Aci sosi pe vremuri

I. Pillat
Tradiționalismul reprezintă un curent ideologic și cultural apărut în secolul al XX-lea, caracterizat prin
orientarea spre folclor și etnografie, spre civilizație rurală și tematica operelor literare, concomitent cu
respingerea culturii urbane moderne. Centrul de iradiere al direcției tradiționaliste în literatura română a fost
reprezentat de revista „Gândirea”, apărută la Cluj, în 1921, revistă ce îsi propunea să apere românismul, adică
ce e specific ”sufletului național„.
În concepția gândiriștilor, opera cu adevărat românească trebuia să exprime în modul cel mai inalt specificl
național- etosul- prin promovarea și ilustrarea ideii de religiozitate, căutând să surprindă credintelor stăvechi.
Poeții tradiționaliști resping cotidianul citadin, se retrag în spații compensatoare- satul, peisajul campestru,
regăsirea trecutului, ortodoxismul- ce devin modalități de restabilire a unui echilibru pierdut, de regăsire a
originalității, de aflare a unei legături esențiale cu strămoșii. Ideologia tradiționalistă reunește scriitorii „ în
jurul aceluiași standard pentru binele și înăltarea neamului românesc” Tradiționalismul poetic al lui Ion Pillat se
exprimă în același timp cu modernismul acestuia. Poetul reia vechile teme ale tradiționalismului românesc
prezente atât în pastelurile lui Alecsandri, cât și în poezia sămănătoristă sau poporanistă. Acestea sunt susținute
însă cu alte mijloace, influențate de atmosfera epocii (marcată de prezența simbolismului și a modernismului
poetic).
Poezia „Aci sosi pe vremuri” este reprezentativă pentru a demonstra stilul tradiționalismului liric românesc și
este publicată în volumul „Pe Argeș în sus” (1923), volum ce marchează a doua etapă de creație a autorului,
etapa tradiționalistă, cuprinzând poeme pe tema elegiacă a trecerii timpului.Considerată de criticul G. Călinescu
o capodoperă a lui Ion Pillat, Aci sosi pe vremuri este un pastel psihologic, spiritual, pretext pentru o meditație
asupra destinului uman.
Titlul este cu totul original și inedit, deoarece este alcătuit dintr-o propoziție prin care poetul comunică ideea
centrală a poemului și anume apropierea până la identificare a trecutului cu prezentul, două valori ale existenței
umane plasate într-un spațiu și un timp neindentificate. Adverbul popular „aci”, verbul ,,sosi” și locuțiunea
adverbială de timp ,,pe vremuri” sugerează ideea că existența umană se bazează pe experiențe repetabile, reluate
și retrăite de fiecare generație în parte, care simte și trăiește viața asemenea predecesorilor.
De-a lungul textului liric poate fi identificată o temă vizibilă (de suprafață) care este reprezentată de evocarea
trecutului, cât și o temă profundă reprezentată de trecerea ireversibilă timpului pe care se grefeaza si tema
iubirii.
Tema și viziunea despre lume a autorului pot fi reperate de către cititor încă din primele strofe ale poeziei.
Astfel, primul distih poate fi considerat incipitul poemului și definește, prin intermediul metaforelor «casa
amintirii cu-obloane și pridvor» și «păienjeni zăbreliră și poartă, și zăvor» un spațiu spiritual al strămoșilor,
totodată sugerând trecerea ireversibilă a timpului. De asemenea, al doilea distih evidențiază ideea că vremea s-a
oprit în loc, viața strămoșilor a rămas încremenită în timp, iar trecutul capătă o aură legendară: «de când luptară-
n codru și poteri, și haiduc».
Poezia este structurată în 19 distihuri și un monovers, structură ce impune muzicalitate lecturii și permite
construirea unor ample paralelisme. Simetria poemului este aproape perfectă și opune poveștii de ieri a
bunicilor, povestea de azi a nepotului. Cele două timpuri se reunesc prin toposul neschimbat al poeziei, ,,casa
amintirii cu-obloane și pridvor”- expresie a reluării ciclului devenirii. Numai cadrul este același, protagoniștii
sunt alții.
Debutul poeziei (incipitul) stă sub semnul toposului spiritual al strămoșilor și al unei vremi oprite parcă pentru
totdeauna în loc : ,, La casa amintirii cu-obloane și pridvor,/ Păienjeni zăbreliră și poartă și zăvor”.
Verbul ,,zăbreliră” ,dar și prezența păienjenilor reprezintă simboluri ale degradării și ale spațiilor neumblate;
această imagine a casei aminitirii ilustrează un spațiu mitic, în afara timpului, mitizarea spațiului rural și a
trecutului fiind o trăsătură a tradiționalismului.
Spațiul poetic al trecutului se deschide cu o secvență narativă, menită a stabili un ritual erotic săvârșit de cuplul,
cândva tânăr, al bunicilor. Idila celor doi stă sub semnul romantismului. Portretul bunicii Calyopi se creionează
prin câteva trăsături sugestive, pline de grație: fata „subțire”, „în largă crinolină”, „cu ochi de peruzea”. Venirea
ei în „berlină” este pândită de tânărul „nerăbdător”, care era pe atunci bunicul. Scenele de dragoste dintre cei
doi se petrec în decorul romantic, „sub lună”, privind „câmpia ca un lac” și recitând poezii ale poeților
romantici: Le Lac de Lamartine, Zburătorul de „un tânăr Eliad”. Veacul ce trecuse este individualizat astfel prin
fapte de cultură caracteristice și este identificat un timp ideal, primordial : „ Și totul ce romantic, ca-n basme, se
urzea “.
Cheia ideatică a întregii poezii este distihul următor : ,,Și cum ședeau… departe, un clopot a sunat,
/De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat ‘’. , în care nostalgia curgerii implacabile a timpului este
dublată de eternitatea sentimentului de iubire. Punctele de suspensie, adverbul ,,departe’’ si imaginea auditivă
realizată cu ajutorul clopotului marchează paralelismul dintre timpul iubirii, care este veșnic și timpul real, care-
și urmează curgerea ireversibilă, viziune accentuată în strofa următoare : ,,Dar ei, în clipa asta simțeau că-o să
rămână / De mult e mort bunicul, bunica e bătrână
‘’
Trecerea la a doua secvență poetică se face prin versurile : “Ce straniu lucru : vremea !Deodată pe perete/ Te
vezi aievea numai în ștersele portrete//Te recunoști în ele, dar nu si-n fața ta,/ Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l
poți uita ‘’. Reiese din aceste versuri ideea succesiunii generțiilor, poetul se regăsește în portretele strămoșilor și
este cutremurat de timpul necruțător, de ființa umană perisabilă în care trăiește numai amintirea, singura care
poate opri trecerea vremii.
Secvența a doua a textului cuprinde povestea de iubire a nepotului, ce parcurge același ritual surprins în gesturi
esențiale ca în povestea bunicilor, în același decor, dar într-un alt timp și cu alți protagoniști.
Pe opoziția ‘’ieri’’-‘’acum’’ / ‘’pe-atunci’’-‘’azi’’ se construiește simetria complementară a poeziei, marcând
repetabilitatea existenței umane, continuitatea generațiilor : ‘’Ca ieri sosi bunica…și vii acuma tu ;/ Pe urmele
berlinei trăsura ta stătu ‘’. Se trece de la un registru liric obiectiv, la unul subiectiv, prin implicarea eului liric : ,,
Și m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eram/ Când ți-am șoptit poemul de bunul Francis Jammes’’. Iubita,
creionată în aceleași linii diafane, ,,subțire ca bunica’’ , zâmbitoare și ,,cu ochi de ametist’’, își întâlnește
partenerul așteptând-o și însoțind-o în același decor romantic. Reveria romantică este o stare perpetuă a
îndrăgostiților dintotdeauna, ceea ce s-a schimbat este sensibilitatea poetică, moda literară, reperele livrești –
sub lumina lunii, poemele rostite șoptit sunt ale autorilor simboliști.
Ultima secvență a textului este un epilog al ambelor povești de dragoste, constituindu-se și ca laitmotiv al
poeziei : ,, Și cum ședeam… departe, un clopot a sunat[…]/ De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat…’’.
Sunetul clopotului din turnul vechi revine ca un avertisment al trecerii timpului, punctând momentele de
referință ale existenței umane (nunta și moartea).
Cele două povești evocate ca experiențe personale se ridică la grad de generalitate, cuplurile iși pierd
individualitatea.
Așadar, textul este unul reprezentativ pentru tradiționalism, curent literar care promovează tradiția și credințele
religioase ortodoxe românești, manifestând simpatie pentru țăranul român și respingând orice influențe străine,
considerate primejdioase pentru cultura națională. În poezia Aci sosi pe vremuri, tradiționalismul se manifestă
prin idilizarea trecutului într-un cadru rustic și prin curgerea ireversibilă a timpului, prin preferința pentru specia
pastel, pentru universul rural, asumarea trecutului transformat în mit, dar și prin tonul elegiac al discursului.