Modulul III.

NORMATIVITATEA DIDACTICĂ
3.1. Normativitatea în procesul educativ
3.2. Conceptul de principiu didactic
3.3. Funcțiile principiilor didactice
3.4. Caracteristicile principiilor didactice
3.5. Evoluția principiilor didactice
3.6. Sistemul principiilor didactice
3.7. Descrierea și funcționalitatea principiilor didactice

Obiective
Studiind acest capitol veţi fi capabili:
- să definiți conceptul de normativitate, principiu didactic;
- să analizați principiile didactice;
- să identificați caracteristicile principiilor didactice;
- să determinați importanţa principiilor didactice în activitatea didactică;
- să exemplificați prin situaţii concrete din mediul educaţional, nivelul de aplicare
a principiilor didactice.
Concepte de bază: normativitate, principiu, intuiție, teorie, practică,
individualizare, accesibilitate, conexiune.

3.1. NORMATIVITATEA ÎN PROCESUL EDUCATIV

          Normativitatea nu este încă tratată explicit ca o trăsătură a procesului de
învăţământ, ci este înglobată ,,între elementele componente ale acţiunii instructiv-
educative. Studiile actuale care abordează normativitatea procesului de învăţământ
evidenţiază câteva aspecte utile pentru o abordare eficientă a acţiunii didactice:
-          normele didactice sunt corelate cu cele pedagogice şi pot fi: organizaţionale,
procedurale, comunicative, obligatorii sau permisive, generale sau particulare,
orientative sau inhibitorii pentru un anumit tip de comportament;
-          fiecare element component al procesului de învăţământ presupune şi un
element prescriptiv;
-          normele procesului de învăţământ sunt mai mult sau mai puţin utilizate în
funcţie de pregătirea pedagogică adecvată şi manifestată a cadrului didactic;
-          gradul de manifestare a creativităţii şi optimizării acţiunilor este direct
proporţional cu gradul de cunoaştere a aspectului ştiinţific al normativităţii atât de
către profesor, cât şi de către elev.”
Normativitatea educației se poate situa la mai multe niveluri:
-          normativitate instituțională, asigurată prin cadrul legislativ existent la un
moment dat; acesta ține mai mult de factorul politic și este mai puțin controlată de
manageri sau profesori;
-          normativitatea funcțională, de ordin didactic, deontologic, praxiologic, care
ține de competența cadrelor didactice care dispun de largi posibilități de accentuare
sau de combinare a unor norme în acord cu activitățile pe care le creează și le
realizează.

3.2. CONCEPTUL DE PRINCIPIU DIDACTIC

      Noţiunea de  principiu este definită ca fiind ,,element fundamental, idee, lege
de bază pe care se întemeiază o teorie, un sistem, o normă de conduită etc.
Provenienţa noţiunii este din limba latină (principium, -ii) şi înseamnă fie început,
fie bază (fundament), fie imperativ (comandament). Tradiţional, noţiunea de
principiu este asociată cu caracterul legic al învăţământului, fundamentat de
eficienţa proiectării unei acţiuni, evidenţiind logica internă a desfăşurării acesteia şi
evitarea improvizaţiei şi a empirismului.”
      ,, Principiile pedagogice reprezintă normele cu valoare strategică şi
operaţională, care trebuie respectate în vederea asigurării eficienţei activităţilor
proiectate la nivelul sistemului şi al procesului de învăţământ.
       Fundamentarea filosofică a principiilor vizează imperativele axiologice ale
acţiunii umane eficiente care concentrează un ansamblu de reguli, previziuni şi
comandamente, exprimate ipotetic şi categoric sub forma unor propoziţii de sinteză
raportabile -în cazul nostru - la scara întregului sistem şi proces de învăţământ.
        Fundamentarea pedagogică a principiilor vizează, în mod special, valorile
procesului de învăţământ angajate prin normativitatea acţiunii didactice, care
orientează, în mod imperativ şi prescriptiv, activitatea de predare-învăţare-
evaluare.
        Principiile pedagogice reprezintă nivelul proiectării pedagogice care vizează
optimizarea procesului de învăţământ în ansamblul dimensiunilor sale. funcţionale-
structurale-operaţionale.”
        ,,Principiile didactice se referă la acele norme orientative, teze generale cu
caracter director, care pot imprima procesului paideutic un sens funcțional,
asigurând prin aceasta, o premisă a succesului în atingerea obiectivelor propuse.”
        ,,Principiile didactice reprezintă nivelul programării didactice care vizează
eficienţa activităţii didactice/educative, proiectată şi realizată în cadrul corelaţiei
profesor-elev, prin acţiuni concrete de predare-învăţare-evaluare.”
        ,,Unii pedagogi fac deosebirea dintre prncipiul didactic și regula didactică,
plecând de la sfera de aplicabilitate a respectivei norme. Dacă principiul are o sferă
mai largă de valabilitate, regula este o normă mai restrânsă , ce se particularizează
la un anumit segment al proceselor didactice.
         Conștientizarea prezenței normei în educație s-a realizat încă din faza
empirică a științei educației”  iar aceasta se întemeiază ,,ca fiind expresia unor
acmulări  de experiențe paideutice exemplare. Dacă totul s-ar pierde și nimic nu s-
ar relua, atunci cele mai multe gesticulații educative s-ar consuma în reinventări ale
unor procedee care au mai existat. Dar, din motive  de eficiență, este bine ca ceea
ce s-a dovedit a fi bun să se tezaurizeze și să se păstreze. Tocmai la acest aspect se
referă principiul didactic.”
        ,,Din aprofundarea acestor aspecte se poate clarifica relaţia principiu-normă-
regulă în scopul evitării limitării sau confundării bazei logice (lege, principiu) cu
cea procedurală (normă, regulă) în construcţia, interpretarea şi realizarea
procesului de instruire. Astfel, pe baza celor enunţate putem aprecia că principiile
didactice reprezintă, în sens larg, axiome procedurale ale pedagogiei, iar în sens
restrâns pot fi considerate imperative tehnice specifice procesului de proiectare-
predare-învăţare-evaluare.”

3.3. FUNCȚIILE PRINCIPIILOR DIDACTICE

          ,,În activitatea didactică, principiile didactice îndeplinesc mai multe funcții:
- Orientează traseul educativ înspre obiectivele propuse de profesori și
învățători;
- Normează practica educativă prin aceea că intervine obligația de a fi
respectate niște reguli psihologice, pedagogice, deontologice, științifice;
- Prescrie tratamente și moduri de relaționare specifice în raport cu situația
de învățare;
- Reglează activitatea educatuvă atunci când rezultatele și performanțele la
care se ajunge nu sunt cele scontate.”
3.4. CARACTERISTICILE PRINCIPIILOR DIDACTICE

După unii autori principiile didactice au un caracter general, sistemic și deschis.

- Caracterul general este imprimat de faptul că principiile vizează toate
componentele funcționale ale procesului de învățământ, toate activitățile și
disciplinele școlare, indiferent de nivelul de școlarizare.
- Caracterul sistemic rezidă în aceea că principiile care interacționază între ele
se cer a fi aplicate ca un ansamblu, în mod simultan și nu izolat; apoi
principiile se vor conexa cu toate componentele procesului de predare –cu
conținuturi, cu metode, cu forme de organizare a predării etc.
- Carcaterul dinamic se susține prin faptul că principiile didactice nu sunt
date o dată pentru totdeauna, ele au o istorie, numărul lor nu este fix, ci
schimbător, în funcție de variabile ce țin de contextul extradidactic, de noile
date ale psihologiei și pedagogiei, de experiența cadrului didactic; în același
timp, sisemul principiilor variază de la un autor la altul multiplicându-se sau
restrucrurându-se.

3.5. EVOLUȚIA PRINCIPIILOR DIDACTICE

         ,,Comenius este primul gânditor modern care a formulat și a teoretizat în mod
explicit principiile educative în monumentala sa lucrare ,,Didactica Magna”.
Aproape toate principiile didactice, recunoscute în prezent, se întemeiază pe
reflecțiile ale pedagogului ceh. Acestea sunt intuiții geniale, dintre care unele abia
în secolul XX au primit o consacrare și o fundamentare teoretică.”
         Principiile fundamentale exprimate de Comenius în lucarea sa sunt:  
-          ,,principiul conformității cu natura: <<să urmăm natura, s-o imităm >>,
<<să educăm omul la timpul potrivit, în primăvara vieții>>;
-          principiul conformității cu vârsta, o idee prezentă de-a lungul întregii istorii
a gândirii pedagogice, căreia Comenius s-a strădiut să  îi confere un fundament 
pedagogic și psihologic;
-          principiul intuiției considerat <<regula de aur a didacticii>>; în repetate
rânduri, Comenius recomandă ieșirea  din labirintul scolasticii și utilizarea
simțurilor în realizarea cnoașterii.”
     J.H. Pestalozzi ,,fundamentează și aplică principiul intuiției, al continuității
dintre teorie și practică, al învățării fonetice a cititului.”
     În opinia pedagogului italian, Maria Montessori, ,,rolul profesurului este de a
organiza mediul în care copilul se manifestă liber și își împlinește nevoile de
dezvoltare, și  nu acela de aforma sau modela personalitatea copilului astfel încât
ea respinge principiile tadiționale.”
      Înetemeietorul educației progresiviste, J. Dewey, propune principii potrivit
cărora școala va permite individului
-          să se exprime în mod individual;
-          să acționeze în mod liber;
-          să învețe prin și în experiență;
-          să utilizeze o deprindere pentru a ajunge la scopurile propuse;
-          să extragă acea latură a vieții care-i explică în mod adecvat realitatea;
-          să ia seama că lumea se schimbă.” (Cucoș, 2001, p. 261)

3.6. SISTEMUL PRINCIPIILOR DIDACTICE

   Din perspectiva pedagogiei germane E. E. Geissler ,,propune o clasificare a
principiilor mascate deseori, de scopuri formal-globale ale învățământului:
1.       nivelul obiectiv-structural al dezvoltării elevului (rezidă în dezvoltarea unor
premise ale învățării drept garant al eficienței acesteia; anumite aptitudini trebuie
să se dezvolte înainte ca structura și semnificația multor experimente să poată fi
înțelese; cunoașterea unor structuri mai simple precede cunoașterea unor 
înțelegerea unor structuri mai complexe)
2.      Complexitatea progresivă (cerința respectării unor succesiuni care să permită
o intrare gradată în probleme din ce în ce mai complicate);
3.      Învățarea operațională (care stipulează că noțiunile nu se formează prin
simpla contemplare a unor fapte obiective, ci din contactul directal elevului cu
obiectul respectiv);
4.      Orientarea scopului învățământului (pentru ca un conținut cultural să devină
și educativ, trebuie precizate motivul și condițiile de instruire a funcționalității
culturale);
5.      Orientarea logico-obiectivă ( cerința de a se înterzice aplicarea unor criterii
străine de o anumită disciplină în selectarea propriilor elemente de conținut ale
instruieii);
6.      Principiul exemplului (are la bază premisa epistemologică a exprimării
generalului prin raportul dintre individ și specie);
7.      Orientarea științifică și propedeutic-științifică (aceasta pretinde că nu se va
introduce în învățământ nici o cunoștință care nu a fost validată ca fiind științifică);
8.      Corelarea cu acțiune (cerința continuității dintre teoretic și practic);
9.      Principiul învățământului educativ (invitația ca învățământul să și formeze nu
numai să informeze);
10.  Principiul globalismului (orientarea către totalizarea cunoașterii și deschiderea
ei spre viață).”
În pedagogia franceză ,,R. Hebert invocă alte cinci principii fundamentale ale
acțiunii educațive, conexate la scopurile educației, pe lângă cele specifice fiecărei
laturi  a educației:
1.      Principiul maturizării specifice (educația trebuie să fie un ajutor dat omului
pentru a funcționa plenar din punct de vedere biologic, prin educația copilului);
2.      Principiul socializării și profesionalizării (individul este supus unei formări în
perspectiva inserției în structurile sociale  și a îndeplinirii unor sarcini practice, de
producere a unor bunuri);
3.      Principiul civilizării (educația are menirea de a-l introduce pe om în cultură ,
prin cunoașterea, încorporarea și crearea valorilor sedimentate la un moment dat);
4.      Principiul individualizării ( educația demnă de acest nume are obligația de a
cultiva libertatea creativă a individului, de a-l face autonom, stăpân și responsabil
de gândirea și faptele sale);
5.      Principiul spiritualizării ( prin intermediul instrucției și formării, omul trebuie
să ajungă la un sens înalt, mai ales raportând-se la transcendență, ca sinteză a
tuturor demersurilor educative).
      Din perspectiva unei abordări manageriale se propun ,,următoarele principii
didactice:
1.      Principiul orientării formative a activității didactice:
2.      Principiul sistematizării activității didactice;
3.      Principiul accesibilității activității didactice;
4.      Principiul participării elevilor/studenților în cadrul activității didactice;
5.      Principil interdependenței necesare în cadrul activității didactice între
cunoașterea senzorială și cea rațională;
6.      Principiul interacțiunii între teorie și practică necesare activității didactice;
7.      Principil esențializării rezultatelor activității didactice;
8.      Principiul autoreglării activității didactice.”
       O altă reconsiderare a principiilor s-a făcut de pe poziţia psihologiei
educaţiei şi dezvoltării vizând predilect tezele referitoare la agenţii educaţiei:
1.      Principiul psihogenetic al stimulării și accelerării dezvoltării stadiale a
inteligenței;
2.      Principiul învățării prin acțiune;
3.      Principil construcției componențiale și ierarhice a structurilor intelectuale;
4.      Principiul dezvoltării motivației pentru învățare.”
       ,,În ,,Tratatul de pedagogie şcolară” I. Nicola menţionează
următoarele principii:
1.      Principil participării conștiente și active a elevilor în activitatea de învățare;
2.      Principil unității dintre senzorial și rațional, dintre concret și abstract;
3.      Principiul sistematizării structurării și continuității;
4.      Principiul legării teoriei cu practica;
5.      Principiul accesibilității sau al orientării după particularitățile de vârstă și
individuale ale elevilor;
6.      Principil temeiniciei și durabilității rezultatelor obținute în procesul de
învățământ.”
,,Principiile didactice statornice și admise deja de comunitatea pedagogilor permit
o clasificare pornind de la mai multe criterii:
- Principii cu caracter general:
1. principiul integrării teoriei cu practica;
2. principiul respectării particularităţilor de vârstă şi individuale;
-   Principii care se impun cu dominanţă asupra conţinutului învăţământului:
3. principiul accesibilităţii cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor;
4. principiul sistematizării şi continuităţii în învăţare; 
-   Principii care acţionează asupra metodologiei didactice și a formelor de
organizare a activităților:
 5. principiul corelaţiei dintre senzorial şi raţional, dintre concret şi abstract în
predare-învățare (principiul intuiției);
6. principiul însușirii conştiente şi active;
7. principiul însușirii temeinice a cunoştinţelor şi abilităților.”
3.7. DESCRIEREA ȘI FUNCȚIONALITATEA PRINCIPIILOR
DIDACTICE
1. Principiul intuiției
Termenul de intuiție derivă din latinescul intuiţio care înseamnă a privi, a
observa realitatea nemijlocită.
Principiul intuiției exprimă necesitatea studierii obiectelor, fenomenelor,
proceselor prin intermediul simţurilor care realizează cunoaşterea senzorială a
realităţii ca punct de plecare spre cunoaşterea logică, raţională contribuind la
înfăptuirea unităţii între senzorial şi logic. Cunoaşterea umană se produce la cele
două nivele ale sale:
a.cunoaşterea senzorială, care se realizează prin simţuri şi care conduce la formarea
imaginii
b. cunoaşterea logică, care se realizează cu ajutorul gândirii în unitate cu
limbajul.
Intre cele două nivele de semnalizare a lumii există atât continuitate cât şi
discontinuitate. Continuitatea se referă la faptul că primul nivel stă la baza celui
de-al doilea, în sensul că nu poate exista cunoaştere logică fără cunoaşterea
senzorială iniţială.
Discontinuitatea se referă la saltul care se realizează de la cunoaşterea
senzorială la cea logică, în sensul reflectării lumii complexe, globale, trecute,
prezente şi viitoare cu ajutorul gândirii în unitate cu limbajul.
Principiul intuiției are ca bază filozofică concepţia senzualist-empirică
care susţine că originea tuturor ideilor este experienţa sensibilă sau cunoaşterea
prin mărturiasimţurilor(D.HUME)
JAN AMOS COMENIUS numea acest principiu REGULA DE AUR a predării-
învăţării, deoarece el a apărut ca un demers logic împotriva învăţării scolastice,
mecanice, pe de rost,împotriva buchiriselii .
Principiul intuției se realizează prin intermediul percepţiilor şi al reprezentărilor-
deci al imaginilor. Dar acestea nu sunt copii, fotografii ale realității ci acte
psihice de reconstrucţie a realităţii şi stau la baza cunoaşterii raţionale, sub formă
de noţiuni, judecăţi, raţionamente.
In procesul de învăţământ principiul intuiţiei se realizează de asemenea prin
îmbinarea materialului didactic natural(obiecte, substanţe, sisteme tehnice)cu cel
de substituţie(machete, modele, reprezentari grafice), cu limbajul verbal şi cu
elementele logico-matematice.
Principiul intuiției are o pondere mai mare în şcoala primară, în gimnaziu
aceasta pondere fiind determinată de prezenţa mai activă a gândirii concrete.
2. Principiul legării teorii de practică
Teoria este rezultatul reflectării abstracte, conceptuale a realităţii sub formă
de informaţii sau cunoştinţe. În fiecare domeniu al realităţii sunt elaborate teorii
specific explicative, ceea ce a dus la dezvoltarea ştiinţelor în domeniile naturii,
gândirii, societăţii.
De exemplu în psihologia educaţiei, legile învăţării constituie un sistem de idei
esenţiale, necesare şi abstracte ale fenomenului de învăţare, care explică eficienţa
acestuia. În pedagogie, normele didactice înseşi se situează la cel mai înalt nivel de
reflectare abstractă a realităţii.
Practica este rezultatul aplicării cunoştinţelor obiectivate în tehnici,
tehnologii, priceperi, deprinderi de producere a bunurilor materiale şi spirituale
care sunt în acelaşi timp şi demersuri de formare şi exercitare a profesiunilor.
La întrebarea care dintre cele două componente este mai impotantă TEORIA
SAU PRACTICA răspunsul se constituie în însăşi norma didactică pe care o
discutăm: unitatea între teorie şi practică.
- Din punct de vedere istoric practica a aparut prima, din preocupările oamenilor
de a transforma realitatea, de a aduce aspecte noi, din ce in ce mai utile şi mai
perfectionate.
- Din punct de vedere al importanţei TEORIA ŞI PRACTICA constituie cele
două dimensiuni necesare ale cercetării ştiinţifice, care se condiţionează reciproc
într-o permanentă circularitate. Practica este cea care impulsionează cunoaşterea
spre descriere, explicaţie, înţelegere teoretică, iar teoria în mod necesar trebuie
aplicată şi verificată în practică .
In procesul de învăţământ Principiul legării teoriei cu practica exprimă
necesitatea îmbinării componentei ideatice a învăţării cu cea acţională, aplicativă
deci a actului de însuşire a cunoştinţelor teoretice cu formarea priceperilor,
deprinderilor şi abilităţilor. Cunoaşterea teoretică nu este completă fără
cunoaşterea practică şi invers. In învăţământ acest principiu se realizează prin
exemplificări, argumentari, exerciţii, activităţi didactice cu caracter aplicativ, în
laboratoare, în cabinete, în ateliere productive, prin îmbinarea educaţiei formale,
nonformale şi informale.
Regulile orientative în aplicarea acestui principiu sunt : evitarea empirismului
dar si a teoretizarii, deci a predominării uneia sau alteia dintre cele două laturi ale
întregului. Empirismul sau predominarea practicii asupra teoriei este specific unui
nivel inferior al calificării, se întâlneşte la meseriaşi, care ştiu să facă dar nu pot să
explice ceea ce fac, care sunt argumentele eficienţei activităţii lor. Teoretizarea se
mulţumeşte cu aspectele teoretice, abstracte ale fenomenului respectiv fără a
conduce la aplicarea acestor idei în practică, fără a dezvolta deprinderile,
priceperile şi abilitatile necesare cunoaşterii şi transformării realităţii.

3. Principiul însușirii active și conștiente a cunoștințelor.

Acest principiu exprimă necesitatea ca învăţarea să se facă cu ştiintă,
subiectul educaţional să înţeleagă semnificaţiile obiectului sau procesului studiat,
să depună effort operaţional, mental şi acţional. Învățarea trebuie să fie un act de
trecere a cunoștințelor prin filtru propriu al gândirii.
Invăţarea conştientă se poate realiza prin intermediul motivaţiei pozitive
predominant intrinseci, cu ajutorul satisfacţiilor obţinute de elevi în învăţare, prin
formarea convingerilor care susţin învăţarea, dezvoltând disponibilităţile de creaţie
ale elevilor şi profesorilor. Însuşirea activă a cunoştinţelor se poate realiza în clasă
şi acasă, prin participarea la descoperirea cunoştinţelor împreună cu profesorul, cu
ceilalţi elevi prin lucrul individual şi în grup, prin studiul individual, prin
consultarea bibliografiei, prin elaborarea unor eseuri, referate, lucrări de laborator ,
portofolii.
Principiul însușirii conștiente și active a cunoștințelor se aplică de către
profesor prin :-întrebări retorice- ipoteze;-interpretări-conexiuni între vechile şi
noile cunoştinte,-modelări-simulări-documentare.
In procesul educaţional cele mai adecvate metode de predare-învăţare-
evaluare sunt cele activ-participative care conduc la însuşirea conştientă şi activă a
cunoştinţelor teoretice şi practice.

4. Principiul sistematizării și continuității cunoștințelor.

Acest principiu exprimă necesitatea ca materia de studiu să fie structurată în
unităţi metodice coerente, ordonate într-o succesiune logică, ştiinţifică şi
pedagogică şi care să alcătuiască un sistem informaţional. Criteriile de organizare a
conţinuturilor educaţionale: logic, ştiinţific, pedagogic trebuie respectate atât la
selectarea cunoştinţelor din diferite domenii ale ştiinţei, tehnicii, culturii şi artei cât
şi la elaborarea manualelor, a cursurilor, a proiectelor de tehnologie didactică.
Documentele şcolare şi universitare planul de învăţământ, programa analitică,
planificarile anuale sau semestriale ale cunoştintelor sunt modalitati de
sistematizare şi continuitate a cunoştinţelor. Sistematizarea şi continuitatea
cunoştintelor poate fi realizată printr-un demers liniar care să adauge noi
cunoştinţe, printr-un demers concentric care să reia cunoştinţele pe un plan
superior sau printr-un demers liniar şi concentric. Dacă la clasele mici demersul de
sistematizare a cunoştinţelor este liniar, elevii învăţând pentru prima dată noi
cunoştinţe, la clasele de gimnaziu demersul este concentric, revenindu-se la
vechile cunoştinţe, iar la clasele mari se îmbină demersul liniar cu cel concentric,
de aprofundare şi specializare a cunoştinţelor.
Procedeele de sistematizare a cunoştinţelor se concretizează în scheme,
conspecte, tabele, clasificări , referate.

5. Principiul accesibilității și respectării particularităților de vârstă.

Particularităţile de vârstă sunt trăsăturile fizice, psihice şi acţionale comune
unei anumite categorii de vârstă ca urmare a interacţiunilor între ereditate, mediu şi
educaţie.
Astfel fiecare stadiu de dezvoltare ontogenetică, sau vârstă educaţională are
anumite caracteristici din punct de vedere intelectual, afectiv, volitiv,
comportamental. Aceste particularităţi comune unei anumite vârste permit
recepţionarea, prelucrarea, memorizarea, redarea cunoştinţelor teoretice şi practice
cu o anumită uşurinţă. Principiul accesibilităţii cunoştinţelor exprimă necesitatea
ca materia de studiu să fie astfel vehiculată încât să fie înţeleasă cu o anumită
uşurinţă corespunzător particularităţilor de vârstă.
Accesibilitatea cunoştinţelor nu presupune popularizarea ştiinţei, ci necesită
identificarea strategiilor metodico-pedagogice care să asigure înţelegerea
cunoştinţelor performante şi complexe. Fiecare ştiintă şi disciplină ştiinţifică,
fiecare tehnologie şi disciplină de învăţământ dispune de un anumit limbaj specific,
de un anumit obiect de activitate şi de anumite metode de cunoaştere şi acţiune.
Accesibilitatea cunoştintelor nu înseamnă coborârea nivelului ştiinţific al predării-
învăţării , nu înseamnă renunţarea la limbajul ştiinţific sau tehnologic, ci raportarea
la domeniul de activitate specific, la metodele particulare ale disciplinei respective
de învăţământ.
Principiul respectării particularităţilor de vârstă şi al accesibilităţii
cunoştinţelor poate fi aplicat cu ajutorul urmatoarelor reguli:
1. folosirea unor demersuri logice inductive de predare-învăţare de la simplu la
complex, de la uşor la greu , de la concret la abstract;
2.asigurarea unui studiu ritmic;
3. folosirea în mod concomitent în funcţie de vârsta subiecţilor educaţionali a
unor demersuri logico-deductive de la general la particular, de la abstract la
concret;
4. îmbinarea controlului cu auto-controlul, în înţelegerea, reţinerea şi
evaluarea cunoştinţelor.

6. Principiul asigurării conexiunii inverse

Îmbunătățirea din mers a rezultatelor procesului instructiv-educativ, în funcție
de informația primită despre rezultatele anterioare, asigură obținerea de efecte
pozitive pentru proces și reducerea sau eliminarea celor negative.
Conexiunea elev-profesor, inversă procesului de comunicare de cunoștințe,
contribuie la activizarea și intensificarea învățării, la asigurarea unui confort în
educație pentru fiecare elev în parte, reliefând calitatea procesului de învățare, prin
determinarea acelor comportamente ale elevilor care, odata formate, se
concretizează în deprinderi, capacități intelectuale și practice, atitudini, trăsături
motivaționale și afective.
În timpul predării unei lecții profesorul trebuie să știe cât mai exact în ce
masură informațiile predate au fost înțelese și reținute de către elevi. Acest lucru
necesită inversarea fluxului transmiterii de idei, de la profesor le elevi cu unul de la
elevi spre profesor. Această evaluare a efcienței predării este în general continuă.
Profesorul descifrează din comportamentul elevilor daca predarea sa este atractivă,
clară, daca noțiunile par a fi înțelese de elevi. Apoi, fiecare lecție conține în mod
obligatoriu o etapa dedicată exclusiv acestui feed-back: prin aplicații bine alese cât
și conversație euristică, profesorul măsoara calitatea învățării, deci de fapt calitatea
predării. Un aspect important al aplicării acestui principiu este valorifcarea
greșelilor elevilor. Se recomandă ca profesorul sa nu enumere greșelile tipice pe
care le fac elevii într-o anumită situație, ci să aștepte ca aceste greșeli să apară,
apoi să explice modul corect de gândire, fără a-i ridiculiza ci, dimpotrivă,
încurajându-i. Greșelile fac parte din încercarea elevilor de a învăța temeinic.
7. Principiul însușirii temeinice a cunoștințelor.
La întrebarea ce înseamnă însuşirea temeinică a cunoştinţelor este chemată să
răspundă întreaga pedagogie. Insuşirea temeinică a cunoştinţelor depinde de
obiectivele stabilite, de conţinuturile vehiculate, de strategiile didactice adoptate,
de contextual educaţioal general.
Dar principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor se concretizează în :
1. învăţarea deplină;
2.însuşirea cunoştinţelor, formarea priceperilor, deprinderilor, capacităţilor, a
personalităţii în general;
3. adaptabilitatea la norme,
4. responsabilitatea individuală şi socială.
Conceptul de învăţare deplină se referă la formarea structurilor psihologice, la
dezvoltarea funcţiilor psiho-sociale, la antrenarea comportamentului adaptat, la
creşterea eficienţei subiectului educaţional datorate procesului de învăţare.
Temeinicia învăţării se poate verifica prin interacţiunea dintre aspectele
informative şi cele formative ale învăţării, prin organizarea în sistem a
cunoştintelor, priceperilor, deprinderilor, capacităţilor, abilităţilor. Dacă înţelegerea
regulei şi a normei se face începând cu 6-7 ani, creşterea adaptabilităţii la norme în
unitate cu creşterea flexibilităţii la acestea se face pe parcursul întregii vieţi.
Adaptabilitatea subiecţilor educaţionali la normele sociale în general nu înseamnă
supunere oarbă ci înţelegerea normelor şi auto-disciplinarea propriei persoane în
aşa fel încât aceasta să intre într-o relaţie armonioasă cu norma şi regula. Aceasta
se poate realiza prin trecerea treptată a educaţiei în auto-educaţie.
Responsabilitatea individuală şi de grup reprezintă unul dintre cele mai
deficitare obiective ale procesului educaţional. Dificultatea formării spiritului de
responsabilitate este legată de caracterul implicit al acestui obiectiv educaţional,
care a fost lăsat să se dezvolte de la sine. După decembrie 1989 descentralizarea
politică se prelungeşte treptat şi în ceea s-a numit descentralizare educaţională,
care se realizează însă cu mari dificultăţi. Unul dintre pilonii descentralizării
educaţionale este responsabilitatea individuală şi de grup, care se formează la toţi
reprezentanţii parteneriatului educaţional: profesori, elevi, inspectori.etc.
Responsabilitatea individuală şi de grup se poate învăţa la şcoală, în mod
intenţionat, conştient, organizat, prin raportarea elevilor la sarcinile diferenţiate ale
învăţării, prin integrarea lor în activităţile formale, non-formale şi informale, prin
relaţia democratică cu profesorii, prin creşterea caracterului creativ al
învăţământului, prin transformarea educaţiei în auto-educaţie.
   ,,Analizând toate aceste principii se poate desprinde o singură concluzie:
principiile sunt constante ale procesului de instruire, asigură un echilibru
procesului de învăţământ, au un caracter deschis şi dinamic, profesorul este obligat
a ţine cont de acestea pentru a asigura succesul activităţii didactice.
         Putem conchide această temă pe ideea că principiile didactice funcţionează
simultan într-un sistem coerent şi corelat.” (Massari, 2009, p.23)