Un Curs Id Ip

Organizarea statală a puterii
Unitatea de învăţare 1
PUTEREA DE STAT
CUPRINS
Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1

1.1. Raportul dintre puterea de stat-stat-puterea politică
1.2. Separaţia şi echilibrul puterilor în stat
1.3. Raporturile dintre legislativ şi executiv
1.4. Raporturile dintre legislativ şi puterea judecătorească
1.5. Lucrare de verificare Unitatea 1
1.6. Bibliografie pentru Unitatea 1
Obiectivele unităţii de învăţare 1
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

 identificaţi raporturile dintre stat, puterea de stat şi puterea politică;
 explicaţi principiul separaţiei puterilor în stat;
 înţelegeţi intervenţia legislativului în activitatea executivului;
 înţelegeţi intervenţia executivului în activitatea legislativului;
 stabiliţi raporturile dintre legislativ şi puterea judecătorească.
INSTITUȚII POLITICE
Notiunea de institutie
 Prin instituție juridică se înțelege un grup de norme care reglementează același obiect
 Politica este forma de activitate socială ce cuprinde relațiile dintre indivizi ce se desfășoară în timp, având ca
scop accesul la guvernare.
 Astfel prin instituții politice înțelegem grupul de norme care reglementează relațiile ce apar între indivizi în
lupta pentru putere. Aceste relații vom vedea că se realizează prin organele de stat însărcinate să realizeze
puterea politica.
1.1. Raportul dintre stat-puterea de stat-puterea politică
 Pentru înţelegerea fenomenului de putere este necesar să fie examinată relaţia popor – putere politică – stat –
putere de stat. Unicul deţinător al puterii politice este poporul, care nu o poate exercita direct, iar, pe cale de
consecinţă, instituţionalizează (creează) statul, în accepţiunea sa de sumă a autorităţilor publice (statale). Statul,
pentru a-şi realiza scopurile, este înzestrat cu putere de stat.
Puterea de  Puterea statală este forma de organizare statală a puterii poporului (sau a puterii politice). Dacă această
stat organizare se realizează prin mai multe grupe (categorii, autorităţi, puteri) de organe de stat, cu funcţii (împuterniciri)
şi trăsături clar definite şi caracterizate prin autonomie organizatorică şi funcţională, precum şi prin echilibru reciproc
şi colaborare, suntem în prezenţa separaţiei/echilibrului puterilor. Această stare este specifică sistemelor de
guvernământ democratice. Dacă ea se caracterizează printr-o exercitare unitară şi uniformă, realizată de organe de stat
aflate sub controlul unuia singur, de regulă investit cu puteri supreme, ne aflăm în prezenţa fenomenului de unicitate
sau confuzie a puterilor în stat.
 Titularul puterii  poporul
Puterea poporului = putere poltică
Stat = putere de stat
Puterea de stat este unică și aparține poporului. Puterea poporului poartă denumirea de putere poltică.
Statul sau puterea de stat = organizarea statala a puterii poporului (a puterii politice)
Puterea politica
Puterea de stat
 Funcția principală puterii de stat este aceea de a exprima voința generală obligatorie, voința poporului.
 Voința generală nu este suma tuturor voințelor oamenilor ce formează poporul. Voința generală reprezintă diferența
dintre suma tuturor voințelor și interesele personale.
Trăsăturile puterii de Caracterul de putere

stat
Caracterul de putere de constrângere
Caracterul social
Necesitatea de a exprima şi realiza voinţa

guvernanţilor ca voinţă general - obligatorie
Caracterul organizat
Suveranitatea
Exercițiul A
Explicaţi relaţia popor-putere politică, stat - putere de stat. Definiţi aceste categorii.
1.2. Separaţia şi echilibrul puterilor
 În procesul de exercitare a puterii de stat se observă o anumită separare a funcţiilor (competenţelor) autorităţilor
publice care nu implică o separare în cadrul puterii unice politice. Această separare presupune echilibru şi
colaborarea dintre “puterile”, care realizează funcţiile separate.
 Conform teoriei separaţiei puterilor în stat, cel care deţine puterea este înclinat să abuzeze de ea, de aceea puterea
trebuie să fie îngrădită. Îngrădirea trebuie făcută prin divizarea puterii unice (absolute monarhice), în trei puteri
(legislativă, executivă şi judecătorească), pentru ca “puterea să fie înfrântă de putere”.
Teoria a evoluat în timp, astazi manifestându-se mai ales prin echilibrul si colaborarea dintre autoritatile statului
însarcinate cu realizarea celor trei forme de manifestare a puterii de stat.
Exercițiul B
Identificaţi şi explicaţi principalele ideii ale teoria separaţiei puterilor în stat.
a) Raporturile Parlament – Executiv – presupun implicarea legislativului în activitatea şefului de stat şi a

Implicarea
legislativului guvernului şi, invers, implicarea celor două autorităţi în activitatea adunării reprezentative.
în activitatea Implicarea legislativului în activitatea executivului:
executivului
1) În raporturile cu şeful statului, Parlamentul:
 primeşte jurământul Preşedintelui; (art. 82 alin. (2))
 poate prelungi mandatul acestuia, în caz de război sau catastrofă; (art. 83 alin. (3))
 poate hotărî punerea sub acuzare a şefului de stat pentru înaltă trădare; (art. 96)
 ascultă mesajele şefului de stat; (art. 65 alin. (2) lit. (a))
 ratifică tratatele internaţionale încheiate de şeful de stat în numele României şi negociate de Guvern; (art. 91
alin. (1))
 aprobă declararea de către şeful de stat a mobilizării parţiale sau generale a forţelor armate; (art. 92 alin. (2))
 încuviinţează instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă; (art. 93 alin. (1))
 poate suspenda din funcţie Preşedintele României în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care acesta a
încălcat prevederile Constituţiei; (art. 95)
 stabileşte indemnizaţia şi celelalte drepturi ale Preşedintelui României.(art. 101)
2) În raporturile sale cu Guvernul, Parlamentul:

 acordă votul de încredere asupra programului şi a întregii liste a Guvernului; (art. 103 alin. (3))
 retrage încrederea acordată; (art. 113 alin. (1))
 poate cere informaţii şi documente privind activitatea Guvernului; (art. 111 alin. (1))
 prin deputaţi şi senatori se pot pune întrebări şi adresa interpelări; (112)
 apreciază asupra răspunderii politice a Guvernului, poate cere urmărirea penală a membrilor Guvernului
pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor; stabileşte prin lege cazurile de răspundere şi pedepsele
aplicabile membrilor Guvernului; (art. 109)
 abilitează Guvernul pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. (art. 115 alin.
(1))
Compatibilitatea calităţii parlamentare cu cea de membru al Guvernului este şi ea un aspect al implicării reciproce.
(art. 105 alin. (1))
Implicarea executivului în activitatea legislativului:

Implicarea
executivului
în activitatea 1) Preşedintele României
legislativului
 promulgă legile, putând cere, o singură dată reexaminarea legii; (art. 77)
 poate dizolva Parlamentul, în condiţiile art. 89.
2) Guvernul
 are iniţiativă legislativă; (art. 74)
 poate solicita adoptarea, cu procedură de urgenţă, a proiectelor sau propunerilor legislative; (art. 76 alin. (3))
 îşi poate angaja răspunderea în faţa Parlamentului asupra unui program, asupra unei declaraţii de politică
generală, sau proiect de lege acestea considerându-se aprobate dacă Guvernul nu este demis; (art. 114)
 poate fi abilitat să emită ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice; (art. 115 alin. (1))
Exercițiul C
Principiul separaţiei puterilor în stat este sau nu înscris în Constituţia României în vigoare?
1.4. Raporturile dintre legislativ şi puterea judecătorească

 Raporturile dintre legislativ şi puterea judecătorească implică, în primul rând, principiul independenţei
judecătorilor şi supunerii lor numai legii. Prin urmare, intervenţia în sfera justiţiei a celorlalte autorităţi ale statului
contravine principiului separaţiei puterilor în stat. Aceasta nu exclude însă anumite raporturi constituţionale:
- organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti se realizează potrivit legii; (art. 126)
- Constituţia nominalizează numai Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, sistemul judecătoresc fiind stabilit prin
lege; (art. 126)
- contenciosul electoral parlamentar este de competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun;
- acolo unde judecarea excepţiei de neconstituţionalitate este de competenţa instanţelor judecătoreşti, justiţia
intervine practic în activitatea legislativă.
Exercițiul D
Analizaţi raporturile dintre legislativ şi puterea judecătorească.

1. Explicaţi evoluţia separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.
2. Identificaţi raporturile dintre legislativ şi executiv
II. Răspundeţi la următoarele întrebări-grilă:
1. Potrivit concepţiei lui Montesquieu între cele trei puteri (puterea legislativă, puterea executivă privitoare la
chestiuni care ţin de dreptul ginţilor şi puterea executivă privitoare la chestiunile care ţin de dreptul civil) trebuie
să existe următoarea relaţie:
a. să se exercite separat, independent şi trebuie să colaboreze între ele;
b. să se exercite separat, independent, dar să nu se autolimiteze, echilibrându-se şi trebuie să colaboreze
între ele;
c. să se exercite separat, dar nu independent, să se autolimiteze, echilibrându-se şi trebuie să colaboreze
între ele.
2. Ce anume a determinat ca în prezent separaţia / echilibrul puterilor să nu se mai realizeze între “puteri”, ci
între majoritate şi opoziţie parlamentară ?
a. instaurarea regimurilor politice totalitare;
b. introducerea votului universal, secret, direct şi liber exprimat;
c. apariţia partidelor politice şi a rolului lor în configurarea instituţiilor politice şi juridice.
3. Constituţia României reglementează câteva structuri necesare garantării libertăţilor publice şi bunei funcţionări
a autorităţilor statale. În acest sens, sunt prevăzute:
a. Parlament, Guvern, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
b. Consiliul Superior al Magistraturii, Comisia Juridică a Camerelor Parlamentare;
c. Avocatul Poporului, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi.
4. Conform Constituţiei actuale a României implicarea executivului în activitatea Parlamentului poate interveni
în următoarele situaţii:
a. promulgarea legilor de către Preşedinte care poate cere o singură dată reexaminarea legii; iniţiativa
legislativă; poate fi abilitat să emită ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice, etc.;
b. controlează activitatea Parlamentului; cu prilejul promulgării legilor; iniţiativa de revizuire a
constituţiei;
c. aprobarea legilor de către Preşedinte care poate cere o singură dată reexaminarea legii; iniţiativa
legislativă; poate fi abilitat să emită ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice, etc.
5. Potrivit Constituţiei României revizuită în 2003, poporul exercită puterea:
a) prin reprezentanţi
b) prin referendum
c) prin referendum şi prin reprezentanţi
6. Categoria putere apare în diferite exprimări ca:
a. putere de stat, putere politică, putere publică, puteri publice, suveranitate de stat;
b. putere de stat, putere politică, putere publică, autoritate publică, suveranitate de stat;
c. putere de stat, putere politică, putere publică, puteri publice, şi uneori suveranitate.
7. Exercitarea puterii politice este încredinţată:

a. întotdeauna de către stat – înţeles în accepţiunea sa juridică restrânsă – poporului;
b. de către popor, statului – înţeles în accepţiunea sa juridică restrânsă – cu excepţia cazurilor în care
poporul o exercită direct, prin referendum;
c. întotdeauna, de către popor, statului (înţeles în accepţiunea sa juridică restrânsă).
Cărţi:
1. APOSTOL TOFAN D., Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice, Editura All
Beck, Bucureşti, 1999;
2. DĂNIŞOR, D.C., Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I. Teoria generală, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2007;
3. DEACONU Ş, Instituţii politice, Ediția 3, C.H.Beck, Bucureşti, 2017;
4. DELEANU, I., Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în dreptul comparat, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2006;
5. DRĂGANU, T., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
6. IONESCU C., DUMITRESCU C.A. (coord.), Constituţia României. Comentarii si explicaţii, Editura
7. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E.S. Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 15-a, vol. II, Editura
8. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E.S. (coord.), Constituţia României-comentariu pe articole, Editura
9. GHEORGHE, G., Separaţia puterilor în stat. Teorie şi realitate, Editura Științifică și Enciclopedică.,
Bucureşti, 1976;
10. MONTESQUIEU, Despre spiritul legilor, I, Editura Științifică și Enciclopedică., Bucureşti, 1964;
11. PÂRVULESCU, C., Montesquieu – Despre spiritul legilor, în Laurenţiu Ştefan Scarlat (coord.) Dicţionar
de scrieri politice fundamentale, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000;
12. POPA, N., Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1996;
Articole:
1. CERNEA, E., Apariţia principiului separaţiei puterilor în dreptul românesc, în Revista de Drept Public,
nr. 1/1999;
2. IONESCU, C., Principalele forme de interferenţă a instituţiilor de guvernare în statul de drept, în Studii
de drept românesc, nr. 2/1995;
3. MURARU, I. CONSTANTINESCU, M., Rolul Curţilor Constituţionale în asigurarea echilibrului
puterilor în stat, în Dreptul nr. 9/1996;
4. MURARU, I., Hotărâri judecătoreşti generatoare de conflicte constituţionale, în Pandectele Române, nr.
9/2007;
5. ENACHE, M., Funcţiile statului în lumina principiului separaţiei puterilor, în Revista de Drept Public nr.
1-2/1996;
7. IONESCU, C., Principiul suveranităţii poporului – factor structurant al democraţiei constituţionale,
Revista de drept public nr. 1-2/1996;
8. GORUNESCU, M. Principiul separației puterilor în stat și independeța justiției, în Revista Dreptul,
nr.9/2015
9. ȚĂRCHILĂ, P. Curtea Constituțională, garanție a echilibrului autorităților publice cu prerogative de
guvernare, în Revista Dreptul nr. Supliment 2013
10. VRABIE, G. Ideea de separație și trinitatea puterilor azi, în Revista de Drept Public nr. ianuarie-martie
2011
11. VRABIE, G. Echilibrul puterilor în România. Evoluția raporturilor dintre puterile statului în perioada
post-decembristă, în Curierul Judiciar nr. 4/2010
12. DEACONU, Ș. Conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească și
celălalte autorități publice în jurisprudența Curții Constituționale a României, în Analele Universității
București – seria Drept, nr. aprilie-iunie 2011
13. IONESCU, C. Comentarii pe marginea art. 1 din Constituția României revizuită, în Pandectele Române
nr.10/2014
14. IONESCU, C. Comentarii pe marginea art. 2 din Constituția României revizuită, în Pandectele Române
nr.12/2014
15. IANCU, G. Jurisprudența Curții Constituționale în domeniul conflictelor de natură constituțională, în
Curierul Judiciar nr. 7/2009
Decizii Curtea Constituțională (rezumat din dispozitiv, Explicație scurta (doar ce prezinta interes din
dispozitiv)
1. Decizia nr. 6/1992 publicată în M. Of. nr. 48/1993
Cuvinte cheie: separația puterilor în stat, Guvern, Parlament, obligarea Guvernului prin Lege, drept de
proprietate
Soluție pe scurt: Declară neconstituționale prevederile art. 2 alin. 1 și ale art. 5 din Legea privind măsuri
premergătoare situației juridice a unor imobile trecute în proprietatea statului după 23 august 1944. Constată
că prevederile art. 1 și ale art. 2 alin. 2 și 3 din legea sus-menționată sînt constituționale
2. Decizia 45/1994 publicat în M. Of. nr.131/1994
Cuvinte cheie: Regulamente Parlamentare, separația puterilor în stat, forța juridică a actelor normative
Soluția pe scurt: Constată că art. 7, art. 18, art. 20 alin. 1 și alin. 3, art. 23 alin. 2, art. 48 alin. 2, art. 71, art.
84 alin. 1, în sensul omiterii inițiativei de revizuire a Constituției, art. 113 alin. 5, art. 114, art. 118, art. 124
alin. 4, art. 128 alin. 2 partea finală, art. 148 alineatul final, art. 156 alin. 2, art. 162 alin. 2 și alin. 3, art. 168
alin. 2, art. 171, art. 175, art. 178, art. 192, art. 193, art. 194, art. 195 alin. 2 partea finală și alin. 3, art. 196 și
art. 208 din Regulamentul Camerei Deputaților sunt neconstituționale
3. Decizia 46/1994 publicat în M. Of. nr.131/1994
Cuvinte cheie: Regulamente Parlamentare, separația puterilor în stat, forța juridică a actelor normative,
Soluția pe scurt: Constata ca anumite prevederi din Regulamentul Senatului sunt neconstitutionale
4. Decizia nr. 209/1999 publicat în M. Of. nr.76/2000
Cuvinte cheie: separația puterilor în stat, hotărâri judecătorești, codul de procedură civilă
Soluția pe scurt: Desființarea unei hotărâri judecătorești printr-o cale de atac, lipsind de efecte hotărârea
inițială, nu încalcă principiul separației puterilor în stat. Respinge excepția de neconstituționalitate a
dispozițiilor art. 311 din Codul de procedură civilă
5. Decizia nr. 50/2000 publicat în M. Of. nr. 277/2000
Cuvinte cheie: Ordonanțele Guvernului, delegare legislativă, separația puterilor în stat, hotărâri judecătorești
Soluția pe scurt: Curtea constată, de asemenea, că o prevedere legală, prin care s-ar interzice - fie și numai
temporar - executarea unei hotărâri judecătorești ar reprezenta o imixtiune a puterii legislative în procesul de
realizare a justiției, fiind contrară principiului constituțional al separației puterilor în stat. Admite excepția de
neconstituționalitate
6. Decizia nr. 637/2006 publicat în M. Of. nr. 914/2006
Cuvinte cheie: Separația puterilor în stat, suspendarea actelor administrative, contencios administrativ
Soluția pe scurt: Curtea reține că separația puterilor în stat nu înseamnă lipsa unui mecanism de control între
puterile statului, dimpotrivă presupune existența unui control reciproc, precum și realizarea unui echilibru de
forțe între acestea. Actele puterii executive sunt cenzurate pe calea contenciosului administrativ, iar aceasta
presupune, printre altele, și posibilitatea instanței de judecată de a suspenda executarea actului pretins nelegal.
Respinge excepția de neconstituționalitate
Cuvinte cheie: conflict juridic de natură constituțională, puterea executivă, puterea judecătorească,
Soluția pe scurt: un conflict juridic de natură constituțională presupune acte sau acțiuni concrete prin care o
autoritate sau mai multe își arogă puteri, atribuții sau competențe care, potrivit Constituției, aparțin altor
autorități publice, ori omisiunea unor autorități publice, constând în declinarea competenței sau în refuzul de
a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor. Curtea Constituțională constată că aspectele sesizate de
Consiliul Superior al Magistraturii nu întrunesc elementele unui conflict juridic de natură constituțională în
sensul art. 146 lit. e) din Constituție.
8. Decizia nr. 56/2014 publicată în M.Of. nr. 179/2014
Cuvinte cheie: asociații sau fundații, hotărâri judecătorești, principiul separației puterilor în stat.
Soluția pe scurt: În ce privește principiul separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și
judecătorească, Curtea a statuat în mod constant în jurisprudența sa că "o prevedere legală prin care s-ar
interzice - fie și numai temporar - executarea unei hotărâri judecătorești ar reprezenta o imixtiune a puterii
legislative în procesul de realizare a justiției, fiind contrară principiului constituțional al separației puterilor
în stat"Curtea reține că legea criticată nu desființează hotărâri judecătorești, și anume încheierile prin care se
dispune înscrierea asociației sau fundației în registru, și nici nu intervine asupra executării acestor hotărâri
judecătorești, ci doar stabilește că asociațiile, fundațiile sau federațiile legal constituite la data intrării în
vigoare a acesteia au obligația să-și modifice denumirea, punându-le de acord cu noile dispoziții, în termen
de 2 ani de la intrarea ei în vigoare. Respinge, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate formulată de
Președintele României
PARTIDELE POLITICE
PARTIDELE POLITICE
CUPRINS
2.1. Definiţia şi funcţiile partidelor politice
2.2. Categorii şi variante de partide politice
2.3. Organizarea şi funcţionarea partidelor politice

 definiţi partidul politic;
 stabiliţi funcţiile partidului politic;
 identificaţi categorii şi variante de partide politice;
 explicaţi organizarea şi funcţionarea partidului politic.
2.1. Definiţia şi funcţiile partidelor politice
Definiţia Partidele politice pot fi definite ca asociaţii libere ale cetăţenilor, prin care se urmăreşte, pe baza unei platforme
partidului
politic (program), definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, asociaţii care au şi îşi afirmă clar şi deschis, vocaţia
şi aptitudinea guvernării.
 Apariţia partidelor politice este în strânsă corelaţie cu:

 apariţia şi dezvoltarea parlamentarismului;
 ideea de reprezentare în viaţa politică.
 Trăsăturile partidelor politice:
 asociaţii;
 libere;
 constituite din cetăţeni;
 cuprind membri de partid;
 scopul este de a cuceri şi a exercita puterea, prin exprimarea voinţei politice a cetăţenilor.
 Partidele politice sunt asociaţii înfiinţate în temeiul dreptului fundamental de asociere.
Trăsăturile partidelor Asociaţie

politice
Liber constituită
Din cetăţeni
Cuprind membri de partid
Scopul de a cucerii şi
exercita puterea
Exercițiul A
Definiţi partidul politic.
Funcţiile  Funcţiile partidelor politice:

partidului
 definire şi exprimare a voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea
politic
teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei;
 formarea opiniilor, selectarea candidaţilor, coordonarea aleşilor
 functii electorale, functii de control si funcţii de definire si exprimare a pozitiilor politice.
Exercițiul B
Care sunt funcţiile partidului politic?
2. 2. Categorii şi variante de partide politice

Categorii de  partide confesionale, religioase, naţionale, de clasă şi etnice;
partide politice
 partide democratice, liberale, conservatoare, social – democrate, de stânga, de centru şi de dreapta;
 partide de cadre şi de mase;
 partide suple şi rigide;
 partide de unice, unificate şi dominante;
Sistemele de partide: partidul unic, bipartidismul şi multipartidismul
Exercițiul C
Identificaţi după următoarea schemă categoriile şi variantele de partide politice:
Categorii şi variante de Confesionale, religioase,

partide politice naţionale, de clasă şi etnice
Democratice, liberale,
conservatoare, social –
democratice, de stânga, de centru
şi de dreapta
De cadre şi de mase
Suple şi rigide
Unice, unificate, dominante
Exercițiul D
Analizaţi categoria de pluralism politic şi comentaţi aplicabilitatea sa de-a lungul timpului în

reglementările constituţionale ale statului român.
2.3. Organizarea şi funcţionarea partidelor politice
Reglementare
 În România, partidele politice au avut o bogată istorie între cele două războaie mondiale şi după decembrie 1989.
În prezent, organizarea şi funcţionarea partidelor politice în România este reglementată, în primul rând, prin
Constituţie. Textele constituţionale de bază ramân cele din art. 8 şi din art. 40. La acestea se mai adaugă Art.1
(3) (4), art.9, art. 16, art.37, art. 62 (1), art.73 lit b, art. 146 lit. k
 Legea nr. 14/2003 a partidelor politice, Republicată în temeiul art. II din Legea nr. 114/2015 privind modificarea
şi completarea Legii partidelor politice nr. 14/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din
20 mai 2015, dându-se textelor o nouă numerotare, oferă o reglementare detaliată a aspectelor privind asocierea în
partide, funcţiile şi organizarea acestora.
 Finanţarea partidelor politice este reglementată de Legea nr. 334/2006, republicată în temeiul art. IV din Legea
nr. 113/2015 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi
a campaniilor electorale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 18 mai 2015, dându-se
textelor o nouă numerotare., cu modificările ulterioare aduse, cu precădere, prin Legea nr. 78/2016 publicată în
Monitorul Oficial cu numărul 330 din data de 28 aprilie 2016.
Exigenţe juridice
 Legea defineşte partidele ca asociaţii cu caracter politic ale cetăţenilor români cu drept de vot, care participă în
mod liber la formarea şi exercitarea voinţei lor politice, îndeplinind o misiune publică garantată de Constituţie,
asociaţii ce sunt persoane de drept public.
 Sunt admise numai acele partide care acţionează în respectul suveranităţii, independenţei şi unităţii statului, a
integrităţii teritoriale, a ordinii de drept şi a principiilor democraţiei constituţionale.
 Sunt interzise partidele politice care: prin statutul, programele, propaganda de idei, ori prin alte activităţi pe care
le organizează încalcă prevederile art. 30 alin. (7), art. 40 alin. (2) sau alin. (4) din Constituţie; sunt afiliate unor
organizaţii din străinătate, iar această afiliere încalcă valorile sus-mentionate. In plus, partidele nu pot organiza
activităţi militare sau paramilitare.
 Cât priveşte membrii de partid, următoarele reguli principale se aplică: pot fi membri numai cetăţenii români
cu drept de vot; anumite categorii de persoane nu pot face parte din partide politice (ex. judecătorii, procurorii,
politiştii); un cetăţean român nu poate face parte, în acelaşi timp, din două sau mai multe partide; nu există niciun
privilegiu sau îngrădiri legate de calitatea de membru de partid.
 Ȋn ceea priveşte structurile de partid, legea stabileşte că acestea sunt organizate şi functionează numai pe
criteriul administrativ-teritorial. Ȋncepând cu anul 2015, este posibilă existenţa atât a unor partide naţionale cât şi a
celor locale. Fiecare partid trebuie să aibă denumire integrală, denumire prescurtată, semn permanent, iar acestea nu
pot reproduce sau combina simbolurile naţionale ale statului român, ale altor state, ale organismelor internaţionale,
ori ale cultelor religioase (partide membre ale unor organizatii politice internaţionale pot utiliza însemnul organizaţiei
respective ca atare sau într-o combinatie specifică).
 Organizarea partidelor politice este condiţionată de existenţa unui statut şi a unui program politic proprii. Legea
stabileşte principalele reguli obligatorii pentru statutul oricarui partid politic: denumire (integrală şi prescurtată),
însemn specific, sediu, urmărirea de obiective exclusiv politice, drepturile şi îndatoririle membrilor, precum şi
sancţunile ce le pot fi aplicate şi procedurile prin care se poate face acest lucru, procedura de alegere a organelor de
conducere şi competenţa acestora, sursele de finanţare şi modul de administrare a resurselor financiare. Ȋn structura
organizatorică a unui partid legea prevede: adunarea generală, organul executiv, organe de arbitraj.
 Ȋnregistrarea partidelor politice se face la Tribunalul Bucureşti pe baza următoarelor acte: cerere de
înregistrare, statutul şi programul partidului; actul de constituire împreună cu lista semnăturilor de sustinere a cel puţin
3 membrii fondatori, însoţit de o declaraţie autentificată a conducătorilor organului executiv al partidului privind
autenticitatea semnăturilor; listele membrilor partidului din organizaţiile judeţene sau al Municipiului Bucureşti,
necesare înregistrării partidelor, care vor cuprinde: numele, iniţiala tatălui, prenumele, anul naşterii, domiciliul, actul
de identitate, semnătura; o declaraţie privitoare la sediul şi la patrimoniul partidului; dovada deschiderii contului
bancar. În ceea ce priveşte numărul minim de membrii fondatori, prin Decizia nr. 75/2015, Curtea Constituţională a
constatat că condiţiile legale referitoare la numărul de membri fondatori şi necesara lor dispersie teritorială (şi anume,
25.000 de membrii fondatori domiciliaţi în cel puţin 18 din judetele tării, dar nu mai putin de 700 în fiecare judet)
sunt excesive şi disproporţionate faţă de scopul legitim al legii - asigurarea reprezentativitătii partidului politic în
masa electorala şi responsabilizarea membrilor - pentru momentul adoptării respectivei decizii. Ca urmare a acestei
decizii, numărul minim de membri fondatori a fost redus la 3.
 Alianţele politice se pot realiza numai între partide politice, pe baza unui protocol, ce se depune la Tribunalul
Bucureşti, solicitându-se înscrierea în Registrul de evidenţă a aliantelor politice.
 Alte forme de asociere pot fi formate din partide, aliante şi formatiuni nepolitice, legal constituite, cu scopul
promovării unor obiective comune. Acestea se realizează printr-un protocol care trebuie să cuprindă, în principiu,
aceleaşi elemente ca şi la alianţe. Protocolul trebuie depus la Tribunalul Bucureşti pentru a fi înscris în registrul altor
forme de asociere.
 Resursele financiare ale partidelor politice provin din cotizaţii, donaţii şi legate, activităţi proprii, subvenţii de
la bugetul de stat. Legea interzice primirea de donaţii de la alte state ori organizatii din străinătate, interzice
desfăşurarea de activităţi specifice societăţilor comerciale (cu unele exceptii) şi prevede obligaţia autorităţilor locale
de a asigura cu prioritate spaţii pentru sediile partidelor politice. Suma alocată anual partidelor politice de la bugetul
de stat este de cel puțin 0,01% și de cel mult 0,04% din produsul intern brut (Legea nr. 34/2018 pentru modificarea
art. 18 alin. (2) din Legea nr. 334/2006).
Exercițiul E
Cine se poate pronunţa asupra neconstituţionalităţii sau nelegalităţii partidelor politice?

TEMA nr. 1
1. Realizați fișa Deciziei CCR nr. 75/2015, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 19
alin. (1) și (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003, publicată în M. Of. nr. 265/2015.
Fișa trebuie să respecte următoarea schemă:
a. Autorul sesizării
b. Obiectul sesizării
c. Motivarea sesizării
d. Decizia Curții
e. Motivarea Deciziei Curții
Notă: Răspunsul la această temă se va depune pe platforma destinată studenților de la ID până la data de 20.04.2018
Timp de lucru: 5 ore
2.4. Lucrare de verificare la Unitatea 2
I. 1. Enumeraţi şi explicaţi funcţiile partidelor politice
1. Analizaţi organizarea partidelor politice în România
1. Înscrierea unei persoane într-un alt partid politic constituie:

a. demisie din partidul al cărui membru a fost, dar numai după aprobarea din partea acestui partid;
b. de drept demisie din partidul al cărui membru a fost;
c. nu constituie demisie, el putând să figureze ca membru al ambelor partide.
2. Partidele politice se organizează şi funcţionează pe criteriul:
a. administrativ-teritorial;
b. al locului de muncă al membrilor;
c. desfăşurării de activităţi politice în cadrul agenţilor economici sau al instituţiilor publice, precum şi
administrativ-teritorial.
3. Caracteristica partidelor confesionale o reprezintă:
a. exprimă interesele unei clase sociale;
b. criteriu de constituire, şi anume credinţele religioase;
c. interesele reprezentate, şi anume ale diferitelor regiuni ale unui stat unitar sau ale diferitelor părţi ale unui
teritoriu naţional neajuns încă la unificare.
4. Partidele politice îndeplinesc mai multe funcţii. Constituţia României statuează că funcţia esenţială a acestuia
este:
a. contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor;
b. contribuie la educarea politică a cetăţenilor şi încurajează participarea acestora la viaţa publică;
c. stimulează participarea cetăţenilor la scrutinuri şi organizează iniţiativa legislativă a cetăţenilor.
Cărţi:
1. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E.S., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 15-a, vol. II, Editura
2. Coord. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E.S., Constituţia României-comentariu pe articole, Editura
4. DRĂGANU, T., Drept constituţional şi instituţii politice – Tratat elementar, vol I, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2000;
5. DUVERGER, M., Les partis politiques, Armand Colin, Paris, 1976;
6. NEGULESCU, P.P., Partidele Politice, Editura Garamond, (reeditare nedatată), Colecţia Etos şi logos;
7. Partidele Politice, editată de Centrul de drept constituţional şi instituţii politice şi Regia Autonomă
Monitorul Oficial, Bucureşti, 1993;
Articole:
1. CONSTANTINESCU, M., ENACHE, M., Opoziţia parlamentară, Revista de drept public nr. 2/2001;
2. DĂNIŞOR, D.-C., Pluralismul şi partidele politice conform art. 8 din Constituţia României, în
Pandectele Române, nr. 5/2008;
3. DIMA B., TĂNĂSESCU, E.S., Reforma constituţională: analiză şi proiecţii, Universul Juridic, Bucureşti,
2012, p. 71 -74;
4. PONTHOREAU, M.C., L’opposition comme garantie constitutionnelle, Revue de droit public nr. 4/2002;
5. PONTHOREAU, M.C., Les droits de l’opposition en France. Penser une opposition présidentielle,
Pouvoirs nr. 108/2004;
6. SADOUN, M., Opposition et démocratie, Pouvoirs nr. 108/2004;
7. IONESCU, C., Comentariu pe marginea art. 8 din Constituția României, revizuită, în Pandectele
Române nr. 4/2015
Legislaţie:
1. Legea nr. 14/2003 a partidelor politice, Republicată în temeiul art. II din Legea nr. 114/2015 privind
modificarea şi completarea Legii partidelor politice nr. 14/2003, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 346 din 20 mai 2015
2. Legea nr. 334/2006, republicată în temeiul art. IV din Legea nr. 113/2015 pentru modificarea şi completarea
Legii nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 18 mai 2015, dându-se textelor o nouă numerotare., cu
modificările ulterioare aduse, cu precădere, prin Legea nr. 78/2016 publicată în Monitorul Oficial cu
numărul 330 din data de 28 aprilie 2016.
Decizii Curtea Constituțională:

1. Decizia nr. 35/1996, publicată în M. Of. nr. 75/1996
Cuvinte cheie: partid politic, prag minim, dreptul la asociere.
Soluția pe scurt: criteriul reprezentativității nu este, in sine, neconstituțional, el fiind în general acceptat în
domeniul exercitării dreptului de asociere în partide politice, ținând seama de rolul lor de a contribui la formarea
și exprimarea voinței politice a cetățenilor. Acest criteriu ar putea fi neconstituțional, dacă prin efectele sale ar
duce la suprimarea dreptului la asociere sau ar fi sinonim cu o asemenea suprimare
2. Deciziei nr. 147/1998, publicată în M. Of., nr. 85/1999
Cuvinte cheie: partid politic, prag minim, dreptul la asociere, retroactivitatea legii
Soluția pe scurt: Rezultă că nu poate reveni decât legiuitorului dreptul de a aprecia mărimea acestor grupuri. O
corectă aplicare a principiului proporționalității are în vedere ca reglementarea în anumite condiții să nu conducă
la suprimarea dreptului însuși; or, sub acest aspect, Legea nr. 27/1996 nu are, prin condițiile puse, semnificația
unei interdicții de exercitare a dreptului de asociere în partide politice.în Legea partidelor politice din Germania
nu se prevede necesitatea unui număr minim de membri; dar tot atât de adevărat este și faptul că definiția dată
partidului politic la art. 2 din această lege relevă ideea că o asemenea asociație de cetățeni este caracterizată, între
altele, prin "întinderea și soliditatea organizării lor, numărul membrilor și veridicitatea poziției lor publice, oferind
o garanție suficientă sub aspectul seriozității scopurilor".
Instituirea unei dispoziții tranzitorii nu poate fi considerată însă ca având un caracter retroactiv. De asemenea,
aplicarea noii reglementări partidelor existente se justifică în temeiul principiului aplicării legii noi situațiilor
juridice în curs". Mai mult, se reține că: "dacă noua reglementare nu s-ar aplica și partidelor existente, s-ar crea
inevitabil o discriminare ca urmare a privilegiului de care ar beneficia unele din aceste partide care nu ar întruni
condiția de reprezentativitate prevăzută de noua lege. Respinge excepția.
3. Decizia nr. 433/2006, publicată în M. Of nr. 492/2006
Cuvinte cheie: partid politic, prag minim, dreptul la asociere
Soluția pe scurt: oportunității unui anumit prag de reprezentativitate nu este o problemă de constituționalitate,
cât timp pragul instituit nu are ca efect suprimarea exercitării dreptului, urmărind numai ca asocierea cetățenilor
în partide să aibă semnificația instituționalizării unui curent politic, fără de care partidul rezultat nu-și poate
îndeplini rolul său constituțional, prevăzut de art. 8 alin. (2), de a contribui la definirea și la exprimarea voinței
politice a cetățenilor. Respinge excepția.
Cuvinte cheie: partid politic, prag minim, dreptul la asociere,
Soluția pe scurt: instanța de control constituțional a statuat că aprecierea oportunității unui anumit prag de
reprezentativitate nu este o problemă de constituționalitate, cât timp pragul instituit nu are ca efect suprimarea
exercitării dreptului de asociere, urmărind numai ca asocierea cetățenilor în partide să aibă semnificația
instituționalizării unui curent politic, fără de care partidul rezultat nu-și poate îndeplini rolul său constituțional,
prevăzut de art. 8 alin. (2). Respinge excepția.
Cuvinte cheie: Partid politic, Organizație a unei minorități naționale
Soluție pe scurt: Constituționalitatea Uniunii Democrate Maghiare din România, respinsă, ca inadmisibilă
Cuvinte cheie: Înființare partide politice, dreptul la asociere, număr minim de susținători, date cu caracter
personal
Soluție pe scurt: Legea partidelor politice nr. 14/2003, art. 19 alin. (3) – neconstituțional. Curtea și-a schimbat
jurisprudența și a statuat că impunerea unui prag valoric privind numărul minim de membri fondatori pentru
constituirea unui partid politic, trebuie să respecte principiul proporționalității instituit prin art. 53 din Constituție.
TEORIA STATULUI
TEORIA STATULUI I
CUPRINS
3.1. Noţiunea de stat

3.2. Legitimitatea şi funcţiile statului
3.3. Elementele statului
3.3.1. Populaţia
3.3.2. Teritoriul
3.3.3. Suveranitatea
3.5. Bibliografie Unitatea 3

 definiţi noţiunea de stat;
 cunoaşteţi teoriile privind legitimitatea statului;
 identificaţi elementele statului;
3.1 Noţiunea de stat

Între instituţiile politice ale unei societăţi, statul este cea mai importantă. Importanţa şi necesitatea statului pentru
organizarea şi conducerea societăţii rezultă cu prisosinţă din caracterul său istoric, forma sa depinzând de
transformările sociale şi istorice care s-au produs de-a lungul timpului. Statul este un instrument de organizare şi
conducere socială, prin care grupurile sociale şi-au promovat interesele şi în care şi-a găsit expresia concentrată
întreaga societate.
Din punct de vedere juridic statul reprezintă:
 ordine juridică, mai mult sau mai puţin centralizată şi care se găseşte în strânsă legătură cu ordinea
internaţională. Cel care a fundamentat statul privit din punctul de vedere juridic a fost Hans Kelsen,
susţinătorul teoriei normativiste, care caracteriza statul ca fiind o ordine normativă de constrângere, diferită
de ordinea naturală, dotată cu putere de comandă, care emite “imperative” în virtutea raportului de
subordonare, ce există între indivizi şi stat şi care are o organizare şi o voinţă distinctă de voinţa indivizilor
şi deasupra lor.
 persoană juridică, titulară de drepturi şi obligaţii.
 un concept interdisciplinar (interesează dreptul public intern şi pe cel internaţional).
 subiect de drept (se accentuează capacitatea de conducere a sa şi competenţele sale normative. Statul este
caracterizat, din acest punct de vedere prin capacitatea sa juridică, adică prin aptitudinea sa de a fi subiect de
drept în diferite raporturi juridice de drept public sau privat).
 instituţie politică (cea mai importantă a societăţii şi prin care puterea politică se poate realiza – Maurice
Hauriou).
Din definiţiile date în doctrină se pot desprinde elementele de conţinut ale unei definiţii a noţiunii de stat (chiar dacă
statul poate comporta o multitudine de definiţii) şi anume:
 formă de organizare politică a unei colectivităţi umane constituită istoric;
 teritoriul – ca localizare geografică;
 existenţa unor guvernanţi investiţi cu atribuţii de conducere şi de exercitare a autorităţii publice în numele
poporului (puterea de stat).
Definiţia
statulu Se poate defini statul ca fiind cea mai importantă instituţie politică a societăţii, modalitate de organizare a puterii
i
politice, care realizează puterea sa de comandă, prin intermediul guvernanţilor şi în numele poporului.
Apariţia statului modern

Formele (tipurile) statului reprezintă etape ale apariţiei statului modern şi sunt:
 statul feudal suveran;
 statul absolutist;
 statul de drept şi national;
 statul de drept şi social.
Statul feudal se caracterizează prin:
 fărâmiţare feudală şi dorinţa de unitate politică;
 existenţa raporturilor de dependenţă şi de supuşenie dintre popor şi monarh.
Statul absolutist se caracterizează prin:
 concentrarea puterii la nivel central;
 suveranul absolut produce şi impune dreptul, justiţia şi nu este supus regulilor juridice;
 statul devine tot mai teritorializat, iar doctrinele naţionaliste sedimentează populaţia;
 exercitarea puterii devine o preocupare constantă;
 constituţia şi legea devin expresii formale ale statului;
 apar germenii secularizării statului şi a puterii sale.
Statul de drept şi naţional caracterizat prin:
 stabilirea frontierelor sale culturale şi naţionale (apare principiul naţionalităţilor);
 se formează naţiunea (unitatea culturală) şi statele naţionale;
 apare sensul clar al suveranităţii de stat (legat de naţiune şi de cetăţenie);
 apare democratizarea puterii politice.
Statul de drept şi social se caracterizează prin:
 expansiunea puterii politice şi a democraţiei;
 apar noi generaţii de drepturi;
 evoluţia sistemului politic şi apare domnia legii;
 apare constituţionalismul şi constituţionalizarea sistemului politic;
 politica se circumscrie unor reguli juridice;
 apare garantarea drepturilor sociale şi economice;
 statul îşi asumă noi sarcini în economie şi în politicile sociale.
Exercițiul A
Identificaţi principalele momente ale apariţiei statului modern. Care sunt formele (tipurile) de stat?
3.2. Legitimitatea şi funcţiile statului
 Conceptul de legitimitate a statului presupune stabilirea puterii constituante originare şi care stabileşte
“competenţa competenţelor”. Nu există un criteriu pentru analiza legitimităţii, pentru că există atâtea legitimităţi câte
state sunt. Contractul social schimbă temeiul legitimităţii statului şi scopurile sale. În epoca modernă legitimitatea
statului rezultă din democraţie (procesul electoral) şi principiul majorităţii. Legitimitatea statului se mai bazează şi pe
principiul legalităţii, prin invocarea teoriei puterii constituante originare, care a fost la începuturile statului (precum
cuvântul în Biblie).
 Din punct de vedere juridic funcţiile statului:
 se concretizează prin acte juridice;
 exprimă legătura dintre un tip de activitate şi finalitatea sa şi nu pot fi separate.
 sunt diverse datorită diversităţii exigenţelor umane.
 Se pot clasifica după multe criterii şi sunt:
 interne şi externe;
 economice, culturale, sociale, represive etc.;
 legislative, executive şi jurisdicţionale (cea mai cunoscută).
Exercițiul B.
Care sunt principalele idei privind legitimitatea statului?

3.3. Elementele statului
 Statul este analizat, din punctul de vedere sociologic (mai puţin juridic) ca fiind compus din:
Elementele  populaţie;
statului
 teritoriu;
 suveranitate (sau putere).
3.3.1 Populaţia:
 Este un element absolut indispensabil statului, datorită caracterului social al puterii.
 Termenul este vag şi nu trebuie confundat cu poporul sau naţiunea.
 Poporul este o colectivitate umană care locuieşte la un moment dat, pe un teritoriu sau pe alte teritorii şi care
prezintă aceeaşi identitate lingvistică, culturală, etnică şi religioasă.
 Naţiunea este poporul de ieri, de azi şi de mâine, poporul în istorie şi se identifică cu conceptul cultural, de
unitate culturală.
 Are o sferă de cuprindere mai largă decât poporul şi naţiunea, pentru că poate cuprinde şi alte categorii de
oameni, necuprinşi în cele două categorii, de exemplu minorităţile naţionale, egali cu ceilalţi membri ai
populaţiei prin cetăţenia comună, precum şi cetăţenii străini şi apatrizii.
 Regrupează pe toţi cetăţenii unui stat (alături de cetăţenii străini şi apatrizii), cetăţeni care:
 au o legătură specifică cu puterea politică instituţionalizată;
 au un statut juridic aparte (faţă de cetăţenii străini şi apatrizii).
Exercițiul C
Explicaţi noţiunea de populaţie.
3.3.2. Teritoriul
 Delimitează cadrul geografic al statului, în care se exercită puterea politică instituţionalizată (puterea de stat).
 Este elementul material al statului, în timp ce populaţia este elementul personal.
 Delimitarea geografică a teritoriului se face prin intermediul frontierelor şi cuprinde:
 solul;
 subsolul;
 coloana de aer, care se ridică deasupra solului, cuprins între frontiere.
Exercițiul D
Explicaţi noţiunea de teritoriu şi natura sa juridică.
3.3.3. Suveranitatea
 Noţiunea a apărut odată cu statul şi este legată de puterea de stat şi de independenţa statului. Termenul de
suveranitatea este plurisemantic. În decursul istoriei au fost emise numeroase şi diferite concepţii cu privire la
suveranitate, care au mers de la afirmarea şi justificarea sa ca realitate şi principiu, până la negarea sa, pentru că ar fi
ceva învechit, demodat şi chiar până la considerarea suveranităţii ca o sursă de conflicte. Ideile şi concepţiile despre
suveranitate s-au materializat în mai multe teorii:
 Teoriile teocratice.
 Teoria contractului social
 Teoria referitoare la titularul suveranităţii
 Suveranitatea poporului – teoria afirma că titularul suveranităţii este poporul (“puterea constituantă”) şi
parlamentul; poporul se supune legii adoptate de parlament
 Suveranitatea naţionala – titularul suveranităţii a fost declarată naţiunea.
Exercițiul E
Explicaţi pe scurt noţiunea de suveranitate. Care sunt principalele teorii referitoare la suveranitate?
TEMA nr. 2
1. Prezentati argumentele juridice care sustin ideea ca revolutiile pot fi o sursa de legitimitate a statului.
3.4 Lucrare de verifucare Unitatea 3

Răspundeţi la următoarele întrebări-grilă:
1. Din punct de vedere juridic statul reprezintă:

a. un produs al evoluţiei sociale a civilizaţiilor;
b. colectivitate umană istoric constituită şi organizată pe un anumit teritoriu, care politic se structurează între
guvernanţi şi restul populaţiei;
c. o ordine juridică mai mult sau mai puţin centralizată şi care se găseşte în strânsă legătură cu ordinea
internaţională.
2. Statul feudal se caracterizează prin:
a. fărâmiţare feudală şi dorinţa de unitate politică; existenţa raporturilor de dependenţă şi de supuşenie dintre
popor şi monarh;
b. concentrarea puterii la nivel central;
c. expansiunea puterii politice şi a democraţiei.
3. Funcţiile statului au fost clasificate după multe criterii. Ele sunt:
a. interne şi externe; economice, culturale, sociale, represive etc.; legislative, executive şi jurisdicţionale;
b. intrinseci si extrinseci statului;
c. morale, politice, de constrângere.
4. Potrivit lui Platon, noţiunea de formă de stat cuprinde:
a. forma de guvernământ
b. structura de stat
c. regimul politic
d. puterea politică organizată
Care dintre variante este cea corectă:
A. a+b+d
B. a+b+c
C. b+c+d
5. Statul modern se caracterizează prin aceea că:
a. puterea poporului se exercită într-un cadru teritorial determinat şi cu privire la o comunitate de oameni organizată
b. puterea poporului este instituţionalizată într-o entitate distinctă de cea a guvernanţilor
c. puterea instituţionalizată a poporului se exprimă în forme juridice create şi aplicate în conformitate cu reguli de
competenţă şi de procedură preexistente
d. puterea de stat se diferenţiază tot mai clar de celelalte forme de putere existente în cadrul colectivităţii
Care variantă este cea corectă:
A. a+c+d
B. a+b+c
C. b+c+d
3.5 Bibliografie Unitatea 3

Cărţi:
1. ARISTOTEL, Politica, Editura Antet, Bucureşti, 1996;

Bucureşti, 2007;
6. DRĂGANU, T., Introducere în teoria şi practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1992;
7. GILEA C., Teoria statului de drept, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
8. IONESCU, C., Tratat de drept constituţional contemporan, Ediția 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
9. IONESCU, C., Drept constituţional comparat, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
11. IORGOVAN, A., Tratat de drept administrativ, vol. I, Introducere. Organizarea administrativă.
Funcţia publică, ediţia 4, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
12. KELSEN, H., Teoria generală a statului, traducere de J. H. Vermeulen, Tiparul Oltenia, Bucureşti, 1928;
13. LIJPHART, A., Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări,
Editura Polirom, 2006;
14. MACHIAVELLI, N., Principele, Editura Minerva, Bucureşti, 1994;
15. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., TĂNĂSESCU, E.S., ENACHE, M., IANCU Gh., Interpretarea
Constituţiei. Doctrină şi practică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
18. NEGULESCU, P., ALEXIANU, G., Tratat de drept public, Tom I, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1942;
Articole:
1. DELEANU I., Sancţiunea supremaţiei constituţiei, în Dreptul nr. 7-8/1991;
2. POIANĂ, I. LASCU, I. Statul de drept şi starea de necesitate, în Dreptul, nr. 10/1999;
3. CRĂCIUNESCU, D.A., Dimensiunea competenţelor Uniunii Europene şi suveranitatea comunitară,
Revista română de drept comunitar nr. 3/2009;
4. IONESCU, C., O perspectivă constituțională asupra conceptului de identitate etnică, în Dreptul nr.
1/2016
5. ORLIN, T.S., Evoluţia limitărilor suveranităţii pentru o nouă comunitate globală – Limitarea
Leviathanului prin dreptul internaţional, Revista română de drept internaţional nr. 8/2009 şi nr. 9/2009;
6. EMERI, C., Les systèmes polyarchiques européens, Revue française de droit constitutionnel nr. 9/1992;
7. LAUDER, K.H., Towards a Legal Theory of Supranationality – The Viability of the Network Concept,
European Law Journal no. 1/1997;
8. LINDSETH, P., The Maastricht Decision ten years later: Parliamentary democracy, separation of
powers, and Schmittian interpretation reconsidered, RSC nr. 18/2003, EUI Working Paper, European
University Institute, 2003;
9. MACCORMICK, N., Questioning post-sovereignty, European Law Review no. 29(6)/2004;
Legislaţie:
1. Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 204 din 23 aprilie 2001
şi republicată în Monitorul Oficial nr. 123 din 20 februarie 2007, cu modificările ulterioare;
Decizii Curtea Constituțională

TEORIA STATULUI
TEORIA STATULUI II
CUPRINS
3.1 Noțiunea de formă de guvernământ
3.2. Structura de stat
3.3. Caracterele constituţionale ale statului român
3.4. Noţiunea de organizare administrativ-teritorială

 definiţi noţiunile de structură de stat şi formă de guvernământ;
 enumeraţi şi explicaţi caracterele statului român;
 explicaţi noţiunea de organizare administrativ-teritorială.
3.1. Noţiunea de formă de guvernământ

 Forma de guvernământ este determinată de modul de constituire, organizare şi funcţionare a organelor supreme
ale statului (în principal şeful statului).
Tipurile formei de guvernământ
Monarhia - şeful statului este un monarh desemnat, de regulă, pe cale ereditară.
Republica – şeful statului este desemnat prin alegeri libere, directe sau indirecte.
Exercițiul A
Identificaţi şi prezentaţi pe scurt formele de guvernământ.
3.2. Structura de stat
 Structura de stat este organizarea de ansamblu a puterii de stat în raport cu teritoriul. Ea indică dacă un stat este
Definiţia
structurii de format din unul sau mai multe state membre.
stat
 Statul unitar şi statul federal sunt formele structurii de stat, care nu trebuie confundate cu asociaţiile de stat
(confederaţiile, uniunile personale, uniunile reale, uniunile inegale şi alte uniuni).
Exercițiul B
Definiţi conceptul de structură de stat.

Asociaţiile de state
 uniuni de două sau mai multe state suverane şi independente;
 nu creează un nou stat;
 forme ale relaţiilor de drept internaţional;
 se constituie pe baza unor instrumente internaţionale.
Exercițiul C
Identificaţi şi explicaţi pe scurt asociaţiile de state şi clasificaţi-le.
Exercițiul D
Identificaţi deosebirile dintre structura de stat şi asociaţia de state.
3.3. Caracterele constituţionale ale statului român
 România - stat suveran şi independent

Constituţiile române au consacrat în formulări din ce în ce mai clare, suveranitatea şi independenţa României. În
Constituţia României din 8 decembrie 1991, revizuită, reglementarea ei se regăseşte în art. 2, care îmbină suveranitatea
populară cu cea naţională (vezi explicaţii anterioare).
 România - stat unitar şi indivizibil
România are toate trăsăturile unui stat unitar:
 pe teritoriul său este organizată o singură formaţiune statală;
 există un singur rând de autorităţi publice centrale (un singur Parlament, un singur Guvern şi o singură Curte
Supremă de Justiţie);
 există o singură organizare administrativ – teritorială;
 există o singură cetăţenie, cea română.
 administraţia publică locală se fundamentează pe principiul autonomiei locale.
Statul român şi componentele sale sunt indivizibile, în sensul că, nu pot fi segmentate (împărţite) sau divizate, parţial
sau total, în orice scop. Acest caracter, care se regăseşte încă din Constituţia română din anul 1866, priveşte toate
elementele constitutive ale statului: teritoriul, populaţia şi puterea de stat (suveranitatea).
 România - stat naţional
Caracterul naţional identifică o trăsătură a statului care defineşte unul din elementele sale componente – populaţia.
La baza constituirii statului român a stat noţiunea de naţiune, formarea statului român modern fiind rezultatul unui
îndelungat proces istoric.
Pe teritoriul statului român se află şi minorităţi naţionale, care nu fac parte din naţiunea română, alături de care totuşi
au trăit, au luptat, au muncit şi au murit. Sunt însă formate din persoane, care sunt cetăţeni ai statului în care trăiesc şi
faţă de care acesta din urmă trebuie să aibă obligaţii foarte importante, prevăzute, în România, în art. 6 din Constituţie.
Caracterul naţional al statului român urmareşte să sublinieze originile istorice ale statului şi naţiunii române, existenţa
unei legături strânse între stat şi naţiunea română, fără a se putea aduce vreun prejudiciu niciunei persoane care deţine
cetăţenia română, indiferent de naţionalitatea sa.
 România - stat de drept
Statul de drept a apărut mai târziu în istoria societăţii, ca o replică la statul despotic, atunci când s-a considerat că
şi guvernanţilor trebuie să li se opună regulile juridice. Fundamentat în secolul XIX în doctrina germană, dar el
apare însă din secolul XVIII, ca o garanţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. În acest din urmă secol sursa
primordială a statului de drept a fost şcoala dreptului natural. În democraţiile actuale, statul de drept a devenit
fundamentul societăţii. Statul de drept semnifică subordonarea statului faţă de drept.
Conţinutul complex al statului de drept constă în:
 domnia dreptului;
 valorificarea la dimensiunile lor reale a drepturilor şi libertăţilor fundamentale;
 realizarea echilibrului/colaborării reciproce a autorităţilor publice;
 realizarea accesului liber la justiţie.
 România - stat social
Statul trebuie să intervină pentru realizarea interesului general, adică să aibă o atitudine activă şi nu pasivă, cum cere
doctrina clasică liberală. Statul trebuie să protejeze pe cel slab; să sprijine sectoarele economice necesare promovării
interesului general; să asigure funcţionarea serviciilor publice şi a protecţiei sociale. Caracterul de stat social al statului
român rezultă din natura statului şi din funcţiile sale. Tehnicile de intervenţie a statului sunt multiple şi sunt detaliate
în alte ramuri ale dreptului. Esenţială este stabilirea gradului intervenţiei în fiecare etapă a dezvoltării economice şi
sociale, grad care nu trebuie nici să exacerbeze intervenţia, dar nici să transforme statul într-un simplu “partener de
afaceri” sau “simplu observator”.
 România - stat democratic
Presupune ca autorităţile publice să îşi întemeieze activitatea pe voinţa poporului, exprimată prin alegeri libere şi
corecte. Implică:
 un sistem pluralist;
 responsabilitatea guvernanţilor;
 obligaţia de a se conforma legilor;
 exercitarea imparţială a justiţiei de către judecători independenţi şi inamovibili;
 domnia dreptului;
 exercitarea suveranităţii de către popor;
 asigurarea participării poporului la rezolvarea treburilor publice;
 aplicarea principiului separaţiei / echilibrului şi colaborării autorităţilor publice;
Exercițiul E
Identificaţi în cuprinsul Constituţiei textele ce consacră caracterele statului român şi comentaţi-le pe

scurt.
Exercițiul F
Explicaţi caracterele statului român, după următoarea schemă:
Caracterele constituţionale ale Suveran şi independent

statului român
Unitar şi indivizibil
Naţional
Stat de drept
Social
Democratic
3.4. Noţiunea de organizare administrativ-teritorială
 Organizarea şi delimitarea teritoriului sunt administrative, prin natura lor, iar pe plan local îşi desfăşoară
activitatea şi alte organe ale statului, alături de cele executive şi anume cele judecătoreşti.
 Problema stabilirii diferenţei dintre organizarea administrativ – teritorială şi structura de stat :
 Acestea au fiecare un conţinut şi un sens propriu, dar şi un factor comun al celor două instituţii juridice -
teritoriul.
 Deosebirea principală constă însă “… în faptul că prima se referă la organizarea puterii la nivelul statului
în întregul său, în timp ce organizarea administrativă a teritoriului are în vedere crearea pe teritoriul
statului a unui număr de unităţi în scopul unei mai eficiente conduceri de stat pe plan local”.
Definiţia
organizării Putem defini organizarea administrativă a teritoriului ca fiind delimitarea teritoriului în unităţi geografice, având o
administrative
anumită suprafaţă delimitată prin lege şi condiţionată de componenta populaţie, de dezvoltarea economico – socială,
a teritoriului
delimitare realizată în scopul exercitării unitare a puterii de stat, pe întreaga ţară.
Organizarea administrativă a teritoriului României

În anul 1968 s-a adoptat Legea nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului, în vigoare şi azi, deşi a
suportat mai multe modificări succesive. Conform art. 3 alin. (3) din Constituţia României şi Legii nr. 2/1968
(republicată în Buletinul Oficial nr. 54-55 din 27 iulie 1981), teritoriul României este organizat în următoarele unităţi:
 judeţul;
 oraşul;
 comuna.
Judeţele, oraşele şi comunele sunt persoane juridice şi în acest sens au capacitate juridică, un patrimoniu distinct şi
iniţiativă în ceea ce priveşte administrarea intereselor publice locale, exercitându-şi autoritatea în limitele
administrativ – teritoriale legal stabilite.
Judeţul
 Este o unitate administrativă complexă din punctul de vedere economic şi social – cultural.
 Formată din mai multe oraşe şi comune.
 În stabilirea numărului judeţelor au fost avute în vedere mai multe criterii: suprafaţa, numărul de locuitori,
căile de comunicaţie, potenţialul economic, posibilitatea valorificării resurselor materiale locale.
 În prezent există un număr de 41 de judeţe.
 Suprafaţa unui judeţ este în medie de 6000 km2, iar populaţia în medie de 450.000 locuitori.
Oraşul
 Este un centru de populaţie mai dezvoltat din punctul de vedere economic, social – cultural şi edilitar –
gospodăresc.
 Oraşele au un număr mare de locuitori, o însemnătate deosebită în viaţa economică social – politică şi cultural
– ştiinţifică a ţării.
 Cele care au condiţii de dezvoltare în aceste direcţii sunt organizate şi declarate prin lege ca municipii.
 Municipiile pot avea subdiviziune administrativ – teritoriale.
Comuna
 Este unitatea administrativă, pe teritoriul căreia trăieşte populaţia rurală unită prin comunitate de interese şi
tradiţii (Legea nr. 2/1968);
Staţiunile balneo – climaterice
Nu constituie unităţi administrative distincte, ci sunt acele oraşe şi comune (sate şi cătune), care datorită condiţiilor
climaterice, hidrografice sau aşezării lor, prezintă importanţă pentru ocrotirea sănătăţii şi asigurarea ordinii cetăţenilor
(Legea nr. 2/1968);.
Exercițiul G
Identificaţi rolul populaţiei în organizarea administrativă a teritoriului. Definiţi noţiunea de organizare

administrativ teritorială.
Exercițiul H
Există deosebiri între împărţirea administrativ teritorială a României şi organizarea administrativ

teritorială?
I.1. Pluralismul politic constituie o caracteristică a statului român ori o valoare supremă a acestuia ?
Argumentaţi.
2. Comentaţi şi explicaţi eleméntele statului şi caracterele constituţionale ale statului român, după
schema următoare:
Elementele statului (abordare Populaţia
sociologică)
Teritoriul Inalienabil
Indivizibil
Esenţa statului
Suveranitatea
(titularul suveranităţii)
Manifestare de
voinţă
Instrument de Legitimitatea statului
constrângere
Funcţiile statului
(exemplificativ) Interne şi externe
Economice, culturale,
sociale, represive
Legislative
Executive
Judecătoreşti
1. Caracterele teritoriului statului sunt:

a. inalienabilitatea şi suveranitatea;
b. inalienabilitatea si indivizibilitatea;
c. inalienabilitatea, indivizibilitatea şi suveranitatea.
2. Prin suveranitate a poporului înţelegem:
a. dreptul poporului de a decide singur asupra sorţii sale, de a-şi stabili linia politică a statului şi alcătui
autorităţile (organele) sale, precum şi de a controla activitatea acestora;
b. dreptul fiecărei naţiuni la autodeterminare şi la dezvoltarea independentă, fie că posedă sau nu o
organizare proprie a statului;
c. dreptul statului de a decide singur asupra politicii sale interne şi externe.
3. Republica parlamentară se caracterizează prin:
a. alegerea şefului de stat de către cetăţeni, direct şi liber exprimat, la fel ca şi alegerea Parlamentului;
b. alegerea şefului statului prin intermediul colegiilor electorale;
c. alegerea şefului de stat de către parlament în faţa căruia de altfel şi răspunde, nuanţat desigur.
4. În România forma monarhică a fost înlocuită cu forma republicană de guvernământ prin:
a. Constituţia din 1938;
b. Legea nr. 363 /1947;
c. Constituţia din 1948.
5. Statul federativ se caracterizează prin:
a. existenţa unei singure formaţiuni statale unice şi a unui singur rând de organe centrale de stat;
cetăţenii au o singură cetăţenie;
b. statul este format din două sau mai multe state membre, din unirea cărora apare un subiect unitar de
drept; există două rânduri de organe centrale de stat;
c. statul este format din unul sau mai multe state membre, există două rânduri de organe centrale de
stat, cetăţenii putând avea una, respectiv două cetăţenii.
6. Asociaţiile de state pot da naştere la :
a. state noi, constituind subiecte de drept noi;
b. state noi întrucât constituie forme ale structurii de stat;
c. nu pot da naştere la state noi întrucât nu constituie forme ale structurii de stat.
7. Art. 1 al Constituţiei române prevede următoarele caractere ale statului român:
a. stat naţional, independent, unitar şi indivizibil;
b. stat naţional, suveran, independent şi unitar;
c. stat naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil, stat de drept, democratic şi social, având
formă republicană de guvernământ.
8. Caracterul indivizibil al statului se referă la :
a. teritoriu, populaţie, suveranitate;
b. teritoriu, origine etnică, cetăţenie;
c. teritoriu, administraţie, cetăţenie.
9. Caracterul democratic este determinat de:
a. autorităţile publice se întemeiază pe voinţa poporului, exprimată în alegeri libere şi corecte, cu
proclamarea şi garantarea liberalităţilor publice;
b. domnia evidentă a dreptului, realizarea colaborării şi controlului reciproc al puterilor publice, cu
posibilitatea înlăturării şefului statului de către şeful Guvernului, atunci când situaţia o impune;
c. activitatea statului de participant la realizarea binelui comun, de susţinerea celor dezavantajaţi de
destin şi şansă, de sprijinire a sectoarelor economice în criză, cu sprijinirea prioritară a sectorului de stat
în detrimentul celui particular.
10. Constituie unitate administrativ-teritorială:
a. regiunea;
b. municipiul;
c. staţiunea balneo-climaterică.
Cărţi:
1. ARISTOTEL, Politica, Editura Antet, Bucureşti, 1996;
Bucureşti, 2007;
6. DRĂGANU, T., Introducere în teoria şi practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1992;
7. GILEA C., Teoria statului de drept, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
8. IONESCU, C., Tratat de drept constituţional contemporan, Ediția 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
11. IORGOVAN, A., Tratat de drept administrativ, vol. I, Introducere. Organizarea administrativă.
Funcţia publică, ediţia 4, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
12. KELSEN, H., Teoria generală a statului, traducere de J. H. Vermeulen, Tiparul Oltenia, Bucureşti, 1928;
13. LIJPHART, A., Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări,
Editura Polirom, 2006;
14. MACHIAVELLI, N., Principele, Editura Minerva, Bucureşti, 1994;
15. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., TĂNĂSESCU, E.S., ENACHE, M., IANCU Gh., Interpretarea
Constituţiei. Doctrină şi practică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
18. NEGULESCU, P., ALEXIANU, G., Tratat de drept public, Tom I, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1942;
Articole:
1. DELEANU I., Sancţiunea supremaţiei constituţiei, în Dreptul nr. 7-8/1991;
2. POIANĂ, I. LASCU, I. Statul de drept şi starea de necesitate, în Dreptul, nr. 10/1999;
3. CRĂCIUNESCU, D.A., Dimensiunea competenţelor Uniunii Europene şi suveranitatea comunitară,
Revista română de drept comunitar nr. 3/2009;
4. IONESCU, C., Comentarii pe marginea art. 6 din Constituția României, revizuită, în Pandectele Române
nr.3/2015
5. IONESCU, C., Comentarii pe marginea art. 1 din Constituția României, revizuită, în Pandectele Române
nr.10/2014
6. ORLIN, T.S., Evoluţia limitărilor suveranităţii pentru o nouă comunitate globală – Limitarea
Leviathanului prin dreptul internaţional, Revista română de drept internaţional nr. 8/2009 şi nr. 9/2009;
7. EMERI, C., Les systèmes polyarchiques européens, Revue française de droit constitutionnel nr. 9/1992;
8. LAUDER, K.H., Towards a Legal Theory of Supranationality – The Viability of the Network Concept,
European Law Journal no. 1/1997;
9. LINDSETH, P., The Maastricht Decision ten years later: Parliamentary democracy, separation of
powers, and Schmittian interpretation reconsidered, RSC nr. 18/2003, EUI Working Paper, European
University Institute, 2003;
10. MACCORMICK, N., Questioning post-sovereignty, European Law Review no. 29(6)/2004;
11. TOMESCU, M., Modificarea art. 1 din Constituția României – între respectarea dreptului la identitate
pentru minoritățile naționale și principiul neamestecului în treburile interne. Unele reflecții pe
marginea revizuirii Constituției, în Dreptul nr. supliment/2013
12. DIMA, B., Alegerea sistemelor de guvernare în democrațiile postcomuniste din centrul și sud-estul
Europei, în A.U.B Drept/2015
13. MURARU I, MURARU A., O posibilă interpretare a art. 1 alin. (3) din Constituție, în Curierul Judiciar
nr. 6/2014
Legislaţie:
1. Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 204 din 23 aprilie 2001
şi republicată în Monitorul Oficial nr. 123 din 20 februarie 2007, cu modificările ulterioare;
Decizii Curtea Constituțională
1. Decizia nr. 176/1999, publicată în M.Of nr. 64 din 14 februarie 2000

Cuvinte cheie: caracterul unitar, legislație unitară, aplicare unitară a legii
Soluția pe scurt: Esential in aceasta materie este faptul ca, in ceea ce priveste coexistenta in spatiu a doua ori chiar a
mai multor reglementari legale, exista o singura autoritate legiuitoare de la care emana aceste reglementari, nefiind
vorba despre un conflict de suveranitate - care priveste dreptul international public - si nici despre existenta unor
reglementari multiple intr-un stat federal - care ar conduce la domeniul dreptului interprovincial. Respinge exceptia
de neconstitutionalitate a prevederilor art. 72 alin. 2 si 3 din Legea cadastrului si a publicitatii imobiliare nr. 7/1996
2. Decizia nr. 70/2000
Cuvinte cheie: stat de drept, domnia legii, constituționaltiatea unei dispoziții declarate neconstituționale
Soluția pe scurt: (...) domnia legii, sintagmă ce implică subordonarea statului față de drept, asigurarea acelor mijloace
care să permită dreptului să cenzureze opțiunile politice și, în acest cadru, să pondereze eventualele tendințe abuzive,
discreționare, ale structurilor etatice. Statul de drept asigură supremația Constituției, corelarea legilor și tuturor actelor
normative cu aceasta, existența regimului de separație a puterilor publice, care trebuie să acționeze în limitele legii, și
anume în limitele unei legi ce exprimă voința generală. În această lumină, evocarea principiului statului de drept pentru
constatarea neconstituționalității unui text în vigoare, asupra căruia Curtea s-a pronunțat, în sensul considerării sale ca
întrunind condițiile de constituționalitate, nu poate fi primită. Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. IV pct. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 18/1994 privind măsuri pentru întărirea disciplinei financiare a agenților
economici
3. Decizia nr. 169/1999
Cuvinte cheie: caracterul obligatoriu al Deciziilor CCR, răspundere juridică, stat de drept
Soluția pe scurt: În termeni mai generali, este vorba despre problema identificării răspunderii juridice atunci când
una dintre autoritățile statului refuză să pună în aplicare măsurile stabilite, în limitele competențelor atribuite prin
Constituție, de către o altă autoritate a statului. Într-o asemenea situație identificarea răspunderii juridice decurge din
caracterul imperativ al dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora "România este stat de drept [...]".
Altfel s-ar ajunge la înlăturarea de către una dintre puterile statului a acestui principiu constituțional fundamental, ceea
ce este inadmisibil. De asemenea, în lumina dispozițiilor art. 11 și 20 din Constituție, răspunderea juridică pentru
nerespectarea unei decizii a Curții Constituționale poate consta, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute
de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în pronunțarea unei hotărâri a Curții
Europene a Drepturilor Omului împotriva statului român. Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 9 alineatul ultim din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de
locuințe, trecute în proprietatea statului,
4. Decizia nr. 234/1999
Cuvinte cheie: stat de drept, reparea prejudiciului,
Soluția pe scurt: Într-un stat de drept, conform art. 1 alin. (3) din Constituție, repararea unui act injust nu se poate
realiza decât prin recurgerea la procedee legale, care să nu contravină dispozițiilor constituționale și obligațiilor ce
decurg din tratatele și documentele internaționale pe care statul român și le-a asumat și a căror respectare este
obligatorie, conform dispozițiilor art. 11 și 20 din Constituție.
Cuvinte cheie: stat social, solidaritate sociala, protecție sociala, nivel de trai decent.
Soluția pe scurt: Statul social, ca valoare constituțională, include și idea solidarității sociale și a politicii de securitate
social. În acest sens, statul social trebuie să asigure protecția social a muncii și un nivel de trai decent. Constată că
prevederile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) teza a doua, art. 30 și ale art. 50 lit. b) din Legea sindicatelor, adoptată de
Camera Deputaților și de Senat în ședința comună din 9 decembrie 2002, sunt constituționale.
SISTEMUL ELECTORAL I
SISTEMUL ELECTORAL I
CUPRINS
5.1. Noţiunea de sistem electoral
5.2. Drepturile exclusiv politice
5.3. Scrutinul
 definiţi noţiunea de sistem electoral;

 explicaţi drepturile exclusiv politice;
 identificaţi tipurile de scrutin;
5.1. Sistemul electoral
 Normele juridice prin care sunt reglementate relaţiile sociale care privesc alegerea prin vot a
deputaţilor şi senatorilor, a şefului de stat şi a autorităţilor locale alcătuiesc sistemul electoral sau dreptul
electoral.
 Pentru examinarea sistemului electoral românesc actual, trebuie avute în vedere dispoziţiile atât
constituţionale (îndeosebi, art. 36, art. 37, art. 38, art. 62, art. 81, art. 120 şi art. 122) cât şi cele legislative
(ale Legii nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, republicată în 2011, ale Legii nr.
208/2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputataţilor, precum şi pentru organizarea şi
functionarea Autorităţii Electorale Permanente, aşa cum aceasta a fost modificată prin Legea nr.
288/2015 privind votul prin corespondenţă precum şi ale Legii nr. 115/2015 pentru alegerea autorităţilor
administraţiei publice locale, pentru modificarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, precum
şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali).
5.2. Drepturile exclusiv politice

 Drepturile fundamentale exclusiv politice, care au o sferă mai restrânsă decât sfera drepturilor
electorale ale cetăţenilor, sunt:
 dreptul de vot;
 dreptul de a fi ales.
În sistemul juridic românesc nu este reglementat dreptul de revocare, existent, de exemplu, în China,
Indonezia şi în Liechtenstein.
Dreptul de vot
Presupune lămurirea trăsăturilor votului:
 Universalitatea votului - Trebuie diferenţiată de votul restrâns, care la rândul său îmbracă două
aspecte: votul cenzitar şi votul capacitar. (Censurile pot fi: de avere; de domiciliu; de sex; de
vârstă; profesional etc.). Votul capacitar - alegătorul poate participa la alegeri doar dacă dovedea
un anumit grad de instruire.
O persoană poate vota în România dacă:
 este cetăţean român;

 are vârsta de 18 ani împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv;
 este în deplinătatea facultăţilor mintale;
 are aptitudinea morală de a vota (sunt consideraţi a nu avea aptitudini morale cei
condamnaţi, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale,
pe toată perioada stabilită prin hotărârea judecătorească de condamnare).
 are deplinătatea facultăţilor mintale (nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintali puşi
sub interdicţie, prin hotărâre judecătorească, definitivă şi irevocabilă).
 Egalitatea votului - concretizare a principiului constituţional al egalităţii cetăţenilor (art. 16 din
Constituţie). În conţinut presupune:
 fiecare cetăţean are dreptul la un singur vot pentru alegerea aceluiaşi organ de stat
(egalitatea de valoare a fiecărui vot)
 circumscripţiile electorale, pentru alegerea aceluiaşi organ de stat, să fie egale ca număr
de locuitori (“norma de reprezentare”).
Presupune şi înlăturarea unor tehnici şi procedee electorale care alterează egalitatea votului cum ar fi:
 Geografia electorală presupune crearea unor circumscripţii electorale inegale ca număr

de locuitori pentru alegerea aceluiaşi organ de stat. Prin acest procedeu se pot crea
circumscripţii mari ca număr de locuitori, care pot cuprinde adversari ai partidelor de
guvernământ şi în care se alege un număr egal sau mai mic de parlamentari decât în
circumscripţii mai mici.
 Colegiile electorale. Conform acestui sistem, corpul electoral este grupat legal, în vederea
alegerilor, în două sau mai multe categorii, în funcţie de avere, denumite colegii
electorale. Aceste colegii electorale, inegale ca număr de alegători, fie aleg acelaşi număr
de parlamentari, fie un număr diferit de parlamentari dacă colegiile sunt egale.
 Votul plural - Constă în faptul că anumite categorii de cetăţeni, într-o singură
circumscripţie, pe lângă votul pe care îl au toţi alegătorii, mai dispun şi de unul sau mai
multe voturi suplimentare, pentru alegerea aceluiaşi organ sau autoritate de stat. Aceste
categorii de cetăţeni trebuie să îndeplinească anumite condiţii de avere, număr de copii,
titluri ştiinţifice etc. pentru a beneficia de votul plural.
 Votul multiplu - asemănător votului plural, numai că, potrivit acestuia, alegătorul care
trebuie să îndeplinească anumite condiţii, dispune de mai multe voturi pentru acelaşi
organ sau autoritate de stat, dar în circumscripţii electorale diferite, putând astfel să
voteze de mai multe ori în aceste circumscripţii.
 Prima electorală - Procent, legal stabilit, de mandate (un plus de mandate), care se atribuie
automat grupării declarate majoritară, peste ceea ce i se cuvenea proporţional cu voturile
obţinute şi care a realizat un anumit procent în alegeri, nu neapărat de peste 50%.
 Caracterul direct al votului - Presupune că alegătorul poate şi trebuie să îşi exprime opţiunea sa
personal şi nu prin intermediari sau reprezentanţi. În unele sisteme constituţionale, este admis şi
votul indirect, cu mai multe faze, prin care alegătorii nu îşi aleg ei reprezentanţii (electorii), ci
desemnează, în acest scop un număr de intermediari (alegători de gradul al doilea).
 Caracterul secret al votului - Este trăsătura constituţională care dă posibilitatea alegătorului de a-
şi manifesta opţiunea sa cu privire la candidaţii propuşi astfel încât această opţiune să nu fie
cunoscută de alţii sau supusă vreunei presiuni. Votul este public dacă scrutinul se realizează la
vederea tuturor. Lege electorală nr. 208/2015, completată cu Legea nr. 288/2015 special dedicată
acestui subiect, a prevăzut şi posibilitatea realizării votului prin corespondenţă. Acesta poate fi
exercitat numai cu respectarea caracterului egal, secret, direct şi liber exprimat al votului, iar cel
care a confirmat primirea documentelor necesare pentru exercitarea dreptului de vot prin
corespondenţă nu îşi va mai putea exercita dreptul de vot la acel scrutin în cadrul secţiei de votare.
 Caracterul liber al votului - Este liber exprimat, în cazul participării la vot, prin aceea că, alegătorul
are posibilitatea de a-şi manifesta liber opţiunea pentru o anumită listă sau un anumit candidat.
Unele sisteme electorale folosesc votul obligatoriu, care se fundamentează pe ideea calităţii de
alegător privită ca o funcţie publică (Italia, Grecia, Luxemburg, Australia, Chile, Brazilia, Belgia). În
ţara noastră, votul obligatoriu a funcţionat sub regimul Constituţiilor din 1923.
Dreptul de a fi ales
 Condiţiile impuse pentru ca acest drept să poată fi exercitat nu trebuie confundate cu
incompatibilităţile. Condiţiile constituţionale sunt prevăzute în art. 37 din Constituţie. De-
asemenea, pentru a fi aleasă, o persoană trebuie, mai întâi, să aibă drept de vot, prin îndeplinirea
tuturor condiţiilor cerute de art. 36 din Constituţie.
Exercițiul A
Identificaţi şi explicaţi pe scurt drepturile electorale fundamentale. Care sunt trăsăturile constituţionale
ale votului?
Exercițiul B
În dreptul românesc există drept de revocare ? Examinaţi-l.
5.3. Scrutinul
 Reprezintă modalitatea prin care alegătorii desemnează autorităţile publice reprezentative. Există trei
tipuri de scrutin:
 majoritar (uninominal şi de listă);
 cu reprezentarea proporţională (la nivel naţional; la nivel de circumscripţie, sistemul d’Hondt);
 mixt (echilibrat, preponderent majoritar şi preponderent cu reprezentare proporţională).
5.4 Lucrare de verificare Unitatea nr. 5
I. Răspundeţi la următoarele întrebări-grilă:
1. Teoria mandatului imperativ presupune:

a. parlamentarii pot acţiona numai potrivit instrucţiunilor obligatorii date de alegătorii lor, iar în
cazul în care încalcă aceste instrucţiuni alegătorii pot să-I revoce după o motivare solidă;
b. parlamentarii primesc un mandat dat de întreaga naţiune fără să li se stabilească dinainte de către alegători
obligaţiile, ei fiind autorizaţi de către naţiune să o reprezinte;
c. parlamentarii pot acţiona numai potrivit instrucţiunilor obligatorii date de alegătorii lor, iar în cazul în care
încalcă aceste instrucţiuni alegătorii pot să-i revoce fără vreo motivare.
2. Sistemele electorale au individualizat trei sisteme diferite de atribuire a mandatelor:
a. sistemul uninominal, sistemul de listă şi sistemele mixte;
b. sistemul majoritar, reprezentarea proporţională şi sistemele mixte;
c. sistemul majoritar, reprezentarea proporţională şi sistemul cu două tururi de scrutin.
3. Sistemul reprezentării proporţionale:
a. Asigură reprezentarea minorităţilor politice în fiecare circumscripţie
b. Presupune atât scrutin de listă, cât şi uninominal
c. Presupune fie unul, fie două tururi de scrutin
4. Votul egal se realizează dacă:
a. Fiecare cetăţean are dreptul la un singur vot pentru alegerea aceluiaşi organ de stat
b. Fiecare cetăţean are dreptul la un singur vot pentru alegerea a organe diferite
c. Circumscripţiile electorale pentru alegerea aceluiaşi organ sunt egale ca număr de locuitori
Varianta corectă este:
A. a+c
B. a+b
C. b+c
Cărţi:
1. BARBU, C., Sisteme electorale, Universul Juridic, Bucureşti, 2010;

2. BÎRSAN, C., Convenţia europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole, Vol. I, Editura All
3. DELEANU, I., Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în dreptul comparat,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006;
5. GEAMĂNU, R.F., Elemente de drept electoral. Infracțiuni electorale, Ed. Praxis, București, 2015
6. IANCU, G., IANCU, V., Drept electoral, Ed. Universul Juridic, București, 2015
7. IONESCU, C., Regimuri politice contemporane, Ediţia 2, Editura C.H. Beck, 2006;
8. LIJPHART, A., Democraţia în societăţile plurale (trad. de L.–D. Dîrdală), Iaşi, Editura Polirom, 2002;
9. MARTIN, P., Sistemele electorale şi modurile de scrutin, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1999;
10. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S. (coord.), Constituţia României - comentariu pe articole, Editura
11. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E.S., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 15-a, vol. II,
12. RADU, A., BUTI, D., Sistemul politic românesc, Bucureşti, Editura ProUniversitaria, 2010;
13. RADU, A., Sisteme politice contemporane, Forme de guvernare în 29 de state, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2010;
14. TĂNĂSESCU, E.S., Legile electorale – comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;
Articole:
1. MURARU, I., Drepturile electorale ale cetăţenilor români, în revista Drepturile omului nr. 1/1992;
2. FĂRCAŞ, A., Reglementarea alegerilor pentru Parlamentul European, Revista română de drept comunitar
nr. 1/2006;
3. AVRIL, P., Un homme, une voix ?, Pouvoirs nr. 120/2006;
4. DE CAZALS, M., La dématérialisation du vote: un nouvel horizon pour la démocratie représentative?,
Revue de droit public nr. 1/2008;
5. COLLIARD, J.C., Les systèmes électoraux dans les Constitutions des pays de l’Union européenne, Cahiers
du Conseil Constitutionnel nr. 13/2002;
6. DELPEREE, F., Le contentieux électoral en Europe, Cahiers du Conseil Constitutionnel nr. 13/2002;
8. FATIN-ROUGE STEFANINI, M., Les discriminations positives en matière électorale aux États-Unis et en
France, Cahiers de droit constitutionnel nr. 23/2007;
9. GHEVONTIAN, R., La notion de sincérité du scrutin, Cahiers du Conseil Constitutionnel nr. 13/2002;
10. GUISELIN, E.P., L’âge, variable juridique des élections politiques, Revue de droit public nr. 1/2009;
11. HERIN, J.L., Les exclus du droit de vote, Pouvoirs nr. 120/2006;
12. MAYER, N., Qui vote pour qui et pourquoi?, Les modèles explicatifs du choix électoral, Pouvoirs nr.
120/2006;
13. PERRINEAU, P., Les usages contemporains du vote, Pouvoirs nr. 120/2006;
14. POPESCU, R.D., Repartiția teritorială a electoratului: circumscripțiile electorale ca modalitate de desemnare
a reprezentanților, în volumul II, AUB Drept/2011,
15. POPESCU, R.D, Sistemul electoral din România între nevoia schimbării și o mai bună reprezentare politică a
cetățenilor, în volumul I, AUB Drept/2013
16. POPESCU, R.D, Distorisiunile democrației reprezentative – influența sistemului electoral asupra reprezentării,
în volumul II, AUB Drept/2013
17. BARBU, S.G., TĂLVAN SIMA R.E., Exercitarea dreptului de vot de către cetățenii români aflați în străinătate,
în volumul II, AUB Drept/2013
18. PĂTRU, A.M., Managementul electoral în România. Evoluții și perspective, în volumul II, AUB Drept/2013
Legislaţie:
1. Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, publicată în Monitorul Oficial nr. 887 din 29
septembrie 2004, cu modificările ulterioare, republicată;
2. Legea nr. 115/2015 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, pentru modificarea Legii
administraţiei publice locale nr. 215/2001, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 393/2004 privind
Statutul aleşilor locali, publicată în Monitorul Oficial nr. 349 din 20 mai 2015;
3. Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputataţilor, precum şi pentru organizarea şi
functionarea Autorităţii Electorale Permanente, publicată în Monitorul Oficial nr. 553 din 24 iulie 2015, cu
modificările ulterioare;
4. Legea nr. 288/2015 privind votul prin corespondenţă, precum şi modificarea şi completarea Legii nr. 208/2015
privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii
Electorale Permanente, publicată în Monitorul Oficial nr. 866 din 19 noiembrie 2015, cu modificările ulterioare;
1. Decizia nr. 799/2015, publicată în M.Of nr. 862 din 19 noiembrie 2015
Cuvinte cheie: drept de vot, vot prin corespondență; Registru electoral;
Soluția pe scurt: revine Curţii Constituţionale competenţa de a verifica dacă prin garanţiile asociate votului prin
corespondenţă legiuitorul a reuşit să stabilească un just echilibru, pe de o parte, între principiul universalităţii raportat
la dreptul la vot [art. 15 alin. (1) coroborat cu art. 62 alin. (1) din Constituţie] şi principul suveranităţii naţionale,
caracterul liber şi corect al alegerilor, caracterul direct, secret şi liber exprimat al votului, pe de altă parte. Dispozițiile
Legii privind votul prin corespondență – constituționale
2. Decizia nr. 1177/2007, publicată în M.Of nr. 871 din 20 decembrie 2007
Cuvinte cheie: sistem electoral, vot uninominal, reprezentare, atribuirea mandatelor
Soluția pe scurt: instituirea acestei formule constituționale conferă Camerei Deputaților și Senatului aceeași
legitimitate, ambele fiind expresia voinței aceluiași corp electoral. Deși textul alin. (1) al art. 62 din Constituție obligă
la alegerea prin vot a Parlamentului, se lasă legiuitorului posibilitatea de a stabili prin lege tipul sistemului electoral,
precum și modalitățile concrete de organizare și desfășurare a scrutinului. Mai mult, art. 73 alin. (3) lit. a) din Legea
fundamentală prevede că "sistemul electoral" se reglementează prin lege organică.Legea supusă controlului de
constituționalitate prevede că deputații și senatorii se aleg în colegii uninominale, prin scrutin uninominal, potrivit
principiului reprezentării proporționale. O primă critică de neconstituționalitate vizează prevederile art. 29 alin. (16)
și art. 48 alin. (11) din lege, care dispun cu privire la atribuirea mandatelor de parlamentar către persoane de pe lista
națională suplimentară, fără ca această listă să fie votată de alegători, ceea ce, în opinia autorului sesizării, contravine
prevederilor art. 62 alin. (1) din Constituție referitoare la alegerea de către cetățeni a membrilor Parlamentului prin
vot direct. De asemenea, invocă încălcarea prevederilor art. 2 alin. (1) din Constituție, deoarece "o parte a membrilor
Parlamentului (organ reprezentativ) nu mai sunt aleși."
Analizând aceste critici, Curtea constată că ele sunt întemeiate și urmează să admită obiecția de neconstituționalitate
Sistemul votului uninominal mixt reglementat prin legea criticată se deosebește esențial de sistemele electorale la care
s-a făcut referire în punctul de vedere al Guvernului, sisteme mixte bazate pe votul multiplu. În sistemul electoral mixt
reglementat de textele criticate, opțiunile electorale ale cetățenilor pentru un anumit partid politic sau alianță ori
organizație a cetățenilor aparținând unei minorități naționale se exprimă în voturile date candidaților înscriși în
colegiile uninominale, nu și cu privire la cei care figurează pe lista națională suplimentară. Pentru a da dreptul la
atribuirea unui mandat, lista suplimentară trebuie "votată", iar nu "afișată". Pentru aceste considerente, Curtea constată
că dispozițiile art. 29 alin. (16) și art. 48 alin. (11) din lege sunt neconstituționale.
3. Decizia nr. 305/2008, publicată în M.Of nr. 213 din 20 martie 2008
Cuvinte cheie: minorități naționale, egalitatea în drepturi, discriminare
Soluția pe scurt: În jurisprudența sa, de exemplu, prin Decizia nr. 226 din 3 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 605 din 26 septembrie 2001, Curtea a reținut că, în virtutea prevederilor art. 19 pct. 3 din
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, exercitarea libertăților poate fi supusă anumitor limitări
ce trebuie însă stabilite în mod expres prin lege și care sunt necesare, printre altele, apărării securității naționale sau
ordinii publice. De asemenea, prin Decizia nr. 226 din 3 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 605 din 26 septembrie 2001, Curtea, referindu-se la prevederile art. 25 din Pactul internațional cu privire la
drepturile civile și politice, a reținut că dreptul de a fi ales trebuie exercitat fără restricții nerezonabile, ceea ce implică
posibilitatea existenței unor condiționări în exercițiul acestor drepturi. Or, condiția impusă de art. 29 alin. (5) din legea
criticată este necesară pentru exercitarea cu bună credință a dreptului de a fi ales și, de altfel, depozitul constituit se
restituie în condițiile prevăzute de art. 29 alin. (7) din lege. De altfel, dispoziții similare se regăsesc și în legislația
altor state membre ale Uniunii Europene.Curtea reține că prin Decizia nr. 53 din 12 februarie 2004, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 18 martie 2004, pronunțându-se asupra unor critici asemănătoare
privind participarea la alegeri a organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale, a statuat că o astfel de
reglementare este în sensul aplicării principiului egalității de șanse între cetățeni, prin înlăturarea, potrivit prevederilor
constituționale ale art. 4 alin. (2), a oricăror forme de discriminare, între altele, pe criterii "[...] de naționalitate, de
origine etnică, [...], de apartenență politică, [...]", precum și în concordanță cu art. 62 alin. (2) din Constituție, care
stabilește că "Organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi
pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc de deputat, în condițiile legii electorale. Cetățenii unei
minorități naționale pot fi reprezentați numai de o singură organizație"Astfel, prin Decizia nr. 2 din 30 iunie 1992,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 165 din 16 iulie 1992, a reținut că existența unui prag electoral
alternativ nu este contrară caracterului egal al votului exprimat în sensul art. 62 alin. (2) din Constituție, deoarece
semnificația egalității votului are o dublă accepțiune: pe de o parte, fiecare alegător are dreptul la un singur vot, iar pe
de altă parte, fiecare deputat sau senator trebuie să fie desemnat în cadrul unor circumscripții electorale egale ca
populație și nu ca număr de alegători.
4. Decizia nr. 157/2015, publicată în M.Of nr. 352 din 20 mai 2015
Cuvinte cheie: pierderea mandatului, aleși locali, egalitatea în drepturi
Soluția pe scurt: Curtea reține că prevederile criticate cuprinse în Legea nr. 393/2004 au mai făcut obiect al
controlului de constituționalitate exercitat prin prisma unor critici, în esență, similare. În acest sens, sunt, spre exemplu,
Decizia nr. 1.167 din 11 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 4 din 3 ianuarie
2008, Decizia nr. 779 din 1 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2008,
Decizia nr. 134 din 21 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 13 martie 2008,
Decizia nr. 273 din 24 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 243 din 13 aprilie 2009,
Decizia nr. 957 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 25 august 2010 și
Decizia nr. 565 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 19 decembrie
2014.Astfel, în ceea ce privește invocarea unui tratament juridic discriminatoriu, în privința încetării mandatului
aleșilor locali care au candidat pe listele unui partid politic/unei organizații a minorităților naționale, față de candidații
independenți, Curtea a reținut, în esență, că încetarea de drept a mandatului alesului local care a candidat pe listele
unui partid politic/unei organizații a minorităților naționale, subsecventă pierderii calității de membru al partidului
care l-a susținut și promovat pe parcursul campaniei electorale, este conformă cu logica internă a unei proceduri
electorale bazate pe principiul reprezentării proporționale, organizată sub forma scrutinului de listă, în cazul alegerilor
pentru consiliile locale și consiliile județene, în sensul în care listele de candidați pentru alegerea consiliilor locale și
a consiliilor județene sunt întocmite de către partidele politice, pe baza unei afinități de ordin politic și doctrinar
persoanelor propuse cu partidul care le susține. În aceste condiții, soluția legislativă criticată apare ca o consecință
firească și logică a pierderii calității de membru al partidului politic/organizației minorităților naționale, spre deosebire
de situația candidatului independent, a cărui alegere a depins în mod exclusiv de promovarea propriului program
politic
5. Decizia nr. 685/2011, publicată în M.Of nr. 606 din 28 august 2011
Cuvinte cheie: drept de vot, restrângerea drepturilor electorale, condamnare penală
Soluția pe scurt: Curtea s-a mai pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 64 și art. 71 din Codul penal, în
raport cu critici similare. În acest sens sunt Decizia nr. 438 din 15 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 354 din 8 mai 2008, și Decizia nr. 208 din 4 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 181 din 22 martie 2010, prin care Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor de lege criticate, reținând că, dincolo de posibilitatea oferită de Constituția
României prin art. 36 alin. (2) de a priva de dreptul de vot persoanele condamnate prin hotărâre judecătorească
definitivă, și art. 3 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale lasă statelor libertatea unei asemenea reglementări restrictive. Astfel, în jurisprudența sa, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a arătat că, în termenii art. 3 al Protocolului adițional la Convenție, părțile se
angajează să organizeze alegeri libere și nu rezultă din cuprinsul său că ele recunosc oricărei persoane dreptul la alegeri
libere, altfel spus, dreptul de vot al unui individ nu este garantat de art. 3, întrucât nu este un drept subiectiv propriu.
De asemenea, restricțiile referitoare la o categorie limitată de persoane, anume cele condamnate, care sunt în
executarea pedepselor privative de libertate, nu aduc atingere liberei exprimări a opiniei poporului privitoare la
alegerea corpului legislativ în sensul art. 3 din Protocolul adițional. În plus, prin deciziile mai sus-menționate, Curtea
a mai reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin Decizia nr. LXXIV (74) din 5 noiembrie 2007,
admițând recursul în interesul legii, a statuat că dispozițiile art. 71 din Codul penal referitoare la pedepsele accesorii
se interpretează în sensul că interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) (teza întâi)-c) din Codul penal nu se va
face automat, prin efectul legii, ci se va supune aprecierii instanței, în funcție de criteriile stabilite în art. 71 alin. 3 din
Codul penal
6. Decizia nr. 1013/2012, publicată în M.Of nr. 65 din 29 ianuarie 2013

Cuvinte cheie: restrângerea unor drepturi sau libertăți, dreptul de vot, dreptul de a fi ales, sistem electoral
Soluția pe scurt: în legătură cu drepturile electorale fundamentale, respectiv dreptul de vot și dreptul de a fi ales, în
jurisprudența Curții Constituționale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 503 din 20 aprilie 2010, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 28 mai 2010), s-a statuat că, în temeiul art. 73 alin. (3) lit. a) din
Constituție, potrivit căruia sistemul electoral se reglementează prin lege organică, legiuitorul ordinar are competența
exclusivă ca, subordonându-se principiilor statuate în art. 16 alin. (3), art. 37 și 40 din Legea fundamentală, să dezvolte,
la nivelul legislației infraconstituționale, condițiile concrete pentru exercitarea dreptului de a fi ales la nivelul fiecărei
funcții publice elective.De asemenea, prin Decizia nr. 226 din 3 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 605 din 26 septembrie 2001, referindu-se la prevederile art. 25 din Pactul internațional cu privire la
drepturile civile și politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din
20 noiembrie 1974, a statuat că "dreptul de a fi ales trebuie exercitat fără restricții nerezonabile, ceea ce implică
posibilitatea existenței unor condiționări în exercițiul acestor drepturi". Respinge, ca inadmisibilă, excepția de
neconstituționalitate a prevederilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaților și a
Senatului și pentru modificarea și completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice
locale, a Legii administrației publice locale nr. 215/2001 și a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali
SISTEMUL ELECTORAL II
SISTEMUL ELECTORAL II
CUPRINS

6.1. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare
6.2. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor prezidenţiale

 explicaţi organizarea şi desfăşurarea alegerilor.
6.1. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare
Reglementare: Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputataţilor, precum şi pentru organizarea
şi functionarea Autorităţii Electorale Permanente, publicată în Monitorul Oficial nr. 553 din 24 iulie 2015, cu
Operaţiunile electorale sunt:
 Stabilirea datei alegerilor;
 Stabilirea numărului, delimitarea şi numerotarea circumscripţiilor electorale şi a colegiilor electorale;
 Alcatuirea listelor electorale şi utilizarea certificatului de alegător;
 Stabilirea componenţei birourilor şi a oficiilor electorale:
 Biroul Electoral Central (BEC);
 Biroul electoral de circumscripţie;
 Oficiile electorale;
 Biroul electoral al secţiei de votare;
 Corpul experţilor electorali;
 Autoritatea Electorală Permanentă
 Stabilirea secţiilor de votare;
 Propunerea candidaturilor:
 Stabilirea buletinelor de vot, a semnelor şi a ştampilelor electorale;
 Campania electorală;
 Desfăşurarea votării;
 Stabilirea rezultatelor obţinute în alegeri:
 La secţii;
 La circumscripţiile electorale;
 Pe ţară.
6.2. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor prezidenţiale
Reglementare: Legea nr. 370/2004, pentru alegerea Preşedintelui României, publicată în Monitorul Oficial nr. 887
din 29 septembrie 2004 şi republicată în Monitorul Oficial nr. 650 din 12 septembrie 2011, cu modificările ulterioare
 Aceleaşi operaţiuni electorale, cu unele nuanţări legate de:
 Candidaturi;
 Rolul Curţii Constituţionale în supravegherea acestor alegeri;
 Stabilirea rezultatelor alegerilor.
Exercițiul A
Definiţi conceptul de prag electoral şi analizaţi necesitatea existenţei sale. Identificaţi în reglementările
sistemelor electorale ale statelor moderne prezenţa pragului electoral. Comentaţi pe scurt aceste
reglementări în legislaţia românească.

I. 1. Explicaţi tipurile de scrutin, după schema următoare:
Uninominal
Tipuri de scrutin Majoritar
De listă
Reprezentare
proporţională La nivel de ţară
Apropiată
Mixte
2. Analizaţi şi explicaţi care sunt procedeele de alterare a egalităţii votului.
1. Alegerile parlamentare se organizează şi se desfăşoară pentru desemnarea:

a. primarilor şi consilierilor locali;
b. deputaţilor şi a senatorilor;
c. şefului de stat.
2. Listele electorale sunt de două feluri:
a. obişnuite şi speciale;
b. permanente şi anuale;
c. permanente şi speciale.
3. În exercitarea atribuţiilor sale, Biroul Electoral Central lucrează legal după cum urmează:
a. în prezenţa majorităţii absolute membrilor săi; hotărârile se iau cu votul majorităţii membrilor prezenţi şi
se aduc la cunoştinţă în şedinţă secretă;
b. în prezenţa majorităţii membrilor săi; emite hotărâri, care se iau cu votul majorităţii membrilor prezenţi;
hotărârile se aduc la cunoştinţă în şedinţă publică;
c. în prezenţa majorităţii absolute membrilor săi; hotărârile se iau cu votul a 50 % plus unu din membrii
prezenţi; hotărârile se aduc la cunoştinţă în şedinţă publică.
4. Alegerea Preşedintelui României se poate desfăşura:
a. în două tururi de scrutin, dacă în primul tur nici un candidat nu a obţinut majoritatea absolută a votului
alegătorilor înscrişi în listele electorale, prin scrutin de listă;
b. într-un singur tur de scrutin, fiind desemnat câştigător cel ce a obţinut cel mai mare număr de voturi;
c. în două tururi de scrutin, dacă în primul tur nici un candidat nu a obţinut cel puţin majoritatea votului
alegătorilor înscrişi în listele electorale, prin scrutin uninominal.
Cărţi:
1. BARBU, C., Sisteme electorale, Universul Juridic, Bucureşti, 2010;
2. BÎRSAN, C., Convenţia europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole, Vol. I, Editura All
5. GEAMĂNU, R.F., Elemente de drept electoral. Infracțiuni electorale, Ed. Praxis, București, 2015
6. IANCU, G., IANCU, V., Drept electoral, Ed. Universul Juridic, București, 2015
7. IONESCU, C., Regimuri politice contemporane, Ediţia 2, Editura C.H. Beck, 2006;
8. LIJPHART, A., Democraţia în societăţile plurale (trad. de L.–D. Dîrdală), Iaşi, Editura Polirom, 2002;
9. MARTIN, P., Sistemele electorale şi modurile de scrutin, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1999;
10. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S. (coord.), Constituţia României - comentariu pe articole, Editura
12. RADU, A., BUTI, D., Sistemul politic românesc, Bucureşti, Editura ProUniversitaria, 2010;
13. RADU, A., Sisteme politice contemporane, Forme de guvernare în 29 de state, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2010;
14. TĂNĂSESCU, E.S., Legile electorale – comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;
Articole:
1. MURARU, I., Drepturile electorale ale cetăţenilor români, în revista Drepturile omului nr. 1/1992;
2. FĂRCAŞ, A., Reglementarea alegerilor pentru Parlamentul European, Revista română de drept comunitar
nr. 1/2006;
3. AVRIL, P., Un homme, une voix ?, Pouvoirs nr. 120/2006;
4. DE CAZALS, M., La dématérialisation du vote: un nouvel horizon pour la démocratie représentative?,
Revue de droit public nr. 1/2008;
5. COLLIARD, J.C., Les systèmes électoraux dans les Constitutions des pays de l’Union européenne, Cahiers
du Conseil Constitutionnel nr. 13/2002;
6. DELPEREE, F., Le contentieux électoral en Europe, Cahiers du Conseil Constitutionnel nr. 13/2002;
8. FATIN-ROUGE STEFANINI, M., Les discriminations positives en matière électorale aux États-Unis et en
France, Cahiers de droit constitutionnel nr. 23/2007;
9. GHEVONTIAN, R., La notion de sincérité du scrutin, Cahiers du Conseil Constitutionnel nr. 13/2002;
10. GUISELIN, E.P., L’âge, variable juridique des élections politiques, Revue de droit public nr. 1/2009;
11. HERIN, J.L., Les exclus du droit de vote, Pouvoirs nr. 120/2006;
12. MAYER, N., Qui vote pour qui et pourquoi?, Les modèles explicatifs du choix électoral, Pouvoirs nr.
120/2006;
13. PERRINEAU, P., Les usages contemporains du vote, Pouvoirs nr. 120/2006;
14. POPESCU, R.D., Repartiția teritorială a electoratului: circumscripțiile electorale ca modalitate de
desemnare a reprezentanților, în volumul II, AUB Drept/2011,
15. POPESCU, R.D, Sistemul electoral din România între nevoia schimbării și o mai bună reprezentare
politică a cetățenilor, în volumul I, AUB Drept/2013
16. POPESCU, R.D, Distorisiunile democrației reprezentative – influența sistemului electoral asupra
reprezentării, în volumul II, AUB Drept/2013
17. BARBU, S.G., TĂLVAN SIMA R.E., Exercitarea dreptului de vot de către cetățenii români aflați în
străinătate, în volumul II, AUB Drept/2013
18. PĂTRU, A.M., Managementul electoral în România. Evoluții și perspective, în volumul II, AUB
Drept/2013
Legislaţie:
1. Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, publicată în Monitorul Oficial nr. 887 din 29
septembrie 2004, cu modificările ulterioare, republicată;
2. Legea nr. 115/2015 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, pentru modificarea Legii
administraţiei publice locale nr. 215/2001, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 393/2004 privind
Statutul aleşilor locali, publicată în Monitorul Oficial nr. 349 din 20 mai 2015;
3. Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputataţilor, precum şi pentru organizarea şi
functionarea Autorităţii Electorale Permanente, publicată în Monitorul Oficial nr. 553 din 24 iulie 2015, cu
4. Legea nr. 288/2015 privind votul prin corespondenţă, precum şi modificarea şi completarea Legii nr. 208/2015
privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii
Electorale Permanente, publicată în Monitorul Oficial nr. 866 din 19 noiembrie 2015, cu modificările ulterioare;
REFERENDUMUL
REFERENDUMUL
CUPRINS
7.1. Democraţia directă şi democraţia reprezentativă
7.2. Instrumentele democraţiei semi-directe în Constituţia României
7.3 Regimul juridic al referendumului

 stabiliţi elementele definitorii ale democraţiei directe şi ale democraţiei
reprezentative
 analizaţi instrumentele democraţiei semi-directe din Constituţia României;
 identificaţi efectele tipurilor de referendum.

7.1. Democraţia directă şi democraţia reprezentativă
 Sistemul electoral descrie realitatea conform căreia cetăţenii pot participa în mod nemijlocit la exercitarea puterii
de stat prin desemnarea unor reprezentanţi care, o dată aleşi, pe durata mandatului ce le-a fost acordat, vor exercita
puterea în numele şi pe seama întregului popor. Acest mod de instaurare şi exercitare a puterii de stat poartă denumirea
de democraţie reprezentativă, datorită faptului că deţinătorul puterii de stat, poporul, nu o exercită în mod direct,
nemijlocit, ci deleagă exerciţiul puterii unui grup restrâns de cetăţeni (guvernanţii) prin procedeul alegerilor.
Democraţia reprezentativă nu este lipsita de unele dezavantaje, cel mai des citat fiind acela că există posibilitatea ca
clasa guvernanţilor să se distanţeze atât de mult de cei guvernaţi încât să ajungă să exercite puterea de stat pentru sine
şi nu pentru popor. Pentru a preveni acest neajuns au fost imaginate multiple instituţii şi mecanisme, politice şi
juridice, precum separaţia puterilor în stat, sau forme de control din partea poporului asupra reprezentanţilor săi, cum
ar fi răspunderea în dreptul public.
 Acest procedeu de guvernare nu este unic. Astfel, se cunosc state care practică exercitarea directă, de către
popor, a puterii de stat doar în privinţa funcţiei legislative, celelalte funcţii statale fiind delegate unor autorităţi
desemnate de fie prin alegeri, fie pe calea numirii.
 Într-o încercare de înlăturare a neajunsurilor celor două sisteme de guvernământ menţionate anterior şi pentru a
valorifica aspectele lor pozitive, mai ales după al doilea război mondial s-au înscris în constituţii, alături de regulile
tradiţionale ale democraţiei reprezentative şi unele instrumente specifice democraţiei directe. Instrumentul
democraţiei directe cel mai des utilizat a fost şi rămâne referendumul, întrucât el reprezintă modul cel mai eficient
şi clar de consultare directă a voinţei populare, dar mai pot fi citate în acelaşi sens şi plebiscitul sau iniţiativa
populară. Sistemul de guvernământ născut din îmbinarea democraţiei reprezentative cu unele instrumente proprii
democraţiei directe a primit în doctrină denumirea de democraţie semi-directă sau, în măsura în care participarea
directa a poporului se realizează nu doar prin instrumente juridice, ci şi prin unele de natură eminamente politică
(dezbaterea publică a proiectelor de lege, veto popular, etc.), democraţie participativă.
Exercițiul A
Identificaţi şi explicaţi pe scurt formele de manifestare ale democraţiei directe reglementate în

Constituţia României.
7.2. Instrumentele democraţiei semi-directe în Constituţia României

 Constituţia României adoptată în 1991 a reţinut atât referendumul, cât şi iniţiativa populară ca modalităţi de
facilitare a participării directe a poporului la exercitarea puterii de stat. De aici rezultă că nu poate exista o a treia
modalitate prin care puterea de stat să fie exercitata în România, dar şi că oricare din cele două modalităţi menţionate
pot fi utilizate cu egală îndreptăţire, în condiţii legale, nici referendumul şi nici exercitarea puterii prin organe
reprezentative neputând fi considerate a avea natură subsidiară unul faţă de celălalt.
Iniţiativa populară
Iniţiativa populară reprezintă o procedură prin care populaţia unui stat dă impulsul (iniţiază) un proces decizional;
acest început de decizie se poate finaliza tot cu intervenţia poporului (referendum) sau printr-o decizie adoptată de
autorităţile legal desemnate de acesta (lege adoptată de Parlament).
Referendumul
La un nivel foarte general, referendumul este definit în doctrină drept o procedură de consultare democratică a
populaţiei. Consultarea poate fi iniţiată de autorităţile statului sau chiar de populaţia înseşi; ea poate avea un pur
caracter informativ, spre o mai clară exprimare a voinţei generale, sau un caracter decizional, care să se impună şsi
autorităţilor care au solicitat-o. Însă, datorită faptului că prin referendum, cel mai adesea, poporul apare în calitate de
arbitru pentru probleme fie extrem de importante, fie extrem de generale se consideră că el este prin excelenţă un mod
de exercitare directă a puterii de stat.
Iniţiativa populară - procedură de iniţiere a unui proces decizional de către populaţia unui stat (se poate
finaliza cu o nouă intervenţie – decizională - din partea populaţiei)
Referendum - procedură de consultare democratică a populaţiei de către autorităţile statului.
(lat. gerunziu refero) Populaţia = arbitru → garanţie pentru legitimitatea deciziei.
Plebiscit - procedură de consultare a plebei / populaţiei de către autorităţile unui stat, de regulă
(lat. plebs + scire) pentru confirmarea / întărirea legitimităţii autorităţii iniţiatoare
Tipuri de referendum
 Din punct de vedere cronologic, referendumul a fost prevăzut în Constituţia din anul 1948 (art. 39 potrivit căruia
decizia consultării revenea Marii Adunări Naţionale), în Constituţia din anul 1965 (art. 43 potrivit căruia Marea
Adunare Natională hotăra consultarea poporului prin referendum, asupra măsurilor de importanţă deosebită care
privesc interese supreme ale ţării). Referendumul este nominalizat în Constituţia actuală în art. 2, 90, 95 şi în art.
151. Referendumul local a fost, pentru prima dată, reglementat prin Legea nr. 69/1991 privind administraţia
publică locală, fiind menţinut şi prin actuala reglementare, Legea nr. 215/2001.
 Art. 2 din Constituţie mentionează, limitativ, instrumentele prin care se poate realiza puterea de stat fără a stabili
nicio ierarhizare între aceste instrumente. Această enumerare fiind făcută de către însăşi puterea constituantä,
legitimitatea ei nu poate fi contestată de niciuna dintre puterile instituite de aceasta. Prin urmare, referendumul
este unul din instrumentele prin care se realizează puterea de stat, cu egală legitimitate ca şi autorităţile
reprezentative.
 Art. 90 din Constituţie consacră un referendum de tip consultativ, facultativ, referitor la chestiuni de principiu şi
prin care se urmăreşte o simplă consultare populară şi nu luarea unei decizii, care are, aşadar, toate trăsăturile
unui plebiscit.
 Art. 95 din Constituţie consacră un referendum obligatoriu, de natură decizională, dar care vizează un anumit
aranjament instituţional şi nu adoptarea sau abrogarea unui act normativ. Prin această consultare populară se
realizează una din singularele forme ale mandatului imperativ, prin aceea că referendumul organizat ulterior
suspendării din funcţie a Preşedintelui României pentru a decide revocarea sau nu a mandatului său, are dubla
dimensiune a unei forme de răspundere specifică dreptului public, fiind în acelaşi timp şi o manifestare a
particularităţilor sancţiunilor normelor de drept constituţional.
 Art. 151 din Constituţie consacră un referendum de tip obligatoriu, decizional, normativ la nivel constituţional.
Decizia astfel adoptată este una de o importanţă care justifică recursul la exercitarea directă a puterii de stat de
către popor, legitimitatea ei fiind astfel pusă în afara oricărei îndoieli. Reglementarea juridică a referendumului
se regăseşte în Constituţie şi în legea organică corespunzătoare, Legea nr. 3/2000,. Această lege stabileşte detaliat
modul de organizare şi desfăşurare al referendumurilor, atât naţionale, definite ca forma şi mijlocul de consultare
directă şi de exprimare a voinţei suverane a poporului român, cât şi locale, ce pot fi organizate cu privire la
probleme de interes deosebit pentru unităţile administrativ-teritoriale.
7.3 Regimul juridic al referendumului
 Art. 3 din Legea 3/2000 precizează că nu pot fi supuse referendumului problemele care, potrivit art. 152 din
Constituţia României, nu pot face obiectul revizuirii legii fundamentale.
 De asemenea, Legea nr. 3/2000 reproduce cele trei situaţii în care se poate organiza referendum naţional,
conform Constitutiei, şi stabileşte că la acesta pot participa doar cetăţenii cu drept de vot, indiferent că aceştia au
domiciliul în tară sau în străinătate.
 Art. 5 din lege precizează două tipuri de cvorum, unul de participare, obligatoriu a fi atins pentru ca referendumul
să fie considerat valabil, iar celălalt de aprobare, obligatoriu a fi atins pentru ca rezultatul referendumului să fie
validat. Astfel, în prezent, în România, referendumul este valabil dacă la acesta participă cel putin 30% din
numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente, iar rezultatul referendumului este validat dacă
opţiunile valabil exprimate reprezintă cel putin 25% din cei înscrişi pe listele electorale permanente.
 Operaţiunile pentru desfăşurarea referendumului se realizează în conformitate cu legea alegerilor parlamentare,
pentru cel national, şi respectiv în conformitate cu legea alegerilor locale pentru cel local. Ca şi în cazul alegerilor,
referendumurile pot fi organizate numai duminica. Controlul cu privire la regularitatea procedurală a
referendumului naţional poate fi exercitat numai de Curtea Constituţională.
 Ȋn materie de regim juridic al referendumului, unele condiţii au format obiect de reflecţie în Liniile directoare
cu privire la referendumul constituţional la nivel national adoptate de către Comisia de la Veneţia cu prilejul celei
de-a 47 adunări generale în 6-7 iulie 2001 ori în Codul de bune practici cu privire la referendum adoptate la a 70-
a adunare generală în 16-17 martie 2007. Cu precădere în materia referendumului decizional de natură
constitutională, ceea ce ar trebui să fie favorizat de legislaţia pertinentă, aşa cum s-a arătat în Liniile directoare
menţionate, nu este cvorum-ul de participare, ci cel de aprobare.
 Ȋn ceea ce priveşte controlul jurisdicţional asupra referendumului, Liniile directoare citate precizează mai multe
niveluri şi posibile forme de control: asupra dreptului de vot şi a modului său concret de exercitare, asupra
regularităţii modului în care se desfăşoară întreaga procedură, asupra validităţii obiectului asupra căruia poartă
referendumul (mai ales când e vorba de un referendum decizional care poartă asupra unui act normativ sau
proiect).
 Referendumul conform Constituției din România:
Exercițiul B
Care este diferenţa dintre plebiscit şi referendum ?
Exercițiul C
În sistemul juridic românesc există consacrat dreptul de revocare a mandatului ? Examinaţi-l.
7.4 Lucrare de verificare Unitatea 7
1. Iniţiativa legislativă aparţine:

a) Deputaţilor şi senatorilor, preşedintelui României, guvernului
b) Deputaţilor sau senatorilor, preşedintelui României, Guvernului
c) Deputaţilor şi senatorilor, guvernului, cetăţenilor
2. Iniţiativa populară constituţională aparţine:
a) Tuturor cetăţenilor
b) Cetăţenilor cu drept de vot
c) Anumitor cetăţeni cu drept de vot
3. Iniţiativa legislativă populară aparţine:
a) 100 000 cetăţeni cu drept de vot
b) 500 000 cetăţeni cu drept de vot
c) 250 000 cetăţeni cu drept de vot
4. După criteriul efectelor produse, referendumul poate fi:
a) Normativ, constituţional
b) Decizional, consultativ
c) Obligatoriu, facultativ
5. După criteriul competenţei discreţionare, referendumul poate fi:
a) Obligatoriu, facultativ
b) Decizional, consultativ
c) Veto popular, convenţional
6. Referendumul consacrat de art.90 din Constituţia României este un referendum:
a) Facultativ şi decizional
b) Consultativ şi facultativ
c) Obligatoriu şi consultativ
7. Referendumul consacrat de art.151 din Constituţia României este un referendum:
a) Facultativ şi decizional
b) obligatoriu şi consultativ
c) Obligatoriu şi decizional
8. Singura voinţă care nu poate fi limitată este voinţa:
a) Parlamentului
b) Poporului
c) Partidelor politice
9. Referendumul pentru revizuirea Constituţiei este un referendum:
a) Decizional
b) Obligatoriu
c) Facultativ
d) Consultativ
e) Legal
f) Constituţional
g) Convenţional
Varianta corectă este:
A. a+c+f
B. a+b+f
C. b+d+f
10. În funcţie de obiectul asupra căruia poartă decizia luată de către popor, se distinge între:
a) referendumul obligatoriu şi referendumul facultativ;
b) referendumul normativ şi referendumul abrogativ;
c) referendumul decizional şi referendumul consultativ;
d) referendumul constituţional, referendumul legal şi referendumul convenţional.
11. Nu reprezintă niciodată o procedură cu caracter decizional:

a) iniţiativa popularã constituţionalã;
b) referendumul;
c) plebiscitul.
12. În funcţie de tipul de decizie adoptată în cadrul referendumului, se face distincţia între:
a) referendumul obligatoriu şi referendumul facultativ;
b) referendumul normativ şi referendumul abrogativ;
c) referendumul decizional şi referendumul consultativ;
d) referendumul constituţional, referendumul legal şi referendumul convenţional.
13. Referendumul naţional organizat în condiţiile art. 90 din Constituţie este:
a) consultativ şi obligatoriu;
b) decizional şi facultativ;
c) decizional şi obligatoriu;
d) consultativ şi facultativ.
14. Referendumul privind revizuirea Constituţiei României este valabil dacã la acesta participã:
a) cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale;
b) majoritatea absolutã a persoanelor înscrise în listele electorale speciale;
c) cel puţin douã treimi din numărul persoanelor cu drept de vot;
d) cel puţin trei pătrimi din numărul persoanelor înscrise în listele electorale;
e) jumătate din numărul persoanelor înscrise în listele electorale.
15. În România, organizarea şi desfăşurarea referendumului este reglementatã prin:
a) lege organicã;
b) lege ordinarã;
c) ordonanţã simplã;
d) hotărâre a Guvernului României.
II. 1. Comentaţi următoarea schemă:
normativ /
abrogativ
decizional
Efecte
constituţional
juridice legal
convenţional
consultativ
obligatori manifestare de voinţă a

u uneia sau mai multor
Initiativa autorităţi
facultati
v Manifestare de voinţă a electoratului
≠ initiativă populară
Obiect
Texte aprobate de parlament
Proiect
Propunere concretă
Chestiune de principiu
2. Identificaţi şi analizaţi textele din Constituţia României care consacră referendumul.

Cărţi:
1. DĂNIŞOR, D. C., Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I. Teoria generală, Ed. C. H. Beck,
Bucureşti, 2007;
5. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E.S. (coord.), Constituţia României-comentariu pe articole, Editura
6. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E.S., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 15-a, vol. 2, Editura
7. SARTORI, G., Teoria democraţiei reinterpretată, Ed. Polirom, Iaşi, 1999;
8. USVAT, L. F., Referendumul, Ed. Universul Juridic, București, 2012
Articole:
1. COMAN-KUND, F., Consideraţii privind referendumul local în România, în Revista de Drept Public nr.
3/2004;
2. POPESCU, C.– L., Referendumul consultativ privind parlamentul unicameral şi reducerea numărului
parlamentarilor, în Curierul Judiciar nr. 10/2009.
Legislaţie:
1. Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului publicată în Monitorul Oficial nr. 84 din
24 februarie 2000, cu modificările ulterioare;
1.Decizia nr. 612/2017 publicată în M. Of. nr. 922 din 23 noiembrie 2017
Cuvinte-cheie: referendum, bicameralism
Soluția pe scurt: Curtea reţine că, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea fundamentală, referendumul reprezintă modalitatea
prin care poporul român exercită în mod direct suveranitatea naţională, constituind un mecanism eficient de
manifestare a democraţiei directe. Consultarea voinţei populare prin referendum naţional, ca modalitate de exprimare
a suveranităţii, se realizează prin trei tipuri de referendum naţional, şi anume, cel iniţiat de Preşedintele României
asupra unor probleme de interes naţional, prevăzut de art. 90 din Constituţie, cel organizat cu privire la demiterea
Preşedintelui României în cadrul procedurii reglementate în art. 95 din Legea fundamentală şi cel prin care se aprobă
revizuirea Constituţiei, conform art 151 alin. (3) din Legea fundamentală. În considerarea competenţelor specifice
atribuite la nivel constituţional în ce priveşte fiecare tipologie de referendum naţional, art. 15 alin. (1) din Legea nr.
3/2000, în forma în prezent în vigoare, precizează tipul de act normativ prin care se stabileşte organizarea
referendumului şi data acestuia, precum şi autoritatea care îl va emite, în funcţie de legitimarea sa constituţională în
ceea ce priveşte declanşarea referendumului. Astfel, obiectul şi data referendumului naţional se stabilesc prin lege, în
cazul referendumului privind revizuirea Constituţiei, prin hotărâre a Parlamentului, în cazul referendumului privind
demiterea Preşedintelui României şi prin decret al Preşedintelui României, în cazul referendumului cu privire la
probleme de interes naţional.
Diferenţierea pe care textul menţionat din Legea nr. 3/2000 o face între cele trei tipuri de referendum sub aspectul
actului normativ care, în procedura organizării şi desfăşurării acestuia, stabileşte obiectul şi data la care va avea loc,
este justificată prin prisma prevederilor constituţionale care conferă competenţa de a declanşa un referendum, respectiv
Preşedintelui României, prin decret, în ce priveşte referendumul asupra unor probleme de interes naţional, şi
Parlamentului, prin hotărâre, în situaţia demiterii Preşedintelui României, respectiv prin lege, în cazul revizuirii Legii
fundamentale. Pentru coerenţa procedurii este raţional ca aceeaşi autoritate care iniţiază organizarea referendumului
să fie şi cea care stabileşte data şi obiectul referendumului. Pentru ipoteza în discuţie în speţă, Curtea reţine că
Parlamentul este cel care adoptă, cu o majoritate de două treimi sau, după caz, de trei pătrimi din numărul deputaţilor
şi senatorilor, proiectul sau propunerea de revizuire a Constituţiei. Pentru a deveni definitivă, revizuirea trebuie
aprobată prin referendum, primind astfel legitimitate deplină prin girul voinţei generale a poporului. De aceea, în
vederea asigurării unui mecanism procedural complet, care să confere eficacitate demersului legislativ de adoptare a
legii de revizuire, incluzând şi reglementarea etapei finale a acestuia, Parlamentul este îndreptăţit să stabilească, printr-
o lege distinctă, data referendumului, fixând astfel în timp momentul la care legea pe care a adoptat-o va fi supusă
aprobării populare. Spre deosebire de această ipoteză, în cazul suspendării din funcţie a Preşedintelui, Parlamentul
stabileşte data referendumului printr-o hotărâre, aceasta fiind emisă în exercitarea funcţiei de control pe care o exercită,
tot în virtutea atribuţiilor sale constituţionale. In schimb, revizuirea Constituţiei, ca lege fundamentală a statului,
realizându-se printr-o lege de modificare şi/sau completare a acesteia, este firesc ca actul normativ referitor la
organizarea referendumului să fie tot o lege. Aşadar, Curtea constată că prevederea cuprinsă în articolul unic pct. 2
din legea criticată, cu referire la art. 6 alin. (5) fraza a doua din Legea nr. 3/2000, potrivit căreia Guvernul stabileşte
prin hotărâre data referendumului şi aduce la cunoştinţă publică, de îndată, prin mijloace de comunicare în masă, data
acestuia, contravine dispoziţiilor art. 151 alin. (3) din Constituţie.
2. Decizia nr.731/2012 publicată în M. Of. nr.478 din 12 iulie 2012

Cuvinte-cheie: referendum, demitere Președinte, principiul simetriei
Soluția pe scurt: Curtea amintește că, în Codul de bune practici în materie de referendum, adoptat în 2007, Comisia
europeană pentru democrație prin drept (Comisia de la Veneția) a recomandat statelor asigurarea unei stabilități în
ceea ce privește legislația în această materie. Prin Decizia nr. 147 din 21 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 162 din 7 martie 2007, Curtea a examinat obiecția de neconstituționalitate formulată
împotriva prevederilor Legii nr. 129/2007 pentru modificarea și completarea Legii nr. 3/2000, anterior promulgării
acesteia, care, în forma supusă controlului de constituționalitate, prevedea modalități diferite de aprobare prin
referendum a demiterii Președintelui României, după cum acesta fusese ales în primul sau în al doilea tur de scrutin,
în condițiile prevăzute la art. 81 alin. (2), respectiv art. 81 alin. (3) din Constituția României. Curtea a reținut cu acel
prilej că, prin modificarea cuprinsului art. 10 din Legea nr. 3/2000, legiuitorul a dorit să aplice, sub aspectul voturilor
exprimate, principiul simetriei juridice la alegerea Președintelui României în al doilea tur de scrutin și la demiterea
acestuia ca urmare a consultării populare. Curtea a constatat că, bazându-și soluțiile pe principiul simetriei, legiuitorul
nu a ținut seama de faptul că aplicarea acestui principiu în dreptul public, cu atât mai mult în dreptul constituțional,
cu deosebire la organizarea și funcționarea autorităților publice, nu este posibilă. Principiul simetriei este un principiu
al dreptului privat, fiind exclusă posibilitatea aplicării acestuia în dreptul public. De aceea, normele constituționale
sunt asimetrice prin excelență, motiv pentru care Curtea a reținut că exigențele stabilite de Constituție pentru alegerea
Președintelui României și cele care se referă la demiterea acestuia în urma unui referendum nu sunt simetrice, deoarece
ele reprezintă instituții juridice diferite, cu roluri și scopuri diferite, fiecare având un tratament juridic distinct. Curtea
constată că Legea pentru modificarea art. 10 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului
este constituțională, având în vedere că niciun text constituțional nu condiționează dreptul legiuitorului de a opta
pentru fixarea unei anumite majorități care să se pronunțe pentru demiterea prin referendum a Președintelui României.
3. Decizia nr. 471/2013 publicată în M. Of. nr 754 din 04 decembrie 2013

Cuvinte-cheie: referendum, participare, cvorum
Soluția pe scurt: Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 3/2000, în aceeași redactare de principiu, a mai
fost supusă controlului de constituționalitate în raport cu critici similare celor formulate în prezenta cauză. Astfel, prin
Decizia nr. 334 din 26 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 407 din 5 iulie 2013, Curtea
Constituțională a respins ca neîntemeiată obiecția de neconstituționalitate formulată de un număr de 83 de deputați
constatat că "dispozițiile Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea
referendumului sunt constituționale în măsura în care nu se aplică referendumurilor organizate în decurs de un an de
la data intrării în vigoare a legii."Criticile de neconstituționalitate examinate de Curtea Constituțională cu acel prilej
au privit, ca și în prezenta cauză, diminuarea cvorumului de participare la referendum (de la 50% la 30%), modificare
legislativă apreciată de autorii sesizării ca fiind în contradicție cu prevederile art. 1 alin. (3) și (5), art. 2 și art. 147
alin. (4) din Constituție, precum și de natură a crea instabilitate legiDupă pronunțarea deciziei Curții Constituționale,
Președintele României a solicitat Parlamentului, în temeiul prevederilor art. 77 alin. (2) din Constituție, reexaminarea
aceleiași legiÎn urma reexaminării, Camera Deputaților, în calitate de Cameră decizională, a respins cererea de
reexaminare și a adoptat Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea
referendumului, care a fost retransmisă Președintelui României spre promulgarePreședintele României și-a exercitat
și dreptul prevăzut de art. 77 alin. (3) și de art. 146 lit. a) din Constituție, de a sesiza Curtea Constituțională cu
verificarea constituționalității aceleiași legi înainte de promulgare, această sesizare făcând obiectul cauzei de față.
Criticile deja examinate în cauza soluționată prin Decizia nr. 334 din 26 iunie 2013 a Curții Constituționale:
reglementarea unui cvorum de participare la referendum de 30% din numărul persoanelor înscrise pe listele electorale
permanente, prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (3) și art. 2 din ConstituțieDin analiza textelor constituționale în
vigoare și a actelor internaționale în materie, Curtea a constatat că prevederile art. 2 alin. (1), art. 90, art. 95 alin. (3)
și art. 151 alin. (3) din Constituție nu dispun expres cu privire la un anumit prag de participare la vot. Curtea nu a
identificat vreun text care să impună ori să recomande un cvorum de participare la referendum, toate dispozițiile
constituționale făcând referire la stabilitatea legislației electorale, inclusiv cea cu privire la referendum. Prin urmare,
a conchis Curtea, "reglementarea sau modificarea condițiilor privind validarea referendumului este de competența
exclusivă a legiuitorului, numai acesta fiind cel îndreptățit să reglementeze organizarea și desfășurarea prin lege
organică a referendumului".
4. Decizia nr.567/2006 publicată în M.Of. nr. 613 din 14 iulie 2006

Cuvinte-cheie: referendum, atribuții Președinte, problem de interes național
Soluția pe scurt: Potrivit art. 90 din Constituție "Președintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere
poporului să-și exprime, prin referendum, voința cu privire la probleme de interes național". Din examinarea textului
constituțional, rezultă că acesta nu definește, pe de o parte, nici "problemele de interes național", iar pe de altă parte,
nu prevede nici că aceste probleme vor fi stabilite ulterior prin lege. În lipsa unor astfel de precizări dispozițiile art.
12 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 adaugă la textul constituțional invocat, care stabilește doar procedura referendumului
inițiat de Președinte cu privire la "probleme de interes național", ce presupune două faze:
a) consultarea Parlamentului, care urmează să adopte o hotărâre în ședința comună a celor două Camere, cu votul
majorității deputaților și senatorilor asupra referendumului inițiat de Președintele României. În situația în care
Parlamentul nu a fost consultat Președintele nu va putea proceda la inițierea referendumului;
b) consultarea poporului, care își exprimă voința cu privire la problemele de interes național ce îi sunt supuse de către
Președinte.
Din cele arătate se deduce, fără echivoc, că art. 90 din Constituție stabilește competența exclusivă a Președintelui în
determinarea problemelor de interes național ce se supun referendumului, chiar dacă consultarea Parlamentului este
obligatorie. Numai Președintele României are dreptul de a decide care sunt problemele de interes național și, în cadrul
acestora, de a stabili, prin decret, problema concretă ce se supune referendumului și data desfășurării acestuia. Sub
acest aspect, Curtea constată că enumerarea limitativă în cuprinsul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 a unor situații
considerate a fi "probleme de interes național" este de natură a îngrădi dreptul Președintelui de a consulta poporul.
PARLAMENTUL
PARLAMENTUL I
CUPRINS

8.1. Funcţiile Parlamentului;
8.2. Structura Parlamentului;
8.3. Organizarea internă a Parlamentului;
8.4. FuncţionareaParlamentului;
8.4.1. Legislatura
8.4.2. Sesiunea
8.4.3. Şedinţele
8.4.4. Sistemul de vot
8.5. Lucrarea de verificare Unitatea 8

 stabiliţi diferenţa între structura Parlamentului şi organizarea sa internă;
 identificaţi funcţiile Parlamentului;
 explicaţi categoriile de acte ale Parlamentului;
 realizaţi distincţia dintre incompatibilităţile şi imunităţile parlamentare
Parlamentul  instituţie politică şi juridică formată din una sau mai multe camere, fiecare alcătuită dintr-un
număr de membri ce dispun de putere de decizie.
Sediul materiei (sumar):
 Constituția României, Titlul 3, Capitolul 1, art. 61-art.79
 Regulamentele Parlamentare (3 regulamente)
* Regulamentul Camerei Deputaților
* Regulamentul Senatului
* Regulamentul activităților comune ale Camerei Deputaților si Senatului
8.1. Funcţiile Parlamentului
 Împuternicirile parlamentului trebuie să valorifice poziţia statală pe care acesta o ocupă şi trebuie să fie specifice
înfăptuirii, la cel mai înalt nivel, a conducerii statale, pentru că este ales direct de către cetăţeni; reprezintă voinţa
poporului. Ca urmare, funcţiile parlamentului sunt de conducere (deliberative).
 Parlamentul este puterea legislativă, unicul organ legiuitor. Au fost exprimate si rezerve pentru că, Parlamentul
nu este singurul care “face” legi, el împarte această funcţie cu guvernul (iniţiativa legislativă, legislaţia delegată),
(limite ale funcţiilor parlamentului). Totuși, reținem că în conforitate cu Constituția României, Parlamentul este unica
autoritate legiuitoare (art. 61), Guvernul având posibilitatea să “legifereze” doar în urma delegării legislative (putere
delegată).
 Parlamentul are funcţii de control. Se pune întrebarea dacă parlamentul poate avea funcţia constituantă, precum
şi funcţii jurisdicţionale. Funcţia constituantă şi funcţia legislativă nu se confundă, pentru că parlamentul doar
legiferează. Parlamentul poate avea funcţii constituante, dar dacă le primeşte prin dispoziţii constituţionale exprese.
În România, Parlamentul conform art. 151 din Constitutie, este implicat în procesul revizuirii
 O altă problemă este dacă parlamentul are o funcţie jurisdicţională. Răspunderea şefului de stat sau miniştrilor,
urmată de posibilitatea suspendării sau demiterii lor din funcţie, are prin excelenţă, un caracter politic. Spre exemplu,
răspunderea Șefului de Stat (ex: suspendarea art. 95) cât și alte sancțiuni aplicate de Parlament, sunt eminamente
politice și fac parte din funcția de control. Pe cale de consecinţă, parlamentul nu are funcţii jurisdicţionale.
 Parlamentul are o competenţă, în principiu, nelimitată. Această opinie se fundamentează pe caracterul său larg
şi direct reprezentativ, adică prin aceea că este investit cu împuterniciri direct de către popor. Această competenţă
trebuie însă să fie prevăzută în constituţie. De menționat că această competență generală se limitează în domeniul
legiferării.
Funcţiile parlamentului pot fi clasificate în funcţie de criteriul conţinutului acestora în:
 legislativă (adoptarea legilor);
 stabilirea principalelor direcţii ale activităţii social – economice, culturale, statale şi juridice;
 alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale;
 controlul parlamentar;
 exercitarea conducerii în politica externă;
 organizarea şi funcţionarea proprie.
1. Funcţia legislativă - Legiferarea rămâne funcţia principală a parlamentului. Această funcţie legislativă constă în
edictarea de norme juridice, obligatorii pentru executiv iar, în caz de litigii şi pentru puterea jurisdicţională. Legea are
două accepţiuni:
 una largă ca act juridic normativ;
 una restrânsă ca act al parlamentului, la care trebuie să ne referim. În această accepţiune adoptarea legilor
aparţine numai parlamentului ca unica autoritate legiuitoare a ţării (art. 61 din Constituţie).
Executivul se implică în funcţia legislativă, în diferite modalităţi, iar aceste implicări se consideră limitări ale puterii
legiuitoare. Limitările parlamentului rezultă şi din determinarea domeniului rezervat legii (liste de materii, care prin
natura lor trebuie reglementate numai prin lege).
În practică Parlamentul împarte această funcție cu executivul (delegare legislativă art. 115, angajarea răspunderii art.
114) cu electoratul (inițiativă legislativă cetățenească art. 74 și referendum art. 151) sau cu comisiile sale. Cu toate
acestea, nu înseamnă că în România există mai multe autorități legiuitoare și că astfel de situații contrazic art. 61 din
Constituție. Acestea sunt excepții, permise de constituant, Parlamentul exercitând un control permanentar în aceste
cazuri.
2. Funcţia de stabilire a principalelor direcţii ale activităţii social – economice, culturale, statale şi juridice -
Parlamentul poate decide în problemele cele mai importante, prevăzute în Constituţie. Această funcţie se realizează
prin lege şi se exercită:
 fie de parlament în întregul său;
 fie de una din adunările (Camerele) parlamentului, în cazul structurii bicamerale.
În realizarea acestei funcţii parlamentului îi revin următoarele atribuţii:
 adoptarea bugetului;
 aprobarea programului guvernului;
 declararea mobilizării generale sau parţiale;
 reglementarea alegerilor;
 reglementarea organizării şi desfăşurării referendumului;
 organizarea şi funcţionarea organelor de stat, precum şi a partidelor politice;
 organizarea forţelor armate şi a apărării naţionale;
 stabilirea regimului juridic al stării de asediu şi a celei de urgenţă;
 stabilirea infracţiunilor şi pedepselor;
 acordarea amnistiei;
 reglementarea cetăţeniei;
 stabilirea regulilor privind statutul şi capacitatea persoanelor fizice şi juridice;
 stabilirea sistemului general al impozitelor şi taxelor;
 emisiunea de monedă;
 stabilirea regimului proprietăţii şi al moştenirii;
 stabilirea regulilor generale privind raporturile de muncă, sindicatele şi securitatea socială;
 organizarea învăţământului;
 organizarea administrativă a teritoriului;
 stabilirea statutului funcţionarilor publici;
 stabilirea procedurilor jurisdicţionale etc.
Ex: art. 73, art. 65 Constituție
3. Funcţia de alegere, formare, avizare a formării, numire sau revocare a unor autorităţi statale - Exprimă o
anumită preeminenţă a parlamentului faţă de alte autorităţi publice, în special faţă de executiv. Parlamentele:
 aleg şi revocă şefi de state (republica parlamentară), şefi de guverne;
 aprobă componenţa guvernelor sau revocă guverne (moţiuni de încredere, moţiuni de cenzură);
 numesc în funcţii înalţii funcţionari, aleg şi revocă judecători.
Parlamentul României, potrivit Constituției, poate suspenda din funcție Președintele României (art. 95), acordă votul
de încredere Programului și întregii liste a Guvernului (art. 103), poate retrage încrederea acordată Guvernului (art.
113), fiecare Cameră numește inițial trei judecători la Curtea Constituțională (art. 142) etc.
4. Funcţia de control parlamentar - Controlul parlamentar este necesar, deplin şi diferenţiat. Se exercită fie direct,
de către întregul parlament, fie de una din camerele sale (în sistemul bicameral), fie prin alte mijloace şi forme de
control. El este:
 necesar deoarece parlamentul, căruia poporul îi deleagă funcţia deliberativă, trebuie să constate direct, cum
sunt respectate şi aplicate constituţia şi legile, cum autorităţile publice îşi realizează rolul ce-l au în
mecanismul statal;
 deplin, pentru că se întinde asupra întregii activităţi desfăşurate, potrivit constituţiei şi legilor;
 diferenţiat atât în funcţie de natura activităţii controlate cât şi de poziţia în sistemul statal a autorităţii
controlate. Aceasta explică nuanţările din dispoziţiile constituţionale, precum şi diversitatea formelor şi
mijloacelor de control.
Constituția României conține multe dispoziții în acest sens printre care menționăm: Obligația Avocatului Poporului
de a prezenta celor două Camere ale Parlamentului rapoarte (art. 60), răspunderea politică a Guvernului (art. 109),
obligația Guvernului de a prezenta în cadrul controlului parlamentar informațiile și documentele cerute (art.111) etc.
Forme și mijloace de control:
 control parlamentar exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe
 control parlamentar exercitat prin comisiile parlamentare
 control exercitat prin avocatul poporului
 control parlamentar exercitat prin întrebări şi interpelări
 dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informaţiile necesare
 control parlamentar exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor
5. Funcţia de conducere în politica externă – Parlamentul este competent să:
 ratifice şi denunţe tratatele internaţionale;
 declare starea de război;
 suspende sau înceteze ostilităţile militare.
6. Funcţia de organizare internă şi funcţionare autonomă: - Parlamentul are următoarele principale atribuţii:
 Validarea sau anularea alegerii parlamentarilor.
 Adoptarea regulamentului de organizare şi funcţionare.
 Alegerea organelor interne ale camerelor parlamentului.
 Stabilirea bugetului propriu.
 Unele atribuţii privind statutul deputaţilor sau senatorilor .
Exercițiul A
Care sunt caracteristicile controlului parlamentar, formele şi mijloacele prin care se realizează ?
Exercițiul B
Explicaţi funcţiile Parlamentului după următoarea schemă:
Funcţiile legislativă
Parlamentului
de stabilire a principalelor direcţii
ale activităţii social - economice,
culturale, statale şi juridice
prin dări de seamă, mesaje,
rapoarte şi programe
de control parlamentar
prin comisii parlamentare
prin întrebări şi interpelări
prin dreptul parlamentarilor de

a cere şi obţine informaţiile
necesare
prin rezolvarea de petiţii
prin Avocatul Poporului
de conducere în politica externă
de organizare internă proprie şi

validarea sau anularea alegerii
funcţionare parlamentarilor
adoptarea regulamentelor
alegerea organelor interne ale

camerelor parlamentului
aprobarea bugetului propriu
alte atribuţii privind statutul

parlamentarilor
8.2. Structura Parlamentului
Parlamentele pot fi formate:

 fie dintr-o singură adunare (structura unicamerală);
 fie din două sau mai multe adunări (structura bicamerală sau multicamerală).
Structura Structura parlamentului este în strânsă legătură cu structura de stat. În unele sisteme constituţionale, considerându-
Parlamentului se inutilă şi fără importanţă o a doua cameră a parlamentului, aceasta a fost suprimată (Danemarca 1953, Suedia 1969).
Într-un sistem bicameral, camerele pot avea aceeaşi legitimitate, precum şi aceeaşi competenţă sau competenţe diferite.
Cea de a doua cameră se poate prezenta sub trei ipostaze:
 Aristocratică: treaptă evolutivă de la sisteme totalitare (Camera Lorzilor în Marea Britanie)
 Federală: reprezintă interesele Federației (În S.U.A Congresul este format din Camera
Reprezentanților și Senat)
 Democratică: se regaseste de regula in statele unitare
Justificarea şi criticile bicameralismului în statele unitare
 Cât priveşte justificarea bicameralismului în statele unitare:
Justificarea şi
criticile  ingeniozitatea constituţională;
bicameralismului  ponderare în activitatea legislativă, temperează avântul camerei reprezentative, (aleasă
prin vot universal şi direct);
 contrapondere, balanţă, chiar frână;
 se înlătură despotismul parlamentului;
 chibzuinţă în adoptarea legii;
 se evită surpriza, votarea pripită;
 se asigură timpul pentru ca opinia publică să ia cunoştinţă şi să reacţioneze;
 reduce conflictele dintre parlament şi guvern.
 Cât priveşte criticile în legătură cu sistemul bicameral în statele unitare:
 este ilogică faţă de unitatea statului şi a naţiunii;
 poate înmulţi conflictele constituţionale.
 În opinia noastră structura bicamerală a parlamentului în statele unitare:
 trebuie să fie o garanţie solidă că {arlamentul nu se va îndepărta de la mandatul
dat;
 trebuie găsite criterii care să unească cele două camere, dar să le şi diferenţieze,
conferindu-le fiecărei camere un statut propriu.
Parlamentul României este format din două camere, Camera Deputaţilor şi Senatul, ambele alese prin vot universal,
egal, direct şi liber exprimat şi, în principiu, au aceleaşi atribuţii cu unele nuanţări. Urmare a revizuirii Constituţiei
din 2003 competenţele legislative ale celor două camere ale Parlamentului sunt diferenţiate după cum rezultă din
tabelul alăturat:
Legi organice
COMPETENŢA
COMPETENŢA DECIZIONALĂ COMPETENŢA DECIZIONALĂ
DECIZIONALĂ
CAMERA DEPUTAŢILOR SENAT
ŞEDINŢĂ COMUNĂ
1. Art. 3 alin. 2 Art. 31 alin. 5 Art. 67 alin. 1
Regimul frontierei Servicii publice de radio şi TV Jurământul parlamentarilor
Frontierele ţării sunt consfinţite prin Serviciile publice de radio şi de Deputaţii şi senatorii intră în
lege organică, cu respectarea televiziune sunt autonome. Ele exerciţiul mandatului de la data
principiilor şi a celorlalte norme trebuie să garanteze grupurilor întrunirii legale a Camerei din
general admise ale dreptului sociale şi politice importante care fac parte, sub condiţia
internaţional. exercitarea dreptului la antenă. validării alegerii şi a depunerii
Organizarea acestor servicii şi jurământului. Jurământul se
controlul parlamentar asupra stabileşte prin lege organică.
activităţii lor se reglementează prin
lege organică.
2. Art. 5 alin. 1 Art. 37 alin. 3 (în legile cu caracter Art. 68 alin. 3
Regimul cetăţeniei instituţional) Incompatibilităţi pentru
Cetăţenia româna se dobândeşte, se Incompatibilităţi la asocierea în parlamentari
păstrează sau se pierde în condiţiile partide politice Alte incompatibilităţi se
prevăzute de legea organică. Nu pot face parte din partide stabilesc prin lege organică.
politice judecătorii Curţii
Constituţionale, avocaţii poporului,
magistraţii, membrii activi ai
armatei, poliţiştii si alte categorii de
funcţionari publici stabilite prin
lege organică.
3. Art. 12 alin. 4 Art. 55 alin. 1 Art. 72 alin. 3 lit. c)
Stema şi sigiliul ţării Regimul instituţiei Avocatului Statutul deputaţilor şi al
Stema ţării şi sigiliul statului sunt Poporului senatorilor, stabilirea
stabilite prin legi organice. Avocatul Poporului este numit de indemnizaţiei şi a celorlalte
Senat, pe o durată de 4 ani, pentru drepturi ale acestora
apărarea drepturilor şi a libertăţilor
cetăţenilor. Organizarea şi
funcţionarea instituţiei Avocatului
Poporului se stabilesc prin lege
organică.
4. Art. 41 alin. 2 Art. 72 alin. 3. lit. e)
Protecţia proprietăţii private Prin lege organică se reglementează
Proprietatea privată este garantată şi organizarea Guvernului şi a
ocrotită în mod egal de lege, indiferent Consiliului Suprem de Apărare a
de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii Ţării;
pot dobândi dreptul de proprietate
asupra terenurilor numai în condiţiile
rezultate din aderarea României la
Uniunea Europeană şi din alte tratate
internaţionale la care România este
parte, pe bază de reciprocitate, în
condiţiile prevăzute prin legea
organică, precum şi prin moştenire
legală.
5. Art. 48 alin. 2 Art. 72 alin. 3. lit. k)
Regimul dreptului persoanei vătămate Prin lege organică se reglementează
de o autoritate publică organizarea şi funcţionarea
Consiliului Superior al
COMPETENŢA
DECIZIONALĂ
ŞEDINŢĂ COMUNĂ
Condiţiile şi limitele exercitării acestui Magistraturii, a instanţelor
drept se stabilesc prin lege organică. judecătoreşti, a Ministerului Public
şi a Curţii de Conturi;
6. Art. 60 alin. 1 Art. 72 alin. 3. lit. j1)
Prelungirea mandatului Camerelor Prin lege organică se reglementează
Camera Deputaţilor şi Senatul sunt contenciosul administrativ;
alese pentru un mandat de 4 ani, care
poate fi prelungit, prin lege organică, în
caz de război sau de catastrofă.
7. Art. 72 alin. 3. lit. a) Art. 72 alin. 3. lit. m)
Prin lege organică se reglementează Prin lege organică se reglementează
sistemul electoral; organizarea şi organizarea generală a
funcţionarea Autorităţii Electorale învăţământului;
Permanente
8. Art. 72 alin. 3. lit. b) Art. 72 alin. 3. lit. n)
Prin lege organică se reglementează Prin lege organică se reglementează
organizarea, funcţionarea şi finanţarea organizarea administraţiei locale, a
partidelor politice; teritoriului, precum şi regimul
general privind autonomia locală
9. Art. 72 alin. 3. lit. d) Art. 79 alin. 2
Prin lege organică se reglementează Consiliul Legislativ
organizarea şi desfăşurarea Înfiinţarea, organizarea şi
referendumului; funcţionarea Consiliului Legislativ
se stabilesc prin lege organică.
10. Art. 72 alin. 3. lit. f) Art. 101 alin. 3

Prin lege organică se reglementează Componenţa Guvernului
regimul stării de mobilizare parţială sau Guvernul este alcătuit din prim-
totală a forţelor armate şi al stării de ministru, miniştri şi alţi membri
război; stabiliţi prin lege organică.
11. Art. 72 alin. 3. lit. g) Art. 104 alin. 2

Prin lege organică se reglementează Incompatibilităţi ale funcţiei de
regimul stării de asediu şi al stării de mebru al Guvernului
urgenţă; Alte incompatibilităţi se stabilesc
prin lege organică.
12. Art. 72 alin. 3. lit. h) Art. 116 alin. 3

Prin lege organică se reglementează Înfiinţarea de autorităţi
infracţiunile, pedepsele şi regimul administrative autonome
executării acestora; Autorităţi administrative autonome
se pot înfiinţa prin lege organică.
13. Art. 72 alin. 3. lit. i) Art. 117 alin. 2

Prin lege organică se reglementează Sistemul de apărare
acordarea amnistiei sau a graţierii Structura sistemului naţional de
colective; apărare, organizarea armatei,
pregătirea populaţiei, a economiei
şi a teritoriului pentru apărare,
precum şi statutul cadrelor militare,
se stabilesc prin lege organică.
COMPETENŢA
DECIZIONALĂ
ŞEDINŢĂ COMUNĂ
14. Art. 72 alin. 3. lit. j) Art. 117 alin. 3

Prin lege organică se reglementează Serviciile secrete, de poliţie şi alte
statutul funcţionarilor publici; componente ale forţelor armate
Prevederile alineatelor (1) şi (2) se
aplică, în mod corespunzător,
poliţiei şi serviciilor de informaţii
ale statului, precum şi celorlalte
componente ale forţelor armate.
15. Art.72 alin. 3. lit. l) Art. 125 alin. 3 (pentru procedură -

Prin lege organică se reglementează Camera Deputaţilor)
regimul juridic al proprietăţii si al Organizarea şi funcţionarea Înaltei
moştenirii Curţi de Casaţie şi Justiţie
Compunerea Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, regulile de
funcţionare, competenţa şi
procedura de judecată se stabilesc
prin lege organică.
16. Art.72 alin. 3. lit. o) Art. 125 alin. 4
Prin lege organică se reglementează Înfiinţarea de instanţe specializate
regimul general privind raporturile de Este interzisă înfiinţarea de instanţe
muncă, sindicatele, patronatele şi extraordinare. Prin lege organică
protecţia socială pot fi înfiinţate instanţe specializate
în anumite materii, cu posibilitatea
participării, după caz, a unor
persoane din afara magistraturii.
17. Art. 72 alin. 3. lit.p) Art. 140 alin. 4
Prin lege organică se reglementează Organizarea şi funcţionarea Curţii
statutul minorităţilor naţionale din Constituţionale
România Curtea Constituţională se înnoieşte
cu o treime din judecătorii ei, din 3
în 3 ani, în condiţiile prevăzute de
legea organică a Curţii.
18. Art. 72 alin. 3. lit.r)
Prin lege organică se reglementează
regimul general al cultelor
19. Art. 83 alin. 3
Prelungirea mandatului Preşedintelui
României
Mandatul Preşedintelui României poate
fi prelungit, prin lege organică, în caz
de război sau de catastrofă.
Exercițiul C
Explicaţi structura Parlamentului, după următoarea schemă:
Structura unicamerală
Parlamentului
bicamerală Camera aristocratică
Camera federală
Camera democratică
8.3 Organizarea internă a Parlamentului
 Camerele parlamentului sunt organisme colegiale, cu o compoziţie numeroasă, care lucrează şi decid numai în
plenul lor. Ca munca parlamentară să fie eficientă şi activitatea să fie pregătită, se organizează şi formaţiuni restrânse
de lucru, parţiale şi închise, care constituie organizarea internă a camerelor.
Organizarea internă cuprinde:
 Grupuri parlamentare
 Opoziția parlamentară
 Birouri și comitete;
 Comisii parlamentare; .
 Structura internă se organizează potrivit regulamentului fiecărei camere. Ele sunt alese, numite, formate de către
Organizarea
inernă a fiecare cameră, fără amestecul executivului (guvernul). Organizarea internă a camerelor parlamentului cuprinde:
Camerelor
Grupurile politice parlamentare

Partidele sunt resortul esenţial şi principal al parlamentului şi fără partide nu există un regim parlamentar. Grupările
politice reunesc parlamentari ai aceluiaşi partid sau proferând aceleaşi idei. Constituirea grupurilor parlamentare este,
în general, o facultate. Constituirea grupurilor politice parlamentare implică şi acordarea de drepturi sau înlesniri
pentru membrii acestora. Grupurile parlamentare funcţionează pe baza unor reguli cutumiare, stabilite prin statute
sau prin regulamente parlamentare.
În Parlamentul României, crearea unui grup parlamentar este o facultate şi nu o obligaţie, art. 64 alin 3 din Constituţie
prevede că deputaţii şi senatorii se pot constitui în grupuri parlamentare.
Acestea se formează imediat după ce parlamentarii s-au renunit în prima lor şedinţă. (10 membri la Camera Deputaţilor
şi 7 membri la Senat). Grupurile parlamentare: propun candidaţi pentru funcția de Președine al Camerei,
vicepreşedinte, secretar şi chestor în cadrul birourilor permanente; îşi dau acordul în desemnarea membrilor comisiilor
parlamentare; pot cere modificare ordinii de zi; pot prezenta amendamente; pot cere modificarea ordinii de zi.
Opoziţia parlamentară
Un sistem democratic permite însă reflectarea, în deciziile parlamentare şi a opoziţiei. Opoziţia, care poate fi
majoritatea de mâine, ocupă un rol oficial în cadrul parlamentului. În unele sisteme constituţionale şeful opoziţiei este
o veritabilă funcţie, fiind considerat omologul primului – ministru. Minoritatea parlamentară trebuie să fie protejată,
iar intervenţiile sale să fie exprimate în conţinutul deciziilor luate de către parlament.
Exercițiul D
Definiţi rolul opoziţiei parlamentare.
Birourile şi comitetele
Fiecare cameră sau parlamentul în întregul său îşi aleg birouri denumite uneori permanente:
 Sunt formate din deputaţi, respectiv senatori.
 Sunt alese pe durata unei legislaturi sau numai a unei sesiuni.
 Cuprind, de regulă, un preşedinte, vicepreşedinţi, secretari şi chestori.
 Au atribuţii referitoare la buna organizare şi desfăşurare a lucrărilor camerei, sprijinirea activităţii deputaţilor
sau senatorilor.
 Fiecare cameră îşi alege un birou permanent (art. 64 alin. 2). Atunci când camerele lucrează în şedinţă
comună, organul de conducere al lucrărilor va fi format din ambele birouri permanente.
 Preşedintele camerei este ales pe durata întregii legislaturi, în timp ce ceilalţi membri ai biroului permanent
sunt aleşi pentru o sesiune. Fiecare poate fi revocat.
 Atribuții:  Biroul permanent are atribuții în organizare
 Preşedintele camerei are atribuții în desfăşurarea şedinţelor şi în reprezentare. De asemenea,
acesta poate sesiza CCR cu privire la neconstituționalitatea legilor înainte de promulgarea acestora (art.
146 lit.a)
Comisiile parlamentare
Au rol de pregătire a lucrărilor, precum şi în exercitarea funcţiilor parlamentare, în special a celor legislative şi a
celor de control. În raporturile lor cu camera parlamentară decizia aparţine numai camerei sau parlamentului, care nu
pot fi înlocuite de nimeni.
Clasificarea comisiilor parlamentare
 Comisiile parlamentare pot fi clasificate pe criteriul duratei pentru care sunt alese:
 Permanente - alese pe durata mandatului camerei (parlamentului) sau a sesiunii; specializate pe
domenii de activitate corespunzător unor ministere sau departamente.
 Temporare (ad - hoc) - pot fi alese pentru orice probleme determinate sau domenii de activitate.
Atribuţiile lor se limitează la scopul înfiinţării. De regulă sunt alese comisii temporare pentru
redactarea unor proiecte de legi sau pentru exercitarea unui control aprofundat în anumite domenii
de activitate (ele se regăsesc aici sub denumiri ca “de anchetă”, “speciale” etc.). Trebuie să li se
stabilească atât atribuţiile cât şi modul de lucru. În lipsa unor dispoziţii exprese, comisiile
temporare li se aplică aceleaşi reguli ca şi comisiilor permanente.
 Există comisii parlamentare comune, pentru ambele camere şi proprii fiecărei camere (comisii speciale,
comisii de anchetă, comisii de mediere).
 În unele state este prevăzută obligaţia de a face parte dintr-o comisie, în altele în care parlamentarii pot face
parte numai din cel mult două comisii. De asemenea, în unele sisteme există şi membri supleanţi.
 Reguli privind funcţionarea comisiilor parlamentare - înscrise în regulamentele Camerelor:
 Privesc comisiile permanente, pentru că acestea au rolul cel mai important.
 Reguli specifice comisiilor temporare, dar numai în măsura în care ele derogă sau completează pe
cele privind comisiile permanente.
 Şedinţele comisiei sunt convocate de către preşedintele sau vicepreşedintele acesteia, cu o perioadă
prestabilită înainte.
 Deputaţii şi senatorii sunt obligaţi să participe la aceste şedinţe.
 Şedinţele nu sunt publice, dar pot fi invitate să participe şi alte persoane. Comisia însă poate hotărî
ca şedinţa să fie publică.
 Cvorumul de lucru este cel puţin jumătate plus unu din membrii săi şi se hotărăşte cu votul a cel
puţin jumătate plus unu din numărul membrilor săi.
 Votul este, de regulă, deschis, dar comisia poate hotărî şi vot secret.
 Regulamentele prevăd că zilele rezervate activităţii în comisie se stabilesc de Camere, conform
programului săptămânal.
 Sesizarea comisiilor se face de către biroul permanent al camerei.
 Comisiile pot ţine şedinţe comune cu aprobarea camerelor.
Exercițiul E
Clasificaţi comisiile parlamentare.

8.4. Funcţionarea Parlamentului
8.4.1. Legislatura
 Prin legislatură se înţelege perioada de timp, pentru care este ales parlamentul (sau camerele) şi în care îşi exercită
Definiţia
legislaturii împuternicirile sale. Legislaturile pot fi de 4 sau 5 ani. Unele camere ale parlamentului se pot reînnoi la 2 sau 3 ani,
câte o treime, (Senatul SUA). În general legislatura începe cu data când au loc alegerile de deputaţi şi senatori şi
încetează la data efectuării alegerilor pentru noul parlament. De obicei, legislatura se încheie la expirarea termenului,
afară de cazul când camerele sunt dizolvate mai înainte sau se autodizolvă. Unele constituţii prevăd posibilitatea
prelungirii legislaturii de către parlament, în cazul în care se constată existenţa unor împrejurări care fac imposibilă
efectuarea alegerilor (starea de război, starea de asediu, calamităţi naturale).
 Mandatul în România este de 4 ani şi se prelungeşte în caz de stare de război, mobilizare generală, de asediu sau
de urgenţă. art. 63
 Alegerile se organizează în cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului. art. 63
+ art.89. În această perioada mandatul se prelungește dar, nu se poate reviziui Constituția și nici nu pot fi
adoptate/modificate/abrogate legi organice
8.4.2. Sesiunea
Camerele parlamentare îşi desfăşoară activitatea periodic în sesiuni:
Tipuri de  ordinare: 2 pe an (feb-iun și sept-dec) art. 66 alin. 1. Se convoacă de Președinții acestora (art. 66 alin.
sesiuni
1)
 extraordinare: * se convoacă la cererea Președintelui, a Biroului Permanent, 1/3 din numărul
deputaților sau al senatorilor (66 alin 2), sau în cazul depunerii la camera competentă a unei Ordonanțe
de Urgență (art.115 alin.
* se convoacă de drept: stare de urgență, asediu (art. 93 alin. 2), război (art. 92 alin. 4)
 Durata sesiunilor este:

 fie stabilită explicit prin lege;
 fie, de regulă, durează până la epuizarea problemelor înscrise pe ordinea de zi.
Exercițiul F
Definiţi legislatura şi sesiunile.
8.4.3. Şedinţele
 În cadrul sesiunilor, camerele parlamentului lucrează în şedinţe (separate şi comune). Constituţia nominalizează
situaţiile în care Camerele lucrează în şedinţe comune.
 Şedinţele sunt publice cu excepţia situaţiilor când se hotărăşte şedinţă secretă.
 Cvorumul de şedintă: jumătate plus unu din numărul total al deputaţilor sau senatorilor. Art. 67
 Ordinea de zi este stabilită de către Biroul permanent al Senatului sau de către Comitetul ordinii de zi al Camerei
Deputaţilor. Dezbaterile se publică în M.Of (fără cele secrete)
8.4.4. Sistemul de vot

Asupra problemelor discutate, camerele parlamentului hotărăsc prin vot, care poate fi:
 Deschis – se exprimă prin:
 ridicarea de mâini;
 apel nominal;
 ridicare în picioare;
 vot electronic.
 Secret:
 buletine de vot;
 prin bile;
 electronic.
Se stabileşte pentru fiecare problemă în parte şi felul votului, afară de cazul în care chiar prin regulamentele de
organizare şi funcţionare nu se stabileşte şi caracterul votului.
 Dispoziţii constituţionale privind votul în Parlamentul României:

1. Majoritate de cel puţin 2/3 din numărul membrilor
 Proiectul de revizuire a Constituţiei. (!!dacă sunt în dezacord camerele, se votează în şedinţă comună
cu majoritate de ¾ ,art. 151)
 Punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă tradare art. 96
2. Majoritatea absolută
 Legile organice art. 76 alin. 1
 Învestitura Guvernului art. 103 alin. 3
 Suspendarea Preşedintelui Ro art. 95
 Moţiunea de cenzură art 113 alin. 1
 Hotărârile privind regulamentele camerelor art. 76 alin.1
3. Majoritate simplă
 Legile ordinare şi hotărârile art. 76 alin. 2
Exercițiul G
Comentați schema următoare:
Funcţionarea Legislatura
parlamentului (mandat)
Sesiunea
Şedinţele
TEMA nr. 3
1. Realizați fișa Decizia CCR nr. 600/2005, cu privire la constituţionalitatea Legii pentru reglementarea situaţiei
juridice a unor bunuri care au aparţinut fostului suveran al României, Mihai I, publicată în Monitorul Oficial nr.
1060 din 26 noiembrie 2005

d. Decizia Curții
8.5 Lucrare de verificare Unitatea nr. 8

1. Controlul parlamentar în România poate fi exercitat prin una din următoarele forme:
a. control exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe prezentate parlamentului; control exercitat
prin comisiile parlamentare asupra activităţii preşedintelui României;
b. control exercitat prin întrebări şi interpelări; control exercitat prin avocatul poporului;
c. dreptul deputaţilor de a cere şi obţine informaţiile necesare de la senatori; control exercitat prin rezolvarea
petiţiilor cetăţenilor; control exercitat prin Avocatul Poporului.
2. Controlul parlamentar prezintă următoarele caracteristici:
a. este necesar, deplin, diferenţiat;
b. este politic, indirect şi supraordonat;
c. este politico-jurisdicţional, direct şi deplin.
3. Menirea constituţională a Avocatului Poporului este:
a. de a apăra drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, îndeosebi în raport cu autorităţile publice şi în special cu cele
executive;
b. de a apăra drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, îndeosebi în raport cu autorităţile judecătoreşti;
c. de a media conflictele ce pot să apară între stat şi cetăţeni.
4. Camerele parlamentului reprezintă:
a. organe de lucru ale parlamentului;
b. organisme colegiale, cu o compoziţie numeroasă, care lucrează şi decid numai în plenul lor;
c. grupări parlamentare, cu o compoziţie numeroasă, care lucrează şi decid numai în plenul lor.
8.6 Bibliografie Unitatea 8
Cărţi:
1. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 15-a, vol. II, Editura
3. MURARU, I, TĂNĂSESCU, E.S., Constituția României – comentariu pe articole, Editura C.H. Beck,
București, 2008
4. AVRIL, P., GICQUEL J., Droit parlamentaire, Montchrestien, Paris, 1988
5. DEACONU, Ș, Instituții politice, Editura C.H. Beck, București, 2017
6. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., Ordonanţa guvernamentală. Doctrină şi jurisprudenţă, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2000;
7. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., Drept parlamentar românesc, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.
Bucureşti, 2007;
9. ALEXIANU, G. Curs de drept constituţional, vol. I, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1930;
10. DRĂGANU, T., Începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în România până la 1916, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1991;
11. ENACHE M., Controlul parlamentar, Ed. Polirom, Iaşi, 1998;
12. ENACHE M, Modalitățile controlului parlamentar, Editura Universul Juridic, București, 2014
13. POPESCU R.D, Răspunderea Parlamentului în Dreptul constituțional, Editura C.H. Beck, 2011
15. IONESCU, C., Dezvoltarea constituțională a României, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2016;
16. MURARU, I. - liber amicorum - Despre constituţie şi constituţionalism –Editura Hamangiu, Bucureşti,
2006;
17. MURARU, I. CONSTANTINESCU, M., Studii constituţionale, Editura Actami, Bucureşti, 1998;
18. TĂNĂSESCU, E.-S., (coord.), Răspunderea în dreptul constituţional, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
19. TĂNĂSESCU, E.-S., DEACONU, Şt., (coord.), Perspective juridice privind instituţia Parlamentului,
Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
20. VARGA, A., Constituţionalitatea procesului legislativ, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007;
21. VIDA, I., Procedura legislativă, Bucureşti, 1999;
22. ZLĂTESCU, V. D., Introducere în legistica formală. Tehnică legislativă, Ed. Oscar Print, Bucureşti,
1996;
Articole:
1. CONSTANTINESCU, M., ENACHE, M., Parlamentarismul raţionalizat şi stabilitatea guvernamentală,

în Dreptul nr. 7/2001;
2. CONSTANTINESCU, M., VIDA, I., Procedura de învestire a Guvernului, în Dreptul, nr. 11/2000;
3. DRĂGANU, T., Câteva consideraţii critice asupra sistemului bicameral instituit de Legea de revizuire
a Constituţiei adoptată de Camera Deputaţilor şi Senat, în Revista de Drept Public nr. 4/2003;
4. ENACHE, M., Câteva reflecţii privind funcţiile Parlamentului, în Dreptul, nr.7/1998;
5. ENACHE, M., Evoluţia funcţiei de control parlamentar în constituţiile Statului Român, în Dreptul nr.
6/1998;
6. ENACHE, M., Parlamentul – Organ de legiferare, în Revista de Drept Public nr. 1-2/1997;
7. IONESCU, C., Actele Parlamentului, în Dreptul nr. 9/1995;
8. IONESCU, C., Analiza fundamentelor teoretice şi politice ale controlului parlamentar. Studiu de drept
comparat, în Revista de Drept Public nr. 3/2006;
9. IONESCU, C., Rolul reprezentanţei naţionale în sitemul constituţional, în Dreptul, nr. 11/1997;
10. IONESCU, C., Unele reflecţii pe marginea art. 74 din Constituţia României, republicată, în Revista de
Drept Public nr. 2/2010;
11. LASCU, I., Consideraţii referitoare la imunitatea parlamentară şi la răspunderea ministerială, în
Dreptul nr. 6/2008;
12. MACAROVSCHI, L. Argumente pro și contra trecerii de la un sistem parlamentar bicameral la un
sistem unicameral în contextul reformei constituționale, în Dreptul Supliment la Sesiunea de comunicări
științifice cu teama “Raporturile între puterile statului în sistemul constituțional românesc – O evaluare în
perspectiva revizuirii Constituției”, 11.03.2013.
13. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., Aprobarea ordonanţei de urgenţă, în Dreptul nr. 7/1998;
14. ONIGA, T. Este oare Parlamentul unica autoritate legiuitoare?, în Dreptul Supliment la Sesiunea de
comunicări științifice cu teama “Raporturile între puterile statului în sistemul constituțional românesc – O
evaluare în perspectiva revizuirii Constituției”, 11.03.2013.
15. PARASCHIV, R., Interferențe ale Parlamentului cu activitatea autorității judecătorești. Probleme
specifice cu privire la imunitatea parlamentară, în Dreptul Supliment la Sesiunea de comunicări științifice
cu teama “Raporturile între puterile statului în sistemul constituțional românesc – O evaluare în perspectiva
revizuirii Constituției”, 11.03.2013.
16. POPESCU, S, CIORA, C., PRELIPCEANU, T., Intervenţiile legislative asupra unei legi organice, în
Dreptul nr. 12/2007;
17. ŞERBAN, A., Dizolvarea Parlamentului în republicile semiprezidenţiale, în Curierul Judiciar, nr. 7/2009;
18. TĂNĂSESCU, E. S. - Despre aproximarea legislativă în viziunea lui Constantin C.Angelescu, în
Constantin C. Angelescu – Centenar 2005 – Simpozion comemorativ, Institutul European, colecţia
ACADEMICA, 2006, Iaşi
19. ZLĂTESCU, I. M., Rolul Parlamentului în sistemul conducerii statului, în Dreptul nr. 8/1992.
Legislație:
1. Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, republicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013
2. Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 215 din 6 aprilie 2010
3. Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 84 din 24 februarie 2000, cu modificările şi completările ulterioare;
4. Legea nr. 189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni, republicată în Monitorul Oficial
al României, nr. 516 din 8 iunie 2004;
6. Regulamentul Senatului;
7. Regulamentul Camerei Deputaţilor.
Jurisprudență Curtea Constituțională
1. Decizia nr. 667/2011

Cuvinte cheie: parlamentarism, regulamentul camerelor, structura parlamentului, organizare internă
Soluție pe scurt: Astfel, în virtutea principiului autonomiei regulamentare a Camerei Deputaților, consacrat de
art. 64 alin. (1) teza întâi din Constituție, orice reglementare privind organizarea și funcționarea Camerei
Deputaților, care nu este prevăzută de Constituție, poate și trebuie să fie stabilită prin regulamentul propriu. Prin
urmare, Camera Deputaților este suverană în a adopta măsurile pe care le consideră necesare și oportune pentru
buna organizare și funcționare a sa, inclusiv cele privind constituirea și alegerea structurilor sale de conducere
și de lucru. Față de cele menționate, Curtea constată că sesizarea formulată de un grup de 53 de deputați pentru
exercitarea controlului de constituționalitate asupra Hotărârii Camerei Deputaților nr. 8 din 12 aprilie 2011
privind aprobarea Acordului dintre liderii grupurilor parlamentare referitor la componența conducerilor
comisiilor permanente ale Camerei Deputaților nu este întemeiată, urmând a fi respinsă.
2. Decizia nr. 421/2007

Cuvinte cheie: bicameralism, procesul legislativ
Soluție pe scurt: Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa că viciul de
neconstituționalitate a unei ordonanțe sau ordonanțe de urgență emise de Guvern nu poate fi acoperit prin
aprobarea de Parlament a ordonanței respective. În consecință, legea care aprobă o ordonanță de urgență
neconstituțională este ea însăși neconstituțională.Curtea constată că legea examinată a fost adoptată cu
încălcarea normelor constituționale referitoare la procedura de legiferare. Și anume, a fost încălcat principiul
constituțional al bicameralismului Parlamentului României, consacrat de art. 61 alin. (2) din Constituție, prin
aceea că niciuna dintre dispozițiile acestei legi nu a fost, niciodată și în nicio formă, pusă în dezbaterea Senatului,
care a fost prima Cameră sesizată.Legea supusă controlului de constituționalitate, prin conținutul său, în
comparație cu proiectul de lege inițiat de Guvern pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.
104/2006, apare ca o lege distinctă, inițiată de comisia permanentă de specialitate a Camerei Deputaților prin
raportul elaborat cu privire la un alt proiect de lege.
3. Decizia nr. 255/2005

Cuvinte cheie: lege de aprobare, viciu de constituționalitate
Soluție pe scurt: Cu toate că obiectul sesizării de neconstituționalitate îl constituie Legea pentru aprobarea
Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 100/2004, în exercitarea atribuției sale de control a priori, prevăzută de
art. 146 lit. a) din Constituție și de art. 17 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeași
lege, potrivit căruia "în exercitarea atribuțiilor care îi revin Curtea Constituțională este singura în drept să
hotărască asupra competenței sale", această instanță a statuat în mod constant în sensul că, într-o atare ipoteză,
este competentă de a se pronunța și asupra constituționalității ordonanței de urgență astfel aprobate. Opțiunea
Curții, în sensul arătat, este impusă, în prezent, de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit cărora, "În
România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie". În conformitate cu aceste
prevederi, prin efectul aprobării de Parlament a unei ordonanțe viciate de neconstituționalitate, viciul preexistent
al ordonanței în cauză nu este acoperit, nu dispare, de vreme ce prin lege nu se poate deroga de la Constituție,
ci, dimpotrivă, se transmite și legii de aprobare, care devine astfel, în aceeași măsură și pentru aceleași motive,
neconstituțională. Pentru considerentele expuse, Curtea urmează să constate că Legea pentru aprobarea
Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 100/2004 și ordonanța de urgență aprobată sunt neconstituționale.
PARLAMENTUL
PARLAMENTUL II
9.1. Deputaţii şi senatorii;

9.1.1. Drepturi şi îndatoriri
9.2.2. Incompatibilităţi şi imunităţi
9.3.3. Răspunderea şi sancţiunile parlamentarilor
9.2. Actele Parlamentului
9.2.1. Tipuri de acte
9.2.2. Legea ca act juridic al Parlamentului
9.2.3. Regulamentele Parlamentare
9.2.4. Hotărârea ca act juridic al Parlamentului
9.2.5. Moţiunile şi actele structurilor parlamentare

 stabiliţi diferenţa între structura Parlamentului şi organizarea sa internă;
 identificaţi funcţiile Parlamentului;
 explicaţi categoriile de acte ale Parlamentului;
 realizaţi distincţia dintre incompatibilităţile şi imunităţile parlamentare
9.1. Actele Parlamentului
9.1.1. Tipuri de acte
Parlamentul adoptă:
 legi;
 regulamente;
 hotărâri;
 declaraţii;
 moţiuni;
 mesaje;
 apeluri.
Între actele parlamentului există deosebiri:
 de denumire;
 de conţinut;
 de forţă juridică;
 privind procedurile de adoptare.
Constituţia stabileşte doar actele prin care organele statului îşi exercită atribuţiile nu şi caracterul acestor acte sau
clasificarea lor. În activitatea parlamentelor se întâlnesc unele manifestări de voinţă lipsite de efecte juridice şi care
nu se încadrează în categoria actelor juridice. Acestea sunt acte cu caracter exclusiv politic. Ele cuprind manifestări
de voinţă, în scopul de a produce anumite efecte sociale, afirmaţii de principiu sau luări de atitudine, lipsite de efect
juridic imediat, dar care, prin faptul că emană de la organele situate pe cele mai înalte trepte ale aparatului de stat, se
Actele politice
ale bucură de un deosebit prestigiu şi de o largă influenţă în viaţa socială şi politică. Aceste acte sunt:
Parlamentului  declaraţia;
 mesajul;
 apelul.
Actele juridice Clasificarea actelor juridice ale Parlamentului
ale Prin Constituţii sunt nominalizate următoarele acte juridice ale Parlamentului:
Parlamentului
 legile;
 regulamentele Camerelor;
 hotărârile;
 moţiunile.
 actele juridice ale structurilor parlamentare
În funcţie de faptul dacă conţin sau nu norme juridice, actele pot fi clasificate în două categorii şi anume:
 acte juridice cu caracter normativ - legile şi regulamentele Camerelor, fără excepţie, precum şi hotărârile
cu caracter normativ.
 acte juridice cu caracter individual (nenormativ) - hotărârile individuale (care cuprind drepturi şi obligaţii
în sarcina unor subiecte de drept determinate) şi moţiunile.
9.1.2. Legea ca act juridic al parlamentului
Termenul de lege este folosit în două accepţiuni:
Accepţiunile
termenului de  o accepţiune largă (lato sensu), care exprimă orice act normativ;
lege
 o accepţiune restrânsă (stricto sensu), prin care se desemnează actul juridic al parlamentului. Ambele
accepţiuni sunt corecte şi în mod curent utilizate.
În definirea legii se au în vedere două aspecte şi anume conţinutul actului normativ (criteriul material) şi procedura
sa de adoptare (criteriul formal). Definiţia legii ca act juridic al parlamentului conduce la identificarea domeniului
rezervat legii. Legea reglementează cele mai generale şi mai importante relaţii sociale. Practic legea nu poate
reglementa totalitatea relaţiilor sociale, deşi ideal aşa ar trebui să fie. S-a impus deci o selecţie valorică a relaţiilor
ce revin spre reglementare legii, sau numai legii, selecţie ce a impus în timp categoria de domeniu rezervat legii.
Clasificarea legilor
Tipuri de legi
Tradiţional legile sunt clasificate în:
 legi constituţionale - de revizuire a Constituţiei sunt acele legi, care conţin reglementări ale relaţiilor sociale
fundamentale şi esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii de stat. Sub aspect procedural
ele se adoptă cu cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere şi sunt aprobate prin
referendum;
 legi organice - care reglementează în domeniile prevăzute de art. 73, precum şi în alte domenii din
Constituţie. Sub aspect procedural ele se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere.;
 ordinare - reglementează relaţii sociale de mai mică importanţă, iar procedural sunt adoptate cu votul
majorităţii membrilor prezenţi în fiecare Cameră.
Introducerea referendumului ca mod de adoptare a unor legi, a dus la clasificarea legilor în patru categorii:
 legi constituţionale;
 legi referendum (adoptate prin referendum);
 legi organice;
 legi obişnuite, ordinare.
Supremaţia legii - “Acea caracteristică a ei care îşi găseşte expresia în faptul că normele pe care le stabileşte nu
trebuie să corespundă nici unor alte norme în afară de cele constituţionale, iar celelalte acte juridice emise de organele
statului îi sunt subordonate din punctul de vedere al eficacităţii lor juridice.” Supremaţia legii reprezintă o condiţie
a unităţii întregului sistem de izvoare ale dreptului.
Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii
Opinii exprimate în doctrină:
 Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin caracterele generale ale puterii şi îndeosebi prin
deplinătate şi suveranitate.
 Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin poziţia în sistemul statal a autorităţii eminente
(parlamentul).
 Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin supremaţia Constituţiei. Este exactă, dar nu este
motivată.
 Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin cauzele care o determină şi o explică şi care generează
conţinutul şi forma legii, precum şi poziţia sa supraordonată în sistemul normativ, opinia pe care o
împărtăşim.
Supremaţia legii în raport cu supremaţia constituţiei
Argumente care justifică examinarea supremaţiei legii:
 nu întotdeauna şi peste tot s-a făcut distincţie (cât priveşte supremaţia) între Constituţia şi lege;
 constituţia este documentul politic şi juridic fundamental, care cuprinde principiile întregii vieţi economice,
politice, sociale, culturale şi juridice. Legea dă reglementări unor relaţii sociale din anumite compartimente
ale vieţii;
 vasta reţea de norme juridice se elaborează în baza, în aplicarea şi executarea legii, se raportează direct,
mai întâi la lege, urmărindu-se permanent conformitatea cu ea;
 în practică şi în teorie referirile se face numai la lege.
Consecinţe juridice ale supremaţiei legii
Din supremaţia legii în sistemul normativ rezultă o serie de consecinţe juridice, privind legea ca atare, care vor fi
explicate şi care sunt:
 elaborarea legii;
 modificarea, suspendarea şi abrogarea legii;
 conformitatea cu legea a celorlalte acte emise de organele statului şi privind normele
existente în sistemul constituţional.
Elaborarea legii
Este prestabilită prin Constituţie şi lege. În procedura de elaborare a legii, intervin, cu titluri diferite, organisme
politice, sociale şi statale, precum şi cetăţenii. Determinantă este participarea parlamentului, care este de fapt
autoritate legiuitoare. Procedura de elaborare a legilor este în directă legătură cu clasificarea legilor.
În România, clasificare legilor este făcută prin art. 73 din Constituție
• Constituţionale: sunt cele de revizuire a Constituţiei (se vorează cu 2/3 din numărul parlamentarilor
sau ¾ in mediere) fiind definitive numai după aprobarea lor prin referendum (organizat în 30 de zile)
• Organice: art. 73 alin 3 şi altele. (majoritate absolută)
• Ordinare: votul majorităţii celor prezenţi.
! Atenţie cvorum legal  art 67
În procedura de elaborare a legilor trebuie nominalizate numai operaţiunile de care parlamentul ia cunoştinţă direct,
astfel spus numai acelea prevăzute de Constituţie şi regulamentele Camerelor Parlamentului şi anume:
 iniţiativa legislativă - Cuprinde posibilitatea de a propune proiecte de legi sau propuneri de legi, corelată cu
obligaţia parlamentului de a le examina, dezbate şi a se pronunţa asupra lor. Prin Legea nr. 24/2000 sunt
reglementate regulile de tehnică – legislativă pentru întocmirea şi depunerea iniţiativelor legislative.
Reprezintă posibilitatea de a prezenta propuneri legislative sau proiecte de legi, Parlamentului, care are obligaţia
de a se pronunţa asupra acestora.
În România, dreptul la iniţiativă legislativă aparţine:
 Guvernului, prin proiecte de legi art. 74
 Cetăţenilor, deputaţilor sau senatorilor, care fac propuneri legislative ce trebuie să îndeplinească forma unui
proiect de lege. art. 74 alin. 4. Cetăţenii trebuie să fie minum 100.000, şi să provină din minim ¼ din judeţele
tării, fiecare bazin având minim 5000 de semnături. De asemenea, inițiativa legislativă cetățenească este
supusă controlului CCR art. 146 lit. j. Nu pot face obiectul inițiativei legislative cetățenești problemele
fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea.
Proiectul de lege trebuie să fie
 sesizarea Camerei competente

 examinarea şi avizarea proiectului de lege de către comisiile parlamentare - Comisiile parlamentare
examinează iniţiativa legislativă şi pot propune adoptarea sa, eventual cu amendamente sau respingerea
proiectului. Ele nu pot însă propune un alt text decât cel prezentat de către iniţiatori. Asupra iniţiativei
legislative hotărăşte numai Parlamentul.
 includerea proiectului de lege pe ordinea de zi a şedinţelor camerelor - Iniţiativa legislativă implică
obligaţia includerea ei pe ordinea de zi a şedinţelor Camerei. La întocmirea proiectului ordinii de zi, biroul
camerei trebuie să aibă în vedere proiectele de legi şi propunerile legislative înregistrate.
 dezbaterea proiectului de lege în Plenul fiecărei Camere - După votare sau dupa expirarea termenului
prevazut pentru examinarea proiectului sau propunerii legislative de camera prima sesizata proiectul sau
propunerea se trimite celeilalte Camere a Parlamentului.
 votarea proiectului de lege în fiecare Cameră - Votarea intervine în fiecare Cameră după discutarea
amendamentelor, rezervelor sau declaraţiilor, după caz, ori după constatarea că, la acea iniţiativă, nu au
fost formulate asemenea propuneri
 (medierea şi concilierea) - Sistemul parlamentar bicameral implică votarea unei legi de către ambele camere,
în conţinut şi formă identice.
 semnarea legii de către preşedinţii Camerelor - Semnătura atestă respectarea procedurii de elaborare a
legilor.
 promulgarea şi publicarea legii - legea este înaintată şefului de stat pentru promulgare. Şeful statului,
preşedinte de republică, este obligat să promulge legea dacă ea a fost adoptată regulamentar.
Promulgarea legii art. 77
După ce Legea e adoptată de Parlament
* Proced. obișnuită: 5 zile T pt sesizare CCR art. 15 alin. 2 Legea 47/1992 și art. 146
lit.a Constituție (Guv, P. Camerelor, ICCJ, Av. Pop, 25 sen/50 dep)
* Proced. urgentă: 2 zile T pt sesizarea CCR (idem)
Dacă nu a fost sesizată CCR sau a trecut termenul, se trimite spre promulgare.
Președintele are termen 20 de zile să:
a. Ceară reexaminare apoi în 10 zile este obligat să promulge
b. Sesizeze CCR
c. Promulge
!! Nu se trimite la promulgare legea de revizuire
Publicarea legilor este operaţiunea prin care acestea, de regulă, intră în vigoare. Legea poate să prevadă o
altă dată de intrare în vigoare, dar cu respectarea principiului neretroactivităţii legii.
 aprobarea legii prin referendum - În procedura de legiferare, unele sisteme constituţionale au
instituţionalizat referendumul. Referendumul este legislativ sau constituţional, iar fiecare la rândul său
poate fi aprobativ, abrogativ, de modificare ori de completare a actului normativ respectiv. Explicaţia
referendumului constă în aceea că, legiferarea trebuie să se desfăşoare sub controlul permanent al poporului.
Alte reguli constituţionale privind elaborarea legii
Din Constituţie şi din regulamentele Camerelor rezultă unele situaţii, în care procedura de elaborare a legii, aşa cum
am prezentat-o, cunoaşte anumite nuanţări:
 adoptarea proiectelor de legi sau propunerile legislative cu procedură de urgenţă.
 angajarea răspunderii Guvernului - procedura se desfăşoară conform Regulamentului şedinţelor comune
ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.
 legile adoptate în şedinţe comune.
Alte aspecte privind legea ca act juridic al Parlamentului:
 Adoptarea proiectelor sau a propunerilor legislative cu procedură de urgenţă art. 76 alin 3
 Angajarea răspunderii Guvernului art. 114 Constituţie
 Legile adoptate în şedinţe comune art. 65 din Constituţie
Modificarea, suspendarea şi abrogarea legii - Procedurile de modificare, suspendare şi abrogare a legii trebuie să
pună în valoare supremaţia acesteia. Modificarea, suspendarea şi abrogarea legii se realizează tot printr-o lege,
adoptată la rândul său cu majoritatea prevăzută de Constituţie, conform principiului simetriei în drept.
Deosebirile dintre constituţie şi legi:
 de conţinut;
 de formă;
 de forţă juridică.
Conformitatea cu legea a celorlalte acte emise de către organele statului
Supremaţia legii fundamentează (şi se fundamentează) chiar pe principiul legalităţii, pentru că, într-o accepţiune
restrânsă, legalitatea înseamnă respectarea legii, ca act juridic al parlamentului.
 Conformitatea cu legea a tuturor actelor juridice este o consecinţă a supremaţiei legii.
 Conformitatea tuturor actelor juridice cu legea este asigurată prin o serie de garanţii (îndatorirea
constituţională de respectare a legii, controlul judecătoresc al legalităţii).
9.1.3. Regulamentele parlamentare

Potrivit principiului autonomiei regulamentare, fiecare Cameră a Parlamentului îşi adoptă câte un regulament
propriu de organizare şi funcţionare, precum şi un regulament al şedinţelor comune. Regulamentul este supus
obligaţiei de publicare, sub semnătura preşedintelui camerei, sau a ambilor preşedinţi, în cazul celui al şedinţelor
comune. Regulamentul poate face obiectul controlului de constituţionalitate.
Exercițiul A
Care este natura juridică a Regulamentelor parlamentare ?
9.1.4. Hotărârea, ca act juridic al parlamentului

Hotărârile pot avea atât caracter normativ cât şi caracter nenormativ.
Procedură: hotărârile nu se supun procedurii adoptării legilor și nici controlului de constituţionalitate (cu
excepția celor date în Plen)
Regulamentele Parlamentare sunt tot hotărâri.
9.1.5. Moţiunile şi actele structurilor parlamentare

Moţiunile - privesc, în general, poziţia faţă de guvern în cadrul raporturilor parlament – guvern şi dreptul
parlamentului de a control activitatea guvernului. Moţiunile sunt:
 simple (art. 112(2) – din Constituţie) Reprezintă poziţia unei camere cu privire la o problemă de politică
externă sau cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări.
 de cenzură (art. 113 şi 114 din Constituţie). Exprimă voinţa Parlamentului întreg. Are ca efect
retragerea încrederii Guvernului cu votul majorităţii absolute. Poate fi iniţiată de ¼ din numărul total al
parlamentarilor. Ea intervine fie din iniţiativa parlamentarilor dar poate fi provocată şi prin angajarea
răspunderii de către Guvern art. 114.
Actele structurilor parlamentare – acestea sunt acte ale structurilor din cadrul organizării interne a parlamentului.
În România preşedinţii Camerelor emit decizii pentru convocarea în sesiune a Camerelor sau pentru asigurarea
conducerii Camerei pe perioada lipsei preşedintelui acesteia. Cât priveşte comisiile permanente, aşa cum am mai arătat
deja, ele emit:
 avize;
 rapoarte.
Exercițiul B
Identificaţi şi explicaţi regulile constituţionale referitoare la moţiunea de cenzură.
Exercițiul C
1. Explicaţi actele Parlamentului după următoarea schemă:
Actele politice declaraţia

parlamentului
mesajul
apelul
juridice normative legile constituţionale
organice
ordinare
nenormative referendare
hotărârile regulamentele
moţiunile hotărârile
simple de cenzură
TEMA nr. 4
1. Realizați fișa Deciziei CCR nr. 1221/2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 136/2008 privind stabilirea unor măsuri pentru salarizarea personalului
din învăţământ în anul 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 804 din 2 decembrie 2008

d. Decizia Curții
1. Imunitatea parlamentară are drept scop:

a. înlăturarea răspunderii politice a parlamentarului;
b. punerea parlamentarului la adăpost împotriva unor urmăriri judiciare abuzive sau şicanatorii şi nu înlăturarea
răspunderii parlamentarului;
c. punerea parlamentarului la adăpost împotriva unor urmăriri judiciare abuzive sau şicanatorii pe perioada
exercitării mandatului.
2. Inexistenţa răspunderii reprezintă una dintre formele imunităţii parlamentare care:
a. cuprinde reguli speciale privind reţinerea, arestarea, percheziţionarea sau trimiterea în judecată penală, în
cazul în care deputaţii sau senatorii sunt învinuiţii de crime sau delicte;
b. pune parlamentarul la adăpost pentru tot ce priveşte activitatea legată de exercitarea mandatului său
(discursuri, opinii, vot);
c. cuprinde reguli speciale privind trimiterea în judecată civilă a parlamentarilor.
3. Clasificarea legilor române în legi de revizuire a Constituţiei, legi organice şi legi ordinare se realizează în baza a
trei criterii. Acestea sunt:
a. conţinutul actului normativ, forţa juridică a normelor sale, procedura de adoptare;
b. conţinutul actului normativ, organul competent să adopte actul normativ, forţa juridică a normelor sale;
c. organul căruia îi aparţine iniţiativa legislativă, organul competent să adopte actul normativ, procedura de
adoptare.
4. Parlamentul adoptă:
a. legi, regulamente, hotărâri;
b. legi, regulamente, ordonanţe, moţiuni, mesaje, apeluri;
c. legi, regulamente, hotărâri, declaraţii, moţiuni, mesaje, apeluri.
Cărţi:
2. MURARU, I., IANCU, Gh., Constituţiile române, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1995;
4. CONSTANTINESCU, M., IORGOVAN, A., MURARU, I., TĂNĂSESCU, E.S., Constituţia României
revizuită, AllBeck, Bucureşti, 2004;
5. MURARU, I, TĂNĂSESCU, E.S., Constituția României – comentariu pe articole, Editura C.H. Beck,
București, 2008
6. AVRIL, P., GICQUEL J., Droit parlamentaire, Montchrestien, Paris, 1988
8. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., Ordonanţa guvernamentală. Doctrină şi jurisprudenţă, Ed.
9. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., Drept parlamentar românesc, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.
Bucureşti, 2007;
11. ALEXIANU, G. Curs de drept constituţional, vol. I, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1930;
12. DRĂGANU, T., Începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în România până la 1916, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1991;
13. ENACHE M., Controlul parlamentar, Ed. Polirom, Iaşi, 1998;
14. ENACHE M, Modalitățile controlului parlamentar, Editura Universul Juridic, București, 2014
15. POPESCU R.D, Răspunderea Parlamentului în Dreptul constituțional, Editura C.H. Beck, 2011
18. MURARU, I. - liber amicorum - Despre constituţie şi constituţionalism –Editura Hamangiu, Bucureşti,
2006;
19. MURARU, I. CONSTANTINESCU, M., Studii constituţionale, Editura Actami, Bucureşti, 1998;
20. TĂNĂSESCU, E.-S., (coord.), Răspunderea în dreptul constituţional, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
21. TĂNĂSESCU, E.-S., DEACONU, Şt., (coord.), Perspective juridice privind instituţia Parlamentului,
22. VARGA, A., Constituţionalitatea procesului legislativ, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007;
23. VIDA, I., Procedura legislativă, Bucureşti, 1999;
24. ZLĂTESCU, V. D., Introducere în legistica formală. Tehnică legislativă, Ed. Oscar Print, Bucureşti,
1996;
Articole:
1. CONSTANTINESCU, M., ENACHE, M., Parlamentarismul raţionalizat şi stabilitatea guvernamentală,
în Dreptul nr. 7/2001;
2. CONSTANTINESCU, M., VIDA, I., Procedura de învestire a Guvernului, în Dreptul, nr. 11/2000;
3. DRĂGANU, T., Câteva consideraţii critice asupra sistemului bicameral instituit de Legea de revizuire
a Constituţiei adoptată de Camera Deputaţilor şi Senat, în Revista de Drept Public nr. 4/2003;
4. ENACHE, M., Câteva reflecţii privind funcţiile Parlamentului, în Dreptul, nr.7/1998;
5. ENACHE, M., Evoluţia funcţiei de control parlamentar în constituţiile Statului Român, în Dreptul nr.
6/1998;
6. ENACHE, M., Parlamentul – Organ de legiferare, în Revista de Drept Public nr. 1-2/1997;
7. IONESCU, C., Actele Parlamentului, în Dreptul nr. 9/1995;
8. IONESCU, C., Analiza fundamentelor teoretice şi politice ale controlului parlamentar. Studiu de drept
comparat, în Revista de Drept Public nr. 3/2006;
9. IONESCU, C., Rolul reprezentanţei naţionale în sitemul constituţional, în Dreptul, nr. 11/1997;
10. IONESCU, C., Unele reflecţii pe marginea art. 74 din Constituţia României, republicată, în Revista de
Drept Public nr. 2/2010;
Dreptul nr. 6/2008;
12. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., Aprobarea ordonanţei de urgenţă, în Dreptul nr. 7/1998;
13. POPESCU, S, CIORA, C., PRELIPCEANU, T., Intervenţiile legislative asupra unei legi organice, în
Dreptul nr. 12/2007;
14. ŞERBAN, A., Dizolvarea Parlamentului în republicile semiprezidenţiale, în Curierul Judiciar, nr. 7/2009;
15. TĂNĂSESCU, E. S. - Despre aproximarea legislativă în viziunea lui Constantin C.Angelescu, în
Constantin C. Angelescu – Centenar 2005 – Simpozion comemorativ, Institutul European, colecţia
ACADEMICA, 2006, Iaşi
16. ZLĂTESCU, I. M., Rolul Parlamentului în sistemul conducerii statului, în Dreptul nr. 8/1992.
Legislație:
1. Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, republicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013
2. Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 215 din 6 aprilie 2010
3. Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 84 din 24 februarie 2000, cu modificările şi completările ulterioare;
4. Legea nr. 189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni, republicată în Monitorul Oficial
al României, nr. 516 din 8 iunie 2004;
6. Regulamentul Senatului;
7. Regulamentul Camerei Deputaţilor.

Cuvinte cheie: Regulamentele Camerelor, actele parlamentului,
Soluție pe scurt: Din examinarea acestor dispozitii constitutionale, precum si a celor care prevad procedura de
legiferare (art. 72-78), rezulta ca Regulamentul Senatului, prin continutul si procedura sa de adoptare, nu se
incadreaza in categoria legilor. Aceasta pentru ca, spre deosebire de lege, regulamentul poate reglementa numai
organizarea interna si functionarea Camerei, este votat numai de catre o Camera, nu este supus promulgarii.
Este adevarat ca art. 74 din Constitutie stabileste ca hotararile privind regulamentele Camerelor se adopta, ca si
legile organice, cu votul majoritatii membrilor fiecarei Camere, dar aceasta majoritate nu este indestulatoare
pentru a da regulamentului o alta natura juridica decat aceea de hotarare. 1. Prevederile Regulamentului
Senatului sunt constitutionale in masura in care privesc numai organizarea interna si functionarea acestuia. 2.
Aceste prevederi sunt constitutionale numai in masura in care nu reglementeaza materii care, potrivit
dispozitiilor constitutionale, pot fi reglementate numai prin alte acte juridice. 3. Statutul parlamentarilor este
reglementat prin Constitutie distinct de organizarea interna a Camerelor Parlamentului, de unde, rezulta ca
regulamentele parlamentare nu pot depasi limitele organizarii proprii fiecarei Camere. 4. Regulamentul
Senatului fiind aprobat printr-o hotarare si reglementand organizarea interna, proprie Senatului, prevederile sale
nu pot stabili drepturi si obligatii decat pentru senatori, precum si pentru autoritatile, demnitarii si functionarii
publici, in functie de raporturile constitutionale pe care le au cu Senatul.

Cuvinte cheie: imunitate parlamentară, hotărârea parlamentului, majoritate calificată
Soluție pe scurt: În legătură cu obiectul sesizării, Curtea reține că imunitatea parlamentară, într-un regim
parlamentar, democratic și pluralist, este indisolubil legată de instituția mandatului reprezentativ. De aceea
imunitatea parlamentară a fost consacrată prin art. 69 din Constituție, potrivit căruia reținerea, arestarea,
percheziționarea sau trimiterea în judecată a unui parlamentar se poate face numai cu încuviințarea Camerei din
care acesta face parte. Imunitatea reprezintă, astfel, un mijloc de protecție a parlamentarului împotriva
pericolului de a fi supus represiunii penale ori contravenționale, în mod abuziv sau șicanator, ca urmare a
atitudinii sale politice, asigurându-i independența, sub aspect juridic, în exercitarea mandatului încredințat de
corpul electoral. Ca urmare, imunitatea parlamentară nu constituie un drept subiectiv, ci are caracter imperativ,
fiind o garanție constituțională a mandatului reprezentativ, deci a opțiunii electoratului prin votul căruia acest
mandat a fost încredințat. În acest sens se justifică și dispozițiile regulamentare ce impun ridicarea imunității cu
o majoritate calificată. În consecință, rezultă că: ridicarea imunității privește exclusiv faptele în considerarea
cărora s-a adoptat o asemenea măsură; o dată cu încetarea mandatului încetează și imunitatea a cărui protecție
o asigura; unui nou mandat îi corespunde o nouă imunitate, ceea ce ar presupune ridicarea ei potrivit dispozițiilor
regulamentare, nu constatarea ridicării imunității într-un mandat anterior.
3. Decizia nr. 687/2011

Cuvinte cheie: lege organică, lege ordinară, proces legislativ
Soluție pe scurt: Curtea a reţinut, în acord cu jurisprudenţa sa anterioară, că, deşi în cuprinsul Ordonanţei
Guvernului nr. 2/2001 există şi prevederi specifice materiei contenciosului administrativ, aceasta nu conduce la
transformarea tuturor dispoziţiilor ordonanţei menţionate în prevederi de natura legii organice, deoarece astfel
s-ar ajunge la completarea Constituţiei, care reglementează expres şi limitativ domeniile rezervate acestei
categorii de legi, printre care nu figurează şi dispoziţiile legale privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor.
În sensul art. 73 alin. (3) lit. k) din Constituţie, prin contencios administrativ se înţelege acea modalitate prin
care, prin intermediul justiţiei, cetăţenii sunt apăraţi de eventualele abuzuri ale autorităţilor administraţiei
publice
PUTEREA EXECUTIVĂ
PUTEREA EXECUTIVĂ
CUPRINS
10.1. Identificarea marilor structuri ale executivului
10.2.1. Rolul legislativului în formarea executivului
10.2.2. Raporturile legislativ-executiv în legătură cu activitatea acestora
10.2.3. Compatibilitatea funcţiei legislative şi a celei executive
10.2.4. Creşterea rolului executivului
 identificaţi marile structuri ale executivului
 stabiliţi raporturile dintre legislativ şi executiv;
 justificaţi creşterea rolului executivului.

10.1 Identificarea marilor structuri ale executivului
 Activitatea autorităţilor executive (administrative) constă în organizarea executării şi executarea în concret a
legilor şi conducerea politicii naţionale, pentru care dispun de aparatul administrativ. Dreptul constituţional
interesează, în ceea ce priveşte structura executivului, doar:
 identificarea marilor structuri executive, din sistemul statal;
 raporturile constituţionale cu celelalte autorităţi.
Marile structuri ale executivului sunt:
 şeful de stat;
 guvernul;
 ministerele şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale;
 autorităţile administraţiei publice locale, la care se adaugă aparatul administrativ însărcinat să pregătească şi
să execute decizii, la nivelul fiecărei structuri executive.
Şeful de stat
Şeful de stat va fi explicat distinct, într-un alt capitol.
Guvernul
Terminologic există denumiri diferite pentru acesta, precum cele de cabinet, guvern, consiliu de miniştri, în funcţie
de sistemul constituţional. Guvernul are două componente:
 şeful guvernului (acolo unde există) - el există sub denumiri diferite, precum de prim – ministru, preşedinte,
în funcţie de denumirea guvernului.
 miniştri şi secretari de stat.
Ministerele şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale execută legile în domeniile lor de activitate.
Sunt denumite de domeniu sau de resort şi se subordonează guvernului.
Autorităţile administraţiei publice locale îşi desfăşoară activitatea în unităţile administrativ – teritoriale. Ele
cunosc:
 o subordonare ierarhică (pe verticală) faţă de autorităţile executive superioare;
 o subordonare pe orizontală faţă de autorităţile locale alese prin vot de către cetăţeni.
Exercițiul A
Care sunt componentele Guvernului şi de câte feluri este executivul?
10.2 Raporturile dintre legislativ şi executiv
 Raporturile dintre legislativ şi executiv presupun:

 explicarea implicării legislativului în formarea şi activitatea executivului;
 compatibilitatea funcţiei parlamentare şi funcţiei executive;
 tendinţa de creştere a rolului executivului în raport cu parlamentul.
10.2.1 Rolul legislativului în formarea executivului
Desemnarea Desemnarea şefului executivului

executivului  În forma de guvernământ monarhică (ereditară) intervenţia parlamentului este rară şi doar în cazul
schimbării dinastiei.
 În republica prezidenţială şeful statului fiind ales prin vot universal şi direct, rolul parlamentului este redus
doar la solemnitatea depunerii jurământului şi preluării funcţiei.
 În republica parlamentară şeful statului este ales de parlament, iar rolul legislativului este foarte mare.
Desemnarea şefului de guvern şi a membrilor acestuia
 Şeful guvernului este figură juridică distinctă în cadrul oricărui guvern (cu excepţia situaţiilor, în care funcţia
este exercitată nemijlocit de către şeful de stat). De regulă, şeful guvernului este desemnat pe criterii foarte
clare, iar el prezintă lista membrilor guvernului, în funcţie de regimul politic.
 În regimurile politice prezidenţiale (Brazilia, SUA, Mexic) funcţiile de şef de stat şi de şef de guvern sunt
îndeplinite de aceeaşi persoană, şeful de stat, desemnat de naţiune. Numirea miniştrilor revine şefului de
stat fără intervenţia parlamentului este realizată de către şeful de stat, cu avizul sau acordul Senatului.
 În regimurile politice semiprezidenţiale şi în cele parlamentare sunt mai multe situaţii.
 Într-o primă situaţie se foloseşte formula alegerii directe a primului –ministru de către parlamente
cu o majoritate absolută. Membrii guvernului sunt desemnaţi potrivit aceleiaşi proceduri la
propunerea şefului guvernului (procedeul s-a practicat în statele din Estul Europei).
 Într-o a doua situaţie sunt statele (Australia, India, Anglia) în care şeful partidului majoritar al
camerei populare este invitat, de către şeful de stat, să formeze guvernul, ca rezultat al votului din
alegeri. Membrii guvernului, la propunerea primului – ministru, sunt numiţi de şeful statului, după
care va obţine învestitura din partea parlamentului.
 Într-o a treia situaţia sunt statele, în care obţinerea unei majorităţi parlamentare este dificilă (Belgia,
Italia). Şeful statului însărcinează cu formarea guvernului un membru al parlamentului considerat
a avea şanse reale în obţinerea învestiturii parlamentare. Membrii guvernului sunt aleşi de partidul
lor şi numiţi de şeful statului. Propunerile sunt dinainte negociate şi acceptate.
 Într-o a patra situaţie sunt statele în care parlamentul are un rol redus în desemnarea şefului
guvernului (Monaco, Tailanda, Zambia).
 Şeful statului desemnează primul ministru, după unele consultări şi apoi el îl numeşte prin decret, care nu
mai este supus nici unei aprobări din partea parlamentului. .Tot şeful statului, după consultări, cheamă în
guvern membri ai parlamentului şi alte personalităţi.
10.2.2 Raporturile legislativ – executiv în legătură cu activitatea acestora
 Rolul autorităţilor executive este de a lua decizii, de a realiza programe, dea angaja şi realiza negocieri, de a
recompensa pe cei devotaţi, de a sancţiona încălcările, de a reglementa afacerile şi problemele curente, ceea ce nu
poate face o adunare parlamentară. Autorităţile executive sunt înarmate din punctul de vedere tehnic (oameni de
decizie, ierarhizaţi), din punctul de vedere politic (membrii executivului sunt lideri ai partidului majoritar), din punctul
de vedere instituţional (dispune de mijloacele necesare executării legilor) faţă de parlament. Rezultă un raport
favorabil executivului faţă de parlament. Partidul învingător în alegeri are posibilitatea de a-şi impune opţiunea sa
politică atât prin parlament cât şi prin guvern.
 Intervenţia legislativului în activitatea executivului se realizează prin:
Intervenţia
 stabilirea legilor, pe care executivul trebuie să le pună în executare;
legislativului în
activitatea  aprobarea programului executivului (a se vedea pentru România, art. 103 din Constituţie);
executivului
 aprobarea delegării legislative (a se vedea pentru România art. 115 din Constituţie);
 controlarea activităţii guvernului. Se realizează astfel controlul parlamentar, care pierde din semnificaţii dacă
guvernului îi corespunde o majoritate confortabilă în parlament. În statele cu instabilitate politică guvernul
nu deţine o astfel de majoritate parlamentară fidelă, iar ameninţarea controlului este reală, dar datorită
deciziilor luate de statele majore ale partidelor politice şi a altor cauze. (art. 112, art. 113 din Constituție)
 Intervenţia executivului în activitatea legislativului
Intervenţia O astfel de intervenţie este conformă conţinutului teoriei separaţiei / echilibrului şi a controlului reciproc al
executivului în
activitatea puterilor în stat. Intervenţia se manifestă prin:
legislativului  iniţiativa legislativă; art. 74
 promulgarea legilor; art. 77
 referendum. art. 90
10.2.3 Compatibilitatea funcţiei parlamentare şi funcţiei executive
 În unele sisteme constituţionale exercitarea unei demnităţi de ministru este incompatibilă cu exerciţiul unui
mandat în parlament (SUA, Franţa). Dacă un parlamentar doreşte să accepte ocuparea unui post de ministru trebuie
să demisioneze din parlament. Un alt sistem permite cumularea celor două funcţii (mandate). Într-un al treilea sistem
miniştrii nu sunt obligaţi să fie şi parlamentari, dar cu toate acestea ei trebuie să îndeplinească condiţiile de eligibilitate
(Liechtenstein).
 În România, potrivit Constituţiei, funcţia de membru al guvernului este compatibilă cu cea de parlamentar.
Argumente pentru compatibilitate:
 o identitate de atitudini ale majorităţii parlamentare şi guvernului;
 majoritatea parlamentară şi guvernul au aceeaşi sursă a legitimităţii şi afinităţii şi anume a majoritatea
electoratului,
 se înlătură conflictele constituţionale între puteri;
 permite cunoaşterea directă a problemelor legislative şi executive (operativitate şi eficienţă).
Argumente contra compatibilităţii:
 compatibilitatea este contrară separaţiei puterilor în stat, chiar în interpretarea sa suplă;
 ea ar fi o cale de concentrare a puterii în mâna executivului;
 face ineficient controlul parlamentar.
10.2.4 Creşterea rolului executivului
 Tendinţa de creştere a rolului executivului, ceea ce se explică prin rolul hotărâtor al partidelor politice în crearea
celor mai importante instituţii statale. Guvernului “element motor şi dinamic al întregului sistem politic” (Pierre
Pactet) i s-a rezervat posibilitatea luării marilor decizii politice, care se traduc prin măsurile executive, legiuitorul
rezervându-şi rolul de reflecţie şi de control al guvernului. Creşterea rolului guvernului este deja instituţionalizată
după cum urmează:
 şeful de stat este ales prin vot universal (SUA, Franţa, România). Aceasta legitimează o poziţie statală egală
cu a parlamentului;
 şeful guvernului este numit de către şeful statului;
 datorită legislaţiei delegate (Franţa, România).
10.3 GUVERNUL
• Sediul materiei (sumar):
Constituția României, T3, C3, C4, art. 102-art.115
• Rol art. 102
 Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe
 G. exercită conducerea generală a administrației publice.
• Structură art. 102
 prim-ministru
 ministri
 membri stabiliți prin lege organică (Legea 90/2001)
10.3.1 Numirea Guvernului și remanierea guvernamentală – art. 85

10.3.2 Delegarea legislativă
10.3.3 Angajarea răspunderii Guvernului art. 114
Exercițiul B
Explicaţi pe scurt rolul legislativului în formarea şi activitatea executivului.

1. Activitatea autorităţilor executive (administrative) constă în:

a. punerea în executare a legilor adoptate de Parlament;
b. organizarea executării şi executarea în concret a legilor, conducerea politicii naţionale pentru care dispun de
un aparat administrativ;
c. activitatea de apărare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, îndeosebi în raport cu autorităţile publice şi în
special cu cele executive.
2. Structurile executivului sunt:
a. şeful de stat; guvernul; ministerele şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale;
b. şeful de stat; guvernul; ministerele şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale; autorităţile
administraţiei publice locale, la care se adaugă aparatul administrativ însărcinat să pregătească şi să execute
decizii, la nivelul fiecărei structuri executive;
c. prim ministru; guvernul; ministerele şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale; autorităţile
administraţiei publice locale, la care se adaugă aparatul administrativ însărcinat să pregătească şi să execute
decizii, la nivelul fiecărei structuri executive.
3. Intervenţia legislativului în activitatea executivului se realizează prin:
a. iniţiativa legislativă; promulgarea legilor; referendum;
b. stabilirea legilor pe care puterea executivă trebuie să le pună în executare; numirea primului ministru;
controlarea activităţii guvernului;
c. stabilirea legilor pe care puterea executivă trebuie să le pună în executare; aprobarea programului
executivului; aprobarea delegării legislative; controlarea activităţii guvernului.
4. În România funcţia de membru al guvernului:
a. este compatibilă cu cea de parlamentar;
b. nu este compatibilă cu nici o altă funcţie publică sau privată;
c. este compatibilă cu funcţia de parlamentar şi cadru didactic universitar.
5. Pentru aprobarea programului şi listei Guvernului este necesar votul:
a. majorităţii deputaţilor şi senatorilor;
b. a 2/3 din numărul deputaţilor şi senatorilor;
c. majorităţii membrilor prezenţi în şedinţa comună a celor două camere.
6. Desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru se face de către:
a. Preşedintele Senatului;
b. Preşedintele partidului care a câştigat alegerile;
c. Preşedintele României.
7. Primul-ministru interimar este numit de :
a. Preşedintele României, dacă primul ministru se află în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile;
b. Preşedintele Senatului dacă primul-ministru demisionează;
c. Preşedintele Camerei Deputaţilor, dacă primul ministru este revocat.
Cărţi:
3. ALEXIANU, G., Răspunderea puterii publice, Editura ziarului „Adevărul” S.A., Bucureşti,
1926;
4. APOSTOL TOFAN D., Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice,
5. IORGOVAN, A, Tratat de drept administrativ, Ediția a 4-a, Editura All Beck, București, 2005
6. APOSTOL TOFAN D., Drept administrativ, Vol. II, Ediția a 4-a, Editura C.H Beck, București,
2017
7. APOSTOL TOFAN, D., Instituţii administrative europene, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
8. BENTOIU, A., Responsabilitatea ministerială, Bucureşti, 1935;
9. BLONDEL, J., Guvernarea comparată (trad. de T. Moldovanu), Iaşi, Editura Institutul European,
2009;
10. CARP, R., Responsabilitatea ministerială, Editura All Beck, Bucureşti, 2003;
11. CĂLINOIU, C., DUCULESCU, V., Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţie revăzută şi
completată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005;
12. CONSTANTINESCU, M., IORGOVAN, A., MURARU, I., TĂNĂSESCU, E.S., Constituţia
României revizuită, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;
13. DĂNIŞOR, D. C., Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I. Teoria generală, Editura C.
H. Beck, Bucureşti, 2007;
14. DEACONU, S. Codex Constituțional, Constituțiile statelor membre ale Uniunii Europene,
Editura R.A “Monitorul Oficial”, București, 2015
15. DELEANU, I. Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
16. DISSESCU, C. G., Dreptul constituţional, Editura Librăriei Socec, Bucureşti, 1900;
17. DRĂGANU, T., Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, vol. I, Editura
18. IONESCU, C. Raporturile Parlamentului cu Guvernul și Președintele României, Ed. Universul
Juridic, București, 2013
19. IONESCU, C. Drept constituţional şi instituţii politice, Editura C.H Beck, Bucureşti, 2008;
21. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., Drept parlamentar românesc, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005.
22. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., Ordonanţa guvernamentală. Doctrină şi
jurisprudenţă, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000;
23. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., (coordonatori), Constituţia României-comentariu pe
articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
24. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 13-a, vol.
2, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
25. SELEJAN-GUŢAN, B., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 2-a, revăzută şi
adăugită, Editura Hamangiu, 2008;
26. TEODORESCU, A., Delegaţiunea de putere, 1942;
27. VIDA, I., Puterea executivă şi administraţia publică, Editura R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti,
1994.
Articole:
1. ANGHEL, I. M., Practică recentă din România în domeniul ratificării/aderării la tratate internaţionale
prin Ordonanţă de urgenţă a Guvernului, în Dreptul, nr. 11/2006;
2. APOSTOL – TOFAN, D., Angajarea răspunderii Guvernului, în Revista de drept public nr. 1/2003;
3. APOSTOL, D., Despre natura juridică şi regimul juridic aplicabil ordonanţelor Guvernului, în Revista
de Drept Public nr. 1/1995;
4. APOSTOL-TOFAN, D., Consideraţii în legătură cu regimul juridic aplicabil ordonanţelor Guvernului,
în Dreptul, nr. 4/1998;
5. APOSTOL-TOFAN, D., Interpretarea unor dispoziţii constituţionale privind Guvernul şi administraţia
ministerială, în Revista de Drept Public nr. 1/1997;
6. APOSTOL-TOFAN, D., Neconstituţionalitatea Guvernului în exerciţiu, în Curierul Judiciar nr. 2/2009;
7. APOSTOL-TOFAN, D., Remanierea guvernamentală între neconstituţionalitate şi nelegalitate.
Trecerea de la un Guvern aşa-zis „interimar” la un Guvern demisionar, în Curierul Judiciar, nr. 10/2009;
8. APOSTOL-TOFAN, D., Un punct de vedere în legătură cu noua reglementare privind organizarea şi
funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, în Revista de Drept Public nr. 2/2001;
9. BASARAB ŞINC, A., Consideraţii privind practica delegării legislative, în Dreptul nr. 4/1994;
10. CÂRSTEA, V., Condiţiile stabilite de art. 115 alin. (4) din Constituţie pentru adoptarea ordonanţelor
de urgenţă ale Guvernului în Revista de Drept Public, nr. 1/2005;
11. CIUNCAN, D. Răspunderea penală a parlamentarilor şi membrilor Guvernului, în Dreptul nr. 1/1995;
12. CONSTANTINESCU, M., Conţinutul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului, în Dreptul nr. 8/1998;
13. CONSTANTINESCU, M., Natura juridică a ordonanţei de urgenţă, în Dreptul, nr. 7/1998;
14. DEACONU, Şt., Răspunderea penală a membrilor Guvernului, în Răspunderea în dreptul constituţional,
coord. E. – S. Tănăsescu, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2007;
15. DELEANU, I., Delegarea legislativă – Ordonanţele de urgenţă ale guvernului, în Dreptul nr. 9/2000;
16. DRĂGANU, T., Responsabilitatea penală a miniştrilor în lumina Constituţiei din 1991, Analele
Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”, seria Drept, Bucureşti, 1997;
17. DUMITRESCU, C., Delegarea legislativă – între exigenţele constituţionale şi exerciţiul parlamentar, în
Revista de Drept Public nr. 1/2007;
18. Haiduc, M. Răspunderea politică a guvernului tehnocrat, în Curierul Judiciar nr. 10/2016
19. IORGOVAN A., APOSTOL TOFAN D., Delegarea legislativă în România. Analiză comparativă în
raport cu statele occidentale, în Revista de Drept Public nr. 1/2001;
Dreptul nr. 6/2008;
21. MURARU, I. CONSTANTINESCU, M., Delegarea legislativă, în Studii constituţionale, Editura Actami,
Bucureşti, 1995;
22. POPESCU, C.-L., Domeniile de reglementare care nu pot face obiectul Ordonanţelor de urgenţă ale
Guvernului, în Dreptul nr. 4/2006;
23. POPESCU, C.-L., Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia delegării legislative privind
ratificarea tratatelor internaţionale, în Dreptul, nr. 1/1999;
24. TOFAN, D., Remanierea guvernamentarlă între neconstituționalitate și nelegalitate. Trecerea de la un
Guvern așa-zis interimar la un Guvern demisionar, în Curierul Judiciar nr. 10/2009
25. SELEJAN-GUŢAN, B., Răspunderea penală a membrilor Guvernului între politică şi Constituţie, în
Acta Universitatis Lucian Blaga, seria Iurisprudentia, nr. 1/2008;
26. VIDA, I. Delegarea legislativă, în Revista Studii de Drept românesc, nr. 3-4/1999.
1. Decizia nr. 104/2009 publicată în M. Of. nr. 73/6.02.2009

Cuvinte cheie: drepturi salariale, ordonanță de urgență, situație extraordinară
Soluție pe scurt: Curtea observă că aceste elemente cuprinse în nota de fundamentare nu sunt de natură să
justifice adoptarea ordonanței de urgență, în condițiile stabilite de art. 115 alin. (4) teza întâi din Constituție.
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 75/2008 nu a fost motivată de necesitatea unei situații extraordinare a
cărei reglementare nu putea fi amânată, ci a fost impusă de diverse situații cu implicații financiare legate de
punerea în executare a hotărârilor judecătorești. Aceste aspecte ce țin de oportunitatea adoptării reglementării
nu își pot găsi însă soluționarea în modificarea unor norme ce reglementează competența în primă instanță și în
recurs.
Cuvinte cheie: delegare legislativă, ordonanță de urgență, competența Guvernului
Soluție pe scurt: Curtea, prin decizia menționată, a statuat că adoptarea ordonanțelor de urgență numai în scopul
contracarării unei măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării personalului din învățământ adoptată de
Parlament încalcă art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1) și art. 115 alin. (4) din Legea fundamentală. Totodată, o
asemenea măsură este contrară dispozițiilor art. 115 alin. (6) coroborate cu cele ale art. 41 și ale art. 47 alin. (1)
din Constituție. În consecință, Curtea a constatat și încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5),
potrivit cărora, "În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie".

Cuvinte cheie: abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe, procedura de legiferare
Soluție pe scurt: Întrucât legea ce face obiectul sesizării a fost promulgată anterior sesizării Curții Constituționale
cu prezenta obiecție de neconstituționalitate, Curtea nu poate proceda la examinarea criticilor de
neconstituționalitate formulate, urmând să respingă sesizarea ca inadmisibilă.

Cuvinte cheie: angajarea răspunderii Guvernului, procedura de legiferare
Soluție pe scurt: șa fiind, în virtutea rolului său de garant al supremației Constituției, Curtea nu numai că poate,
dar este singura autoritate care are dreptul și obligația de a interpreta un text constituțional ori de câte ori se
impune și de a evidenția aspecte în contradicție cu Legea fundamentală.Astfel, fără a contesta posibilitatea uzării
de o asemenea modalitate de legiferare, se arată că, de vreme ce Guvernul dispunea de o majoritate sigură în
Parlament, s-a folosit abuziv de angajarea răspunderii, care, de ce nu, poate pune în pericol întreaga procedură
legislativă prevăzută de Constituție. Aceasta, deoarece, pe de o parte, în aceeași zi au fost adoptate potrivit
procedurii speciale 3 proiecte de lege și, pe de altă parte, realitatea istorică demonstrează abuzul executivului
de această procedură (a cincea oară în nici nouă luni calendaristice).

Cuvinte cheie: revocarea unui ministru, remaniere guvernamentală, numirea unor miniștri interimari
Soluție pe scurt: Or, interimatul se asigură întotdeauna de către un membru al Guvernului, și nu de către o
persoană aflată în afara listei aprobate de Parlament prin acordarea votului de învestitură, iar desemnarea
ministrului interimar se face pe o perioadă de timp limitată chiar prin textul constituțional - cel mult 45 de zile.
Prin desemnarea unui sau unor miniștri interimari nu are loc o remaniere guvernamentală, de esența acesteia
fiind, așa cum s-a arătat, înlocuirea unor membri ai Guvernului cu persoane care nu se află pe lista aprobată de
Parlament la învestitură. Eventualele schimbări în structura sau compoziția politică a Guvernului, la care se
referă același text constituțional, pot fi analizate în cazul și în legătură cu remanierea guvernamentală, iar nu cu
privire la o perioadă tranzitorie, în care funcționarea Guvernului este asigurată de miniștrii rămași în funcție,
până la numirea unor noi membri titulari în funcțiile de ministru.
INSTITUŢIA ŞEFULUI DE STAT
INSTITUŢIA ŞEFULUI DE STAT
CUPRINS
Obiectivele de unităţii de învăţare nr. 11

11.1. Consideraţii generale
11.2. Evoluţia instituţiei şefului de stat în România
11.3. Rolul, funcţiile i atribuţiile şefului de stat în alte sisteme constituţionale
11.4. Rolul, funcţiile şi atribuţiile Preşedintelui României
11.5. Desemnarea Şefului de stat
11.6. Durata mandatului Şefului de stat. Numărul mandatelor
11.7. Răspunderea Şefului de stat
11.8. Actele Şefului de stat
Obiectivele unităţii de învăţare ale Unităţii 11

 identificaţi funcţiile Şefului de stat;
 stabiliţi modurile de desemnare a Şefului de stat;
 analizaţi răspunderea Şefului de stat;
 cunoaşteţi actele Şefului de stat.
11.1. Consideraţii generale
 Explicarea instituţiei şefului de stat trebuie realizată în funcţie de structura executivului şi de locul şefului de stat
în acest executiv. Acest loc exprimă şi relaţia popor, parlament, şef de stat. Am arătat deja că în unele state executivul
este format dintr-un organ statal unic, adeseori un preşedinte, care-şi legitimează împuternicirile pe votul universal.
Suntem evident în regimurile prezidenţiale pure, în care preşedintele dispune de o echipă care-l ajută în atribuţiile sale
de guvernare, dar membrii acestei echipe sunt de fapt funcţionari şi nu guvernanţi.
 Într-un al doilea grup de state puterea executivă este realizată de două organe de stat - şef de stat şi guvern.
Acest sistem este legat de dezvoltarea regimului parlamentar în Anglia. El a rezultat din slăbirea progresivă a coroanei
şi din creşterea corelativă a puterii miniştrilor care nu erau la origine decât simpli auxiliari ai monarhului. Alături de
şeful de stat, care personifică naţiunea, a apărut cabinetul, mai exact spus un grup de funcţionari cu misiunea de a
asigura concret gestiunea afacerilor publice. Această structură a puterii executive, devenită deseori dualistă, se
regăseşte în multe ţări considerate a avea un “regim de cabinet”. Evoluţia cabinetului este definitivă acolo şi atunci
când, unul dintre membrii acestuia ocupă o poziţie juridică superioară şi când alături de şeful de stat există şi un şef
de guvern (prim-ministru, preşedinte).
 În unele ţări, funcţia de şef de stat a fost îndeplinită de organe colegiale, denumite prezidii, consilii de stat,
consilii prezidenţiale. Asemenea organisme au existat în România (l947-l974) în alte ţări foste socialiste (Bulgaria,
Ungaria, Polonia). Pentru ţara noastră vom da explicaţiile cuvenite. Pentru celelalte state vom observa că,
fundamentate pe unicitatea puterii, organismele menţionate erau considerate organe ale puterii de stat şi nu organe
executive.
 În fine, un exemplu de regim colegial, considerat unic, este regimul elveţian.
11.2.Evoluţia instituţiei Şefului de stat în România
În istoria statală românească au existat trei categorii de şef de stat:

 domn (specific ţării noastre);
 rege;
Categorii de  preşedinte.
Şef de stat
Într-o anumită perioadă de timp (1948 – 1974) această demnitate a avut caracter colegial. Domnul a fost considerat
şef de stat sub imperiul constituţiilor de la 1864 şi 1866 (până în anul 1884). Regele a fost şeful statului român sub
imperiul constituţiilor de la 1866 (după anul 1884), 1923 şi 1938, până la 30 decembrie 1947. În baza Legii nr.
363/1947 se instaurează un şef de stat colegial. Constituţia din 1948, încredinţează funcţia de şef de stat unui alt
organ colegial, Prezidiului Marii Adunări Naţionale, menţinut şi de Constituţia din 1952. În anul 1974 s-a creat funcţia
de preşedinte de republică, îndeplinită de o singură persoană. După revoluţia din decembrie 1989, prin Decretul –
Lege nr. 2/1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale se creează
funcţia de preşedinte al consiliului. Decretul – Lege încredinţează atribuţiile de şef de stat preşedintele consiliului.
Prin Decretul – Lege nr. 92/1990 privind alegerea parlamentului şi a Preşedintelui României, funcţia de şef de stat
este încredinţată Preşedintelui României, ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Această soluţie
este consacrată şi prin Constituţia actuală a României.
11.3. Rolul, funcţiile şi atribuţiile Şefului de stat în alte sisteme constituţionale
Atribuţiile şefului de stat (împuternicirile) depind de structura, funcţiile şi raporturile dintre puterile publice,
garanţiile constituţionale, durata mandatului organelor reprezentative, modul de desemnare a şefului de stat
(ereditar, alegere), responsabilitatea acestuia (Ioan Muraru).
Atribuţiile şefului de stat ar putea fi următoarele:
 reprezentarea statului;
 semnarea tratatelor;
 aprobarea unor acte normative elaborate de anumite organe de stat;
Atribuţiile  semnarea legilor şi a altor acte în vederea publicării;
Şefului de stat
 prezidarea şedinţelor unor organe de stat;
 acordarea unor calităţi şi titluri;
 numiri în funcţii superioare;
 acordarea graţierii (de regulă individuală);
 proclamarea stării de asediu sau de urgenţă;
 primirea scrisorilor de acreditare etc.
Această enumerare nu este limitativă, ea fiind deosebit de utilă şi pentru stabilirea domeniilor în care şeful de stat
intervine prin acte juridice cu caracter normativ sau individual.
8.4. Rolul, funcţiile şi atribuţiile Preşedintelui României

Sediul materiei (sumar):
 Constituția României, T3, C2, art. 80 – 101
Rol: reprezintă statul român; este garantul independenței naționale, al unității și integrității teritoriale;
veghează la respectarea Constituției și la buna funcționarea a autorităților publice, exercită funcția de
mediere (art.80)
Atribuţiile Preşedintelui Atribuţii privind legiferarea
României
Atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor
publice
Atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării,

numirea sau revocarea unor autorităţi publice
Atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii

publice
Atribuţii în domeniul politicii externe
Alte atribuţii
Moduri de
desemnare a 11.5. Desemnarea Şefului de stat
Şefului de stat
Desemnarea şefului de stat se face în funcţie de forma de guvernământ şi este legată de funcţiile şi raporturilor
şefului statului cu celelalte autorităţi publice. Există patru moduri de desemnare a şefului de stat:
 pe cale ereditară;
 prin alegere de către parlament;
 prin alegere de către un colegiu electoral;
 prin alegere prin vot universal.
 În România: prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat (art. 81), pentru un
mandat de 5 ani. Rezultatul alegerilor este validat de CCR, apoi Președintele depune
jurământul în fața Parlamentului (art. 82 Constituție)
Exercițiul A
Care sunt modalităţile de desemnare a şefului de stat?
11.6. Durata mandatului Şefului de stat. Numărul mandatelor.
 În formele de guvernământ monarhice “mandatul” este pe viaţă. În celelalte forme de guvernământ, mandatul
şefului de stat este limitat. De regulă aceeaşi persoană poate ocupa funcţia de şef de stat pentru cel mult două mandate.
 Investirea unei persoane cu calitatea de şef de stat presupune depunerea jurământului.
Exercițiul B
Explicaţi pe scurt rolul, funcţiile şi atribuţiile preşedintelui în România.
11.7. Răspunderea Şefului de stat
 Răspunderea şefului statului nu este cunoscută în formele de guvernământ monarhice, datorită, în primul rând
procedurii de contrasemnare a actelor normative (art. 87 din Constituţia română din 1923 şi art. 44 din Constituţia
română din 1938). În formele de guvernământ republicane, şeful statului nu este în afara responsabilităţii, chiar în
Răspunderea
Şefului de stat condiţiile existenţei contrasemnăturii, răspunderea putându-se angaja pentru alte motive.
 Imunitatea. Şefii de stat se bucură de imunitate în condiţiile prevăzute de constituţii.
 În România
 Imunitatea Președintelui României art. 84 +72 (1) Constituție + Decizia CCR 678/2014
a. Răspundere politică (iresponsabilitatea)
 Nu răspunde pentru votul sau opiniile politice exprimate în timpul mandatului
 Poate fi suspendat conform art. 95
b. Răspundere penală (invoilabilitatea)
 Impediment legal temporar care determină suspendarea urmării penale; art. 312 alin. 2 CPP + art.
84 Constituție
 Doar în cazul punerii sub acuzare pentru înaltă trădare art. 96
c. Răspundere civilă/contravențională
 Răspunde ca orice altă persoană
Exercițiul C
Un şef de stat, preşedinte, poate fi făcut răspunzător ? Dacă da, în ce condiţii?
11.8. Actele Şefului de stat
Actele prin care şeful statului îşi exercită atribuţiile sunt denumite decrete. Ele pot fi cu caracter normativ sau caracter
individual. Decretele trebuie contrasemnate, cel care contrasemnează luându-şi răspunderea îndeplinirii
prevederilor acelui act contrasemnat. Contrasemnarea este o condiţie de valabilitate a actului.
Cele cuprinse în art, 100 alin. (2)trebuie contrasemnate de primul –ministru. Decretele se publică în Monitorul Oficial.
Nepublicarea atrage inexistența
Exercițiul D
Dezbateţi pe scurt rolul Preşedintelui de mediator între puterile statului. Exemplificaţi situaţii în care
Preşedintele şi-a exercitat funcţia de mediator între puterile statului.
1. În istoria statală românească au existat următoarele categorii de şef de stat:

a. domnitor şi preşedinte;
b. domn, rege şi preşedinte;
c. domn, principe, rege şi preşedinte.
2. Preşedintele României are următoarele atribuţii :
a. reprezentarea statului; semnarea tratatelor; aprobarea unor acte normative elaborate de anumite organe
de stat;
b. atribuţii privind legiferarea; atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice; atribuţii
privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi publice; atribuţii în
domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice; atribuţii în domeniul politicii externe;
c. de reprezentare; de apărare; de ordin ceremonial; de arbitraj.
3. Rezultatul alegerilor pentru funcţia de preşedinte este validat de:
a. Curtea de Conturi;
b. Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună;
c. Curtea Constituţională.
4. Durata mandatului de preşedinte în România este de :
a. de 5 ani, cu posibilitatea de prelungire, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă;
b. pe parcursul a două mandate de 5 ani;
c. cel mult 8 ani, cu posibilitate de prelungire prin lege organică în caz de război sau catastrofă.
5. Preşedintele poate emite următoarele acte:
a. ordonanţe preşedinţiale;
b. decrete cu caracter normativ sau individual;
c. hotărâri de aplicare a legilor.
6. Răspunderea penală a Preşedintelui României intervine:
a. pentru crima de înaltă trădare;
b. pentru crima de genocid;
c. pentru crime de război.
Cărţi:
3. APOSTOL TOFAN, D., Instituţii administrative europene, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
4. APOSTOL TOFAN, D., Drept administrativ, Volumul II, ed. 4, Editura C.H. Beck, București, 2017
5. IORGOVAN, A, Tratat de drept administrativ, Ediția a 4-a, Editura All Beck, București, 2005
6. APOSTOL TOFAN D., Drept administrativ, Vol. II, Ediția a 4-a, Editura C.H Beck, București, 2017
7. DEACONU, S. Codex Constituțional, Constituțiile statelor membre ale Uniunii Europene, Editura
R.A “Monitorul Oficial”, București, 2015
8. IONESCU, C. Raporturile Parlamentului cu Guvernul și Președintele României, Ed. Universul
9. CĂLINOIU, C., DUCULESCU, V., Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţie revăzută şi completată,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005;
revizuită, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;
11. DĂNIŞOR, D. C., Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I. Teoria generală, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2007;
12. DELEANU, I. Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
13. DISSESCU, C. G., Dreptul constituţional, Editura Librăriei Socec, Bucureşti, 1900;
14. DRĂGANU, T., Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, vol. I, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1998;
15. IONESCU, C. Drept constituţional şi instituţii politice, Editura C.H Beck, Ediţia 2, Bucureşti, 2008;
16. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., (coordonatori), Constituţia României-comentariu pe articole, Editura
17. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 13-a, vol. 2, Editura
18. SELEJAN-GUŢAN, B., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 2-a, revăzută şi adăugită, Editura
Hamangiu, 2008;
19. VIDA, I., Puterea executivă şi administraţia publică, Editura R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1994.
Articole:
1. APOSTOL-TOFAN, D., Răspunderea preşedintelui de republică în unele state europene cu privire
specială asupra regimului constituţional românesc, în Analele Universităţii Bucureşti, seria Drept, nr. III-
IV/2008;
2. CARP, R., Reflecţii pe marginea statutului juridic al decretelor emise de Preşedintele României, în
Revista de drept public nr. 4/2004;
3. COMAN – KUND, Fl., Scurtă privire introspectivă asupra „puterii executive” a Uniunii Europene.
Consiliul, Comisia şi agenţiile executive comunitare, în Analele Universităţii Bucureşti, seria Drept, nr. I-
II/2008;
4. CONSTANTINESCU, M., VIDA, I. Promulgarea legii, în Dreptul, nr. 6/2000;
5. DEACONU, Şt., Preşedintele României şi raporturile sale constituţionale cu Parlamentul, în Dreptul,
nr. 3/2009;
6. DIMA, B., Raporturile dintre şeful statului şi primul-ministru în România. O abordare comparativă,
în Revista de drept public nr. 3/2006;
7. DUCULESCU, V., Instituţia şefului de stat şi răspunderea Preşedintelui în România, în Revista de drept
public nr. 2/2009;
8. GUŢAN, M., Convenţia de la Paris din 1858 şi debuturile executivului modern în România, în Acta
Universitatis Lucian Blaga din 2004;
9. IONESCU, C. Rolul şi funcţiile Preşedintelui României în sistemul constituţional românesc, în Dreptul,
nr. 11/1996;
10. IORGOVAN, A, Regimul juridic al decretelor prezidenţiale şi al răspunderii Preşedintelui României
pentru emiterea acestora, în Revista de drept public nr. 1/2005;
11. MURARU, I. Interpretarea dispoziţiilor constituţionale privind răspunderea şefului de stat în
România, în Răspunderea în dreptul constituţional, (Coord. S. -E. Tănăsescu) Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2007;
12. TOMESCU, C., Raporturile dintre şeful statului şi primul ministru în ţările Uniunii Europene, în
Revista de drept public nr. 3/2009;
1. Hotărârea nr. 25/2009, publicată în M. Of. nr. 760/2009

Cuvinte cheie: candidat la funcția de sef al statului, timpi de antenă, egalitatea în drepturi
Soluție pe scurt: Admite contestația formulată de domnul Eduard Manole, candidat la alegerile pentru
Președintele României din anul 2009, cu privire la împiedicarea sa de a-și desfășura campania electorală în
condițiile legii.
Obligă birourile permanente reunite ale celor două Camere ale Parlamentului și reprezentanții serviciilor publice
de radio și televiziune să stabilească orarul pentru campania electorală și repartizarea timpilor de antenă cu
privire la candidatul Eduard Manole.

Cuvinte cheie: cerere de reexaminare a legii, procedura de reexaminare. Obligativitatea deciziilor Curții
Constituționale
Soluție pe scurt: Cu alte cuvinte, Curtea constată că, în aplicarea normei constituționale a art. 77, Parlamentul
trebuie să reexamineze toate textele de lege la care face referire cererea Președintelui României, precum și cele
care au legătură cu acestea, asigurându-se succesiunea logică a ideilor și coerența reglementării. În acest context,
se impune a fi modificate chiar și unele dispoziții ale legii care nu au fost în mod expres cuprinse în cererea de
reexaminare, dar care sunt în mod indisolubil legate de acestea.

Cuvinte cheie: Atribuțiile Președintelui României, decorații, bicameralism
Soluție pe scurt: Respinge, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate și constată că Legea privind
Centenarul Războiului pentru Întregirea Neamului (1916-1918) și Centenarul Marii Uniri este constituțională
în raport cu criticile formulate.
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
CUPRINS

12.1. Trăsăturile Curţii Constituţionale
12.2. Organizarea Curţii Constituţionale
12.3. Actele supuse controlului de constituţionalitate
12.4. Procedura în faţa Curţii Constituţionale
12.5. Actele şi efectele juridice ale actelor Curţii Constituţionale

 stabiliţi trăsăturile Curţii Constituţionale;
 identificaţi actele supuse controlului de constituţionalitate;
 analizaţi efectele juridice ale actelor Curţii Constituţionale;
 cunoaşteţi procedura în faţa Curţii Constituţionale.
12.1. Trăsăturile Curţii Constituţionale
 Controlul constituţionalităţii legilor este încredinţat de Constituţia României unei autorităţi publice denumită
Curte Constituţională. Din Constituţie şi legea de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale rezultă
Trăsăturile trăsăturile ce o caracterizează:

Curţii  este o autoritate publică. Curtea este o autoritate publică (fără însă să fie o “putere” în stat), chiar
Constituţionale
dacă nu este cuprinsă, firesc, printre autorităţile publice enumerate în Titlul III al Constituţiei;
 este unica autoritate de jurisdicţie constituţională din România;
 este independentă faţă de orice autoritate publică. În activitatea sa Curtea Constituţională se supune
numai Constituţiei şi legii sale de organizare şi funcţionare;
 scopul curţii este de a garanta supremaţia Constituţiei;
 Poate fi considerată “o autoritate publică politico – jurisdicţională. Caracterul politic rezultă din modul de
desemnare a membrilor Curţii Constituţionale, precum şi din natura unor atribuţii. Caracterul jurisdicţional rezultă
din principiile de organizare şi funcţionare (…), precum şi din alte atribuţii şi proceduri.”
 Sediul materiei:


Exercițiul A
Identificaţi şi explicaţi pe scurt trăsăturile Curţii Constituţionale a României.
12.2. Organizarea Curţii Constituţionale
 Curtea Constituţională este formată din 9 judecători. Numirea judecătorilor se face de Camera Deputaţilor
(trei), de Senat (trei) şi de Preşedintele României (trei), numai cu acordul prealabil exprimat în scris al candidatului.
Curtea se reînnoieşte cu o treime din judecători din 3 în 3 ani. Mandatul judecătorilor este de 9 ani şi nu poate fi
nici prelungit şi nici reînnoit. Judecătorii răspund disciplinar pentru încălcarea cu vinovăţie a obligaţiilor expres
prevăzute de art. 40 din Legea nr. 47/1992. Judecătorii Curţii nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată
contravenţională sau penală decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei care i-au ales sau a Preşedintelui
României, după caz, şi la cererea procurorului general.
Preşedintele Curţii Constituţionale - i se aplică prevederile legale referitoare la judecători, cu unele
circumstanţieri. Este ales dintre membrii Curţii de aceştia. Preşedintele Curţii are atribuţiile prevăzute de art. 9 din
Legea nr. 47/1992
Plenul Curţii Constituţionale
 Curtea Constituţională îşi desfăşoară activitatea jurisdicţională în plen. Cvorumul de lucru este de două treimi
din numărul judecătorilor Curţii (art. 51 Legea 47/1992). Plenul adoptă acte cu votul majorităţii judecătorilor.
Şedinţele plenului se convoacă şi sunt conduse de preşedintele Curţii. Şedinţele de judecată sunt în principiu
publice, cu excepţia cazurilor în care s-a hotărât de plen, că şedinţa este secretă.
Exercițiul B
În ce constă independenţa Curţii Constituţionale a României şi care este scopul acesteia ?
12.3. Actele supuse controlului de constituţionalitate

Actele supuse
controlului de  legile;
constituționalitate  iniţiativele de revizuire a Constituţiei;
 regulamentele Camerelor Parlamentului;
 ordonanţele;
 tratatele internaţionale;
 iniţiativa legislativă populară;
 hotărârile plenului camerelor.
OBIECȚIE vs EXCEPȚIE de neconstituționalitate

Obiecție = control anterior promulgării legilor (a priori) art. 146 lit a
Excepție = control ulterior (a posteriori), asupra legilor și ordonanțelor care sunt în vigoare. art. 146 lit. d
Obiecție  se sesizează CCR în mod direct de către persoanele nominalizate în art. 146 lit. a teza I
Excepția  se ridică în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial, neputându-se introduce o acțiune
directă la CCR, art. 146 lit. d teza I
 se ridică direct prin Avocatul Poporului art. 146 lit d teza II
Condiții pentru admisibilitatea unei excepții de neconstituționalitate: art. 29 L47/1992

1. cel care ridică excepția sa fie parte intr-un proces aflat pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj
comercial.
2. exceptia de neconstitutionalitate sa nu reprezinte obiectul procesului (motivul)
3. sa existe o vatamare produsa printr-o dispozitie dintr-o lege sau ordonanta în vigoare.
4. sa aiba legatura cu solutionarea cauzei
5. nu pot face obiectul controlului dispozitiile declarate neconstituționale printr-o Decizie anterioară a CCR
12.4. Procedura în faţa Curţii Constituţionale
 Stabilită, pe larg, în Legea nr. 47/1992 şi în Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii

Constituţionale. Potrivit art. 14 din lege, procedura se completează cu regulile din Codul de procedură civilă, în
măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale, compatibilitatea hotărându-
se exclusiv de către Curte. Câteva reguli generale de procedură:
 sesizarea Curţii Constituţionale se face numai în scris şi motivat;
 plenul Curţii hotărăşte şedinţa secretă;
 părţile au acces la lucrările dosarului; autorităţile publice, instituţiile, regiile autonome, societăţile
comerciale şi orice alte organizaţii au obligaţia să comunice Curţii la cererea acesteia, informaţiile,
documentele şi datele pe care le deţin;
 cererile adresate Curţii sunt scutite de taxa de timbru.
12.5. Actele şi efectele juridice ale actelor Curţii Constituţionale
 Constituţia nominalizează două acte juridice şi anume decizia şi avizul consultativ. Legea organică precizează
deciziile; hotărârile; avizele.
Efecte juridice ale actelor Curţii Constituţionale
 Deciziile emise în exercitarea controlului de constituţionalitate a legilor sunt obligatorii pentru toate subiectele
de drept.
 Cât priveşte iniţiativa de revizuire a Constituţiei, decizia Curţii Constituţionale nu poate depăşi forţa juridică a
unui aviz.
 În situaţia obiecţiei de neconstituţionalitate, legea care ar fi declarată neconstituţională este obligatoriu returnată
în Parlament pentru a fi pusă de acord cu prevederile Constituţiei. În situaţia excepţiei de neconstituţionalitate,
decizia Curţii Constituţionale este de asemenea definitivă şi obligatorie; ca urmare, prevederea legală declarată
neconstituţională nu mai poate fi aplicată, iar legea se transmite la Parlament pentru a fi pusă de acord cu
prevederile Constituţiei în termen de maxim 45 de zile.
 Deciziile Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea regulamentelor Parlamentului se comunică
obligatoriu acestuia pentru a fi reexaminate.
 Efectele juridice ale deciziei Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea unui partid politic constau
în radierea partidului politic din evidenţa partidelor legal constituite, de la Tribunalul Bucureşti.
 Hotărârile Curţii Constituţionale trebuie apreciate nuanţat, în funcţie de situaţiile în care intervin. Unele nu
pot depăşi efectele juridice ale unui aviz.
Conform art. 147 Constituție

 Caz I
Dispozițiile din legi/ordonanțe/regulamente în vigoare declarate neconstituționale, își încetează
efectele în 45 de zile de la publicarea Deciziei în M.Of. În acest interval Parlamentul/Guvernul
trebuie să pună în acord dispozițiile legale cu Decizia CCR. Totodată, în acest interval,
dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept
 Caz II
În cazul legilor înainte de promulgare, Parlamentul e obligat să reexamineze și să pună în acord
textul legii cu Decizia CCR
Deciziile CCR se publică în M.Of și au putere numai pentru viitor.
Exercițiul C
Realizaţi o comparaţie între cele două modalităţi ale controlului constituţionalităţii legilor: anterior şi
posterior promulgării.
Exercițiul D
În ce constă modelul european şi cel american de control al constituţionalităţii legilor?

1. Competenţa Curţii Constituţionale poate fi stabilită astfel:

a. de către parlament;
b. nu poate fi contestată de nici o autoritate publică, aceasta fiind singura în drept să hotărască asupra
competenţei sale;
c. de către instanţele de drept comun.
2. Actele ce pot fi supuse controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională sunt:
a. legile, iniţiativa de revizuire a Constituţiei, regulamentele Parlamentului, ordonanţele şi hotărârile
Guvernului;
b. legile, iniţiativa de revizuire a Constituţiei, hotărârile Parlamentului, ordonanţele şi hotărârile
Guvernului;
c. legile, iniţiativa de revizuire a Constituţiei, regulamentele Parlamentului, ordonanţele Guvernului,
iniţiativele legislative populare.
3. Excepţia de neconstituţionalitate se judecă:
a. pe două grade de jurisdicţie, în primă instanţă în complet format din 3 judecători şi în recurs în complet
format din 5 judecători;
b. de către plenul Curţii Constituţionale, cu votul majorităţii judecătorilor;
c. de către plenul Curţii Constituţionale, cu votul majorităţii calificate a judecătorilor.
4. Curtea Constituţională în exercitarea atribuţiilor sale:
a. întotdeauna trebuie să fie sesizată, ea nu se poate sesiza din oficiu;
b. oricând se poate sesiza şi din oficiu;
c. trebuie să fie sesizată, existând o singură excepţie - controlul constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire
a Constituţiei - situaţie în care Curtea se poate sesiza din oficiu.
5. Actele Curţii Constituţionale sunt:
a. decizii, avize obligatorii, hotărâri;
b. decizii, hotărârii, avize consultative;
c. hotărârii, decrete, decizii.
6. Decizia de neconstituţionalitate a unor prevederi dată în cadrul controlului excepţiei de neconstituţionalitate
produce următoarele efecte:
a. scoate din vigoare prevederile considerate neconstituţionale;
b. determină neaplicarea prevederilor legale considerate neconstituţionale;
c. obligă la reexaminarea de către Parlament a prevederilor legale considerate neconstituţionale.
Cărţi:
1. CĂLINOIU, C., DUCULESCU, V., DUCULESCU, G., Drept Constituţional comparat, ed. a IV-a, vol
I, Lumina Lex, Bucureşti, 2007;
revizuită, All Beck, Bucureşti, 2004;
3. DELEANU, I., Justiţia Constituţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995;
4. DELEANU, I., Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în dreptul comparat,
7. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 13-a, vol. 2,
8. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S. (coord.), Constituţia României-comentariu pe articole, Editura
9. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., TĂNĂSESCU, S., ENACHE, M., IANCU G., – Interpretarea
Constituţiei. Doctrină şi practică, Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
10. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., Curtea Constituţională a României, Editura Albatros,
Bucureşti, 1997;
11. MURARU, I. - liber amicorum - Despre constituţie şi constituţionalism –Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2006;
12. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., Studii constituţionale, Ed. Actami, Bucureşti, 1998;
13. MURARU, I., MURARU, A., VLĂDOIU, N., BARBU, S. G., Contencios constituţional, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2009;
14. TĂNĂSESCU, E.S. Excepția de neconstituționalitate în România și în Franța, Editura Universul
15. TOADER, T., SAFTA, M., Ghid de admisibilitate la Curtea Constitutionala a Romaniei, Editura
Hamangiu, 2016
Articole:
1. APOSTOL-TOFAN, D., Legea educaţiei, Conflict juridic de natură constituţională între Parlament
şi Guvern (notă la deciziile Curţii Constituţionale nr. 1431/2010 şi nr. 1525/2010), în Curierul
Judiciar nr. 1/2011;
1. BENKE, K., Discuţii în legătură cu ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate a posteriori cu privire
la legile sau ordonanţele care nu mai sunt în vigoare, în Dreptul, nr. 2/2010;
2. CRISTE, M., Scurtă prezentare comparativă a jurisdicţiei constituţionale în ţările Uniunii
Europene, în Dreptul, nr. 4/2010;
3. DRĂGANU, T., Efectele juridice ale deciziilor Curţii Constituţionale în lumina prevederilor
Constituţiei revizuite, în Revista de drept public, nr. 1/2004;
4. FRENŢIU, G.-C., Necesitatea schimbării jurisprudenţei Curţii Constituţionale în privinţa
controlului de constituţionalitate al normelor abrogate, în Dreptul, nr. 7/2010;
5. MURARU, I. Constantinescu, M., Rolul Curţilor Constituţionale în asigurarea echilibrului puterilor
în stat,, în Dreptul nr. 9/1996;
6. MURARU, I., Hotărâri judecătoreşti generatoare de conflicte constituţionale, în Pandectele Române,
nr. 9/2007;
7. PAPA, A.-D., Trăsături comune şi specifice excepţiei de nelegalitate şi celei de neconstituţionalitate,
în Revista de drept public nr. 2/2010;
8. POPA, N., Conflict juridic de natură constituţională (decizia Curţii Constituţionale nr.
1228/12.11.2008), în Revista de drept public, nr. 1/2009;
9. TĂNĂSESCU E.-S., Criza economică din 2009 şi Curtea Constituţională a României, în Analele
Universităţii din Bucureşti, Seria Drept, nr. III/2010;
Legislaţie:
1. Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial
al României nr. 101 din 22 mai 1992, republicată.

Cuvinte cheie: conflict juridic de natură constituțională, control de constituționalitate, efectele
deciziilor Curții Constituționale
Soluție pe scurt: Constată existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea
judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte. În exercitarea
atribuției prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are obligația de a
asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea
principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituția
României. Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competența constituțională să instituie, să modifice sau
să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.

Cuvinte cheie: competența Curții Constituționale, hotărâri ale CSM, acte cu caracter jurisdicțional
Soluție pe scurt: În soluționarea problemei ridicate de acesta trebuie să se pornească de la Decizia Curții
Constituționale nr. 433 din 21 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
1.267 din 29 decembrie 2004, prin care aceasta a statuat că art. 133 alin. (7) din Constituție “are în vedere
hotărârile cu caracter jurisdicțional care, numai acestea, pot avea, prin natura lor, însușirea de a fi «definitive
și irevocabile», iar nu și alte hotărâri, cu caracter administrativ, emise de Consiliul Superior al Magistraturii.
Asemenea hotărâri sunt cele pronunțate de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii în conformitate cu
prevederile art. 37 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, «ca instanță de judecată, având în competență
soluționarea contestațiilor formulate de magistrați împotriva hotărârilor pronunțate de secțiile Consiliului
Superior al Magistraturii».
AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ
AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ
CUPRINS

13.1. Consideraţii generale şi terminologie
13.2. Specificul activităţii jurisdicţionale
13.3. Principiile constituţionale de realizare a justiţiei
13.4. Organele judecătoreşti
13.5. Raporturile cu legislativul şi executivul

 identificaţi principiile constituţionale de realizare a justiţiei;
 stabiliţi care sunt organele judecătoreşti;
 analizaţi raporturile autorităţii judecătoreşti cu celelalte puteri.
13.1. Consideraţii generale şi terminologie
 Denumirea de autoritate judecătorească evocă foarte clar justiţia, ca funcţie (activitate) şi ca sistem. Prin justiţie
tradiţional se înţelege:
Semnificaţia a. sistemul organelor judecătoreşti;

termenului b. activitatea de soluţionare a proceselor civile, administrative, comerciale, penale, de muncă etc.
justiţie
 În timp, faţă de sensul tradiţional, justiţia şi-a îmbogăţit conţinutul în sensul efectuării controlului asupra
modului cum guvernanţii acţionează în limitele constituţiei şi dreptului, adică în realizarea principiului legalităţii.
Statul de drept a devenit de neconceput fără justiţie. Funcţiile justiţiei au fost şi sunt încredinţate unor autorităţi
distincte, investite cu puteri statale care-i dau eficienţă şi care trebuie să fie independente şi imparţiale, instanţele
judecătoreşti. S-au dezvoltat şi activităţi înfăptuite şi de alte organisme decât instanţele judecătoreşti care
presupun folosirea aceleaşi proceduri judecătoreşti. Pentru a lega aceste activităţi cu justiţia se utilizează (în legislaţie
şi doctrină) denumirea de activitate jurisdicţională, care cuprinde atât aceste activităţi cât şi justiţia. Justiţia rămâne
însă partea substanţială a activităţii jurisdicţionale. Este necesară individualizarea justiţiei, faţă de restul activităţii
jurisdicţionale (care împrumută trăsăturile şi principiile justiţiei).
 Ansamblul judecăţilor (hotărârilor judecătorilor) formează jurisprudenţa, care limpezeşte textele obscure.
Întrebarea este până unde poate merge jurisprudenţa în interpretarea textelor obscure ale legii. Rolul justiţiei este de
a aplica dreptul şi nu de a crea drept. În urma judecăţii se dau hotărâri, în care se stabilesc drepturi şi obligaţii pentru
subiectele de drept (participanţi în proces), se aplică sancţiuni, se stabilesc despăgubiri, se dau ordine de executare
atât părţilor în proces, cât şi autorităţilor publice. Hotărârile judecătoreşti trebuie să fie respectate şi executate de
către cetăţeni şi autorităţile publice.
Exercițiul A
Prezentaţi raportul dintre justiţie şi activitatea jurisdicţională.
Exercițiul B
Care este rolul jurisprudenţei în acoperirea lacunelor legii ?
13.2. Specificul activităţii jurisdicţionale
 Justiţia (în general activitatea jurisdicţională) este o activitate de rezolvare a litigiilor, în litera şi spiritul
constituţiei, legilor, obiceiului, convenţiilor şi contractelor. Judecătorul care înfăptuieşte justiţia caută să afle
adevărul, în procesul respectiv, pentru a identifica exact încălcarea legii, victimele, cauzalitatea, răspunderea şi
responsabilii.
13.3. Principiile constituţionale de realizare a justiţiei

Principiul legalităţii - Acest principiu este de esenţa statului de drept şi cuprinde două aspecte: legalitatea
instanţelor judecătoreşti şi legalitatea infracţiunilor şi a pedepselor.
Garanţii ale independenţei judecătorilor sunt:
Principiile  condiţiile de recrutare;
realizării
justiţiei  inamovibilitatea;
 avansarea;
 controlul activităţii judecătorilor.
Principiile constituționale de realizare a justiției sunt următoarele:
Principiile constituţionale Principiul legalităţii

de realizare a justiţiei
Justiţie este unică şi egală pentru toţi
Folosirea limbii oficiale şi a limbii materne în justiţie
Dreptul la apărare
Organizarea activităţii jurisdicţionale pe trei grade de jurisdicţie

(fond, apel şi recurs)
Prezumţia de nevinovăţie
Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii
Exercițiul C
Care sunt garanţiile independenţei judecătorilor?
13.4. Organele judecătoreşti
Organele judecătoreşti sunt:

 instanţele judecătoreşti
 Ministerul public, care cuprinde procurorii, organizaţi în parchete şi care în mod generic intră în
categoria magistraţilor;
 Consiliul Superior al Magistraturii, care este autoritatea creată în vederea exercitării a două funcţii,
prevăzute de Constituţie.
 Deși nu este nominalizat prin Constituție, nu poate fi lăsat în afara explicațiilor Ministerul Justiției, care
are un rol aparte în organizarea justiției.
Sistemul instanţelor judecătoreşti este format în general din:
 judecătorii;
 tribunale;
 curţi de apel;
 curţi supreme etc.
Organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti sunt stabilite prin lege.
13.5. Raporturile cu legislativul şi executivul
Raporturile autorităţii jurisdicţionale cu Parlamentul:

 organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti se realizează numai potrivit legii, prin care se
stabileşte competenţa şi procedura potrivit căreia îşi desfăşoară activitatea;
 prin lege se stabilesc infracţiunile şi pedepsele.
 În unele state autoritatea judecătorească (justiţia) poate interveni în activitatea legislativă prin controlul
constituţionalităţii legilor.
Raporturile autorităţii judecătoreşti cu executivul:
 numirea şi avansarea magistraţilor aparţine executivului (şefului de stat, ministrului justiţiei etc.), prin
proceduri care să pună în evidenţă numai competenţa profesională a celor în cauză;
 controlul legalităţii actelor administrative de către justiţie.
Exercițiul D
Autoritatea judecătorească se poate implica în activitatea legislativului şi executivului, dacă da, cum?
I. Răspundeți la următoarele întrebări-grilă:
1. Principiul legalităţii:
a. este de esenţa statului de drept şi cuprinde două aspecte: legalitatea instanţelor judecătoreşti şi legalitatea
infracţiunilor şi a pedepselor;
b. nu excede justiţiei, având aplicare în principal în domeniul civil;
c. nu excede justiţiei, având aplicare în principal în domeniul penal.
2. Considerarea unei persoane nevinovate atât timp cât nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă de
condamnare reprezintă conţinutul:
a. principiul dreptului la apărare;
b. principiul justiţiei unice şi egale pentru toţi;
c. principiul prezumţiei de nevinovăţie.
3. Principiul independenţei judecătorului şi supunerea lui numai legii presupune că:
a. judecătorul se supune numai legii şi conştiinţei sale;
b. judecătorul se supune numai legii şi soluţiilor date în procesele anterioare;
c. judecătorul se supune numai legii şi ordinelor date de ministrul justiţiei.
4. Inamovibilitatea constă în :
a. recrutarea judecătorilor numai pe bază de concurs;
b. recrutarea judecătorilor prin numire de către ministrul de justiţie;
c. judecătorul nu poate fi nici revocat, nici retrogradat, nici transferat pe un post echivalent, nici avansat
fără consimţământul său.
5. Controlul hotărârilor judecătoreşti trebuie efectuat în următoarele condiţii:
a. numai de către Înalta Curte de Casatie si Justiţie şi numai după proceduri jurisdicţionale;
b. numai de către instanţe judecătoreşti şi numai după proceduri jurisdicţionale;
c. numai de către ministrul justiţiei în conformitate cu prevederile exprese ale legii.
6. Organele judecătoreşti reglementate de Constituţia României sunt:
a. Înalta Curte de Casatie si Justiţie şi celelalte instanţe prevăzute de lege;
b. instanţele judecătoreşti şi parchetele;
c. instanţele judecătoreşti; Ministerul public care cuprinde procurorii, în parchete, care în mod generic intră
în categoria magistraţilor; Consiliul Superior al Magistraturii.
7. Între autoritatea jurisdicţională şi Parlament se stabileşte următoarea relaţie:
a. numirea şi avansarea magistraţilor aparţine parlamentului, prin proceduri care să pună în evidenţă numai
competenţa profesională a celor în cauză; controlul legalităţii actelor parlamentului de către justiţie;
b. organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti se realizează numai potrivit legii, prin care se
stabileşte competenţa şi procedura potrivit căreia îşi desfăşoară activitatea; prin lege se stabilesc
infracţiunile şi pedepsele;
c. prin lege se stabilesc infracţiunile şi pedepsele; controlul legalităţii actelor parlamentului de către justiţie.
Cărţi:
1. ALEXANDRU, I., Ministerul Public, între executiv şi justiţie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
2. APOSTOL TOFAN D., Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice, Editura All
3. BRICIU, T., DINU, C., POP, P. Instituții judiciare, Ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2016
4. CIOBANU, V., Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, volumul I, Teoria generală, Editura Naţional,
Bucureşti, 1996;
5. CIOBANU, V., BRICIU, T., DINU, C., Drept procesual civil. Drept execuțional civil. Arbitraj, Editura
Național, București, 2013
6. CIOBANU, V., NICOLAE, M., Noul Cod de procedură civilă, comentat și adnotat, Ediția 2, Editura
Universul Juridic, București, 2016
9. LEŞ, I., Instituţii judiciare contemporane, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
10. LEŞ, I., Organizarea sistemului judiciar în dreptul comparat, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 2005;
11. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., TĂNĂSESCU, S., ENACHE, M., IANCU G., – Interpretarea
Constituţiei. Doctrină şi practică, Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
12. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S. (coord.), Constituţia României-comentariu pe articole, Editura
13. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 13-a, vol. 2, Editura
14. TEODORESCU, A., Responsabilitatea administraţiei publice pentru daune, Institutul de Arte Grafice E.
Mârvan, Bucureşti, 1942.
Articole:
1. ALBU, E., Ordonanţă de urgenţă a Guvernului. Cerere adresată instanţei de Contencios Administrativ
pentru anularea acesteia. Problema admisibilităţii unei asemenea acţiuni, în Curierul Judiciar, nr.
10/2010;
2. ANDREESCU, M., Competenţa instanţelor judecătoreşti de a cenzura actele juridice neconstituţionale,
în Curierul Judiciar, nr. 3/2009;
3. ANDREESCU, M., Competenţa instanţelor judecătoreşti de a cenzura actele juridice emise cu exces de
putere, în Curierul Judiciar, nr. 4/2009;
4. ANDREESCU, M., Constituţionalitatea recursului în interesul legii şi a deciziilor pronunţate, în
Curierul Judiciar nr. 1/2011;
5. BARBU, E, BARBU, S. G, Dimensiunea constituţională a răspunderii magistraţilor – scurte
consideraţii, în Răspunderea în dreptul constituţional, (Coord. S. -E. Tănăsescu) Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2007;
6. BARBU, S. G., Funcţiile procurorului în protecţia libertăţilor individuale – analiza din perspectivă
constituţională în Despre constituţie şi constituţionalism – Liber amicorum Ioan Muraru, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2006;
7. BOAR, A., Judecătorul – putere şi răspundere, în Dreptul, nr. 1/1998;
8. IORGOVAN, A, Regimul juridic al decretelor prezidenţiale şi al răspunderii Preşedintelui României
pentru emiterea acestora, în Revista de drept public nr. 1/2005;
9. MIHĂILĂ, C., Consideraţii referitoare la posibilitatea instanţei judecătoreşti de a pronunţa o hotărâre
care să ţină loc de act administrativ, în Dreptul, nr. 3/2010;
10. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., Categoria constituţională „Act administrativ”, în Revista
Palatul de Justiţie nr. 7/1998;
11. POPESCU, C.-L., Calificarea europeană şi naţională a procurorului român drept „magistrat”, în Noua
Revistă de Drepturile Omului, nr. 1/2005;
12. ŞERBAN, D.-D., Explicaţii privind admisibilitatea declinării de competenţă între un organ
administrativ-jurisdicţional şi o instanţă de judecată, în Dreptul nr. 8/2010;
13. VESMAŞ, D.- M., Unele consideraţii teoretice privind controlul politico-juridic asupra executivului şi
administraţiei publice româneşti contemporane, în Acta Universitatis Lucian Blaga din 2004.
1. Decizia nr. 1440/2010, publicată în M. Of. nr. 58/24.01.2011

Cuvinte cheie: informații clasificate, judecători, independența justiției, căi de atac
Soluție pe scurt: Cu acel prilej, Curtea a reținut că textele de lege criticate nu înlătură posibilitatea judecătorului
de a avea acces la informațiile secrete de stat, cu respectarea regulilor de natură procedurală prevăzute de lege.
Pe de o parte, din rațiuni ce țin de oportunitate, nu toți angajații unei instituții trebuie să obțină certificate de
securitate, iar pe de altă parte, magistrații acreditați să dețină, să aibă acces și să lucreze cu informații clasificate,
deși întrunesc exigențele de numire și profesare a funcției pe care o ocupă, în acord cu dispozițiile Legii nr.
303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, sunt evaluați numai din perspectiva onestității și
profesionalismului referitoare la utilizarea acestor informații.
2. Decizia nr. 901/2009, publicată în M. Of. nr. 505/21.07.2009
Cuvinte cheie: atribuțiile puterii judecătorești, subfinanțarea sistemului judiciar
Soluție pe scurt: Totuși, în cauza de față se reține că aspectele semnalate de către președintele Consiliului
Superior al Magistraturii ar viza o eventuală neconstituționalitate a unor acte normative, și nu un conflict juridic
de natură constituțională. Totodată, Curtea reține că neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe poate fi
stabilită numai în condițiile art. 146 lit. a) și d) din Constituție, și nu în temeiul textului constituțional al art. 146
lit. e). Pe lângă aceste aspecte, Curtea, având în vedere divergențele de interpretare dintre părțile aflate în conflict
cu privire la noțiunea de "avizare", reține că aceasta trebuie circumscrisă numai la actele normative care privesc
în mod direct organizarea și funcționarea autorității judecătorești, precum modul de funcționare al instanțelor,
cariera magistraților, drepturile și obligațiile acestora etc., pentru a nu se ajunge la denaturarea rolului
Consiliului Superior al Magistraturii.

Un Curs Id Ip

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Un Curs Id Ip

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Organizarea statală a puterii

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1

Obiectivele unităţii de învăţare 1

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

1.1. Raportul dintre stat-puterea de stat-puterea politică

Trăsăturile puterii de Caracterul de putere

Caracterul de putere de constrângere

Necesitatea de a exprima şi realiza voinţa

Identificaţi şi explicaţi principalele ideii ale teoria separaţiei puterilor în stat.

1.3. Raporturile dintre legislativ şi executiv

a) Raporturile Parlament – Executiv – presupun implicarea legislativului în activitatea şefului de stat şi a

2) În raporturile sale cu Guvernul, Parlamentul:

Implicarea executivului în activitatea legislativului:

1.4. Raporturile dintre legislativ şi puterea judecătorească

Analizaţi raporturile dintre legislativ şi puterea judecătorească.

1.5. Lucrare de verificare Unitatea 1

2. Identificaţi raporturile dintre legislativ şi executiv

II. Răspundeţi la următoarele întrebări-grilă:

7. Exercitarea puterii politice este încredinţată:

1.6. Bibliografie pentru Unitatea 1

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 2

2.1. Definiţia şi funcţiile partidelor politice

2.2. Categorii şi variante de partide politice

2.3. Organizarea şi funcţionarea partidelor politice

2.4. Lucrare de verificare Unitatea 2

2.5. Bibliografie pentru Unitatea 2

Obiectivele unităţii de învăţare 2

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

 Apariţia partidelor politice este în strânsă corelaţie cu:

Trăsăturile partidelor Asociaţie

Cuprind membri de partid

Definiţi partidul politic.

Funcţiile  Funcţiile partidelor politice:

Care sunt funcţiile partidului politic?

2. 2. Categorii şi variante de partide politice

Identificaţi după următoarea schemă categoriile şi variantele de partide politice:

Categorii şi variante de Confesionale, religioase,

Unice, unificate, dominante

Analizaţi categoria de pluralism politic şi comentaţi aplicabilitatea sa de-a lungul timpului în

Cine se poate pronunţa asupra neconstituţionalităţii sau nelegalităţii partidelor politice?

2.4. Lucrare de verificare la Unitatea 2

I. 1. Enumeraţi şi explicaţi funcţiile partidelor politice

1. Analizaţi organizarea partidelor politice în România

II. Răspundeţi la următoarele întrebări-grilă:

1. Înscrierea unei persoane într-un alt partid politic constituie:

Decizii Curtea Constituțională:

3.1. Noţiunea de stat

Obiectivele unităţii de învăţare 3

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

3.1 Noţiunea de stat

Apariţia statului modern

3.2. Legitimitatea şi funcţiile statului

Care sunt principalele idei privind legitimitatea statului?

Explicaţi noţiunea de populaţie.

Explicaţi noţiunea de teritoriu şi natura sa juridică.

3.4 Lucrare de verifucare Unitatea 3

1. Din punct de vedere juridic statul reprezintă:

3.5 Bibliografie Unitatea 3

1. ARISTOTEL, Politica, Editura Antet, Bucureşti, 1996;

Decizii Curtea Constituțională

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

3.1. Noţiunea de formă de guvernământ

Identificaţi şi prezentaţi pe scurt formele de guvernământ.