ION, de Liviu Rebreanu

- roman interbelic, realist de tip obiectiv -

Realismul este un curent literar-artistic manifestat, pe plan european, la mijlocul secolului al XIX-lea,
cristalizat în Franța, ca reacție la romantism, respingând idealizarea, fantezia și subiectivismul excesiv al
acestuia.
Perioada interbelică schimbă mentalitatea epocii datorită viziunii operelor dezvoltate pe tendințe
moderniste, realiste și tradiționaliste. În cadrul evoluției romanului românesc, se poate vorbi de
„momentul Rebreanu", scriitor obiectiv, care uimește prin puterea de a prezenta viața în complexitatea ei
socială și psihologică, prin personaje surprinse în „umila și precara lor realitate socială" (Tudor Vianu).
Publicat în anul 1920, „Ion” este primul roman al lui Liviu Rebreanu, o capodoperă, „cea mai
puternică creație obiectivă a literaturii române, prin amploarea acțiunii desfășurată pe mai multe planuri,
cu un conflict complex și personaje numeroase, implicate într-o acțiune polifonică.
Consider că „Ion” este un roman de tip obiectiv aparținând perioadei interbelice prin specificul
relației narator-personaj și al naratorului omniscient și omniprezent. Se încadrează în curentul literar
realist prin tematica socială, obiectivitatea perspectivei narative, construirea personajelor în relație cu
mediul în care trăiesc, personaje tipice pentru o categorie socială, tehnica detaliului, veridicitate, stil
sobru, impersonal.
Viziunea despre lume înfățișată în romanul „Ion” este strâns legată de concepția autorului despre
literatură și menirea ei. În concepția sa, literatura este creare de oameni și de viață, iar romanul este un
discurs care fixează curgerea vieții.
Titlul romanului este o sinteză a conținutului și în același timp un simbol, autorul are intenția de a
face din Ion tipul țăranului din Ardeal și, totodată, de a scoate în evidență evoluția lui spre un personaj
atipic, puternic individualizat.
Tema romanului este problematica pământului, analizată în condițiile socio-economice ale
satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea. Astfel, romanul are caracter monografic și
prezintă lupta aprigă pentru pământ, într-o lume în care statutul social al omului este stabilit în funcție
de averea pe care o posedă, dar și obiceiuri legate de evenimente din viața omului (nașterea, nunta,
înmormântarea) relațiile sociale și de familie. Tema centrală posesiunea pământului, este dublată de
tema iubirii.
O secvență narativă, semnificativă pentru problematica pământului este scena în care protagonistul
se apleacă și sărută pământul „…își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud.” Se
evidențiază astfel conflictul tragic dintre un țăran și o forță pe care nu o poate domina: pământul –stihie,
pământul-ibovnică, pământul-mamă. O asemenea atitudine justifică obsesia lui Ion de a obține repede
pământ mult.
O altă scenă semnificativă pentru problematica textului, poate fi considerată cea a horei duminicale,
care dobândește semnificațiile unui joc al destinului. De pildă, pasiunea cu care tinerii învârt Someșana
reflectă viziunea optimistă, vitalistă pe care omul tradițional o are asupra existenței. În plus, faptul că Ion
alege să o joace pe Ana, deși o iubește pe Florica, evidențiază tocmai destinul pe care și-l va alege
tânărul: căsătoria cu fata „bocotanului” Vasile Baciu.
Roman realist-obiectiv, Ion se realizează prin narațiunea la persoana a III-a, nonfocalizată.
Viziunea „dindărăt” presupune un narator obiectiv, detașat, care nu se implică în faptele prezentate,
lasă viața să curgă. Focalizarea zero oferă o viziune globală, iar naratorul omniscient și omniprezent,
dirijează evoluția întâmplărilor ca un regizor universal. Perspectiva temporală este cronologică, faptele,
înlănțuite temporal și cauzal, sunt credibile, verosimile, efectul asupra cititorului este de iluzie a vieții
(veridicitate) și de obiectivitate.
Spațiul și timpul cadru sunt cele ale existenței atemporale care se desfășoară în ritmul tradiției,
înregistrat de autor prin evocarea monografică a satului Pripas.
Conflictul central din roman este lupta pentru pământ în satul tradițional, unde posesiunea averii
condiționează dreptul indivizilor de a fi respectați în comunitate. Conflictul exterior, social, între Ion al
1
Glanetașului și Vasile Baciu, este dublat de conflictul interior, între glasul pământului și glasul iubirii.
Cele două chemări lăuntrice nu îl aruncă într-o situație-limită, pentru că forța lor se manifestă succesiv,
nu simultan. Se poate vorbi și de conflicte secundare, între Ion și Simion Lungu, pentru o brazdă de
pământ, sau între Ion și George Bulbuc, mai întâi pentru Ana, apoi pentru Florica. În planul
intelectualității satului, se manifestă conflictul național, deoarece satul din Ardeal este înfățișat în
condițiile stăpânirii austro-ungare.
Romanul este alcătuit din două părți: Glasul pământului și Glasul iubirii, sugerând aspirațiile
personajului principal, forțele contrare ce-l stăpânesc: cea demonică, de posedare a pământului, și cea
angelică, dragostea pentru Florica. Titlurile celor 13 capitole sunt și ele semnificative, mai ales cele care
mărginesc simetric textul, cu aer de epopee, Începutul și Sfârșitul, sugerând bucla de timp în care se
înscrie acțiunea și mai ales destinul personajului principal.
Prin tehnica planurilor paralele este prezentată viața țărănimii și a intelectualității rurale. Trecerea
de la un plan narativ la altul se realizează prin alternanță, iar succesiunea secvențelor narative este redată
prin înlănțuire.
Una din tehnicile folosite este cea a contrapunctului (element de modernitate). Sunt prezente,
astfel, conflictele exterioare: Ion-Vasile Baciu, Herdelea-Belciug, evenimente: nunta Anei, nunta
Laurei, iubiri ilegitime: Ion-Florica, Titu-Roza Lang. Flash-back, tehnică regizorală împrumutată din
cinematografie, este folosită de Rebreanu în rememorările Anei înainte de a se sinucide. În roman există
secvențe narative semnificative pentru destinul personajelor, o astfel de scenă simbolică este hora de la
începutul romanului, „o horă a soartei” (Nicolae Manolescu.)
Acțiunea romanului este plasată în universuri sociale și psihologice distincte: lumea țărănească și
intelectualii rurali. Primul plan epic conține tablouri din viața țăranilor și are în centru povestea lui Ion;
al doilea plan urmărește alte categorii sociale: învățători, profesori, preoți, avocați, notari și are în centru
povestea învățătorului Herdelea.
Cele două părți traduc dubla drama a personajului – patima ancestrală a țăranului pentru pământ
și erosul, dimensiune fundamentală a existenței umane.
Concepția autorului despre roman înțeles ca un corp geometric perfect, „corp sferoid”, se reflectă
artistic în structura circulară a romanului. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea
drumului care intră și iese din satul Pripas, loc al acțiunii romanului. „Din șoseaua ce vine de la
Cârlibaba … se desprinde un drum alb …, trece peste podul bătrân, spintecă satul … și aleargă ... urcă
… pe urmă înaintează vesel, neted, [...] ca să dea buzna în Pripas”. Drumul este o metaforă deosebită a
romanului, personificat prin verbe de mișcare, este o cale de acces, prin care cititorul intră în roman.
La începutul romanului ne întâmpină o lume a obiectelor. Primul obiect simbolic, un fel de carte de
vizita a satului Pripas este crucea „strâmbă, pe care este răstignit un Hristos cu fața spălăcită de ploi și
cu o cununiță de flori veștede… Hristos își tremura jalnic trupul de tinichea ruginită pe lemnul mâncat
de carii și înnegrit de vremuri”). Descrierea caselor ilustrează, prin aspect și așezare, condiția socială a
locuitorilor și anticipează rolul unor personaje (Herdelea, Glanetașu) în desfășurarea narativă. Prima casă
este cea a învățătorului Herdelea, semn al distincției și al respectului de care se bucură în sat. Casa lui
Alexandru Pop-Glanetașu are ușa închisă cu zăvorul, semn al sufletului închis care nu se lasă cercetat de
ceilalți, acoperișul de paie parcă este un cap de balaur, așa cum este Ion după ce intră în posesia
pământului.
În prezentarea finală a drumului sunt utilizate verbele de mișcare lentă (cotește, se îndoaie, se
întinde, se pierde). Circularitatea este susținută și de motivul crucii, doar că în final Hristosul de tinichea
apare cu fața poleită de o rază întârziată, care „parcă-i mângâia ușor trupul”.
Acțiunea începe și se sfârșește într-o zi de duminică. În expozițiune, sunt prezentate principalele
personaje, timpul și spațiul, ceea ce conferă veridicitate romanului realist. Hotărârea lui Ion de a o lua
pe Ana cea bogată la joc, deși o place pe Florica cea săracă, marchează începutul conflictului.
Venirea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, de la cârciumă la hora, și confruntarea verbală cu Ion, pe care
îl numește hoț și tâlhar, pentru că sărăntocul umbla să-i ia fata promisă altui țăran bogat, George Bulbuc,
constituie intriga romanului. Rușinea pe care Vasile i-o face la horă, în fața satului, va stârni dorința de

2
răzbunare a flăcăului, care la rândul său îl va face pe chiabur de rușinea satului, lăsând-o pe Ana
însărcinată pentru a-l determina să accepte nunta.
Desfășurarea acțiunii prezintă dezumanizarea protagonistului în goana după avere. Dorind să
obțină repede mult pământ, Ion îi face curte Anei, o seduce și îl forțează pe Vasile Baciu să accepte
căsătoria. Cum la nuntă Ion nu cere acte pentru pământul–zestre, simțindu-se înșelat, încep bătăile și
drumurile Anei de la Ion la Vasile Baciu. Preotul Belciug mediază conflictul dintre cei doi țărani, Ion
intră în posesia pământurilor, dar atitudinea față de Ana nu se schimbă. Sinuciderea Anei, consecință a
dezumanizării lui Ion, nu-i trezește acestuia regrete sau conștiința vinovăției, pentru că în Ana, iar apoi în
Petrișor, fiul lor, nu vede decât garanția proprietății asupra pământurilor. Nici moartea copilului nu-l
oprește din drumurile lui după Florica, măritată între timp cu George.
Astfel că deznodământul este previzibil, iar George care-l lovește cu sapa în cap, nu este decât un
instrument al destinului. George este arestat, Florica rămâne singură, iar averea lui Ion revine bisericii.
Această operă rămâne o scriere memorabilă și prin numărul mare de personaje caracterizate prin
diversitate și complexitate. Dintre aceste figuri se impune puternic Ion, personajul central al
romanului, simbol al destinului tragic al țăranului român din Transilvania. Exponențial pentru o
categorie socială, Ion e țăranul sărac care dorește pământ.
În relație cu omul, elementul primordial pământul este perceput pe trepte de manifestare distincte:
pământul-mamă este iubit mai presus de orice: „Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil”. Veșnic
a pizmuit pe cei bogați și veșnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimașă: „trebuie să aibă pământ mult,
trebuie!" Renunță la școală pentru că îi este mai drag „să fie veșnic însoțit cu pământul...”, renunță la
Florica, pe care o iubea, pentru că „toată ființa lui arde de dorul de a avea pământ mult, cât mai
mult...”.
În fața holdelor Ion se simte copleșit, are sentimentul nimicniciei: „Se simți mic și slab, cât un
vierme pe care-l calci în picioare… Imensitatea îi trezește dorința de a poseda și manifestă față de
pământul-ibovnică, pământul-stihie un fel de adorație pătimașă: „Simțea o plăcere atât de mare
văzându-și pământul… I se părea mai frumos, pentru că era al lui”.
O altă scenă care relevă patima pentru pământ se găsește în capitolul Sărutarea care surprinde
schimbarea raportului sufletesc dintre erou și pământ. Când intră în posesia acestuia, Ion adoră și
venerează pământul ca pe o zeitate: „Se vedea acum mare și puternic, ca un uriaș din basme”, iar
pământul ajunge umilit și cucerit ca o iubită credincioasă: „Pământul se închina în fața lui, tot
pământul... Se aplecă, luă în mâini un bulgăre și-l sfărâmă între degete cu o plăcere înfricoșată…
Apoi încet, cucernic, … se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate
În concluzie, „Ion” de L. Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv deoarece are ca
trăsături: specificul relației narator-personaj, obiectivitatea naratorului omniscient, viziunea realistă,
utilizarea narațiunii la persoana a III-a cu focalizare zero, atitudinea detașată în descriere, verosimilul
întâmplărilor.