DREPT COMUNITAR

curs universitar

Suceava,2021
 Consideraţii introductive
De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009, Uniunea
Europeană a fost învestită cu personalitate juridică şi a preluat competenţele conferite anterior
Comunităţilor Europene.
Astfel, potrivit doctrinei1, dreptul comunitar european reprezintă categoria juridică care
desemnează ansamblul de reguli juridice instituite prin cele trei tratate iniţiale ale Comunităţilor
Europene care au pus bazele unei noi ordini juridice – ordinea juridică comunitară, fiind o ramură
de drept distinctă, cu caracter autonom, atât faţă de dreptul internaţional public cât şi faţă de dreptul
intern al statelor membre.
Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona a determinat înlocuirea Comunităţilor
Europene cu Uniunea Europeană ca structură juridică nou constituită prin efectul investirii sale cu
personalitate juridică2, astfel încât dreptul comunitar a devenit dreptul Uniunii Europene, incluzând
toate dispoziţiile adoptate în trecut în temeiul Tratatului privind Uniunea Europeană (TUE).
În acest context, remarcăm preocuparea doctrinei pentru definirea dreptului Uniunii
Europene încă de la începutul anilor 2000, ca reprezentând:ca fiind ansamblul normelor juridice
cuprinse în tratatele iniţiale şi în cele ulterioare ale Comunităţilor Europene şi Uniunii Europene
privind instituirea, organizarea şi funcţionarea acestora, precum şi a normelor cuprinse în actele
normative adoptate de instituţiile comunitare competente, în exercitarea atribuţiilor acestora, aşa
cum le-au fost conferite prin tratate, norme juridice ce beneficiază de aplicabilitate directă şi
imediată în ordinea juridică a statelormembre3.
Dreptul Uniunii a luat naştere prin acordul de voinţă al statelor membre, care au acceptat să
renunţe la o parte din suveranitatea lor şi să se supună deciziilor adoptate de instituţiile
supranaţionale create de ele4. Pe cale de consecinţă, dreptul Uniunii este un drept comun statelor
membre, cunoaşterea specificului acestuia presupunând analiza acestuia din punct de vedere al
trăsăturilor specifice, ceea ce implică cunoaşterea conţinutului, obiectului, subiectelor, caracterului
şi raporturilor cu ordinea juridică internă a statelor membre şi a poziţiei sale în raport cu ordinea
juridicăinternaţională.
Sub un prim aspect, conţinutul dreptului Uniunii Europene este format dintr-un ansamblu
organizat
şi structurat de norme juridice cu caracter specific, cuprinse în tratatele de instituire a Comunităţilor
Europene, în tratatele modificatoare (inclusiv tratatele de aderare a noi state), în tratatele de
instituire a
Uniunii Europene, precum şi în actele normative adoptate de instituţiile Uniunii cu competenţe în
domeniu;
normele juridice ce întră în conţinutul dreptului Uniunii Europene sunt de directă şi imediată
aplicabilitate în
ordinea juridică a statelor membre, cu excepţiile cuprinse în tratate şi care evidenţiază aplicarea
normelor dreptulu inaţional.
Concret, dreptul Uniunii Europene cuprinde5:
1
Diaconu, N., Dreptul Uniunii Europene-Tratat, ediţia a II-a revizuită, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2011, p.11.
2
Facem precizarea că Uniunea Europeană s-a creat ca şi concept politic odată cu Tratatul de la
Maastricht, apreciat ca fiind cea mai importantă reuşită din istoria Comunităţilor europene de la
semnarea Tratatului de la Roma, însă saltul calitativ real de la Uniune ca şi concept politic la Uniune
ca persoană juridică s-a realizat prin Tratatul de la Lisabona intrat în vigoare la data de 1 decembrie
2009 – a se vedea, Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului
privind funcţionarea Uniunii Europene (Tratatul de la Lisabona), Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene C 83, 30.03.2010
3
Diaconu, N., op. cit., 2011, p.16.
4
Pentru cercetarea raportului suveranitate naţională-guvernare suprastatală , a se vedea, Cătană, E.L.,
Principiile bunei guvernări.Evoluţii europene şi studii comparative, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2009, pp. 33-40; de asemenea, Vataman, D., op. cit, p.9
5
A se vedea în acest sens, Scăunaş, S., op. cit., p.145
2
 - conţinutul (principii, obiective politice, norme juridice) tratatelor institutive ale
Comunităţilor europene şi al tratatele modificatoare (Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht,
Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de laNisa);
- actele normative adoptate de instituţiile Uniunii Europene pentru punerea în aplicare a
tratatelor (regulamente, directive, decizii,recomandări);
- jurisprudenţa Curţii de Justiţie a UniuniiEuropene;
- declaraţiile şi rezoluţiile adoptate în cadrul UniuniiEuropene;
- acţiunile comune, poziţiile comune, convenţiile semnate, rezoluţiile, declaraţiile şi alte acte
adoptate în cadrul politicii externe şi de securitate comune şi al cooperării în domeniul justiţiei şi
afacerilorinterne;
- acordurile internaţionale la care este parte Uniunea Europeană, precum şi cele încheiate
între statele membre ale Uniunii Europene cu referire la activitateaacesteia.
În ceea ce priveşte obiectul dreptului Uniunii Europene, acesta este format din raporturile
juridice încheiate între subiectele dreptului Uniunii (Uniunea Europeană, statele membre, instituţiile
Uniunii, persoanele fizice şi juridice participante la aceste raporturi juridice) în domeniile de
competenţă a Uniunii şi în vederea realizării acestor competenţe, astfel cum sunt prevăzute prin
tratate.

Dreptul Uniunii Europene şi dreptul internaţional public

Dreptul Uniunii Europene se deosebeşte de contemporanul drept internaţional public şi de
dreptul naţional al statelor6.
Constituirea iniţială a dreptului Uniunii Europene exclusiv din norme juridice cuprinse în tratate
internaţionale clasice, face ca acesta să poată fi încadrat, formal, ramurii dreptului internaţional
public.
Cu toate acestea, potrivit doctrinei7, dreptul Uniunii Europene are anumite trăsături
caracteristici care-l diferenţiază de dreptul internaţional public:
a) el este într-o mai mare măsură un drept „intern" al statelor membre decât un drept „extern",
între acestestate;
b) în timp ce dreptul internaţional public reglementează doar drepturile şi obligaţiile statelor în
raporturile dintre ele, dreptul Uniunii Europene reglează şi raporturi juridice stabilite între
persoanejuridicesau/şipersoanefizice, precum şi între acestea şi statele membre.
c) instrumentele dreptului internaţional sunt tratatele internaţionale, rodul voinţei suverane a
statelor semnatare; dreptul Uniunii Europene conferă instituţiilor Uniunii puterea de a adopta norme
juridice obligatorii, în conformitate cu interesul comunitar, care se plasează aşadar deasupra
intereselor naţionale, ale statelor membre. Astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat în
deciziile sale faptul că instituţiile comunitare create prin tratatele comunitare exercită drepturi suverane
provenite de la statele membre, adoptând legislaţie în mod autonom, însă în limitele prevăzute de
tratatelecomunitare.
d) tratatele internaţionale clasice care stau la baza organizaţiilor internaţionale nu se ocupă prea
mult de latura jurisdicţională a funcţionării organizaţiei, în timp ce dreptul Uniunii Europene
reglementează mijloace de control jurisdicţional strict asupra gradului de respectare a normelor
cuprinse în tratate sau adoptate de instituţiile comunitare, în care rolul primordial îl are Curtea
deJustiţie a Uniunii Europene.

6
Scăunaş, S.,Uniunea Europeană. Construcţie. Reformă. Istituţii. Drept, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2008, p.144
7
Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană – Instituţii. Mecanisme, ediţia 2, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005, pp.96-97
3
 Capitolul I. Evoluţia istorică a integrării europene
1.Premisele creării ComunităţilorEuropene şi ideile de integrare europeană
Integrarea europeană nu este o creaţie originală sau spontană a secolului XX, ea gasindu-şi
originea încă din perioada antichităţii. Evul mediu este caracterizat prin divizare politică, conflicte
religioase, economice şi de altă natură. În acest context au fost întreprinse încercări de refacere a
unităţii europene, în acest sens apare o nouă realitate politică pe plan european. Menţionăm în
această epocă Tratatul de uniune între regele Boemiei Georg von Podebrand şi Înaltul Consiliu din
Veneţia din 1462.
Statele europene au fost preocupate să coopereze încă din cele mai vechi timpuri, ideea de
unitate europeană însoțindu-le existența de-a lungul veacurilor. Așa cum s-a apreciat și în doctrină 13,
Imperiul Roman a realizat și dezvoltat pentru prima dată ideea de „civilizație unitară”, prin
cuceririle sale, prin romanizarea impusă, și mai târziu, prin apariția creștinismului. Însă, cooperarea
instituționalizată dintre state, apare mult mai târziu, primele modalități de colaborare îmbrăcând
forma congreselor și a conferințelor8. Abia în secolul XIX statele reușesc să amplifice cooperarea
dintre ele, de tip permanent, prin constituirea organizațiilor internaționale guvernamentale. În tot
acest timp, a existat preocuparea constantă pentru unitatea europeană, dintre promotori amintim pe
Victor Hugo9, care lansează pentru prima dată ideea Statelor Unite ale Europei.
În prima parte a secolului XX, marcat de cele două războaie mondiale, nu s-a renunțat la
mișcarea de unificare a Europei. În special după Primul Război Mondial, proiectele unității
europene încep să fie tot mai aprinse. Astfel, s-a înființat Societatea Națiunilor, organizație
guvernamentală cu scop de menținere a păcii mondiale, dar care nu a reușit să-și atingă țelul propus,
dovadă fiind declanșarea celui de-al doilea Război Mondial. Chiar și în acest context ideea de
unitate europeană este promovată la cel mai înalt nivel.
După cum se precizează în doctrină10, finalul celui de-al doilea război mondial a găsit
Europa devastată. Divizată între cele două grupe de interese: cele ale S.U.A. şi Marii Britanii, care
urmăreau stoparea expansiunii sovietice, respectiv viziunea mondială a U.R.S.S.11, care dorea
extinderea influenţelor sale şi în vestul Europei, prinde contur o „Idee Europeană” 12, momentul
favorabil fiind sfârşitul războiului mondial dintre 1939-1945, care coincide cu ruperea în două a
Europei: Europa occidentală şi Europa comunistă.
Ca urmare, trebuia găsită forma unor asocieri de state în care unitatea şi exclusivitatea
marilor decizii politice să fie luată la vârf, în care voinţa comună exprimată în norme juridice să fie
aplicată şi executată de o putere centrală în interesul general, în care o pluralitate de state
independente să cedeze o parte din suveranitatea lor în favoarea unei asemenea puteri capabilă să
poată garanta unitatea politică şi economică a statelor asociate, în care neînţelegerile dintre state să
fie aduse spre rezolvare înaintea unei instanţe recunoscute pentru obiectivitatea ei.
Mai mult, integrarea europeană a generat de-a lungul deceniilor un puternic fundament
juridic, un amplu cadru instituţional constând într-o multitudine de organisme comunitare,
modalităţi specifice de implementare a politicilor ce îi sunt proprii, politici comune în domeniile
agricol, social, monetar, fiscal, etc.13

Primele organizaţii europene

Primele încercări de cooperare economică şi militară între statele Europei occidentale
suntmarcate de principiile abordării interguvernamentale, care în esenţă relevă dorinţa statelor de a-şi
păstra neatinsă suveranitatea în cursul procesului de cooperare14.
8
Unul dintre primele congrese a fost cel care a dus la sfârșit Războiul de Treizeci de Ani (1618-1648),
prin Pacea Westfalică încheiată la Osnabrük și Münster. Idem, p.26.
9
Victor Hugo (1802-1885), scriitor, dramaturg și poet francez, a promovat această idee pentru prima
dată în cadrul Congresului Internațional pentru Pace de la Paris din 1849.
10
Dragoş, D.C., op.cit., p.1
11
Baldwin, R., Wyplosz, C., Economia integrării europene, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p.24
12
Bărbulescu, I.Gh., De la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană. Uniunea Europeană:
aprofundare şi extindere, Editura 3, Bucureşti, 2001, p.41
13
A se vedea, Diaconu, N., op. cit., 2011, p.12.
14
Dragoş, D.C., op. cit., p.3; pentru aprofundarea curentului interguvernamental, a se vedea şi
4
OECE şi NATO
Astfel, în 1948 ia naştere Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (O.E.C.E.),
considerată în doctrina internaţională ca fiind unul dintre cele mai importante rezultate ale
eforturilor Europei de Vest de a rezista comunismului 15, organizaţie menită să gestioneze, în comun,
ajutorul american atribuit de S.U.A. prin Planul Marschal. Doctrina 16 menţionează şi faptul că,
planul Marschall de ajutorare a statelor europene aflate în evidente dificultăţi economice şi sociale
la sfârşitul războiului s-a realizat sub condiţia aplicării de către aceste state a unor programe
derestructurare.
Importanţa O.C.E.E. a scăzut atunci când finanţarea Planului Marschall a luat sfârşit şi
accentul cheltuielilor americane a fost mutat pe obiective militare17 prin înfiinţarea, în 1949, a
Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.)18, care instituţionalizează legătura de
apărare dintre S.U.A. şi Europa19, fiind dotată începând cu anul 1950 ca structură militară.
Începând din anul 1961, O.C.E.E. poartă denumirea de Organizaţia Economică de
Cooperare şi Dezvoltare (O.E.C.D.), având ca scop stabilitatea și dezvoltarea economică
mondială,asigurândunniveldetrairidicattuturorcetățenilorstatelormembre.ÎnprezentO.E.C.
D. întrunește 3720 de state și este un „club al celor mai dezvoltate țări din lume la care România şi-a
depus oficial în anul 2004 şi noiembrie 2012 şi a reînoit-o în 2016 şi 2017. Trebuie subliniat că,
printre politicile sale de creștere economică, O. E. C. D. E. a promovat ideea de susținere reciprocă
între state pentru a ajunge la cele mai favorabile rezultate, iar recomandările și previziunile sale în
domeniu reprezintă liniile diriguitoare a guvernării publice a statelor membre.
Consiliul Europei
La 5 mai 1949, pentru a completa pe plan politic organizaţiile OECE (economică) şiNATO
(militară), a luat naştere Consiliul Europei prin semnarea la Strasbourg a statutului său de către
Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda şi Suedia
şi Turcia care a intrat în vigoare la 3 august1949. România este membră din anul 1993 iar astăzi
Consiliul Europei este compus din 47 de state membre la care se adaugă şi unele state cu statut de
observator (Israel, Canada, Vatican, Japonia, Mexic, SUA).

Bărbulescu, I.Gh., op. cit., p.50; Moroianu-Zlătescu,I., op. cit., pp.22-23

15
Baldwin, R., Wyplosz, C., op. cit., p.25
16
Manolache, O., Drept comunitar, ediţia a IV-a, Editura All Beck, 2003, p.1
17
A se vedea în acest sens, Baldwin, R., Wyplosz,C., op. cit., p.26
18
În urma negocierilor dintre S.U.A., Canada, Norvegia, Islanda, Portugalia, Marea Britanie, Franţa
Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Italia, Germania, ulterior alăturându-se Turcia şi Grecia,
Cehia, Polonia şi Ungaria, iar în 2004 au fost ratificate tratatele de aderare a României, Bulgariei,
Sloveniei, Slovaciei
19
Dragoş, D. C., op. cit., p.4
20
În prezent statele membre O. E. C. D. sunt: Australia, Austria, Belgia, Canada, Chile, Cehia,
Danemarca, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Ungaria, Islanda, Irlanda, Israel, Italia,
Japonia, Korea, Letonia, Luxembourg, Mexic, Olanda, Noua Zeelanda, Norvegia, Polonia, Portugalia,
Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Elveția, Turcia, Regatul Unit al Marii Britanii, SUA. A se vedea
www.oecd.org, la data de 03.10.2017.
5
 Statele observatoare au posibilitatea de a coopera cu Consiliul, de a accepta principiile
directoare ale democraţiei, statului de drept, drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi de a
trimite observatori în comitetele sale de experţi şi în conferinţele miniştrilor. Din 2006, aceste state
au fost îndreptăţite să trimită reprezentanţi pentru a observa reuniunile miniştrilor Consiliului şi să
numească observatori permanenţi în Consiliul Europei. Consiliul Europei asigură la ora actuală cel
mai eficient mecanism de protecţie şi promovare a drepturilor omului prin intermediul Curţii
Europene a Drepturilor Omului, dar şi prin identificarea noilor ameninţări la adresa drepturilor
omului şi demnităţii umane, promovarea educaţiei şi formării în domeniul drepturilor omului.
Cu excepţia Belarusului (care este suspendat), putem afirma că întreaga Europă este
acoperită. De fapt, toate statele membre ale Uniunii Europene fac parte din Consiliul Europei,
anterior aderării.
Potrivit dispoziţiilor înscrise în art. 1 al. A din Statutul Consiliului Europei, scopul
organizaţiei este "de a realiza o unitate mai strânsă între membrii săi pentru apărarea şi
realizarea idealurilor şi principiilor care sunt moştenirea lor comună şi pentru facilitarea
progresului lor economic şisocial".
For de cooperare interguvernamentală şi organizaţie cu rol consultativ 21, sub egida
Consiliului Europei au fost elaborate, pe parcursul timpului un număr de peste 170 de documente de
mare importanţă precum22:
- Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a LibertăţilorFundamentale;
- Carta Europeană a AutonomieiLocale;
- Carta Socială Europeană, recent revizuită,etc.
De asemenea, sub egida Consiliului Europei s-a constituit Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, a cărei misiune constă în verificarea respectării de către state a drepturilor şi garanţiilor
prevăzute de Convenţia europeană a drepturiloromului.

Abordarea comunitară. Planul Schuman23

Planullui Jean Monnet24 dinanul1950–plasarea producţiei franco-germane de cărbune şi oţel
sub responsabilitatea unei autorităţi supreme comune, independente – făcut public sub numele de
„Declaraţia sau „Planul Schuman de integrare europeană, are meritul de a fi abordat, într-o manieră
nouă, problema construcţiei europene. Metoda propusă, şi anume integrarea comunitară, acorda
prioritate integrării sectoriale şi celei economice, în detrimentul schemei tradiţionale a cooperării
economice între state. Prin noua formulă a „integrării statele transferă unele din competenţele
proprii în domenii bine delimitate către o nouă entitate supranaţională, creată prin voinţa suverană
astatelor25.
Transferul câtorva competenţe statale în favoarea unor organe centrale are ca scop interesul
comun cum ar fi în domeniul economic de pildă, eliminarea obstacolelor vamale şi fiscale, crearea
unei pieţe comune, coordonarea politicilor economice, bancare şi monetare şi altele.

21
Dragoş, D.C. , op. cit., p.5
22
Pentru o prezentare exhaustivă a documentelor elaborate sub egida Consiliului Europei, a se vedea
Moroianu- Zlătescu,I., op. cit., pp. 26-27
23
Născut la Luxemburg, Schuman a studiat şi lucrat în Germania până la sfârşitul primului război
mondial ; el a devenit francez după ce Alsacia şi Lorena au fost retrocedate Franţei în anul 1918; a
ocupat diverse poziţii în guvernele franceze de după război, inclusiv cele de ministru de finanţe, prim-
ministru şi ministru de externe ; Schuman a oferit impulsul politic pentru înfiinţarea Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului, fiind şi primul preşedinte al Parlamentului European - Baldwin,R,
Wyplosz, C., op. cit., p.28
24
Născut la Cognac în 1888, a fost un strălucit organizator, sprijinind armata aliaţilor să-şi organizeze
aprovizionarea în Primul şi cel de-al doilea război mondial; a fost un pro-european convins şi a condus
mişcarea pentru Europa în anii 1950-1960 ; supranumit şi « părintele integrării europene », a fost
creierul din spatele ideii CECO, continuând eforturile pentru înfiinţarea Comunităţii Economice
Europene şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice - ibidem
25
Fuerea, A., Temeiurile logico-juridice ale Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa
(necesitate, oportunitate, ireversibilitate din perspectivă instituţională şi normativă), în « Revista de
drept public », nr. 2/2006, p.1
6
 După cum se menţionează în doctrină26, integrarea comunitară (supranaţionalitatea) are la
bază principiul potrivit căruia statele renunţă la o parte din suveranitatea lor delegând-o unui
organism internaţional atipic cu prerogative specifice de decizie în domeniul său de specializare şi
cu personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre şi parţial superioară acestora. Transferul
unora dintre responsabilităţile statale către instituţii supranaţionale implică îngrădirea suveranităţii
naţionale.

Tratatul de la Paris. Crearea Comunităţii Economice a Cărbunelui şiOţelului

Planul Schuman conceput iniţial să stingă rivalitatea dintre Franţa şi Germania, a trezit
interesul mai multor state europene. Recunoscând faptul că interesele lor vor fi mai bine
reprezentate într-o comunitate, Germania, Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg au acceptat
Planul Schuman. Marea Britanie avea unele temeri privind abordarea suveranităţii şi nu a aderat la
acest plan.
Ca urmare, cele şase state (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) semnează
la Paris, la data de 10 iunie 1950,Tratatul privind instituirea Comunităţii Economice a Cărbunelui şi
Oţelului (C.E.C.O.). Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului este organizaţie internaţională
atipică, în care o parte din suveranitatea statelor membre în domeniul celor două industrii a fost
delegată unei Înalte Autorităţi27, ale cărei decizii leagă cele şase state din punct de vedere juridic în
domeniul producţiei de cărbune şioţel.
Potrivit doctrinei28, Tratatul CECO a instituit o piaţă comună pentru cărbune şi oţel prin
interzicerea taxelor de import şi export şi a măsurilor cu efect echivalent, caracteristicile C.E.C.O.
fiindurmătoarele:
- crearea unei pieţecomune;
- existenţa unor obiective comune;
- construirea unor instituţii comune având puteri efective şiimediate.
Desigur, semnarea Tratatului CECO a dus la înființarea unei structuri instituționale proprii, cu
competențe supranaționale, respectiv:
- Înalta Autoritate, ce reprezenta interesele CECO, formată din membrii desemnați de statele
semnatare;
- Consiliul Special de Miniștri, formată din reprezentanți ale statelormembre;
- Adunarea Parlamentară ce reprezenta interesele cetățenilor statelormembre;
- Curtea de Justiție, organ cu atribuții jurisdicționale ce asigura respectarea normelorCECO29.
Tratatul a fost semnat pentru 50 de ani, termen care a expirat la data de 23 iulie 2002, activele
şi sursele financiare ale acestei Comunităţi trecând, de la această dată, în proprietatea celorlalte
Comunităţi rămase, reunite sub denumirea de Comunitatea Europeană.

Tratatele de la Roma. Crearea Comunităţii Economice Europene şi a Comunităţii

Europene a EnergieiAtomice
La data de 25 martie 1957 s-au semnat la Roma două tratate prin care s-au instituit
Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA
sau EURATOM). Tratatele au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.

Comunitatea Economică Europeană(CEE)

Potrivit Tratatului CEE30, Comunitatea Economică Europeană are obiectiv fundamental

26
Dragoş, D. C., op. cit., p. 6
27
A se vedea în acest sens, Bărbulescu, I.Gh., op. cit., p.2
28
Ibidem, p. 52
29
Pentru mai multe detalii, a se vedea Scăunaș, S., op. cit., p. 74.
30
După semnare, Tratatul a fost modificat în primul rând prin Actul unic European din 17-28 februarie
1986 şi prin Tratatul privind Uniunea Europeană (cunoscut ca Tratatul de la Maastricht) din 7 februarie
1992, precum şi prin numeroase acte normative speciale (Tratatul de fuziune a executivelor din 1965,
Actele de adeziune încheiate cu ocazia lărgirii Comunităţilor Europene, etc.) ; pentru conţinutul integral
al Tratatului şi alte detalii , a se vedea lucrarea Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene,
7
 instituirea unei pieţe comune care să se sprijine pe o uniune vamală, fundamentându-se pe patru
libertăţi esenţiale: a capitalurilor, a serviciilor, a bunurilor şi a persoanelor şi pe mai multe politici
comune, cu deosebire în domeniul agricol, al transporturilor, al dezvoltării regionale, în cel social.
Articolul 3 al Tratatului CEE enumeră principiile generale care guvernează Comunitatea:
 eliminarea piedicilor vamale,
 crearea unui tarif vamalcomun,
 organizarea unei bune funcţionări aconcurenţei,
 apropierea legislaţiilor naţionale,
 instituirea de fonduri speciale şi a unei bănci deinvestiţii,
 asocierea cu alte ţări la obiectivele Comunităţiişi
 abolirea tuturor obstacolelor în calea libereicirculaţii.
S-au mai pus la punct trei politici comunitare: o politică agricolă comună, o politică
comercială comună şi o politică concurenţială.
Din punct de vedere instituţional Tratatul de la Roma care a instituit Comunitatea
Economică Europeană relua într-o mare măsură schema generală CECO, dar spre deosebire de
CECO, care a fost concepută pentru o perioadă de 50 de ani, CEE are o durată nelimitată.

Comunitatea Europeană a EnergieiAtomice

Dacă Tratatul CEE a creat o integrare economică globală, Tratatul CEEA (EURATOM) a
avut un obiectiv sectorial — acela al energiei atomice. Comunitatea avea ca misiune să contribuie
la pregătirea şi dezvoltarea rapidă a industriilor nucleare reglementând crearea unei pieţe comune
pentru materiale nucleare de bază, produsele şi mijloacele de producţie legate de dezvoltarea
paşnică a energiei nucleare şi controlulacesteia.
EURATOM a reprodus schema instituţională a CECO şi CEE:
 Consiliul de Miniştri;
 Comisia;
 ParlamentulEuropean;
 Curtea deJustiţie.
Tratatul se referă şi la cooperarea în sectorul de cercetare, de difuzare a cunoştinţelor tehnice
în materie nucleară civilă, de protecţie sanitară şi de securitate civilă atât pentru personalul din
domeniu cât şi pentru populaţie; are prevederi şi în ceea ce priveşte coordonarea investiţiilor şi a
înfiinţării unei pieţe nucleare.
În concluzie, se poate spune că aceste Comunităţi europene au apărut prin încheierea unor
tratate internaţionale, care au dat naştere la mecanisme instituţionale ce nu au mai existat până
atunci în dreptul internaţional public31.

Evoluţia Comunităţilor Europene. CreareaA.E.L.S.

După cum se precizează în doctrină, Comunităţile europene au înregistrat un succes
fulminant în primii ani după 1958, astfel încât:
▪ comerţul între cele şase state membre a crescut anual cu aproape30%;
▪ programul de eliminare a taxelor vamale între ţările membre (uniunea vamală), proiectat
să fie finalizat la sfârşitul anului 1969, s-a realizat cu un an şi jumătate mai repede, la fel ca şi
procesul de introducere a tarifului vamal extern comun.
Mai mult, în anii 1960-1970 se înregistrează o creştere spectaculoasă a producţiei agricole
comune în Comunitatea europeană, depăşindu-se cu mult nevoile de consum ale statelor membre
concomitent cu scăderea drastică a numărului celor care lucrau în agricultură.
Acest progres economic a provocat, în opinia aceluiaşi autor, invidia Marii Britanii care de
teama de a nu fi exclusă din comerţul european, iniţiază crearea Asociaţiei Europene a Liberului

editată cu sprijinul Fundaţiei pentru o Societate Deschisă, Editura Polirom, Bucureşti, 1999, pp.27-151.
31
Filipescu, I. P., Fuerea,A., Drept instituţional comunitar european, ediţia a V-a, Editura Actami,
Bucureşti, 2000, p.14 44Moreau Defarges,P., Les institutions européennes, 6e edition, Armand Colin,
Paris, 2002, versiunea tradusă în limba română – Editura Armacord, Timişoara, 2002, p. 24; luat din
Dragoş, D. C., op. cit., pp.10-11
8
 Schimb (A.E.L.S.). Astfel, la 4 ianuarie 1960, s-a semnat la Stockholm Convenţia pentru A.E.L.S.
de către 7 state: Austria, Danemarca, Elveţia, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia şi Suedia la care
s-a asociat în 1961 Finlanda, iar în 1970 Islanda. Convenţia a intrat în vigoare la 3 mai 1960.
Obiectivele asociaţiei urmăreau:
 organizarea între statele semnatare ale liberului schimb de produseindustriale;
 suprimarea progresivă a principalelor bariere vamale precum şi a restricţiilor
cantitative;
 să reprezinte o potenţială contrapondere politică faţă deC.E.E.
Zona liberului schimb era limitată la produsele industriale cu excluderea celor agricole şi a
pescuitului. Fiecare membru A.E.L.S. era însă liber în relaţiile vamale cu terţi. Asociaţia a fost
calificată ca un fel de "club"32 în care se acordau reciproc unele avantaje (drepturi vamale pentru
produsele industriale). Nu exista o armonizare a condiţiilor de producţie, nu exista o politică
economică comună.

Extinderea Comunităţilor Europene şi Actul UnicEuropean

În toiul acestor crize s-a petrecut şi un fapt deosebit de important pentru evoluţia viitoare a
comunităţilor. Astfel, în anul 1965, la Bruxelles, s-a adoptat Tratatul privind fuziunea executivelor,
prin care s-a constituit o Comisie unică şi un Consiliu unic33. Astfel, s-a realizat reunirea instituţiilor
comunitare (C.E.C.O., C.E.E., EURATOM), eliminându-se astfel funcţionarea în paralel a unor
instituţii identice, multiplicate corespunzător celor trei comunităţi. Datorită faptului că numai
sistemulinstituţional al celor trei comunităţi a devenit comun, fără ca acesta să fuzioneze integral, în
documentele oficiale s-a păstrat denumirea de Comunităţile europene, însă în mod uzual până la crearea
Uniunii Europene a fost utilizată sintagma Comunitatea Europeană, şi abrevierile C.E.E. respectiv C.E.
Convinsă fiind că A.E.L.S. este o organizaţie prea slabă pentru a-i satisface interesele
economice34, Marea Britanieşi-a reconsiderat poziţia faţă de Comunitatea Europeană, cererea de aderare
a acesteia lovindu-se însă de opoziţia Franţei care nu agrea apropierea Marii Britanii de S.U.A. După
retragerea lui Charles De Gaulle35 situaţia se schimbă şi, se angajează, în opinia autorilor, o politică de
deschidere36, respectiv un proces ireversibil de extindere a comunităţilor şi de înregistrare a unor
succese şi mai mari, comunitatea europeană reunind cele mai dezvoltate democraţii şi economii.
Aceasta nu înseamnă că nu se vor mai înregistra şi alte crize, precum criza petrolului (1973-1974), care
va afecta mult situaţia economică.
Celor 6 state membre fondatoare ale comunităţilor europene li s-au mai alăturat:
 Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca în1972;
 Grecia în1981;
 Spania şi Portugalia în 1986 – candidaturile acestor state stârnind reacţia fermierilor
francezi care se temeau de concurenţa fermierilor din aceste ţări, ceea ce a determinat
întârziereanegocierilor37;
 Austria, Finlanda şi Suedia în1995.
 Norvegia a respins aderarea de două ori prin referendum: în 1972 şi1994.
De asemenea, succesul comunităţilor europene determină şi alte state să ceară asocierea cu

32
A se vedea în acest sens, Moroianu-Zlătescu, I., op. cit., p.39
33
Ibidem, partea a II-a,p.45
34
Dragoş, D.C., op. cit.,p.13
35
Charles André Marie Joseph de Gaulle, militar de carieră, s-a opus cu tărie capitulării Franţei în
iunie 1940 , creând mişcarea Franţa liberă ; după război a condus guvernul interimar care a organizat
alegerile şi a lansat un plan de relansare şi modernizare a economiei franceze; a fost un puternic
susţinător al cooperării franco-germane, dar era un eurosceptic,opunându-
seorganizaţiilorsupranaţionale,inclusivA.E.L.S.; în1966 a orchestrat „politica scaunului gol” când
Franţa a încetat să mai participe la principalele întâlniri ale Comunităţii, ceea ce a lipsit de conţinut
supranaţionalitatea Tratatului de la Roma; generalul a dominat viaţa politică a Franţei până la
retragerea sa în anul1969, Baldwin,R., Wyplosz,C., op. cit., p.32
36
Fuerea,A., Manualul…, op. cit., p.19
37
Dragoş, D. C., op. cit.,p.15
9
acestea, chiar state extraeuropene38.
Diferenţele de opinie existente între Marea Britanie şi restul statelor membre nu încetează odată
cu aderarea acesteia. După cum se precizează în doctrină39, chestiunile bugetare au fost cel mai greu de
gestionat, deoarece Marea Britanie contribuia cu sume foarte mari la bugetul comunitar, în timp ce
cheltuielile bugetare erau alocate în mare măsură sprijinirii agriculturii, aspect din care britanicii
nucâştigaupreamulte,eifiindmariimportatorideproduseagricole.
În cele din urmă, problema bugetară este rezolvată prin reducerea contribuţiilor financiare ale
Marii Britanii, reducerea fondurilor pentru agricultură şi sporirea resurselor proprii ale Comunităţii
Europene.
Semnat la Luxemburg şi Haga în februarie 1986 şi intrat în vigoare la 1 iulie 1987, Actul Unic
European a avut menirea de a amenda tratatele institutive ale Comunităţilor Europene, de a da un nou
imbold construcţiei europene aflată în impas40, stabilind termenul de 31 decembrie 1992 pentru
realizarea definitivă a pieţeiunice, reglementând mişcarea liberă a bunurilor, serviciilor,
capitalurilor şi persoanelor pe tot cuprinsulComunităţilor.
Actul Unic European aduce importante modificări Tratelor constitutive ale Comunităţilor
Europene41, instituind adevărate reforme în ce priveşte instituţiile comunitare 42 respectiv deciziile
comunitare, după cum urmează:
- instituţionalizează Consiliul european, care făcea parte din structura Tratatelor
constitutive fără a avea statutul de instituţie propriu-zisă; în acest mod Consiliul european se
consolidează ca „reuniune a organelor statelor‖, respectiv ca şi „Conferinţă
Interguvernamentală‖;
- extinde votul Consiliului la majoritatecalificată;
- consolidează consultarea Parlamentului European prin introducerea procedurii
de cooperare în anumitedomenii;
- Comitetul politic, compus din directori politici, devine elementul esenţial
al cooperăriipolitice;
- înfiinţează un Secretariat politic cu sediul laBruxelles.

Tratatul de la Maastricht. Crearea UniuniiEuropene

Tratatul de la Maastricht cunoscut ca fiind Tratatul privind Uniunea Europeană43sau
Tratatul asupra Uniunii Europene44, a fost rezultatul reuniunii la vârf desfăşurată în perioada 9-11
decembrie 1991. Tratatul a intrat în vigoare la 1 noiembrie1993.
Tratatul privind Uniunea Europeană este considerat ―cea mai importantă reuşită din istoria
Comunităţilor europene de la semnarea Tratatului de la Roma‖, reprezentând, alături de Actul Unic
European, a doua revizuire fundamentală a tratatelor constitutive45.
Tratatul de la Maastricht reprezintă din punct de vedere istoric încheierea procesului de
integrare economică început la Paris prin semnarea Tratatului CECO, respectiv un punct de plecare
şi de dezbatere pentru revizuirea unor articole şi dispoziţii care au nevoie de a fi aduse la zi,
abrogate sau îmbunătăţite, ca urmare a schimbărilor geopolitice internaţionale intervenite. Este
situaţia creată în primul rând de răsturnarea echilibrului internaţional prin prăbuşirea sistemului
totalitar comunist. Tratatul de la Maastricht pune astfel premisele unei importante etape a integrării
europene şi anume acea a uniunii politice aEuropei.
Tratatul este un text cu peste 300 de articole cărora li se mai adaugă 17 Protocoale şi 33 de
38
s-au încheiat mai multe acorduri în deceniul 7: Grecia în 1961; Turcia în 1963; Malta în 1970, dar şi
mai multe ţări francofone din Africa – Scăunaş, S., op. cit., p.49
39
Dragoş, D. C., op. cit., p.14
40
Impas alimentat de stagnarea economică a Comunităţii în comparaţie cu S.U.A. şi Japonia – Moreau
Defarges,P., op. cit., p.48 ; ibidem, p.16
41
A se vedea Documente de bază ale Comunităţii..., op. cit., pp.155-165
42
Bărbulescu, I.G., op. cit., p.66 ; Scăunaş,S., op. cit., p.52
43
Ştefan, T.,op. cit., p.5; D.C.Dragoş, op. cit., p.17
44
Moroianu-Zlătescu,I., op. cit., partea a II-a, p.49
45
Dragoş, D.C., op. cit., p.17
10
 Declaraţii. El modifică sau completează numeroase dispoziţii din tratatele comunitare anterioare şi
introduce în acelaşi timp şi dispoziţii noi.
Chiar în primul articol al tratatului se arată că: „Prezentul tratat marchează o nouă etapă în
procesul de creare a unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei, în care deciziile
să fie luate cât mai aproape posibil de cetăţeni". In continuare, Tratatul precizează că „Uniunea se
întemeiază pe Comunităţile Europene, completate de politicile şi formele de cooperare instituite de
prezentul tratat. Aceasta are misiunea de a organiza, într-un mod coerent şi solidar, relaţiile dintre
statele membre şi dintre popoarele acestora".
Plecând de la aceste prevederi, se poate afirma în mod clar că prin instituirea Uniunii
Europene cele trei Tratate constitutive nu au fost desfiinţate şi implicit nici cele trei Comunităţi,
acestea reprezentând unul dintre cei trei piloni pe care se baza Uniunea Europeană.
Astfel, structura Tratatului este consolidată pe trei pilon46 pe care se întemeiază Uniunea
Europeană, şi care delimitează foarte clar aria competenţelor comunitare47, respectiv48:
1. primul pilon, cu caracter comunitar, relevă în esenţă « Comunitatea europeană »
(sau, mai exact, Comunităţile europene) punând accentulpe:
● principiul subsidiarităţii49, recunoscut în relaţiile dintre Uniune şi statelemembre,
● pe crearea unei cetăţeniieuropene,
● pe uniunea economică şimonetară,
● pe unele domenii specializate (cultură, protecţia consumatorului)şi
● pe întărirea controlului exercitat de Parlamentuleuropean.
2. al doilea pilon care un caracter interguvernamental şi se referă la politica externă şi
de securitate comună; obiectivele acestuiasunt:
● protecţia şi dezvoltarea unor valori comune, cum sunt independenţa, securitatea,
pacea, democraţia şi respectarea drepturilor omului şi libertăţilorfundamentale.
3. altreileapilon,deasemeneacucaracterinterguvernamental,contribuielaconsolidareapolit
icilor de justiţie şi poliţie, pentru a permite libera circulaţie a persoanelor. Astfel, se
enunţă:
● patru tipuri de cooperare: judiciară civilă, penală, vamală, şi apoliţiilor;
● cinci noi domenii: politica de azil, cea de trecere a frontierelor exterioare şi
exercitarea controlului la acestea, politica de emigrare şi politica faţă de cetăţenii unor terţe
state, lupta împotriva toxicomaniei şi a fraudeiinternaţionale

Obiectivele Uniunii Europene prezentate în tratat sunt:

a) promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil, cu deosebire prin
crearea unui spaţiu economic integrat, spaţiu fără frontiereinterioare;
b) consolidarea coeziunii economice şi sociale şi crearea unei uniuni economice şi
monetare care să ducă la o monedăunică;
c) pregătirea Uniunii Monetare cu urmărirea obiectivelor de stabilitateeconomică;
d) armonizarea politicilor naţionale de ocupare a forţei de muncă prin Programul de acţiune
socială alComisiei;
e) adoptarea unei strategii pe ansamblul Uniunii pentru susţinerea creşterii economice, a

46
Pilonii Uniunii Europene mai au denumirea dată în doctrină de « stâlpi de integrare » - a se vedea
Gheorghe, C., Drept comercial comunitar, Editura LOGISTICON, Bucureşti, 2005, p.28
47
În limbajul Uniunii Europene, prin problema competenţelor se înţelege, în fapt, alocarea sarcinilor;
anumite sarcini ţin de competenţa exclusivă a Uniunii (competenţe exclusive), pentru anumite sarcini
responsabilitatea este împărţită între Uniunea Europeană şi guvernele naţionale ale statelor membre
(competenţe partajate), iar pentru realizarea altor sarcini decizia aparţine guvernelor naţionale şi
subnaţionale (competenţa naţională) - Baldwin,R., Wyplosz,C., op. cit., p.88
48
Dragoş, D.C., op. cit., pp.17-18; Moroianu-Zlătescu,I., op. cit., partea a II-a, p.58
49
Principiu asupra căruia vom reveni în cuprinsul acestei lucrări şi care are la bază fundamente etice
provenind din filozofia politică; conform acestui principiu deciziile se iau la cel mai scăzut nivel posibil,
competenţele delegându-se la un nivel superior numai dacă pot avea o eficacitate sporită – a se vedea
Buzelay,A., Intégration et désintegration européennes, Economica, Paris, 1996, p.63 ; Baldwin,R.,
Wyplosz, C., op. cit., p.89
11
 infrastructurii europene, a concertării eforturilor naţionale în domeniulcercetării;
f) afirmarea identităţii sale pe plan internaţional, în special prin punerea la punct a unei
politici externe şi de securitate comună, înţelegându-se astfel şi o politică de apărare
comună care să ducă, dacă va fi cazul, la o apărarecomună;
g) dezvoltarea şi consolidarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor
interne, pentru a se răspunde nevoilor crescânde de securitate individuală şicolectivă;
h) consolidarea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor din statele membre prin
instituirea unei cetăţenii aUniunii;
i) menţinerea tuturor realizărilor comunitare şi dezvoltarealor;
j) organizarea într-un mod coerent şi solidar a relaţiilor dintre statele membre şi dintre
popoarele lor;
k) creşterea eficacităţii mecanismelor şi instituţiilor comunitare; revizuirea lor potrivit
procedurii înscrise în art. N, par.2;
l) pregătirea terenului pentru noi adeziuni.

Tratatul de la Amsterdam (1999) şi Tratatul de la Nisa(2001)

Tratatul de la Amsterdam
Adoptarea Tratatului de la Amsterdam, la 2 octombrie 1997, reprezintă un moment
important care a adus elemente semnificative în reforma instituţiilor comunitare, în ceea ce priveşte
integrarea statelor şi cooperarea acestora din perspectiva extinderii comunităţilor prin primirea de
noi state, în special din centrul şi estul Europei.
Tratatul de la Amsterdam constă în trei părţi, o anexă şi 13 protocoale. Astfel:
- Prima parte (Modificări de fond) include amendamente importante la Tratatul privind
Uniunea Europeană (TUE), Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (TCE), Tratatul de
instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (T CECO), Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene a Energiei Atomice (T CEEA sau EURATOM), precum şi la Actul anexat
deciziei Consiliului din 20 septembrie 1976 privind alegerea reprezentanţilor în Parlamentul
European prin vot universaldirect;
- Partea a doua (Simplificarea) se referă la simplificarea tratatelor de instituire a celor trei
Comunităţi Europene, urmărind să elimine prevederile care nu mai sunt actuale şi să adapteze textul
anumitor prevederi. Această parte prevede abrogarea Convenţiei privind o serie de instituţii
comune, din 25 martie 1957, şi Tratatul de fuziune, semnat pe 8 aprilie 1965, menţinându-le
efectele;
- Partea a treia (Dispoziţii generale şi finale) conţine prevederi generale şi finale ale
Tratatului: noul sistem de numerotare a articolelor (în Tratatul de la Maastricht, indexarea era făcută
prin litere, prin Tratatul de la Amsterdam este înlocuită cu o indexare pe bază de cifre), procedura
de ratificare, versiunile lingvistice, perioada de valabilitatenelimitată;
- În anexă este inclusă o listă de echivalare privind renumerotarea articolelor TUE şi ale TCE;
La Tratatul de la Amsterdam au fost anexate 13 protocoale privind: Uniunea Europei
Occidentale şi crearea unei politici comune de apărare, integrarea acquis-ului Schengen în cadrul
Uniunii Europene, poziţiile adoptate de către Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie referitor la unele
aspecte, aplicarea principiului subsidiarităţii şi a principiului proporţionalităţii, protecţia şi
bunăstarea animalelor, rolul parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană,etc.
Menit să completeze dispoziţiile Tratatului de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam50,
intrat în vigoare în 1 ianuarie 1999, reglementează unele aspecte particulare,cum ar fi:
- eliminarea ultimelor obstacole în calea liberei circulaţii apersoanelor;
- crearea unor instituţii comunitare care să facă faţă Uniunii Europene lărgite, cuprinzând
ţări din Europa Centrală şi deEst;
- politica de mediu; astfel, s-a înscris expres nevoia de promovare a unei dezvoltăridurabile
cu "un nivel înalt de protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii mediului", formulă care a înlocuit-o pe
cea din Tratatul de la Maastricht de "respectare amediului";

50
Pentru conţinutul integral al Tratatului de la Amsterdam, a se vedea Documente de bază al
Comunităţii…, op. cit., pp.257-331
12
 - înscrierea principiului "egalităţii dintre bărbaţi şi femei" alături de "promovarea unui nivel
ridicat de ocupare a forţei de muncă şi de protecţie socială";
- integrarea acquis-ului Schengen în cel de-al 3-lea pilon al Uniunii
Europene, etc.
Tratatul de laNisa
Funcţionarea şi structura instituţiilor europene au fost concepute pentru anii '50, atunci când
Uniunea nu număra decât 6 membri, respectiv Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi
Olanda.
Includerea ţărilor din Europa Centrală şi de Est, precum şi a Ciprului, Maltei şi Turciei în
calculele de extindere a Uniunii Europene, necesită modificări destul de importante în mecanismele
de funcţionare ale Uniunii, acesta fiind argumentul pentru care a fost organizată Conferinţa
interguvernamentală de la Nisa în anul 2000. Între 7-11 decembrie 2000, întâlnirea la vârf a
şefilor de state şi guverne, care a avut loc la Nisa, a adoptat textul tratatului, care a fost semnat la
26 februarie 2001 de către Consiliul Uniunii Europene şi, ca urmare, a fost deschis spreratificare.
Semnarea Tratatului de la Nisa a încheiat conferinţa interguvernamentală mai sus amintită.
Obiectul conferinţei a fost adaptarea funcţionarii instituţiilor europene în vederea primirii de noi
membri. Astfel, Tratatul a deschis calea celei mai mari lărgiri preconizate de Uniune, cu
perspectivele unei păci durabile, stabilităţii şi prosperităţii pentru ansamblul ţărilor europene
democratice51.
Tratatul de la Nisa conţine modificări în mecanismele de funcţionare ale Uniunii, menite să
adâncească integrarea europeană, prin perfecţionarea mecanismului decizional, în perspectiva
lărgirii Uniunii la 27 de state. Exemplificativ, menţionăm modificările reglementate prin Tratat la
nivelul instituţiilor Uniunii Europene, după cum urmează:
● modificări legate de Parlamentul European. Prin Tratat s-a consolidat rolul colegislator al
ParlamentuluiEuropean;
● modificări legate de Consiliu; Tratatul permite o majoritate calificată asupra deciziilor ce
vor fi adoptate pentru aproximativ 30 de dispoziţii, care până acum erau guvernate de regula
unanimităţii;
● modificări legate de Comitetul Economic şi Social şi ComitetulRegiunilor.
Concret, componenţa şi funcţionarea instituţiilor Uniunii Europene potrivit Tratatului de
la Nisa era următoarea:
A. ParlamentulEuropean
Potrivit Tratatului de la Nisa, numărul maxim de deputaţi europeni urma să fie 732.
B. Consiliul UniuniiEuropene
Tratatul aplică un sistem care să atenueze consecinţele aderării statelor care au o populaţie
mai mică atunci când vin în concurs cu statele cu o populaţie mai mare, în ceea ce priveşte sistemul
majorităţii calificate din cadrul Consiliului52. Pentru aceasta s-a ajuns la o soluţie mixtă: dublarea
majorităţii şi reponderarea, conform căruia, când o decizie este luată de Consiliu cu majoritate
calificată, un membru al acestuia poate solicita verificarea dacă statele membre care constituie
majoritatea calificată reprezintă cel puţin 62% din populaţia UE53. În cazul în care această condiţie
nu este îndeplinită, decizia nu va fi luată.
Începând cu 1 ianuarie 2007, membrii Consiliului au un total de 345 voturi repartizate în
funcţie de mărimea statelor, pragul majorităţii calificate fiind astfel de 258 voturi şi va creşte la
73,4% când toate statele candidate vor adera54.
Repartiţia pe state a celor 345 de voturi în Consiliu este următoarea: Germania, Franţa, Italia
29 voturi; Spania şi Polonia – câte 27 voturi; România – 14 voturi; Olanda – 13 voturi; Belgia,
Republica Cehă, Grecia, Ungaria, Portugalia – câte 12 voturi; Austria, Bulgaria şi Suedia – câte 10
voturi; Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia şi Finlanda – câte 7 voturi; Cipru, Estonia, Letonia,
Luxemburg şi Slovenia – câte 4 voturi; Malta – 3 voturi55.
51
Moroianu-Zlătescu,I., op. cit., partea a II-a, p.66
52
Scăunaş, S., op.cit., p.96.
53
Ibidem.
54
Ibidem
55
Ibidem.
13
 Se poate observa că, în concluzie, într-o Uniune cu 27 de membri56:
- egalitatea voturilor între cele 4 state „mari este menţinută (29 de voturi fiecare), Spania
conservându-şi statutul său de intermediar între statele „mari‖ şi cele „mici, statut pe care îl împarte
cu Polonia (27 devoturi);
- 3 state „mari nu vor fi în măsură să mai blocheze procesuldecizional;
- dubla majoritate (voturi/state membre) ar putea fi completată, la cererea unui stat membru,
cu o majoritate consolidată (62%) din populaţia totală aUniunii.
C. ComisiaEuropeană
Începând cu 1 ianuarie 2005, conform Tratatului, Comisia va avea câte un reprezentant al
fiecărui stat membru şi, când va număra 27 membri, dar începând cu mandatul următor (2009-
2014), numărul comisarilor trebuie să fie inferior numărului statelor membre şi va fi stabilit de
Consiliul Uniunii Europene cu unanimitate de voturi, membrii fiind numiţi asigurând rotaţia egală a
statelor membre57.
Un pas important în accentuarea caracterului supranaţional al Comisiei este acela al
schimbării intervenite cu privire la numirea preşedintelui şi a membrilor Comisiei: de la unanimitate
s-a trecut la majoritatea calificată58.
Tratatul de la Nisa consacră sporirea puterilor preşedintelui Comisiei, astfel el va hotărâ
repartizarea portofoliilor şi va putea să remanieze aceste responsabilităţi în timpul mandatului,
inclusiv să ceară unui comisar să demisioneze (după aprobarea acestei măsuri de către colegiu),
totodată el numeşte şi vicepreşedinţii Comisiei59.
D. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene şi Tribunalul de PrimăInstanţă
Tratatul reglementează aspecte cu privire la60:
- înfiinţarea Camerelor jurisdicţionale ajutătoare pe lângă Tribunalul de Primă Instanţă, cu
scopul de a degreva Tribunalul de anumite cauze, înlăturând astfel întârzierile judiciare tot mai dese
în ultimiiani;
- repartizarea competenţelor între Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă, precum şi
componenţa şi funcţionareaacestora.
E. Curtea Europeană deConturi
Potrivit dispoziţiilor Tratatului de la Nisa, Curtea de Conturi este constituită din
reprezentanţi ai fiecărui stat membru, îndeplinind un mandat de 6 ani, iar membrii Curţii de Conturi
sunt numiţi de Consiliu cu majoritatecalificată61.
Tratatul prevede de asemenea îmbunătăţirea colaborării Curţii de Conturi cu instituţiile
similare naţionale, prin înfiinţarea unui Comitet de legătură între acestea62.
F. Comitetul Economic şiSocial
Este forul de investigare a intereselor partenerilor economici şi sociali la nivelul întregii
Uniuni Europene şi, potrivit Tratatului, va avea un număr de cel mult 350 de reprezentanţi ai
statelor membre, locurile statelor membre dinainte de 1 mai 2004 fiindmenţinute63.
G. ComitetulRegiunilor
Comitetul Regiunilor a fost limitat tot la 350 de locuri 64. De asemenea, Tratatul de la Nisa
reglementează cerinţa ca membrii Comitetului să aibă mandat electoral de la autorităţile pe care le
reprezintă sau aceştia să îndeplinească acea condiţie a responsabilităţii din punct de vedere politic65.

56
Fuerea, A., Manualul Uniunii Europene, ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2006, p.67.
57
Scăunaş,S., op. cit., p. 97.
58
Fuerea,A., Manualul..., ediţia a III,op. cit., p. 67.
59
Idem, pp. 68-69.
60
Scăunaş, S.,op. cit., p. 97.
61
Fuerea,A., Manualul..., ediţia a III,op. cit., p. 71.
62
Scăunaş,S., op. cit., p.97.
63
Scăunaş,S., op. cit., p.97.
64
Ibidem.
65
Fuerea, F., Manualul..., ediţia a III,op. cit., p. 71.
14
 Extinderea Uniunii Europene spre Est.
Deşi toate statele candidate au pornit la drum cu şanse egale, accederea lor în structurile
comunitare se face gradual, deoarece nu pot fi ignorate diferenţierile de progres economic spre o
economie de piaţă viabilă înregistrate de acestea.
Majoritatea statelor din estul Europei şi care au făcut parte din blocul comunist au semnat cu
Comunităţile europene aşa numitele acorduri de asociere, devenind astfel ţări asociate66 la Uniunea
Europeană.
Obiectivul acordurilor de asociere este cel al apropierii politice şi economice al statelor
candidate faţă de Uniune, respectiv al stabilirii cadrului adecvat pentru integrarea graduală a
acestora în Comunitate.
Acordurile de asociere au fost semnate cu:
- Turcia (1987);
- Cipru, Malta(1990);
- Ungaria, Polonia(1994);
- Bulgaria, Polonia, România, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania(1995);
- Cehia, Slovacia(1996).
Consiliul European de la Copenhaga din anul 1993 a reiterat principiul continuării lărgirii
Uniunii Europene spre Est, stabilind şi criteriile pe care statele candidate trebuie să le îndeplinească
pentru a finaliza perioada de tranziţie şi a deveni membre cu drepturi depline ale Comunităţii,
cunoscute sub denumirea de ―criteriile de la Copenhaga‖, acestea fiind următoarele:
● criteriul politic, care presupune stabilitatea instituţiilor, care să garanteze în principal
statul de drept, democraţia şi drepturile fundamentale aleomului;
● criteriul economic, care presupune în principal existenţa unei economii de piaţă
funcţionale;
● criteriul referitor la capacitatea de adoptare a acquis-ului comunitar67.
Consiliul European de la Essen din 1994 a stabilit strategia de preaderare a statelor
candidate, bazată pe Programul PHARE68 care este un program lansat de Comunitatea Europeană
în 1990, având ca destinaţie Polonia si Ungaria. Ulterior el s-a extins si la celelalte state din Europa
Centrală si de Est candidate la aderarea la UE, devenind principalul instrument de asistenţă
financiară şi tehnică oferit de UE pentru restructurarea economiilor acestor ţări şi crearea
infrastructurii necesare aderării la UniuneaEuropeană.
Comisia Europeană îşi asumă rolul de a întocmi anual, un raport de evaluare a progresului
înregistrat de fiecare ţară candidată în ceea ce priveşte îndeplinirea Criteriilor de la Copenhaga, pe
care să-l prezinte Consiliului European. În urma acestui raport, Comisia poate propune :
- începerea negocierilor cu un al doilea val de ţări candidate;
- reducerea sau sistarea ajutorului financiar depre-aderare.
Consiliul European de la Berlin din 1999 hotărăşte crearea a două noi instrumente
financiare de pre-aderare : ISPA şi SAPARD, în completarea programului PHARE.
ISPA ca instrument Structural de pre-aderare, este un program intrat în vigoare începând cu
anul 2000. Obiectivul său îl constituie dezvoltarea infrastructurii de transporturi si protecţia
mediului în ţările candidate la aderare.
SAPARD este un program operaţional din anul 2000. Are drept scop sprijinirea agriculturii
si dezvoltarea rurală în ţările candidate din Europa Centrală si de Est. SAPARD finanţează proiecte
majore din domeniul agricol si al dezvoltăriirurale.
Consiliul European de la Helsinki din 1999 decide să iniţieze Conferinţe
interguvernamentale bilaterale cu ţările din cel de-al doilea val69, cunoscute sub denumirea de
Grupul de la Helsinki, în vederea deschiderii negocierilor de aderare.
Consiliul European de la Laeken din 2001 a luat act de raportul Comisiei europene, conform
căruia, dacă procesul de negocieri şi reforme continuă în acelaşi ritm, ţările candidate (cu excepţia
66
Dragoş, D.C., op. cit., p.25
67
acquis-ul comunitar reprezintă legislaţia primară şi derivată a Uniunii – ibidem, p.26
68
PHARE este forma prescurtată a construcţiei gramaticale « Pologne et Hongrie - Aide á
Restructuration Economique»
69
România, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria, Malta
15
 României, Bulgariei şi Turciei) vor fi pregătite pentru aderare la sfârşitul anului 2002, ceea ce
reprezintă detaşarea unor state din cel de-al doilea val de aderare, acestea trecând în primul val de
aderare70. Doctrina71 menţionează că, în cadrul acestui Consiliu european s-a adoptat Declaraţia de
la Laeken, care a cerut concentrarea problemelor asupra unei Constituţii europene, care să realizeze
simplificarea Tratatelor existente, statutul Cartei drepturilor fundamentale, posibila adoptare a unui
textconstituţional.
Aderarea la Uniunea Europeană presupunea, de fapt, aderarea la cele trei Comunităţi europene,
acceptarea pilonilor Uniunii, prevăzuţi de Tratatul de la Maastricht şi implica mai multe etape72:
1. aderarea propriu-zisă care este precedată de semnarea unui acord de asociere între
statul candidat şi Comunităţile Europene, care se derulează o anumită perioadă de
timp, diferită de la stat lastat;
2. semnarea tratatului de aderare de către reprezentanţii tuturor statelor membre, pe de o
parte, şi de către reprezentantul statului candidat, pe de altăparte;

Consiliul European de la Copenhaga din 2002 anunţă încheierea negocierilor de aderare cu

10 state: Cipru, Cehia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia, Malta, Slovenia,
tratatele de aderare fiind semnate în aprilie 2003 al Atena, aceste state devenind membre cu drepturi
depline în2004.
În anul 2005, la Luxembourg, România şi Bulgaria au semnat Tratatul de aderare la Uniunea
Europeană, care conţinea o clauză de salvgaldare ce putea fi activată în cazul în care cele două ţări
nu îndeplineau criteriile de aderare în2007.
Începând cu 1 ianuarie 2007, atât România cât şi Bulgaria au devenit membri cu drepturi
depline ai Uniunii Europene.
Croaţia a devenit şi ea membră a Uniunii Europene în anul 2013, devenind cel de-al 28-lea stat
membru.
În anul 2016 în Regatul Unit a avut loc un referendum privind apartenența la Uniunea
Europeană, 51,9% dintre participanți votând pentru părăsirea Uniunii. La 29 martie 2017, Regatul Unit
a notificat în mod oficial Consiliul European decizia sa de a părăsi UE inițiind procedura oficială de
retragere, angajând Regatul Unit să părăsească UE la 29 martie 2019.  În urma votului negativ al
Parlamentului britanic față de Acordul negociat între UE și guvernul Mării Britanii această dată a fost
extinsă până la 31 octombrie 2019. Regatul Unit a părăsit Uniunea Europeana la 31 ianuarie 2020, ora
23:00.
După multe runde de negocieri, Comisia Europeană şi Marea Britanie a ajuns la un acord
privind relaţiile post Brexit, ce vizează raporturile comerciale, fiscale şi bugetare, normele de
cooperare judiciară în materie de securitate, precum şi garanţiile juridice privind standardele de
guvernare. Acest acord a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2021.

În prezent, Uniunea Europeană are în componenţa sa 27 de state membre, iar următoarele

state sunt candidate să adere la Uniunea: Albania, Macedonia de Nord, Muntenegru, Serbia şi
Turcia. Bosnia şi Herţegovina sunt ţări potenţial candidate dar încă nu îndeplinesc condiţiile de
aderare la UE.
Acceptând să negocieze cu Turcia, ţară care are 97% din teritoriu pe alt continent decât
Europa, respectiv pe teritoriul Asiei, respectiv are 66 milioane de locuitori de religie musulmană,
Uniunea Europeană şi-a schimbat irevocabil direcţia. Astfel, după cum se precizează în doctrină,
Uniunea declară pentru prima dată că reprezintă un ambiţios proiect politic 73, ce nu refuză aderarea
altor state pe criterii religioase sauculturale.

70
Dragoş, D.C., op. cit., p.27
71
Manolache, O., op. cit., p.16
72
A se vedea Dragoş, D.C., op. cit., p.41
73
Idem, p.33; în doctrină se precizează de asemenea că, faptul că cele trei Comunităţi Europene se
serveau de instrumente economice, pentru a iniţia integrarea, nu înseamnă că integrarea europeană era
doar « economică » fiind, mereu, un « fenomen politic » - a se vedea, Bărbulescu, I.Gh., op. cit., p.79
16
 În aceeaşi opinie74, nemulţumirile cetăţenilor europeni faţă de decizia de acceptare a Turciei
la negocierile de aderare sunt coroborate cu apropierea constantă a Uniunii de Ucraina, ceea ce ar
putea determina perspectiva ca raportul de forţe între statele membre să se schimbe fundamental în
favoarea noilor veniţi. Acestea au determinat respingerea Tratatului instituind o Constituţie
europeană de către Franţa şi Olanda, proiectul Constituţiei fiind înimpas.
Pentru statele membre ale Uniunii şi în scopul eliminării decalajelor economice şi sociale
între regiuni şi a realizării coeziunii economice şi sociale, Uniunea foloseşte mai multe elemente
structurale:
- Fondul European pentru Dezvoltare Regională(FEDER);
- Fondul Social European(FSE);
- Fondul de Coeziune(FC);
- Fondul Agricol European pentru Dezvoltare Rurală(FAEDR);
- Fondul European pentru pescuit(FEP).
Obiectivul Fondului European pentru Dezvoltare Regională (FEDER) este de a
consolida coeziunea economică şi socială în Uniunea Europeană prin diminuarea dezechilibrelor
regionale. FEDERfinanţează:
- ajutoare directe pentru investiţiile în întreprinderi (în special, IMM-uri) în vederea creării
de locuri de muncădurabile;
- infrastructuri legate, în special, de cercetare şi inovare, telecomunicaţii, mediu, energie şi
transporturi;
- instrumente financiare (fond de capital de risc, fond de dezvoltare regională etc.) destinate
să sprijine dezvoltarea regională şi locală şi să favorizeze cooperarea între oraşe şiregiuni;
- măsuri de asistenţătehnică.
Fondul Social European (FSE) este instrumentul principal prin care Uniunea Europeană
finanţează obiectivele strategice ale politicii de ocupare.
FondulSocialEuropeanfinanţeazăpriorităţicumsunt:creşterea adaptabilităţii lucrătorilor şi
întreprinderilor; creşterea accesului şi a participării pe piaţa muncii; promovarea incluziunii sociale
prin lupta împotriva discriminării şi facilitarea accesului pe piaţa muncii pentru persoanele
dezavantajate.
Statele membre şi regiunile Uniunii Europene au acces la finanţare din FondulSocial
European în cadrul unei perioade de programare de şapte ani.
În regiunile mai puţin dezvoltate care se înscriu sub obiectivul convergenţă, Fondul Social
European susţine investiţiile în capital uman, în special prin îmbunătăţirea sistemelor de educaţie şi
formare; acţiuni având drept scop dezvoltarea capacităţii instituţionale şi a eficienţei
administraţiilor publice, la nivel naţional, regional sau local.
Fondul de Coeziune ajută statele membre cu un produs naţional brut (PNB) pe cap de
locuitor de mai puţin de 90% din media comunitară să-şi reducă diferenţele dintre nivelurile de
dezvoltare economică şi socială şi să-şi stabilizeze economiile. Acesta susţine acţiuni în cadrul
obiectivului „Convergenţă‖ şi se află sub incidenţa aceloraşi reguli de programare, de gestionare şi
de control ca în cazul FSE şi FEDR.
Fondul de Coeziune finanţează acţiuni care fac parte din două domenii prioritare: reţele
transeuropene de transport, şi mediul.
În acest context, Fondul de Coeziune poate interveni, de asemenea, în proiecte din domeniul
energiei sau al transporturilor, atâta vreme ce acestea prezintă avantaje clare pentru mediu:
eficacitate energetică, utilizarea de surse de energie regenerabile, dezvoltarea transportului feroviar,
sprijinirea intermodalităţii, consolidarea transporturilor publice etc.
Fondul European pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală contribuie la promovarea
unei dezvoltări rurale durabile în întreaga Uniune, venind în completarea politicilor de piaţă şi de
susţinere a veniturilor aplicate în cadrul politicii agricole comune, al politicii de coeziune şi al
politicii comune în domeniul pescuitului. Obiectivele acestui fond sunturmătoarele:
- îmbunătăţirea competitivităţii agriculturii şi silviculturii prin sprijinirea
restructurării,dezvoltării şiinovaţiei;

74
Dragoş, I.Gh., op. cit., pp.34-36
17
 - îmbunătăţirea mediului şi a spaţiului rural, prin sprijinirea gestionării terenurilor;
- îmbunătăţirea calităţii vieţii în mediul rural şi promovarea diversificării activităţilor
economice;
- leader: strategii locale de dezvoltare pe zone rurale clar definite la nivel subregional,
parteneriate public-privat la nivel local, o abordare ascendentă cu o putere decizională pentru
grupurile de acţiune locală, interacţiunea dintre actorii şi proiectele din diverse sectoare ale
economiei localeetc.

Tratatul de instituire a unei Constituţii pentruEuropa. Premisele elaborării

proiectului de Constituţie europeană
Uniunea Europeană, organizaţie clădită din ruinele celui de-al doilea război mondial, a fost
sortită încă de la început să capete într-o bună zi contururi politice, astfel încât Europa politică unită
devine acum miza esenţială a viitorului Europei. Această aspiraţie a devenit din ce în ce mai
manifestă de la adoptarea in 1992 a Tratatului de la Maastricht, culminând în prezent cu dezbaterile
asupra Constituţiei Europene.
După cum se menţionează în doctrină, Declaraţia de la Laeken din decembrie 2001, care a
lansat procesul elaborării unei constituţii pentru a înlocui tratatele existente, menţiona
îngrijorărilepopulare în legătură cu faptul că prea multe puteri sunt exercitate la nivel european şi nu la
nivel naţional, despre lipsa unui control public democratic, despre instituţii şi practici europene rigide şi
dificil de înţeles.
Ca urmare, se impunea în mod necesar elaborarea unui document care să afirme fără echivoc
faptul că sursa puterii Uniunii Europene o reprezintă statele membre, respectiv că Uniunea este o
organizaţie de state care cooperează pe baza consimţământului liber al acestora şi al cetăţenilor lor.
Astfel, la 29 octombrie 2004, la Roma, şefii de stat şi de guvern precum si miniştrii
afacerilor externe din cele 25 de ţări membre ale Uniunii Europene şi 3 state candidate au semnat
Tratatul de instituire a unei Constituţii pentruEuropa.
Pe baza Constituţiei, ia fiinţă Uniunea Europeană, ca uniune a popoarelor şi statelor europene,
cu personalitate juridică, având dreptul de a susţine, în această calitate, valorile proprii şi
interesele unionale în arena internaţională 75. Uniunea este deschisă tuturor statelor europene care
aderă la principiile şi valorile sale (demnitatea umană, libertatea, democraţia, egalitatea, statul de
drept şi drepturile omului, pluralismul, toleranţa, justiţia şi solidaritatea, nediscriminarea), şi se
angajează să le promoveze împreună cu celelalte stateeuropene.
Uniunea recunoaşte identitatea naţională a statelor membre, inclusiv autonomia regională
şi locală; de asemenea, este recunoscută existenţa în continuare a funcţiilor esenţiale ale statelor
cum ar fi asigurarea integrităţii teritoriale, menţinerea ordinii şi a respectării legii, salvgardare,
securităţiiinterne.
Conform principiului cooperării sincere, statele membre şi Uniunea se asistă reciproc în
realizarea obiectivelor prevăzute în Constituţie, iar statele membre sunt ţinute să se abţină de
la orice acţiuni sau in acţiuni care ar putea pune în primejdie realizarea acestor obiective.

Conţinutul proiectului de Constituţie europeană

Proiectul de Constituţie a fost structurat în 4 părţi şi un Preambul.
Chiar din preambul76, proiectul porneşte de la convingerea că Europa este un continent purtător
de civilizaţie; că locuitorii săi, veniţi în valuri succesive de la începuturile umanităţii, au dezvoltat aici
în mod progresiv valorile care stau la baza umanismului: egalitatea oamenilor, libertatea, respectarea
raţiunii. Aceştia, inspirându-se din moştenirea culturală, religioasă şi umanistă a Europei, ale cărei
valori sunt prezente şi astăzi în patrimoniul său, au ancorat în viaţa societăţii rolulcentral al omului şi
drepturile lui, inviolabile şiinalienabile, precum şi respectarea dreptului.
Dispoziţiile Cartei Drepturilor Fundamentale vor dobândi prin ratificarea Constituţiei o
forţă juridică obligatorie, fără a presupune o extensie a competenţelor Uniunii. Instituţiile, organele
şi agenţiile Uniunii sunt obligate să respecte drepturile înscrise în Cartă. Aceleaşi obligaţii sunt
75
Ibidem., p.132
76
A se vedea în acest sens, Scăunaş, S., op. cit., pp.52-53
18
 impuse statelor membre în aplicarea dreptului Uniunii, iar Curtea de Justiţie are obligaţia de a
veghea la respectareaei.
Textul Constituţiei, presupunea existenţa unui singur tratat, care să înlocuiască toate tratatele
comunitare existente în prezent, Uniunea urmând a dispune de un cadru instituţional unic care are
drept scop:
- urmărirea obiectivelor Uniunii,
- promovarea valorilor sale,
- servirea intereselor Uniunii, ale cetăţenilor şi ale statelormembre,
- asigurarea coerenţei, eficacităţii şi continuităţii politicilor şi acţiunilor întreprinse în
vederea atingerii obiectivelor sale.
În realizarea scopului Uniunii stabilit prin Constituţie, Uniunea are de îndeplinit
următoareleobiective:
→ crearea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, fără frontiere interne, precum
şi o piaţă unică un de concurenţa este liberă şi nedenaturată;
→ dezvoltarea durabilă a Europei, bazată pe o creştere economică echilibrată, pe o economie
socială de piaţă foarte competitivă, vizând ocuparea deplină a forţei de muncă, progresul social şi un
înalt nivel de protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii mediului;
→ promovarea progresul ştiinţific şi tehnic;
→ combaterea excluderii sociale si a discriminărilor;
→ promovarea justiţiei şi a protecţiei sociale, egalităţii între femei şi bărbaţi, a solidarităţii între
generaţii şi a protecţiei drepturilor copilului;
→ promovarea coeziunii economice, sociale şi teritoriale, precum şi a solidarităţii între statele
membre;
→ respectarea bogăţiei diversităţii sale culturale şi lingvistice şi vegherea la păstrarea şi
dezvoltarea patrimoniului cultural european;
→ afirmarea şi promovarea valorilor şi interesele sale în relaţiile cu restul lumii;
→ contribuţia la pacea; la securitatea; la dezvoltarea durabilă a planetei; la solidaritatea şi
respectul reciproc între popoare; la comerţul liber şi echitabil; la eliminarea sărăciei şi la protecţia
drepturilor omului, în special ale copilului, precum şi la respectarea strictă şi la dezvoltarea dreptului
inter- naţional, în special la respectarea principiilor Cartei Naţiunilor Unite.
Proiectul Constituţiei Uniunii Europene urmăreşte întărireaprincipiilor subsidiarităţii 77şi
proporţionalităţii78, aceste principii fiind statuate deja în Carta Europeană a Autonomiei locale79,
după cum urmează: ―exercitarea responsabilităţilor publice trebuie, de o manieră generală, să
revină, de preferinţă, autorităţilor celor mai apropiate de cetăţeni (sublinierea autorilor acestei
lucrări). Atribuirea unei responsabilităţi unei alte autorităţi trebuie să ţină seama de amploarea şi
de natura sarcinii, precum şi de cerinţele de eficacitate şi de economie‖.
Alineatul 2 al art.5 al Tratatului constitutiv al Comunităţii Europene defineşte principiul
subsidiarităţii după cum urmează:― În domeniile care nu intră în competenţa sa exclusivă,
Comunitatea va acţiona, în conformitate cu principiul subsidiarităţii, doar dacă şi numai în măsura
în care obiectivele acţiunilor propuse nu pot fi atinse în mod satisfăcător de către statele membre
însă pot fi realizate mai eficient, datorită întinderii lor ori a efectelor preconizate, de către
Comunitate”. Din cuprinsul acestui text rezultă că principiul subsidiarităţii este conceput sub forma
77
Principiul presupune ca Uniunea să acţioneze doar în măsura în care acţiunea sa este necesară şi în
acelaşi timp, mai eficientă decât cea a statelor membre - ibidem
78
are menirea de a veghea ca acţiunea comunitară să nu depăşească, prin conţinut sau formă, ceea ce
este necesar pentru realizarea obiectivului comunitar – ibidem
79
principiul subsidiarităţii se mai regăseşte, de altfel, şi în alte documente europene, cum sunt:
Declaraţia interinstituţională a Consiliului, Parlamentului şi Comisiei Europene asupra democraţiei,
transparenţei şi subsidiarităţii (Luxemburg 25 octombrie 1993); Protocolul asupra aplicării principiilor
sub si diarităţii şi proporţionalităţii anexat Tratatului de la Amsterdam care modifică Tratatul privind
Uniunea Europeană, tratatele instituind comunităţile europene şi anumite acte conexe - a se vedea în
acest sens, Cătană, E.L., Europenizare şi subsidiaritate în reformele administrative din Europa
Centrală şi de Est. Cazul României, lucrare prezentată la Simpozionul ştiinţific internaţional
„Cercetarea ştiinţifică - o competiţie permanentă”, organizat de Universitatea Dimitrie Cantemir
Târgu-Mureş, 27 octombrie 2006
19
 unui filtru politico-juridic între competenţa Comunităţii şi posibilitatea exercitării acestei
competenţe80. Aceasta înseamnă că în domeniile în care Comunitatea dispune de competenţă mixtă
sau concurentă, complementară sau paralelă, aceasta va putea interveni exclusiv cu respectarea
principiului subsidiarităţii.
După finalizarea tratativelor şi încheierea unui text final, în ceea ce priveşte o Constituţie
pentru Europa, s-a trecut la ratificarea acestuia. Procesul de ratificare a fost însă blocat din cauza
rezultatelor negative ale referendumurilor din Olanda şi Franţa, ţări fondatoare ale Uniunii
Europene şi unde se aştepta cel mai puţin la un referendum negativ, împotriva Proiectului de
ConstituţieEuropeană.
Neratificarea tratatului privind o nouă Constituţie pentru Europa a reprezentat de fapt un
mare eşec pentru Uniunea Europeană.

Tratatul de la Lisabona
Ca urmare a neratificării tratatului privind o nouă Constituţie europeană a determinat luarea
unor măsuri concrete pentru remedierea erorilor care au atras eşecul proiectului constituţional,
ajungându-se la ceea ce numim în prezent Tratatul de la Lisabona.
Concret, între 18-19 octombrie 2007 a avut loc la Lisabona reuniunea şefilor de stat sau de
guvern din ţările membre ale Uniunii Europene. Dat fiind mandatul precis pe care Consiliul
European din 21-23 iunie 2007 îl tratase şefilor de stat şi de guverne precum şi eforturile echipelor
tehnice de a identifica soluţii acceptabile pentru toată lumea, reuniunea la vârf de la Lisabona a
discutat puţine probleme cu potenţial de blocaj al negocierilor 81. Era vorba de cererea Poloniei de
includere în viitorul Tratat a mecanismului Ioannina şi de solicitarea Italiei de modificare a bazei de
calcul pentru stabilirea componenţei Parlamentului European. La acestea s-au mai adăugat chestiuni
ce ţineau mai degrabă de mărirea marjei de negociere a câtorva state membre decât de conţinutul
Tratatului: implicarea Parlamentului European în desemnarea Înaltului Reprezentant al Uniunii
pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate (solicitarea PE), creşterea numărului avocaţilor
generali la Curtea Europeană de Justiţie (solicitarea Poloniei), grafia monedei Euro cu caractere
chirilice (Bulgaria), limitarea accesului studenţilor străini în universităţile austriece de medicină
(Austria), extinderea competenţelor Consiliului (Republica Cehă). Pentru aceste cereri s- au găsit
formule de compromis.
Textul tratatului a fost finalizat la 23 noiembrie 2007. Tratatul de Reformă a fost semnat în
capitala Portugaliei la 13 decembrie 2007 şi a devenit Tratatul de la Lisabona.
Noul Tratat este format din două tratate cu valoare juridică egală, rezultate din inserarea în
Tratatul privind Uniunea Europeană (care îşi păstrează numele – TUE) şi în Tratatul Comunităţii
Europene (care devine Tratatul privind funcţionarea Uniunii), a anumitor modificări şi completări.
Cele două tratate, modificate conform prevederilor Tratatului de la Lisabona, vor reprezenta
tratatele de bază ale Uniunii şi vor avea o valoare juridică egală, tratatul cuprinzând, de asemenea,
13 Protocoale şi peste 50 de Declaraţii.
Inovaţii ce sunt aduse prin Tratatul de la Lisabona82:
- acordarea statutului juridic obligatoriu Cartei Drepturilor Fundamentale, acesta fiind un
adevărat compendiu al drepturilor de care beneficiază cetăţenii faţă de legislaţia europeană, precum
dreptul la integritate, interdicţia torturii sau a tratamentelor inumane sau degradante, dreptul la
libertate, respectul vieţii private şi familiale, dreptul la educaţie, dreptul de proprietate, non-
discriminarea, egalitatea între sexe, diversitatea culturală, lingvistică şi religioasăetc.
- introducerea votului cu dublă majoritate (chiar dacă introducerea acestuia s-a amânat până în
80
a se vedea în acest sens, Vesmaş, D.M., Aspecte privind principiul subsidiarităţii în lumina Tratatului
constituţional al Comunităţii şi Uniunii Europene, op.cit.,, lucrare prezentată la Sesiunea anuală de
comunicări ştiinţifice “Implicaţiile Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa asupra dreptului
public şi a serviciilor publice” organizată de Institutul de Ştiinţe Administrative “Paul Negulescu”,
Sibiu, 19-20 mai 2006
81
Jinga, I., Uniunea Europeană în căutarea viitorului. Studii europene, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2008, p. 22.
82
Idem, pp. 23-24
20
 2014, cu posibilitatea invocării sistemului de vot din Tratatului de la Nisa până în 2017 şi a
mecanismuluiIoannina);
- crearea postului de Preşedinte al Consiliului European, cu un mandat de 2,5 ani, reînnoibil o
singurădată;
- păstrarea principiului „un stat – un comisar‖ până în 2014, după care Colegiul Comisiei va fi
redus la două treimi din numărul statelor membre UE, aplicându-se principiul rotaţieiegale;
- este consolidat rolul PE, atât în procesul legislativ prin cvasigeneralizarea procedurii de
codecizie, cât şi în procedura bugetară aUniunii;
- se extind competenţele Curţii Europene de Justiţie (cu precădere în domeniul spaţiului de
libertate, securitate şijustiţie);
- moneda unică Euro devine obiectiv comun al Uniunii;
- se extinde sfera de aplicare a votului cu majoritate calificată, atât la domenii supuse în
prezent procedurii de vot cu unanimitate (imigraţie, azil, Europol, Eurojust, controlul la frontiere,
iniţiativele Înaltului Reprezentant pentru PESC, fondurile structurale şi de coeziune etc.), cât şi în
domenii pe care actualul Tratat de la Nisa nu le include în aria intervenţiei comunitare (energie,
turism, sport, resursele proprii ale UE, politica spaţială, protecţia civilă, cooperarea structurată în
domeniul apărării, serviciile de interes general, ajutorul umanitar, retragerea voluntară a unui stat
membru din Uniuneetc.);
- dotarea Uniunii Europene cu personalitate juridică unică83;
- codificarea în viitorul Tratat a Politicii Europene deVecinătate;
- înfiinţarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de
Securitate (acesta va prezida Consiliul Relaţii Externe, va fi vicepreşedinte al Comisiei Europene şi
va avea în subordineSEAE);
- includerea unei clauze de solidaritate între statele UE în materie de apărare, precum şi
posibilitatea înfiinţării unor cooperări structurate permanente în domeniulapărării.
Tratatul mai include referiri la teme aflate pe agenda cetăţenilor europeni – combaterea
schimbărilor climatice, securitatea energetică, lupta împotriva terorismului şi a criminalităţii
organizate –, întăreşte acţiunea Uniunii în materie de migraţie şi permite asocierea cetăţenilor la
procesul legislativ european (un milion de cetăţeni din diferite state UE pot solicita Comisiei
Europene să depună o iniţiativă legislativă într-un anumit domeniu)84.
Tratatul de la Lisabona este primul tratat adoptat în cadrul Uniunii Europene cu 27 de state
membre, fiind de asemenea primul Tratat al Uniunii pe care România l-a semnat în calitate de stat
membru.
Parlamentul României a ratificat Tratatul de la Lisabona în luna februarie 2008, prin Legea
nr. 13/200885. Instrumentul de ratificare a Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului
privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a fost depus de
România la 11 martie 2008, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Roma. Depunerea
instrumentului de ratificare este procedura prin care se finalizează procesul de ratificare la nivelul
fiecărui stat membru în parte. Conform prevederilor Tratatului, Italia este depozitarul instrumentelor
de ratificare86.
La 12 iunie 2008, Irlanda a respins acest document, prin referendum. Consiliul European de
vară (Bruxelles, 19-20 iunie 2008) a luat notă de acest rezultat, precum şi de faptul căprocesulde
ratificare va continua în celelalte state membre. Consiliul European a convenit totodată să revină
asupra acestei chestiuni cu ocazia reuniunii sale din 15 octombrie 2008 pentru a examina calea de
urmat în continuare. Consiliul European de iarnă (Bruxelles, 13-14 decembrie 2008) a decis
acordarea unor garanţii juridice Irlandei, care să permită reluarea, în a doua parte a anului 2009, a

83
Pentru mai multe detalii cu privire la personalitatea juridică a Uniunii Europene după intrarea în
vigoare a Tratatului de la Lisabona, a se vedea Fuerea, A., Dreptul Uniunii Europene, Principii, Acțiuni.
Libertăți, Editura Universul Juridic, București, 2016, p.19-23.
84
Jinga, I., op. cit., p. 24.
85
Promulgată prin Decret de Preşedintele României la 6 februarie şi publicată în Monitorul Oficial nr.
107 din 12 februarie 2008.
86
Idem.
21
 referendumului asupra tratatului. După 16 luni de la respingerea tratatului în cadrul unui prim
referendum, guvernul irlandez a fost de acord să îi cheme a doua oară la vot pe alegători, acesta
fiind ratificat de către irlandezi după ce liderii Uniunii Europene au oferit garanţii privind
suveranitatea naţională şi au fost de acord ca fiecare ţară să desemneze, în continuare, câte un
comisar.
Tratatul a intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009. Pentru a intra în vigoare, Tratatul de
la Lisabona a trebuit să fie ratificat de către cele 27 de state membre. Fiecare stat membru a avut
libertatea de a decide, în conformitate cu regulile sale constituţionale, dacă această ratificare se va
face prin referendum sau prin vot parlamentar.
Intrarea în vigoare a Tratatului a avut ca o primă consecinţă începerea mandatului primului
preşedinte al Uniunii Europene, belgianul Herman van Rompuy, şi cel al unui "ministru" al
Afacerilor Externe, Catherine Ashton, din Marea Britanie. Pe termen lung, Tratatul de la Lisabona
este esenţial pentru a asigura funcţionarea eficientă a Uniunii Europene. În prezent, Uniunea
reprezintă 27 de state membre şi mai bine de 500 de milioane de cetăţeni. Reformele propuse de
acest Tratat, în special noile aranjamente instituţionale şi mecanismele de lucru, sunt necesare
pentru a asigura o Uniune capabilă să facă faţă provocărilor globale şi să răspundă aşteptărilor
cetăţenilor europeni, inclusiv cetăţenilor români.

România în Uniunea Europeană

Prin integrarea în Uniunea Europeană, România a devenit parte a celui mai performant
sistem de organizare politică şi economică cunoscut în istorie, UE având astăzi o serie de
caracteristici ce o diferenţiază de structurile internaţionale clasice şi o apropie de cele federale:
monedă unică, control unic la frontierele externe, sistem vamal unic, buget provenit în bună parte
din resurse proprii, capacitate decizională pe teritoriul statelor membre în domeniile sale de
competenţă exclusivă sau mixtă, politici comune şi un sistem de drept ce prevalează în faţa
normelor juridice naţionale87.
Încercări de stabilire a unor relaţii cu Comunităţile Europene datează încă din 1980, când
România a încheiat un Acord comercial cu acestea, dar care a fost suspendat datorită situaţiei
precare a drepturilor omului şi, în general, a inexistenţei statului de drept în România88.
După schimbarea regimului politic în decembrie 1989, România s-a apropiat de comunităţile
europene, şi astfel în 1991 a intrat în vigoare Acordul de comerţ şi cooperare, după care a apărut
ideea asocierii României la ComunităţileEuropene89.
Pregătirea aderării României la Uniunea Europeană a început în anul 1993 odată cu
semnarea Acordului de asociere90. Acordul european de asociere a României la Comunităţile
Europene s-a semnat la 7 februarie 1993 şi a intrat în vigoare la 1 februarie 1995, constituind cadrul
juridic-instituţional al raporturilor dintre România şi Comunităţile Europene având ca scop final
pregătirea integrării României în Uniunea Europeană91. La 22 iunie 1995, România a depus cererea
de aderare, iar în anul 2000 a demarat negocierile de aderare, deschizând şi încheind treptat, până în
decembrie 2004, toate cele 31 de capitole92. Negocierile fiind încheiate în luna decembrie 2004, s-a
putut semna la 25 aprilie 2005 Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, urmată de
ratificarea acestuia de Parlamentul European, de toate parlamentele celor 25 state membre ale
Uniunii Europene şi de Parlamentul României. Astfel la 1 ianuarie 2007, România, alături de
Bulgaria, a devenit membră a Uniunii Europene.
Capitolul II - Uniunea Europeană şi structura sa instituţională

A. Instituţiile Uniunii Europene

87
Jinga,I., op. cit., p. 136.
88
Scăunaş,S., op. cit., p. 296
89
Ibidem.
90
Niţă, I., Integrarea României în Uniunea Europeană – acquis-ul comunitar, negocierile şi Tratatul de
aderare, impactul integrării, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 6.
91
Scăunaş, S.,op. cit., p. 296.
92
Niţă,I., op. cit., p. 6.
22
 Noţiunea de "uniune" apare în preambulul Tratatului de la Roma, în care este înscris că
statele membre se declară "hotărâte să pună bazele unei Uniuni tot mai strânse între popoarele
europene". Uniunea Europeană apare mai mult în sensul de proces de aprofundare şi de consolidare
a construcţiei europene, deci, ca o prelungire a Comunităţilor. Uniunea Europeană reprezintă în
acelaşi timp o cale spre o nouă organizaţie, de tip federal, aşa cum fusese concepută în Proiectul de
Uniune Europeană adoptat de Parlamentul European la 14 februarie 1984, cunoscut sub numele de
Proiectul Spinelli; din acest punct de vedere, Uniunea se substituie Comunităţilor.
Termenul de „Uniune Europeană" este utilizat începând cu 1992, când Tratatul de la
Maastrichta denumit astfel ansamblul hibrid format dinComunităţile europene şi formele de cooperare
interguvernamentală între statele membre ale Comunităţilor europene. Sintagma "uniune europeană"
sau simplu "uniune" a apărut tot mai frecvent, deşi înţelesul a rămas ambiguu după Tratatul de la
Maastricht pe considerentul că acesta nu a conferit Uniunii Europene o delimitare juridică şi
politică strictă, ambiguitate eliminată odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de laLisabona.
Tocmai pe acest considerent, până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona era
imposibil de dat o definiţie Uniunii Europene, tocmai datorită „ambiguităţii constructive" pe care o
sugera această sintagmă .În doctrină s-au conturat însă cu privire la Uniunea Europeană mai
multeexplicitări terminologice ale acesteia, şi, în acest sens, menţionăm cu titlu exemplificativ
următoarele:
- Uniunea Europeană este mai degrabă un concept politic decât unul juridic, deoarece nu
substituie Comunităţile europene, ci le înglobează într-un ansamblu mai larg93;
- Uniunea Europeană este un proces de aprofundare şi de consolidare a construcţiei
europene, deci, ca o prelungire a Comunităţilor94;
-Uniunea Europeană este entitate inspirată de dorinţa cetăţenilor şi a state lor
Europei de a construi un viitor comun, definiţie dată prin proiectul Constituţiei europene şi menţionată
ca atare îndoctrină95.
Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, spre deosebire de Comunităţile europene,
Uniunea Europeană nu dispunea de personalitate juridică. Statele membre ale Uniunii Europene îşi
puteau transfera competenţele, la aderare, doar unei persoane juridice aflate la un nivel superior, prin
urmare doar Comunităţilor Europene sau unui organ comunitar, cum era Banca Centrală Europeană, nu
şi Uniunii Europene. Din acest motiv, era acceptată explicaţia conform căreia, pentru a- şi realiza
obiectivele, Uniunea Europeană utilizează Comunităţile Europene, completate cu formele de
cooperare interguvernamentală prevăzute întratate.
De asemenea, tot în rândul mijloacelor de realizare a obiectivelor Uniunii Europene se înscria
şi sistemul instituţional unic, format din cele cinci instituţii comunitare (Parlamentul European,
Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Curtea de Justiţie, Curtea de Conturi). Ca urmare,
până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, structura instituţională de bază a
Comunităţilor Europene a fost comună şi Uniunii Europene, aceasta neavând un cadru instituţional
distinct de cel comunitar. Identitatea dintre cadrul instituţional al Uniunii Europene şi cel al
Comunităţilor Europene a fost consacrată în art. C, par. 1 din Tratatul de la Maastricht (TUE), unde
se dispuneau următoarele: „Uniunea va avea un cadru instituţional unic care va garanta coeziunea
şi continuitatea acţiunii sale în scopul atingerii obiectivelor acesteia, respectând şi dezvoltând
aquis- ul comunitar". De asemenea, faptul că aceste instituţii au avut competenţe diferite este
specificat în art. E din TUE, în care se arată că: „Parlamentul European, Consiliul, Comisia şi
Curtea de Justiţie îşi exercită atribuţiile, pe de o parte, în dispoziţiile tratatelor instituind
Comunităţile Europene şi ale tratatelor şi actelor ulterioare care le-au modificat sau completat şi,
pe de altă parte, în celelalte dispoziţii ale prezentului tratat”.
Cei trei „piloni" pe care se sprijinea organizarea şi funcţionarea Uniunii Europene erau:
1. pilonul comunitar - Comunităţileeuropene96;

93
Dragoş, D. C., op. cit., p.37.
94
Moroianu-Zlătescu, I., op. cit., partea a II-a, p.50.
95
Scăunaş, S., op. cit., p.53.
96
În sensul că, prin primul pilon statele membre au alocat procesul de luare a deciziilor către nivelul UE,
transferând, practic, părţi ale suveranităţii naţionale prin împuternicirea instituţiilor UE în sensul
23
 2. pilonulinterguvernamentaldepoliticăexternăşidesecuritatecomună(PESC)97;
3. pilonulinterguvernamentaldecooperareînjustiţieşiafaceriinterne(JAI)98.
Sistemul instituţional era unic pentru cei trei piloni, însă competenţele instituţionale erau
diferite în funcţie de pilonul pe teritoriul căruia se acţiona99.
Până la Tratatul de la Lisabona, motorul comun al celor trei piloni era Consiliul european,
organism ce reuneşte şefii de state şi de guverne din ţările membre şi care dă Uniunii impulsul
necesar dezvoltării sale, definind orientările şi politicile generale.
În fine, trebuie precizat că Tratatul de la Maastricht impunea îndeplinirea obiectivelor Uniunii
cu respectarea principiului subsidiarităţii. În conformitate cu acest principiu, în domeniile care nu ţin
de competenţa sa exclusivă, Uniunea Europeană nu intervine decât dacă şi în măsura în care
obiectivele activităţii proiectate nu pot fi realizate de statele membre într-o manieră satisfăcătoare, însă
pot fi realizate mai bine la nivel comunitar, datorită dimensiunilor sau efectelor acţiunii proiectate100.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care prevede că Uniunea Europeană
se substituie Comunităţii Europene şi îi succede acesteia, delimitarea competenţelor Uniunii este
guvernată de principiul atribuirii conform căruia Uniunea acţionează numai în limitele
competenţelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor
stabilite prin aceste tratate, exercitarea acestor competenţe fiind reglementată de principiile
subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Drept urmare, instituţiile Uniunii vor aplica în acţiunea lor aceste
principii în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi
proporţionalităţii anexat la tratat.
Conform art. 13 TUE (versiunea consolidată în urma adoptării Tratatului de la Lisabona),
Uniunea dispune de un cadru instituţional care vizează promovarea valorilor sale, urmărirea
obiectivelor sale, susţinerea intereselor sale, ale cetăţenilor săi şi ale statelor membre, precum şi
asigurarea coerenţei, a eficacităţii şi a continuităţii politicilor şi a acţiunilor sale. Potrivit aceluiaşi
articol, instituţiile Uniunii sunt:
- Parlamentul European;
- Comisia Europeană;
- Consiliul;
- Consiliul European;
- Curtea de Justiţie a UniuniiEuropene;

elaborării şi interpretării legilor şi regulamentelor, a se vedea R. Baldwin, C. Wyplosz, op. cit., p.90; de
asemenea, primul pilon este considerat forma cea mai dezvoltată a comunitarismului –Fuerea, A.,
Manualul..., op. cit., p.184.
97
Politica externă şi, adesea, cea de securitate se numără printre domeniile în care statele membre
colaborează pentru a-şi apăra suveranitatea –Fuerea, A., ibidem, p.185.
98
Domeniul celui de-al treilea pilon ca şi cel al politicii externe şi de securitate comună, se bazează pe o
colaborare între statele membre care nu intră în Cadrul procedurilor de decizie comunitare – ibidem,
p.186.
99
Dragoş, D.C., op. cit., p.39
100
Principiul subsidiarităţii a mai fost tratat într-un alt capitol al acestei lucrări, importanţa acestuia în
cadrul construcţiei europene determinându-ne să revenim asupra lui ; în dreptul european, principiul
subsidiarităţii a fost folosit pentru prima dată în Tratatul CECO (art.5), cu referire la atribuţiile Înaltei
Autorităţi- caprimorganism cu funcţii supranaţionale din istoria construcţiei europene. Transferurile
de competenţe au fost însă minime. Ulterior, obiectivele propuse prin tratatul CEE - raportate la
condiţiile concrete în care s-au integrat ţările participante - au determinat transferuri tot mai
numeroase spre instituţiile comunitare. În prezent, o serie întreagă de aspecte ale politicii agricole, ale
politicii transporturilor, ale politicii comerciale sau ale concurenţei ţin de competenţa exclusivă a
Comisiei. Cu toate acestea, asocierea principiului subsidiarităţii la ideea federală - pe care europenii
au refuzat-o mult timp şi de care mulţi încă nu sunt convinşi că ar reprezenta o soluţie viabilă pentru
Europa de mâine - a făcut ca subsidiaritatea să fie inclusă explicit abia în Tratatul de la Maastricht. În
art. 3B se stipulează: “ Comunitatea acţionează în limitele competenţelor care îi sunt conferite şi a
obiectivelor care îi sunt date prin prezentul tratat. În domeniile care nu ţin de competenţa sa
exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiarităţii, decât dacă şi în măsura în
care obiectivele nu pot fi realizate într-o măsură suficientă de către statele membre şi pot să fie mai
bine realizate la nivel comunitar.”
24
 - Banca CentralăEuropeană;
- Curtea deConturi.
Fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratate, în
conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea, având obligaţia de a
coopera unele cu altele în mod loial.

1.Parlamentul European
În tratatele institutive ale Comunităţilor Europene erau menţionate trei adunări parlamentare,
componenţa şi funcţionarea acestora fiind reglementate de fiecare tratat în parte. Odată cu semnarea
Tratatelor de la Roma (25 martie 1957) a fost adoptată şi Convenţia referitoare la unele instituţii
comune ale Comunităţilor Europene prin care s-a stabilit ca în loc de trei „Adunări" să existe una
singură, comună celor trei Comunităţi Europene. Noua Adunare s-a întrunit pentru prima dată în
perioada 19-21 martie 1958 la Strasbourg, ocazie cu care, în baza Convenţiei adoptate în 1957, a
adoptat o Rezoluţie prin care s-a autodenumit „Adunarea Parlamentară Europeană". Câţiva ani mai
târziu, prin Rezoluţia din 30 martie 1962, Adunarea Parlamentară Europeană şi-a schimbat numele
în „Parlamentul European", denumire care a fost oficializată prin Actul Unic European(art.4).
Utilizarea formulei de „Parlament European" s-a generalizat odată cu Tratatul de la
Maastricht101.
Componenţa Parlamentului European
Potrivit art. 14 TUE (versiunea consolidată în urma adoptării Tratatului de la Lisabona),
Parlamentul European este compus din reprezentanţii cetăţenilor Uniunii, reprezentarea cetăţenilor
fiind asigurată în mod proporţional descrescător, cu un prag minim de şase locuri şi unul maxim de
nouăzeci şi şase de locuri pentru fiecare stat membru.
Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot universal direct, liber şi secret pentru
un mandat de cinci ani. Mandatul acestora este personal şi netransmisibil, ceea ce înseamnă că nu
poate fi cedat, concesionat, înlocuit sausubstituit.
Membrii Parlamentului European beneficiază de imunităţile şi privilegiile stabilite prin
Protocolul nr. 7 anexat la Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), adică: libera
circulaţie, imunitate personală pe durata mandatului, scutiri de taxe vamale, imunitate de jurisdicţie
penală privind cercetarea, reţinerea şi anchetarea datorită opiniilor şi voturilor exprimate în
exercitarea funcţiilor lor.

Organizarea ParlamentuluiEuropean
Organizarea Parlamentului European este reglementată în tratatele comunitare şi în
Regulamentul de procedură102 şi cuprinde ansamblul normelor interne de organizare şi funcţionare
următoarea: organele de conducere, comisiile şi delegaţiile interparlamentare, grupurile politice şi
serviciile administrative.
Organele de conducere ale Parlamentului European
Conducerea Parlamentului European este asigurată de către: Preşedinte, Birou, Conferinţa
preşedinţilor, Conferinţa preşedinţilor de comisie, Conferinţa preşedinţilor de delegaţie.
Conform art. 13 din Regulamentul de procedură, Preşedintele Parlamentului European este
ales prin vot secret, candidaturile putând fi prezentate numai de un grup politic sau de un număr de
cel puţin 40 de deputaţi.
Preşedintele conduce toate activităţile Parlamentului şi ale organelor sale şi dispune de toate
competenţele pentru a prezida dezbaterile Parlamentului şi pentru a asigura buna desfăşurare a
acestora103. Acesta reprezintă Parlamentul în relaţiile internaţionale, la ceremonii, în chestiunile

101
A se vedea în acest sens, Moroianu-Zlătescu, I., op. cit., partea I, p.73; Vataman,D., op. cit., p. 117 şi
următ.
102
A se vedea Regulamentul de procedură al Parlamentului European, iulie 2009,
http://www.europarl.europa.eu
103
Facem precizarea că actualul Preşedinte al Parlamentului European este Antonio Tajani, om politic
25
 administrative, judiciare sau financiare. Această competenţă poate fi delegată celor 14
vicepreşedinţi, ca de altfel, orice alte funcţii pe care preşedintele nu le poate exercita în caz de
absenţă sau de imposibilitate de exercitare a funcţiei.
Potrivit Regulamentului de procedură, Biroul Parlamentului este compus din:
a) preşedinte şi cei 14 vicepreşedinţi aiParlamentului,
b) 5 chestori, care sunt membri ai Biroului cu funcţie consultativă, fiind însărcinaţi şi cu
îndeplinirea sarcinilor administrative şi financiare care îi vizează în mod direct pe deputaţi, în
conformitate cu orientările adoptate de Birou (art.26 din Regulamentul deprocedură).
Biroul Parlamentului exercită următoarele funcţii:
- reglementează chestiunile financiare, organizatorice şi administrative privind organizarea
internă a Parlamentului, Secretariatul şi organeleParlamentului.
- reglementează chestiunile financiare, organizatorice şi administrative privind deputaţii pe
baza unei propuneri a Secretarului General sau a unui gruppolitic;
- reglementează chestiunile privind desfăşurareaşedinţelor;
- stabileşte organigrama Secretariatului General şi normele privind situaţia administrativă şi
financiară a funcţionarilor şi a altoragenţi;
- stabileşte un proiect preliminar de estimare a bugetuluiParlamentului;
- este organul competent pentru autorizarea reuniunilor comisiilor în afara locurilor
obişnuite de desfăşurare a activităţii, a audierilor, precum şi a călătoriilor de studiu şi de informare
efectuate deraportori;
- numeşte Secretarul General al Parlamentului;
- stabileşte normele privind regimul aplicabil informaţiilor confidenţiale de către Parlament
şi organismele sale, precum şi de către titularii de mandat şi alţi deputaţi, luând în considerare toate
acordurile interinstituţionale încheiate în materie; aceste norme se publică în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene şi se anexează la Regulamentul de procedură al Parlamentului;
- numeşte doi vicepreşedinţi responsabili cu dezvoltarea relaţiilor cu parlamentele
naţionale; aceştia prezintă periodic Conferinţei preşedinţilor un raport privind activităţile
desfăşurate în acestdomeniu.
Biroul aflat la sfârşit de mandat rămâne în funcţie până la prima şedinţă a noului Parlament.
Conferinţa preşedinţilor este compusă din Preşedintele Parlamentului şi preşedinţii grupurilor
politice (art. 24 din Regulamentul de procedură) şi exercită următoarele funcţii (art. 25 din
Regulamentul de procedură):
- hotărăşte cu privire la organizarea lucrărilor Parlamentului şi la chestiunile aferente
programăriilegislative;
- este organul competent pentru chestiunile referitoare la relaţiile cu alte organe şi instituţii
ale Uniunii Europene, precum şi cu parlamentele naţionale ale statelormembre;
- este organul competent pentru chestiunile aferente relaţiilor cu ţările terţe şi cu instituţiile
sau organizaţiile din afara Uniunii;
- este organul competent în ceea ce priveşte organizarea unor consultări structurate cu
societatea civilă europeană asupra unor chestiuni de mare însemnătate; aceasta poate include
organizareadedezbateripublice,deschiseparticipăriicetăţenilorinteresaţi,pemargineaunor subiecte de
interes general european; Biroul numeşte un vicepreşedinte responsabil cu desfăşurarea acestor
consultări, care prezintă un raport Conferinţei preşedinţilor;
- întocmeşte proiectul de ordine de zi pentru perioadele de sesiune aleParlamentului;
- este organul competent în ceea ce priveşte componenţa şi competenţele comisiilor şi ale
comisiilor de anchetă, precum şi ale comisiilor parlamentare mixte, ale delegaţiilor permanente şi
ale delegaţiilor ed hoc;
- hotărăşte repartizarea locurilor în sala de şedinţe aParlamentului;
- este organul competent pentru autorizarea rapoartelor din proprieiniţiativă;
- prezintă propuneri Biroului în ceea ce priveşte chestiunile administrative şi bugetare ale
grupurilor politice.
Conferinţa preşedinţilor de comisie este compusă din preşedinţii tuturor comisiilor
permanente sau speciale şi este condusă de un preşedinte ales. În cazul în care preşedintele este
italian, ales în această funcţie la data de 17 ianuarie 2017.
26
 absent, reuniunile Conferinţei sunt prezidate de decanul de vârstă sau, dacă şi acesta din urmă este
absent, de deputatul cel mai în vârstă prezent.
Potrivit dispoziţiilor art. 27 din Regulamentul de procedură, conferinţa preşedinţilor de
comisie:
- poate adresa recomandări Conferinţei preşedinţilor în legătură cu lucrările comisiilor şi
stabilirea ordinii de zi în perioadele desesiune;
- exercită anumite sarcini delegate acesteia de către Biroul Parlamentului şi Conferinţa
preşedinţilor.
Conferinţa preşedinţilor de delegaţie este compusă din preşedinţii tuturor delegaţiilor
interparlamentare permanente şi este condusă de un preşedinte ales. În cazul în care preşedintele
este absent, reuniunile Conferinţei sunt prezidate de decanul de vârstă sau, dacă şi acesta din urmă
este absent, de deputatul cel mai în vârstă prezent.
Potrivit dispoziţiilor art. 28 din Regulamentul de procedură, Conferinţa preşedinţilor de
delegaţie:
- poateadresarecomandăriConferinţeipreşedinţilorînlegăturăculucrăriledelegaţiilor;
- exercită anumite sarcini delegate acesteia de către Biroul Parlamentului şi Conferinţa
preşedinţilor.
Comisiile şi delegaţiile interparlamentare
Regulamentul de procedură al Parlamentului European prevede că acesta, la propunerea
Conferinţei preşedinţilor, înfiinţează comisii permanente, comisii speciale, comisii de anchetă şi
comisii mixte.
a) comisiile permanente, potrivit art. 188 din Regulamentul de procedură, au misiunea de a
examina chestiunile în legătură cu care au fost sesizate de Parlament sau, în timpul unei întreruperi
a sesiunii, de Preşedinte, în numele Conferinţei preşedinţilor; alegerea membrilor acestor comisii
are loc în timpul primei perioade de sesiune a Parlamentului nou-ales şi din nou la încheierea unei
perioade de doi ani şi jumătate; în prezent, în Parlamentul European funcţionează 20 comisii
permanente: Comisia pentru afaceri externe; Comisia pentru dezvoltare; Comisia pentru comerţ
internaţional; Comisia pentru bugete; Comisia pentru control bugetar; Comisia pentru afaceri
economice şi monetare; Comisia pentru ocuparea forţei de muncă şi afaceri sociale; Comisia pentru
mediu, sănătate publică şi siguranţă alimentară; Comisia pentru industrie, cercetare şi energie;
Comisia pentru piaţa internă şi protecţia consumatorilor; Comisia pentru transport şi turism;
Comisia pentru dezvoltare regională; Comisia pentru agricultură şi dezvoltare rurală; Comisia
pentru pescuit; Comisia pentru cultură şi educaţie; Comisia pentru afaceri juridice; Comisia pentru
libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne; Comisia pentru afaceri constituţionale; Comisia pentru
drepturile femeii şi egalitatea de gen; Comisia pentrupetiţii;
b) comisii speciale, care se pot constitui de către Parlamentul European la propunerea
Conferinţei preşedinţilor, în orice moment, ale căror atribuţii, componenţă şi mandat sunt stabilite
în acelaşi timp cu decizia de constituire a acestora104; mandatul acestor comisii este de cel mult
douăsprezece luni, cu excepţia cazului în care, la sfârşitul acestei perioade, Parlamentul hotărăşte
prelungirea mandatului; întrucât atribuţiile, componenţa şi mandatul comisiilor speciale sunt
stabilite în acelaşi timp cu decizia de constituire a acestora, Parlamentul nu poate decide ulterior
modificarea atribuţiilor, nici în sensul restrângerii, nici în sensul extinderii acestora;
c) Comisiile de anchetă, care pot fi constituite de Parlamentul European 105, la cererea unui
sfert dintre membrii care îl compun, pentru examinarea presupuselor încălcări ale dreptului
Uniunii Europene sau cazuri de administrare defectuoasă în aplicarea dreptului Uniunii;
administrare defectuoasă a dreptului Uniunii poate fi consecinţa faptei unei instituţii sau a unui
organ al Uniunii, a administraţiei publice a unui stat membru respectiv a unor persoane mandatate
prin dreptul Uniunii să îl pună în aplicare; decizia de constituire a unei comisii de anchetă se publică
în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene în termen de o lună iar comisia de anchetă îşi încheie
Comisiile speciale se pot constitui în temeiul art. 184 din Regulamentul de procedură
104

Comisiile de anchetă se pot constitui în temeiul art. 226 TFUE şi ale art. 185 din Regulamentul de
105

procedură.
27
 activitatea prin depunerea unui raport privind rezultatele lucrărilor, menţionând, dacă este cazul,
opiniile minoritare; în plus, comisia de anchetă poate prezenta Parlamentului un proiect de
recomandare adresată instituţiilor sau organelor Uniunii sau statelormembre.
d) comisii parlamentare mixte, care se constituie de Parlamentul European împreună cu
parlamentele statelor asociate la Uniunea Europeană sau ale statelor cu care au fost angajate
negocieri în vederea aderării106; aceste comisii pot formula recomandări adresate parlamentelor
participante; în ceea ce priveşte Parlamentul European, recomandările adresate acestuia se trimit
comisiei competente, care prezintă propuneri în legătură cu modul în care li se va da curs; comisiile
parlamentare mixte adoptă un regulament propriu pe care îl supun aprobării Biroului Parlamentului
European şi a Biroului parlamentuluipartener.
e) delegaţiile interparlamentare, care pot fi constituite de Parlamentul European 107 cu
stabilirea naturii acestora şi numărului de membri în funcţie de atribuţiile fiecăreia; alegerea
membrilor delegaţiilor are loc în cursul celei dintâi sau celei de a doua perioade de sesiune a
Parlamentului nou-ales pentru întreaga durată a legislaturii, după prezentarea candidaţilor în faţa
Conferinţei preşedinţilor de către grupurile politice şi deputaţii neafiliaţi; competenţele generale ale
diferitelor delegaţii sunt definite de către Parlament, acesta putând în orice moment să le extindă sau
să lerestrângă.
Grupurile politice
Deputaţii se pot organiza în grupuri politice pe baza afinităţilor politice, constituite din
deputaţi aleşi în cel puţin un sfert din statele membre. Un deputat poate aparţine unui singur grup
politic. Constituirea unui grup politic trebuie adusă la cunoştinţa Preşedintelui Parlamentului printr-
o declaraţie în care trebuie menţionată denumirea grupului şi numele membrilor, precum şi
componenţa biroului. Declaraţia de constituire a unui grup politic se publică în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene
Numărul minim necesar de deputaţi pentru a constitui un grup politic este de douăzeci şi
cinci. În cazul în care numărul de membri ai unui grup scade sub pragul necesar, Preşedintele
Parlamentului, cu acordul Conferinţei preşedinţilor, poate permite grupului în cauză să continue să
funcţioneze până la următoarea şedinţă constitutivă a Parlamentului, dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii:
- membrii grupului reprezintă în continuare cel puţin o cincime din statelemembre;
- grupul există de cel puţin unan.
Grupurile politice îşi exercită funcţiile în cadrul activităţilor Uniunii, inclusiv sarcinile care le
revin în temeiul Regulamentului de procedură. În cadrul organigramei Secretariatului General,
grupurile politice dispun de un secretariat, de facilităţi administrative şi de creditele prevăzute în
bugetul Parlamentului.
De menţionat este că, potrivit art. 32 din Regulamentul de procedură, deputaţii individuali pot
forma intergrupuri sau alte grupări neoficiale ale deputaţilor pentru a organiza schimburi de opinii
informale în legătură cu chestiuni specifice între diferite grupuri politice şi pentru a promova
contactul între deputaţi şi societatea civilă. Grupările de acest tip nu se pot implica în activităţi care
pot genera confuzii în raport cu activităţile oficiale ale Parlamentului sau ale organelor sale. Sub
rezerva respectării condiţiilor prevăzute în normele privind constituirea unor astfel de grupări, astfel
cum au fost adoptate de Birou, grupurile politice pot facilita activităţile intergrupurilor punându-le
la dispoziţie sprijin logistic.
În plus, Regulamentul de procedură108 reglementează şi posibilitatea pe care o au deputaţii
europeni de a nu adera la un grup politic. Aceştia dispun de un secretariat şi au Statutul şi
drepturile stabilite de către Biroul Parlamentului.
În prezent, grupurile politice parlamentare din Parlamentul European sunt în număr de şapte
şi anume:

106
Comisiile parlamentare mixte se pot constitui în temeiul art. 200 din Regulamentul de procedură
107
Potrivit art. 198 din Regulamentul de procedură.
108
Art. 33 din Regulament.
28
 - Grupul Partidului Popular European (CreştinDemocrat)109;
- Grupul Alianţei Progresiste a Socialiştilor şi Democraţilor din ParlamentulEuropean 110;
- Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentruEuropa111;
- Grupul Verzilor-Alianţa LiberăEuropeană112;
- Grupul Conservatorii şi ReformiştiiEuropeni113;
- Grupul Confederal al Stângii Unite Europene-Stânga VerdeNordică114;
- Grupul Europa Libertăţii şiDemocraţiei115;
- Grupul Europa Națiunilor și aLibertății116.
Între organismele politice parlamentare a fost constituit Grupul de coordonare pentru Brexit 117,
care își desfășoară activitatea sub Conferința președinților. Rolul acestui grup 118 este de coordonare
și pregătire a deliberărilor și rezoluțiilor Parlamentului European cu privire la retragerea Regatului
Unit din UniuneaEuropeană.
În context menționăm că Parlamentul European are un rol esențial în procedura de retragere a
unui stat din Uniunea Europeană. Astfel, potrivit art. 50 alin. (2) TFUE, acordul de retragere din
Uniune se semnează după aprobarea acestuia de către Parlamentul European și de Consiliu. În ceea
ce privește Brexitul, Parlamentul European a adoptat mai multe rezoluții 119 în care sunt prezentate
orientările pentru negocierile în curs între UE și Regatul Unit, principalele priorități fiind drepturile
cetățenilor Uniunii ce trăiesc în Marea Britanie și ale celor britanici ce locuiesc în UE, situația
Irlandei de Nord, aspectele financiare legate de respectarea angajamentelor Marii Britanii.
Acordul de retragere trebuie încheiat în termen de doi ani 120 de la notificarea Consiliului
European (cu posibilitatea prelungirii acestui termen), timp în care Parlamentul va fi informat în
permanență cu privire la desfășurarea negocierilor dintre Comisia Europeană și Regatul Unit și va
influența dezbaterile prin rezoluțiile adoptate121.
Serviciile administrative
Potrivit art. 207 din Regulamentul de procedură, Parlamentul European este asistat de un
Secretar General care conduce un Secretariat general al cărui componenţă şi organizare sunt
stabilite de Birou.
Secretarul General este cel mai înalt funcţionar din cadrul Parlamentului şi, în această
calitate, are următoarele atribuţii:
- oferă asistenţă Preşedintelui Parlamentului European, Biroului, organelor politice şi
deputaţilor;
- asigură o bună desfăşurare a lucrărilor parlamentare sub conducerea Preşedintelui şi a

109
Group of the European People's Party (Christian Democrats) – EPP.
110
Group of the Progressive Alliance of Socialists and Democrats in the European Parliament - S&D.
111
Group of the Alliance of Liberals and Democrats for Europe – ALDE
112
Group of the Greens-European Free Alliance - GREENS/EFA
113
European Conservatives and Reformists Group – ECR.
114
Confederal Group of the European United Left - Nordic Green Left - GUE/NGL.
115
Europe of Freedom and Democracy Group – EFD.
116
Europe of Nations and Freedom Group - ENF.
117
La 23 iunie 2016 cetățenii Marii Britanii au votat ieșirea din Uniunea Europeană, Guvernul britanic a
invocat art. 50 TUE ce instiuie retragerea statelor din Uniune.
118
Coordonatorul acestui grup este Guy Verhofstadt care va orienta lucrările grupului, fiind susținut de
expertiza comisiilor parlamentare.
119
A se vedea Parlamentul European, European Parliament resolution of 3 october 2017 on the state of
play of negotiations with the United Kingdom (2017/2847 (RSP)), disponibil la
adresa web http://www.epgencms.europarl.europa.eu/cmsdata/upload/cd4c389a-cfd7-4703-bbf8-
be07f0272cd7/European_Parliament_Resolution_3_October.pdf, accesată la data de10.11.2017.
120
A se vedea art. 50 alin. (3) din TFUE.
121
Pentru mai mjulte detalii legate de procedura de retragere a Regatului Unit din Uniunea Europeană, a
se vedea Parlamentul European, UK withdrawal from the European Union, Serviciul de cercetare al
Parlamentului European, Martie 2017 – PE 599.352.
29
 Biroului;
- verifică şi semnează alături de Preşedinte a tuturor textelor adoptate în comun de Parlament
şiConsiliu;
- pregăteşte elementele de bază ale unui raport, care să permită Biroului elaborarea
proiectului de estimare a bugetului ParlamentuluiEuropean.
Secretariatul General are misiunea de a coordona lucrările legislative şi de a organiza
şedinţele plenare şi celelalte reuniuni. De asemenea, oferă asistenţă tehnică şi consultanţă organelor
parlamentare şi membrilor Parlamentului, în sprijinul exercitării mandatelor lor. Angajaţii din
cadrul Secretariatului General sunt, în cea mai mare parte, funcţionari selectaţi prin concurs din
toate statele Uniunii Europene, aceştia fiind în serviciul Parlamentului European.
In subordinea Secretariatului General îşi desfăşoară activitatea zece direcţii generale care au
diferite atribuţii,respectiv:
- Direcţia Generală Preşedinţie;
- Direcţia Generală Infrastructură şiLogistică;
- Direcţia Generală Politici Interne;
- Direcţia GeneralăTraducere;
- Direcţia Generală Politici Externe;
- Direcţia Generală Interpretare şiConferinţe;
- Direcţia Generală Informare; Direcţia GeneralăFinanţe;
- Direcţia Generală Personal;
- Direcţia Generală pentru Inovare şi Asistenţă Tehnică(ITEC).
Secretariatul General conlucrează îndeaproape cu Departamentul juridic care deţine un rol
primordial în consilierea Parlamentului European asupra problemelor de drept, pe de o parte, şi în
reprezentarea acestuia în justiţie, pe de altă parte. Astfel, Departamentul juridic:
- acordă asistenţă organelor politice ale ParlamentuluiEuropean;
- sprijină comisiile parlamentare în activităţile lor legislativeşi
- reprezintă Parlamentul European în instanţele europene şinaţionale.

Funcţionarea ParlamentuluiEuropean. Desfăşurarea şedinţelor Parlamentului European

Parlamentul European se întruneşte:
a) în sesiune anuală ordinară, în fiecare a doua zi de marţi din lunamartie,
b) în sesiuni extraordinare mai scurte datorate, în principal, problemelor debuget.
Parlamentul European îşi are sediul la Strasbourg, unde au loc cele douăsprezece sesiuni
plenare lunare, inclusiv sesiunea bugetară. Perioadele sesiunilor plenare suplimentare se ţin la
Bruxelles, tot aici având sediul şi Comisiile Parlamentului European. Secretariatul General al
Parlamentului European şi serviciile acestuia îşi păstrează sediul la Luxemburg.
Proiectul de ordine de zi este întocmit de Conferinţa preşedinţilor pe baza recomandărilor
Conferinţei preşedinţilor de comisie şi ţinând seama de programul legislativ anual convenit,
prevăzut în Regulamentul de procedură. Înainte de închiderea şedinţei, Preşedintele comunică
Parlamentului data, ora şi ordinea de zi a următoarei şedinţe.
Cu excepţia deputaţilor, a membrilor Comisiei şi ai Consiliului, a Secretarului General al
Parlamentului, a membrilor personalului care îi deserveşte pe aceştia, a experţilor sau a
funcţionarilor Uniunii, nici o persoană nu poate intra în sala de şedinţe. Publicul este admis în sala
de şedinţe (dar numai la tribune) cu condiţia să deţină o legitimaţie de acces eliberată periodic în
acest scop de către Preşedinte sau Secretarul General122.
În Parlament, toţi deputaţii au dreptul să se exprime în limba oficială pe care o aleg,
intervenţiile într-una dintre limbile oficiale interpretându-se simultan în fiecare dintre celelalte limbi
oficiale şi în orice altă limbă pe care Biroul o consideră necesară. Toate documentele Parlamentului
se redactează în limbile oficiale, iar documentele folosite ca bază a dezbaterilor şi a deciziilor
Parlamentului se tipăresc şi se distribuiedeputaţilor.
Potrivit art. 155 din Regulamentul de procedură, Parlamentul poate delibera, stabili ordinea
de zi şi adopta procesul-verbal, indiferent de numărul de deputaţi prezenţi. Cvorumul este întrunit în
122
Art.145 din Regulamentul de procedură.
30
 cazul în care în sala de şedinţe se află o treime dintre membrii care compunParlamentul.
Ca regulă generală Parlamentul votează prin ridicarea mâinii. În cazul în care Preşedintele
hotărăşte că rezultatul nu este clar, Parlamentul este consultat prin vot electronic. În caz de pană a
sistemului electronic de votare, Parlamentul este consultat prin „ridicare în picioare‖. Rezultatul
votului se înregistrează.

Funcţiile ParlamentuluiEuropean
a) Funcţialegislativă
Funcţia legislativă a Parlamentului European este consacrată la art. 14 alin. 1 din TUE
(versiunea consolidată în urma adoptării Tratatului de la Lisabona), unde se arată că Parlamentul
exercită, împreună cu Consiliul, funcţiile legislativă şi bugetară având, totodată, funcţii de control
politic şi consultative.
Cele patru proceduri legislative în vigoare în care este implicat Parlamentul European sunt:
cooperarea, consultarea, codecizia şi avizul conform.
În prezent, procedura obişnuită de adoptare a legislaţiei comunitare este codecizia 123 care
acordă putere de decizie egală Parlamentului European şi Consiliului şi se aplică pentru legislaţia
dintr-o gamă largă de domenii, precum: piaţa internă, libera circulaţie a lucrătorilor, educaţia şi
cultura, protecţia sănătăţii, securităţii şi intereselor economice ale consumatorilor, etc. Prin derogare
de la procedura de codecizie, Consiliul poate să adopte hotărâri în conformitate cu o procedură
legislativă specială, după consultarea obligatorie a Parlamentului European, situaţie în care
Parlamentul emite avize conforme sau consultative.
De asemenea, în baza competentelor sale legislative Parlamentul European impulsionează
adoptarea unor legi noi examinând programul de lucru anual al Comisiei, stabilind ce legi noi se
impun şi solicitând Comisiei să prezinte propuneri Consiliului în acest sens.

b)Funcţiabugetară
Funcţia bugetară a Parlamentului European se exercită pe trei paliere:
- adoptarea bugetului Uniunii (împreună cu Consiliul, în conformitate cu o procedură
legislativăspecială);
- efectuarea controlului execuţiei bugetare în curs (sarcină încredinţată comisiilor
competente pentru buget şi control bugetar, precum şi altor comisiiinteresate);
- descărcarea de gestiune a Comisiei Europene (aceasta având obligaţia de a prezenta anual
Parlamentului European şi Consiliului: conturile exerciţiului încheiat, aferente operaţiunilor
bugetare; un bilanţ financiar care descrie activul şi pasivul Uniunii; un raport de evaluare a
finanţelor Uniunii bazat pe rezultatele obţinute)124.

c) Funcţia de control asupra celorlalte instituţii ale UniuniiEuropene

Controlul Parlamentului asupra celorlalte instituţii şi organe ale Uniunii este exercitat în
diferite moduri.
În primul rând, Parlamentul European exercită controlul asupra Comisiei Europene, prin:
- aprobarea numirii preşedintelui Comisiei Europene şi apoi a întregului colegiu al
comisarilor, înansamblu;
- răspunderea politică a Comisiei în faţa Parlamentului European, care poate prezenta o
„moţiune de cenzură" prin care să solicite demisia în bloc a Comisiei;
- examinarea periodică a rapoartelor trimise de către Comisie către Parlament (raportul
general anual, rapoarte privind punerea în aplicare a bugetuluietc.).
123
În urma adoptării Tratatului de la Lisabona procedura de codecizie a devenit „procedura legislativă
ordinară"; astfel, conform art. 289TFUE, procedura legislativă ordinară constă în adoptarea în comun de
către Parlamentul European şi Consiliu a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii, la
propunerea Comisiei Europene.
124
A se vedea, Moreau Defarges, P., op.cit., p.56, apud Dragoş, D.C., op. cit., p.67.
31
 - membrii Parlamentului European au posibilitatea de a adresa întrebări, în scris şi oral,
membrilor Comisiei Europene, la care aceştia au obligaţia legală de arăspunde.
În al doilea rând, Parlamentul European supraveghează activitatea Consiliului, astfel:
- membrii Parlamentului European transmit întrebări Consiliului în modperiodic;
- preşedintele Consiliului participă la sesiunile plenare ale Parlamentului European şi ia parte
la dezbaterileimportante.
În al treilea rând, Parlamentul contribuie la fiecare reuniune a Consiliului European, prin
prezentarea de către Preşedintele acestuia a punctelor de vedere şi preocupărilor Parlamentului cu
privire la subiectele în discuţie, la deschiderea fiecărei reuniuni la nivel înalt a Consiliului
European;
Mijloacele prin care Parlamentul îşi exercită controlul asupra celorlalte instituţii şi organe ale
Uniunii sunt următoarele:
- Dreptul de petiţionare al cetăţenilor; în virtutea acestui drept, Parlamentul European
numeşte un mediator (ombudsman) care, în temeiul art. 228 TFUE este împuternicit să primească
plângeri din partea oricărui cetăţean al Uniunii sau a oricărei persoane fizice sau juridice cu
reşedinţa sau sediul social într-un stat membru, care privesc cazuri de administrare defectuoasă în
activitatea instituţiilor, organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii, cu excepţia Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene în exercitarea funcţiilor acesteia; Ombudsmanul efectuează investigaţiile pe care
le consideră justificate, din proprie iniţiativă sau pe baza plângerilor care i-au fost adresate direct
sau prin intermediul unui membru al Parlamentului European, cu excepţia cazului în care pretinsele
fapte fac sau au făcut obiectul unei proceduri judiciare; în cazul în care Ombudsmanul constată un
caz de administrare defectuoasă, acesta sesizează instituţia, organul, oficiul sau agenţia în cauză,
care îi va transmite punctul de vedere într-un termen de trei luni; Ombudsmanul transmite apoi un
raport Parlamentului European şi instituţiei în cauză, totodată informând şi persoana care a formulat
plângerea cu privire la rezultatul acestorinvestigaţii;
- Anchetele; concret, Parlamentul European poate, la cererea unui sfert dintre membrii săi, să
constituie o comisie temporară de anchetă care să investigheze cazurile de încălcare sau aplicare
defectuoasă a dreptului Uniunii de către statele membre, precum şi dreptul la o cale de atac în faţa
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, aceasta făcându-se sub rezerva atribuţiilor conferite prin
Tratat altor instituţii sau organismecomunitare;
- Dreptul la o cale de atac în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene; în exercitarea acestei
competenţe, Parlamentul European poate solicita Curţii de Justiţie acţiunea în anulare a unui act
adoptat în conformitate cu dreptul comunitar, consecinţa admiterii acţiunii fiind declararea nulităţii
actuluirespectiv.

2. Comisia europeană
Structură. Numirea şi demiterea din funcţie a comisarilor europeni
Comisia europeană este organul executiv al Uniunii Europene, fiind percepută ca un „guvern"
comunitar. Ea întruchipează „ideea europeană"125, întrucât membrii săi, deşi numiţi de guvernele
naţionale, nu au nici o obligaţie faţă de acestea, fiind loiali doar intereselor Uniunii Europene. Comisia
urmăreşte, prin urmare, realizarea interesului comunitar, aflat adesea în contradicţie cu interesul naţional
al statelormembre.

125
Dragoş, D.C., op. cit., p.52.
32
 Comisia europeană126, numită în doctrină inima mecanismului instituţional al Uniunii Europene127,
este un organ colegial compus numai din cetăţeni naţionali ai statelor membre cu rangul de comisari 128,
şi este formată în prezent din 28 de comisari desemnaţi pe baza competenţei lor generale, profesionale,
din care unul are funcţia de preşedinte al Comisiei Europene.
Comisia Europeană este instituţia comunitară care promovează interesul general al Uniunii
Europene, revenindu-i totodată sarcina, printre altele, de a aplica politicile Uniunii, de a coordona
programele acesteia şi de a asigura aplicarea corespunzătoare a tratatelor în vigoare, motiv pentru
care mai este numită şi „gardianul tratatelor".
Astfel, potrivit art. 17, alin. 1 din TUE (Tratatul de la Lisabona-versiuneaconsolidată):
„Comisia promovează interesul general al Uniunii şi ia iniţiativele corespunzătoare în acest scop.
Aceasta asigură aplicarea tratatelor, precum şi a măsurilor adoptate de instituţii în temeiul
acestora. Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curţii de justiţie a
Uniunii Europene. Aceasta execută bugetul şi gestionează programele. Comisia exercită funcţii de
coordonare, de executare şi de administrare, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate. Cu
excepţia politicii externe şi de securitate comune şi a altor cazuri prevăzute în tratate, aceasta
asigură reprezentarea externă a Uniunii. Comisia adoptă iniţiativele de programare anuală şi
multianuală a Uniunii, în vederea încheierii unor acorduriinterinstituţionale".
Privitor la componenţa Comisiei Europene, în cuprinsul art. 17 TUE (Tratatul de la Lisabona-
versiunea consolidată) s-a stabilit că între data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi 31
octombrie 2014 Comisia este compusă din câte un resortisant al fiecărui stat membru, inclusiv
preşedintele şi înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, care
este unul dintre vicepreşedinţii acesteia. De asemenea, Tratatul a prevăzut că începând cu 1
noiembrie 2014, Comisia va fi compusă dintr-un număr de membri, incluzând preşedintele şi Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, corespunzător cu două treimi
din numărul statelor membre, atât timp cât Consiliul European nu decide modificarea acestui
număr, hotărând în unanimitate.
În conformitate cu procedura învestiturii prevăzută la art. 17 alin. 77 din TUE (Tratatul de la
Lisabona-versiunea consolidată), ţinând seama de alegerile pentru Parlamentul European şi după ce
a procedat la consultările necesare, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, propune
Parlamentului European un candidat la funcţia de preşedinte al Comisiei. Acest candidat este ales de
Parlamentul European cu majoritatea membrilor care îl compun. În cazul în care acest candidat nu
întruneşte majoritatea, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, propune, în termen de
o lună, un nou candidat, care este ales de Parlamentul European în conformitate cu aceeaşi
procedură. Consiliul, de comun acord cu preşedintele ales, adoptă lista celorlalte personalităţi pe
care le propune pentru a fi numite membri ai Comisiei. Alegerea acestora se efectuează, pe baza
sugestiilor făcute de statele membre.
Preşedintele, înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate şi
ceilalţi membri ai Comisiei sunt supuşi, în calitate de organ colegial, unui vot de aprobare al
Parlamentului European129. Pe baza acestei aprobări, Comisia este numită de Consiliul European,
126
Denumirea de „Comisie europeană" a fost adoptată numai după Tratatul de la Maastricht privind
Uniunea Europeană, anterior fiind folosită sintagma „Comisia Comunităţilor Europene". Cu toate că
denumirea s-a schimbat, în documentele oficiale se întâlneşte în continuare şi vechea denumire – a se
vedea Fuerea,A., Manualul..., op.cit., pp.183-184; în Tratatul CECO era denumită Înalta Autoritate şi
a devenit Comisie în Tratatele CEE şi CEEA. Fuziunea executivelor realizată prin Tratatul de la
Bruxelles (8 aprilie 1965) a făcut din Comisii (Înalta Autoritate şi cele două Comisii CEE şi CEEA) o
Comisie Unică, cu competenţele rezultate din fiecare tratat – Moroianu-Zlătescu,I., op.cit., partea a I-
a, p.70.
127
Scăunaş,S., op. cit., p.101.
128
Moroianu-Zlătescu, I., op. cit., partea I, p.70
129
Facem precizarea că actuala componenţă a Comisiei Europene a fost stabilită 2014 de către
Parlamentul European, având ca preşedinte pe Jean Claude Junker, om politic luxemburghez, fost
prim-ministru şi ministru de finante al Luxemburgului, și fost președinte al Euro Grup; în această
Comisie reprezentantul României Corina Crețu a devenit comisarul european pentru politica
33
 hotărând cu majoritatecalificată.
Preşedintele Comisiei Europene este figura cea mai proeminentă a Uniunii Europene, cea mai
mediatizată persoană din angrenajul instituţional comunitar130. Nu este de mirare, aşadar, că
toatecomisiile care au funcţionat până în prezent au purtat numele preşedinţilor lor - de exemplu
Comisia Delors, Comisia Santer, Comisia Prodi, Comisia Barroso, ComisiaJunker. În faţa celorlalte
instituţii comunitare, precum şi în relaţiile cu terţii. Influenţa preşedintelui poate fi însă, în practică,
destul de mare, fapt confirmat prin modificarea Regulamentului intern al Comisiei, prin care sunt
recunoscute largi puteri discreţionare preşedintelui în atribuirea sarcinilor în interiorul instituţiei
(comisarilor), şi în revizuirea acestora.
Tratatul de la Nisa a decis sporirea puterilor preşedintelui Comisiei europene în raport cu ceilalţi
comisari, măsură ce se dovedeşte indispensabilă pentru asigurarea coerenţei colegiului comisarilor131,
astfel că acesta:
- defineşte orientările politice şi organizarea internă a Comisiei, asigurând coerenţa, eficacitatea
şi colegialitatea acţiunilor acesteia; astfel, preşedintele Comisiei decide domeniul politic care va fi
încredinţat unui comisar, eventual redistribuit altui comisar, în caz de demisie, deexemplu132;
- numeşte vicepreşedinţiiComisiei;
- poate cere demisia unui comisar.
În plus, preşedintele este membru al Consiliului European.În ceea ce priveşte vicepreşedinţii,
aceştia înlocuiesc preşedintele atunci când împrejurările o cer.
În temeiul art. 17 TUE, membrii Comisiei sunt aleşi pe baza competenţei lor generale şi a
angajamentului lor faţă de ideea europeană, dintre personalităţile care prezintă toate garanţiile de
independenţă. Astfel, Comisia îşi exercită responsabilităţile în deplină independenţă, ceea ce
înseamnă ca membrii Comisiei Europene nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni din partea niciunui
guvern, instituţie, organ, oficiu sau agenţie, aceştia abţinându-se de la orice act incompatibil cu
funcţiile lor sau cu îndeplinirea sarcinilor lor. Această independenţă se manifestă în raport cu
guvernele statelor membre, inclusiv cu cel care i-a desemnat, în îndeplinirea sarcinilor ce le revin
fiindu-le interzisă solicitarea sau acceptarea de instrucţiuni de la guvernele statelor membre sau alt
organism comunitar. Pentru aceasta comisarii dispun de o serie de privilegii şi imunităţi, cum ar fi:
imunitatea de jurisdicţie pentru actele săvârşite în îndeplinirea mandatului; sunt scutiţi de taxe şi
impozite pe salarii şi alte drepturi băneşti acordate.
Potrivit art. 245 TFUE (fostul art. 213 TCE), membrii Comisiei se abţin de la orice act
incompatibil cu natura funcţiilor lor, statele membre având obligaţia de a respecta independenţa
acestora şi de a nu încearcă să îi influenţeze în îndeplinirea sarcinilor lor. Pe durata mandatului lor,
membrii Comisiei nu pot exercita nici o altă activitate profesională, remunerată sau nu. La
instalarea în funcţie, aceştia se angajează solemn să respecte, pe durata mandatului şi după încetarea
acestuia, obligaţiile impuse de mandat şi, în special, obligaţia de onestitate şi prudenţă în a accepta,
după încheierea mandatului, anumite funcţii sau avantaje. în cazul în care nu mai îndeplineşte
condiţiile necesare exercitării funcţiilor sale sau în care a comis o abatere gravă, orice membru al
Comisiei poate fi destituit de Curtea de Justiţie, la plângerea Consiliului hotărând cu majoritate
simplă sau a Comisiei.
În ceea ce priveşte durata mandatului membrilor Comisiei, aceasta este cinci ani cu
posibilitatea reînnoirii, astfel, mandatul Comisiei coincide cu cel al Parlamentului European, care
este tot de cinci ani. Conform art. 246 TFUE, în afară de înlocuirea ordinară şi de deces, funcţiile
membrilor Comisiei încetează în mod individual prin demisie sau prin destituire. Membrul Comisiei
care a demisionat sau a decedat este înlocuit pe perioada rămasă până la încheierea mandatului de
un nou membru având aceeaşi cetăţenie, numit de Consiliu, de comun acord cu preşedintele
Comisiei, după consultarea Parlamentului European şi în conformitate cu criteriile necesar a fi
respectate la numirea oricărui al membru.

regională.
130
Dragoş, D.C., op. cit., p.46.
131
A se vedea, în acest sens, Fuerea,A., Manualul..., op. cit., p.61.
132
Scăunaş,S., op. cit., p. 103.
34
 Comisia, în calitate de organ colegial, răspunde în faţa Parlamentului European, acesta
putând adopta o moţiune de cenzură împotriva Comisiei cu o majoritate de două treimi din voturile
exprimate şi de către majoritatea membrilor care compun Parlamentul European.
Atribuţiile ComisieiEuropene
Comisia este instituţia care reuneşte ansamblul funcţiilor executive în cadrul Uniunii
Europene şi, prin urmare, principalele sale atribuţii sunt circumscrise exprimării şi asigurării
realizării interesului comunitar. Competenţele Comisiei sunt reglementate prin dispoziţiile art. 17
TUE (versiunea consolidată în urma adoptării Tratatului de la Lisabona), unde se precizează că
această instituţie:
- promovează interesul general al Uniunii şi ia iniţiativele corespunzătoare în acest scop;
- asigură aplicarea tratatelor, precum şi a măsurilor adoptate de instituţii în temeiulacestora;
- supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curţii de Justiţie a UniuniiEuropene;
- execută bugetul şi gestioneazăprogramele;
- exercită funcţii de coordonare, de executare şi de administrare, în conformitate cu condiţiile
prevăzute întratate;
- asigură reprezentarea externă a Uniunii cu excepţia politicii externe şi de securitate comune şi
a altor cazuri prevăzute întratate;
- adoptă iniţiativele de programare anuală şi multianuală a Uniunii, în vederea încheierii unor
acorduriinterinstituţionale.
Din atribuţiile prevăzute la art. 17 din Tratat rezultă şi principalele atribuţii exercitate de
Comisie în cadrul sistemului instituţional al Uniunii, acestea fiind următoarele: atribuţia de iniţiativă
legislativă; atribuţia de execuţie; atribuţia de decizie; atribuţia de supraveghere; atribuţia de
reprezentare.
Atribuţii de iniţiativălegislativă
În exercitarea acestei atribuţii, Comisia elaborează propuneri de acte normative şi le trimite spre
adoptare Consiliului şi Parlamentului European. Potrivit art. 17 alin. 2 din TUE, actele legislative
ale Uniunii pot fi adoptate numai Ia propunerea Comisiei, cu excepţia cazului în care tratatele
prevăd altfel. Totodată, celelalte acte se adoptă la propunerea Comisiei, în cazul în care tratatele
prevăd acestlucru.
O noutate în materie de iniţiativă legislativă a fost introdusă odată cu adoptarea Tratatului de la
Lisabona şi se referă la dreptul cetăţenilor Uniunii de a prezenta o astfel de iniţiativă. Potrivit art. 11
TUE (versiunea consolidată), la iniţiativa a cel puţin un milion de cetăţeni ai Uniunii, resortisanţi ai
unui număr semnificativ de state membre, Comisia Europeană poate fi invitată să prezinte, în
limitele atribuţiilor sale, o propunere corespunzătoare în materii în care aceşti cetăţeni consideră că
este necesar un act juridic al Uniunii, în vederea aplicăriitratatelor.
Tot în baza funcţiei de iniţiativă legislativă Comisia poate formula recomandări sau avize, care
se întocmesc în mod obligatoriu în acele situaţii în care tratatele comunitare prevăd acest lucru.
Atribuţii deexecuţie
În calitate de organ executiv, Comisia:
a) gestionează bugetului Uniunii, iar, împreună cu Curtea de Conturi, veghează asupra modului
în care sunt cheltuite resursele bugetare de către beneficiarii acestora.Astfel:
- potrivit art. 314 TFUE (fostul art. 272 TCE), întocmeşte un proiect de buget care cuprinde
veniturile şi cheltuielile estimate pentru exerciţiul bugetar următor, această propunere fiind
prezentată Parlamentului European şi Consiliului până la data de 1 septembrie a anului care precede
anul execuţieibugetului;
- în temeiul art. 317 TFUE (fostul art. 274 TCE) Comisia, în cooperare cu statele membre,
execută bugetul, pe propria răspundere şi în limita creditelor alocate, în conformitate cu principiul
bunei gestiunifinanciare;
- Comisia prezintă anual Parlamentului European şi Consiliului conturile exerciţiului încheiat,
aferente operaţiunilor bugetare şi le comunică un bilanţ financiar care descrie activul şi pasivul
Uniunii;
35
 b) prezintă propuneri referitoare la elaborarea şi punerea în aplicare a politicii agricole
comune,
c) examinează, din proprie iniţiativă sau la cererea unui stat membru, tarifele şi condiţiile care
includ orice element de sprijin sau de protecţie în beneficiul uneia sau mai multor întreprinderi sau
industrii anume, pentru transporturi efectuate în cadrul Uniunii, ţinând seama în special, de cerinţele
unei politici economice regionale corespunzătoare, de necesităţile regiunilor subdezvoltate, precum
şi de problemele regiunilor grav afectate de conjuncturi politice, pe de o parte, şi de efectele acestor
tarife şi condiţii asupra concurenţei între diferitele moduri de transport, pe de altă parte133;
d) asigură aplicarea principiilor consacrate în tratat în domeniul liberei concurenţe şi, la
cererea unui stat membru sau din oficiu şi în cooperare cu autorităţile competente ale statelor
membre, care îi acordă sprijin, investighează presupusele cazuri de încălcare a principiilor
menţionate maisus134;
e) verifică permanent, împreună cu statele membre, regimurile ajutoarelor existente în aceste
state pentru ca acestea să denatureze sau să ameninţe să denatureze concurenţa prin favorizarea
anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în măsura în care acestea afectează
schimburile comerciale dintre statelemembre135;
f) prezintă rapoarte Consiliului care, în scopul asigurării unei coordonări mai strânse a
politicilor economice şi a unei convergenţe durabile a performanţelor economice ale statelor
membre, supraveghează evoluţia economică în fiecare dintre statele membre şi în Uniune, precum şi
conformitatea politicilor economice cu orientărilegenerale136;
g) promovează consultarea partenerilor sociali la nivelul Uniunii şi adoptă orice măsură utilă
pentru a facilita dialogul acestora, asigurând o susţinere echilibrată apărţilor137;
h) administrează Fondul Social European, în îndeplinirea acestei sarcini fiind sprijinită de un
Comitet prezidat de un membru al Comisiei şi format din reprezentanţi ai guvernelor şi ai
organizaţiilor sindicale şipatronale138;
i)în cadrul efortului Uniunii de reducere a decalajelor dintre nivelurile de dezvoltare a
diferitelor regiuni şi a rămânerii în urmă a regiunilor defavorizate, la fiecare trei ani, Comisia
prezintă Parlamentului European, Consiliului, Comitetului Economic şi Social şi Comitetului
Regiunilor un raport privind progresele înregistrate în realizarea coeziunii economice, sociale şi
teritoriale şi modul în care au contribuit la acest progres diferitele mijloace prin care Uniunea a
susţinut realizarea acestorobiective139.
Atribuţii dedecizie
Conform dispoziţiilor art. 288 TFUE, pentru exercitarea competenţelor Uniunii, Comisia are
competenţă decizională proprie, în acest sens putând adopta regulamente, directive, decizii,
recomandări şi avize.
În exercitarea acestor atribuţii, Comisia:
a) îşi stabileşte regulamentul de procedură pentru a asigura funcţionarea sa şi a serviciilor
sale ;
140

b) în cazul în care constată încălcarea principiilor consacrate de tratate în domeniul liberei

concurenţe, emite decizii motivate pe care le poate publica şi, totodată, poate autoriza statele
membre să ia măsurile necesare pentru remedierea situaţiei, măsuri ale căror condiţii şi norme de
aplicare tot ea le stabileşte141;

133
Art. 96 TFUE.
134
Art. 105TFUE.
135
Art. 108TFUE.
136
Art. 121, alin.3 TFUE.
137
Art. 154TFUE.
138
Art. 163TFUE.
139
Art. 175TFUE
140
Art. 249TFUE.
141
Art. 105TFUE.
36
 c) adresează statelor membre directivele sau deciziile corespunzătoare în cazul în care constată
că statele membre adoptă sau menţin o măsură care contravine prevederilor tratatelor în ceea ce
priveşte întreprinderile publice sau întreprinderile cărora le acordă drepturi speciale sau exclusive142;
d) examinează cazurile de discriminare în transporturile în interiorul Uniunii şi după
consultarea oricărui stat membru în cauză, adoptă deciziile necesare în temeiul reglementării
adoptate de Consiliu prin care sunt interzise discriminările care constau în aplicarea de către un
transportator, pentru aceleaşi mărfuri şi pe aceleaşi rute de transport, a unor tarife şi condiţii de
transport diferite în funcţie
Atribuţii de supraveghere
În exercitarea acestor atribuţii, Comisia veghează la respectarea prevederilor tratatelor, precum
şi a măsurilor adoptate de instituţiile Uniunii în temeiul acestora; astfel, în virtutea acestui
atributComisia:
- poate să declanşeze anumite proceduri juridice care au menirea de a stabili dacă, Consiliu ori
statele membre îndeplinesc obligaţiile ce le revin dintratate;
b)în situaţia în care Comisia consideră că un stat membru a încălcat oricare dintre obligaţiile
care îi revin în temeiul tratatelor, aceasta emite un aviz motivat cu privire la acest aspect, după ce a
oferit statului în cauză posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile, iar dacă statul în cauză nu se
conformează acestui aviz în termenul stabilit de Comisie, aceasta poate sesiza Curtea de Justiţie a
UniuniiEuropene143.
Atribuţii dereprezentare
Această atribuţie se concretizează în următoarele:
a) Uniunea stabileşte orice formă de cooperare utilă cu organele Organizaţiei Naţiunilor Unite
şi cu instituţiile sale specializate, cu Consiliul Europei, cu Organizaţia pentru Securitate şi
Cooperare în Europa şi cu Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, asigurând, de
asemenea, legăturile oportune cu alte organizaţii internaţionale.
b) în virtutea capacităţii sale juridice, Uniunea poate să dobândească sau să înstrăineze bunuri
mobile şi imobile şi poate sta în justiţie, în acest scop fiind reprezentată deComisie;
c) în altă ordine de idei, Comisia are rolul de negociator al Uniunii întrucât, la autorizarea
Consiliului, desfăşoară negocieri în vederea încheierii de acorduri cu una sau mai multe ţări terţe
sau cu organizaţii internaţionale. În virtutea acestei atribuții, Comisia Europeană a desfășurat
negocierile144de retragere a Regatului Unit al Marii Britanii din Uniunea Europeană.
Organizarea şi funcţionarea Comisieieuropene
Funcţionarea Comisie Europene este reglementată de actualul Regulament de procedură care
a fost adoptat prin Decizia Comisiei din 15 noiembrie 2005 de modificare a regulamentului de
procedură (2005/960/CE, Euratom)145.
Potrivit art.17 alin. 7 din TUE (versiunea consolidată), Comisia îşi exercită misiunea în
cadrul orientărilor definite de către preşedintele Comisiei care, pentru a asigura coerenţa,
eficacitatea şi colegialitatea acţiunilor acesteia, decide şi organizarea internă a Comisiei. Totodată,
preşedintele Comisiei numeşte vicepreşedinţii, alţii decât înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe şi politica de securitate, dintre membrii Comisiei.
De asemenea, în temeiul art. 19 din Regulamentul de procedură, preşedintele Comisiei
adoptă normele privind componenţa cabinetelor de care dispun membrii Comisiei în scopul de a-i
asista în îndeplinirea sarcinilor lor şi în elaborarea deciziilor Comisiei. Membrii Comisiei aprobă
modalităţile de lucru cu serviciile aflate în responsabilitatea lor, aceste modalităţi trebuind să
precizeze, în special, modul în care membrii Comisiei transmit instrucţiuni serviciilor în cauză,
142
Art. 106TFUE.
143
Art. 258TFUE.
144
În cadrul negocierilor, Uniunea Europeană este reprezentată de Michel Barnier care conduce lucrările
strategice, operaționale, juridice și financiare legate de negocieri.
145
Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L347, 30.12.2005.
37
acestea din urmă furnizându-le în mod regulat toate informaţiile legate de domeniul lor de activitate
şi necesare exercitării responsabilităţilor acestora.
În exercitarea atribuţiilor sale, preşedintele Comisiei este sprijinit de secretarul general,
care are următoarele atribuţii:
- îl asistă pe preşedinte la pregătirea lucrărilor şi la conducerea şedinţelorComisiei;
- se asigură că procedurile decizionale sunt puse în aplicare corect şi că deciziile prevăzute
de regulament suntexecutate;
- contribuie la asigurarea coordonării necesare între servicii în etapele pregătitoare şi
veghează la respectarea calităţii de fond şi a regulilor de formă a documentelor prezentate Comisiei;
- ia măsurile necesare pentru a asigura notificarea şi publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene a actelor Comisiei, precum şi transmiterea către alte instituţii ale Uniunii Europene a
documentelor Comisiei şi serviciilor sale (cu excepţia cazurilorspeciale);
- asigură relaţiile oficiale cu celelalte instituţii ale Uniunii, sub rezerva competenţelor pe
care Comisia decide să le exercite sau să le atribuie membrilor săi sau serviciilor sale, monitorizând
lucrările celorlalte instituţii ale Uniunii şi informând Comisia în acestsens.
Activitatea curentă a Comisiei este asigurată de un număr de direcţii generale şi servicii
asimilate care formează un singur serviciu administrativ. Potrivit art. 21 din Regulamentul de
procedură, direcţiile generale şi serviciile asimilate sunt împărţite în direcţii, iar direcţiile în unităţi.
în cazuri speciale Comisia poate crea funcţii şi structuri specifice însărcinate cu anumite chestiuni
stabilind, totodată, atribuţiile şi modalitatea lor defuncţionare.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 din Regulamentul de procedură, Comisia este un organ colegial
cu activitate permanentă, care acţionează colectiv în conformitate cu regulile sale de procedură şi în
îndeplinirea orientărilor politice stabilite de preşedintele ei.
În ceea ce priveşte şedinţele Comisiei, aceasta este convocată de preşedintele său (şedinţa
ţinându-se cel puţin o dată pe săptămână şi ori de câte ori este necesar), acesta având competenţa
convocării unor reuniuni suplimentare, care pot fi decise în funcţie de problemele apărute. Membrii
Comisiei sunt obligaţi să fie prezenţi la toate şedinţele, preşedintele apreciind fiecare situaţie care ar
putea conduce la nerespectarea acestei obligaţii.
Ordinea de zi a şedinţelor Comisiei este adoptată de preşedinte şi comunicată membrilor
Comisiei. Orice chestiune, a cărei retragere de pe ordinea de zi este propusă de un membru al
Comisiei, se amână, cu acordul preşedintelui pentru şedinţa următoare. Potrivit art. 250 TFUE
hotărârile Comisiei sunt valabil adoptate cu majoritatea membrilor săi, cvorumul fiind stabilit prin
regulamentul de procedură al acesteia. În ceea ce priveşte adoptarea deciziilor, potrivit art. 8 din
Regulamentul de procedură, Comisia ia decizii pe baza propunerilor unuia sau mai multor membri
ai săi. Comisia procedează la vot la cererea oricărui membru, iar Preşedintele constată rezultatul
deliberărilor, care se consemnează în procesul-verbal al şedinţei. Proiectul de proces-verbal se
supune Comisiei spre aprobare în cadrul unei şedinţe ulterioare, iar după ce a fost aprobat este
autentificat prin semnătura preşedintelui şi a secretarului general .
În afară de procedura normală (ordinară) de adoptare a deciziilor Comisiei există trei
proceduri speciale şi anume: procedura scrisă, procedura de abilitare şi procedura de delegare.
a) Procedura scrisă; acordul membrilor Comisiei asupra unui proiect al unuia sau mai
multor membri poate fi exprimat printr-o procedură scrisă, sub rezerva ca aceasta să fi primit
acordul directoratelor generale direct interesate şi avizul favorabil al ServiciuluiJuridic
b) Procedura abilitării; cu condiţia respectării depline a principiului răspunderii sale
colegiale, Comisia:
- poate abilita pe unul sau mai mulţi dintre membrii săi să ia măsuri de gestionare sau de
administrare, în numele său şi în limitele şi condiţiile stabilite deea;
- poate însărcina unul sau mai mulţi dintre membrii săi, cu acordul preşedintelui, să adopte
textul definitiv al unui act sau al unei propuneri ce trebuie înaintată celorlalte instituţii, al cărui
conţinut îl defineşte în cursul deliberărilorsale
c) Procedura delegării; Comisia poate, cu condiţia respectării depline a principiului
38
 răspunderii colegiale, delega adoptarea unor măsuri de gestionare sau de administrare
directorilor generali şi şefilor de servicii, în numele său şi în limitele şi condiţiile stabilite deea.
Limbile oficiale de lucru ale Comisiei sunt engleza, franceza şi germana, iar documentele
oficiale, în totalitatea lor, sunt traduse şi tipărite în cele 23 limbi oficiale ale Uniunii Europene.
Membrii Comisiei şi cabinetele lor (echipele de lucru) au sediul în Clădirea Berlaymont din
Bruxelles.
Reforma Comisiei europene
Începută în 1995, la iniţiativa a doi comisari nordici, reforma Comisiei vizează adaptarea
acesteia la necesităţile în continuă schimbare ale Uniunii Europene146, şi are ca ţinte:
a) managementul financiar (acesta vizează, exemplificativ, introducerea principiilor controlului
financiar, auditului intern, achiziţiei publicetransparente);
b) managementul resurselor umane (acesta vizează, exemplificativ, descentralizarea
decizieiîndomeniul resurselor umane de la Directoratul General IX la celelalte directorate,
specializate147);
c) procedura legislativă.
În cazul primelor două, au fost derulate proiecte de modernizare care aveau menirea să
introducă principiile controlului financiar, auditului intern, achiziţiei publice transparente, a
descentralizării deciziei în domeniul resurselor umane de la Directoratul General IX la celelalte
directorate, specializate.
În ce priveşte procedura legislativă, reforma s-a concentrat pe ideea unei legiferări mai
responsabile, realizată prin reducerea numărului propunerilor legislative în paralel cu îmbunătăţirea
mecanismelor de consultare anterioare şi concomitente conceperii propunerii legislative.
3. Consiliul-Consiliul Uniunii Europene
Concept şi precizări terminologice
Consiliul Uniunii Europene (înainte de Maastricht, al Comunităţilor Europene148) reprezintă
legislativul Uniunii Europene149, adevăratul organ dotat cu putere de decizie al Uniunii Europene 150,
fiind cunoscut şi sub numele de Consiliul de miniştri151.
Consiliul Uniunii Europene este o instituţie a Uniunii Europene care îşi desfăşoară activitatea în
mod permanent, pe principiile, fiind, pe de altă parte, un for de reprezentare a guvernelor statelor
membre152.
Consiliul Uniunii Europene trebuie delimitat terminologic de:
- Consiliul Europei, care este o organizaţie internaţională, independentă de Uniunea
Europeană;
- Consiliul european, o altă instituţie a Uniunii Europene cu care Consiliul Uniunii Europene se
confundă foarte uşor. De altfel, chiar în Tratatul de la Lisabona, Consiliul Uniunii Europene este
amintit sub titulatura simplă de „Consiliul", ceea ce ne determină să credem că este denumit ca atare
din raţiuni de evitare a confuziilorterminologice.
Structura Consiliului
Consiliul Uniunii Europene a apărut pe cale convenţională, respectiv prin tratatele originare
ale comunităţilor europene153şi este format din reprezentanţii guvernelor statelor membre.
Consiliul este alcătuit din 27 membri, câte unul din partea fiecărui stat membru, care au
146
Cătană,E.L., Fărcaş,A.V., Drept comunitar european, Editura „Dimitrie Cantemir”, 2006, p.46.
147
Dragoş, D.C., op. cit., p.53
148
Unii autori uzitează şi în prezent această denumire – a se vedea, Moroianu-Zlătescu, I., op. cit., p.70;
alţi autori folosesc ambele denumiri – a se vedea Scăunaş,S., op. cit., p.92.
149
Scăunaş, S., ibidem.
150
Moroianu-Zlătescu,I., op. cit., p.67.
151
Pentru o prezentare exhaustivă a Consiliului Uniunii Europene, a se vedea, Dragoş, D.C., pp.53-61;
Moroianu- Zlătescu,I., op. cit., partea I, pp.67-70; Ştefan,T., op. cit., pp.11-12; Bărbulescu, I.Gh., op.
cit., pp.131-151 Fuerea, A.,Manualul..., op.cit., pp.58-60; Documente de bază al Comunităţii ..., op.
cit., pp.110-112.
152
Bărbulescu, I.Gh. , op. cit., p.130.
153
Scăunaş, S.,op. cit., p.92.
39
 obligatoriu calitatea de membri ai guvernelor, identitatea miniştrilor care participă la reuniuni
fiind determinată de problemele înscrise pe ordinea de zi.
Instituţia poate lua forma unui „Consiliu general", atunci când este compus din miniştrii de
externe ai statelor membre, sau a unor „Consilii speciale", „specializate" sau „sectoriale", când
este compus din miniştrii specializaţi într-un domeniu sau altul (agricultură, industrie, comerţ, etc.).
Conducerea instituţiei este formată dintr-un preşedinte, desemnat prin rotaţie, la fiecare 6
luni,dintre reprezentanţii statelor membre, într-o ordine prestabilită, asigurându-se în acest mod, în
opinia doctrinei154, o strictă egalitate între toate statele reprezentate. Astfel, în prima jumătate a anului
2003, preşedinţia Consiliului a aparţinut Greciei, în ce-a de-a doua parte a anului a fost preluată de
Italia, în 2004 au fost Irlanda şi Olanda, în 2005 Luxemburg şi Marea Britanie, în 2006 Austria şi
Finlanda, în 2007 Germania şiPortugalia.
În funcţie de ţara care deţine, 6 luni, fotoliul de preşedinte al Consiliului U.E., se vorbeşte
despre „preşedinţia daneză", „preşedinţia greacă", „preşedinţia italiană" a Uniunii Europene.
În prezent, preşedinţia este asigurată de către Portugalia, iar priorităţile sunt determinate de
deviza sa: „Vremea rezultatelor: o redresare echitabilă, verde şi digitală”.
Programul preşedinţiei se axează pe cinci domenii principale:
• Consolidarea rezilienţei Europei
• Promovarea încederii în modelul social european
• Promovarea unei redresări durabile
• Accelerarea unei tranziţii digitale echitabile şi favorabile incluziunii
• Reafirmarea rolului UE în lume cu garantarea faptului că acesta se va baza pe deschidere.
După unele opinii, termenul de 6 luni este prea scurt, deoarece nu permite statului care deţine
preşedinţia să-şi finalizeze proiectele începute, şi, în consecinţă, se propune mărirea lui; această
propunere se loveşte însă de opoziţia statelor mici, care se tem că, aplicându-se o formulă de calcul a
termenului care să ţină seama de ponderea voturilor în Consiliu, ar putea fi ţinute prea mult timp departe
de preşedinţia Uniunii.
În prezent Consiliul se reuneşte în cadrul a zece formaţiuni:
- Afaceri Generale (structură instituită prin art. 16 dinTUE);
- Afaceri Externe (structură instituită prin art. 16 dinTUE);
- Afaceri Economice şi Financiare (inclusivBugetul);
- Justiţie şi Afaceri Interne (inclusiv Protecţiacivilă);
- Ocuparea Forţei de Muncă, Politică Socială, Sănătate şiConsumatori;
- Competitivitate (piaţă internă, industrie şi cercetare, inclusivTurismul);
- Transporturi, Telecomunicaţii şiEnergie;
- Agricultură şiPescuit;
- Mediu;
- Educaţie, Tineret şi Cultură (inclusiv domeniul audiovizualului).
Preşedinţii Consiliului îşi asumă de obicei misiunea de a realiza compromisuri dificile între
statele membre, în aşa fel încât să-şi lase amprenta asupra funcţionării şi evoluţiei Uniunii Europene.
De asemenea, preşedintele Consiliului U.E este cel care reprezintă efectiv Uniunea în relaţiile externe,
exprimând opinia acesteia la conferinţele internaţionale .
În domeniul politicii externe şi de securitate comună, preşedintele are atribuţia de a duce la
îndeplinire deciziile comunitare luate de Consiliul U.E., devenind prin urmare organ executiv. De altfel,
în acest domeniu este instituită o conducere tripartită, aşa numita „troică"155, cuprinzând fostul
preşedinte, preşedintele în exerciţiu şi viitorul preşedinte, structura având menirea de a asigura
continuitatea în ceea ce priveşte gestionarea afacerilor externe ale Uniunii Europene.
Consiliul dispune şi de un Secretariat general, condus din 1999 de Javier Solana Madariaga
(fost Secretar general al NATO).

Funcţionarea Consiliului

154
Moroianu-Zlătescu,I., op. cit., partea I, p.67.
155
Ibidem.
40
 Funcţionarea Consiliului este reglementată atât în tratatele comunitare (versiunea
consolidată în urma adoptării Tratatului de la Lisabona), cât şi în Regulamentul de procedură
elaborat de către Consiliu cu majoritate simplă în baza art. 240 TFUE (fostul art. 207 TCE).
Consiliul general se întruneşte lunar, pentru a asigura continuitatea activităţii, necesară
funcţionării Uniunii în bune condiţii. Consiliile specializate însă, se reunesc atunci când se impune
discutarea unor aspecte concrete din domeniul de activitate respectiv, fie odată cu Consiliul general, fie
între întâlnirile acestuia.
Membrii Consiliului acţionează la instrucţiunile statelor membre. Guvernele naţionale pot
împuternici mai mulţi membri să participe la dezbaterile Consiliului, însă numai unul va avea drept de
vot - dispoziţiile tratatelor fiind clare în acestsens.
În interiorul Consiliului Uniunii Europene se realizează echilibrul între interesul Uniunii
Europene (pe care trebuie să-l apere ca organ colegial şi ca instituţie UE), şi interesul naţional al statelor
membre, care dau instrucţiuni miniştrilor ce-1 compun. Tendinţa de a pune interesul naţional mai presus
de interesul comunitar, care totuşi există, este contracarată prin plasarea monopolului iniţiativei legislative
în mâinile Comisiei europene.
Preşedintele Consiliului U.E. are îndatorirea de a organiza, în ţara sa de origine, una din cele
două întâlniri anuale ale şefilor de stat şi de guvern, cunoscute sub denumirea de Consiliul european.
în timp ce Consiliul european discută problemele de strategie viitoare ale Uniunii, Consiliile U.E.
specializate se întâlnesc în localităţi de provincie, într-un cadru informai şi relaxat, pentru a schimba
opinii despre probleme concrete.
Lucrările Consiliului Uniunii Europene sunt convocate de preşedintele acestuia, de unul dintre
membri sau de Comisia Europeană, la ele participând preşedintele Comisiei Europene şi/sau comisarul
însărcinat cu problema în discuţie. Şedinţele se desfăşoară în principiu cu uşile închise, dar, prin decizia
unanimă a membrilor Consiliului şedinţa poate fi transmisă prin mijloacele mass-media.
Hotărârile se adoptă:
a) cu majoritate simplă156- este modalitatea de drept comun de adoptare a deciziilor, de către
jumătate plus unu din voturile membrilor Consiliului. Această modalitate este utilizată în cazuri
limitate,precum:
- adoptarea Regulamentului interior alConsiliului;
- solicitarea de studii şi propuneri, ori cererea de informaţii de la
ComisiaEuropeană;
- avizul favorabil la reuniunea în conferinţe ale reprezentanţilor guvernelor statelor membre ale
Uniunii.
b) cu majoritate calificată ponderată157, în cazurile în care Consiliul decide în baza propunerilor
Comisiei, reprezentând majoritateacazurilor;
c) cu majoritate calificată, când decizia Consiliului nu se bazează pe propunerea Comisiei
europene158;
d) prin vot unanim159, dacă decizia se ia în anumite domenii cum sunt: fiscalitatea, industria, fonduri
sociale şi regionale,etc.
La baza activităţii Consiliului stă noul tratat european (Tratatul de la Lisabona). Pentru
bunadesfăşurare a activităţii sale, Consiliul dispune de mai multe organisme şi organe auxiliare, precum:
Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER), Preşedinţia Consiliului, Secretarul General,
grupurile de experţi sau comitetele de lucru pe diferite domenii160.
Atribuţiile Consiliului
Conform art. 16, al. 1 TUE, Consiliul exercită (împreună cu Parlamentul European) funcţiile

156
A se vedea, Scăunaş,S., op. cit.,p.98.
157
A se vedea, Dragoş, D.C., op. cit., p.57.
158
Este modalitatea cerută pentru adoptarea deciziilor în domenii specificate expres de tratatele
comunitare; impune adoptarea deciziilor cu 2/3 din voturile de care dispun membrii Consiliului –
Scăunaş, S.,op. cit., pp.98-99.
159
Este modalitatea potrivit căreia fiecare stat are un drept de veto, cu precizarea că abţinerea de la vot nu
are valoarea unui veto.
160
Scăunaş,S., op. cit., p.93.
41
 legislativă şi bugetară, având, totodată, funcţii de definire a politicilor şi de coordonare, în
conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate. Totodată, potrivit tratatelor, Consiliului îi revin şi
alte responsabilităţi esenţiale, cum ar fi: încheierea acordurilor între Uniune şi una sau mai multe
ţări terţe sau organizaţii internaţionale; elaborarea politicii externe şi de securitate comună şi
adoptarea deciziilor necesare pentru definirea şi punerea în aplicare a acesteia; adoptarea măsurilor
necesare pentru realizarea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie unic în interiorul frontierelor
Uniunii.
Atribuţii legislative
Puterea legislativă în cadrul Uniunii este deţinută de către Consiliu alături de Parlamentul
European. Procedura obişnuită de adoptare a legislaţiei comunitare este codecizia
(devenită„procedura legislativă ordinară" în urma adoptării Tratatului de la Lisabona), aceasta
aplicându-se la o gamă largă de domenii. în anumite domenii (spre exemplu: agricultura, politica
economică, vizele şi imigrarea) hotărârile revin exclusiv Consiliului, acesta având obligaţia de a
consulta Parlamentul.
Atribuţii bugetare
Conform art. 314 TFUE, Parlamentul European şi Consiliu, hotărând în conformitate cu o
procedură legislativă specială, adoptă bugetul anual al Uniunii. Astfel, deşi Parlamentului European
îi revine votul decisiv, Consiliul are o serie de atribuţiiimportante:
- adoptă poziţia sa asupra proiectului de buget prezentat de către Comisie şi informează
Parlamentul asupra motivelor care l-au condus la adoptarea poziţieirespective;
- în cazul în care Parlamentul aduce unele amendamente proiectului de buget, Consiliul
participă în cadrul unui comitet de conciliere care are misiunea de a ajunge, pe baza poziţiilor
Parlamentului European şi ale Consiliului, la un acord asupra unui proiect comun.
Atribuţii de definire a politicilor şi coordonare
Potrivit art. 121 TFUE, statele membre îşi consideră politicile economice ca fiind o chestiune
de interes comun şi le coordonează în cadrul Consiliului. Drept urmare, Consiliul, la recomandarea
Comisiei, elaborează un proiect privind orientările generale ale politicilor economice ale statelor
membre şi ale Uniunii şi prezintă Consiliului European un raport în acest sens. Consiliul European,
pe baza raportului Consiliului, dezbate concluziile privind orientările generale ale politicilor
economice ale statelor membre şi ale Uniunii. în temeiul acestor concluzii, Consiliul adoptă o
recomandare care stabileşte aceste orientărigenerale.
În plus, Consiliul, în temeiul rapoartelor prezentate de Comisie, supraveghează evoluţia
economică în fiecare dintre statele membre şi în Uniune, precum şi conformitatea politicilor
economice cu orientările generale şi efectuează periodic o evaluare de ansamblu.
Atribuţii în materie de acorduriinternaţionale
Conform art. 216 TFUE, Uniunea poate încheia acorduri cu una sau mai multe ţări terţe sau
organizaţii internaţionale, acestea fiind obligatorii pentru instituţiile Uniunii şi pentru statele
membre. În temeiul art. 218 TFUE, Consiliul autorizează începerea negocierilor, adoptă directivele
de negociere, autorizează semnarea şi încheieacordurile.
Consiliul adoptă decizia privind încheierea acordului, după aprobarea Parlamentului European,
în următoarele cazuri: acorduri de asociere; acordul privind aderarea Uniunii la Convenţia
europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; acorduri de instituire a
unui cadru instituţional specific prin organizarea procedurilor de cooperare; acorduri care au
implicaţii bugetare importante pentru Uniune; acorduri în domeniile în care se aplică procedura
legislativă ordinară sau procedura legislativă specială în cazul în care este necesară aprobarea
Parlamentului European (de la această regulă este exceptat cazul în care acordul se referă exclusiv
la politica externă şi de securitate comună).
Atribuţii în domeniul politicii externe şi de securitatecomună
Conform art. 24 TUE, competenţa Uniunii în materie de politică externă şi de securitate comună
include toate domeniile politicii externe, precum şi toate chestiunile referitoare la securitatea
Uniunii, inclusiv la definirea treptată a unei politici de apărare comune care poate conduce la o
apărare comună. Astfel, potrivit art. 26 TUE, Consiliul este instituţia care, pe baza orientărilor
42
 generale şi a liniilor strategice definite de Consiliul European, elaborează politica externă şi de
securitate comună şi adoptă deciziile necesare pentru definirea şi punerea în aplicare aacesteia.
Atribuţii în cadrul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie
Conform art. 67 TUE, Uniunea constituie un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie cu
respectarea drepturilor fundamentale şi a diferitelor sisteme de drept şi sisteme juridice ale statelor
membre.
În timp ce orientările strategice ale planificării legislative şi operaţionale în cadrul acestui spaţiu
sunt definite de către Consiliul European, Consiliul are competenţa de a adopta, la propunerea
Comisiei, măsurile de stabilire a condiţiilor în care statele membre, în colaborare cu Comisia,
realizează o evaluare obiectivă şi imparţială a punerii în aplicare, de către autorităţile statelor
membre, a politicilor Uniunii prevăzute în acest domeniu.
Concret, Consiliul are în structura sa un comitet permanent care asigură în cadrul Uniunii
promovarea şi consolidarea cooperării operaţionale în materie de securitate internă.

4. Consiliul European
Începând cu anul 1961, timp de aproape 15 ani, şefii de state şi de guverne din cadrul
Comunităţilor europene au organizat mai multe întâlniri sub forma unor conferinţe la nivel înalt, cu
scopul de a discuta diverse aspecte ale cooperării politice dintre statele membre, fără ca aceste întâlniri
să fie prevăzute de tratatele originare. Şefii de stat şi de guvern se întâlneau la intervale neregulate.
De-abia în anul 1974 s-a stabilit la Summit-ul de la Paris ca întrunirile acestora să aibă loc
în mod regulat, în urma propunerii preşedintelui francez Valery Giscard d'Estaing. Cu această
ocazie, şefii de state şi de guverne au adoptat un document final care aducea câteva modificări
sistemului întâlnirilor acestora, mai ales:
- stabilirea unei periodicităţi a întâlnirilor (summit-uri; de trei ori pe an şi ori de câte ori este
nevoie);
- întâlnirile se vor numi de acum înainte „Consiliuleuropean";
- la lucrările Consiliului european vor putea participa Preşedintele şi membri aiComisiei;
- se stabileşte rolul Consiliului european, atât în domeniul comunitar, cât şi în domeniul
cooperăriipolitice.
Oficializarea Consiliului european s-a realizat abia în anul 1986, prin Actul unic european,
iar instituţionalizarea Consiliului european se realizează prin Tratatul de la Maastricht, semnat la 7
februarie 1992161. Potrivit acestuia „Consiliul european dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale
şi oferă orientările politice generale.
Consiliul european reuneşte şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, ca şi preşedintele
Comisiei Europene. Aceştia sunt asistaţi de miniştrii afacerilor externe ai statelor membre şi de câte
un membru al Comisiei. Consiliul european se reuneşte sub preşedinţia şefului de stat sau de guvernal
statului membru care exercită preşedinţia Consiliului.
Consiliul european prezintă Parlamentului European un raport la sfârşitul fiecărei reuniuni a
sa,precum şi un raport scris anual care vizează progresele realizate de Uniune".
Cele mai importante modificări în reglementarea Consiliului European au fost aduse odată cu
adoptarea Tratatului de la Lisabona. Astfel, potrivit art. 13 TUE (versiunea consolidată în urma
adoptării Tratatului de la Lisabona), Consiliului European i-a fost conferită în mod expres calitatea
de instituţie a Uniunii Europene, cu rolul de a oferi impulsurile necesare dezvoltării acesteia şi de a-
i defini orientările şi priorităţile politicegenerale.

Consiliul European este forul politic suprem al Uniunii Europene,ale cărui întâlniri sunt

161
Scăunaş, S., op. cit., pp.88-89 ; www.europeana.ro; în doctrină există şi opinia contrară potrivit căreia
acest for european de dialog politic nu este nici instituţie comunitară, cum sunt Comisia, Consiliul U.E.,
Parlamentul, Curtea de Justiţie şi Curtea de conturi, şi nici organ comunitar cu activitate permanentă sau
deliberativă cum sunt COREPER, Comitetul regiunilor etc. – a se vedea în acest sens Dragoş, D.C., op.
cit., p.77.
43
 evenimente politice şi mediatice importante care determină mişcări majore în Uniunea Europeană162,
în ale cărui competenţe intră, în mod prioritar:
- problemele privitoare la cadrul şi perspectivele generale de evoluţie ale Uniunii
Europene;
- problemele legate de politica externă şi de securitate comună, coordonată de şefii de stat şi
de guvern la întâlnirile la nivel înalt.
Consiliul European nu are dreptul să ia decizii cu efect juridic, fiind însă cel mai influent
organism în procesul de elaborare a actelor Uniunii Europene 163. Influenţa Consiliului European se
manifestă cu pregnanţă la nivel informal, deoarece şefii de state şi de guverne sunt cei care stabilesc
direcţiile de urmat în politica Uniunii, urmând ca instituţiile comunitare, în frunte cu Consiliul U.E.
şi Comisia, să pună în aplicare, prin acte comunitare, hotărârile luate la nivelul
Consiliuluieuropean.Rezultateleconsultărilorsuntconsemnateîn―Concluziilepreşedinţiei,care apoi
sunt puse în practică de celelalte instituţii europene. Prin urmare, compromisurile negociate la acest
nivel sunt puse în aplicare, în concret, de miniştrii de externe din statele membre, care formează
Consiliul U.E., forţa legislativă principală aUniunii.
Urmare a adoptării Tratatului de la Lisabona, potrivit art. 13 TUE (versiunea
consolidată), Consiliului European i-a fost conferită în mod expres calitatea de instituţie a Uniunii
Europene, cu rolul de a oferi impulsurile necesare dezvoltării acesteia şi de a-i defini orientările şi
priorităţile politice generale.
Amintim, Consiliului European este principalul factor de decizie în procedura de retragere a
unui stat din Uniunea Europeană, Regatul Unit al Marii Britanii propulsând a astfel de situație fără
precedent. La data de 29 martie 2017, prin adresa sa, Regatul Unit a solicitat Consiliului European
retragerea din Uniunea Europeană în virtutea art. 50 TFUE.
Potrivit art. 218 alin. (4) TFUE, Consiliul European „poate adresa directive negociatorului
și poate desemna un comitet special, negocierile trebuind să fie conduse în consultare cu acest
comitet164. Astfel, pe măsura desfășurării negocierilor Consiliul European va adopta directive de
negociere pe care le va înainta grupului de lucru, corespunzător fiecărei runde de negociere. În
situația Brexitului, primele directive de negociere au în vedere drepturile cetățenilor, înțelegerea
financiară, situația Irlandei, mărfurile introduse pe piață și procedurile întemeiate pe dreptulUE165.
De asemenea, potrivit art. 50 alin. (3) TFUE, termenul pentru încheierea acordului este de
doi ani de la notificarea Consiliului.

Organizarea și funcţionarea ConsiliuluiEuropean

Conformart.15TUE (versiunea consolidată în urma adoptării Tratatului de la Lisabona),
Consiliul European este compus din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum şi din
preşedintele său şi preşedintele Comisiei Europene. De asemenea, la lucrările Consiliului European
participă şi înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate.
Potrivit art. 4 din Regulamentul de procedură al Consiliului European166, atunci când ordinea de
zi impune aceasta, fiecare membru al Consiliului European poate decide să fie asistat de un ministru
şi, în ceea ce îl priveşte pe preşedintele Comisiei, de un membru al Comisiei. Delegaţiile al căror
acces este autorizat în imobilul în care are loc reuniunea Consiliului European nu pot depăşi 20 de
162
Baldwin, R., Wyplosz, C., op. cit., p.67.
163
Ibidem.
164
În fruntea grupului de lucru au fost desemnați Michel Barnier, negociatorul-șef al UE, și David
Davis, secretarul de stat pentru ieșirea din Uniunea Europeană, care alături de reprezentanții Comisiei
Europene (negociatorul UE) vor desfășura activitățile și vor raporta sistematic Consiliului European,
Consiliului și grupurilor sale de pregătire.
165
A se vedea Consiliul European, Secretariatul General al Consiliului, Consiliul (articolul 0)
autorizează începerea negocierilor privind rexitul și adoptă directivele de negociere, Bruxelles, 2017,
disponibil la adresa web http://www.consilium.europa.eu/ro/press/press-releases/2017/05/22/brexit-
negotiating-directives/pdf, accesată la data de10.11.2017.
166
Regulamentul de procedură al Consiliului European a fost adoptat prin Decizia
Consiliului European 2009/882/UE din 1 decembrie 2009 , publicată în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene L 315/52 din2.12.2009.
44
 persoane pentru fiecare stat membru şi pentru Comisie şi cinci persoane pentru înaltul Reprezentant.
Acest număr nu cuprinde personalul tehnic care efectuează sarcini specifice de securitate sau de
sprijin logistic. Numele şi funcţiile membrilor delegaţiilor în cauză se notifică în prealabil
Secretariatului General al Consiliului.
Preşedintele Consiliului European are următoarele competenţe:
- prezidează şi impulsionează lucrările ConsiliuluiEuropean;
- asigură pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului European, în cooperare cu
preşedintele Comisiei şi pe baza lucrărilor Consiliului AfaceriGenerale;
- acţionează pentru facilitarea coeziunii şi a consensului în cadrul ConsiliuluiEuropean;
- prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a ConsiliuluiEuropean;
- asigură, la nivelul său şi în această calitate, reprezentarea externă a Uniunii în probleme
referitoare la politica externă şi de securitate comună, fără a aduce atingere atribuţiilor înaltului
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica desecuritate.
Conform prevederilor din Regulamentul de procedură, Consiliul European şi preşedintele
acestuia sunt asistaţi de Secretariatul General al Consiliului, sub autoritatea Secretarului General al
acestuia. Secretarul General al Consiliului asistă la reuniunile Consiliului European şi ia toate
măsurile necesare pentru organizarealucrărilor.
Consiliul European se întruneşte la convocarea preşedintelui său care, cu cel puţin un an
înaintea începerii semestrului şi în strânsă cooperare cu statul membru care deţine preşedinţia pe
durata semestrului respectiv, face publice datele preconizate pentru reuniunile Consiliului European
care urmează să se desfăşoare pe durata respectivului semestru. De asemenea, preşedintele poate
convoca o reuniune extraordinară a Consiliului European atunci când situaţia o impune.
Consiliul European se întruneşte la Bruxelles, iar în situaţii excepţionale, preşedintele
Consiliului European, cu acordul Consiliului Afaceri Generale şi al Comitetului Reprezentanţilor
Permanenţi, hotărând în unanimitate, poate decide ca o reuniune a Consiliului să se desfăşoare în alt
loc167.
Pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului European este asigurată de preşedintele
Consiliului European în cooperare cu preşedintele Comisiei şi pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri
Generale, care pregăteşte reuniunile Consiliului European şi urmăreşte aducerea la îndeplinire a
măsurilor adoptate, în colaborare cu preşedintele Consiliului European şi cu Comisia.
Potrivit art. 4 din Regulamentul de procedură al Consiliului European, fiecare reuniune ordinară
a Consiliului European se desfăşoară pe o perioadă de maxim două zile, cu excepţia cazului în care
Consiliul European sau Consiliul Afaceri Generale decide altfel, la iniţiativa preşedintelui
Consiliului European.
In ceea ce priveşte cvorumul necesar pentru adoptarea deciziilor, este necesară prezenţa a două
treimi dintre membrii Consiliului European pentru ca acesta să poată trece la vot, preşedintele
Consiliului European şi preşedintele Comisiei neintrând în calcululcvorumului.
Deciziile adoptate de Consiliul European sunt semnate de preşedintele acestuia şi de Secretarul
General al Consiliului. In cazul în care nu indică destinatarul, acestea se publică în Jurnalul Oficial
al Uniunii Europene, iar în cazul în care au un destinatar, deciziile se aduc la cunoştinţa acestuia de
către Secretarul General al Consiliului.
5.Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Cu ocazia semnării, la 18 aprilie 1951, a Tratatului de la Paris de instituire a Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), intrat în vigoare la 23 iulie 1952 şi expirat la 23 iulie
2002, cele şase state membre fondatoare (Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Ţările de
Jos) au decis să creeze un organism jurisdicţional însărcinat să asigure respectarea dreptului
comunitar, aplicarea sa uniformă de către toate statele membre şi să rezolve diferendele generate de
punerea în aplicare a acestuia: Curtea de Justiţie a CECO.
Curtea a fost instalată în mod solemn la Luxemburg (unde îşi are sediul şi în prezent) la 10
decembrie 1952, cu ocazia primei sale audieri solemne, prezidată de Massimo Pilotti, primul
167
Articolul 13 din Regulamentul de procedură al Consiliului European.
45
 preşedinte al Curţii între 1952 şi 1958.
După ce a elaborat, în martie 1953, propriul Regulament de procedură şi după numirea
grefierului, Curtea a pronunţat primele sale hotărâri la 21 decembrie 1954: Franţa împotriva Înaltei
Autorităţi (1/54) şi Italia împotriva Înaltei Autorităţi (2/54).
Competenţele Comunităţii devenind tot mai extinse, organul său jurisdicţional trebuia să
evolueze. Astfel, Tratatele de la Roma de instituire a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a
Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA), semnate la 25 martie 1957 şi intrate în vigoare
la 1 ianuarie 1958, au creat o nouă instanţă jurisdicţională, Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene (CJCE), comună celor treiComunităţi.
Prin semnarea, în aceeaşi zi, a Convenţiei privind unele instituţii comune Comunităţilor
Europene, s-a decis înlocuirea Curţii CECO cu CJCE. Astfel, CJCE devenea, împreună cu adunarea
Parlamentară, o instituţie unică pentru Comunităţile Europene. Drept urmare, în aceeaşi zi, odată cu
aceste tratate este adoptată şi o Convenţie care prevedea că atribuţiile jurisdicţionale prevăzute de
tratatele comunitare vor fi exercitate de o Curte de Justiţie unică168.
Judecătorii europeni nu pot fi influenţaţi în deciziile lor de apartenenţa la un stat membru, ci
trebuie să urmărească interesul comunitar. Litigiile aduse în faţa sa sunt fie între instituţiile Uniunii
Europene, fie între Comisia europeană (în numele Uniunii Europene) şi statele membre, fie între
satele membre, fie, în fine, între persoane fizice sau juridice şiUniunea Europeană.
Toate litigiile au natură administrativă sau civilă, Curtea neavând competenţe de instanţă
penală169.
În conformitate cu dispoziţiile Tratatului de la Nisa, Consiliul, prin decizia sa din 2
noiembrie 2004, a alăturat Tribunalului de Primă Instanţă şi Tribunalul Funcţiei Publice al Uniunii
Europene. Crearea acestei instanţe specializate a permis eliminarea din competenţa Tribunalului de
Primă Instanţă a litigiilor dintre Comunităţi şi funcţionarii acestora în temeiul art. 236 din TCE şi a
art. 152 din TCEEA, inclusiv în litigiile dintre orice organisme sau agenţii şi funcţionarii acestora
pentru care competenţa era atribuită Curţii de Justiţie.
Rolul Curţii Europene de Justiţie este dat de următoarele caracteristici ale acesteia170:
- Curtea aplică o jurisdicţie de „unică Instanţă‖, principiu încă valabil chiar dacă există şi
Tribunalul de Primă Instanţă, deoarece, faţă de acesta, Curtea nu joacă rolul unei „a douainstanţe‖;
- Curtea are, deci, o jurisdicţie exclusivă, Jurisdicţia Curţii este obligatorie, nici o altă instanţă
neputându-se pronunţa în domeniile care ţin de competenţa sa dejurisdicţie;
- În anumite cazuri, şi „particularii se port adresaCurţii;
- Deciziile Curţii sunt obligatorii, având forţă executorie în teritoriul statelormembre;
- Jurisdicţia Curţii este una specială, Curtea având competenţe doar în sectoare regularizate
de dreptul UniuniiEuropene.
Pentru ca un sistem de drept să aibă o bună funcţionare şi să acţioneze ca un adevărat sistem
legal, acesta trebuie să aibă un organ judiciar propriu care să vegheze la aplicarea în bune condiţii a
normelor sale juridice şi a principiilor de drept specifice171.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este, astfel, organul judiciar al Uniunii Europene,
aceasta presupune că în toate domeniile în care se aplică Tratatele Comunităţii şi ale Uniunii

168
A se vedea Scăunaş, S., op.cit., p. 172.
169
Curtea de Justiţie îşi exercită competenţele prevăzute în tratatele constitutive şi în Convenţia
referitoare la unele instituţii comune ale Comunităţilor Europene (din 25 martie 1957), în Protocoalele
asupra statutului Curţii, în Protocolul privitor la interpretarea Convenţiei din 27 septembrie 1968 cu
privire la competenţa judiciară şi la executarea deciziilor în materie civilă şi comercială, în Convenţia
asupra brevetului comunitar semnată la Bruxelles la 15 decembrie 1975, în Actul Unic, în Decizia
Consiliului 88/591 CECO, CEE, CEEA din 24 octombrie 1988, care a instituit Tribunalul de Primă
Instanţă (în prezent Tribunalul), în Regulamentul de procedură din 19 iunie 1991, în Regulamentul
adiţional din 4 decembrie 1974 din Luxemburg şi în instrucţiunile grefierului din 4 decembrie 1974 cu
modificările din 3 octombrie 1986 – Moroianu-Zlătescu, I., op. cit., partea I,p.80.
170
A se vedea, Bărbulescu, I.Gh.,op. cit., p.112.
171
A se vedea Voican, M., Burdescu, R., Mocuţa, Gh., Curţi internaţionale de justiţie, Editura All Beck,
Bucureşti, 2000, p. 80.
46
 Europene, Curtea de Justiţie din Luxemburg este Curtea Supremă de Justiţie a Uniunii Europene.
Necesitatea înfiinţării acestei instituţii rezidă din aceea că, pentru a avea o existenţă viabilă,
sistemul juridic comunitar trebuie să aibă un organ judiciar propriu care să asigure respectarea
tratatelor de către statele membre şi deci, implicit, să vegheze la buna desfăşurare şi extindere a
procesului de integrare europeană.
Curtea are rolul de a menţine echilibrul atât între competenţele instituţiilor comunitare, cât şi
între competenţele conferite Uniunii Europene şi cele care au rămas în patrimoniul juridic al statelor
membre. În egală măsură, construcţia instituţională comunitară se adresează deopotrivă statelor şi
cetăţenilor acestora. Indiferent de adresant, hotărârile luate de centrul decizional al Comunităţilor
Europene şi ulterior al Uniunii Europene, declanşează automat şi responsabilitatea acestora, atât faţă
de statele membre, cât şi faţă de cetăţenii lor. Judecătorii comunitari sunt chemaţi să asigure
uniformitatea interpretării şi aplicării normei comunitare, iar aceasta, la rândul său, să ducă la o
conduită juridică identică pentru toţi subiecţii cărora le este adresată şi în toate împrejurările. În
consecinţă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene are competenţa de a soluţiona litigii în care se
constituie ca părţi state membre, instituţii comunitare, persoane fizice sau juridice din întreg spaţiul
comunitar172. Jurisprudenţa Curţii are un rol foarte important în construcţia ordinii juridice
comunitare, contribuind substanţial la stabilirea conduitei tuturor subiecţilor juridici comunitari.
Aceasta presupune aplicarea integrală a normei comunitare în cadrul sferei de competenţă a acesteia
şi protejarea drepturilor conferite prin dispoziţiile sale cetăţenilor (aplicarea directă a
normeicomunitare), determinând totodată inaplicabilitatea oricărei dispoziţii contrare din dreptul
intern, anterioară sau ulterioară normei comunitare (supremaţia ordinii juridice comunitare asupra
celei naţionale)173.
În ceea ce priveşte natura juridică, Curtea de Justiţie nu este o jurisdicţie internaţională, ci o
jurisdicţie internă a Uniunii după modelul jurisdicţiilor statale, atât prin persoana justiţiabililor, cât
şi prin competenţă, natura litigiilor care îi sunt supuse sau procedura după care statuează 174. Cu alte
cuvinte, principiile care se află la baza justiţiei comunitare sunt fundamental diferite de cele care
inspiră jurisdicţiile din dreptul internaţional.
Cel mai recent document prin care s-a reglementat organizarea şi funcţionarea Curţii de
Justiţie este Tratatul de la Lisabona, care a adus unele modificări atât tratatului privind Uniunea
Europeană (TUE), cât şi Tratatului instituind Comunitatea Europeană (TCE). Astfel, în temeiul
art.13 TUE (versiunea consolidată), s-a stabilit ca denumirea acestei instituţii să fie „Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene", iar prin dispoziţiile art. 19 TUE au fost completate prevederile
tratatelor precedente în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea Curţii deJustiţie.
Curtea Europeană de Justiţie nu trebuie confundată cu Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
cu sediul la Strasbourg - organ creat de Consiliul Europei în baza Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului.
Componenţa Curţii Justiţie a Uniunii Europene
Potrivit art. 19, al. (2) din TUE (versiunea consolidată), în prezent, Curtea este formată din
judecători, câte unul pentru fiecare stat membru, şi este asistată de avocaţi generali, numărul
acestora putând fi mărit de către Consiliu, care hotărăşte în unanimitate.
Judecătorii , preşedintele Curţii
Iniţial, prin dispoziţiile tratatelor constitutive s-a prevăzut ca numărul judecătorilor să fie
limitat la şase. Ulterior, datorită evoluţiilor cantitative şi salturilor calitative pe care le-a înregistrat
construcţia europeană în ansamblul său, prin extinderea Uniunii pe de o parte, precum şi prin
creşterea numărului de cazuri şi diversificarea acestora pe de altă parte, numărul judecătorilor a
crescuttreptat.
În prezent, Curtea este compusă din 27 de judecători, conform principiului câte un judecător

172
A se vedea Micu, G., Ordinea juridică instituţională comunitară, Editura Paideia, Bucureşti, 2007, p.
188.
173
A se vedea Richardson, J.J., European Union: power and policy-making, 2nd Edition, Routledge,
Abingdon, 2001, p. 182.
174
A se vedea Bărbulescu, I.Gh., Sistemul instituţional, Colecţia:Uniunea Europeană, Seria:Europa
mea, Editura Tritonic, Bucureşti, 2007, pp. 181-182.
47
 pentru fiecare stat membru. Judecătorii sunt aleşi dintre persoanele a căror independenţă este mai
presus de orice îndoială şi care posedă calificările profesionale necesare numirii în cele mai înalte
funcţii jurisdicţionale naţionale în ţările din care provin, sau care sunt jurişti de o competenţă
recunoscută175 .
Până în momentul semnării Tratatului de la Nisa 176, tratatele comunitare nu au exclus
posibilitatea unei eventuale numiri ca judecător comunitar a unei persoane care să provină dintr- un
stat nemembru. Acest lucru nu mai este valabil în prezent, când actualul număr de judecători este
rezultatul dispoziţiilor Tratatului de la Nisa prin care s-a instituit regula, care anterior a funcţionat
ca regulă nescrisă, ca fiecare stat membru să aibă desemnat un resortisant al său ca judecător în
compunereaCurţii.
Pentru a răspunde în mod corespunzător sarcinilor care le revin, judecătorii Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene trebuie să îndeplinească o serie de criterii de preselecţie referitoare la probitatea
lor morală şi profesională. În ceea ce priveşte ipoteza probităţii morale în baza căreia trebuie să fie
selecţionaţi judecătorii, persoanele în cauză trebuie să-şi fi demonstrat în decursul anilor, în cadrul
activităţii lor juridice, acele calităţi şi trăsături de caracter care să nu-i facă coruptibili la influenţele
exterioare în interpretarea şi aplicarea dreptului şi care să le configureze un caracter onest, integru.
Cealaltă condiţie de alegere, constând în pregătirea şi funcţiile lor profesionale, nu presupune în
mod necesar ca persoanele respective să fi îndeplinit funcţii de judecători în cadrul tribunalelor
naţionale. Deoarece legea nu distinge, pot fi calificate pentru o asemenea activitate oricare dintre
persoanele de formaţie juridică îndeplinind doar aceste două condiţii, cum ar fi, spre exemplu,
judecătorii, procurorii, avocaţii, cercetătorii ştiinţifici în domeniu, arbitrii din cadrul unor structuri
organizate, ş.a.m.d..
Nu doar condiţiile de preselecţie sunt foarte restrictive, ci şi conduita impusă judecătorilor pe
toată durata mandatului. Astfel, odată aleşi în componenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene,
judecătorilor li se interzice în perioada mandatului lor, să deţină vreo funcţie politică ori
administrativă şi, de asemenea, nu le este îngăduit să exercite vreo activitate profesională, indiferent
dacă aceasta aduce sau nu vreun câştig. Nu intră în această logică cazul în care judecătorului îi este
acordată vreo dispensă în mod excepţional în acest sens de către Consiliul U.E., cum ar fi
exercitraea unor activităţi didactice sau de cercetare în domeniul ştiinţelor juridice177.
Judecătorii sunt desemnaţi de comun acord de către guvernele statelor membre 178, pentru o
perioadă de şase ani, după consultarea unui comitet care emite un aviz cu privire la capacitatea
candidaţilor de a exercita funcţiile de judecător şi avocat general în cadrul Curţii de Justiţie şi al
Tribunalului, înainte ca guvernele statelor membre să facă nominalizările. Aceştia sunt fie membri cu
mare experienţă ai înaltelor instanţe jurisdicţionale naţionale, fie jurişti deosebit de competenţi, dar care
trebuie să ofere toate garanţiile de imparţialitate. În tot timpul mandatului lor, ei sunt independenţi de
ţările lor de origine, care nu îi pot revoca179.
Judecătorii se bucură de imunitate de jurisdicţie180. În ceea ce priveşte actele îndeplinite de
ei în calitate oficială, inclusiv afirmaţiile şi înscrisurile, judecătorii continuă să beneficieze de
imunitate şi după încetareafuncţiei.
Curtea, întrunită în şedinţă plenară, poate ridica imunitatea. Dacă, după ridicarea imunităţii,
împotriva unui judecător este declanşată o acţiune penală, el poate fi judecat în orice stat membru,
numai de instanţa competentă să judece magistraţii celei mai înalte jurisdicţii naţionale.
Preşedintele Curţii este ales de judecători pentru un mandat de trei ani, care poate fi reînnoit.

175
A se vedea Voicu, M., Introducere în dreptul european, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p.
160.
176
Tratatul de la Nisa a fost semnat pe 26 februarie 2001 în cadrul Consiliului European de la Nisa
(Franţa) şi a intrat în vigoare la 1 februarie 2003, după ce a fost ratificat de fiecare stat membru, fie prin
vot în parlamentul naţional, fie prin referendum.
177
A se vedea Codul de conduită a membrilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pe site-ul oficial al
instituţiei, www.curia.europa.eu/ro/Curtea de Justiţie/Membrii/Codul de conduită (2007/C 223/01) .
178
A se vedea, Scăunaş, S, op. cit., p.110
179
Moroianu-Zlătescu, I., op. cit., partea I, p.81
180
A se vedea Rusu, I., Organizaţii şi relaţii internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 95.
48
 Acesta are rolul de a conduce lucrările şi serviciile Curţii, precum şi de a prezida audierile şi
deliberările în cele mai înalte formaţiuni de judecată.
În cazul încetării mandatului preşedintelui Curţii înainte de termenul normal, se procedează la
înlocuirea lui pentru perioadarămasă.
Alegerile se desfăşoară prin vot secret. Este ales judecătorul care obţine majoritatea absolută.
Dacă nici unul dintre judecători nu întruneşte majoritatea absolută, se procedează la un al doilea tur
de scrutin, fiind ales judecătorul care a obţinut cel mai mare număr de voturi. În caz de paritate a
voturilor, este ales cel maivârstnic181.
Dintre cele mai importante atribuţii ale preşedintelui Curţii de Justiţie, fac parte următoarele:
 conduce activitatea juridică şi administrativă a Curţii;
 prezidează, după caz, dezbaterile cauzei şi deliberările;
 desemnează judecătorul-raportor pentru fiecare cauză, concomitent cu încredinţarea
acesteia unei camere a Curţii;
 stabileşte termenele pentruintervenţii;
 stabileşte data şi ora şedinţelor Marii Camere şi ale Plenului;
 acordă, în împrejurări speciale, priorităţi pentru acele cauze pentru care consideră că
este necesar.
Încetarea calităţii de judecător al Curţii de Justiţie a Uniunii Europene are loc într-una din
situaţiile următoare182:
 înlocuirea normală legală, la finalulmandatului;
 în caz de deces al judecătorului, în perioada exercităriimandatului;
 prin demisie voluntară, înainte de terminareamandatului;
 dacă, în opinia unanimă a judecătorilor şi avocaţilor generali ai Curţii, un judecător nu
mai îndeplineşte condiţiile necesare ori nu mai face faţă obligaţiilor privitoare la funcţia sa.
În cel din urmă caz, persoana în cauză îşi poate pierde nu numai calitatea de judecător, dar şi
dreptul la o pensie sau alte beneficii echivalente. Judecătorul în cauză nu poate să ia parte la
deliberarea care are drept finalitate situaţia sa. Conform Regulilor de procedură, atunci când Curtea
se află în situaţia de a decide dacă un judecător mai îndeplineşte condiţiile de exercitare a
atribuţiilor sale sau nu mai poate face faţă obligaţiilor privind funcţia sa, preşedintele va invita pe
judecătorul în cauză să îşi spună cuvântul în faţa Curţii, în şedinţă închisă (în Camera de Consiliu),
în absenţa grefierului.
Avocaţii generali
În afara judecătorilor, Curtea este asistată de 11 avocaţi generali care au obligaţia ca,
acţionând cu deplină imparţialitate şi independenţă, să prezinte în şedinţă publică concluzii motivate
în cauzele care, potrivit Statutului Curţii, reclamă intervenţia acestora. În cazul în care se apreciază
că este nevoie de sporirea numărului avocaţilor generali, Consiliul, la solicitarea Curţii, hotărând
prin procedura votului cu unanimitate, poate să mărească numărul avocaţilor generali.
Statutul acestora nu diferă de cel al judecătorilor, fiindu-le opozabile toate regulile în legătură
cu numirea, durata mandatului, înlocuirea sau încetarea funcţiilor judecătorilor. Chiar şi principiul
schimbării alternative a acestora este preluat de la modelul judecătorilor. La fiecare trei ani, patru
dintre aceştia urmează să fie înlocuiţi. Spre deosebire însă de situaţia prezentată în cazul
judecătorilor, Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie şi Spania au câte un avocat general
permanent, iar celelalte state iau parte la un sistem care presupune rotaţia a trei avocaţi în ordine
alfabetică.
Rolul atribuit avocatului general este acela de a-şi expune opinia sa la sfârşitul procedurii
orale a dezbaterii contradictorii în faţa completului de judecată, pe care are obligaţia de a o face
cunoscută şi terţelor persoane interesate, opinia sa odată exprimată devenind publică. Această
procedură prezintă dezavantajul că atunci când expunerea avocatului ar contrazice opiniile
guvernului său ar putea atrage riscul ca mandatul său să nu fie reînnoit183.
Avocaţii generali sunt desemnaţi în aceleaşi condiţii ca şi judecătorii. Rolul avocaţilor
181
Idem, p. 99.
182
Idem, p. 194.
183
A se vedea Micu, G., op. cit., p. 195.
49
 generali este de a prezenta în mod public, cu deplina imparţialitate şi în deplină independenţă,
concluzii motivate cu privire la cauzele care, în conformitate cu Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene, necesită intervenţia lor. Ei asistă Curtea şi o ajută în îndeplinirea misiunii sale, fiind
însărcinaţi să prezinte concluziile în orice cauză, public, independent şi imparţial, cu excepţia cazuluiîn
care Curtea decide că nu sunt aspecte de drept noi184, ei apropiindu-se prin atribuţii mai degrabă de
clasicul procuror decât de avocaţii pledanţi din sistemelenaţionale.
Opiniile avocaţilor generali nu sunt obligatorii, acestea fiind însă, în cele mai multe cazuri,
urmate de instanţă. Acestea se constituie într-o importantă sursă de informaţii cu privire la
raţionamentul care se află la baza unei hotărâri şi, în mod deosebit, pot servi ca un instrument de
verificare a ideilor care să contribuie la dezvoltarea dreptului, fără a se angaja deplina autoritate a
dreptului faţă de acestea. Urmând această procedură, pot fi transmise unui public numeros şi divers
idei noi, precum şi atitudinile sesizate în cadrul oricărei dezbateri ulterioare, care pot să indice dacă
o inovaţie juridică are şansa de a fi primită favorabil. Din aceste considerente, avocaţii generali în
comparaţie cu judecătorii, au o libertate mai mare de a exprima unele opiniiradicale185.
Numirea prim avocatului general se face de către Curte, dintre avocaţii generali, pe o
perioadă de un an, aşa încât pe durata mandatelor de şase ani aproape toţi avocaţii generali vor
putea îndeplini această funcţie. În plus faţă de atribuţiile care revin de regulă avocaţilor generali,
prim avocatul general prezidează întrunirile acestora şi, din momentul în care a fost desemnat
judecătorul-raportor, încredinţează fiecare cauză unuia dintre avocaţii generali.
Procedura de învestire presupune ca, înainte de a-şi începe exercitarea atribuţiilor, avocaţii
generali, asemenea judecătorilor, să depună un jurământ prin care îşi iau angajamentul de a executa
obligaţiile care le revin, imparţial şi corect, precum şi de a păstra confidenţialitatea asupra
deliberărilor Curţii.
Organizareaşi funcţionarea Curţii de Justiţiea Uniunii Europene
Organizarea şi funcţionarea Curţii de Justiţie sunt reglementate în cuprinsul tratatelor, în
Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (anexat la TFUE) precum şi în Regulamentul său de
procedură.
În conformitate cu art. 16 din Statului CJUE, Curtea înfiinţează în cadrul ei camere formate
din trei şi din cinci judecători, aceştia alegând dintre ei preşedinţii camerelor. Judecătorii aleg
dintre ei, prin vot secret, un preşedinte, al cărui mandat este de 3 ani şi poate fi reales. Preşedintele
Curţii are rolul de a prezida audierile şi deliberările din Camera de consiliu şi de a dirija activitatea
Curţii.
Potrivit dispoziţiilor art. 251 TFUE, formaţiunile de lucru ale Curţii sunt:
- Plenul (compus din toţi judecătorii, are în competenţă acţiuni care vizează un stat membru sau o
instituţie a Uniunii Europene, precum şi cazurile în care se judecă cererea Parlamentului European de
demitere a Mediatorului european186, sesizarea Comisiei sau Consiliului U.E. în legătură cu
nerespectarea obligaţiei de onestitate şi prudenţă după încetarea funcţiei de către un fost comisar
european, sesizarea de către Comisie sau Consiliu privind comiterea de către un comisar european aunor
greşeli grave sau privind neîndeplinirea condiţiilor necesare exercitării funcţiei sale şi de asemenea ia
act de demisia unui membru al Curţii de conturi, care nu mai îndeplineşte condiţiile de exercitare
afuncţiei);
- Marea cameră (compusă din 15 judecători, se întruneşte atunci când statul membru sau instituţia
comunitară parte în litigiu o solicită în mod expres) şi
- Camerele (compuse din 3 până la 5 judecători, sunt de competenţa lor litigiile declanşate între
persoanele fizice sau juridice, care nu prezintă dificultate). compunerea camerelor este publicată în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. După ce s-a realizat repartiţia pe camere a judecătorilor,
aceştia îşi aleg, tot dintre ei, preşedinţii camerelor. Normele comunitare prevăd ca preşedinţii
camerelor compuse din cinci judecători să fie aleşi pentru o perioadă de trei ani, iar cei ai camerelor
de trei judecători pentru o perioadă de un an, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singurădată.
Judecătorii sunt ajutaţi în îndeplinirea atribuţiilor jurisdicţionale de către grefieri şi referenţi.
184
Scăunaş, S.,op.cit., p.110
185
Micu, G., op. cit., p. 195.
186
A se vedea Micu ,G., op. cit., p. 198
50
 Grefierii sunt aleşi de către judecători şi au atribuţii de asistare a acestora în funcţia judiciară
- asistă la audieri, consemnează dezbaterile, ţin arhivele Curţii şi răspund de publicarea hotărârilor
judecătoreşti în „Colecţia de jurisprudenţă a Curţii", precum şi în atribuţiile administrative - asigură
administrarea bugetului Curţii, sub autoritatea preşedinteluiacesteia.
Referenţii funcţionează pe lângă fiecare judecător sau avocat general (câte doi la număr), fiind
jurişti conaţionali ai acestuia, de regulă doctori în drept. Referenţii alcătuiesc un fel de „cabinet" al
judecătorului sau avocatului general, subordonat exclusiv acestuia.
Procedura de judecată este187:
▪ contradictorie,
▪ publică,
▪ cuprinde două etape: una scrisă şi una orală ,şi
▪ inchizitorie (deoarece presupune activităţi de instrumentare a cauzei, cum ar fi expertiza şi
audiereamartorilor).
Deliberările au loc în „Camera de consiliu", iar hotărârea se ia cu majoritate simplă.
Hotărârilesunt motivate în fapt şi în drept, şi, pentru a fi aplicabile, trebuie învestite cu formulă
executorie după expirarea termenelor de contestare sau după soluţionarea căilor de atac.
Părţile sunt reprezentate în mod obligatoriu în faţa Curţii, în orice fază a procedurii. Instituţiile
UE şi statele membre sunt reprezentate prin agenţi - juriştii instituţiilor comunitare, respectiv a
Ministerului afacerilor externe din guvernul statului membru - iar persoanele fizice sau juridice, prin
avocaţi.
Limba folosită în timpul proceselor este una din limbile oficiale ale Uniunii Europene.
Contează în primul rând din ce ţară provine partea care a formulat cererea de chemare în judecată şi
din ce ţară este pârâtul. Această regulă asigură oricărei persoane din Uniunea Europeană
posibilitatea de a participa la actele procesuale în limba sa maternă. Intervenţiile părţilor procesuale
şi ale judecătorilor sunt traduse de interpreţi, la fel ca şi toate documentele care fac parte din
dosarulcauzei.
Competenţa Curţii de Justiţiea Uniunii Europene
După cum se precizează în studiile de specialitate 188, controlul de legalitate al actelor emise
de instituţiile comunitare se realizează printr-o procedură administrativă de către Mediatorul
european (art.195 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană), printr-o procedură politică de
către Comisia de petiţie a Parlamentului European şi printr-o procedură jurisdicţională de către
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
În ceea ce priveşte competenţele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pentru a-şi îndeplini cu
bine misiunea, Curţii i-au fost atribuite competenţe bine definite, pe care le exercită în cadrul
procedurii întrebărilor preliminare şi al diferitelor categorii deacţiuni.
Încă de la începutul prezentării acestei secţiuni, trebuie subliniat faptul că atribuţiile şi
competenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se limitează doar la soluţionarea litigiilor în
materie administrativă şi civilă189, aceasta neavând competenţe în materiepenală.
Curtea îndeplineşte două funcţii190, manifestându-seîn diferite modalităţi, în funcţie de ipostaza
în care se află:
a) o funcţiejurisdicţională:
- atunci când acţionează ca o curte constituţională, judecând recursurile191 contra unei
187
Potrivit Raportului anual prezentat Parlamentului European în anul 2005236, principalul instrument de
lucru al Mediatorului european este Codul european al bunei conduite administrative, aprobat de
către Parlamentul european în anul 2001, şi care explică cetăţenilor europeni care sunt drepturile lor
respectiv care trebuie să fie atitudinea administraţiei comunitare şi europene în ceea ce priveşte
respectarea acestor drepturi – a se vedea, The European Ombudsman 2006, The European ombudsman
annual report 2005, Strasbourg, 13 March 2006, p.18.
188
Negruţ, V. , Încredere şi previzibilitate în administraţia publică europeană, studiu prezentat Sesiunea
anuală de comunicări ştiinţifice “Implicaţiile Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa asupra
dreptului public şi a serviciilor publice” organizată de Institutul de Ştiinţe Administrative “Paul
Negulescu”, Sibiu, 19-20 mai 2006
189
A se vedea Watts, D., The European Union, Edinburgh University Press, Edinburgh, 2008, p. 84.
190
Dragoş, D.C., op. cit., p.71.
191
Curtea este competentă, mai ales, să se pronunţe asupra: recursurilor în anulare sau a recursurilor în
51
 instituţii comunitare sau a unui stat membru care nu-şi respectă obligaţiile din tratate sau când
interpretează tratatele comunitare;
- atunci când se comportă ca o curte administrativă, controlând legalitatea actelor comunitare
şi judecând recursurile funcţionarilor comunitari;
- atunci când exercită atribuţiile unei jurisdicţii civile, soluţionând cauzele ce au ca obiect
acordareadaunelor-interese;
- atunci când acţionează ca o curte de apel, judecând recursurile împotriva
hotărârilor date de Tribunalul de PrimăInstanţă.
b) o funcţie consultativă, întrucât emite avize în cazul în care se pune
problemarevizuiriitratatelorcomunitaresauaîncheieriiunoracorduriinternaţionale.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este organul unic de control jurisdicţional al Uniunii
Europene, însă, pe lângă aceasta, ea mai exercită şi alte prerogative, precum192:
 controlul normativ – presupune verificarea compatibilităţii actelor juridice emise de
Consiliu sau Comisie cu prevederile tratatelor şi principiile generale de dreptcomunitar;
 joacă rolul unei curţi constituţionale clarificând drepturile şi obligaţiile reciproce ale
instituţiilor europene şi a relaţiile juridice între statele membre ale UniuniiEuropene;
 are atribuţiile unui tribunal administrativ examinând plângerile depuse de persoane
fizice sau juridice interesate cu privire la deciziile Uniunii, precum şi recursurile
introduse de agenţii instituţiilor europene împotriva angajatorilorlor;
 îndeplineşte funcţiile unui tribunal civil determinând răspunderea extracontractuală în
ceea ce priveşte repararea prejudiciilor produse în exercitarea de către Uniunea
Europeană a atribuţiilor saleoficiale;
 acţionează ca şi o curte de arbitraj în anumite cazuri strict determinate.
Astfel, Curtea are două tipuri decompetenţe193:
A. Competenţe contencioase:
a. Recursul înanulare;
b. Recursul încarenţă;
c. Recursul în constatarea nerespectării de către state a dreptului UniuniiEuropene;
d. Recursul contra deciziilor Tribunalului de PrimăInstanţă;
e. Recursul înreparaţie.
B. Competenţene contencioase
a. Avizele consultative;
b. Recursul îninterpretare.
Tribunalul
Până la adoptarea Actului Unic, care a adus modificări celor trei tratate constitutive, Curtea
de Justiţie era singurul organ jurisdicţional din sistemul instituţional comunitar. Decizia 88/591 din
14 octombrie 1988 a Consiliului a creat o jurisdicţie de primă instanţă care să asiste Curtea şi s-o
degreveze de anumite speţe.
Actul Unic European a prevăzut înfiinţarea unui tribunal, ataşat Curţii de justiţie, care să judece
în primă instanţă litigiile în care reclamanţi sunt persoanele fizice şi funcţionarii comunitari.
Tratatul de la Nisa aminteşte, alături de Curte, şi Tribunalul de Primă Instanţă ca organ
comunitar chemat să „asigure respectul dreptului în interpretarea şi aplicarea prezentului tratat".
Faptul că în competenţa Curţii europene de primă instanţă intră dosarele de trimitere în judecată
înaintate de persoanele fizice şi juridice, determină uşurarea activităţii Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene.
Tribunalul de Primă Instanţă şi-a început activitatea la 1 septembrie 1989. El a întărit sistemul de drept
comunitar în primul rând permiţând un mai larg acces la justiţie al cetăţenilor Uniunii Europene şi, în
al doilea rând, prin activitatea sa, Tribunalul de Primă Instanţă a permis degrevarea Curţii de Justiţie a
carenţă, introduse de un stat sau de o instituţie; recursurilor pentru nerespectarea dreptului comunitar de
către state, îndreptate contra statelor membre; recursurilor prejudiciare (în interpretare); recursurilor
contra deciziilor Tribunalului de Primă Instanţă şi recursurilor în reparaţie – a se vedea, Scăunaş, S, op.
cit., p.111.
192
A se vedea Voican, M., Burdescu, R., Mocuţa, Gh., op. cit., p. 91.
193
Idem, p. 91-95 şi Scăunaş, S., op. cit., p. 174-175.
52
 Uniunii Europene de o parte din sarcini, permiţându-i astfel acesteia să se concentreze asupra
sarcinilor sale esenţiale, acelea de a asigura corecta interpretare şi aplicarea unitară a dreptului Uniunii
Europene, contribuind la dezvoltarea sistemului legislaţiei comunitare.Tratatul de la Nisa aminteşte,
alături de Curte şi Tribunalul de Primă Instanţă ca organ comunitar chemat să „asigure respectul
dreptului în interpretarea şi aplicarea prezentului tratat194.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, denumirea Tribunalului de Primă
Instanţă s-a simplificat, acesta fiind numit în prezent Tribunalul.
Structura şi funcţionarea Tribunalului
Structura şi funcţionarea Tribunalului sunt similare celor ale Curţii de Justiţie. Tribunalul are
dreptul de a-şi stabili singur regulile de conduită şi de funcţionare, cu acordul Curţii de Justiţie şi cu
aprobarea unanimă a Consiliului Uniunii Europene. Întrucât aceste reguli nu au fost încă stabilite,
Statutul Curţii de Justiţie se aplică şi în cazul Tribunalului de Primă Instanţă195.
Tribunalul este alcătuit din 27 de judecători, numiţi de guverne de comun acord, câte unul
pentru fiecare stat membru al Uniunii Europene, pentru un mandat de şase ani, care poate fi
reînnoit. Judecătorii îl aleg, din rândul lor, pe preşedintele Tribunalului pentru un mandat de trei
ani, care poate fi, de asemenea, reînnoit, o dată la trei ani având loc o şi o reînnoire parţială a
judecătorilor.
Condiţiile de eligibilitate care trebuie să fie îndeplinite în vederea numirii ca judecător la
această instanţă sunt mai puţin restrictive în comparaţie cu cele prevăzute pentru numirea la Curtea
de Justiţie. Independenţa persoanelor eligibile trebuie însă să fie mai presus de orice îndoială,
această condiţie fiind comună pentru cele două instanţe. În cazul celeilalte cerinţe, aceea privind
nivelul pretins al competenţei şi pregătirii profesionale, condiţiile de eligibilitate pentru Tribunal
stipulează faptul că este necesar numai ca persoana în cauză să posede capacitatea cerută pentru
numirea în înalte funcţiijurisdicţionale196.
Tribunalul, ca şi Curtea de Justiţie, este organizat în şase camere compuse din cinci sau şase
judecători260. Ca formaţiuni de judecată tribunalul lucrează în camere compuse din cinci sau din trei
judecători sau, în anumite situaţii, de un judecător unic. De asemenea, Tribunalul poate judeca o
cauză în Marea Cameră (13 judecători) sau în şedinţă plenară atunci când dificultatea problemelor
de drept sau importanţa cauzei justifică această măsură. Mai mult de 80 % dintre cauzele cu care
este sesizat Tribunalul sunt judecate de camere compuse din treijudecători.
Spre deosebire de Curtea de Justiţie, Tribunalul nu dispune de avocaţi generali permanenţi,
însă prin Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene poate fi prevăzută încredinţarea acestei
funcţii unui judecător.
Tribunalul are grefă proprie, grefierul fiind numit de judecători pentru un mandat de şase ani,
activitatea Grefei separate reflectând independenţa Tribunalului faţă de Curtea de Justiţie.
Tribunalul are, de asemenea, agenţi şi funcţionari proprii care îndeplinesc sarcinile specifice
stabilite de preşedintele Tribunalului197.
Serviciile administrative şi lingvistice ale Tribunalului sunt îndeplinite de serviciile Curţii de
Justiţie.
Judecătorii Tribunalului au acelaşi statut – drepturi şi obligaţii, garanţii şi privilegii – ca şi
judecătorii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Modalităţile de numire a judecătorilor şi a
preşedintelui, durata mandatului, alte reguli privind alte categorii de personal ale Tribunalului,
precum şi modul de organizare al instanţei nu diferă prea mult de cele stabilite pentru buna
funcţionare a Curţii de Justiţie, în foarte multe cazuri fiind chiar identice.
În cazul Tribunalului apar diferenţieri mai evidente faţă de modul de organizare al Curţii în
ceea ce priveşte statutul avocatului general. Numirea acestuia este obligatorie dacă se judecă în
plen, iar dacă se judecă in camere, acestea pot să fie asistate de avocatul general numai dacă se
apreciază că dificultatea cauzei sau complexitatea acesteia presupune o astfel de abordare. Decizia

194
A se vedea Dragoş, D.C., Uniunea Europeană. Instituţii. Mecanisme, Ediţia 3, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2007, pp. 70-71.
195
A se vedea Dragoş, D.C., op. cit., p. 71.
196
A se vedea Micu, G., op. cit., p. 209-210.
197
A se vedea Voican, M., Burdescu, R., Mocuţa, Gh., op. cit., p. 107.
53
 în acest sens este luată de plenul Tribunalului la cererea camerei care judecă speţa respectivă. În
toate aceste situaţii, un judecător al Tribunalului acţionează ca avocat general numai cu titlu ad-hoc,
urmând ca acesta să nu mai poată participa la judecarea cauzei respective198.
Competenţa Tribunalului
Misiunea Tribunalului este de a asigura respectarea dreptului Uniunii Europene. În acest scop,
el este împuternicit cu largi competenţe jurisdicţionale, exercitate în cadrul diferitelor forme de
recurs direct introdus de persoanele fizice sau juridice contra instituţiilor, în toate materiile, mai
ales agricultură, ajutoare de stat, concurenţă, politică comercială, politică regională, politică socială,
drept instituţional, dreptul de marcă, transporturi, statutulfuncţionarilor.
Tribunalul are competenţa de a judeca:
a) acţiuni directe introduse de persoane fizice sau juridice împotriva:
- actelor instituţiilor, organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii Europene, precum şi
împotriva actelor normative (ale căror destinatare sunt sau care privesc în mod direct şiindividual),
- actelor normative, dacă îi privesc discret şi nu presupun măsuri deexecutare),
- împotriva abţinerii de a acţiona a instituţiilor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii
Europene (spre exemplu, o acţiune introdusă de o întreprindere împotriva unei decizii a Comisiei
Europene prin care i se aplică oamendă);
b) acţiuni introduse de statele membre împotrivaComisiei;
c) acţiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la
actele adoptate în domeniul ajutoarelor de stat, la măsurile de protecţie comercială („dumping‖) şi
la actele prin care Consiliul exercită competenţe deexecutare;
d) acţiuni prin care se urmăreşte obţinerea unor despăgubiri pentru prejudiciile
cauzate de instituţiile Uniunii Europene sau de funcţionariiacestora;
e) acţiuni ce au la bază contracte încheiate de Uniunea Europeană, prin care se
atribuie în mod expres Tribunalului competenţa dejudecare;
f) acţiuni în materia mărcilorcomunitare;
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a cerut să fie degrevată de examinarea acestor litigii şi a
cerut ca ele să fie trecute în competenţa Tribunalului de Primă Instanţă pentru că, deşi nu comportă
probleme de drept deosebite, examinarea acestor litigii necesită un mare consum de timp199.
Persoanele fizice şi juridice au la îndemână următoarele forme de recurs în faţa
Tribunalului200:
 recursul în anulare, contra actelor instituţiilor UniuniiEuropene;
 recursul în carenţă, contra inacţiunii instituţiilor UniuniiEuropene;
 recursul în indemnizaţie (despăgubire), pentru reparaţia prejudiciilor cauzate prin
acţiuni sau inacţiuni ale instituţiilor Uniunii Europene;
 recursul în materie de responsabilitate contractuală, pentru litigii cu privire la
contractele de drept public sau privat încheiate de instituţiile Uniunii Europene;
Tribunalul se pronunţă asupra acestor litigii dacă în contractele respective există o
clauzăcompromisorie;
 recursul în materie de funcţie publică, pentru litigii între instituţiile Uniunii Europene şi
funcţionarii şi agenţii săi; litigiile dintre instituţiile Uniunii Europene şi funcţionarii lor
sunt, în principiu, de competenţa Tribunalului Funcţiei Publice. Cu toate acestea, există
posibilitatea unui recurs limitat la aspecte de legalitate laTribunalul.
Prin excepţie de la aceste reguli de competenţă, acţiunile introduse de instituţiile Uniunii
Europene, de statele membre sau de Banca Central Europeană sunt de competenţa Curţii Europene
de Justiţie.
Relaţia dintre Tribunal şi Curtea Europeană de Justiţie este similară relaţiei dintre un tribunal
şi o curte de apel dintr-un sistem de drept naţional 201. Astfel, hotărârile Tribunalului pot fi atacate în
termen de două luni cu recurs, motivat numai pe probleme de drept, în faţa Curţii de Justiţie. Dacă

198
A se vedea Micu, G., op. cit., p. 210.
199
A se vedea Voican, M., Burdescu, R., Mocuţa, Gh., op. cit., p. 108.
200
A se vedea Scăunaş, S., op. cit., p. 179.
201
A se vedea Dragoş, D.C., op. cit., p. 71-72
54
recursul este fondat, cauza se rejudecă de către Curte sau este trimisă spre rejudecare Tribunalului,
care trebuie să ţină seama de modul în care Curtea a rezolvat problemele de drept.
În doctrină267se precizează că, prin Tratatul de la Nisa, din cauza numărului foarte mare şi în
creştere a cauzelor cu care a fost sesizat Tribunalul şi pentru a degreva Tribunalul de o parte din
cauzele contencioase, s-a prevăzut crearea Camerelor jurisdicţionale, constituind noi tribunale
specializate pe materii specifice, ale căror decizii pot fi atacate cu recurs în faţa Tribunalului de Primă
Instanţă. Până în prezent, Comisia Europeană a propus crearea unui tribunal pentru contenciosul
funcţiei publice şi un tribunal al brevetului comunitar.
De asemenea, tot urmare a Tratatului de la Nisa, Consiliul Uniunii Europene pregăteşte transferul
către Tribunal a competenţei de a decide asupra recursurilor formulate de statele membre contra
instituţiilor comunitare.
Modificări aduse Curţii de Justiţie a Uniunii Europene prin Tratatul de laLisabona
Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului
de instituire a Comunităţii Europene (acestuia din urmă fiind cunoscut sub denumirea „Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene –TFUE) pune la dispoziţia Uniunii Europene instituţii
moderne şi metode de lucru optimizate pentru a face faţă, în mod eficient, provocărilor
contemporane. Într-o lume în evoluţie rapidă, europenii aşteaptă de la Uniunea Europeană
abordarea unor probleme precum globalizarea, schimbările climatice şi demografice, securitatea şi
energia. Tratatul de la Lisabona consolidează democraţia în Uniunea Europeană, precum şi
capacitatea acesteia de a promova, zi de zi, interesele cetăţenilor săi.
Pe lângă toate acestea, Tratatul de la Lisabona aduce modificări şi în ceea ce priveşte
organizarea şi competenţele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, între care menţionăm
următoarele:
a) modificări cu privire la denumirea instituţiei, organizarea şi numirea membrilor
acesteia
Uniunea Europeană, dotată acum cu personalitate juridică, se substituie Comunităţii
Europene. Astfel, prin Tratatul de la Lisabona, structura pe piloni dispare şi Uniunea dispune de un
nou cadru instituţional. În consecinţă, astfel cum şi alte instituţii îşi schimbă denumirea,
sistemuljurisdicţional al Uniunii, în ansamblu, se va numi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene,
aceasta fiind compusă din trei instanţe: Curtea de Justiţie, Tribunalul şi Tribunalul Funcţiei Publice.

b) modificări referitoare la competenţele Curţii de Justiţie a UniuniiEuropene

Structura pe piloni introdusă de Tratatul de la Maastricht dispare odată cu Tratatul de la
Lisabona. Prin urmare, competenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene acoperă dreptul Uniunii
Europene, cu excepţia cazului în care Tratatele prevăd contrariul. Astfel, Curtea de Justiţie
dobândeşte competenţă preliminară generală în domeniul spaţiului de libertate, securitate şi
justiţie, în principal în urma dispariţiei pilonilorcomunitari.
În plus, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene dobândeşte aceeaşi valoare
juridică cu cea a tratatelor. Aceasta intră în „blocul de constituţionalitate‖ asupra căruia Curtea de
Justiţie se poate pronunţa.
6. Banca Centrală Europeană
Conform Tratatului de la Maastricht, printre obiectivele Uniunii Europene se afla şi
stabilirea unei uniuni economice şi monetare care să includă în timp o monedă unică. Crearea
Uniunii economice şi monetare era prevăzută să se desfăşoare în trei etape, cea de-a treia dintre
acestea constând în crearea unei monede unice la 1 ianuarie 1999 şi înfiinţarea Băncii Centrale
Europene.Potrivit Protocolului privind statutul Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC) şi
al Băncii Centrale Europene (anexat la Tratatul de la Maastricht), Banca Centrală Europeană
dispunea de personalitate juridică în conformitate cu dreptul public internaţional, fără a fi însă o
instituţie a Uniunii Europene. În urma adoptării Tratatului de la Lisabona, Banca Centrală
Europeană a fost inclusă în cadrul instituţiilor Uniunii Europene.
Structura organizatorică a Băncii Centrale Europene conţine trei organe decizionale,
respectiv: Consiliul guvernatorilor, Comitetul executiv şi Consiliul general. Organele de decizie ale

55
 BCE sunt asistate în îndeplinirea sarcinilor lor de o serie de comitete.
Consiliul guvernatorilor
Consiliul guvernatorilor Băncii Centrale Europene este principalul organ de decizie al
Băncii Centrale Europene şi, în temeiul art. 283 TFUE, este constituit din:
- membrii Comitetului executiv al Băncii Centrale Europeneşi
- din guvernatorii băncilor centrale naţionale ale statelor membre a căror monedă este euro.
Consiliul guvernatorilor stabileşte datele reuniunilor sale la propunerea preşedintelui. în
principiu, Consiliul guvernatorilor se întruneşte la intervale regulate în conformitate cu un calendar
pe care îl stabileşte din timp, înainte de începutul fiecărui an calendaristic.
În principiu, reuniunile Consiliului guvernatorilor au loc la sediul Băncii Centrale Europene,
dar pot avea loc sub şi formă de teleconferinţă, dacă nu se opun cel puţin trei guvernatori.
Participarea la reuniunile Consiliului guvernatorilor este deschisă numai membrilor acestuia,
preşedintelui Consiliului Uniunii Europene şi unui membru al Comisiei Europene.
De asemenea, preşedintele desemnează un membru al personalului Băncii Centrale
Europene în funcţia de secretar, care asistă Comitetul executiv în pregătirea reuniunilor Consiliului
guvernatorilor şi redactează procesele-verbale ale acestora. Totodată, Consiliul guvernatorilor poate
invita şi alte persoane să participe la reuniunile sale, în cazul în care consideră necesar acestlucru.
În temeiul art. 5 din Regulamentul de procedură al Băncii Centrale Europene, Consiliul
guvernatorilor adoptă ordinea de zi a fiecărei reuniuni. Consiliul guvernatorilor poate decide, la
propunerea preşedintelui sau a oricărui membru al Consiliului guvernatorilor, eliminarea sau
adăugarea unor puncte pe ordinea de zi provizorie. Un anumit punct este eliminat de pe ordinea de
zi la cererea a cel puţin trei membri ai Consiliului guvernatorilor, în cazul în care documentele
conexe nu au fost prezentate membrilor Consiliului guvernatorilor în timp util. Procesele-verbale
ale deliberărilor Consiliului guvernatorilor sunt aprobate la reuniunea următoare (sau, dacă este
cazul, anterior, prin intermediul procedurii scrise) de către membrii Consiliului guvernatorilor care
au dispus de drept de vot la reuniunea la care se referă procesul-verbal şi sunt semnate de
preşedinte.
Consiliul guvernatorilor defineşte politica monetară a Uniunii, inclusiv, dacă este cazul,
deciziile privind obiectivele monetare intermediare, ratele dobânzilor de referinţă şi constituirea
rezervelor în cadrul SEBC, şi stabileşte orientările necesare aplicării lor.
Comitetul executiv
Conform art. 283 al. (2) din TFUE şi art. 11.1 din Statutul Sistemului European al Băncilor
Centrale şi Băncii Centrale Europene, Comitetul executiv este constituit din:
- preşedinte,
- un vicepreşedinte şi
- alţi patrumembri.
Preşedintele, vicepreşedintele şi ceilalţi membri ai Comitetului executiv sunt numiţi de
Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, la recomandarea Consiliului şi după
consultarea Parlamentului European şi a Consiliului guvernatorilor Băncii Centrale Europene, dintre
persoane a căror autoritate şi experienţă profesională în domeniul monetar sau bancar sunt
recunoscute. Mandatul acestora este de opt ani şi nu poate fi reînnoit. Pot fi membri ai Comitetului
executiv doar resortisanţii statelor membre.
În ceea ce priveşte responsabilităţile Comitetului executiv, potrivit art. 11.6 din Protocolul
privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale Europene, Comitetul
executiv este responsabil pentru administrarea curentă a Băncii Centrale Europene. De asemenea,
Comitetul executiv are şi alte responsabilităţi,respectiv:
- pregăteşte reuniunile Consiliuluiguvernatorilor;
- aplică politica monetară pentru zona euro, în conformitate cu orientările şi deciziile
adoptate de Consiliul guvernatorilor;
- exercită anumite competenţe care i-au fost delegate de către Consiliul guvernatorilor,
unele având caracter de reglementare.
56
 Consiliul general
Conform art. 44 din Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale
Europene, fără a aduce atingere art. 129 TFUE, Consiliul general se constituie ca cel de-al treilea
organ de decizie al Băncii Centrale Europene.
Consiliul general este format din:
- preşedintele şi vicepreşedintele BCE, precum şi din
- guvernatorii băncilor centrale naţionale.
Ceilalţi membri ai Comitetului executiv pot participa, fără drept de vot, la reuniunile
Consiliului general.
Consiliul general contribuie la funcţiile consultative ale Băncii Centrale Europene care,
potrivit art. 127 TFUE, este consultată cu privire la orice act al Uniunii propus în domeniile care
sunt de competenţa sa şi de autorităţile naţionale cu privire la orice proiect de reglementare în
domeniile care ţin de competenţele sale, dar în limitele şi în condiţiile stabilite deConsiliu.

Comitetele şi unităţile operative din cadrul BCE

În temeiul art. 9 şi 9a din Regulamentul de procedură al Băncii Centrale Europene,
Consiliulguvernatorilor:
- poate înfiinţa sau desfiinţacomitete;
- poate decide înfiinţarea unor comitete ad-hoc cu sarcini consultativeprecise.
Comitetele au rolul de a asista organele de decizie ale Băncii Centrale Europene în
îndeplinirea sarcinilor lor şi de a prezenta rapoarte Consiliului guvernatorilor prin intermediul
Comitetului executiv.
Comitetele sunt compuse din cel mult doi membri de la fiecare bancă centrală naţională din
Uniunea Europeană, desemnaţi de fiecare guvernator respectiv, de Comitetul executiv.
Atât Consiliul guvernatorilor, cât şi Comitetul executiv au dreptul de a solicita comitetelor
să pregătească studii pe teme specifice.

Competenţe ale Băncii CentraleEuropene

Conform art. 282 TFUE, Banca Centrală Europeană are personalitate juridică şi este singura
abilitată să autorizeze emisiunea de monedă euro. Totodată, Tratatul prevede că Banca Centrală
Europeană este independentă în exercitarea competenţelor şi în administrarea finanţelor sale,
instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii Europene, precum şi guvernele statelor membre,
fiind obligate să respecte această independenţă.
Principalele competenţe ale Băncii Centrale Europene sunt următoarele:
- definirea politicilor Eurosistemului (din care fac parte băncile centrale naţionale din cadrul
Uniunii Europene);
- adoptarea de decizii privind operaţiunile de politică monetară, coordonarea şi monitorizarea
acestora;
- adoptarea de acte juridice;
- autorizarea emiterii debancnote;
- intervenţii pe pieţele valutare, dacă este necesar, în colaborare cu fiecare bancă centrală
naţională;
- cooperarea la nivel internaţional şieuropean;
- rapoartestatutare;
- monitorizarea riscurilorfinanciare;
- îndeplinirea de funcţii de consiliere pentru instituţiile Uniunii Europene şi autorităţilenaţionale;
- administrarea strategică şi tactică a rezervelor externe ale Băncii CentraleEuropene.

7. Curtea Europeană deconturi

Înfiinţată prin Tratatul de la Bruxelles din data de 22 iulie 1975, Curtea Europeană de
Conturi are sediul în Luxemburg, fiind o instituţie independentă a Uniunii Europene.
Necesitatea creării acestei instituţii a fost determinată de creşterea importantă a volumului
57
finanţelor comunitare, de diversitatea surselor si a cheltuielilor acestora, de complexitatea
operaţiunilor pe care gestiunea lor le impunea, precum si a gestionarii creditelor bugetare. Prin
Tratatul de la Maastricht, Curţii Europene de Conturi i s-a conferit calitatea de instituţie a
Comunităţilor Europene, consolidând astfel independenţa şi autoritatea acesteia.
Tratatul de la Amsterdam a reconfirmat şi consolidat rolul Curţii de Conturi extinzând sfera
auditului Curţii de Conturi la cel de-al doilea şi al treilea pilon ai Uniunii (politica externă şi de
securitate comună, justiţia şi afacerile interne). Acest lucru a consolidat rolul Curţii Europene de
Conturi în ceea ce priveşte detectarea neregularităţilor şi lupta împotriva fraudei. Menţionăm că,
Tratatul de la Amsterdam a lărgit aria controlului financiar şi la organismele publice sau private
beneficiare a unor fonduri comunitare.
Totodată, prin Tratatul de la Nisa s-a decis ca fiecare stat membru al Uniunii Europene să fie
reprezentat de câte un membru la Curtea Europeană de Conturi.
Poziţia Curţii Europene de Conturi a fost consolidată odată cu intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona. Astfel, Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) atribuie
Curţii de Conturi Europene ca sarcină principală auditarea conturilor Uniunii, cu un dublu rol:
- de a îmbunătăţi gestiunea financiarăşi
- de a raporta în faţa cetăţenilor Uniunii Europene modul de utilizare a fondurilor publice de
către autorităţile responsabile de gestionareaacestora.
În ciuda asemănărilor pe care le găsim între Curtea Europeană de Conturi şi instituţiile similare
acesteia din statele membre, primei îi lipseşte o componentă specifică oricărei Curţi de conturi
moderne, şi anume atribuţia jurisdicţională. Jurisdicţia financiară aparţine doar Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene, fără ca în primă instanţă soluţionarea litigiilor fiscale să fie încredinţată unui corp
specializat de judecători financiari; pe de altă parte, trebuie remarcat că, în conformitate cu dispoziţiile
comunitare adoptate la Nisa, există posibilitatea înfiinţării unor Camere specializate pe lângă Tribunal,
prin urmare putem să presupunem că, mai mult ca sigur, una dintre aceste camere specializate va avea
specific financiar şi fiscal.
Componenţa şi organizarea Curţii Europene de Conturi
Curtea Europeană de Conturi este un organ colegial compus din 27 de membri reprezentant al
fiecărui stat membru al Uniunii Europene. Ei trebuie să fie aleşi dintre personalităţile care aparţin
sau au aparţinut în ţările lor instituţiilor de control extern sau care posedă o calificare deosebită
pentru această funcţie şi trebuie să prezinte toate garanţiile de independenţă. Ei sunt numiţi de către
Consiliul Uniunii Europene, după o consultare prealabilă a Parlamentului European, pe baza
propunerilor făcute de fiecare stat membru, cu majoritate calificată, pentru o perioada de 6 ani, cu
posibilitatea reînnoirii mandatului lor.
Membrii Curţii Europene de Conturi, la fel ca şi cei ai Comisiei sau ai Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene, trebuie să fie independenţi în exercitarea sarcinilor specifice, numai în acest fel
instituţia putând funcţiona în mod eficient ca organ de control comunitar. Ei trebuie să aibă pregătire
de specialitate, corespondentă unui expert naţional dintr-un corp de control contabil extern, sau să fi
fost membri ai Curţilor de conturi naţionale. In îndeplinirea îndatoririlor lor, aceştia nu solicită şi nici
nu acceptă instrucţiuni de la nici un guvern şi de la nici un alt organism, abţinându-se de la orice act
incompatibil cu funcţiile lor. Principiul independenţei este incompatibil cu solicitarea, primirea sau
acceptarea unui avantaj, a unei recompense sau a unei forme de remuneraţie care să fie legată în
vreun fel de funcţia de membru al Curţii, dintr-o sursă exterioară, alta decât Curtea.
Pe durata mandatului lor, membrii Curţii Europene de Conturi nu pot exercita nici o altă
activitate profesională, remunerată sau nu. La instalarea în funcţie, aceştia se angajează solemn să
respecte, pe durata mandatului şi după încetarea acestuia, obligaţiile impuse de mandat şi, în
special, obligaţia de onestitate şi prudenţă în a accepta, după încheierea mandatului, anumite funcţii
sauavantaje.
În afară de schimbarea ordinară şi de deces, funcţiile membrilor Curţii de Conturi încetează
în mod individual prin demisie sau prin destituire declarată de Curtea de Justiţie. Membrii Curţii
Europene de Conturi pot fi destituiţi din funcţiile lor sau pot fi declaraţi decăzuţi din dreptul la
pensie sau la alte avantaje echivalente numai în cazul în care Curtea de Justiţie constată, la cererea
Curţii Europene de Conturi, că au încetat să corespundă condiţiilor cerute sau să îndeplinească
58
 obligaţiile care decurg din funcţialor.
Dispoziţiile Protocolului nr. 7 (anexat la TFUE) privind privilegiile şi imunităţile Uniunii
Europene care se aplică judecătorilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se aplică, de asemenea,
membrilor Curţii Europene de Conturi.
Potrivit art. 1 din Regulamentul de procedură al Curţii de Conturi, membrii Curţii de Conturi
se reunesc în colegiu, care reprezintă principalul organ decizional al instituţiei. Având în vedere
organizarea colegială, membrii au obligaţia de a respecta în orice circumstanţe principiul
colegialităţii Curţii, precum şi deciziile adoptate de aceasta.
Membrii Curţii Europene de Conturi desemnează dintre ei un preşedinte pentru o perioadă
de trei ani, mandatul acestuia putând fi reînnoit.
Curtea Europeană de Conturi este organizată în jurul a cinci grupuri de audit.
Repartizarea ariilor de competenţă între grupuri este efectuată astfel:
- Grupul I: Conservarea şi gestionarea resurselornaturale;
- Grupul II: Politici structurale, transport, cercetare şienergie;
- Grupul III: Acţiuniexterne;
- Grupul IV: Venituri, activităţi bancare, cheltuieli administrative, instituţii şi organisme ale
Uniunii şi politiciinterne;
- Grupul CEAD: Coordonare, comunicare, evaluare, asigurare şidezvoltare.

Competenţele Curţii Europene deConturi

Potrivit art. 287 TFUE, Curtea Europeană de Conturi:
- verifică totalitatea conturilor de venituri şi cheltuieli aleUniunii,
- verifică totalitatea conturilor de venituri şi cheltuieli ale oricărui organ, oficiu sau agenţie
înfiinţată de Uniune, în măsura în care actul constitutiv nu exclude acestcontrol;
- prezintă Parlamentului European şi Consiliului o declaraţie de asigurare referitoare la
veridicitatea conturilor, precum şi la legalitatea operaţiunilor şi înregistrarea acestora în conturi,
declaraţie care se publică în Jurnalul Oficial al UniuniiEuropene;
- examinează legalitatea şi corectitudinea veniturilor şi cheltuielilor şi asigură buna gestiune
financiară.
Controlul se efectuează asupra actelor justificative şi, dacă este cazul, la faţa locului, la
celelalte instituţii ale Uniunii, în sediile oricărui organ, oficiu sau agenţie care administrează
venituri sau cheltuieli făcute în numele Uniunii şi în statele membre, inclusiv în imobilele oricărei
persoane fizice sau juridice care beneficiază de vărsăminte provenite de la buget. în statele membre,
controlul se efectuează în colaborare cu instituţiile naţionale de control sau, în cazul în care acestea
nu dispun de competenţele necesare, cu serviciile naţionalecompetente.
B.Organele Uniunii Europene
Introducere
În doctrina de specialitate europeană, se face distincţie între:
● instituţiile Uniunii Europene - prezentate mai sus, abordate din perspectivă istorică şi din
perspectiva Tratatului de la Lisabona, având un rol primordial în asigurarea reuşitei abordării
comunitare în procesul de integrare europeană;
● organele Uniunii Europene202- entităţi instituţionale cu rol secundar, de regulă cu competenţe
de avizare,tehnice.
În doctrină203 se menţionează că organele comunitare nu au:
- personalitatejuridică;
- bugetpropriu;
- independenţă.
Funcţia organelor comunitare se limitează la emiterea de rapoarte, avize, observaţii la
cererea instituţiilor Uniunii Europene sau din proprie iniţiativă.
Organele Uniunii Europene sunt:

202
Unii autori le numesc organe auxiliare –Bărbulescu, I.Gh., op. cit., p.177.
203
Ibidem.
59
 - Comitetul Economic şi Social
- ComitetulRegiunilor
- Banca Europeană deInvestiţii
- Ombudsmanul European
-Agenţiile UE
1. Comitetul economic şi social European(CESE)
Corespondent la nivel comunitar al structurilor organizaţionale naţionale menite să reprezinte
categoriile socio-economico-profesionale, Comitetul economic şi social, cu sediul la Bruxelles, este un
organ în care reprezentanţii vieţii economice şi sociale au posibilitatea să-şi exprime în mod
colectiv punctele de vedere asupra activităţilor UniuniiEuropene204.
Comitetul economic şi social a fost creat prin dispoziţiile Tratatelor de la Roma (articolele
193-198 din Tratatul CEE şi Articolele 165-170 din Tratatul CEEA). Actul Unic European (1986),
Tratatul de la Maastricht (1992), Tratatul de la Amsterdam (1997) şi Tratatul de la Nisa (2001) i-au
acordat prerogative noi Comitetului Economic şi Social, întărind astfel rolul acestuia în cadrul
sistemului instituţional al Uniunii Europene.
Comitetul Economic şi Social este format din reprezentanţi ai organizaţiilor patronale,
salariale şi ai altor reprezentanţi ai societăţii civile, în special din domeniile economic şi social,
civic, profesional şi cultural.
Concret, componenţa Comitetul Economic şi Social a fost stabilită în Declaraţia privind
extinderea Uniunii Europene adoptată prin Actul final al Conferinţei reprezentanţilor guvernelor
statelor membre de la Bruxelles (februarie 2000), conform căreia numărul membrilor Comitetului a
fost fixat la 344, României fiindu-i alocate 15 locuri în perspectiva aderării. Comitetul Economic şi
Social este format din persoane aparţinând diferitelor categorii socio-profesionale: industriaşi, agricultori,
transportori, muncitori, comercianţi, artizani, etc., care sunt ţinuţi să reprezinte interesele categoriilor
socio-profesionale şi economice din care provin, nu pe cele ale statului membru de origine205.
Membrii Comitetului Economic şi Social sunt împărţiţi în 3 grupuri:
- grupul angajatorilor (sectoare publice şi private din industrie, comerţ, finanţe - întreprinderi
mari);
- grupul salariaţilor (confederaţii sindicalenaţionale);
- grupul pentru activităţi diverse, care reuneşte reprezentanţi ai altor sectoare ale vieţii
economice şi sociale decât cele cuprinse în primele două grupuri: organizaţii de artizani, fermieri,
IMM-uri, profesiuni liberale, consumatori, ecologişti, organizaţii ale economiei sociale
(cooperative, asociaţii de ajutor reciproc), asociaţii familiale, asociaţii de promovare a drepturilor
persoanelor cu handicap şi de combatere a excluderii, organizaţii de interes general (ONG-uri),etc.
Mandatul membrilor Comitetului încetează la împlinirea termenului de cinci ani stabilit de
Consiliu în momentul reînnoirii Comitetului. De asemenea, mandatul unui membru al Comitetului
poate înceta prin demisie, demitere, deces, forţă majoră sau în cazul apariţiei unei incompatibilităţi.
Funcţia de membru al Comitetului este incompatibilă cu cea de membru al unui guvern, al
unui parlament, al unei instituţii a Uniunii, al Comitetului Regiunilor sau al Consiliului de
Administraţie al Băncii Europene de Investiţii, precum şi cu cea de funcţionar sau agent în serviciul
activ al Uniunii.
Potrivit art. 2 din Regulamentul de procedură, Comitetul Economic şi Social este format din
organele următoare: Adunarea, Biroul, preşedintele şi secţiunile specializate.
Biroul Comitetului Economic şi Social este format din:
- preşedinte şi cei doivicepreşedinţi;
- membrii aleşi în mod direct de către Adunare, câte unul pentru fiecare statmembru;
- cei trei preşedinţi de grup aleşi în conformitate cu dispoziţiile articolului 27 din Regulamentul
deprocedură;
- preşedinţii de secţiunespecializată.
Principala atribuţie a Comitetului Economic şi Social este aceea de a emite avize
204
Moroianu-Zlătescu,I., op.cit., partea a II-a, p.4.
205
Dragoş, D.C., op. cit., p.80.
60
 consultative cu privire la subiecte de interes european, la solicitarea Consiliului, a Comisiei
Europene şi Parlamentului European.
Comitetul are atribuţii exclusiv consultative, din două motive principale206:
- teama Germaniei că acest organ s-ar putea transforma într-un instrument de lobby al grupurilor
de presiune în intenţia acestora de a influenţa Consiliul şiComisia;
- teama Parlamentului European că acest Comitet ar putea „goli de conţinut‖ unele din propriile
activităţi.
La început exclusiv facultativă, consultarea ECOSOC a devenit în ultimul timp obligatorie,
mai ales în anumite domenii (spre exemplu: piaţa unică comunitare, politica transporturilor, politica
socială, politica educaţională, etc.), în lipsa avizului consultativ al acestui organ al Uniunii Europene,
actul adoptatde Consiliul Uniunii Europene putând fi anulat de către Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene207.
2. Comitetul Regiunilor
Structura specifică a unor state europene, cum ar fi Germania, Belgia, Italia, Spania, dominată
de regionalizare şi descentralizare, precum şi dorinţa entităţilor federale sau regionale de a fi implicate
activ în procesul de luare a deciziilor în cadrul Uniunii Europene, a dus la constituirea, prin Tratatul
de la Maastricht, a Comitetului regiunilor.
În urma adoptării Tratatului de la Lisabona au fost aduse unele modificări dispoziţiilor care
reglementau organizarea şi funcţionarea Comitetului. Astfel, conform art. 305 TFUE, Consiliul,
hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei, adoptă o decizie care stabileşte componenţa
Comitetului, numărul membrilor neputând depăşi trei sute cincizeci.
Membrii Comitetului, precum şi un număr egal de supleanţi se numesc pentru o perioadă de
cinci ani, mandatul acestora putând fi reînnoit. Membrii Comitetului, chiar dacă provin din anumite
regiuni, nu le reprezintă pe acestea ci reprezintă interesul general al Uniunii, fiind ca atare
independenţi285şinupotcumulaaceastăcalitatecuaceeadeparlamentareuropean.
Sediul Comitetului se află la Bruxelles, iar activitatea sa permanentă este dirijată de un Secretar
general.
Tratatul de la Lisabona prevede extinderea rolului Comitetului, acesta fiind catalogat drept
unul dintre principalii apărători ai principiului subsidiarităţii, care prevede ca Uniunea să nu se
ocupe de sarcini care pot fi îndeplinite mai bine la nivelul administraţiilor naţionale, regionale sau
locale. Totodată, acest Comitet este consultat în probleme cum ar fi fondurile structurale, cultură,
sănătate publică, tineret şi formare profesională, cooperarea trans-frontalieră.
Conform art. 1 din Regulamentul de procedură al Comitetului Regiunilor, organele
Comitetului sunt Adunarea Plenară, preşedintele, Biroul şi comisiile.
Comitetul se reuneşte în Adunarea Plenară care exercită, în special, următoarele sarcini:
- adoptare de avize, rapoarte şirezoluţii;
- adoptarea proiectului de estimare a veniturilor şi cheltuielilorComitetului;
- adoptarea programului politic al Comitetului la începutul fiecăruimandat;
- alegerea preşedintelui, a prim-vicepreşedintelui şi a celorlalţi membri aiBiroului;
- constituireacomisiilor;
- adoptarea şi revizuirea Regulamentului de procedură alComitetului208.
La începutul fiecărui mandat de cinci ani, Adunarea Plenară constituie comisii însărcinate cu
pregătirea lucrărilor. Totodată, Adunarea Plenară stabileşte structura şi atribuţiile comisiilor, la
propunerea Biroului. Acestea dezbat politici comunitare, în conformitate cu competenţele care le
sunt atribuite de Adunarea Plenară. Comisiile au sarcina de a asigura elaborarea proiectelor de
avize, de rapoarte şi de rezoluţii, care vor fi ulterior supuse Adunării Plenare pentru adoptare.
Componenţa comisiilor trebuie să reflecte modul de reprezentare a statelor membre în cadrul
Comitetului Regiunilor. Astfel, membrii Comitetului trebuie să facă parte din cel puţin o comisie, şi

206
A se vedea în acest sens, Bărbulescu, I.Gh., op. cit., p.178.
207
Dragoş, D.C., op. cit., p.80.
208
Articolul 13 din Regulamentul de procedură al Comitetului Regiunilor.
61
 cel mult din două. Biroul poate prevedea excepţii pentru membrii care aparţin unor delegaţii
naţionale ce cuprind un număr de membri mai mic decât numărul de comisii.
Potrivit art. 307 TFUE (fostul art. 265 TCE), Comitetul Regiunilor este consultat de către
Parlamentul European, Consiliu sau Comisie în cazurile prevăzute de tratate şi în toate celelalte
cazuri şi, în special, în care acestea privesc cooperarea transfrontalieră sau în cazul în care una
dintre instituţii consideră oportun acest lucru.
Funcţia de consultare a Comitetul Regiunilor se materializează în emiterea unor avize
consultative, acestea fiind cerute când:
a) Parlamentul European şi Consiliul adoptă acţiuni de încurajare a cooperării dintre statele
membre în domenii precum:
- îmbunătăţirea cunoaşterii şi a diseminării culturii şi istoriei popoareloreuropene;
- conservarea şi protejarea patrimoniului cultural de importanţăeuropeană;
- schimburile culturalenecomerciale;
- creaţia artistică şi literară, inclusiv în sectorul audiovizualului (art. 167TFUE);
b) Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin regulamente, în conformitate cu
procedura legislativă ordinară, definesc misiunile, obiectivele prioritare şi organizarea fondurilor
structurale, ceea ce poate să implice regruparea fondurilor (art. 167TFUE);
c) Consiliul, în afara Fondurilor şi fără a aduce atingere măsurilor hotărâte în cadrul altor
politici ale Uniunii, adoptă acţiuni specifice în realizarea coeziunii economice, sociale şi teritoriale
(art. 159TFUE).

3. Banca Europeană de Investiţii

Banca Europeană de Investiţii (BEI) a fost creată prin dispoziţiile Tratatului de la Roma în
1958 cu un capital social vărsat de statele membre şi de Comunitatea Economică Europeană.
Potrivit art. 308 şi 309 din TFUE, Banca Centrală de Investiţii are personalitate juridică şi
este alcătuită din statele membre. Banca Centrală de Investiţii are misiunea de a contribui,
recurgând la pieţele de capital şi la resursele proprii, la dezvoltarea echilibrată şi neîntreruptă a
pieţei interne în interesul Uniunii. În acest scop, Banca facilitează, prin acordarea de împrumuturi şi
garanţii şi fără a urmări un scop lucrativ, finanţarea proiectelor de mai jos în toate sectoarele
economiei:
- proiecte care urmăresc punerea în valoare a regiunilor mai puţindezvoltate;
- proiecte care urmăresc modernizarea sau conversia întreprinderilor ori crearea de noi
activităţi care sunt rezultatul realizării sau funcţionării pieţei interne şi care, prin amploarea sau
natura lor, nu pot fi finanţate în întregime prin diferitele mijloace de finanţare existente în fiecare
dintre statelemembre;
- proiecte de interes comun pentru mai multe state membre care, prin amploarea sau natura
lor, nu pot fi finanţate în întregime prin diferitele mijloace de finanţare existente în fiecare dintre
statelemembre.
Ca urmare, în îndeplinirea misiunii sale, Banca facilitează finanţarea programelor de
investiţii în legătură cu intervenţiile fondurilor structurale şi ale altor instrumente financiare ale
Uniunii. Banca este principala instituţie de credit a Uniunii Europene, având sediul la Luxemburg,
şi are ca membri statele membre ale U.E., care au subscris şi capitalul social al băncii. Ea oferă
împrumuturi şi acordă garanţii în toate sectoarele de activitate economică şi poate acorda
împrumuturi pe pieţele financiare209, finanţând proiecte de investiţii într-o astfel de manieră încât să
contribuie la dezvoltarea echilibrată aUniunii210.
Banca, pe lângă fondurile proprii provenite din cotizaţiile ţărilor membre, are şi fonduri
atrase provenite din împrumuturi pe care le contractează pe piaţa financiară internaţională,
împrumuturi contractate cu dobânzi reduse şi în general cu rate fixe de restituire.
Este un organism independent faţă de alte instituţii sau organe ale Uniunii Europene, cu o
largă autonomie gestionară şi cu o structură organizatorică proprie:
209
Moroianu-Zlătescu,I., op. cit., partea a II-a, p.8
210
Ştefan,T., op. cit., p.15.
62
 ● Consiliul guvernatorilor;
● Consiliul de administraţie (organ principal alcătuit din 27 de membri care adoptă decizii
referitoare la operaţiunile financiare; membrii sunt propuşi de statelemembre);
un Comitet de conducere (care asigură gestiunea afacerilor curente; el pregăteşte şi execută deciziile
Consiliului de administraţie şi este compus dintr-un preşedinte şi şapte
vicepreşedinţi,desemnaţipentruşaseanideConsiliulguvernatorilor,lapropunereaConsiliuluide
administraţie);
● un Comitet de verificare/control, compus din trei membri, numiţi de Consiliul
guvernatorilor; atribuţiile Comitetului sunt verificările anuale ale operaţiunilor BEI şi a actelorei.
Banca acordă împrumuturile stabilite de Consiliu la propunerea Parlamentului, într-o ordine
de priorităţi: regiunile mai slab dezvoltate, proiecte de interes comun, proiecte legate de
modernizare.
Banca Europeană de Investiţii (B.E.I.) nu trebuie confundată cu Banca Europeană pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.E.R.D.). Aceasta din urmă a fost creată în 1991 şi cu contribuţia
(3%) în scopul acordării de împrumuturi statelor din Europa Centrală şi de Est în vederea realizării
tranziţiei spre o economie de piaţă funcţională. La înfiinţarea B.E.R.D. au participat peste 40 de ţări,
însă mai mult de jumătate din capitalul social 1-a constituit contribuţia UniuniiEuropene.
4. Ombudsmanul European
Ombudsmanul European investighează plângerile cu privire la cazuri de administare defectuoasă
în activitatea instituţiilor şi organismelor UE. Plângerile pot fi adresate de către cetăţeni ai statelor
membre sau au reşedinţă într-un stat membru.
Instituţia Ombudsmanului reprezintă un element al cetăţeniei europene, creată prin Tratatul de la
Maastricht şi urmăreşte:
-să îmbunătăţească protecţia cetăţenilor în caz de administrare defectuoasă în cadrul
activităţii instituţiilor şi organelor UE
-să consolideze caracterul deschis şi controlul democratic în ceea ce priveşte procesul de
luare a deciziilor la nivelul instituţiilor UE
Ombudsmanul este ales de către Parlamentul European pe durata legislaturii acestuia şi poate fi
destituit de către Curtea de Justiţie, la solicitarea Parlamentului în cazul în care a săvârşit o abatere
gravă.
De asemenea, Ombudsmanul nu poate exercita nicio altă funcţie politică sau administrativă în
timpul mandatului. Acesta nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni de la niciun guvern, instituţie, organ sau
agenţie. Totodată, poate să solicite informaţii instituţiilor şi organelor pentru rezolvarea anumitor
reclamaţii.
Ombudsmanul anchetează, elaborează rapoarte pentru Parlament însă nu poate impune sancţiuni.
5. Agenţiile ale Uniunii Europene
Pe lângă principalele instituţii ale Uniunii Europene, începând cu anul 1975 au fost înfiinţate o
serie de agenţii europene specializate pe anumite domenii, care au devenit un element consacrat al
modului în care funcţionează Uniunea Europeană. Există două categorii mari de agenţii fiecare cu
specificităţi şi probleme diferite: agenţiile „de reglementare sau „tradiţionale şi agenţiile executive.
Agenţiile „de reglementare” sau „tradiţionale”
Aceste agenţii îndeplinesc o varietate de roluri specifice, prevăzute pentru fiecare în parte în
temeiul juridic al fiecăreia. Ele sunt organisme independente, având personalitate juridică proprie.
Prin Comunicarea Comisiei Europene intitulate „Agenţiile europene: calea de urmat, adresată
Parlamentului European şi Consiliului Uniunii Europene în martie 2008, se arată că, cele trei
instituţii au recunoscut rolul important al agenţiilor descentralizate în punerea în aplicare a
politicilor Uniunii Europene ca entităţi juridice independente, precum şi necesitatea de a le
transforma într-un instrument mult mai eficient în acestsens.
Potrivit Declaraţiei comune a Parlamentului European, Consiliului Uniunii Europene şi
63
Comisiei Europene, în anul 2011 agenţiile descentralizate au efectuat o gamă largă de sarcini
importante, contribuind la:
- punerea în aplicare a unor politici importante ale Uniunii, sprijinind astfel toate instituţiile,
în special Comisia Europeană, să se concentreze asupra sarcinilor principale de elaborare a
politicilor;
- sprijinirea procesului de luare a deciziilor prin punerea în comun a expertizei tehnice sau
de specialitate disponibile la nivel european şinaţional;
- consolidarea cooperării între statele membre şi Uniunea Europeană în domenii de politică
importante;
- sporirea vizibilităţii Uniunii în diferitele state membre, determinată de răspândirea
agenţiilor în afara Bruxelles-ului şi aLuxemburgului.
Primele agenţii de reglementare - CEDEFOP (în domeniul formării profesionale) şi
EUROFOUND (Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi de Muncă) - au
fost înfiinţate în 1975. În anii '90, dezvoltarea pieţei interne a condus la înfiinţarea unei serii de noi
agenţii cu atribuţii orientate mai mult înspre sarcini de natură tehnică şi/sau ştiinţifică, cum ar fi
autorizarea soiurilor de plante şi a medicamentelor. Necesitatea îndeplinirii unor atribuţii
suplimentare a condus la înfiinţarea de noi agenţii, oferind diferitelor state membre oportunitatea de
a găzdui diferiteagenţii.
Mandatele agenţiilor de reglementare sunt foarte variate. Unele pot adopta decizii individuale cu
efect direct, aplicând standardele convenite la nivelul Uniunii, altele oferă expertiză tehnică
suplimentară pe baza căreia Comisia îşi poate întemeia o decizie şi altele pun accentul mai mult pe
crearea unei reţele între autorităţilenaţionale.
În prezent există 34 de agenţii de reglementare, grupate pe agenţii de politici şi agenţii
pentru politica de apărare şi securitate comună, respectiv:
a) agenţii depolitici:
 Agenţia Europeană a Căilor Ferate – promovarea securităţii şi interoperabilităţii căilor ferate
(AEF);
 Agenţia Europeană de Mediu (AEM);
 Agenţia Europeană de Siguranţă a Aviaţiei (AESA);
 Agenţia Europeană pentru Controlul Pescuitului (EFCA);
 Agenţia Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale
Statelor Membre ale Uniunii Europene (FRONTEX);
 Agenţia Europeană pentru Medicamente (EMA);
 Agenţia Europeană pentru Produse Chimice (ECHA);
 Agenţia Europeană pentru Sănătate şi Securitate în Muncă (EU-OSHA);
 Agenţia Europeană pentru Securitatea Reţelelor Informatice şi a Datelor (ENISA);
 Agenţia Europeană pentru Siguranţa Maritimă (EMSA);
 Agenţia GNSS European (GSA);
 Agenţia pentru Cooperarea Autorităţilor de Reglementare din Domeniul Energiei (ACER);
 Agenţia pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA);
 Agenţia europeană pentru gestionarea operaţională a sistemelor informatice la scară largă în
spaţiul de libertate, securitate şijustiţie;
 Autoritatea Europeană pentru Siguranţa Alimentară (EFSA);
 Biroul European de Sprijin pentru Azil (în faza de proiect) (EASO);
 Centrul de Traduceri pentru Organismele Uniunii Europene (CdT);
 Centrul European de Prevenire şi Control al Bolilor (ECDC);
 Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale (Cedefop);
 Colegiul European de Poliţie (CEPOL);
 Fundaţia Europeană de Formare (ETF);
 Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi de Muncă(EUROFOUND)
 Institutul European pentru Egalitatea de şanse între Femei şi Bărbaţi (EIGE);
 Observatorul European pentru Droguri şi Toxicomanie (OEDT);
 Oficiul Comunitar pentru Soiuri de Plante (OCSP);
 Oficiul European de Poliţie (EUROPOL) ;
 Oficiul pentru Armonizare în cadrul Pieţei Interne (mărci, desene şi modele industriale)
64
 (OAPI);
 Organismul autorităţilor europene de reglementare în domeniul comunicaţiilor electronice
(OAREC);
 Unitatea Europeană de Cooperare Judiciară (EUROJUST)
b)agenţii pentru politica de securitate şi de apărare comună
 Agenţia Europeană de Apărare (AEA);
 Centrul Satelitar al Uniunii Europene (CSUE);
 Institutul pentru Studii de Securitate al Uniunii Europene(EUISS).
c) agenţii pentru politica de securitate şi de apărarecomună
 Agenţia Europeană de Apărare (AEA);
 Centrul Satelitar al Uniunii Europene (CSUE);
 Institutul pentru Studii de Securitate al Uniunii Europene(EUISS).

Agenţiile executive
Agenţiile executive sunt organizaţii instituite în conformitate cu Regulamentul (CE)
nr.58/2003 al Consiliului, în vederea realizării anumitor sarcini referitoare la gestionarea unuia sau
a mai multor programe comunitare. Aceste agenţii sunt înfiinţate pe o perioadă determinată. Ele
trebuie să fie situate la sediul Comisiei Europene (Bruxelles sauLuxemburg).
În prezent, aceste agenţii sunt:
 Agenţia Executivă a Consiliului European pentru Cercetare (Agenţia Executivă aCEC);
 Agenţia Executivă pentru Cercetare (REA);
 Agenţia Executivă pentru Educaţie, Audiovizual şi Cultură (EACEA);
 Agenţia Executivă pentru Reţeaua Transeuropeană de Transport (TEN-T EA);
 Agenţia Executivă pentru Sănătate şi Consumatori (EAHC).

Finanţarea activităţii instituţiilor Uniunii Europene

Uniunea Europeană îşi obţine bugetul din:
a) Contribuţii statale(ponderede 1% din veniturile generate anual de statele membre);
b) resurse proprii (ponderea majoritară).
În anul 2020 Uniunii Europene s-a ridicat la 168,69 miliarde de euro. Contribuţiile statale
de 1% din veniturile proprii fiind destinate în principal finanţării Fondului European de Dezvoltare
Regională211, ele nu sunt considerate ca parte a bugetului comunitar, ci fonduri extra bugetare.
1. Resursele proprii ale Uniunii, care nu pot depăşi 1,27% din PNB al statelor membre, sunt
formatedin212:
a)venituri colectate din drepturile de vamă (taxe vamale), care sunt percepute la frontierele
exterioarealeUniuniipentrumărfurileimportantedinstatenemembre.Întrestatelemembrenuexistă taxe
vamale, ele fiind desfiinţate odată cu realizarea uniunii vamale, singurul tarif vamal aplicabil fiind cel
exterior, pentru state din afara Uniunii. Tariful este aplicat de statul membru pe teritoriul căruia
intrămărfurile înUniune;

211
Creat în 1957 prin Tratatul CEE, Fondul European de Dezvoltare este alimentat din contribuţii ale
statelor membre UE şi are ca destinaţie finanţarea unor măsuri de promovare a dezvoltării economico-
sociale a ţărilor din Grupul Lomé (în grup de 70 de state din zona Africa – Caraibe – Pacific, numite şi
ţări ACP), cu care Uniunea Europeană are relaţii tradiţionale (moştenite în unele cazuri, prin intermediul
statelor sale membre, încă din perioada colonială). Prin intermediul FED, UE finanţează, pe lângă
proiecte de investiţii economice şi sociale, măsuri de cooperare tehnică, acţiuni de facilitare a
comercializării produselor exportate de ţările ACP, iar în cazuri excepţionale măsuri de asistenţă. O
parte din resursele FED este destinată sistemelor STABEX (Sistemul de stabilizare a încasărilor la
export pentru produsele agricole) şi SYSMIN (Sistem de stabilizare a încasărilor la export pentru
produsele miniere), al căror rol este de a sprijini exportul acestor produse de către statele ACP; Fondul
European de Dezvoltare este calculat pe perioadă de câte cinci ani şi dispune de un capital cincinal de
aproximativ 11 miliarde Euro –a se vedea, Regulamentul (CE) Nr. 1080/2006 al Parlamentului European
şi al Consiliului din 5 Iulie 2006 privind Fondul European de Dezvoltare Regională şi de abrogare a
Regulamentului (CE) Nr. 1783/1999, Jurnalul oficial al Uniunii Europene L 210/1.
212
Dragoş, D.C., op. cit., p.91
65
 - tarifele externe agricole, care sunt aplicate la importul produselor agricole din afara
Uniunii,fiind asemănătoare tarifului vamal extern comun,cu singura diferenţă că se referă strict la
produse agricole;
- taxa pe Valoarea Adăugată, care a fost la început 1%, şi este, începând cu 2002, de
0,75%, iar în 2004 de 0,50%.
d) resursa de echilibrare, care este de fapt o taxă aplicată sumei produselor Naţionale Brute,
fiind prin urmare variabilă, în funcţie de puterea economică a statelor membre.
Alături de sursele financiare comune Comunităţilor, există şi surse specifice unora dintre
ele, cum ar fi taxa specială aplicată producţiei de cărbune şi oţel.
2. Cheltuielile Uniunii Europene se structurează pe mai multe domenii finanţare (cifrele
pe2017):
a) Cea mai mare parte din buget, 48%, este consacrată creșterii inteligentă și favorabilă
incluziunii, respectiv locuri de muncă, competitivitate, dezvoltareregională;
b) Creșterea durabilă axată pe resursele naturale, implicit pe agricultură și mediu reprezintă
37% din buget.
c) Ajutorul pentru dezvoltare 6% din buget;
d) Administrația 6% dinbuget;
e) securitate, cetățenie și justiție reprezintă 3% dinbuget.
Totodată, activitatea Uniunii Europene presupune două categorii de cheltuieli:
- cheltuieli instituţionale, menite a susţine funcţionarea instituţiilor şi organelor Uniunii,
respectiv
- cheltuieli operaţionale, prin care se pun în aplicare politicile comunitare stabilite ca obiective
în tratatele comunitare.

Liberul acces la informaţiile de interes public şi transparenţa decizională în cadrul

Uniunii Europene. Rolul Convenţiei de la Aarhus
Transparenţa instituţiilor comunitare are ca scop apropierea acestora de cetăţenii europeni şi
eliminarea secretomaniei birocraţilor europeni atât de criticată de populaţia Uniunii Europene213.
Informarea cetăţenilor, constituie primul nivel al participării cetăţenilor la procesul
decizional, lipsa informării de către administraţia publică, duce la imposibilitatea participării
cetăţeanului la procesul decizional. Este obligatoriu ca administraţia publică să informeze cetăţeanul
în legătură cu planurile sale şi să permită accesul liber al acestora la informaţiile existente în
interiorul organizaţiei. În cazul în care populaţiei nu îi este furnizată informaţia de caracter public,
nu putem vorbi de o administraţie publică locală responsabilă, democratică şi transparentă, ai
curând de p administraţie publică închisămonopolistă214.
Cetăţenii la acest nivel de participare, nu iau decizii, cunosc doar ceea ce se întâmplă.
Calitatea participării cetăţenilor la acest nivel depinde în general de natura şi cantitatea
informaţiilorpuseladispoziţie,detipulcanalelorşipreseiprincareinformaţiaestedisponibilă, modul în
care ea este receptată şi utilizată, precum şi de scopul folosirii ei.
Consultarea cetăţenilor, se face pentru a identifica necesităţile şi problemele, pentru a
evalua priorităţile unor acţiuni sau pentru a colecta idei şi sugestii privind o anumită problemă.
Referendumul, spre exemplu, este considerat o metodă de consultarea a cetăţenilor215.
Principiul participării, potrivit Cărţii Albe privind o politică europeană de comunicare,
presupune că „cetăţenii ar trebui să aibă dreptul de a-şi exprima opiniile, de a fi auziţi şi de a avea
oportunitatea de a dialoga cu cei ce elaborează deciziile publice‖, fiind asociat cu dreptul la
informaţie şi libertatea de exprimare, apreciate ca reprezentând „inima democraţiei europene216.
Convenţia Comisiei Economice Europene a Organizaţiei Naţiunilor Unite (CEE a ONU)

213
Sursa: Uniunea Europeană în imagini, disponibil la adresa web:
https://europa.eu/european-union/documents-publications/slide-presentations_ro, accesată la data de
09.11.2017.
214
A se vedea, Cătană , E.L., Principiile …., op.cit., p.132.
215
Idem, p.133.
216
idem, pp.135-136
66
 privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în
probleme de mediu (cunoscută şi sub denumirea Convenţia de la Aarhus) a fost deschisă spre
semnare la 25 iunie 1998, în cadrul celei de-a IV Conferinţe Ministeriale „Mediu pentru Europa‖
desfăşurată în localitatea Aarhus din Danemarca. După sfera de aplicare Convenţia de la Aarhus
este o convenţie regională, dar totodată este şi globală după importanţă, din motivul că la ea poate
adera orice ţară din lume.
Convenţia de la Aarhus este orientată spre creşterea rolului reprezentanţilor sectorului
neguvernamental, inclusiv al organizaţiilor ecologice în procesul protecţiei şi ameliorării mediului
înconjurător. Cetăţenii trebuie să aibă acces la informaţie, să fie îndreptăţiţi de a participa la luarea
deciziei şi să poată avea acces la justiţie în probleme de mediu, prin acestea Convenţia are menirea
să contribuie la ridicarea gradului de responsabilitate şi transparenţă în problemele ce ţin de
protecţia mediului.
Prin Convenţia de la Aarhus, înţeleasă în contextul sistemului de drepturi şi libertăţi
fundamentale ale omului, se asumă un nou gen de responsabilitate a autorităţilor publice prin
recunoaşterea rolului fundamental al dreptului la un mediu sănătos. Convenţia de la Aarhus face
pentru prima dată o legătură între drepturile omului şi dreptul mediului.
În dreptul nostru intern, ratificarea Convenţiei privind accesul la informaţie, participarea
publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25
iunie 1998 se face prin Legea nr. 86/2000217.
Potrivit art. 1 din Legea 86/2000, pentru a contribui la protejarea drepturilor oricărei
persoane din generaţiile actuale şi viitoare de a trăi într-un mediu adecvat sănătăţii şi bunăstării sale,
fiecare parte va garanta drepturile privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea
deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, conform prevederilor prezentei convenţii.
Din preambulul legii putem defini obiectivele Convenţiei de la Aarhus, acestea fiind:
1. asigurarea pentru reprezentanţii publicului a unui acces mai deschis la informaţia de
mediu pe care o deţin autorităţile publice, sporind astfel gradul deschiderii şi răspunderii
autorităţilor statului;
2. oferirea către cetăţeni a posibilităţii de a-şi expune opinia şi îngrijorarea faţă de
problemele ecologice şi asigurarea evidenţei respective a acestora de către persoanele responsabile
pentru luareadeciziilor;
3. oferirea către public a accesului la procedurile examinării cauzelor privind încălcarea
drepturilor lor la informaţie şi participare la luarea deciziilor, iar, în unele cazuri, oferirea
posibilităţilor de a înainta acţiuni în cazurile încălcării legislaţiei de mediu cu caracter maigeneral.
Convenţia de la Aarhus, are la bază trei principii:
1. accesul la informaţii demediu;
2. participarea publicului la luareadeciziei;
3. accesul lajustiţie.
Accesul la informaţii de mediu
Autorităţile publice au obligaţia, pe de o parte, de a prezenta la solicitare aceste informaţii, iar pe de
altă parte, de a pune informaţiile solicitate la dispoziţia publicului. Convenţia de la Aarhus pentru
realizarea acestui principiu recomandă ţărilor semnatare indicaţii metodice clare şi totodată le obligă
de a elabora de sine stătător un sistem transparent şi eficient de difuzare a informaţiei şi de
prezentare informaţiei la solicitare publicului. Acest principiu se referă şi la dreptul publicului de a
avea acces la informaţia de mediu ceea ce presupune asimilarea de cunoştinţe şi formarea de
atitudini.
Participarea publicului la luarea deciziei
Acest principiu presupune, deschiderea autorităţilor spre cetăţean astfel încât acesta să poată
influenţa conţinutul final al deciziei. Convenţia instituie procedura minimă obligatorie părţilor
pentru a asigura participarea publicului la procesul de elaborare şi luare a deciziilor ce au tangenţă
cu mediul.

217
Legea nr. 86/2000 pentru ratificarea Convenţiei privind accesul la informaţie, participarea publicului
la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 22 mai2000.
67
 Accesul la justiţie
Acest principiu, garantează, pe de o parte dreptul cetăţeanului de a se adresa justiţiei în cazul
în care sunt încălcate dreptul acestuia de a avea acces la informaţia de mediu şi dreptul de
participare la luarea deciziilor, iar pe de altă parte, garantează dreptul cetăţeanului de a se adresa
justiţiei în cazurile în care legislaţia de mediu este încălcată.
Accesul publicului lainformaţii
Accesul publicului la informaţii se prezintă în Convenţia de la Aarhus sub două aspecte218:
- Informare pasivă: publicul are dreptul de a cere informaţii autorităţilor publice, care, la
rândul lor, trebuie să ofere informaţiile cerute carăspuns;
- Informarea activă: dreptul publicului de a solicita informaţii autorităţilor publice, iar
autorităţile publice sunt obligate, la rândul lor, să colecteze şi să disemineze informaţii de interes
public, fără a fi nevoie de o cerere expresă în acestsens.
Persoana interesată poate solicita informaţia într-o formă anume, spre exemplu, în forma
scrisă (suport de hârtie sau format electronic), verbal; fără a-şi declare interesul. Regula de bază este
că, autoritatea publică este obligată să admită interpelarea şi să ofere informaţia în forma cerută.
Mai mult, problema formei cerute a informaţiei, semnifică faptul că autoritatea publică este obligată
nu numai să ofere posibilitatea de lua cunoştinţă de documentul solicitat, dar şi să ofere copii de pe
documentele respective. Această regulă generală are şi unele excepţii. Astfel, potrivit art. 4 pct. 1 lit.
b, deţinătorul de informaţie poate refuza furnizarea acesteia în forma cerută dacă:
- este mai rezonabil pentru autoritatea publică să ofere informaţia solicitată sub altă formă,
caz în care trebuie arătate motivele pentru care poate fi făcută disponibilă în acea formă;sau
- informaţia solicitată este deja disponibilă sub o altăformă.
Convenţia impune un termen general de o lună de la depunerea cereri iar ca excepţie
termenul se poate prelungi cu o lună în cazul în care volumul şi complexitatea informaţiei justifică
prelungirea acestei perioade. Autoritatea publică are obligaţia de a informa solicitantul despre
prelungirea termenului general şi despre motivele care au stat la baza prelungirii termenului.

Participarea publicului la procesul de adoptare adeciziilor

Participarea publicului la procesul de adoptare a deciziilor, se bazează pe parteneriatul între
reprezentanţii publicului şi autorităţile statului, pentru a obţine un rezultat pozitiv în procesul
decizional. Pentru aceasta este necesar ca reprezentanţi publicului să fie informaţi, prin anunţ public
ori individual, despre demararea unei proceduri de luare a deciziei de mediu şi desigur să se ţină
seama de rezultatele participăriipublicului.
Participarea publicului la procesul de adoptare a deciziilor este prezentată în Convenţia de la
Aarhus sub trei aspecte219:
1. participarea publicului în pregătirea legilor, regulilor şi a normelor legale cu
privire la mediu (art.8);
2. participarea publiculuiîndezvoltarea programelor, planurilor de acţiune şi
politicilor de mediu (art.7);
3. participarea publicului la luarea deciziile în ceea ce priveşte activităţile
specifice(art.6).
Rezultatul participării publicului trebuie să fie luat în considerare cât mai mult posibil.
Astfel, pentru ca prevederile art. 8 din Convenţie să poată fi realizate, părţile trebuie să
asigure:
- promovarea participării eficiente apublicul;
- stabilirea termenelor rezonabile de participare (art. 8 lit.c);
- publicarea proiectelor de acte normative în probleme de mediu (art. 8 lit.b);
- oferirea către public a posibilităţilor de a-şi formula comentarii, direct sau prin
intermediul unor organisme consultative reprezentative (art. 8 lit.c);
- să se ţină seama de rezultatelor participării publicului (art. 6 pct.8).
1.Participarea publicului în pregătirea regulilor şi a normelor cu privire la mediu

218
A se vedea, Cătană, E.L. ,op.cit., p.149.
219
Idem, p.150.
68
 Potrivit art. 8din Legea nr. 86/2000, fiecare parte 220 se va strădui să promoveze o participare
efectivă a publicului într-o etapă adecvată, atât timp cât opţiunile sunt încă deschise, în perioada
pregătirii regulamentelor de aplicare şi a altor reglementări legale obligatorii, generale aplicabile, care
pot avea un efect semnificativ asupra mediului. La acest nivel trebuie făcuţi următorii paşi:
a)trebuie fixată o perioadă suficientă pentru realizarea unei participări publice efective;
b)proiectele reglementărilor legale trebuie să fie publicate sau făcute disponibile prin alte
metode;
c)trebuie să îi fie oferită publicului posibilitatea de a face comentarii, direct sau prin intermediul
unor organisme consultative reprezentative.
2. Participarea publicului în dezvoltarea programelor, planurilor de acţiune şi politicilor
Potrivit art. 7 din Legea nr. 86/2000, fiecare parte va lua măsuri practice adecvate şi/sau va
promova prevederi pentru ca publicul să participe în timpul pregătirii planurilor şi programelor legate
de mediu, într-un cadru transparent şi cinstit, după ce i-a fost furnizată informaţia necesară. În acest
cadru se vor aplica prevederile pct. 3, 4 şi 8 ale art. 6. Publicul care poate participa va fi identificat de
autoritatea publică relevantă, ţinându-se seama de obiectivele acestei convenţii. În aceeaşi măsură
fiecare parte se va strădui să asigure oportunităţile necesare în vederea participării publicului în timpul
pregătirii politicilor legate demediu.
Pentru ca prevederile art. 7 din Convenţie să poată fi realizate, părţile trebuie să asigure:
- crearea unei structuri adecvate pentru antrenarea publicului la procesul de elaborare a
planurilor şi programelor de mediu;
- asigurarea informării publicului despre posibilităţile participării lui de la începutul
procedurii (art. 6 pct.4);
- asigurarea participării la etapa incipientă de elaborare a planurilor şi programelor de
mediu;
- oferirea tuturor informaţiilor şi să se angajeze discuţii referitoare la obiectivele iniţiativei
înaintea depunerii cererii pentru autorizarea unei activităţi (art.6 pct. 5);
- stabilirea termenelor rezonabile de participare (art. 8 lit.c);
- să se ţină seama de rezultatelor participării publicului (art. 6 pct.8).

3. Participarea publicului la luarea deciziile în ceea ce priveşte activităţile specifice

Pentru ca participarea publicului la deciziile privind activităţile specifice, să poată fi
realizată, părţile trebuie să asigure:
- antrenarea publicului în etapa iniţială, la care există posibilitatea de a influenţa decizia
adoptată (art. 6 pct.2);
- stabilirea termenelor rezonabile pentru diferitele faze, care să permită timp suficient
pentru informarea publicului şi timp suficient pentru ca acesta să se pregătească şi să participe
efectiv în timpul procesului de luare a deciziei de mediu (art. 6 pct.3);
- asigurarea informării publicului despre posibilităţile participării lui de la începutul
procedurii (art. 6 pct.4);
- oferirea tuturor informaţiilor şi să se angajeze discuţii referitoare la obiectivele iniţiativei
înaintea depunerii cererii pentru autorizarea unei activităţi (art. 6 pct.5);
- accesul la totalitatea informaţiilor, relevante pentru procesul decizional (art.6 pct.6);
- asigurarea posibilităţii ca publicului să înainteze, în scris sau, când este cazul, la o
audiere publică ori un sondaj cu solicitantul, orice comentarii, informaţii, analize sau opinii
considerate relevante pentru activitatea propusă (art. 6 pct.7);
- să se ţină seama de rezultatelor participării publicului (art. 6 pct.8);
- furnizarea către public a informaţiei despre decizia finală (art. 6 pct.9).
La art. 6 pct. 2 din Convenţie se specifică cerinţele minime de familiarizare a publicului
interesat cu informaţia, necesară pentru participarea efectivă a acestuia la procesul de luare a
deciziilor. În acest articol sunt prevăzute modalităţile de informare:
- publică, care presupune diseminarea informaţiei concrete printre reprezentanţii

220
Prin parte se întelege, potrivit art. 2 pct. 1 din Convenţie, în cazul în care textul nu prevede altfel, o parte contractantă la
convenţie.
69
 publicului prin intermediul mijloacelorgenerale;
- individuală, presupune diseminarea informaţiei în cadrul unui cerc determinat de
persoane în modindividual.
Indiferent de modalităţile de realizare a informării, acesta trebuie făcută într-o maniera
adecvată, în timp util şi efectiv.
Informaţia pusă la dispoziţia publicului trebuie să conţină, potrivit art. 6 pct. 2 din
Convenţie, date despre:
a. activitatea propusă şi despre o solicitare asupra căreia se va lua odecizie;
b. natura deciziei posibile sau despre proiectul dedecizie;
c. autoritatea publică responsabilă de luareadeciziei;
d. procedura iniţiată, incluzând modul şi momentul în care o asemenea informaţie poate fi
furnizată,respective:
- începutul procedurii;
- oportunităţile de participare apublicului;
- data şi beneficiul oricărei audieri publiceiniţiate;
- o indicaţie privind autoritatea publică de la care pot fi obţinute informaţii relevante şi la care
a fost depozitată informaţia relevantă pentru examinare de cătrepublic;
- o indicaţie asupra autorităţii publice relevante sau asupra oricărui organism oficial căruia îi
pot fi adresate comentarii sau întrebări şi asupra perioadei în care sunt primite aceste
comentarii ori întrebări;şi
- o indicaţie asupra tipului de informaţie de mediu relevantă, disponibilă pentru acţiunea
propusă;
e. faptul că activitatea face obiectul unei proceduri naţionale sau transfrontalieră de evaluare a
impactului asupramediului.
Capitolul III. Caracterele şi izvoarele dreptului Uniunii Europene
III.1.Precizăriconceptuale

Potrivit doctrinei221, dreptul Uniunii Europene are următoarele caracteristici:

-este autonom faţă de dreptulstatelor;
-este integrat în dreptul naţional alstatelor;
-este superior dreptului intern alacestora;
-este unitar şi nu poate fi considerat decât în globalitateasa;
-are forţăexecutorie.
Cu alte cuvinte, ordinea juridică comunitară (Uniunii Europene) are întâietate, este unitară,
supranaţională şi imperativă; rezultând din diferenţierea normelor conform izvoarelor lor de formare
şi din ierarhizarea acestor norme după autoritatea care le-a fost conferită222.
Potrivit unui alt autor223,dreptul Uniunii Europene, fiind, în mod direct (tratatele comunitare)
sau indirect (actele comunitare) o creaţie a statelor membre, poate fi privit sub trei aspecte:
a) este un drept supranaţional,„comunitar";
b) este un drept distinct de dreptul intern al statelormembre;
c) în acelaşi timp el este un drept integrat în dreptul intern al statelor membre, în ordinea juridică
naţională.
Ca urmare, dreptul Uniunii Europene este în acelaşi timp un drept propriu fiecărui stat membru,
dar şi comun tuturor statelor membre. Afirmaţia este deosebit de importantă, deoarece explică aplicarea
directă şi imediată a dreptului Uniunii Europene în ordinea juridică astatelor membre.

Aplicabilitatea imediată a dreptului Uniunii Europene

În doctrină224 se arată că normele de drept instituţional al Uniunii Europene au aplicabilitate
imediată, fie ele de drept primar, fie de drept derivat, în sensul că îşi ocupă locul în ordinea de drept
naţional, fără a mai fi necesară o procedură specială de introducere. Judecătorii din statele membre

221
Moroianu-Zlătescu, I. , op. cit., partea a II-a, pp.19-20.
222
Cătană,E.L.,Fărcaş, A.V., op. cit., p.92.
223
Dragoş, D.C., op. cit., p.98.
224
Moroianu-Zlătescu,I., op. cit., partea a II-a, p.20.
70
 sunt obligaţi să aplice dreptulUE.
Analizând aplicabilitatea imediată a dreptului Uniunii Europene, în literatura de specialitate225se
arată faptul că, pentru înţelegerea corectă a acestei caracteristici proprii dreptului Uniunii Europene,
trebuie să facem referire la cele două principii aplicabile relaţiei între dreptul internaţional rezultat din
tratate şi dreptul intern al statelor semnatare ale tratatului: principiul monist şi principiuldualist.
- conform principiului monist, între ordinea juridică internaţională şi ordinea juridică naţională
există o continuitate, prin urmare tratatele internaţionale se aplică imediat şi direct în ordinea juridică
naţională, fără a fi necesară receptarea lor prin norme juridice interne; norma juridică internaţională îşi
va păstra însă acest caracter în raport cu normele juridicenaţionale;
- principiul dualist, presupune existenţa distinctă a celor două ordini juridice, internaţională şi
naţională, respectiv necesitatea preluării tratatului internaţional în norme juridice interne pentru a putea
fi aplicat la nivelnaţional.
La nivelul Uniunii Europene a fost preferat principiul monist, deoarece cealaltă soluţie ar fi
afectat abordarea comunitară a integrării europene.
Impunerea principiului monist nu a fost însă facilă la nivelul tuturor statelor membre ale
Uniunii Europene. Dacă state tradiţional moniste, cum ar fi Franţa, au dispoziţii constituţionale care
excludfără echivoc principiul dualist, altele, cum ar fi Italia şi Germania, au înregistrat dificultăţi
dealiniere.
În concluzie226, dreptul Uniunii Europene este direct aplicabil în ordinea juridică a statelor
membre imediat ce a fost adoptat, mai precis publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. El îşi
păstrează însă caracterul de drept al Uniunii Europene faţă de normele juridice interne, naţionale, şi va fi
aplicat ca atare de administraţie şi justiţie. Această observaţie este necesară în vederea explicării, ulterior, a
supremaţiei dreptului Uniunii Europene faţă de dreptul intern.

Aplicabilitatea directă a dreptului UniuniiEuropene

Potrivit doctrinei227, aplicabilitatea normelor de drept al Uniunii Europene este nu numai
imediată, ci şi directă. Astfel, ele dau naştere la drepturi şi la obligaţii statelor membre şi
persoanelor particulare. Aceste norme sunt aplicabile din momentul intrării lor în vigoare,
indiferent dacă există norme de drept naţional incompatibile cu cele de drept al Uniunii Europene.
De aici, obligaţia statelor membre de a interzice aplicarea normelor interne care intră în conflict cu
normele comunitare.
Această trăsătură a dreptului Uniunii Europene implică două aspecte228:
a) în primul rând, la fel ca şi aplicabilitatea imediată a dreptului Uniunii Europene, această
caracteristică trebuie înţeleasă prinraportare la principiul monist de receptare a normelor internaţionale
în dreptul intern. Astfel odată adoptate la nivelul Uniunii, normele comunitare se aplică în mod direct şi
nemijlocit în ordinea juridică naţională a statelor membre, fără fi necesară preluarea lor în norme
juridiceinterne229;
b) în al doilea rând, aplicabilitatea directă desemnează efectul direct al dreptului Uniunii
Europene, adică posibilitatea ca prin acesta să fie instituite obligaţii şi drepturi pentru toţi subiecţii
ordinii juridice comunitare, nu numai pentru statelemembre.
Prin urmare, normele juridice comunitare sunt direct aplicabile în ordinea juridică a statelor
membre (sau au efect direct), ele putând crea drepturi şi obligaţii concrete pentru resortisanţii statului
respectiv, drepturi şi obligaţii opozabile administraţiei şi justiţiei statale230.
Caracterul aplicabilităţii directe a normelor de dreptul Uniunii Europene comportă însă
excepţii. Astfel, efectul direct poate fi limitat sau chiar declarat inaplicabil prin deciziile Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene în cazul unor acte comunitare. Concret, este vorba de acele norme care

225
Manolache,O., Drept comunitar, ediţia a III-a revăzută, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p.52.
226
Ibidem.
227
Moroianu-Zlătescu,I., op. cit., partea a II-a, p.20.
228
Manolache,O., op.cit., ediţia a III-a revăzută, , p.56.
229
Moreau Defarges,P., op. cit., p.73 apud Dragoş, D.C., op. cit., p.100.
230
Ibidem, p.101.
71
 se referă doar la instituţiile Uniunii Europene şi la relaţiile dintre ele (spre exemplu 231: obligaţia
instituită în sarcina Consiliului Uniunii Europene de a acţiona pe baza propunerii Comisiei
Europene. În acest caz, particularii nu pot da în judecată Consiliul Uniunii Europene pentru
nerespectarea acesteiobligaţii).

Supremaţia dreptului Uniunii Europene

Supremaţia sau prioritatea normei de dreptul Uniunii Europene este un principiu conform
căruia în caz de conflict sau incompatibilitate între norma comunitară şi dreptul naţional al
statelor membre UE, norma comunitară are prioritate şi se aplică.
Prioritatea dreptului Uniunii Europene în faţa dreptului naţional a fost consacrată prin
jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Conform Curţii de Justiţie, judecătorul naţional
însărcinat cu aplicarea dispoziţiilor dreptului Uniunii Europene are obligaţia de a asigura efectul
deplin al acestora, inclusiv prin neaplicarea oricărei dispoziţii contrare din legislaţia naţională a ţării
respective, chiar dacă legea naţională a fost adoptată ulterior intrării în vigoare a normei
comunitare, fără să aştepte ca norma naţională incriminată să fie mai întâi abrogată.
Altfel spus, „prioritatea", „supremaţia" sau „superioritatea" dreptului Uniunii Europene implică
două aspecte:
- prin legi (sau alte acte normative, evident) naţionale posterioare nu pot fi modificate sau
abrogate dispoziţii normative comunitare, orice astfel de lege fiind nulă şiinaplicabilă;
-normele comunitare posterioare pot modifica sau face inaplicabile norme juridice naţionale.
Unii autori232arată că, dreptul Uniunii Europene este aplicat cu prioritate, pentru că altfel ar
dispărea raţiunea lui de a fi - realizarea construcţiei europene prin unitatea ordinii juridice. A lipsi
dreptul Uniunii Europene de prioritate în raport cu dreptul intern, în domeniile transferului de
suveranitate, ar însemna abandonarea filozofiei construcţiei comunitare, ca integrare automată a
dreptului Uniunii Europene în ordinea juridică naţională.
Doctrina consideră că supremaţia dreptului Uniunii Europene este progresivă, pe măsura
extinderii aplicabilităţii sale233, fiind totodată o „condiţie esenţială" a existenţei acestuia234, şi că ea
poatefiinvocatăatâtînfaţajustiţieicomunitare,câtşiînfaţajustiţieinaţionale.

Repartizarea competenţelor între Uniunea Europeană şi statele membre

Tratatul de la Lisabona clarifică repartizarea competenţelor între Uniunea Europeană şi statele
membre. Astfel, se introduce pentru prima dată în tratatele fondatoare o clasificare precisă prin care
se diferenţiază trei competenţe principale: competenţele exclusive, competenţele partajate şi
competenţele desprijinire.
Astfel, Tratatul privind funcţionarea UE (TFUE) distinge între trei tipuri de competenţă şi,
pentru fiecare, întocmeşte o listă exemplificativă a domeniilor vizate:
 competenţe exclusive; potrivit dispoziţiilor articolul 3 din TFUE competenţele exclusive
reprezintă acele competenţe care conferă doar Uniunii Europene prerogative de a legifera şi adopta
acte obligatorii în anumite domenii; ca urmare, rolul statelor membre este limitat la aplicarea acestor
231
Ibidem.
232
A se vedea Scăunaş,S., op. cit., pp.152-153; acelaşi autor arată că, statele membre ale Uniunii
Europene consacră chiar prin Legile lor fundamentale aplicarea acestui principiu. Chiar şi în România, ţară
cu statut de candidat la aderarea în Uniunea Europeană la momentul revizuirii Constituţiei în anul 2003,
tocmai din nevoia pregătirii României pentru aderarea la Uniunea Europeană şi din punct de vedere
constituţional, se precizează în art. 148:
„(1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuţii
către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competenţelor
prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi
Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.
„(2)Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte
reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile
interne,cu respectarea prevederilor actului de aderare".
233
Bărbulescu, I.Gh.,op. cit., p.118
234
Dragoş, D.C., op. cit., p.104.
72
acte, exceptând cazurile în care Uniunea Europeană le autorizează să adopte ele însele anumite acte;
competenţa Uniunii este exclusivă în următoareledomenii:
a) uniuneavamală;
b) stabilirea normelor privind concurenţa necesare funcţionării pieţeiinterne;
c) politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro;
d) conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind
pescuitul;
e) politica comercialăcomună;
f)în ceea ce priveşte încheierea unui acord internaţional în cazul în care această
încheiere este prevăzută de un act legislativ al Uniunii, ori este necesară pentru a permite Uniunii să
îşi exercite competenţa internă, sau în măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor
comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare a acestora;
 competenţe partajate; potrivit dispoziţiilor articolul 4 din TFUE, Uniunea Europeană şi
statele membre sunt abilitate să adopte acte obligatorii în anumite domenii; cu toate acestea, statele
membre pot să-şi exercite competenţa numai în măsura în care Uniunea Europeană nu şi-a exercitat-
o sau a decis să nu-şi exercite competenţa proprie; competenţele partajate între Uniune şi statele
membre se aplică în următoarele domenii principale:
a) piaţa internă;
b) politica socială;
c) coeziunea economică, socială şiteritorială;
d) agricultura şi pescuitul, cu excepţia conservării resurselor biologice alemării;
e) mediul;
f) protecţia consumatorului;
g) transporturile;
h) reţelele transeuropene;
i) energia;
j) spaţiul de libertate, securitate şi justiţie;
k) obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică.
 competenţe de sprijinire; potrivit dispoziţiilor articolul 6 din TFUE, în anumite domenii
Uniunea Europeană nu poate să intervină decât pentru a sprijini, coordona sau completa acţiunea
statelor membre; prin urmare, ea nu dispune de putere legislativă în aceste domenii şi nu poate să
se implice în exercitarea competenţelor care le revin statelor membre; aceste acţiuni au următoarele
domenii:
a) protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane;
b) industria;
c) cultura;
d) turismul;
e) educaţia, formarea profesională, tineretul şisportul;
f) protecţia civilă;
g)cooperarea administrativă.
Competenţe speciale ale Uniunii Europene
Potrivit Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană are competenţe speciale în
următoarele domenii:
 coordonarea politicilor economice şi de ocupare a forţei de muncă; potrivit dispoziţiilor
articolul 5 din TFUE, Uniunea Europeană are competenţa de a garanta modalităţile acestei
coordonări; astfel, ea trebuie să definească orientările şi principiile directoare care să fie urmate de
statelemembre;
 politica externă şi de securitate comună; potrivit dispoziţiilor articolul 24 din Tratatul
privind Uniunea Europeană, Uniunea Europeană are o competenţă în toate domeniile legate de
politica externă şi de securitate comună; ea defineşte şi pune în aplicare această politică, printre
altele, prin intermediul preşedintelui Consiliului European şi al Înaltului Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe şi politica de securitate, ale căror roluri şi statuturi au fost recunoscute prin
Tratatul de la Lisabona; cu toate acestea, în niciun caz, Uniunea Europeană nu poate adopta acte
legislative în acest domeniu iar Curtea de Justiţie nu are competenţa să se pronunţe în
acestdomeniu;
73
  „clauza de flexibilitate; potrivit dispoziţiilor articolul 352 din TFUE, această clauză îi
permite Uniunii Europene să acţioneze dincolo de puterea de acţiune care îi este atribuită prin
tratate, dacă obiectivul de atins impune acest lucru; totuşi, această clauză este încadrată de o
procedură strictă şi de anumite restricţii în ceea ce priveşte aplicareasa.

III.2. Izvoarele dreptului UniuniiEuropene

Prezentare generală
În doctrină, izvoarele Uniunii Europene au fost definite ca fiind:
- instrumentele juridice care dau formă exterioară normelor comunitare235,
- modalităţi specifice prin care regulile de conduită considerate necesare în structurile
europene devin norme de drept prin acordul de voinţă al statelormembre236
Izvoarele dreptului Uniunii Europene pot fi clasificate în237:
a) izvoare primare sunt: tratatele institutive ale Comunităţilor europene, semnate la Paris şi
Roma, cu protocoalele şi convenţiile anexate lor; tratatele ce au modificat tratatele institutive - Tratatul
privind fuziunea executivelor, Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam,
Tratatul de la Nisa, de asemenea cu anexele acestora; tratatele de adeziune a noilor membri; Tratatul de
la Lisabona; alte tratate, cum ar fi Actul privind alegerile directe în Parlamentul european, Actul de
exceptare privind Groenlanda, tratatelebugetare; izvoare derivate: regulamentele, directivele şi
deciziile adoptate de instituţiile Uniunii Europene;
b) sunt considerate izvoare ale dreptului comunitar şi principiile generale de drept aplicabile în
sistemele judiciare din statelemembre;
c) jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se constituie, de asemenea, într-un
izvor important de dreptul Uniunii Europene, unele decizii ale acestei instanţe configurând modul
corect de interpretare a unor dispoziţii din tratate sau din actelecomunitare;
d) acordurile internaţionale sunt izvoare ale dreptului Uniunii Europene, în măsura în care
instituie anumite obligaţii sau conferă drepturi instituţiilor comunitare, statelor membre sau resortisanţilor
acestora;
e) în fine, ultima categorie de izvoare ale dreptului comunitar o constituie regulamentele de
ordine interioară, actele interinstituţionale, declaraţiile şi rezoluţiile instituţiilor comunitare,
considerate ca fiind „izvoare complementare" ale dreptuluicomunitar.
În doctrină238se mai precizează că izvoarele dreptului Uniunii Europene sunt izvoare de drept
originar, derivat, rezultat din acorduri externe, complementar şinescris.
Izvoarele primare (originare) ale dreptului Uniunii Europene: tratatele comunitare
Doctrina de specialitate consideră ca făcând parte din dreptul comunitar primar sau originar:
1. tratateleinstitutive;
2. tratatelemodificatoareşitratateledeaderareanoilormembri,precumşi
3. alte tratate importante în ansamblul „corpus"-ului constituţional al Uniunii Europene239. Aceste
izvoare primareau:
● forţă juridică superioară tuturor celorlalte izvoare comunitare,şi
● prezumţie absolută delegalitate.
Tratatele institutive (C.E.C.O., C.E.E. şi Euratom) sunt construite pe baze diferite, pentru a
servi unor scopuri diferite, însă totodată ele alcătuiesc un ansamblu unitar şi integrat240. Metodele de
integrare preconizate de cele trei tratate sunt, de asemenea, diferite.
Astfel, Tratatele C.E.C.O. şi Euratom sunt tratate având ca scop integrarea sectorială a
economiei statelor membre, metoda utilizată în acest scop fiind, prin urmare, aceea a tratatului-lege,
care reglementează în detaliu şi cu caracter exhaustiv relaţiile ce se stabilesc între diferite entităţi
naţionale sau comunitare în legătură cu piaţa cărbunelui şi oţelului, respectiv a energiei atomice.
235
Scăunaş,S., op. cit., p.154.
236
Mazilu, D., Integrare europeană, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2006, p. 69.
237
Ibidem; acest autor le numeşte „surse” ale dreptului comunitar, dar, întrucât majoritatea doctrinei
foloseşte denumirea de „izvoare”, optăm să le numim şi noi în acestmod.
238
Moroianu-Zlătescu,I., op. cit., partea a II-a, p.21
239
Manolache,O., op.cit., ediţia a III-a revăzută, p. 18.
240
Dragoş, D.C.,op. cit., 2005, p.108.
74
 Dimpotrivă, Tratatul C.E.E. a stabilit anumite obiective ce trebuiau atinse de statele membre în
vederea realizării pieţei unice europene şi uniunii vamale, lăsând în sarcina acestora
alegereamodalităţilor concrete de realizare a obiectivelor; din acest motiv, el este considerat un tratat
cadru, tratat de procedură.
El are ca obiect întreaga economie a statelor membre, nu doar la segmente ale acesteia, prin
aceasta deosebindu-se din nou, fundamental, de celelalte două tratate institutive, ce au adoptat
abordareasectorială.
Mai mult, tot din acelaşi motiv, Tratatul C.E.E. se află în poziţie de lege generală faţă de
celelalte două tratate, care reglementează sectoare determinate ale economiei, prin urmare el se aplică,
în principiu, şi sectoarelor cărbunelui şi oţelului, respectiv energiei atomice;.dacă se pune însăproblema
contradicţiei între dispoziţiile Tratatului C.E.E. şi dispoziţiile C.E.C.O. sau EURATOM, cele din
urmăprevalează.
Potrivit doctrinei241, în afara celor trei tratate mai sus amintite, dreptul instituţional
comunitar originar mai este format din normele cuprinse în:
 Tratatul de fuziune, care a constituit un Consiliu şi o Comisie unice pentru toate cele trei
Comunităţi (8 aprilie1965);
 Tratatul de la Luxemburg privitor la prerogativele bugetare ale Parlamentului European
(intrat în vigoare la 1 ianuarie1971);
 Tratatul de la Bruxelles privitor la creşterea prerogativelor bugetare ale Parlamentului
(intrat în vigoare la 1 iunie1977);
 Tratatul de modificare a statutelor Băncii Europene de Investiţii (10 iulie1975);
 Tratatul de la Bruxelles de adeziune precum şi actele care reglementează condiţiile de
adeziune ale Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei (intrat în vigoare la 1 ianuarie1973);
 Tratatul de adeziune de la Atena şi actele care reglementează condiţiile de adeziune a
Greciei (intrat în vigoare la 1 ianuarie1981);
 Tratatele de adeziune de la Madrid şi Lisabona şi actele care reglementează condiţiile de
adeziune a Spaniei şi Portugaliei (intrate în vigoare la 1 ianuarie1986);
 Tratatele de la Corfu pentru adeziunea Austriei, Finlandei, Norvegiei şi Suediei din 25
iunie 1994 şi intrate în vigoare (fără Norvegia, care l-a respins prin referendum naţional)
la 1 ianuarie 1995;
 Tratatul din 13 martie 1984 cu privire la modificarea Tratatelor Comunităţilor în
chestiuneaGroenlandei;
 Actul Unic European (intrat în vigoare la 1 iulie1987);
 Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht la 7 februarie 1992 şi intrat în
vigoare la 1 noiembrie1993;
 Protocolul unic privind privilegiile şi imunităţile, din 8 aprilie1965;
 Decizia 70/243/CEE din 21 aprilie 1970 cu privire la înlocuirea contribuţiilor financiare
prin resurse proprii ale Comunităţilor, modificată prin Decizia Consiliului 88/376/CEE,
CEEA din 24 iunie1988;
 Actul privitor la alegerea cu vot universal a membrilor Adunării Parlamentare a
Comunităţilor, semnat la Bruxelles la 20 septembrie1976;
 Fiecare din cele trei tratate comunitare are un obiectdublu:
 crearea unei pieţe comune, sectorială saugenerală;
 instituirea unui mecanism internaţional însărcinat să gestioneze aceastăpiaţă.
Fiecare tratat are o structură tehnico-legislativă formată din preambul, clauze introductive, clauze
instituţionale, clauze materiale, şi clauze finale.
▪ În preambul sunt specificate motivele de ordin politic ce au stat la baza hotărârii statelor
membre de a crea respectiva Comunitate europeană, şi scopurile, obiectivele Comunităţii (spre
exemplu, piaţa unică, libera circulaţie a persoanelor, a capitalurilor, politica agricolă comunăetc.).
▪ Dispoziţiile introductive prefigurează acţiunile ce trebuie întreprinse de statele membre
învederea realizării obiectivului sau obiectivelorComunităţii.
▪ Clauzele instituţionale vizează organizarea şi funcţionarea ansambluluiinstituţional comunitar,

241
Moroianu-Zlătescu,I., op. cit., partea a II-a, pp.21-22.
75
 finanţarea comunităţilor şi statutul funcţionarilor publicicomunitari.
▪ Clauzele materiale impun obligaţii şi conferă drepturi diferitelor subiecte de drept implicate
în realizarea obiectivelor comunitare, reglementând în acelaşi timp acţiunea sau inacţiuneaacestora.
▪Clauzele finale cuprind dispoziţii privind ratificarea tratatelor institutive, intrarea lor în
vigoareşi condiţiile în care poate fi realizată revizuirea acestora. Depozitarele tratatelor institutive, adică
statele care păstrează originalul acestor tratate, sunt Franţa, respectiv Italia, statele pe teritoriul cărora s-
ausemnattratatele.
În ceea ce priveşte revizuirea tratatelor, potrivit art. 48 TUE (versiunea consolidată în urma
adoptării Tratatului de la Lisabona), tratatele pot fi modificate în conformitate cu:
- o procedură de revizuireordinară,
- unele proceduri de revizuiresimplificate.
Procedura de revizuire ordinară presupune transmiterea proiectelor de revizuire a tratatelor
de către guvernul oricărui stat membru, Parlamentul European sau Comisie către Consiliu, care le
transmite, la rândul său, Consiliului European şi le notifică parlamentelor naţionale. în cazul în care
Consiliul European, după consultarea Parlamentului European şi a Comisiei, adoptă cu majoritate
simplă o decizie favorabilă examinării modificărilor propuse, preşedintele Consiliului European
convoacă o Convenţie compusă din reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, ai şefilor de stat sau de
guvern ai statelor membre, ai Parlamentului European şi ai Comisiei, care are rolul de a analiza
proiectele de revizuire şi de a adopta prin consens o recomandare adresată Conferinţei
reprezentanţilor guvernelor statelor membre în vederea adoptării de comun acord a modificărilor
care trebuie aduse tratatelor.
În cazul procedurilor de revizuire simplificate, guvernul oricărui stat membru, Parlamentul
European sau Comisia pot prezenta Consiliului European proiecte de revizuire, integrală sau
parţială, a dispoziţiilor părţii a treia din TFUE, privind politicile şi acţiunile interne ale Uniunii
Europene. Consiliul European poate adopta o decizie de modificare, integrală sau parţială, a acestor
dispoziţii, hotărând în unanimitate, după consultarea Parlamentului European şi a Comisiei, precum
şi a Băncii Centrale Europene, în cazul unor modificări instituţionale în domeniul monetar.
Intrarea în vigoare a tratatelor nu are loc imediat după semnarea lor de către reprezentanţii
statelor membre, ci după ce au fost ratificate de către părţile contractante în conformitate cu
normele lor constituţionale şi cu condiţia ca toate instrumentele de ratificare să fi fost depuse sau, în
caz contrar, în prima zi a lunii care urmează depunerii instrumentului de ratificare de către statul
semnatar care îndeplineşte ultimul această formalitate.

Izvoarele derivate ale dreptului Uniunii Europene: actele comunitare

(actele non-legislative)
Anterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, doctrina definea conceptul de act
comunitar, acesta reprezentând, în sens larg, orice manifestare de voinţă provenită de la instituţiile
comunitare242, iar în sens restrâns numai manifestările de voinţă realizate în scopul producerii de efecte
juridice în spaţiul comunitar, în sensul conferirii unor drepturi sau al impunerii unor obligaţii243.
Având în vedere evoluţia construcţiei europene, în special după adoptarea Tratatului de la
Lisabona, analiza actelor juridice ale UE are în prezent la bază prevederile art. 288 din TFUE
potrivit căruia, pentru exercitarea competenţelor Uniunii, instituţiile adoptă regulamente,
directive, decizii, recomandări şi avize244.
Mai trebuie precizat că Tratatul de la Lisabona aduce mai multe modificări care ţin de
tipologia actelor juridice ale UE, reducând numărul instrumentelor juridice aflate la dispoziţia
instituţiilor europene. În plus, în scopul îmbunătăţirii eficacităţii procesului decizional european şi
al punerii în aplicare a acestor decizii, Tratatul fundamental îi permite Comisiei Europene să adopte
o nouă categorie de acte: actele delegate, respectiv consolidează competenţa Comisiei în ceea ce

242
D.C. Dragoş, Legea contenciosului administrativ…, op. cit., 2005, p. 109.
243
Idem, p. 119-110.
244
A se vedea, E. L. Cătană, Contenciosul actelor administrative asimilate, Ed. C.H.Beck, București,
2017, p.429.
76
 priveşte adoptarea actelor de executare (actele de punere înaplicare)245.
În plus, prin coroborarea art. 297 cu art. 288 şi 289 din TFUE rezultă că la acest nivel se
adoptă atât acte legislative (regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize), cât şi actele
fără caracter legislativ, a căror competenţă de adoptare se poate delega Comisiei printr-un act
legislativ, având domeniu de aplicare general, care completează sau modifică anumite
elemente neesenţiale ale actului legislativ; acestea pot fi adoptate sub formă de regulamente,
directive şi decizii, iar în cazul în care nu indică destinatarii, se semnează de preşedintele instituţiei
care le-aadoptat246.
Potrivit prevederilor art. 298 alin. (1) şi (2) din TFUE, în îndeplinirea misiunilor lor,
instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii sunt susţinute de o administraţie europeană
transparentă, eficientă şi independentă, iar Parlamentul European şi Consiliul au competenţa de
a stabili dispoziţii în materie prin regulamente.
Pornind de la dispoziţiile din Tratatul fundamental menţionate şi luând în considerare o serie
de aspecte printre care şi o problemă presantă a UE de astăzi, şi anume lipsa de încredere din partea
cetăţenilor, ceea ce poate afecta legitimitatea acesteia, în anul 2012 Comisia Pentru Afaceri Juridice
din cadrul Parlamentului European a emis Raportul conţinând recomandări adresate Comisiei
privind dreptul de procedură administrativă alUE247.
Potrivit Raportului Parlamentului European către Comisie, Regulamentul la care se face referire în
prevederile art. 298 din TFUE ar trebui să se aplice instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor
Uniunii care constituie administraţia Uniunii în relaţiile acestora cu publicul. Potrivit aceluiaşi
document, aceasta înseamnă că dreptul de procedură administrativă al UE ar trebui să se limiteze la
administraţia Uniunii (instituţii, organe şi agenţii) dar, în acelaşi timp, se adresează
şirelaţieicustatelemembreşicetăţeniiacestoracare,înmodevidentfacpartedincategoria
„public” având în vedere că actele legislative ale UE produc efecte juridice directe şi imediate în
dreptul intern al statelor membre în funcţie de natura juridică a acestora248.
Acelaşi Raport argumentează necesitatea codificării principiilor fundamentale ale bunei
administrări prin prisma reglementării procedurii aplicate de administraţia Uniunii „atunci când
tratează cazuri individuale la care este parte o persoană fizică sau juridică, precum şi alte situaţii
în care o persoană are un contact direct sau personal cu administraţiaUniunii”.
La analizarea conceptului de act administrativ al UE nu trebuie nicidecum omisă însă
competenţa Comisiei Europene ca putere executivă, astfel cum este expusă la art. 17 din TUE,
competenţă care are ca fundament principiul executării indirecte ca regulă generală a implementării
administrative a actelor juridice ale UE, consacrat legislativ prin noul tratat fundamental, care
introduce o nouă categorie de acte fără caracter legislativ, şi anume actele delegate, care pot
îmbrăca forma unor regulamente, directive sau decizii249. Rolul acestor acte constă în modificarea
unor elemente neesenţiale ale unui act juridic, cum ar fi precizarea prin conţinutul acestora a
anumitor detalii tehnice ale actului juridic, astfel încât emitentul să se poată concentra asupra
obiectului actului, fără a intra în dezbateri foartetehnice.
Cu titlu de exemplu, TFUE reglementează un caz concret de acte delegate sub forma
regulamentelor de aplicare. Acest tip de regulament este definit în articolele 164 şi 178 din TFUE
cu privire la regulamentele de aplicare a Fondului social european şi a Fondului european de
dezvoltare regională. Valabilitatea regulamentelor de aplicare ca acte juridice depinde de
„regulamentul de bază”, astfel că, în timp ce regulamentul de bază prevede regulile esenţiale,
regulamentul de aplicare defineşte dispoziţiile tehnice250.
Din cele anterior menţionate rezultă că actele care sunt adoptate fie de administraţia Uniunii
(instituţii, organe şi agenţii), fie exclusiv de către Comisia Europeană, dupăcaz:
245
Ibidem.
246
Idem, p.429-430.
247
Parlamentul European, Comisia pentru Afaceri Juridice, Raport conţinând recomandări adresate
Comisiei privind
248
A se vedea, E. L. Cătană, Contenciosul actelor administrative asimilate, op. cit., 2017, p.430.
249
Art. 297 din TFUE
250
A se vedea, E. L. Cătană, Contenciosul actelor administrative asimilate, op. cit., 2017, p.431.
77
 - tratează situaţii individuale la care este parte o persoană fizică sau juridică, respectiv alte
situaţii în care o persoană are un contact direct sau personal cu administraţia Uniunii, caz în care
vorbim despre decizii individuale (calitatea de emitent putând aparţine oricărei instituţii, organe şi
agenţii din sistemul administrativ alUE);
- sunt adoptate sau emise sub forma actelor delegate în realizarea principiului executării
indirecte ca regulă generală a implementării administrative a actelor juridice ale UE, rolul
acestora constând în modificarea unor elemente neesenţiale ale unui act juridic, cum ar fi precizarea
prin conţinutul acestora a anumitor detalii tehnice ale actului juridic, astfel încât emitentul acestuia
să se poată concentra asupra obiectului actului, fără a intra în dezbateri prea tehnice, calitatea de
emitent putând aparţine exclusiv ComisieiEuropene)251
Raportul din anul 2012 al Parlamentului European la care s-a făcut menţiune instituie şi
necesitatea adoptării principiilor administraţiei europene aplicabile deciziilor administrative la
nivelul UE, după cumurmează:
1. Principiul legalităţii, potrivit căruia deciziile luate sau măsurile adoptate nu sunt
niciodată arbitrare sau determinate de scopuri care nu se bazează pe lege sau care nu sunt motivate
de interesulpublic.
2. Principiul nediscriminării şi al egalităţii de tratament, potrivitcăruia:
- administraţia Uniunii evită orice discriminare nejustificată între persoane ce are la bază
naţionalitatea, genul, rasa, culoarea, originea etnică sau socială, limba, religia sau convingerile,
opiniile politice sau de altă natură, dizabilităţile, vârsta sau orientareasexuală;
persoanele care se află într-o situaţie similară sunt tratate în mod similar, iardiferenţele de tratament
nu se justifică decât prin caracteristici obiective ale chestiunii în cauză.
3. Principiul proporţionalităţii, potrivit căruia administraţia Uniunii ia decizii care afectează
drepturile şi interesele persoanelor doar atunci când este necesar şi în măsura necesară îndeplinirii
obiectivului urmărit. Respectarea acestui principiu implică obligaţii şi în sarcina directă a
funcţionarilor UE, astfel că la luarea deciziilor funcţionarii garantează un echilibru echitabil între
interesele persoanelor private şi interesul general şi în special nu impun poveri administrative sau
economice excesive în raport cu beneficiulaşteptat252.
4. Principiul imparţialităţii, potrivitcăruia:
- administraţia Uniunii este imparţială şi independentă, aceasta abţinându-se de la orice
acţiune arbitrară care afectează în mod negativ cetăţenii şi de la orice tratament preferenţial, din
oricemotiv;
- administraţia Uniunii acţionează întotdeauna în interesul Uniunii şi pentru binele public,
nicio acţiune nefiind călăuzită de interesul personal (inclusiv financiar), de familie sau naţional sau
presiuneapolitică;
- administraţia Uniunii asigură un echilibru echitabil între interesele diferitelor categorii de
cetăţeni (comercianţi, consumatori şialţii).
5. Principiul consecvenţei şi al aşteptărilor legitime, potrivitcăruia:
- administraţia Uniunii are un comportament consecvent şi îşi urmează practica
administrativă normală, care este adusă la cunoştinţa publicului; atunci când există motive legitime
pentru îndepărtarea de la ea în cazuri individuale, ar trebui prezentată o declaraţie validă care să
cuprindă motivele ce stau la baza acesteiîndepărtări;
- sunt respectate aşteptările legitime şi rezonabile pe care cetăţenii le pot avea în virtutea
modului în care administraţia Uniunii a acţionat întrecut253.
251
Cu titlu de exemplu, regulamente de punere în aplicare. Facem precizarea că în UE, principala
entitate care beneficiază de independenţă faţă de guvernările Statelor membre este Comisia
Europeană. A se vedea C. Edoardo, EU and Global Administrate Organizations, în C. Edoardo,
Mattarella B.G. (eds.), Global Administrative Law and EU Administrative Law.Relationship, Legal
Issues and Comparison, Ed. Springer-Verlag Berlin Heidelberg, 2011, p. 15, p. 17; a se vedea și
E.L.Cătană, Contenciosul actelor administrative asimilate, op. cit., 2017, p.431-432.
252
Pentru detalierea funcţiei publice europene, a se vedea V. Vedinaş, C. Călinoiu, Statutul
funcţionarului public european, ed. 2, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007.
253
Prin acest principiu se recunoaşte dreptul subiectiv al persoanei ca aşteptările sale justificate, faţă
de administraţie să fie realizate. A se vedea J. Schwartze, European Administrative Law, Sweet and
78
 6. Principiul respectării vieţii private, potrivit căruia administraţia Uniunii respectă viaţa
privată a cetăţenilor şi se abţine de la prelucrarea datelor cu caracter personal în scopuri nelegitime
sau de la transmiterea acestor date unor terţe părţineautorizate254.
7. Principiul echităţii, potrivit căruia acesta trebuie respectat ca un principiu juridic
fundamental, indispensabil pentru crearea unui climat de încredere şi previzibilitate în relaţiile
dintre persoanele fizice şiadministraţie.
8. Principiul transparenţei, potrivit căruia administraţia Uniunii este deschisă, ceea ce
înseamnăcă:
- administraţia consemnează procedurile administrative şi înregistrează în mod adecvat
corespondenţa primită şi pe cea trimisă, documentele primite şi deciziile şi măsurileluate;
- toate contribuţiile din partea organelor consultative şi a părţilor interesate ar trebui să fie
puse la dispoziţiapublicului;
9. Principiul eficienţei şi al serviciului, potrivit căruia acţiunile administraţiei Uniunii sunt
călăuzite de criteriile eficienţei şi al serviciului public. Aceasta înseamnă că personalul consiliază
publicul cu privire la modul în care trebuie tratată o chestiune ce ţine de competenţa lor iar, după
primirea unei solicitări privind o chestiune pentru care nu sunt responsabili, aceştia direcţionează
solicitantul către serviciul competent.

Regulamentul
Conform art. 288 TFUE, regulamentul are aplicabilitate generală, este obligatoriu în toate
elementele sale şi este direct aplicabil în orice stat membru. De aici rezultă că regulamentul are
următoarele trei caracteristici:
• Aplicabilitatea generală desemnează trăsătura caracteristică a regulamentului de a fi formulat în
abstract, în vederea aplicării sale la ui număr nedeterminat de persoane, fiind corespondentul actului
normativ din dreptul intern al statelormembre;
• Obligativitatea regulamentului în întregul său este o caracteristică a acestuia menită să-l
diferenţieze de directivă, care este obligatorie numai în ceea ce priveşte rezultatul de obţinut, nu şi
înprivinţa mjloacelor de realizare aacestuia;
• Aplicabilitatea directă a regulamentului, cea de-a treia trăsătură caracteristică a acestui act
comunitar, se referă la două aspecte:
a) aplicarea sa în dreptul intern al statelor membre se face direct, fără a fi receptat prin norme
naţionale. Este interzisă preluarea dispoziţiilor regulamentului în norme juridice interne, deoarece în
acest fel aplicarea regulamentului nu ar fi uniformă în toate statele membre, actele normative
interneavândforţăjuridicădiferitădelaunsistemdedreptlaaltul;
b) regulamentul are efect direct, adică este susceptibil de a conferi drepturi şi de a impune
obligaţii celor vizaţi prin dispoziţiile sale, drepturi şi obligaţii ce pot fi invocate de cei interesaţi în faţa
jurisdicţiilor naţionalesaucomunitare,şidecareacesteavorţineseama;
• Supremaţia regulamentului faţă de actele normative interne: statele membre nu pot adopta măsuri
naţionale care să fie contrare regulamentului sau să deroge de la acesta, cu excepţia cazului când
chiar regulamentul prevede această posibilitate.
În conformitate cu art. 297 TFUE, regulamentele trebuie publicate în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene (JOUE), urmând a intra în vigoare la data prevăzută în textul lor sau, în cazul în
care aceasta nu este indicată în mod expres, în a douăzecea zi de la publicare.
Directiva
Act specific comunitar, emis de regulă de către Consiliul Uniunii Europene dar şi de Comisia
Europeană, directiva se poate aplica oricărui stat membru îi privinţa rezultatului ce trebuie atins, lăsând
organelor statale alegerea mijloacelor şi a formei de realizare efectivă.
Ca urmare, ca şi regulamentul, directiva are forţă obligatorie pentru statele membre, dar, în

Maxwell, London, 2006, p. 63.

254
Acest drept este reglementat prin Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European şi al
Consiliului din 18 decembrie 2000 privind protecţia persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor
cu caracter personal de către instituţiile şi organele comunitare şi privind libera circulaţie a acestor date
(JOCE L 145 din 31 mai2001).
79
ceea ce priveşte rezultatul ce trebuie obţinut, lasă instanţelor naţionale competenţele legate de forma
şi mijloacele utilizate în acest scop. Din definiţia dată de art. 288 TFUE reiese că directiva are
următoarele treicaracteristici:
a)are forţă obligatorie în ceea ce priveşte rezultatul care trebuie atins; deşi nu stabileşte
forma şi mijloacele necesare atingerii unui rezultat, directiva fixează anumite termene destinatarilor
săi pentru atingerea rezultatelor urmărite, iar statele membre au obligaţia să comunice Comisiei
măsurile luate în aplicarea directivei; uneori însă, pentru a se asigura că directiva va fi implementată îi
conformitate cu interesul comunitar, instituţiile comunitare aduc limitări libertăţii statelor de a alege
forma saumijlocul concret de implementare a directivei, stabilind direct anumite măsuri de implementare
obligatorii a filuate.
b) statele membre sunt libere să aleagă forma şi mijloacele necesare implementării unei
directive (acestea trebuie alese într-o manieră care să asigure funcţionarea efectivă a directivei,
dispoziţiiletrebuindsăfieaplicate„cuoforţăconstrângătoareincontestabilă,cuspecificitatea, precizia şi
claritatea cerute pentru a fi satisfăcute exigenţele securităţii juridice"); metodele şi formele de
implementare a directivei trebuie alese întotdeauna în aşa fel încât să asigure efectiva implementare
a directivei şi funcţionarea acesteia.
c) directiva are efectdirect;
Astfel, chiar dacă nu este direct aplicabilă, din moment ce creează drepturi şi obligaţii de
care resortisanţii statelor membre se pot prevala în faţa instanţelor naţionale, Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene a recunoscut efectul direct al directivei între statele membre şi resortisanţii lor.
Intervenţia Curţii a fost determinată de întârzierea cu care statele implementau directivele.
Condiţiile necesare pentru ca directiva să aibă efect direct sunt următoarele:
- conţinutul directivei să fie precis formulat şinecondiţionat,
- invocarea directivei se poate face numai ca modalitate de sancţionare a netranspunerii ei sau a
transpunerii ei defectuoase în norme naţionale de către statul membru.
Aplicabilitatea directă a directivelor, chiar şi în condiţiile impuse jurisprudenţial de Curtea
Europeană de Justiţie, nu este completă, deoarece directivele ce sunt adresate statelor nu pot avea
efect direct orizontal, adică nu pot fi invocate în raporturile dintre particulari, ci doar efect direct
vertical, în relaţia cu statul membru.
Concluzionând, dacă în cazul regulamentului efectul direct este uşor de demonstrat, în cazul
directivelor situaţia trebuie analizată de la caz la caz. De asemenea, efectul direct vertical nu este însoţit
întotdeauna şi de efectul directorizontal.
Cât despre celălalt aspect al aplicabilităţii directe - lipsa unei măsuri de receptare internă - este
admis că directiva nu este receptată prin dispoziţii legale sau reglementare interne, ci este doar aplicată
prin astfel demijloace.
d)aplicabilitatea imediată a directivelor comportă aceleaşi discuţii ca şi aplicabilitatea directă a
acestora, în partea referitoare la lipsa unor măsuri de receptare a directivei în dreptul intern al statului
membru.
e) supremaţia directivelor în faţa dreptului naţional a fost confirmată
prin deciziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în sensul existenţei unei obligaţii pentru
administraţia şi justiţia statelor membre de a interpreta legislaţianaţională în conformitate cu dispoziţiile
directivelor, după intrarea lor învigoare.
Potrivit art. 297 TFUE, actele fără caracter legislativ adoptate sub formă de directive, în
cazul în care acestea din urmă nu indică destinatarii, se semnează de preşedintele instituţiei care le-a
adoptat şi se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Acestea intră în vigoare la data
prevăzută de textul lor sau, în absenţa acesteia, în a douăzecea zi de la data publicării. Celelalte
directive care se adresează unui destinatar se notifică destinatarilor lor şi produc efecte prin această
notificare.
Decizia
Deciziile nu cuprind reguli generale care să fie valabile erga omnes, ele fiind doar acte
administrative individuale prin care este aplicat dreptul comunitar. Decizia este un act legislativ
carese aplică unui anumit stat membru, unei anumite companii sau unui anumit cetăţean (sau mai multor
subiecte de drept individual determinate).
80
 Potrivit art. 288 TFUE, decizia este obligatorie în toate elementele sale, iar în cazul în care
se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceştia. De asemenea, conform art. 297
TFUE, deciziile care se adresează tuturor statelor membre, în cazul în care acestea nu indică
destinatarii, se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene şi intră în vigoare la data prevăzută
de textul lor sau, în absenţa acesteia, în a douăzecea zi de la data publicării. Deciziile care se
adresează unui destinatar se notifică destinatarilor lor şi produc efecte prin aceastănotificare.
Ca urmare:
a) decizia esteobligatorie în întregime, din acest punct de vedere asemănându-se cu
regulamentul, însă îndepărtându-se dedirectivă.
b) decizia are aplicabilitate imediată şi directă. Această trăsătură a deciziei se regăseşte în
toate componentelesale:
- decizia se integrează în dreptul intern din momentul adoptăriiei,
- fără a fi necesare măsuri naţionale de receptare, şi are efect direct în persoana destinatarilor ei
şi a terţilor care se pot prevala deea.
Recomandările şi avizele
În conformitate cu art. 288 TFUE, recomandările şi avizele se disting faţă de actele
examinate anterior prin faptul că nu sunt obligatorii.
Recomandările constituie un mijloc pentru instituţiile Uniunii pentru:
- a-şi exprima oopinie,
- a da o informaţiesau
- a anunţa anumite texte cu caracter deconstrângere.
Deşi nu are efecte juridice, ea poate fi folosită de judecătorul comunitar sau naţional pentru
interpretarea unor dispoziţii din actele obligatorii, sau din legislaţia naţională.
Avizul , la fel ca şi recomandarea, nu are forţă juridică obligatorie, fiind o simplă opinie emisă
de instituţia comunitară, pentru a-şi face cunoscut punctul de vedere în legătură cu anumite aspecte
concrete. Avizele pot fi emise din oficiu sau la cererea persoanelor fizice sau juridice interesate, a
statului membru sau a altor instituţii comunitare, şi nu produc efecte juridice.
Potrivit doctrinei, atât recomandarea cât şi avizul pot fi utile pentru clarificarea unor probleme
de drept, în mod formal.
Avându-se în vedere faptul că recomandările şi avizele sunt emise de instituţiile sau agenţiile
Uniunii în exercitarea competenţelor cu care au fost învestite, acestea sunt considerate izvoare de
dreptul Uniunii Europene, dar, potrivit art. 263 TFUE, nu intră sub incidenţa controlului Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene asupra legalităţii actelor legislative.
Actele comunitare„nenumite"
Sunt considerate a fi izvoare ale dreptului Uniunii Europene şi:
- regulamentele de ordine interioară adoptate de instituţiile Uniunii;
- declaraţiile interinstituţionale prin care se precizează înţelesul anumitor noţiuni sau concepte
folosite în actele comunitare (de exemplu, cheltuielile obligatorii),
- alte declaraţii sau programe de acţiune fără forţă juridică.
Izvoarele de acest fel nu pot interveni în domeniile rezervate prin tratate reglementării prin acte
comunitare, iar Curtea de Justiţie a Uniunii Europene are dreptul de a interpreta astfel de surse în aşa
fel încât să determine adevărata lor natură juridică, fiind inadmisibilă disimularea unui act
comunitarîntr-o declaraţie sau rezoluţie prezumată a fi fără efecte juridice. In această situaţie, Curtea va
considera declaraţia sau rezoluţia ca fiind de fapt acte comunitare, şi se va declara competentă să se
pronunţe asupra legalităţii lor.
Proceduri aplicabile în vederea adoptării actelor comunitare
Spre deosebire de sistemele naţionale unde Parlamentul este forul legislativ, în cadrul
Uniunii Europene elaborarea deciziei este un proces care implică mai multe instituţii şi organe ale
Uniunii, procedura legislativă având la bază principiul echilibrului instituţional, conform căruia
toate instituţiile participă la procesul legislativ. Instituţiile Uniunii care interacţionează în cadrul
procesului decizional sunt:
- Consiliul European,
- Parlamentul European,

81
 - Consiliul Uniunii Europene,
- Comisia Europeană.
Consiliul European, pe lângă competenţele la nivel general în ceea ce priveşte orientarea
construcţiei europene prin stabilirea liniilor directoare de ordin politic general, impulsionarea şi
relansarea politicilor Uniunii, coordonarea acestor politici şi definirea noilor sectoare de activitate,
are şi un rol decizional în problemele rămase în suspensie între statele membre.
În ceea ce priveşte Parlamentul European, atribuţiile sale au crescut semnificativ pe
parcursul evoluţiei Comunităţilor Europene şi, deşi iniţial avea doar rol consultativ, şi-a consolidat
progresiv poziţia în procesul legislativ la nivelul construcţiei comunitare. Prin Tratatul de la
Maastricht a fost introdusă procedura de codecizie prin care Parlamentul European este asociat
Consiliului, beneficiind astfel de competenţă legislativă efectivă. Tratatul de la Amsterdam a
consolidat rolul Parlamentului European în numirea Comisiei. În urma adoptării Tratatului de la
Lisabona, puterea legislativă în cadrul Uniunii este deţinută de către Consiliu alături de Parlamentul
European, procedura obişnuită de adoptare a legislaţiei Uniunii fiind codecizia (devenită „procedura
legislativăordinară").
Consiliul Uniunii Europene este principalul for legislativ al Uniunii Europene, exercitându-
şi această competenţă fie individual (în anumite domenii precum agricultura, politica economică,
vizele şi imigrarea, hotărârile revin exclusiv Consiliului, acesta având obligaţia de a consulta
Parlamentul) sau împreună cu Parlamentul European, cazuri în care procedura legislativă folosită
poate să fie codecizia sau procedura de cooperare. Astfel, conform art. 16 TUE (versiunea
consolidată în urma adoptării Tratatului de la Lisabona), Consiliul exercită, împreună cu
Parlamentul European, funcţiile legislativă şi bugetară, exercitând, totodată, funcţii de definire a
politicilor şi de coordonare.
Comisia Europeană are iniţiativa legislativă în virtutea căreia pregăteşte şi prezintă
Consiliului şi Parlamentului European proiecte de acte normative, atât din proprie iniţiativă, cât şi la
solicitarea acestora. Astfel, potrivit art. 17 TUE (versiunea consolidată în urma adoptării Tratatului
de la Lisabona), actele legislative ale Uniunii pot fi adoptate numai la propunerea Comisiei, cu
excepţia cazului în care tratatele prevăd altfel. De asemenea, în temeiul art. 289 TFUE, procedura
legislativă ordinară constă în adoptarea în comun de către Parlamentul European şi Consiliu a unui
regulament, a unei directive sau a unei decizii, la propunerea Comisiei.
a) Procedura consultării
Procedura consultării presupune adoptarea unui act normativ după consultarea Parlamentului
European, a Comisiei, a Curţii de Justiţie sau a Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului
Regiunilor.
Potrivit prevederilor tratatelor, Consiliul consultă Parlamentul European:
- în vederea combaterii oricărei discriminări bazate pe sex, rasă sau origine etnică, religie sau
credinţă, un handicap, vârstă sau orientare sexuală (art. 19TFUE);
- pentru adoptarea unor directive care să stabilească măsurile de coordonare şi de cooperare
necesare pentru a facilita protecţia oricărui cetăţean al Uniunii, pe teritoriul unei ţări terţe în care nu
este reprezentat statul membru al cărui resortisant este, din partea autorităţilor diplomatice şi
consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat (art. 23TFUE);
- în vederea aplicării prevederilor Tratatului cu privire la ajutoarele de stat (art. 109TFUE);
- în vederea instituirii Comitetului pentru ocuparea forţei de muncă cu caracter consultativ în
scopul promovării coordonării politicilor din domeniul ocupării forţei de muncă şi a pieţelor de
muncă (art. 150TFUE).
Procedura consultării presupune mai multe etape:
- Elaborarea unei propuneri; comisia este cea care elaborează o propunere referitoare la ceea ce
se doreşte a se legifera, urmărind să identifice interesul european, să ceară consultanţă oricât
este nevoie şi să respecte principiulsubsidiarităţii;
- Etapa consultării; înainte de a lua o decizie Consiliul va verifica dacă celelalte instituţii ale
Uniunii trebuie să fie consultate; în vederea consultării, Consiliul transmite Parlamentului
European propunerea Comisiei, solicitând, totodată, un aviz. Preşedintele Parlamentului supune

82
 propunerea comisiei parlamentare competente, apoi concluziile acesteia sunt examinate în
sesiune plenară şi, numai după aceea, Parlamentul European îşi dă avizul cu privire la
propunerea legislativă pe marginea căreia a fost consultat; Consiliul nu este obligat să urmeze
avizele şi propunerile de amendament ale Parlamentului, însă nu poate adopta o decizie în
lipsaacestora.
- Decizia; după consultările descrise mai sus, Comisia va prezenta din nou propunerea sa
Consiliului care va lua o deciziedefinitivă.
- Publicarea; când actul respectiv a fost formulat în forma sa definitivă, acesta este tradus în
toate cele 23 de limbi oficiale, apoi este semnat de către preşedintele Consiliului şi publicat în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Actele legislative intră în vigoare la data prevăzută de
textul lor sau, în absenţa acesteia, în a douăzecea zi de la publicare (art. 297TFUE).
În prezent procedura consultării reprezintă modalitatea cel mai puţin folosită în procesul
legislativ.
b) Procedura cooperării
Cooperarea între Consiliu şi Parlamentul European a fost introdusă prin art.6 din Actul Unic
European. După adoptarea Tratatului de la Maastricht, procedura de cooperare a constituit una
dintre principalele proceduri legislative. în scurt timp, însă, Tratatul de la Amsterdam a redus
simţitor numărul cazurilor în care s-a recurs la procedura de consultare, în detrimentul procedurii
codeciziei.
Odată cu adoptarea Tratatului de la Lisabona, procedura de consultare a fost reformulată.
Astfel, conform art. 295 TFUE, Parlamentul European, Consiliul şi Comisia se consultă reciproc şi
organizează, de comun acord, condiţiile cooperăriilor.
c) Procedura avizului conform. Procedura avizului conform este utilizată în relaţia dintre
Consiliul Uniunii Europene şi Parlamentul European, atunci când Consiliul Uniunii Europene
intenţionează adoptarea unui act comunitar în domenii cum ar fi: acordurile de asociere, cererile de
aderare, cetăţenia europene coeziunea economică şi socială, acordurile internaţionale, modul de
scrutin uniform pentru alegerea ParlamentuluiEuropean.
Procedura constă în adoptarea actului comunitar de către Consiliul Uniunii Europene, însă
numai după obţinerea avizului conform (obligatoriu a fi cerut şi al cărui conţinutcondiţionează adoptarea
actului) din partea Parlamentului şi în concordanţă cuacesta.
Lipsa avizului conform al Parlamentului european face ca actul comunitar să fie nul.
d) Procedura legislativă ordinară, inițial denumită procedura codeciziei, a fost introdusă
prin Tratatul de la Maastricht, în urma insistenţelor parlamentarilor europeni de a li se da o mai
mare importanţă în procesul decizional al UniuniiEuropene.
Prin această procedură se întăreşte puterea legislativă a Parlamentului European, dând
acestuia posibilitatea de a se opune cu majoritate calificată unei măsuri în faza finală dacă nu se
ajunge la un acord cu Consiliul Uniunii Europene, prin implicarea unui Comitet de Conciliere255.
Actele comunitare adoptate prin codecizie au ca autori, atât Consiliul Uniunii Europene cât
şi ParlamentulEuropean.
Domeniile în care se aplica iniţial procedura codeciziei sunt: piaţa internă unică,
politicile comunitare prevăzute în Tratatul de la Maastricht şi în cel de laAmsterdam.
Odată cu adoptarea Tratatului de la Lisabona, procedura legislativă ordinară a fost extinsă la
mai multe domenii. Aceasta înseamnă că Parlamentul a dobândit un real statut de putere legislativă,
în aceeaşi măsură ca şi Consiliul, în cazul anumitor domenii în care nu a fost implicat până în
prezentsauîncareafostdoarconsultat.Imigraţialegală,cooperareajudiciarăînmateriepenală, cooperarea
poliţienească şi alte câteva dispoziţii care ţin de politica comercială sau de agricultură sunt doar
câteva exemple în acest sens.
Procedura legislativă ordinară este reglementată în cuprinsul art. 294 TFUE şi cuprinde trei
etape. Astfel:
→ Prima lectură
Iniţiativa legislativă aparţine Comisiei, propunerea acesteia fiind prezentată Consiliului şi
255
Manolache, O., op. cit.,ediţia a IV-a, pp.190-191.
83
Parlamentului European. Apoi, Parlamentul European adoptă poziţia sa în primă lectură şi o
transmite Consiliului care, în cazul în care aprobă poziţia Parlamentului European, adoptă actul
respectiv cu formularea care corespunde poziţiei Parlamentului European.
În caz contrar, se trece la următoarea etapă în care Consiliul adoptă poziţia sa în primă
lectură şi o transmite Parlamentului European, informând pe deplin Parlamentul asupra motivelor
care l-au condus la adoptarea poziţiei sale în primă lectură. Totodată, Parlamentul European este
informat şi de Comisia Europeană cu privire la poziţia sa.
→ A doua lectură
În cazul în care, în termen de trei luni de la data transmiterii, Parlamentul European aprobă
poziţia Consiliului din prima lectură sau nu s-a pronunţat, actul respectiv se consideră adoptat cu
formularea care corespunde poziţiei Consiliului, în caz că Parlamentul respinge, cu majoritatea
membrilor care îl compun, poziţia Consiliului din prima lectură, actul propus este considerat ca
nefiind adoptat şi procedura legislativă se termină.
Dacă Parlamentul aduce doar amendamente poziţiei Consiliului (tot cu majoritatea
membrilor care îl compun), procedura legislativă continuă. În acest caz, textul astfel modificat se
transmite Consiliului şi Comisiei, care emite un aviz cu privire la aceste modificări.
În cazul în care, în termen de trei luni de la primirea modificărilor Parlamentului European,
Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, aprobă toate aceste modificări, actul respectiv este
considerat aprobat. Dacă sunt respinse o parte din amendamente de către Consiliu sau dacă nu
întruneşte majoritatea cerută, preşedintele Consiliului, în consens cu preşedintele Parlamentului
European, este obligat ca în termen de şase săptămâni să convoace comitetul de conciliere.
Comitetul de conciliere, care reuneşte membrii Consiliului sau reprezentanţii lor şi tot atâţia
membri care reprezintă Parlamentul European, are misiunea de a ajunge la un acord asupra unui
proiect comun, cu majoritatea calificată a membrilor Consiliului sau a reprezentanţilor acestora şi
cu majoritatea membrilor care reprezintă Parlamentul European, în termen de şase săptămâni de la
data convocării, pe baza poziţiilor Parlamentului şi ale Consiliului din a doua lectură. Comisia
Europeană participă la lucrările comitetului de conciliere şi ia toate iniţiativele necesare promovării
unei aproprieri între poziţiile celor două instituţii aflate în divergenţă, în scopul de a facilita
adoptarea actului legislativ. în cazul în care, în termen de şase săptămâni de la convocare, comitetul
de conciliere nu aprobă niciun proiect comun, actul propus este consideratneadoptat.
→A treia lectură
In cazul în care, în acest termen, comitetul de conciliere aprobă un proiect comun,
Parlamentul European şi Consiliul dispun fiecare de un alt termen de şase săptămâni de la această
aprobare, pentru a adopta actul respectiv în conformitate cu acest proiect, Parlamentul European
hotărând cu majoritatea voturilor exprimate iar Consiliul cu majoritate calificată. Atunci când nu se
găseşte o soluţie în cadrul comitetului de conciliere sau în cazul în care deşi găsită ea nu are succes
în noua votare la nivelul Consiliului şi Parlamentului, actul propus este considerat neadoptat şi
procedura legislativă se închide. Termenele de trei luni, respectiv şase săptămâni prevăzute de art.
294 TFUE pot fi prelungite cu cel mult o lună, respectiv două săptămâni, la iniţiativa Parlamentului
European sau aConsiliului.
Potrivit dispoziţiilor speciale din art. 294 TFUE cu privire la procedura legislativă ordinară, în
cazul în care, în situaţiile prevăzute în tratate, un act legislativ face obiectul procedurii legislative
ordinare la iniţiativa unui grup de state membre sau la recomandarea Băncii Centrale Europene ori
la solicitarea Curţii de Justiţie, atunci Parlamentul European şi Consiliul transmit Comisiei proiectul
de act, precum şi poziţiile lor din prima şi din a doua lectură. Parlamentul European sau Consiliul
pot solicita avizul Comisiei în orice fază a procedurii, aviz pe care Comisia îl poate emite şi din
proprie iniţiativă.

Principiile generale de drept şi drepturile omului - izvoare ale dreptului Uniunii

Europene
Principiile ca izvoare ale dreptului Uniunii Europene au fost instituite prin :
84
 a) Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, aceasta instituind ca izvoare unele
principii cum sunt respectarea dreptului la apărare, principiu legalităţii, al bunei credinţe, al
echităţii, al dreptului la recurs, al ierarhie normelor juridice, principiul autorităţii de lucru judecat
etc.
b) Conferinţa interguvernamentală de la Nisa, din 2000, la care s-a adoptat Carta
drepturilor fundamentale din Uniunea Europeană, prin proclamarea acesteia punându-se la
dispoziţia Curţii de Justiţie un instrument pentru analiza compatibilităţii actelor comunitare sau
statale cu drepturile fundamentale. Dintre drepturile fundamentale amintim inviolabilitatea
domiciliului, dreptul de a forma sindicate, dreptul la respectarea vieţii private, dreptul de a alege şi
de a fi-alesetc.
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este un izvor important de drept întrucât
în numeroase probleme Curtea de Justiţie completează şi interpretează dispoziţiile tratatelor
concomitent cu garantarea respectării lor. Calitatea de izvor de drept al Uniunii a fost recunoscută
jurisprudenţei Curţii de Justiţie în cuprinsul art. 136 TCEEA şi art. 220 TCE, potrivit cărora
misiunea Curţii de Justiţie este aceea de a asigura respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea
tratatelor. De asemenea, potrivit art. 150 TCEEA şi art. 267 TFUE, Curtea de Justiţie este
competentă să hotărască, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor şi la validitatea şi
interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiileUniunii.
Competenţele Curţii de Justiţie au fost de folos în interpretarea uniformă a dreptului Uniunii,
mai ales că în numeroase cazuri tratatele sau legislaţia adoptată de instituţiile Uniunii conţineau
formulări cu un înalt grad de generalitate sau chiar incomplete.
În mai multe cazuri Curtea de Justiţie s-a referit la hotărârile sale anterioare, argumentându-
şi şi susţinându-şi soluţiile pronunţate. De asemenea, în alte situaţii, potrivit circumstanţelor
specifice fiecărei cauze, Curtea de Justiţie a decis că nu este obligată de hotărârile adoptate în
situaţii precedente şi că tribunalele naţionale sunt îndreptăţite să ceară o nouă hotărâre preliminară
dacă ele nu vor să urmeze o decizie dată asupra uneiprobleme.
Izvoarele „complementare" ale dreptului Uniunii Europene
Izvoarele complementare ale dreptului Uniunii Europene sunt acordurile internaţionale,
încheiate fie de Uniune, fie de statele membre.
Prin acord internaţional se înţelege actul sau mai multe acte guvernate de normele de drept
internaţional şi care presupun ca părţile, subiecte de drept internaţional, să participe în mod
voluntar. Curtea de Justiţie a definit acordul internaţional ca fiind "orice angajament luat de
subiecte de drept internaţional, care are forţă obligatorie, oricare ar fi calificarea formală"256.
Acordurile internaţionale sunt:
a) acordurile încheiate de Uniunea Europeană cu alte state, care devin parte a dreptului
Uniunii Europene din momentul intrării lor în vigoare. Ele au forţă juridică superioară dreptului
comunitar derivat sau altor surse de drept, însă inferioară dreptului comunitar primar şi
principiilor generale dedrept.
b) acordurile încheiate între statele membre, pentru anumite obiective determinate în
tratate, sau chiar în lipsa unor astfel de prevederi; la aceste acorduri pot participa şi state
nemembre, cum ar fi cazul Acordurilor de la Schengen privind trecerea liberă a frontierelor
interne şi întărirea controlului la frontiereleexterne.
Acordurile internaţionale ca sursă a dreptului Uniunii Europene pot fi de mai multe
feluri :
257

- acorduri de asociere cu state care se pregătesc pentru aderareala Uniune,

- acorduridecooperarecustatenemembre,încheiatedeinstituţiileUniuniiEuropene;
- acorduri comerciale cu grupări sau organizaţii internaţionale (spre exemplu, cu GATT -
Acordul General pentru Tarife şiComerţ).
Capitol V
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene
256
A se vedea Moroianu-Zlătescu,I., op. cit., partea a II-a, p.27.
257
Dragoş, D.C., op. cit., 2005,p.121.
85
 1. Aspecte generale
Preocuparea pentru protecția drepturilor omului a apărut destul de târziu la nivelul Uniunii
Europene. Inițial statele au fost axate pe o integrare economică, nefiind introduse în tratatele
fondatoare nicio prevedere expresă cu privire la drepturile omului, pe de o parte, datorită ariei de
acoperire destul de restrânse a tratatelor fondatoare, iar pe de altă parte și datorită eșecului realizării
„Comunității Politice Europene‖. Mai mult, respectarea drepturilor omului era asigurată în sistemul
Consiliului Europei, sub egida Curții Europene a Drepturilor Omului.
Totuși, în orice societate, drepturile omului reprezintă valorile fundamentale ale acesteia. În
lipsaunorprevederiexprese,CurteadeJustițieaUniuniiEuropene,înjurisprudențasa258,și-agăsit inspirație
în valorile constituționale comune ale statelor membre, dar și în principiile generale ale dreptului
european, precum și în convențiile internaționale cu privire la drepturile omului, în special
Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (la care statele membre
erauparte)259.Astfel,trebuia stabilit un raport între drepturile fundamentale prevăzute în constituțiile
statelor, drepturile omului europene și cele prevăzute în Convenția Europeană a Drepturilor Omului
și Libertăților Fundamentale. În acest sens, sarcina Curții de Justiție nu a fost facilă și s-a simțit tot
mai mult necesitatea preocupării pentru stabilirea unor drepturi „autonome la nivelul Uniunii
Europene.
Prima consacrare a drepturilor fundamentale se regăsește în Tratatul de la Maastricht (1992),
potrivit căruia „Uniunea respectă drepturile fundamentale, aşa cum sunt garantate de Convenţia
europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnată la Roma la 4
noiembrie 1950, şi aşa cum rezultă acestea din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, ca
principii generale de drept comunitar‖ (art. F, pct. 2 din Tratatul de la Maastricht)260.
Un alt moment important în evoluția drepturilor europene a fost decizia de elaborare a unui
document prin care să se garanteze drepturile omului la nivelul Uniunii Europene–„Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene261. Astfel, Consiliul European a creat un un organism
însărcinat cu redactarea textului Cartei – „Convenția europeană‖ 262. Carta a fost proclamată în anul
2000 la Nisa, în cadrul Consiliului European. Însă, Carta nu a fost introdusă în Tratatul de la Nisa,
fiind un simplu document politic, fără forță juridică și fără a impune o obligație oficială în sarcina
instituțiilor comunitare. Pe de altă parte, Uniunea Europeană primea un instrument esențial, o
sinteză a valorilor comune a statelor membre, instrument ce demonstra dimensiunea politică a
integrării europene.
Carta drepturilor fundamentale avea o semnificație aparte, Curtea de Justiție putea cel puțin
să își justifice interpretarea, făcând referire la aceasta, așa cum proceda și în cazul altor texte. În
perioada următoare s-a urmărit posibilitatea de a-i conferi o forță juridică propriu-zisă prin
introducerea Cartei în „Proiectul de Tratat care instituie o Constituție pentru Europa‖. Pe lângă
Cartă, Proiectul de Constituție prevedea și aderarea Uniunii Europene la Convenția Europeană a
Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Astfel, se dorea o precizare clară că Uniunea
Europeană recunoaște, pe lângă Cartă, și drepturi fundamentale rezultate din două surse de
inspirație: Convenția europeană a drepturilor omului și tradițiile constituționale comune a statelor
membre. Poiectul de Constituție a fost respins, motiv pentru care și Carta drepturilor fundamentale

258
Așa cum s-a constata și în doctrină, încă de la înființarea s-a, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a
pronunțat cu privire la constituționalitatea unui act european în lumina drepturilor fundamentale (Cauza
1/58 Stork & Cie/Înalta Autoritate a Comunității Europene a Cărbunelui și a Oțelului, 1958). A se vedea
Schutze, R., Dreptul constituțional al Uniunii Europene, Editura Universitară, București, 2012, p. 409.
259
ConvențiaEuropeanăaDrepturilorOmuluișiLibertățilorFundamentaleafostelaboratăsubegidaConsiliului
Europei și adoptat la 4 noiembrie 1950 la Roma. Aceasta garantează protecția drepturilor omului la nivel
european, fiind unul dintre cele mai complexe instrumente internaționale constituite în acestscop
260
Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene C191 din 29.07.1992.
261
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene C303 din 2007. În continuare, referirea la acest document se va face prin sintagma „Cartă”.
262
Convenția era formată din reprezentanți a șefilor de stat și de guvern, ai instituțiilor Uniunii Europene,
dar și ai instituțiilor naționale precum și ai Consiliului Europei. A se vedea Scăunaș, S., op. cit., p. 224.
86
 a Uniunii Europene a rămas la nivel de declarație politică până în anul 2007, când a fost semnat
Tratatul de la Lisabona.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, în 2009, Carta primește valoare
juridică identică cu cea a tratatelor. Potrivit art.6 alin.(1) TUE, acesta a fost „adaptată pentru a ține
cont în special de modificările aduse înainte de încorporarea ei în Proiectul de Constituție.
Din punct de vedere structural, Carta nu a fost introdusă în tratate, fiind anexată acestora,
însă valoarea sa contrângătoare este indiscutabilă. Astfel, prevederile Cartei trebuie respectate atât
de instituțiile Uniunii Europene, cât și de statele membre și pot fi invocate în instanțe, atât în cele
ale Uniunii Europene, cât și în cele naționale. În altă ordine de idei, Carta reprezintă un instrument
care nu poate fi ignorat de instanțe în sarcina de a veghea la respectarea drepturilor fundamentale și
de a aplica dreptul Uniunii Europene.
După intrarea în vigoare a Cartei, Comisia Europeană s-a angajat să întocmească rapoarte
anualecuprivirelaaplicareaCarteipentruobunăinformareacetățenilor,darșipentruoevaluarea
progreselor înregistrate în aplicareaacesteia263.
În temeiul art. 6 alin. (1) TUE, „dispozițiile cuprinse în Cartă nu extind în niciun fel
competențele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate‖. Mai mult, potrivit preambulului Cartei,
statele membre vor interpreta și aplica dispozițiile acesteia cu respectarea principiului
subsidiarității, doar atunci când acestea pun în practică dreptul UniuniiEuropene.
Analizând preambulul Cartei, observăm că s-a urmărit o ―reafirmare‖ a drepturilor ce rezultă
din tradițiile constituționale și tratatele internaționale comune statelor, din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii
Europene, dar și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, în acord cu cele exprimate în
doctrină264, s-a dorit o codificare a drepturilor existente și nu neapărat crearea altora noi, din mai
multe surse convenționale și nu doar din tratatele europene.
2. Consacrarea drepturilor politice și civile, economice și culturale în Carta
Drepturilor Fundamentale a UniuniiEuropene
Carta este structurată pe șapte titluri, cuprinzând 54 de articole aranjate în jurul a șase valori
fundamentale: demnitatea (art. 1-5), libertățile (art. 6-19), egalitatea (art. 20-26), solidaritatea (art.
27-38), cetățenia (art. 39-46) și justiția (art. 47-50). Ultimele articole (art. 51-54) sunt dispoziții
generale, de interpretare și aplicare a Cartei. La toate acestea se adaugă Protocolul nr.30 privind
Polonia și Regatul Unit și „explicațiile265 redactate pentru interpretarea Cartei.
În context menționăm că „explicațiile‖, deși formulate sub autoritatea „prezidiului Convenției
care a elaborat Carta și actualizate sub răspunderea prezidiului Convenției Europene 266, nu au forță
juridică, însă trebuie luate în considerare în mod corespunzător la interpretarea Cartei.
Drepturile fundamentale reglementate de Cartă sunt cât se poate de complexe și cuprind toate
categoriile prevăzute și în alte instrumente internaționale de protecție a drepturilor omului,
respectiv: drepturi civile și politice, drepturi economice și sociale și drepturi de „generația a treia‖.
Titlul I, consacrat Demnității umane, cuprinde cinci articole ce sintetizează temeiul acestui
drept fundamental. Astfel, demnitatea umană este inviolabilă, trebuie respectată și protejată. Dreptul
la viață este recunoscut tuturor persoanelor, nimeni nu poate fi condamnat cu moartea sau executat.
În ceea ce privește dreptul la integritate fizică și psihică, este subliniată importanța sa în domeniul
medicinei și biologiei în care consimțământul liber și în cunoștință de cauză al donatorului și al
primitorului este primordial. Referirea la practicile de eugenie are drept scop înlăturarea organizării
unor programe de selecție, cum ar fi campanii de sterilizare, sarcini forțate sau căsătorii etnice
obligatorii. De asemenea, este interzisă utilizarea corpului uman în vederea obținerii de profit,
precum și clonare umană, în scopul reproducerii. Printr-o formulare identică, corespunzătoare
263
A se vedea Comisia Europeană, Raportul pe 2013 privind aplicarea Cartei drepturilor fundamentale
a Uniunii Europene, Luxembourg, Oficiul entru publicații al Uniunii Europene, 2014, p. 22.
264
A se vedea Schutze, R., op. cit., p. 420.
265
Explicațiile cu privire la Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene au fost publicate în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C303 din 2007. În continuare, referirea la acest document se va
face prin sintagma „explicații”.
266
A se vedea Preambulul Cartei.
87
 Convenției europene a drepturilor omului și libertăților fundamentale, „nimeni nu poate fi supus
torturii şi nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Dreptul de a nu fi ținut în
sclavie și a nu fi constrâns la o muncă forțată sau obligatorie este un drept inerent ființei umane, iar
în strânsă legătură cu demnitatea umană este interzis traficul de ființe umane267.
Titlul II, aferent celor 13 articole, reglementează libertățile de care se bucură cetățenii
Uniunii Europene268:
 Dreptul la libertate și lasiguranță;
 Respectarea vieţii private şi de familie, cât și a domiciliului și a secretuluicomunicațiilor;
 Protecţia datelor cu caracter personal, ce implică o atenție deosebită consimțământului
persoanei a cărui date sunt utilizate și prelucrate, doar în scopurile precizate și sub incidența
normelor Uniunii Europene cu privire la condițiile și restrângerile aplicabile exercitării acestui
drept, cu mențiunea că autoritatea instituită în acest scop să fie o autoritateindependentă.
 Dreptul la căsătorie şi dreptul de a întemeia o familie, Carta făcând trimitere la dreptul
intern al statelor în această materie, fiind libere să recunoască și alte modalități de a întemeia o
familie, potrivit tradițiilornaționale;
 ibertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie implică dreptul fiecărei persoane de a-și
schimba religia, de a se manifesta individual sau colectiv, prin diferite mijloace (practici, cult,
învățământ), dar acest drept poate fi recunoscut/îngrădit în conformitate cu tradițiile constituționale
naționale, cu dispozițiile interne al fiecăruistat;
 Libertatea de exprimare și de informare prevăzută la art. 11 din Cartă corespunde art. 10 din
Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, care este mult mai larg și
recunoaște libertatea de opinie, de a primi sau a transmite informații fără amestecul autorităților
publice, reglementând, totodată, posibilitatea restrângerii acestui drept, măsuri necesare într-o
societatea democratică, pentru siguranța națională, integritatea teritorială sau apărarea ordinii și
prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei. Strâns legat de acest drept este respectată
libertatea și pluralismul mijloacelor de informare înmasă;
 Libertatea de întrunire și de asociere este recunoscută atât la nivel politic, cât și social și
civic, fiind recunoscută afilierea persoanelor în vederea apărării intereselor lor la nivel european,
drept ce se întemeiază și pe art. 11 din Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale a
lucrătorilor. De asemenea este reglementat faptul că partidele politice europene exprimă voința
politică a cetățenilor UniuniiEuropene;
 Libertatea artelor și științelor are în vedere artele în general, precum și cercetarea
științifică, cu respectarea libertățiiuniversitare;
 Dreptul la educație este recunoscut și prin adăugarea principiului gratuității învățământului
obligatoriu astfel încât fiecare copil să aibă acces la o instituție gratuită. De asemenea, pot fi
înființate instituții de învățământ cu respectarea normelor interne ale fiecărui stat. Mai mult, este
subliniat încă o dată dreptul părinților de a le oferi copiilor educația pe care o consideră potrivită în
raport cu convingerile religioase, filozofice șipedagogice;
 Libertatea de alegere a ocupației și dreptul la muncă sunt drepturi economice și sociale ce
recunosc cetățenilor Uniunii Europene posibilitatea căutării unui loc de muncă, stabilirea și
prestarea de servicii în orice stat membru. În acord cu libertățile de circulație recunoscute de
Uniunea Europeană, și resortisanții statelor terțe, odată autorizați să lucreze într-unul din statele
membre, au dreptul la condiții echivalente acelora de care beneficiază cetățeniiUniunii;
 ibertatea de a desfăşura o activitate comercială este subliniată prin raportare la dreptul
intern al statelor membre, fiind în strânsă legătură cu libertateacontractuală;
 Dreptul de proprietate, inspirat din Protocolul adiționalal Convenției Europeană a
Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, este un drept omniprezent în legislațiile naționale,
garantând libertatea fiecărei persoane de a deține bunuri în proprietate. Toate acestea, cu
posibilitatea restrângerii acestui drept, doar pentru motive de utilitatea publică și în schimbul unei
despăgubiri juste. De o atenție deosebită din partea legiuitorului se bucură dreptul de proprietate
intelectuală, dispoziția fiind justificată de importanța tot mai mare a acestui domeniu în Uniunea
Europeană;
267
A se vedea art. 1-5 din Cartă.
268
A se vedea art. 6-19 din Cartă.
88
  Dreptul de azil este garantat de Cartă, aceasta făcând trimitere la― Convenția de la Geneva
din 28 iulie 1951 și de Protocolul din 31 ianuarie 1967 privind statutul refugiaților‖ aplicate în
conformitate cu ―Tratatul privind Uniunea Europeană și cu Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene‖269. Potrivit ―explicațiilor‖, trimiterea este utilă, tocmai pentru ca statele membre ―să
stabilească în ce măsură aplică dreptul Uniunii Europene și în ce măsură li se aplică această
dispoziție.
 Protecția în caz de strămutare, expulzare sau extrădare implică interzicerea expulzărilor
colective, precum și faptul că nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către un stat unde
există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente
inumane saudegradante;
Titlul III, denumit „Egalitatea‖, cuprinde drepturile și libertățile ce decurg din egalitatea
persoanelor în fața legii270:
 Nediscriminarea reglementată de Cartă are în vedere acțiunile instituțiilor și organelor
Uniunii Europene în desfășurarea activității lor, precum și cele ale statelor membre în aplicarea
dreptului Uniunii. Mai mult, este subliniată interzicerea discriminării pe motiv de cetățenie în
domeniul de aplicare altratatelor;
 Diversitatea culturală, religioasă și lingvistică este respectată la nivelul Uniunii Europene,
fiind consfințită la nivelultratatelor;
 Egalitatea între femei și bărbați constituie un obiectiv al Uniunii Europene prin instituirea
acesteia atât la încadrarea în muncă, munca, cât și în remunerare, fiind prevăzută posibilitatea
reglementării unor măsuri care să prevadă avantaje pentru sexulsub-reprezentat;
 Drepturile copilului sunt centralizate pe interesul superior al acestuia în orice măsură care îl
privește, bucurându-se de protecția și îngrijirea de care are nevoie. De asemenea, opinia copilului va
fi ascultată în funcție de gradul său de maturitate, iar corespunzător interesului său, fiecare copil are
dreptul de a întreține relații personale cu părințiisăi271;
 Drepturile persoanelor în vârstă presupun desfășurarea unei vieți demne și independente,
fiindu-le garantată participarea la viața socială și culturală și, deci,politică;
 Integrarea persoanelor cu handicap este realizată prin intermediul unor măsuri care să le
asigure autonomia integrarea socială și profesională, precum și participarea la viaţacomunității.
Titlul IV reglementează un domeniu de interes deosebit al Uniunii Europene și anume
„Solidaritatea‖ și conține dispoziții referitoare la dreptul muncii și protecției sociale:
 Dreptul lucrătorilor la informare și la consultare în cadrul întreprinderii în conformitate cu
dispozițiile Uniunii Europene, dar și în limitele impuse de legislațiile și practicilenaționale;
 Dreptul de negociere și de acțiune colectivă oferă posibilitatea lucrătorilor și a angajaților
de a încheia convenții colective, în conformitate cu dispozițiile Uniunii și ale statelor membre, iar la
nevoie să organizeze acțiuni colective pentru apărarea intereselor lor, fiind astfel, recunoscut dreptul
lagrevă;
 Dreptul de acces la serviciile de plasament implică posibilitatea oricărei persoane de a
accesa un serviciu gratuit de plasare a forței demuncă;
 Protecția în cazul concedierii nejustificate este garantată în conformitate cu dreptul Uniunii
Europene și cel al statelormembre;
 Condițiile de muncă echitabile și corecte au scopul de a promova securitatea și sănătatea
lucrătorilor la locul de muncă prin reglementarea duratei maxime de muncă, perioadelor de odihnă
zilnică și săptămânală, dar și a concediuluiplătit;
 Interzicerea muncii copiilor și protecția tinerilor la locul de muncă presupune stabilirea
unei vârste minime de încadrare în muncă, ce nu trebuie să fie inferioară celei la care încetează
perioada de școlarizare obligatorie, iar încadrarea tinerilor în muncă să le protejeze sănătatea fizică
șipsihică;
 Viaţa de familie și viaţa profesională trebuie armonizate cu protecția oricărei persoane de

269
A se vedea art. 18 din Cartă.
270
A se vedea art. 20-26 din Cartă.
271
A se vedea Fuerea, A., Manualul Uniunii Europene, Ediția a VI-a revăzută și adăugită, Editura
Universul Juridic, București, 2016, p. 97.
89
 concediere din motiv de maternitate, iar concediul de maternitate sau de creștere a copilului este
garantat;
 Securitatea socială și asistența socială este recunoscută în conformitate cu normele Uniunii
Europene și a statelor membre, fiind respectat dreptul de asistență socială, de locuință tuturor celor
care nu au resursele necesaresuficiente;
 Protecția sănătăţii se bucură de un nivel ridicat de atenție din partea Uniunii Europene, fiind
recunoscut dreptul oricărei persoane de a beneficia de îngrijiri medicale, desigur, în armonie cu
legislația fiecărui statmembru;
 Accesul la serviciile de interes economic general se realizează prin promovarea coeziunii
sociale și teritoriale a Uniunii Europene, fiind reglementat de practicile și dispozițiilenaționale;
 Protecția mediului, în strânsă legătură cu principiul dezvoltării durabile, are în vedere
politicile impuse de Uniunea Europeană pentru îmbunătățirea calitățiiacestuia;
 Protecția consumatorilor este urmărită la un nivel înalt în cadrul politicilor Uniunii
Europene.
Titlul V este consacrat Drepturilor cetățenilor și expune pe larg următoarele drepturi272:
- Dreptul de a alege și de a fi ales în Parlamentul European decurge din principiul de bază al
sistemului electoral într-o societate democratică, și anume, orice cetățean poate să își exercite acest
drept în statul membru de reședință. De asemenea, parlamentarii europeni sunt aleși prin vot
universal, direct, liber șisecret;
- Dreptul oricărei persoane de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor locale este
recunoscut în aceleași condiții ca și ca și resortisanții statului dereședință;
- Dreptul la bună administrare conferă cetățenilor Uniunii dreptul de a beneficia deun
tratament corespunzător din partea instituțiilor Uniunii Europene;
- Dreptul de acces la documente garantează transparența instituțiilor, organelor, agențiilor
Uniunii, persoanele interesate fiind îndreptățite să solicite orice informație ori document, limitarea
acestui drept fiind posibilă în condițiile prevăzute detratate;
- Ombudsmanul European este mediatorul Uniunii Europene în cazul unei administrații
defectuoase a organismelor Uniunii, exceptând activitatea Curții de Justiție a Uniunii Europene în
activitatea de înfăptuire a actului dejustiție;
- Dreptul de petiționare este recunoscut oricărui cetățean ce dorește a adresa o petiție
ParlamentuluiEuropean;
- Libertatea de circulație și de şedere este instituită în condițiile si limitele prevăzute de
tratate, atât în ceea ce ii privește pe cetățenii Uniunii Europene, cât și pe resortisanții statelor terțe
stabiliți pe teritoriul unui statmembru;
- Protecţia diplomatică şi consulară este garantată din partea oricărui stat membru, atunci
când orice cetățean al Uniunii se află pe teritoriu unui stat terț unde nu estereprezentat.
Titlul VI evidențiază drepturile oricărei persoane în Justiție, cuprinzând următoarele drepturi
cu privire la accesul la justiție273:
- Dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil este inspirat din art. 13 al
Convenției Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, având o protecție mai
extinsăpringarantareadreptuluideaapelaefectivlaunjudecător.Deasemenea,estereglementat și un
sistem de asistență judiciară pentru cazurile de la Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
- Prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare sunt reglementate pentru orice persoană
acuzată până la o decizie definitivă a instanțelor judecătorești; În acord cu cele exprimate în
doctrină274, în virtutea acestei dispoziții, acuzatului îi sunt recunoscute și alte drepturi: să fie
informat într-o limbă pe care o înțelege despre natura și cauza acuzațiilor care i se aduc, să
primească timpul necesar întocmirii apărării, să fie asistat de un avocat din oficiu, dacă nu dispune
de mijloacenecesare;
- Principiile legalității și proporţionalităţii infracțiunilor și pedepselor, principii
fundamentale în desfășurarea actului de justiție, instituie, pe de o parte, neretroactivitatea legii și, pe
272
A se vedea art. 39-46 dinCartă.
273
A se vedea art. 47-50 dinCartă.
274
A se vedea Scăunaș, S., op. cit., p. 243.
90
 de altă parte, retroactivitatea legii penale mai favorabile. De asemenea, este prevăzut
proporționalitatea pedepselor și a infracțiunilor este preluată din constituțiile comune ale statelor
membre, dar și din jurisprudența Curții de Justiție a UniuniiEuropene;
- Dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracţiune consacră
regula ―non bis in idem‖cafiind aplicabilă și în dreptul Uniunii Europene, mai exactnu doarîn
jurisidicția aceluiași stat, cât și în cadrul jurisdicțiilor mai multorstate.
Titlul VII conține dispoziţii generale care reglementeazăinterpretarea și aplicarea Cartei, fiind
subliniat încă o dată principiul subsidiarității 275 și faptul că Uniunea Europeană dispune doar de
competențele ce i-au fost oferite prin tratate. Astfel, competențele sale nu cresc, nu sunt restrânse, iar
principiile prevăzute de Cartă produc efecte doar în limitele acestorcompetențe.
Așa cum s-a constatat și în doctrină276, orice ordine juridică ce garantează și protejează
drepturile fundamentale recunoaște că unele drepturi pot fi restrânse pentru ocrotirea intereselor
generale ale societății. Carta prevede acest principiu în mod expres în unele situații, însă regimul
restrângerilor este instituit prin art. 52 alin. 1) din Cartă ca o regulă generală de pentru limitarea
unor drepturi, desigur, cu respectarea principiului proporționalității și a substanței acestor drepturi
șilibertăți.
Ultimele articole din Cartă stabilesc și raportul acesteia cu tratatele Uniunii Europene, astfel că
regimul drepturilor prevăzute deja în tratate nu este modificat de Cartă potrivit principiului ―lex
specialis derogat lex generalis‖. Cu alte cuvinte drepturile prevăzute în tratate au prioritate în raport
cu cele prevăzute de Cartă. Pe de altă parte, drepturile recunoscute de Cartă și prevăzute în tradițiile
constituționale ale statelor membre, vor fi interpretate în conformitate cu acestea din urmă. Art. 52
alin.3) din Cartă face trimitere directă la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților
Fundamentale, stabilind o regulă simplă de raportare, și anume, înțelesul și domeniul de aplicare a
normelor prevăzute concomitent de cele două documente sunt identice cu cele prevăzute de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului. Mai mult, potrivit aceluiași articol, Uniunea
Europeană poate oferi o protecție mai extinsă a drepturilor fundamentale.
În contextul art. 52 alin. 5) din Cartă s-a făcut distincție între ―drepturile‖și ―principiile‖
reglementatedeaceasta.―Explicațiile‖suntcâtsepoatedeclare:‖drepturiletrebuierespectate,în timp ce
principiile trebuie urmate‖. Principiile prevăzute de cartă pot fi puse în aplicare prin intermediul
legislației sau al actelor executive ale instituțiilor, organismelor, oficiilor Uniunii Europene, însă în
fața instanțelor judecătorești pot fi invocate doar pentru interpretare sau control al
legalitățiiacestora.
Referitor la nivelul de protecție recunoscut, Carta urmărește menținerea acestuia în prezent, în
domeniile de aplicare respective, adică dreptul Uniunii Europene, dreptul statelor membre și cel
internațional.
Totodată, este reglementat abuzul de drept, potrivit art. 54 din Cartă, fiind interzisă
interpretarea dispozițiilor ―ca implicând vreun drept de a desfășura orice activitate sau de a
îndeplini orice act îndreptat împotriva oricăruia dintre drepturile și libertățile recunoscute prin
prezenta cartă sau de a le impune restrângeri mai ample decât cele prevăzute prin prezenta cartă.
Nu în ultimul rând, Carta face trimitere la explicațiile redactate pentru a fi utilizate de către
instanțele judecătorești, atât ale Uniunii, cât și ale statelor membre în aplicarea și interpretarea
prezentei Carte.

3. Consacrarea drepturilor administrative în Carta Fundamentală a UE. Dreptul la o

bună administrare și principiul procedurii administrative
Carta Drepturilor Fundamentale a UE menţionează nu doar drepturile politice şi civile,
economice, sociale şi culturale, dar valorizează şi aduce recunoaştere unei noi categorii de drepturi
fundamentale, drepturile administrative. Astfel, proclamând în art. 41 dreptul fiecărei persoane la o
bună administrare, Carta ridică la nivel fundamental principiul procedurii administrative277.
275
Menționăm că acest principiu este prevăzut și în art. 6 alin. (1) TUE.
276
A se vedea Schutze, S., op. cit., p. 424
277
Kanska, K., Towards Administrative Rights in the E.U. Impact of the Charter of Fundamental
Rights, în European Law Journal nr. 3/2004, p. 300 apud E. Bălan, D. Troanţă, Considerations of the
principles an evolutions of E.U. Administrative Procedure, în Curentul Juridic nr. 4 (55)/2013, p. 13-
91
 În Raportul Parlamentului European conţinând recomandări adresate Comisiei privind dreptul de
procedură administrativă al UE278 se arată că normele ce călăuzesc procedura administrativă în ceea
ce priveşte deciziile administrative trebuie să aibă în vedere:
a) iniţiativa administrativă – deciziile administrative pot fi luate de administraţia Uniunii din
proprie iniţiativă sau la solicitarea unei părţiinteresate;
b) confirmarea de primire – solicitările de decizii individuale sunt confirmate în scris, indicându-
se termenul-limită pentru adoptarea deciziei în cauză. De asemenea trebuie indicate consecinţele
neadoptării deciziei în termenul-limită, respectiv („tăcerea administrativă”); în cazul unei solicitări
deficiente, confirmarea indică un termen-limită pentru remedierea deficienţei sau pentru prezentarea
unui document lipsă;
c) imparţialitatea administrativă – niciun membru al personalului nu ia parte la o decizie
administrativă în legătură cu care are un interes financiar; orice conflict de interese este comunicat
de către respectivul membru al personalului superiorului său direct, care poate lua decizia de a-l
exclude pe respectivul membru al personalului de la procedură, având în vedere circumstanţele
speciale ale cazului; în plus, un membru interesat al publicului poate solicita ca un funcţionar să nu
ia parte la luarea unei decizii care va afecta interesele individuale ale persoanei respective;
solicitarea în acest sens este trimisă în scris şi prezintă motivele pe care se bazează, iar superiorul
direct al funcţionarului ia o decizie după audierea funcţionarului respectiv; ar trebui stabilite
termene-limită adecvate pentru soluţionarea conflictelor deinterese;
d) dreptul de a fi audiat – drepturile apărării trebuie respectate în fiecare etapă a procedurii; în
cazul în care administraţia Uniunii ia o decizie care va afecta în mod direct drepturile sau interesele
unor persoane, persoanele respective beneficiază de posibilitatea de a-şi exprima opiniile în scris
sau oral înainte de luarea deciziei, dacă este necesar, sau, dacă aleg acest lucru, cu asistenţa unei
persoane alese deacestea;
e) dreptul de acces la propriul dosar – unei părţi interesate i se acordă accesul deplin la propriul
dosarul, respectiv ar trebui să fie la latitudinea părţii interesate să stabilească ce documente
neconfidenţiale suntpertinente279;
f) termenele – deciziile administrative sunt luate în termen rezonabil şi fără întârziere; termenele
sunt stabilite în norma corespunzătoare care reglementează fiecare procedură specifică; în cazul în
care nu este stabilit un termen, iniţierea unei proceduri nu ar trebui să depăşească trei luni de la data
deciziei, dacă aceasta a fost iniţiată ex officio, sau de la data solicitării părţii interesate; dacă nu se
poate lua nicio decizie în termenul respectiv din motive obiective, cum ar fi nevoia de a asigura
timp pentru remedierea unei solicitări privind o deficienţă, complexitatea chestiunilor ridicate,
obligaţia de a suspenda procedura în aşteptarea deciziei unei părţi terţe etc., persoana respectivă este
informată cu privire la acestea, iar decizia este luată în cel mai scurt timpposibil;
g) forma deciziilor administrative – deciziile administrative sunt prezentate în scris şi au o
formulare clară, simplă şi inteligibilă; ele sunt redactate în limba aleasă de către destinatar, cu
condiţia să fie una dintre limbile oficiale aleUniunii;
h) obligaţia de motivare – deciziile administrative trebuie să prezinte în mod clar motivele pe
care se întemeiază; ele indică faptele pertinente şi temeiul juridic al acestora. Acestea trebuie să
cuprindă o expunere de motive individuală; dacă acest lucru nu este posibil din cauza faptului că
numeroase persoane sunt vizate de decizii similare, ar trebui permise comunicările standard. În
acest caz, totuşi, ar trebui să i se ofere o expunere de motive individuală oricărui cetăţean care
solicită acest lucru în modexpres;
i) notificarea deciziilor administrative – deciziile administrative care afectează drepturile şi
interesele unor persoane sunt notificate în scris persoanelor în cauză de îndată ce suntadoptate;
j) indicarea căilor de atac disponibile – deciziile administrative menţionează în mod clar –

21.
278
Parlamentul European-Comisia pentru Afaceri Juridice, Raport conţinând recomandări adresate
Comisiei privind dreptul de procedură administrativă al Uniunii Europene, 2012/2024(INI).
279
Acest drept este consacrat legislativ prin Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului
European şi al Consiliului din 30 mai 2001 privind accesul public la documentele Parlamentului
European, ale Consiliului şi ale Comisiei (JOCE L 145 din 31 mai 2001).
92
 atunci când legislaţia Uniunii stipulează acest lucru – existenţa unor căi de atac şi descriu procedura
de urmat în acest caz, precum şi numele şi adresa biroului persoanei sau departamentului pe lângă
care trebuie introduse căile de atac şi termenul-limită pentru introducerea acestora; de asemenea,
după caz, deciziile administrative menţionează posibilitatea de a iniţia proceduri judiciare şi/sau de
a depune o plângere la OmbudsmanulEuropean.
În contextul sus-indicat, expunerea de motive la Raport defineşte conturarea dreptului de
procedură administrativă al UE care constituie o ocazie de consolidare a legitimităţii Uniunii şi, în
acelaşi timp, o ocazie de a oferi cetăţenilor şi persoanelor juridice drepturi mai clare şi o securitate
juridică sporită în relaţiile acestora cu administraţia Uniunii 280, acesta trebuind să fie aplicabil, ca lex
generalis, tuturor instituţiilor Uniunii şi tuturor domeniilor de activitate aUniunii281.
Atât normele cât şi principiile care călăuzesc decizia administrativă la nivelul administraţiei UE
sunt în mare parte reglementate prin art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE care
consacră la nivel de tratat fundamental dreptul la bună administrare 282, ca fiind dreptul oricărei
persoane „de a beneficia, în ce priveşte problemele sale, de un tratament imparţial, echitabil şi într-
un termen rezonabil din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii”. Acest drept
include în principal: (a) dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei
măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere… (c) obligaţia administraţiei de a-şi
motiva deciziile” (s.n.). De asemenea, orice persoană are „dreptul la repararea de către Uniune a
prejudiciilor cauzate de către instituţiile sau agenţii acesteia în exercitarea funcţiilor lor, în
conformitate cu principiile generale comune legislaţiilor statelormembre”.
Necesitatea codificării procedurii administrative a UE a fost dezbătută de altfel şi de mediul
academic, care apreciază că această codificare trebuie să ţină cont şi de numeroasele experienţe
naţionale283, art. 298 din TFUE constituind doar reglementarea de bază în materia executării directe
a legislaţiei Uniunii de către administraţia publică de la nivelul UE, aceasta fiind reprezentată de
aparatul administraţiei publice din cadrul instituţiilor, agenţiilor şi oficiilor UE 284. Executarea
directă a dreptului UE de către administraţia Uniunii exclude armonizarea dreptului administrativ
naţional cu dreptulUE285.
Mai mult, s-a accentuat şi necesitatea codificării procedurii administrative în materia
contractelor publice ale UE, cu privire specială asupra contractelor de achiziţie publică. În acest
sens, profesorul Jacques Ziller a insistat asupra importanţei analizei codificării procedurii
administrative în această materie pe fondul unei legislaţii europene care suportă lacune în materia
subcontractării contractelor de achiziţie publică prin care se accesează fonduri pe calea programelor
de finanţare ale Uniunii, fiind totodată un interval mult prea mare de timp între iniţierea unei
proceduri de achiziţie publică şi finalizarea acesteia astfel încât să poată demara proiectul de

280
Parlamentul European – Comisia pentru Afaceri Juridice, Raport conţinând recomandări adresate
Comisiei privind dreptul de procedură administrativă al Uniunii Europene, 2012/2024 (INI).
281
A se vedea, Cătană, E. L., Contenciosul actelor administrative asimilate, Editura C.H. Beck,
București, 2017,p.438.
282
Cu privire la semnificaţia dreptului la o bună administrare, din perspectiva art. 41 din Carta
Drepturilor Fudamentale a Uniunii Europene şi din perspectivă constituţională, a se vedea Vedinaş,
V., azele constituţionale ale dreptului la o bună administrare, în Bălan, E., Iftene, C., Troanţă, D.,
Varia,G., Văcărelu, M., Dreptul la o bună administrare. Între dezbatere doctrinară şi consacrarea
normativă, Ed. Comunicare.ro, București, 2010, p. 37-46
283
Schwarze, J., Europäisches Verwaltungsrecht, 2 Aufl. 2005, S. XCV ff.
284
Nieto-Garrido, E., Possible Developments of Article 298 TFEU: Towards an Open, Efficient and
Independent European Administration, (2012) 18 European Public Law, Issue 2, p. 373-397.
285
Working Group on EU Administrative Law, Working document. State of Play and Future
Perspectives of EU Administrative Law, 19 octombrie 2011, acesta fiind unul dintre documentele care a
stat la baza unui alt document important în materie, intitulat Raport conţinând recomandări adresate
Comisiei privind dreptul de procedură administrativă al Uniunii Europene, 2012/2024 (INI), adoptat de
Parlamentul European, Comisia pentru Afaceri Juridice
(http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=//EP//TEXT+REPORT+A720120369+0+DO
C+XML+V0//RO#_part1_def8); după cum am mai precizat şi anterior, concluziile acestui grup de lucru
constituit pentru analiza dreptului administrativ al Uniunii Europene, prezentate Parlamentului
European, s-au fondat pe conferinţe susţinute de personalităţi ale cercetării dreptului administrativ al
Uniunii Europene, cum sunt prof. Jacques Ziller şi prof. JürgenSchwarze.
93
 finanţare286.
Ca urmare, recent a fost adoptat Codul ReNEUAL de procedură administrativă a UE, care
conferă actelor/deciziilor administrative patru caracteristici principale, enumerate în Capitolul I al
Codului287 astfel:
- decizia să fi fost adoptată în cadrul unei acţiuni administrative care exclude actele legislative şi
judiciare;
- decizia se adresează uneia sau mai multor persoane, publice sau private, fiind incluse, în
consecinţă, acte de natură colectivă, cum ar fi un grup de oameni, dar care exclude procesul
legislativadministrativ;
- spre deosebire de contract, decizia este adoptată în mod unilateral, ceea ce nu exclude ca un
acord cu privire la conţinutul său să fi fost încheiat înainte, formal sau informal, între autorităţile
publice şiparticulare;
- deciziile „tranşează‖ unul sau mai multe cazuri specifice, cu efecte juridice obligatorii din punct
de vedere legal.
De remarcat este că, Parlamentul European – Comisia Pentru Afaceri Juridice – în Raportul
conţinând recomandări adresate Comisiei privind dreptul de procedură administrativă al UE
defineşte conceptul de tăcere administrativă ca fiind neadoptarea deciziei în termenul-limită pentru
adoptarea deciziei în cauză, termen-limită obligatoriu a fi comunicat persoanei care solicită emiterea
unei decizii individuale (punct 4.2 din Recomandarea 4 privind normele care călăuzesc deciziile
administrative).
Legat de definirea tăcerii administrative de către Comisia pentru Afaceri Juridice din cadrul
Parlamentului European, mai trebuie precizat că art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE
consacră şi dreptul oricărei persoane de a beneficia, în ce priveşte problemele sale, de un tratament
într-un „termen rezonabil” din partea administraţiei Uniunii288.
Codul Bunei Conduite Administrative, elaborat de Ombudsmanul European 289 şi aprobat
de Parlamentul European la 6 septembrie 2001290, pornind de la prevederile Cartei
Fundamentale, defineşte conceptul de „termen rezonabil” şi instituie printre obligaţiile
funcţionarilor publici din instituţiile, agenţiile şi oficiile UE şi aceea ca funcţionarul să asigure
adoptarea unei decizii cu privire la fiecare cerere sau reclamaţie adresată instituţiei într-un termen
rezonabil, fără întârziere, şi în orice caz nu mai târziu de două luni de la data primirii acesteia.
Aceeaşi regulă se aplică şi în cazul răspunsurilor la scrisorile primite din partea publicului şi al
răspunsului la notele administrative transmise de funcţionar superiorilor săi, prin care solicită
instrucţiuni legate de decizia ce urmează să fie adoptată. În cazul în care, datorită complexităţii
problemelor ridicate, nu se poate adopta o decizie asupra unei cereri sau reclamaţii în termenul
mai sus menţionat, funcţionarul va informa cât mai curând posibil autorul acesteia, i a r o
decizie definitivă va trebui comunicată autorului în cel mai scurt timp (art. 7 din Codul bunei
conduite administrative care defineşte conceptul de „termen rezonabil aferent adoptării
deciziilor”)291.

286
Ziller, J., prelegere în cadrul dezbaterilor Conferinţei de la León, Working Group on EU
Administrative Law, Working document. State of Play and Future Perspectives of EU Administrative
Law, 19 octombrie 2011, cit. supra, p. 21-22.
287
Hofmann, H.C.H., Schneider, J.-P., Ziller, J., Dragoş, D.C., (coord.), Codul ReNEUAL de procedură
administrativă a Uniunii Europene (traducerea şi adaptarea din versiunea franceză sau cea din engleză:
jud. drd. C. Codrescu, drd. E. Rusu, jud. drd. D. Sparios, jud. drd. I. Prelipceanu), Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2016, p.77.
288
A se vedea, Cătană, E. L., Contenciosul actelor administrative asimilate, op. cit., 2017, p.440
289
Statutul Ombudsmanului European a fost aprobat prin Decizia Parlamentului european privind
statutul şi condiţiile generale pentru exercitarea funcţiilor Ombudsmanului (JOCE L 113 din 4 mai 1994,
p. 15), amendată prin Decizia Parlamentului European 2008/587/CE, Euratom din 18 iunie 2008 (JOCE
L 189 din 17 iulie 2008, p. 25).
290
Ombudsmanul European, Codul European al Bunei Conduite Administrative, Luxembourg, 2013,
disponibil sub formă de broşură pe http://www.ombudsman.europa.eu, accesat la data de 28 aprilie 2015.
291
A se vedea, Cătană, E.L., Contenciosul actelor administrative asimilate, op. cit., 2017, p.441.
94
 Codul ReNEUAL de procedură administrativă a UE tratează şi contractele administrative,
consacrându-le Cartea a IV-a, care în primul rând evidenţiază necesitatea reformulării dreptului UE
cu privire la contractele publice, având în vedere ambiguitatea şi fragmentarea materialului existent
pe temă la nivelul Uniunii (legislaţie UE, jurisprudenţă, jurisprudenţa Ombudsmanului European
etc.)292. De asemenea, se evidenţiază la începutul Cărţii a IV-a din Cod inexistenţa unui consens în
ceea ce priveşte substanţa „dreptului contractelor publice” în sine, astfel că se pune întrebarea dacă
dreptul contractelor publice are în vedere doar achiziţiile publice sau implică şi celelalte contracte
încheiate de autorităţile publice?293 Analiza acestor întrebări şi cântărirea argumentelor au condus în
final la ceea ce înşişi autorii susţin că este un „compromis între ambiţie şi temperare”. Printre
rezultatele pozitive ale acestui demers notăm distincţia făcută în Codul ReNEUAL de procedură
administrativă a UE între:
- pe de o parte, contractele UE care sunt guvernate exclusiv de dreptul acestei persoane juridice,
acestea fiind în general cele care servesc ca instrument pentru implementarea politicilor Uniunii
(păstrând puţine similarităţi cu contractele încheiate între părţile private);
- pe de altă parte, contractele UE care sunt guvernate exclusiv de legislaţia unui stat membru sau
chiar a unui stat terţ, acestea fiind de obicei contracte care ar putea fi încheiate şi între părţi private,
contracte privind cumpărarea şi vânzarea de bunuri mobile/imobile, închirieri, concesiuni, contracte
pentru furnizare de servicii; aceste contracte nu necesită prevederi contractuale ale UE specifice,
având în vedere că dreptul naţional privat în materie este suficient, însă, totuşi, autoritatea nu se
bucură de aceeaşi libertate contractuală specifică persoanelor private, având în vedere procedurile
administrative ce trebuie respectate în aplicarea dreptului la o bună administrare294.
Mai facem precizarea că doctrina295 evidenţiază necesitatea dezvoltării unor proceduri comune de
exercitare a controlului jurisdicţional al acţiunilor administrative şi a răspunderii autorităţilor
publice în UE, care se bazează în principal pe jurisprudenţa CJUE, însă aceasta va beneficia cel mai
mult dacă se inspiră din conceptele şi principiile care sunt comune sistemelor legale ale
statelormembre.

4. Aderarea Uniunii Europene la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale
Așa cum am arătat anterior, Tratatul de la Maastricht (1992) consacra pentru prima dată
Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale 296 ca fiind principiu de
drept comunitar. Mai târziu, prin Tratatul de la Lisabona (2007) s-a instituit obligativitatea aderării
Uniunii Europene la Convenția europeană. Astfel, art. 6 din TUE dispune că „Uniunea aderă la
Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În prezent, Uniunea Europeană nu este membră a Consiliului Europei, urmând să intre în
rândul celor 47 de state semnatare. Deși s-a dorit ca aderarea să fie cât mai rapidă, procedura s-a
dovedit a fi complexă și implică pregătirile corespunzătoare atât la nivelul Uniunii Europene, cât și
la nivelul Consiliului Europei. În acest sens Consiliul Europei împreună cu Comisia Europeană
pregătesc instrumentele legale de aderare297.
În ceea ce privește Consiliul Europei, s-a procedat la modificarea art. 59 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, care reglementează semnarea și
292
Hofmann, H.C.H., Schneider, J.-P., Ziller, J., Dragoş, D.C., (coord.), Codul ReNEUAL de procedură
administrativă a Uniunii Europene, op. cit., 2016, p.115-116.
293
Ibidem.
294
Ibidem.
295
A se vedea Künnecke, M., Tradition and Change in Administrative Law. An Anglo-German
Comparision, Springer- Verlag, Berlin Heidelberg, 2007, p. 2.
296
În continuare, referirea la acest document se va face prin sintagma „Convenția europeană”.
297
A se vedea Raportul final al celei de-a cincea Ședință de negociere între grupul de negociere al
Comitetului director pentru drepturile omului și Comisia europeană privind aderarea Uniunii Europene
la Convenția europeană privind drepturile omului de la Strasbourg din 3-5 aprilie 2013, disponibil la
adresa web: http://www.echr.coe.int/Documents/UE_Report_CDDH_ENG.pdf, accesat la data de
05.11.2017.
95
 ratificarea convenției. Astfel, Protocolul nr. 14 298 la Convenție introduce alin. 2) la art. 59 din
Convenție, potrivit căruia „Uniunea Europeană poate adera la prezenta Convenție.
Întrucât Uniunea Europeană nu avea competența încheierii unor astfel de tratate în materia
drepturilor omului, legislația Uniunii a fost modificată corespunzător prin Tratatul de la Lisabona.
Astfel, aderarea la convenție depinde de statele uniunii. Potrivit art. 218 alin. 8) TFUE, aderarea
UniuniieuropenelaConvențiesevadecideînunanimitatelanivelulConsiliului.Iarulterior,„decizia
privind încheierea acestui acord299 intră în vigoare după acordul statelor semnatare, potrivit
normelor constituționale interne. Așa cum s-a constatat și în doctrină 300, se observă o dublă
autorizare a aderării din partea statelor, o dată în Consiliu și apoi, în afaraacestuia.
De asemenea, Protocolul nr. 8301 limitează strict aderarea prin instituirea unei dispoziții
potrivit căreia ―aderarea Uniunii nu aduce atingere nici competențelor Uniunii, nici atribuțiilor
instituțiilor acesteia. Mai mult, tratatul de aderare nu trebuie să aducă atingere situației speciale a
statelor membre prin raportare la Convenție, atât în ceea ce privesc protocoalele semnate de acestea,
cât și eventualele rezerve cu privire la Convenție.
Referitor la raportul dintre Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și Convenția
europeană, dispozițiile sunt destul de coerente. În temeiul art.52 alin.3) din Cartă― în măsura în care
prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt
aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată. Însă, teza a doua a aceluiași articol dispune că
―această dispoziţie nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecţie mai largă. Deși aparent
reglementarea este ambiguă, așa cum s-a apreciat și în doctrină 302,
interpretareaacesteidispozițiitrebuiefăcutăînsensulcă―nivelulprotecțieiasiguratedecartănu poate fi
niciodată inferior celui garantat prin Convenția europeană 303. Într-o altă opinie304, judecătorul Curții
de Justiție a Uniunii Europene va trebui să integreze jurisprudența CEDO și să fie suficient de
flexibil cu privire la propriile hotărâri pentru a fi pe aceeași linie cu interpretările Convenției
europene.
Oricum, aderarea Uniunii Europene la Convenția europeană implică participarea și
reprezentarea acesteia în cadrul organelor de implementare și supraveghere a Convenției. Astfel va
fi necesară desemnarea unui judecător în numele Uniunii (prin organizarea procedurii de
nominalizare la nivelul Consiliului Europei), precum și un reprezentant al acesteia (cel mai probabil
din cadrul Comisiei europene).
Aderarea Uniunii Europene la Convenție va întări protecția drepturilor omului la nivel
european, Uniunea fiind astfel supusă unui control extern. Astfel, orice persoană a cărui drept
recunoscut de Conveție a fost încălcat de Uniunea Europeană (implicit instituțiile, organismele sale)
va avea posibilitatea să se adreseze Curții Europene a Drepturilor Omului, Uniunea Europeană fiind
astfel tratată ca orice stat membru. Mai mult, se dorește realizarea unui sistem coerent de protejarea
a drepturilor omului, instituirea Cartei fundamentale a Uniunii Europene și aderarea la Convenția
europeană va oferi cetățenilor protecție atât față de fiecare stat membru în parte, cât și față de
Uniunea Europeană.

298
Protocolul nr. 14 la Convenția Europeană a DrepturilorO mului și Libertăților Fundamentale a fost
ratificat prin Legea nr. 39/2005 (publicată în Monitorul Oficial nr. 238 din 22 martie 2005) și a intrat
în vigoare la 1 iunie 2010.
299
A se vedea art. 218 alin. 8) TFUE, teza a doua
300
A se vedea Schutze, R., op. cit., p. 432.
301
Protocolul nr. 8 cu privire la art. 6 alin. 2) din TUE referitor la aderarea uniunii la Convenția
europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
302
A se vedea Schutze, R., op. cit., p. 426.
303
În context menționăm că „explicațiile” redactate la Cartă prevăd o listă a articolelor din Cartă ce au
același înțeles și domeniu de aplicare cu articolele corespondente din Convenția europeană, precum și
o listă a articolelor din Cartă ce au același înțeles cu articolele corespondente din Convenția
europeană, dar un domeniu de aplicare mai extins.
304
A se vedea van Raepenbusch, S., Dreptul instituțional al Uniunii Europene, Editura Rosetti
International, București, 2011, p. 371.
96
 BIBLIOGRAFIE
1. Bărbulescu, I.Gh., De la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană. Uniunea
Europeană : aprofundare şi extindere, Editura 3, Bucureşti,2001
2. Bărbulescu, I.Gh., Sistemul instituţional, Colecţia:Uniunea Europeană, Seria:Europa
mea, Editura Tritonic, Bucureşti,2007
3. Buzelay,A., Intégration et désintegration européennes, Economica, Paris, 1996
4. Baldwin,R.,Wyplosz,C.,Economiaintegrăriieuropene,EdituraEconomică,Bucureşti,
2004
5. Biroul pentru Publicaţii sociale ale Comunităţilor Europene, Codul European alBunei
Conduite Administrative, Luxembourg, 2005
6. Cotea, F., Drept comunitar european, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti,2009
7. Cătană, E. L., Contenciosul actelor administrative asimilate, Editura C. H. Beck,
București,2017
8. Cătană, E.L., Principiile bunei guvernări. Evoluţii europene şi studii comparative,
Editura Universul Juridic, Bucureşti,2009
9. Cătană, E.L., Fărcaş, A.V., Drept comunitar european, Editura „Dimitrie Cantemir‖,2006
10. Dragoş, D.C., Uniunea Europeană – Instituţii. Mecanisme, ediţia 2, Editura All Beck,
Bucureşti,2005
11. Dragoş, D.C., Uniunea Europeană. Instituţii. Mecanisme, Ediţia 3, Editura C.H. Beck,
Bucureşti,2007
12. Diaconu, N., Dreptul Uniunii europene-tratat, ediţia a II-a revizuită, Editura Lumina
Lax, Bucureşti,2011
13. Deleanu, D., Instituţii şi proceduri constituţionale,ed. servo-sat,Arad, 1998, vol. II
14.European Personnel Selection Office, Info-Recruitment C-80 00/48 B-1049, Brussels
15.European Commission, Directorate-General for Press and Communication
Publications, Serving the people of Europe What the European Commission does for you, B-1049
Brussels, 2005
16. European Personnel Selection Office, Careers at the EU institutions, Info-recruitment,
C- 80 00/48, B-1049,Brussels
17. Fuerea, A., Manualul Uniunii Europene, Ediţia a II-a revizuită şi adăugită, editat de S.C.
Universul Juridic S.R.L., Bucureşti,2004
18. Fuerea,A., Manualul Uniunii Europene, ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti,2006
19. Fuerea,A., Temeiurile logico-juridice ale Tratatului de instituire a unei Constituţii
pentru Europa (necesitate, oportunitate, ireversibilitate din perspectivă instituţională şi
normativă),în « Revista de drept public », nr. 2/2006
20. Fuerea, A., Dreptul Uniunii Europene, Principii, Acțiuni. ibertăți, Editura Universul
Juridic, București,2016;
21. Fuerea, A., Manualul Uniunii Europene, Ediția a VI-a revăzută și adăugită, Editura
Universul Juridic, București,2016
22. Fundaţia pentru o Societate Deschisă, Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii
Europene, Editura Polirom, Bucureşti,1999
23. Filipescu, I. P., Fuerea,A., Drept instituţional comunitar european, ediţia a V-a, Editura
Actami, Bucureşti,2000
24. Gheorghe, C.,Drept comercial comunitar, Editura LOGISTICON, Bucureşti,2005
25. Hofmann, H.C.H, Schneider, J.-P., Ziller, J., Dragoş, D.C. (coord.), Codul
ReNEUAL de procedură administrativă a Uniunii Europene (traducerea şi adaptarea din versiunea
francez sau cea din engleză: jud. drd. C. Codrescu, drd. E. Rusu, jud. drd. D. Sparios, jud. drd. I.
Prelipceanu), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016
26. Iorgovan, A., „Tratat de drept administrativ‖, vol. I şi II, Editura All Beck, Bucureşti,2002
27. Iorgovan, I., Tratat de drept administrativ, Editura Allbeck, Bucureşti, 2001, ediţia aIII-a,
vol. I
28. Jinga,I.,Uniunea Europeană în căutarea viitorului. Studii europene, Editura C.H.Beck,
Bucureşti, 2008

97
 29. Künnecke, M., Tradition and Change in Administrative Law. An Anglo-German
Comparision, Springer-Verlag, Berlin Heidelberg,2007
30. Mazilu, D., Integrare Europeană. Drept comunitar şi instituţii europene, Editura
Lumina Lex,2001
31. Mediatorul European, Codul European al Bunei conduite administrative, Luxembourg:
Biroul pentru Publicaţiilor oficiale ale Comunităţilor Europene,2005
32. Moroianu-Zlătescu, I., Drept şi acquis comunitar- suport de curs-, partea I, Şcoala
Naţională de Studii Politice şi Administrative- Facultatea de Administraţie Publică (Departamentul
Pentru Învăţământ La Distanţă), Bucureşti,2005
33. Manolache, O.,Drept comunitar, ediţia a IV-a, Editura All Beck,2003
34. Micu, G., Ordinea juridică instituţională comunitară, Editura Paideia, Bucureşti,2007
35. Manolache, O., Drept comunitar, ediţia a III-a revăzută, Editura All Beck,Bucureşti, 2001,
36. Mazilu, D., Integrare europeană, Bucureşti, Editura Lumina Lex,2006
37. Niţă,I., Integrarea României în Uniunea Europeană – acquis-ul comunitar,
negocierileşiTratatul de aderare, impactul integrării, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005
38. Preda, M., Drept administrativ.Partea generală, ed. a III-a,Ed. Lumina Lex,Bucureşti,
2004
39. Prisăcaru,V.,Tratat de drept administrativ. Parteagenerală,ed. aIII-a revăzută şi
adăugită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002
40. S. van Raepenbusch, Dreptul instituțional al Uniunii Europene, Editura Rosetti
International, București, 2011
41. Rusu, I., Organizaţii şi relaţii internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti,2002
42. Richardson, J.J., European Union: power and policy-making, 2nd Edition, Routledge,
Abingdon,2001
43. Scăunaş, S., Uniunea Europeană – Construcţie, reformă, instituţii, drept, Editura C.H.
Beck, Bucureşti,2008
44. R. Schutze, Dreptul constituțional al Uniunii Europene, Editura Universitară,București,
2012
45. Ştefan, T., Introducere în dreptul comunitar, Editura C.H.Beck, Bucureşti,2006
46. Truchici, A.M., Neagu, L., Drepturi și libertăți. Jurisprudența Curții de Justiție
aUniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2017
47. The European Ombudsman, The European ombudsman annual report 2005,
Strasbourg, 13 March2006
48. Voican, M., Burdescu R., Mocuţa Gh., Curţi internaţionale de justiţie, Editura All
Beck, Bucureşti,2000
49. Vataman, D., Dreptul Uniunii Europene, curs universitar, Editura Universul Juridic,
Bucureşti,2010
50. Vataman, D., Drept instituţional al Uniunii Europene, Bucureşti, Editura Universul
Juridic,2010
51. Voicu, M., Introducere în dreptul european, Editura Universul Juridic, Bucureşti,2007
52. Watts, D., The European Union, Edinburgh University Press, Edinburgh, 2008

A. Legislaţie a UniuniiEuropene
1. Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului privind
funcţionarea Uniunii Europene (Tratatul de la Lisabona), Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
C 83,30.03.2010
2. Regulamentul CEE,CECA,CEEA nr.259/68/29.02.1968, publicat in JOCE
nr.54/4.03.1968,cu modificările şi completărileulterioare
3. Regulamentul (CE) nr. 58/2003 al Consiliului Uniunii Europene, Jurnalul oficial al
Uniunii Europene O L 11 din16.01.2003
4. Regulamentul (CE) nr. 1080/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 5 Iulie
2006 privind Fondul European de Dezvoltare Regională şi de abrogare a Regulamentului (CE) Nr.
1783/1999, Jurnalul oficial al Uniunii Europene L210/1
5. Decizia 2009/496/CE a Parlamentului European, a Consiliului, a Comisiei, a Curţii de

98
Justiţie, a Curţii de Conturi, a Comitetului Economic şi Social European şi a Comitetului Regiunilor
privind organizarea şi funcţionarea Oficiului pentru Publicaţii al Uniunii Europene, publicată în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L168/41 din 30 iunie2009
6. Decizia 2002/620/CE a Parlamentului European, a Consiliului, a Comisiei, a Curţii de
Justiţie, a Curţii de Conturi, a Comitetului Economic şi Social, a Comitetului Regiunilor şi a
Mediatorului European din 25 iulie 2002 de înfiinţare a Oficiului pentru Selecţia Personalului
Comunităţilor Europene, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 197 din 26 iulie2002
7. Decizia Consiliului Uniunii Europene nr. 2004/752/CE privind instituirea Tribunalului
Funcţiei Publice al Uniunii Europene, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la 9
noiembrie 2004
8. Decizia Consiliului European 2009/882/UE din 1 decembrie 2009 privind Regulamentul
de procedură al Consiliului European, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L 315/52
din 2.12.2009
9. Comisia Comunităţilor Europene, Comunicare către Parlamentul European şi
Consiliu „Agenţiile europene: calea de urmat‖, COM(2008)135
10. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene publicată în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene 2016/C202/02 Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Raport anual 2016,
Luxemburg: Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, publicat onlinepe
www.curia.europa.eu (link: https://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2017-
04/ti_pubpdf_qdaq17001ron_pdfweb_20170424173204.pdf)
11. Comisia Europeană, Raportul final al celei de-a cincea Ședință de negociere între
grupul de negociere al Comitetului director pentru drepturile omului și Comisia europeană privind
aderarea Uniunii Europene la Convenția europeană privind drepturile omului de la Strasbourg din
3-5 aprilie 2013, disponibil laadresa web:
http://www.echr.coe.int/Documents/UE_Report_CDDH_ENG.pdf, accesat la data de05.11.2017.
12. Comisia Europeană, Raportul pe 2013 privind aplicarea Cartei drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene, Luxembourg, Oficiul pentru publicații al Uniunii
Europene,2014;
13. Parlamentul European, Raportul privind rezultatul alegerilor europene și naționale,
Serviciul de cercetare al Parlamentului European,2015;
14. Parlamentul European, European Parliament resolution of 3 october 2017 on the state
of play of negotiations with the United Kingdom (2017/2847 (RSP)), disponibil la adresa web
http://www.epgencms.europarl.europa.eu/cmsdata/upload/cd4c389a-cfd7-4703-bbf8-
be07f0272cd7/European_Parliament_Resolution_3_October.pdf, accesată la data de10.11.2017.
15. Parlamentul European, UK withdrawal from the European Union, Serviciul de cercetare
al Parlamentului European, Martie 2017 – PE599.352.
16. Consiliul European, Guidelines following the United Kingdom's notification under
article 50 TEU, Secretariatul general al Consiliului European, Bruxelles,2017.
17. Consiliul European, Secretariatul General al Consiliului, Consiliul (articolul 5 )
autorizeazăîncepereanegocierilorprivindBrexitulșiadoptădirectiveledenegociere,Bruxelles,
2017, disponibil la adresa web http://www.consilium.europa.eu/ro/press/press-
releases/2017/05/22/brexit-negotiating-directives/pdf,accesatăladatade10.11.2017.
18. Parlamentul European-Comisia pentru Afaceri Juridice, Raport conţinând recomandări
adresateComisieiprivinddreptuldeprocedurăadministrativăalUniuniiEuropene,2012/2024(INI).
19. Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului European şi al Consiliului din 30
mai 2001 privind accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului şi ale
Comisiei (JOCE L 145 din 31 mai2001).
20. Parlamentul European – Comisia pentru Afaceri Juridice, Raport conţinând
recomandări adresate Comisiei privind dreptul de procedură administrativă al Uniunii Europene,
2012/2024(INI).
21. Ombudsmanul European, Codul European al Bunei Conduite Administrative,
Luxembourg, 2013, disponibil sub formă de broşură pe http://www.ombudsman.europa.eu, accesat
la data de 28 aprilie2015.

99
I. Surse web
www.curia.europa.euw
ww.europeana.rowww.e
uropa.euwww.europarl.e
uropa.euwww.ecb.intw
w.mae.ro
www.ier.row
ww.oecd.org

10