Sunteți pe pagina 1din 14

ccAcademia de Studii Economice

Facultatea de Relatii Internationale

ccc
c

c
c
c
c
c


cc c

cccccc cc

c
cccccccccccccccccccccccccccccccccccc O 

In istoria acestui conflict au fost implicate numerosi actori, atat la nivel statal cat si al nivel
international.

La nivel international au interactionat atat organizatii europene cat si mondiale.In conflict


s-a implicat Organizatia Natiunilor Unite cu trei rezolutii ale Consiliului de Securitate criticate de
Guvernul de la Belgrad ca fiind amestec de afaceri interne, iar NATO si-a pus la dispozitie tehnica
militara in scopul impunerii rezolutiilor Consiliului de Securitate, situatie care aminteste de
interventia americano-britanica din Irak.

NATO conduce operatiunea de mentinere a pacii in Kosovo incepand din iunie 1999, in
sprijinul eforturilor internationale mai largi de a mentine pacea si stabilitatea in regiune.

Asa-numita Forta Kosovo condusa de NATO, sau KFOR, a inceput in urma a 78 de zile de
campanie aeriană lansată de Alianţă in martie 1999, cu scopul de a restaura si a stopa catastrofa
umanitara care se desfasura atunci in aceasta regiune.

Ô 
     

În general, sarbii consideră Kosovo o parte incontestabilă a Serbiei, centrul imperiului lor
medieval creat înainte de invazia otomană în Balcani, ³Pămantul lor Sfant´, nucleu spiritual si cultural
care stă la baza identitătii nationale. Bătălia de la Kosovo Polje a fost purta aici.

În ochii sarbilor, istoria Kosovo a început odată cu venirea lor si cu eforturile ce au urmat în
vederea edificării unui stat. Cat despre albanezi, acestia s-au considerat adesea drept descendenţi ai
ilirilor, ceea ce înseamnă că erau urmaşii unora dintre cei mai vechi locuitori ai Balcanilor.

Albanezii au devenit un element semnificativ abia în 1690 când o mare parte din populatia sarbă
a emigrat sub conducerea patriarhului Arsenije III. În urma înfrangerii turcilor la poraile Vienei în 1683,
sarbii ortodocai ai albanezii catolici au dat curs apelului habsburgilor care cerea populatiei crestine din
Balcani sa se revolte şi să se descotorosească de stapanirea turcă. Dar avansul habsburgilor spre Balcani
a fost respins iar turcii şi-au consolidat controlul asupra Kosovo. Rata convertirilor albanezilor la islam
a crescut brusc în secolul al XVII-lea. Până pe la 1610, în Kosovo numărul catolicilor fusese de zece ori
mai mare decât cel al musulmanilor.

Principalele motive ale convertirii religioase au fost mai degrabă economice. Convertirea la
islam însemna alocarea unui pământ arabil mai bun, taxe mai mici, posibilitatea unei cariere la serviciul
de stat al Porţii. Pentru nobilitate reprezenta de asemenea menţinerea controlului asupra domeniilor şi a
privilegilor feudale. Astfel prin convertire, albanezii au putut câştiga dominarea socială, politică şi
economică în Kosovo. Centrul de gravitaţie al sârbilor se mutase mult mai spre nord, către Belgrad.

Punctul de cotitură în relaţiile albanezo-sârbe s-a produs în toamna lui 1912 când Kosovo a ajuns
sub controlul Serbiei în timp ce Turcia a pierdut cea mai mare parte a ceea ce mai rămăsese din
posesiunile sale europene în urma unui asalt combinat al majorităţii statelor balcanice.
ÿ

cc În 1989 Kosovo este provincie autonoma a Serbiei, puţin mai întinsa decât Corsica ,populată de
mai puţin de 2 milioane locuitori albanezi in proporţie de 83%.c

In 1989 guvernul sârb suprimă autonomia, încep ofensivele. Albanezii nu mai au de acum acces
normal la sistemul de sănătate, învăţământ, la posturile administrative; presa, slujbele, cultura sunt, cum
se spune Ä raţionalizate´. Limba albaneză aste proscrisă, învaţământul superior nu este accesibil decât in
funcţie de cotele stabilite de sârbi şi potrivit propriilor programe. Presa albaneză este interzisă, 1 500 de
ziarişti sunt licenţiaţi. Privaţi de drepturile lor civice si sociale, albanezii sunt sistematic persecutaţi.

Ca răspuns la amestecul din ce în ce mai mare în afacerile interne ale Kosovo, membrii albanezi ai
Adunării din Kosovo a proclamat suveranitatea republicii Kosova în cadrul federaţiei iugoslave şi
secesiunea de Serbia. În septembrie 1990, o întâlnire secretă a avut loc pentru a adopta aşa numita
Constituţie Kacanik a republicii Kosova. Aceste acţiuni au fost considerate de autorităţiile sârbe ca fiind
ilegale. Serbia a dizolvat guvernul kosovar şi a hotărât guvernarea directă a provinciei de la Belgrad.

În Kosovo accentul s-a mutat pe apariţia unei forţe politice, bazată în principal pe intelectuali şi
profesori care căpătaseră o influenţă tot mai mare începând cu anii 1960. Liga Democrată din Kosovo
(LDK) s-a format în 1989, la conducerea ei aflându-se Ibrahim Rugova. Obiectivul LDK era
independenţa, dar modul de a o obţine era exclusiv pe cale politică.

La 19 octombrie 1991, Adunarea republicii Kosovo, care se reunea în secret, a anunţat rezultatele
unui referendum desfăşurat la sfârşitul lui septembrie şi care avea ca temă viitorul provinciei Kosovo.
99,87 dintre albanezi s-au pronunţat în favoarea suveranităţii şi independenţei provinciei Kosovo.

Alegeri clandestine organizate în 24 mai 1992 fac din Ibrahim Rugova preşedintele oficial al
provinciei Kosovo, evident nerecunoscut de sârbi.

In 1992 ia naştere o misterioasă Armată de Eliberare a provinciei Kosovo (UCK) care se face
cunoscută prin atentatele împotriva poliţiştilor, granicierilor, membrilor serviciilor speciale sârbe. Au fost
create instituţii paralele a căror menire era să ofere o expresie concretă a autoguvernării Kosovo. În cea
mai mare parte a timpului, instituţiile politice alternative nu au funcţionat.

Sistemul paralel albanez era marginalizat fizic, activităţile sale se limitau la întâlniri în case
particulare, cafenele şi restaurante.

Milošević l-a tolerat pe Rugova atât timp cât acesta avea grijă ca albanezii să stea liniştiţi. Cu toate
acestea, statul paralel reprezenta un obstacol pentru Serbia.

In 1996 UCK instalează lagăre de antrenament in nordul Albaniei, ca si in vestul Macedoniei unde
trăieşte minoritatea albaneză a acestei tari.

La mijlocul lunii februarie 1998, UCK ia controlul a cel puţin 30% din teritoriu. Din punct de
vedere militar sinucigaşă, această strategie dă prilejul sârbilor de a purta operaţiuni de anvergură în cursul
cărora insurgenţii, prost înarmaţi si antrenaţi, in plus divizaţi, sunt in inferioritate.
Situaţia din Kosovo s-a bucurat de atenţie minimă din partea mass-mediei occidentale. Jurnaliştii
şi organizaţiile occidentale erau descurajate de autorităţile sârbe să se deplaseze în regiune.

Singurul avertisment serios din partea Occidentului la adresa lui Milošević în legătură cu
atitudinea faţă de Kosovo a venit din partea SUA. La 24 decembrie 1992 preşedintele Bush tatăl i-a trimis
lui Milošević un mesaj concis, format dintr-o singură propoziţie, în care spunea: Ä În eventualitatea unui
conflict în Kosovo provocat de acţiunile sârbe, SUA vor fi pregătite să folosească forţa armată împotriva
sârbilor din Kosovo şi a Serbiei înseşi´.

În Kosovo represiunile s-au intensificat. Occidentul a neglijat să insite asupra acordării unui statut
special pentru albanezii kosovari şi în aprilie 1996 UE a recunoscut oficial Republica Federală Iugoslavia
în schimbul unor concesii relativ minore din partea lui Milošević ± regularizaseră, în sfârşit relaţiile sale
cu Macedonia.

Disponibilitatea aparentă a Occidentului de a-i da mână liberă în Kosovo a slăbit de moarte


mişcarea nonviolentă şi a dus la o creştere a sprijinului albanezilor kosovari în favoarea rezistenţei
armate.

Teama că o explozie în Kosovo va declanşa un aflux masiv de refugiaţi care se vor îndrepta spre
Europa Occidentală i-a făcut pe înalţi oficiali guvernamentali să se concentreze asupra acestei probleme.

La un summit UE-SUA desfăşurat la Washington în decembrie 1997, pentru prima dată statele
occidentale au condamnat metodele sârbe în Kosovo şi s-au angajat să promoveze drepturile omului în
regiune. Dar SUA şi UE nu au reuşit să-şi sincronizeze răspunsurile pe măsură ce situaţia din teritoriu se
înrăutăţea.

La 31 martie, rezoluţia 1160 a Consiliului de Securitate a impus un termen limită de patru


săptămâni pentru retragerea forţelor speciale ale MUP, pentru permiterea accesului organizaţiilor
umanitare şi pentru admiterea unei misiuni OSCE în Kosovo. Rezoluţia îi califica pe membri UCK drept
terorişti şi confirma faptul că provincia Kosovo este parte a Serbiei, dar ajungea la concluzia că respectiva
criză existentă în provincie reprezenta o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale.

Kosovo devenide scena uneia dintre cele mai importante cinci crize de refugiaţi din lume: doar
Angola, Congo, Sierra Leone şi Columbia o mai întreceau.

La mijlocul lui 1998, la o întâlnire cu preşedintele Elţin la 16 iunie, Milošević a fost de acord cu
toate cererile Grupului de Contact ce fuseseră elaborate cu patru zile mai devreme cu excepţia uneia.
Acestea erau: încetarea tuturor acţiunilor în Kosovo şi retragerea forţelor de securitate, acceptarea
monitorizării internaţionale şi permiterea accesului nerestricţionat al observatorilor, înlesnirea
întoarcerilor refugiaţilor şi a persoanelor strămutate, identificarea unui progres rapid în dialogul cu
conducerea albanezilor kosovari.

În 23 septembrie a fost adoptată rezoluţia 1199 de Cosiliul de Securitate. Rezoluţia a fost adoptată
în conformitate cu capitolul VII al Cartei ONU care autorizează Consiliul de Securitate să permită
folosirea forţei pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Deşi textul era voit ambiguu, el anunţa
măsuri suplimentare în cazul în care cererile încetării violenţelor nu erau îndeplinite.
La 10 octombrie, Consiliul şi-a dat acordul pentru loviturile aeriene dacă Serbia continua să se
supună cererilor NATO concentrate pe tratamentul necorespunzător aplicat civililor.

La jumătatea lui decembrie 1998 s-a produs o nouă intensificare a luptelor. Prăpastia care separa
cele două tabere s-a dovedit imposibil de surmontat şi democraţiile atlantice nu au investit suficient timp
şi efort pentru a se asigura că acordul de încetare a focului va rezista şi în 1999. Uciderea a cel puţin 45 de
albanezi din satul Racak, la 15 ianuarie 1999 a devenit simbolul colapsului acordului din octombrie.

În cadrul NATO se cristalizau opiniile conform cărora doar desfăşurarea unei forţe masive
conduse de NATO ar putea schimba în mod real situaţia. De ceva vreme, secretarul său general, Javier
Solana, susţinea o abordare dură faţă de Milosević şi avea calităţile necesare pentru a obţine consensul
majorităţii în favoarea acestei poziţii.

La 28 ianuarie, Consiliul Nord-Atlantic a anunţat că l-a autorizat pe Solana să declanşeze atacuri


aeriene împotriva unor ţinte aflate pe teritoriul RFI în cazul în care autorităţile de la Belgrad continuau
acţiunile agresive ce anunţau o catastrofă umanitară şi reprezentau o ameninţare la adresa păcii şi
securităţii în regiune.

Odată cu calmarea scandalului Lewinsky, SUA au anunţat la 27 ianuarie că s-a ajuns la un acord
cu aliaţii Washingtonului în vederea soluţionării crizei din Kosovo prin combinarea diplomaţiei cu o
ameninţare credibilă de folosire a forţei, iar aceasta va fi pusă în practică prin intermediul Grupului de
Contact.

Punctul central al acestei strategii era conferinţa de pace organizată sub auspiciile Grupului de
Contact şi care a început la castelul Rambouillet la 6 februarie 1999.

Mediatorii au prezentat zece principii nonnegociabile: o oprire imediată a violenţelor,


reglementarea paşnică a conflictului prin intermediul dialogului, acordul va fi unul interimar pentru o
perioadă de trei ani, nu poate avea loc o modificare unilaterală a acestui statut interimar, integritatea
teritorială a Iugoslaviei şi a vecinilor ei trebuie respectată, drepturile membrilor tuturor comunităţilor
naţionale trebuie respectate, vor avea loc alegeri libere şi corecte în Kosovo, supervizate de OSCE, nici o
parte nu trebuie să cheme în faţa justiţiei reprezentanţi ai celeilalte tabere pentru crime legate de conflictul
din Kosovo (cu excepţia TPI pentru fosta Iugoslavie), va avea loc o amnistiţie şi eliberarea deţinuţilor
politici, va exista o implicare internaţională şi deplina cooperare a părţilor în privinţa implementării
acordului.

Negocierile au fost suspendate la 18 martie, iar Milošević nu a luat în considerare avertismentele


legate de declanşarea unor atacuri aeriene şi şi-a consolidat efectivele militare în Kosovo. La19 martie,
observatorii interni au început să fie retraşi din Kosovo. UNHCR avea curând să estimeze că între 13
martie şi 20 martie circa 20 000 de albanezi fuseseră victimele epurării etnice.

Negocierile care au avut loc în zilele de 22 şi 23 martie între Holbrooke şi Milošević nu au dus
nicăieri. Milošević a refuzat să accepte planul de pace sau să renunţe la ofensiva militară în Kosovo. La
23 martie secretarul general al NATO a dat undă verde declanşării operaţiunilor aeriene asupra ţintelor
militare aflate pe teritoriul controlat de Milošević. Ostilitatea lui Milošević de a negocia la Ramboiullet a
perimis NATO să argumenteze că a epuizat toate opţiunile diplomatice. Atacurile aeriene ale NATO au
început la 20 GMT pe 24 martie. Au fost lovite 40 de ţinte în Serbia şi Muntenegru, în principal sisteme
de apărare antiaeriene şi instalaţii similare, la operaţiuni participând 13 state membre ale NATO.

La 24 martie, Rusia a depus o rezoluţie prin care condamna bombardamentele NATO asupra RFI.
Acţiunea a fost văzută ca o agresiune împotriva unui stat suveran care nu atacase alt stat suveran. Pe de
altă parte, membri ai NATO precum Marea Britanie şi SUA susţineau că Alianţa are dreptul să acţioneze
fără o autorizaţie specifică a Consiliului de Securitate. Cele două ţări făceau referire la rezoluţiile
anterioare1 care calificau acţiunile sârbe în Kosovo drept o ameninţare la adresa păcii şi securităţii
internaţionale.

În trei săptămâni de la declanşarea bombardamentelor NATO, 525 787 de refugiaţi din Kosovo s-
au îndreptat către ţări vecine, potrivit UNHCR. Forţele guvernamentale au expulzat 862 972 de etnici
albanezi din Kosovo şi alte câteva sute de mii aveau statutul de refugiaţi interni. Peste 80% din întreaga
populaţie a provinciei Kosovo au fost strămutaţi din casele lor.

Occidentul nu s-a aştepta la o acţiune de o asemenea anvergură, dar se pare că nici Milošević nu a
anticipat că imaginile transmise de televiziune vor întări hotărârea NATO de a-l înfrunta şi că opinia
publică din majoritatea Europei Occidentale se va înclina în favoarea susţinerii operaţiunii NATO.

Decizia de a efectua atacuri uşoare a costat timp, efort şi posibile victime suplimentare, rezultatul
fiind prelungirea campaniei aeriene. Campania a fost împiedicată de prudenţa excesivă şi de o listă
crescândă de gafe care s-au soldat cu vitime în rândul civililor.

La 27 mai, Milošević a fost pus sub acuzare împreună cu alţi cinci oficiali de Curtea Penală
Înternaţională a ONU pentru fosta Iugoslavie pentru crimele de război comise în Kosovo începând cu 1
ianuarie 1999.

Ruşii au fost de acord la 1 iunie să susţină un document prin care se cerea retragerea tuturor
forţelor sârbe din Kosovo. La 2 iunie Ahtisaari a obţinut acordul verbal al lui Milošević, iar la 3 iunie
acesta a fost de acord cu o retragere totală.

La 13 iunie, forţele ruse au intrat în Kosovo la 6,20 am în timp ce NATO a ajuns la 10 am.

Războiul din Kosovo a fost înainte de toate unul american, iar americanii mai mult decât europenii
au fost văzuţi de kosovari ca nişte eliberatori. În realitate Europa apărării se bâlbăia. Armele cele mai
sofisticate, sateliţii de informaţii, într-un cuvânt tehnologia cea mai modernă provenea din SUA. Nu e
nimic uimitor dacă ne gândim că bugetul SUA al apărării e de două ori mai mare ca al UE.2

După 11 săptămâni de bombardamente aeriene în Serbia şi Kosovo, operaţia aeriană a fost


suspendată, iar NATO a desfăşurat în teatru Forţa Kosovo (KFOR) cu scopul restabilirii păcii.3

cccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccc
1
În special 1199 adoptată la 23 septembrie 1998.
2
Jean Baptiste Duroselle, Istoria relaţiilor internaţionale, 1948-până în zilele noastre, volumul II, Ed. Ştiinţelor Sociale şi
Politice, Bucureşti, 2006, p. 346
3
Rezoluţia nr. 1244 a ONU.
Mandatul Forţei din Kosovo (KFOR) era să împiedice izbucnirea de noi violenţe, şi în cazul în
care este nevoită să reimpună acordul de încetare a focului, să sprijine efortul umanitar internaţional, să
demilitarizeze KLA şi să acţioneze în vederea unui mediu sigur în Kosovo.

Efectivele iniţiale ale misiunii KFOR s-au ridicat la 46.000 de militari proveniţi din 39 de state,
membre şi nemembre NATO, precum şi trupe din Federaţia Rusă, care s-au retras în iulie 2003.

Primul comandant al KFOR, Generalul Locotenent Sir Michael Jackson, a negociat un Acord
Militar Tehnic cu autorităţile militare iugoslave. Acesta prevedea retragerea Armatei Iugoslave şi a
poliţiei din Kosovo, crearea unei Zone Terestre de Siguranţă, largă de cinci kilometri şi demilitarizată, în
partea de vest a Muntenegrului şi cea de sud a Serbiei, adiacente provinciei Kosovo, precum şi înfiinţarea
unei Comisii Consultative Întrunite ca un mijloc pentru menţinerea unui contact permanent între KFOR şi
Armata Iugoslavă. Relaţiile cu NATO au rămas tensionate până când electoratul iugoslav l-a respins pe
Milosevic în alegerile din octombrie 2000 iar protestele de stradă l-au forţat să accepte înfrângerea.

Pentru a facilita operaţiunile de menţinere a păcii, KFOR a împărţit Kosovo în cinci zone, fiecare
dintre ele aflându-se sub controlul unui alt membru al NATO (Franţa, Germania, Italia, SUA, Marea
Britanie, un contingent rusesc a fost distribuit în trei din aceste zone şi a părăsit în cele din urmă Kosovo
în iulie 2003).

Iniţial mandatul KFOR urmărea: acordarea asistenţei îentru întoarcerea refugiaţilor, reconstrucţia
locuinţelor, drumurilor, asistenţă medicală, securitate şi ordine publică, securitatrea minorităţilor etnice,
protecţia bunurilor patrimoniale, securitatea graniţelor, combaterea contrabandei transfrontaliere cu
armament, implementarea unui prgram de dezarmare, sprijin pentru instituţiile civile, pentru sistemul
judiciar şi penal, procesul electoral şi alte aspecte ale vieţii economice, politice şi sociale din provincie.

Cel mai mare succes al KFOR a fost să insiste pe demilitarizarea UCK, un acord a fost semnat în
acest sens în 21 iunie 1999. Numărând la vremea respectivă 20 000 de militanţi, UCK avea să fie
trasformată într-o agenţie civilă, Corpul de Protecţie din Kosovo (KPC) a cărei misiunea era să asigure
operaţiuni de reacţie rapidă şi servicii de reconstrucţie. S-a avut în vedere ca KPC să aibă doar 3 000 de
membri din care doar 200 urmau să aibă permisiunea pentru a purta armă.

KFOR a asigurat trecerea la starea de pace în Kosovo şi protecţia celor aproape 1 milion de
refugiaţi albanezi reîntorşi; s-a garantat, într-o anumită măsură, şi revenirea refugiaţilor sârbi, apreciaţi
între 70.000 şi 100.000. 4

După cinci ani de calm relativ, confruntările au reizbucnit, în martie 2004, punând uneori în
dificultate forţele NATO şi poliţia internaţională. Pornind de la o serie de incidente neelucidate de lângă
Caglaviţa (lângă Priştina) şi Kosovska Mitroviţa, tensiunile s-au transformat într-o revoltă a majoritarilor
albanezi contra autorităţilor internaţionale şi a minorităţii sârbe (17-18 martie), cu un grad ridicat de
coordonare. Revolta s-a oprit după ce NATO a transferat circa 3 000 de militari în provincie, iar liderii
albanezi au cerut calmarea spiritelor. Comandantul flancului sudic al dispozitivului Alianţei, amiralul

cccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccc
4
http://www.nato.int/KFOR/
Gregory Johnson a blamat Äpurificarea etnică". KFOR şi administraţia ONU au fost criticate pentru
neanticiparea intensităţii revoltei, unele ezitări locale şi lipsa de coordonare, în anumite momente.5

Înaltul Reprezentant al UE pentru Politica Externă şi de Securitate Comună, Javier Solana, a


subliniat că UE doreşte un rol fundamental în stabilirea viitorului Kosovo. Principiul abrdării părea să
fie cuprins în raportul Comisiei Internaţionale privind Balcanii publicat la 12 aprilie 2005. Condusă de
fostul premier italian, Giuliano d`Amato, comisia avea în vedere un plan în patru etape care să ducă la
independenţa Kosovo.

În prima etapă, Kosovo ar înceta să mai fie un protectorat al ONU cu legături formale cu
Belgradul. În cea de-a doua etapă, Kosovo ar obţine Äindependenţa fără suveranitate´: înlocuind ONU,
UE ar păstra atribuţiile în domeniul drepturilor omului şi al protecţiei minorităţilor, toate celelalte
funcţii normale ale guvernului care sunt încă exercitate de UNMIK şi KFOR urmând să fie transferate
guvernului kosovar. O a treia etapă a Äsuveranităţii ghidate´ ar preceda o eventuală integrare a Kosovo
în UE.

În octombrie, secretarul general al ONU l-a numit pe Martti Ahtisaari numit ca reprezentant
special al ONU pentru procesul politic de determinare a viitorului statut al Kosovo. Acesta a fost
punctul culminant al unui proces autorizat de Rezoluţia 1244 din iunie 1999 care mandata Äun proces
politic menit să determine viitorul statut al Kosovo´. Ahtisaari susţinea că independenţa supravegheată e
singura opţiune, deoarece continuarea administraţiei internaţionale, reintegrarea în Serbia nu sunt
viabile.6

Documentul a fost publicat pe 2 februarie 2007, stabilind principiile esenţiale pentru o


autoguvernare a Kosovo, fără a vorbi însă de independenţă. În Serbia Planul a fost respins de toate
forţele politice, cu excepţia minusculului Partid Liberal; preşedintele Boros Tadić l-a calificat
inacceptabil deoarece modifică frontierele de stat ale Serbiei.7 Majoritatea etnică albaneză a Kosovo a
acceptat Planul însă au avut loc şi reacţii violente în stradă, ca dovadă a distanţei enorme dintre
percepţiile Ästrăzii´ cu privire la conţinutul raportului şi răspunsurile orchestrate şi atent pregătite de
oficialii kosovari.

În cele din urmă, Kosovo a adoptat o declaraţie unilaterală de independenţă în 17 februarie


2008, promiţând să implementeze planul lui Ahtisaari.

Deşi Kosovo a acţionat fără aprobarea ONU, SUA şi marile puteri europene au recunoscut
repede noul stat. Alte state precum China şi Rusia au declarat că secesiunea este nulă şi neavenită. În
general statele care se opun independenţei sunt cele care sprijină diplomatic Rusia, state din fosta
URSS, şi cele care se confruntă cu mişcări etnice separatiste şi care se tem pentru integritatea lor
teritorială.

După Declaraţia de Independenţă a Kosovo Alianţa a reafirmat faptul că KFOR va


rămâne în Kosovo în baza Rezoluţiei 1244 a ONU. În iunie 2008, NATO a fost de acord să
preia noi atribuţii pentru a sprijini dezvoltarea profesională, democratică şi multi-etnică a
cccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccc
5
www.lumeamilitară.ro
6
áosovo: no good alternatives to the Ahtisaari Plan, 14 May 2007, International Crisis Group, p. 2
7
http://www.dw-world.de/dw/article/0,2144,2626421,00.html - Planul Ahtisaari: independenţă pentru áosovo, dar nu şi pe
hârtie.
structurilor de securitate. Pentru aceasta, KFOR va coopera cu ONU, UE (în special EULEX8)
şi alţi actori internaţionali.

Noile sarcini au în vedere sprijinul acordat creării KPC (Kosovo Protection Corps) şi KSF
(Kosovo Security Force), precum şi structurilor civile care vor supraveghea activitatea acestora.

Comparativ cu celelalte forţe militare din Europa, KSF va fi mică şi puţin echipată, efectivul
fiindu-i limitat la 2.500 de soldaţi activi şi 800 de rezervişti. Armata va răspunde în principal de reacţia
în situaţii de criză, ordonanţa privind eliminarea explozibililor şi protecţia civilă. Planurile prevăd
dezvoltarea forţei armate pornind de la actuala organizaţie de reacţie în situaţii de urgenţă, Corpul de
Protecţie a Kosovo (KPC). Transformarea KPC în KSF este prevăzută de planul statutului alcătuit de
delegatul ONU Martti Ahtisaari.

Deşi Kosovo nu se mai află în topul ştirilor, misiunea NATO încă face eforturi pentru
garantarea securităţii care a adus pace şi stabilitate în regiune.

Luna iunie a acestui an a marcat a zecea aniversare a prezenţei KFOR în Kosovo, fiind cea mai
longevivă misiune a Alianţei.

KFOR continuă sa lanseze noi iniţiative pentru a contribui la edificarea relaţiilor dintre
grupurile etnice, ultima iniţiativă fiind conceptul de ÄZonă de dezvoltare´ la baza căruia stă ideea
asigurării unui mediu stabil şi sigur în special în zonele locuite de albanezi şi de sârbi. Se apreciază că
este posibilă îmbunătăţirea cooperării dintre comunităţi, zonele cu risc de conflict pot fi transformate în
oportunităţi pentru înţelegere. KFOR este pregătită să susţină orice priect care va urmări reconcilierea
populaţiei Kosovo.

NATO preconizează menţinerea trupelor în Kosovo până când ţara se va stabiliza suficient
pentru a-şi putea asuma singură toate rolurile de securitate. ÄKFOR deţine un mandat de menţinere a
situaţiei de securitate în Kosovo. Aceasta este misiunea sa, conform Rezoluţiei 1244´, a declarat în
multe ocazii comandantul forţei multinaţionale, Xavier de Marnhac.

În 11 iunie 2009, miniştrii apărări ai statelor membre NATO au anunţat o reducere graduală a
trupelor, ţinând cont de îmbunătăţirea siguranţei şi securităţii zonei. Această decizie vine ca o
consecinţă a evoluţiilor pozitive din ultima perioadă. Numărul trupelor staţionate va fi decis în Consiliul
Nord-Atlantic.9

Ca urmare a Declaratiei de Independenta a provinciei Kosovo, la 17 februarie 2008, Alianta a


reafirmat faptul ca KFOR ramane in Kosovo in baza Rezolutiei 1244 de Securitate a ONU, decizia fiind
aprobata de Ministrii de Externe in decembrie 2007, cu exceptia cazului in care Consiliul de Securitate
decide altfel. KFOR va continua sa coopereze strans cu populatia din Kosovo, cu Organizatia Natiunilor
Unite (ONU), Uniunea Europeana (UE) si cu alte organizatii internationale, oricand este nevoie sa ajute
sa dezvolte in continuare o mai stabila, democratica, multi-etnica si pasnica privincie Kosovo.

cccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccc
8
Contribuie la înfiinţarea infrastructurii administrative de care Kosovo are nevoie după proclamarea independenţei. EULEX
este menită să aibă o identitate distinctă de cea a UNMIK şi să fie transparentă. Lozinca sa este ÄÎndrumare, mo nitorizare,
consiliere´, urmând a coopera cu instituţiile kosovare. Mandatul său iniţial este de 2 ani însă înalţii oficiali consideră că va
fi nevoie de o perioadă de 5-6 ani.
9
http://www.nato.int/KFOR/

Ô

KFOR s-a lansat odata cu o campanie aeriana de 78 de zile. Aceasta campanie aeriana
a fost lansata de Alianta in martie 1999 pentru a opri si a restaura catastrofa umanitara care se
desfasura atunci in regiune.

Mandatul KFOR deriva din Rezolutia Consiliului de Securitate al ONU (UNSCR)


1244 din 10 iunie 1999 si Acordul Tehnico-Militar (MTA) dintre NATO si Republica Federala
Iugoslavia si Serbia. KFOR se desfasoara in conformitate cu Capitolul VII al Cartei ONU si, ca
atare, este o operatiune de mentinere a pacii.

Initial, obiectivele KFOR au fost:

c sa descurajeze noi ostilitati si amenintari la adresa Kosovo din partea fortelor iugoslave si sarbe;
c sa stabileasca un mediu sigur si sa asigure siguranta si ordinea publica;
c sa demilitarizeze Armata de Eliberare a Kosovo;
c sa sustina eforturile umanitare internationale;
c sa coordoneze si sa sustina prezenta civila internationala.
Prezenta KFOR a fost crucial in mentinerea sigurantei si securitatii populatiei si comunitatilor din
Kosovo. In prezent, KFOR continua sa contribuie la mentinerea acestora in beneficiul tuturor
cetatenilor.

o 
Ô

Misiunile KFOR includeau:

c asistenta la intoarcerea sau relocarea persoanelor stramutate sau a refugiatilor;


c reconstructie si deminare;
c asistenta medicala;
c siguranta si ordine publica;
c securitatea minoritatilor entice;
c protectia zonelor patrimoniale;
c securitatea frontierelor;
c interdictia contrabandei cu arme peste frontiera;
c implementarea unui program de aministie a armelor, munitiei si explozivilor;
c distrugerea armelor;
c sprijin pentru infiintarea de institutii civile, instituirea legii si ordinii, a sistemului judiciar si penal,
a procesului electoral si a altor aspect privind viata politica, economica si sociala a provinciei.

O atentie deosebita continua sa fie acordata protectiei minoritatilor. Aceasta include patrule
regulate in apropierea grupurilor de minoritati, puncte de verificare, escortarea grupurilor de
minoritati, protectia patrimoniului, cum ar fi a manastirilor, si donatii, inclusive hrana,
imbracaminte si rechizite scolare.

c
O cc

Pe 12 iunie 2008, NATO a acceptat punerea in aplicare a noilor sale misiuni, cum ar fi
sprijinul la suspendarea Corpului de Protectie Kosovo (Kosovo Protection Corps - KPC) si
infiintarea Fortei de Securitate Kosovo (Kosovo Security Force - KSF), precum si a structurii
civile de supraveghere a KSF. Aceste sarcini sunt implementate in stransa coordonare si cooperare
cu autoritatile locale si international relevante.

V  ÿ 

KPC a fost conceput ca un aranjament de tranzitie dupa conflict, sub responsabilitatea United
Nations Mission in Kosovo (UNMIK). Dispozitia sa era sa furnizeze servicii de raspuns in caz de
catastrofa, efectuarea de misiuni de cautare si salvare, asigurarea asistentei umanitare in zonele
izolate, deminare si contribuirea la refacerea comunitatilor si a infrastructurii.

Dizolvarea KPC are loc in paralel cu infiintarea Fortei de Securitate Kosovo (Kosovo Security
Force - KSF) pentru a asigura ca functiile cheie continua sa fie disponibile in situatii de urgenta.

KPC si-a incetat activitatile operationale la 20 ianuarie 2009 si a fost formal dizolvat pe 14
iunie 2009.

  V V

NATO raspunde de supravegherea si sustinerea instaurarii si antrenarii unui KSF multi-etnic,


profesional si controlat civil. Campania de recrutare pentru KSF la nivelul intregii provincii
Kosovo a inceput pe 21 ianuarie 2009. Incurajarea comunitatilor minoritare sa aplice pentru KSF
ramane o prioritate.

KSF va fi o forta usor armata, in sensul ca nu va detine arme grele cum ar fi tancuri, artilerie
grea sau mijloace de ofensiva aeriana.

Principala responsabilitate a KSF vor fi sarcinile de securitate care nu sunt adecvate pentru
politie, cum ar fi raspunsul in caz de urgenta, inlaturarea echipamentelor explozive sau protectia
populatiei civile. Poate participa de asemenea la raspuns la situatii de criza, inclusiv operatiuni de
mentinere a pacii.

Aceasta forta va fi pregatita si antrenata in conformitate cu standardele NATO si va fi plasata


sub control democratic, condus de populatia civila. Pana in prezent, procesul de recrutare a fost
desfasurat in doua limbi oficiale: albaneza si sarba. La final, KSF va cuprinde nu mai mult de
2.500 de membri activi si 800 in rezerva. Activitatile de antrenament si cursuri au inceput pe data
de 2 februarie 2009.


   
  V

NATO asista autoritatile din Kosovo in stabilirea unui minister pentru Kosovo Security Force.
Principala responsabilitate pentru aceasta misiune apartine NATO HQ din Bruxelles; KFOR este
insarcinat sa sprijine echipa consultativa NATO Advisory Team care a fost infiintata in Pristina.

Ministerul pentru KSF va fi o organizatie condusa de civili care va controla forta KSF.
Ministrul pentru KSF, prin ministerul sau, va exercita responsabilitati zilnice pentru KSF.

V  Ô

KFOR a finalizat trecerea de la patru brigazi multinationale (MNB Est, MNB Centru,
MNB Nord-est, MNB Sud-vest) la cinci Task Force-uri multinationale (MNTF) in iunie 2006:

c Centrul Multinational Task Force (MNTF) cu sediul in Lipljan;


c MNTF Nord cu sediul in Novo Selo;
c MNTF Sud cu sediul in Prizren;
c MNTF Vest cu sediul in Pec;
c MNTF Est cu sediul in Urosevac.

Procesul de tranzitie al KFOR a avut ca scop imbunatatirea eficacitatii fortelor si


capacitatea lor de a opera flexibil pe intreg teritoriul fara nicio restrictie. In plus, se pune mai mult
accentul pe operatiuni secrete, cu task force-urile MNTF strans colaborand atat cu politia, cat si cu
populatia locala pentru a aduna informatii.

MNTF cuprinde un singur lant de comanda, sub autoritatea Comandantului KFOR


(COMKFOR). COMKFOR raporteaza Comandantului Joint Force Command Naples (COM
JFCN), Italia.

›


O  

Rezolutia 1244 a Consiliului de Securitate al ONU 1244 a fost adoptata pe 10 iunie


1999 si pe 12 iunie, primele elemente KFOR au intrat in regiune. Pana la 20 iunie, retragerea
fortelor sarbe a fost completa.

KFOR a fost initial compus din 50 000 de barbati si femei din tarile membre NATO,
tarile partenere si alte tari non-membre NATO sub comanda si control unificate. Pana la incepulul
anului 2002, KFOR a fost redus la aproximativ 39 000 de militari. Cresterea nivelului de securitate
in regiune a permis NATO sa reduca trupele KFOR la 26 000 pana in iunie 2003 si la 17 500 pana
la sfarsitul anului 2003.

Dupa 14 luni de negocieri conduse de ONU, trimisul special pentru Kosovo, Martti
Ahtisaari, a prezentat o propunere globala pentru stabilirea statutului provinciei Kosovo catre
Secretarul General al ONU in martie 2007. In timp ce Pristina a aprobat propunerea domnului
Ahtisaari, Belgradul a respins-o categoric.
La 1 august 2007, in absenta unei decizii a Consiliului de Securitate al ONU privind
viitorul statut al provinciei Kosovo, Secretarul General al ONU, Ban Ki-moon, a lansat o perioada
extinsa de angajament cu partile, condusa de aceasta data de triumviratul UE, Rusia, SUA sub
auspiciile Grupului de Contact. Pana la sfarsitul mandatului triumviratului la 10 decembrie 2007,
partile nu au reusit sa ajunga la un acord privind statutul provinciei Kosovo.

Pe parcursul negocierilor, NATO a sprijinit eforturile domului Martti Ahtisaari si,


ulterior, cele ale triumviratului, pentru a stabili statutul provinciei; KFOR a ajutat la mentinerea
sigurantei si stabilitatii pe teren, permitand desfasurarea fara intreruperi a negocierilor.

In decembrie 2007 Ministrii de Externe NATO au convenit ca KFOR va ramane in


provincia Kosovo pe baza Rezolutiei 1244 a Consiliului de Securitate al ONU, cu exceptia cazului
in care Consiliul de Securitate hotaraste altfel. Si-au reinnoit de asemenea angajamentul de a
mentine contributiile fortei nationale KFOR.

La Summitul NATO de la Bucuresti din aprilie 2008, sefii statelor si ai guvernelor


membre NATO au decis ca KFOR va continua sa lucreze cu autoritatile. Au stabilit de asemenea
ca, tinand cont de mandatul sau operational, KFOR va coopera cu Natiunile Unite, Uniunea
Europeana si alti actori internationali, pentru a sustine dezvoltarea unei provincii stabile,
democratice si multi-etnice. De asemenea, au subliniat faptul ca NATO este gata sa isi joace rolul
privind implementarea viitoarelor aranjamente de securitate.

La intrunirea din 2-3 decembrie 2008, Ministrii de Externe ai NATO au reafirmat ca


prezenta robusta a KFOR va ramane in Kosovo pe baza rezolutiei UNSC 1244. Au subliniat faptul
ca punerea in aplicare a misiunii Rule and Law a Uniunii Europene (EULEX) in provincia Kosovo
este o prioritate, si in acest context au amintit adoptarea de catre Consiliul de Securitate al ONU a
unei declaratii a presedentiei sustinand reconfigurarea UNMIK. Au reafirmat ca NATO va
continua sa depuna eforturi pentru suspendarea Kosovo Protection Corps si instaurarea Kosovo
Security Force pe baza fondurilor NATO voluntare.
B c
c Dufour, Jean-Louis, ërizele internaţionale. De la Beijing (1900) la áosovo (1990),
Ed.Corint, Bucureşti, 2002c
c Jean Baptiste Duroselle, Istoria relaţiilor internaţionale, 1948-până în zilele noastre,
volumul II, Ed. Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006
c 2he Politics of Ethnic ëonflict Regulation.ëase Studies of Protracted Ethnic ëonflicts,
Routledge, 1993, Londra-New York
c Tom Gallagher, Balcanii în noul mileniu, Humanitas, 2006

c áosovo: no good alternatives to the Ahtisaari Plan, 14 May 2007, International Crisis
Group, p. 2

c http://www.dw-world.de/dw/article/0,2144,2626421,00.html - Planul Ahtisaari:


independenţă pentru áosovo, dar nu şi pe hârtie.
c http://www.nato.int/KFOR/
c www.lumeamilitară.ro