natură socială:
între Ghiță și Lică, cu bătrâna, dar și cu autoritățile, de natură conjugală: între Ghiță și
Ana, dar și de natură etică: între Ghiță și morala colectivă a comunității satului,
morală a cărei povară o resimte permanent. Conflictul interior este dominat de
motivațiile antagonice ale protagonistului, fiind dezvoltat la limita tragicului,
ilustrând drama imposibilității de a alege: puternic și slab, hotărât și ezitant, pasional
și calculat, naiv și inteligent.

7. Perspectiva narativă:
Naratorul este obiectiv, narațiunea se face la persoana a III-a,
perspectiva narativă este obiectivă, naratorul știe mai multe decât personajele sale,
fiind omniprezent și omniscient. Focalizarea este externă, deoarece accentul cade pe
desfășurarea evenimentelor, dar și internă, urmărindu-se conflictul interior. Tehnicile
narative sunt cele specifice unei scrieri realiste: tehnica simetriei conferă circularitate
compozițională, prin simetria incipit-final, tehnica detaliului obiectiv, a detaliului
semnificativ (descrierea locului, a vestimentației lui Lică), tehnica punctului de
vedere (cuvintele bătrânei), tehnica anticipării (replicile bătrânei, descrierea
drumului), tehnica bulgărelui de zăpadă (construcția gradată a conflictului).
8. Relația incipit- final:
Incipitul are valoarea unui prolog, prefigurând desfășurarea
evenimentelor. Este reprezentat de discuția dintre bătrână și ginerele ei, Ghiță, pe
tema plecării din sat. Dialogul pune în lumină conflictul dintre două generații: una
conservatoare, puternic legată de valorile tradiționale, și alta inovatoare, dornică să își
creeze propriul drum în viață. Cuvintele ei reprezintă vocea auctorială, moralizatoare,
fiind expresia înțelepciunii milenare. Finalul are valoarea unui epilog, prezentând
evenimentele care au avut loc după deznodământul nuvelei, bătrâna se întoarce cu cei
doi copii și privește ruinele hanului fumegând. Replica bătrânei:” se vede c au lăsat
ferestrele deschise” semnifică efectele faptului că cei doi soți au permis intruziunea
unei persoane străine în intimitatea relației lor, ceea ce le-a distrus viața. Nuvela se
încheie simetric cu replica bătrânei:”simțeam eu că nu are să iasă bine, dar așa le-a
fost dat”, care dezvoltă tema destinului implacabil.
9. Particularități de compoziție.
. Alcătuită din 17 capitole, primul având funcție de prolog, iar ultimul de
epilog, nuvela are un subiect concentrat. Acțiunea este construită cronologic,
evenimentele desfășurându-se pe parcursul unui an calendaristic, delimitat pe baza
unor coordonate religioase. Organizarea cauzală a întâmplărilor pune în evidență
caracterul moralizator al textului, personajele (Ghiță, Ana, Lică) urmând traseul
culpă-pedeapsă. Subiectul respectă canoanele narațiunii clasice, plasând în centru un
personaj a cărui evoluție va fi urmărită pe tot parcursul acțiunii. Se construiește
gradat, pe momentele subiectului, urmărind etapele confruntării dintre Ghiță și Lică,
precum și modificările umane și psihologice produse de acestea. Subiectul este în
maniera unei acțiuni trepidante, cu momente de mare tensiune. Situația inițială
surprinde nemulțumirea lui Ghiță față de condiția sa socială. Sărăcia, prețuită de
soacra sa pentru puterea miraculoasă de a menține echilibrul sufletesc al omului,
devine pentru Ghiță, cizmarul, motiv de puternice frământări, dându-i un sentiment de
inferioritate. El identifică sărăcia cu lipsa de demnitate și dorește să se îmbogățească
pentru a oferi familiei o existență mai bună și pentru a fi totodată respectat. În ciuda
rezervelor exprimate de soacra sa, hotărăște sa abandoneze “liniștea colibei sale” și să
ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc. La început totul merge bine și familia
prosperă. Dar, în lumea în care își dorește să fie nu slugă, ci stăpân, Ghiță se
confruntă cu Lică Sămădăul, stăpânul temut al acestor locuri. Apariția la han a
sămădăului (cap.III) constituie momentul intrigă, declanșând conflictul și întreaga
desfășurare a acțiunii. Cu intuiție feminină caracteristică, Ana, nevasta lui Ghiță,
observă că Lică este “om rău și primejdios”. În sinea lui, și Ghiță are aceeași
bănuială, dar înțelege că pentru a rămâne la Moara cu noroc trebuie să devină omul
sămădăului. Conflictul psihologic se amplifică treptat, pe măsură ce Ghiță intră în
mecanismul necruțător al afacerilor necinstite ale lui Lică. Stăpânit de setea de bani,
Ghiță se va înstrăina treptat de Ana și se va lăsa manevrat de Lică, devenindu-i
complice. Momente de mare tensiune sunt cele în care este jefuit arendașul și este
ucisă femeia în negru și copilul ei. Procesul, la care Ghiță depune mărturie falsă,
contribuind la condamnarea lui Săilă Boarul și Buză-Ruptă în locul lui Lică,
reprezintă momentul cheie, care marchează definitiva ruptură în conștiința eroului. De
acum, prăbușirea lui Ghiță este inevitabilă. Tensiunea dramatică se amplifică
permanent, faptele se precipită spre punctul culminant. În duminica Paștelui, Ghiță îi
întinde o cursă lui Lică, hotărât să-l dea prins jandarmului Pintea. Orbit de gelozie și
 de dorința răzbunării, pleacă după jandarm, dar la întoarcere înțelege că și-a distrus
iremediabil căsnicia. Deznodământul aduce rezolvarea conflictelor prin moartea
eroilor, ca în tragedia antică. Intrate sub zodia Georgiana stranii fatalități, declanșate
de vina tragică, personajele care alcătuiesc “triunghiul” de forță al textului trec
marginile rațiunii înspre pasiunea paroxistică și, de acolo, în moarte. Ghiță își ucide
soția și este, la rîndul lui, ucis de Răuț, din porunca lui Lică. Orgolios până la capăt,
sămădăul nu se dă prins și alege sinuciderea, izbinduse cu capul de un stejar. Hanul,
locul așezat simbolic la hotarul dintre Bine și Rău, este purificat prin foc.
Imaginea”oaselor albe ieșind pe ici pe colo din cenușa groasă” devine simbolul ideii
că nimeni nu e mai presus de legea morală și că încălcarea acestei condiții esențiale a
existenței lumii se plătește cu viața.
10. Concluzii.
Prin tematică, prin accentuarea conflictelor interioare și preocuparea pentru
transcrierea cu fidelitate a vieții lăuntrice a personajelor, prin crearea unor tipuri umane în
situații limită, dezumanizate prin puterea banului, dar și prin exploatarea multiplelor
modalități de realizare a analizei psihologice, nuvela lui Slavici reprezintă o capodoperă,
impunându-l definitiv în conștiința cititorului.