Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Un Curs Id Ip
Un Curs Id Ip
Unitatea de învăţare 1
PUTEREA DE STAT
CUPRINS
Notiunea de institutie
Prin instituție juridică se înțelege un grup de norme care reglementează același obiect
Politica este forma de activitate socială ce cuprinde relațiile dintre indivizi ce se desfășoară în timp, având ca
scop accesul la guvernare.
Astfel prin instituții politice înțelegem grupul de norme care reglementează relațiile ce apar între indivizi în
lupta pentru putere. Aceste relații vom vedea că se realizează prin organele de stat însărcinate să realizeze
puterea politica.
Pentru înţelegerea fenomenului de putere este necesar să fie examinată relaţia popor – putere politică – stat –
putere de stat. Unicul deţinător al puterii politice este poporul, care nu o poate exercita direct, iar, pe cale de
consecinţă, instituţionalizează (creează) statul, în accepţiunea sa de sumă a autorităţilor publice (statale). Statul,
pentru a-şi realiza scopurile, este înzestrat cu putere de stat.
Puterea de Puterea statală este forma de organizare statală a puterii poporului (sau a puterii politice). Dacă această
stat organizare se realizează prin mai multe grupe (categorii, autorităţi, puteri) de organe de stat, cu funcţii (împuterniciri)
şi trăsături clar definite şi caracterizate prin autonomie organizatorică şi funcţională, precum şi prin echilibru reciproc
şi colaborare, suntem în prezenţa separaţiei/echilibrului puterilor. Această stare este specifică sistemelor de
guvernământ democratice. Dacă ea se caracterizează printr-o exercitare unitară şi uniformă, realizată de organe de stat
aflate sub controlul unuia singur, de regulă investit cu puteri supreme, ne aflăm în prezenţa fenomenului de unicitate
sau confuzie a puterilor în stat.
Titularul puterii poporul
Puterea poporului = putere poltică
Stat = putere de stat
Puterea de stat este unică și aparține poporului. Puterea poporului poartă denumirea de putere poltică.
Statul sau puterea de stat = organizarea statala a puterii poporului (a puterii politice)
Puterea politica
Puterea de stat
Funcția principală puterii de stat este aceea de a exprima voința generală obligatorie, voința poporului.
Voința generală nu este suma tuturor voințelor oamenilor ce formează poporul. Voința generală reprezintă diferența
dintre suma tuturor voințelor și interesele personale.
Caracterul social
Caracterul organizat
Suveranitatea
Exercițiul A
Explicaţi relaţia popor-putere politică, stat - putere de stat. Definiţi aceste categorii.
1.2. Separaţia şi echilibrul puterilor
În procesul de exercitare a puterii de stat se observă o anumită separare a funcţiilor (competenţelor) autorităţilor
publice care nu implică o separare în cadrul puterii unice politice. Această separare presupune echilibru şi
colaborarea dintre “puterile”, care realizează funcţiile separate.
Conform teoriei separaţiei puterilor în stat, cel care deţine puterea este înclinat să abuzeze de ea, de aceea puterea
trebuie să fie îngrădită. Îngrădirea trebuie făcută prin divizarea puterii unice (absolute monarhice), în trei puteri
(legislativă, executivă şi judecătorească), pentru ca “puterea să fie înfrântă de putere”.
Teoria a evoluat în timp, astazi manifestându-se mai ales prin echilibrul si colaborarea dintre autoritatile statului
însarcinate cu realizarea celor trei forme de manifestare a puterii de stat.
Exercițiul B
2) Guvernul
are iniţiativă legislativă; (art. 74)
poate solicita adoptarea, cu procedură de urgenţă, a proiectelor sau propunerilor legislative; (art. 76 alin. (3))
îşi poate angaja răspunderea în faţa Parlamentului asupra unui program, asupra unei declaraţii de politică
generală, sau proiect de lege acestea considerându-se aprobate dacă Guvernul nu este demis; (art. 114)
poate fi abilitat să emită ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice; (art. 115 alin. (1))
Exercițiul C
Principiul separaţiei puterilor în stat este sau nu înscris în Constituţia României în vigoare?
1. Potrivit concepţiei lui Montesquieu între cele trei puteri (puterea legislativă, puterea executivă privitoare la
chestiuni care ţin de dreptul ginţilor şi puterea executivă privitoare la chestiunile care ţin de dreptul civil) trebuie
să existe următoarea relaţie:
a. să se exercite separat, independent şi trebuie să colaboreze între ele;
b. să se exercite separat, independent, dar să nu se autolimiteze, echilibrându-se şi trebuie să colaboreze
între ele;
c. să se exercite separat, dar nu independent, să se autolimiteze, echilibrându-se şi trebuie să colaboreze
între ele.
2. Ce anume a determinat ca în prezent separaţia / echilibrul puterilor să nu se mai realizeze între “puteri”, ci
între majoritate şi opoziţie parlamentară ?
a. instaurarea regimurilor politice totalitare;
b. introducerea votului universal, secret, direct şi liber exprimat;
c. apariţia partidelor politice şi a rolului lor în configurarea instituţiilor politice şi juridice.
3. Constituţia României reglementează câteva structuri necesare garantării libertăţilor publice şi bunei funcţionări
a autorităţilor statale. În acest sens, sunt prevăzute:
a. Parlament, Guvern, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
b. Consiliul Superior al Magistraturii, Comisia Juridică a Camerelor Parlamentare;
c. Avocatul Poporului, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi.
4. Conform Constituţiei actuale a României implicarea executivului în activitatea Parlamentului poate interveni
în următoarele situaţii:
a. promulgarea legilor de către Preşedinte care poate cere o singură dată reexaminarea legii; iniţiativa
legislativă; poate fi abilitat să emită ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice, etc.;
b. controlează activitatea Parlamentului; cu prilejul promulgării legilor; iniţiativa de revizuire a
constituţiei;
c. aprobarea legilor de către Preşedinte care poate cere o singură dată reexaminarea legii; iniţiativa
legislativă; poate fi abilitat să emită ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice, etc.
5. Potrivit Constituţiei României revizuită în 2003, poporul exercită puterea:
a) prin reprezentanţi
b) prin referendum
c) prin referendum şi prin reprezentanţi
6. Categoria putere apare în diferite exprimări ca:
a. putere de stat, putere politică, putere publică, puteri publice, suveranitate de stat;
b. putere de stat, putere politică, putere publică, autoritate publică, suveranitate de stat;
c. putere de stat, putere politică, putere publică, puteri publice, şi uneori suveranitate.
Cărţi:
1. APOSTOL TOFAN D., Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice, Editura All
Beck, Bucureşti, 1999;
2. DĂNIŞOR, D.C., Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I. Teoria generală, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2007;
3. DEACONU Ş, Instituţii politice, Ediția 3, C.H.Beck, Bucureşti, 2017;
4. DELEANU, I., Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în dreptul comparat, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2006;
5. DRĂGANU, T., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
6. IONESCU C., DUMITRESCU C.A. (coord.), Constituţia României. Comentarii si explicaţii, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2017;
7. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E.S. Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 15-a, vol. II, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2017;
8. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E.S. (coord.), Constituţia României-comentariu pe articole, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
9. GHEORGHE, G., Separaţia puterilor în stat. Teorie şi realitate, Editura Științifică și Enciclopedică.,
Bucureşti, 1976;
10. MONTESQUIEU, Despre spiritul legilor, I, Editura Științifică și Enciclopedică., Bucureşti, 1964;
11. PÂRVULESCU, C., Montesquieu – Despre spiritul legilor, în Laurenţiu Ştefan Scarlat (coord.) Dicţionar
de scrieri politice fundamentale, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000;
12. POPA, N., Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1996;
Articole:
1. CERNEA, E., Apariţia principiului separaţiei puterilor în dreptul românesc, în Revista de Drept Public,
nr. 1/1999;
2. IONESCU, C., Principalele forme de interferenţă a instituţiilor de guvernare în statul de drept, în Studii
de drept românesc, nr. 2/1995;
3. MURARU, I. CONSTANTINESCU, M., Rolul Curţilor Constituţionale în asigurarea echilibrului
puterilor în stat, în Dreptul nr. 9/1996;
4. MURARU, I., Hotărâri judecătoreşti generatoare de conflicte constituţionale, în Pandectele Române, nr.
9/2007;
5. ENACHE, M., Funcţiile statului în lumina principiului separaţiei puterilor, în Revista de Drept Public nr.
1-2/1996;
7. IONESCU, C., Principiul suveranităţii poporului – factor structurant al democraţiei constituţionale,
Revista de drept public nr. 1-2/1996;
8. GORUNESCU, M. Principiul separației puterilor în stat și independeța justiției, în Revista Dreptul,
nr.9/2015
9. ȚĂRCHILĂ, P. Curtea Constituțională, garanție a echilibrului autorităților publice cu prerogative de
guvernare, în Revista Dreptul nr. Supliment 2013
10. VRABIE, G. Ideea de separație și trinitatea puterilor azi, în Revista de Drept Public nr. ianuarie-martie
2011
11. VRABIE, G. Echilibrul puterilor în România. Evoluția raporturilor dintre puterile statului în perioada
post-decembristă, în Curierul Judiciar nr. 4/2010
12. DEACONU, Ș. Conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească și
celălalte autorități publice în jurisprudența Curții Constituționale a României, în Analele Universității
București – seria Drept, nr. aprilie-iunie 2011
13. IONESCU, C. Comentarii pe marginea art. 1 din Constituția României revizuită, în Pandectele Române
nr.10/2014
14. IONESCU, C. Comentarii pe marginea art. 2 din Constituția României revizuită, în Pandectele Române
nr.12/2014
15. IANCU, G. Jurisprudența Curții Constituționale în domeniul conflictelor de natură constituțională, în
Curierul Judiciar nr. 7/2009
Decizii Curtea Constituțională (rezumat din dispozitiv, Explicație scurta (doar ce prezinta interes din
dispozitiv)
1. Decizia nr. 6/1992 publicată în M. Of. nr. 48/1993
Cuvinte cheie: separația puterilor în stat, Guvern, Parlament, obligarea Guvernului prin Lege, drept de
proprietate
Soluție pe scurt: Declară neconstituționale prevederile art. 2 alin. 1 și ale art. 5 din Legea privind măsuri
premergătoare situației juridice a unor imobile trecute în proprietatea statului după 23 august 1944. Constată
că prevederile art. 1 și ale art. 2 alin. 2 și 3 din legea sus-menționată sînt constituționale
2. Decizia 45/1994 publicat în M. Of. nr.131/1994
Cuvinte cheie: Regulamente Parlamentare, separația puterilor în stat, forța juridică a actelor normative
Soluția pe scurt: Constată că art. 7, art. 18, art. 20 alin. 1 și alin. 3, art. 23 alin. 2, art. 48 alin. 2, art. 71, art.
84 alin. 1, în sensul omiterii inițiativei de revizuire a Constituției, art. 113 alin. 5, art. 114, art. 118, art. 124
alin. 4, art. 128 alin. 2 partea finală, art. 148 alineatul final, art. 156 alin. 2, art. 162 alin. 2 și alin. 3, art. 168
alin. 2, art. 171, art. 175, art. 178, art. 192, art. 193, art. 194, art. 195 alin. 2 partea finală și alin. 3, art. 196 și
art. 208 din Regulamentul Camerei Deputaților sunt neconstituționale
3. Decizia 46/1994 publicat în M. Of. nr.131/1994
Cuvinte cheie: Regulamente Parlamentare, separația puterilor în stat, forța juridică a actelor normative,
Soluția pe scurt: Constata ca anumite prevederi din Regulamentul Senatului sunt neconstitutionale
4. Decizia nr. 209/1999 publicat în M. Of. nr.76/2000
Cuvinte cheie: separația puterilor în stat, hotărâri judecătorești, codul de procedură civilă
Soluția pe scurt: Desființarea unei hotărâri judecătorești printr-o cale de atac, lipsind de efecte hotărârea
inițială, nu încalcă principiul separației puterilor în stat. Respinge excepția de neconstituționalitate a
dispozițiilor art. 311 din Codul de procedură civilă
5. Decizia nr. 50/2000 publicat în M. Of. nr. 277/2000
Cuvinte cheie: Ordonanțele Guvernului, delegare legislativă, separația puterilor în stat, hotărâri judecătorești
Soluția pe scurt: Curtea constată, de asemenea, că o prevedere legală, prin care s-ar interzice - fie și numai
temporar - executarea unei hotărâri judecătorești ar reprezenta o imixtiune a puterii legislative în procesul de
realizare a justiției, fiind contrară principiului constituțional al separației puterilor în stat. Admite excepția de
neconstituționalitate
6. Decizia nr. 637/2006 publicat în M. Of. nr. 914/2006
Cuvinte cheie: Separația puterilor în stat, suspendarea actelor administrative, contencios administrativ
Soluția pe scurt: Curtea reține că separația puterilor în stat nu înseamnă lipsa unui mecanism de control între
puterile statului, dimpotrivă presupune existența unui control reciproc, precum și realizarea unui echilibru de
forțe între acestea. Actele puterii executive sunt cenzurate pe calea contenciosului administrativ, iar aceasta
presupune, printre altele, și posibilitatea instanței de judecată de a suspenda executarea actului pretins nelegal.
Respinge excepția de neconstituționalitate
7. Decizia nr. 901/2009 publicată în M. Of. nr. 503/2009
Cuvinte cheie: conflict juridic de natură constituțională, puterea executivă, puterea judecătorească,
Soluția pe scurt: un conflict juridic de natură constituțională presupune acte sau acțiuni concrete prin care o
autoritate sau mai multe își arogă puteri, atribuții sau competențe care, potrivit Constituției, aparțin altor
autorități publice, ori omisiunea unor autorități publice, constând în declinarea competenței sau în refuzul de
a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor. Curtea Constituțională constată că aspectele sesizate de
Consiliul Superior al Magistraturii nu întrunesc elementele unui conflict juridic de natură constituțională în
sensul art. 146 lit. e) din Constituție.
8. Decizia nr. 56/2014 publicată în M.Of. nr. 179/2014
Cuvinte cheie: asociații sau fundații, hotărâri judecătorești, principiul separației puterilor în stat.
Soluția pe scurt: În ce privește principiul separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și
judecătorească, Curtea a statuat în mod constant în jurisprudența sa că "o prevedere legală prin care s-ar
interzice - fie și numai temporar - executarea unei hotărâri judecătorești ar reprezenta o imixtiune a puterii
legislative în procesul de realizare a justiției, fiind contrară principiului constituțional al separației puterilor
în stat"Curtea reține că legea criticată nu desființează hotărâri judecătorești, și anume încheierile prin care se
dispune înscrierea asociației sau fundației în registru, și nici nu intervine asupra executării acestor hotărâri
judecătorești, ci doar stabilește că asociațiile, fundațiile sau federațiile legal constituite la data intrării în
vigoare a acesteia au obligația să-și modifice denumirea, punându-le de acord cu noile dispoziții, în termen
de 2 ani de la intrarea ei în vigoare. Respinge, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate formulată de
Președintele României
PARTIDELE POLITICE
Unitatea de învăţare 2
PARTIDELE POLITICE
CUPRINS
Definiţia Partidele politice pot fi definite ca asociaţii libere ale cetăţenilor, prin care se urmăreşte, pe baza unei platforme
partidului
politic (program), definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, asociaţii care au şi îşi afirmă clar şi deschis, vocaţia
şi aptitudinea guvernării.
Liber constituită
Din cetăţeni
Scopul de a cucerii şi
exercita puterea
Exercițiul A
Exercițiul B
Democratice, liberale,
conservatoare, social –
democratice, de stânga, de centru
şi de dreapta
De cadre şi de mase
Suple şi rigide
Exercițiul D
Reglementare
În România, partidele politice au avut o bogată istorie între cele două războaie mondiale şi după decembrie 1989.
În prezent, organizarea şi funcţionarea partidelor politice în România este reglementată, în primul rând, prin
Constituţie. Textele constituţionale de bază ramân cele din art. 8 şi din art. 40. La acestea se mai adaugă Art.1
(3) (4), art.9, art. 16, art.37, art. 62 (1), art.73 lit b, art. 146 lit. k
Legea nr. 14/2003 a partidelor politice, Republicată în temeiul art. II din Legea nr. 114/2015 privind modificarea
şi completarea Legii partidelor politice nr. 14/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din
20 mai 2015, dându-se textelor o nouă numerotare, oferă o reglementare detaliată a aspectelor privind asocierea în
partide, funcţiile şi organizarea acestora.
Finanţarea partidelor politice este reglementată de Legea nr. 334/2006, republicată în temeiul art. IV din Legea
nr. 113/2015 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi
a campaniilor electorale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 18 mai 2015, dându-se
textelor o nouă numerotare., cu modificările ulterioare aduse, cu precădere, prin Legea nr. 78/2016 publicată în
Monitorul Oficial cu numărul 330 din data de 28 aprilie 2016.
Exigenţe juridice
Legea defineşte partidele ca asociaţii cu caracter politic ale cetăţenilor români cu drept de vot, care participă în
mod liber la formarea şi exercitarea voinţei lor politice, îndeplinind o misiune publică garantată de Constituţie,
asociaţii ce sunt persoane de drept public.
Sunt admise numai acele partide care acţionează în respectul suveranităţii, independenţei şi unităţii statului, a
integrităţii teritoriale, a ordinii de drept şi a principiilor democraţiei constituţionale.
Sunt interzise partidele politice care: prin statutul, programele, propaganda de idei, ori prin alte activităţi pe care
le organizează încalcă prevederile art. 30 alin. (7), art. 40 alin. (2) sau alin. (4) din Constituţie; sunt afiliate unor
organizaţii din străinătate, iar această afiliere încalcă valorile sus-mentionate. In plus, partidele nu pot organiza
activităţi militare sau paramilitare.
Cât priveşte membrii de partid, următoarele reguli principale se aplică: pot fi membri numai cetăţenii români
cu drept de vot; anumite categorii de persoane nu pot face parte din partide politice (ex. judecătorii, procurorii,
politiştii); un cetăţean român nu poate face parte, în acelaşi timp, din două sau mai multe partide; nu există niciun
privilegiu sau îngrădiri legate de calitatea de membru de partid.
Ȋn ceea priveşte structurile de partid, legea stabileşte că acestea sunt organizate şi functionează numai pe
criteriul administrativ-teritorial. Ȋncepând cu anul 2015, este posibilă existenţa atât a unor partide naţionale cât şi a
celor locale. Fiecare partid trebuie să aibă denumire integrală, denumire prescurtată, semn permanent, iar acestea nu
pot reproduce sau combina simbolurile naţionale ale statului român, ale altor state, ale organismelor internaţionale,
ori ale cultelor religioase (partide membre ale unor organizatii politice internaţionale pot utiliza însemnul organizaţiei
respective ca atare sau într-o combinatie specifică).
Organizarea partidelor politice este condiţionată de existenţa unui statut şi a unui program politic proprii. Legea
stabileşte principalele reguli obligatorii pentru statutul oricarui partid politic: denumire (integrală şi prescurtată),
însemn specific, sediu, urmărirea de obiective exclusiv politice, drepturile şi îndatoririle membrilor, precum şi
sancţunile ce le pot fi aplicate şi procedurile prin care se poate face acest lucru, procedura de alegere a organelor de
conducere şi competenţa acestora, sursele de finanţare şi modul de administrare a resurselor financiare. Ȋn structura
organizatorică a unui partid legea prevede: adunarea generală, organul executiv, organe de arbitraj.
Ȋnregistrarea partidelor politice se face la Tribunalul Bucureşti pe baza următoarelor acte: cerere de
înregistrare, statutul şi programul partidului; actul de constituire împreună cu lista semnăturilor de sustinere a cel puţin
3 membrii fondatori, însoţit de o declaraţie autentificată a conducătorilor organului executiv al partidului privind
autenticitatea semnăturilor; listele membrilor partidului din organizaţiile judeţene sau al Municipiului Bucureşti,
necesare înregistrării partidelor, care vor cuprinde: numele, iniţiala tatălui, prenumele, anul naşterii, domiciliul, actul
de identitate, semnătura; o declaraţie privitoare la sediul şi la patrimoniul partidului; dovada deschiderii contului
bancar. În ceea ce priveşte numărul minim de membrii fondatori, prin Decizia nr. 75/2015, Curtea Constituţională a
constatat că condiţiile legale referitoare la numărul de membri fondatori şi necesara lor dispersie teritorială (şi anume,
25.000 de membrii fondatori domiciliaţi în cel puţin 18 din judetele tării, dar nu mai putin de 700 în fiecare judet)
sunt excesive şi disproporţionate faţă de scopul legitim al legii - asigurarea reprezentativitătii partidului politic în
masa electorala şi responsabilizarea membrilor - pentru momentul adoptării respectivei decizii. Ca urmare a acestei
decizii, numărul minim de membri fondatori a fost redus la 3.
Alianţele politice se pot realiza numai între partide politice, pe baza unui protocol, ce se depune la Tribunalul
Bucureşti, solicitându-se înscrierea în Registrul de evidenţă a aliantelor politice.
Alte forme de asociere pot fi formate din partide, aliante şi formatiuni nepolitice, legal constituite, cu scopul
promovării unor obiective comune. Acestea se realizează printr-un protocol care trebuie să cuprindă, în principiu,
aceleaşi elemente ca şi la alianţe. Protocolul trebuie depus la Tribunalul Bucureşti pentru a fi înscris în registrul altor
forme de asociere.
Resursele financiare ale partidelor politice provin din cotizaţii, donaţii şi legate, activităţi proprii, subvenţii de
la bugetul de stat. Legea interzice primirea de donaţii de la alte state ori organizatii din străinătate, interzice
desfăşurarea de activităţi specifice societăţilor comerciale (cu unele exceptii) şi prevede obligaţia autorităţilor locale
de a asigura cu prioritate spaţii pentru sediile partidelor politice. Suma alocată anual partidelor politice de la bugetul
de stat este de cel puțin 0,01% și de cel mult 0,04% din produsul intern brut (Legea nr. 34/2018 pentru modificarea
art. 18 alin. (2) din Legea nr. 334/2006).
Exercițiul E
Cărţi:
1. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E.S., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 15-a, vol. II, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2017;
2. Coord. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E.S., Constituţia României-comentariu pe articole, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
3. DELEANU, I., Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în dreptul comparat, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2006;
4. DRĂGANU, T., Drept constituţional şi instituţii politice – Tratat elementar, vol I, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2000;
5. DUVERGER, M., Les partis politiques, Armand Colin, Paris, 1976;
6. NEGULESCU, P.P., Partidele Politice, Editura Garamond, (reeditare nedatată), Colecţia Etos şi logos;
7. Partidele Politice, editată de Centrul de drept constituţional şi instituţii politice şi Regia Autonomă
Monitorul Oficial, Bucureşti, 1993;
Articole:
1. CONSTANTINESCU, M., ENACHE, M., Opoziţia parlamentară, Revista de drept public nr. 2/2001;
2. DĂNIŞOR, D.-C., Pluralismul şi partidele politice conform art. 8 din Constituţia României, în
Pandectele Române, nr. 5/2008;
3. DIMA B., TĂNĂSESCU, E.S., Reforma constituţională: analiză şi proiecţii, Universul Juridic, Bucureşti,
2012, p. 71 -74;
4. PONTHOREAU, M.C., L’opposition comme garantie constitutionnelle, Revue de droit public nr. 4/2002;
5. PONTHOREAU, M.C., Les droits de l’opposition en France. Penser une opposition présidentielle,
Pouvoirs nr. 108/2004;
6. SADOUN, M., Opposition et démocratie, Pouvoirs nr. 108/2004;
7. IONESCU, C., Comentariu pe marginea art. 8 din Constituția României, revizuită, în Pandectele
Române nr. 4/2015
Legislaţie:
1. Legea nr. 14/2003 a partidelor politice, Republicată în temeiul art. II din Legea nr. 114/2015 privind
modificarea şi completarea Legii partidelor politice nr. 14/2003, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 346 din 20 mai 2015
2. Legea nr. 334/2006, republicată în temeiul art. IV din Legea nr. 113/2015 pentru modificarea şi completarea
Legii nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 18 mai 2015, dându-se textelor o nouă numerotare., cu
modificările ulterioare aduse, cu precădere, prin Legea nr. 78/2016 publicată în Monitorul Oficial cu
numărul 330 din data de 28 aprilie 2016.
Unitatea de învăţare 3
TEORIA STATULUI I
CUPRINS
Definiţia
statulu Se poate defini statul ca fiind cea mai importantă instituţie politică a societăţii, modalitate de organizare a puterii
i
politice, care realizează puterea sa de comandă, prin intermediul guvernanţilor şi în numele poporului.
Exercițiul A
Identificaţi principalele momente ale apariţiei statului modern. Care sunt formele (tipurile) de stat?
Conceptul de legitimitate a statului presupune stabilirea puterii constituante originare şi care stabileşte
“competenţa competenţelor”. Nu există un criteriu pentru analiza legitimităţii, pentru că există atâtea legitimităţi câte
state sunt. Contractul social schimbă temeiul legitimităţii statului şi scopurile sale. În epoca modernă legitimitatea
statului rezultă din democraţie (procesul electoral) şi principiul majorităţii. Legitimitatea statului se mai bazează şi pe
principiul legalităţii, prin invocarea teoriei puterii constituante originare, care a fost la începuturile statului (precum
cuvântul în Biblie).
Din punct de vedere juridic funcţiile statului:
se concretizează prin acte juridice;
exprimă legătura dintre un tip de activitate şi finalitatea sa şi nu pot fi separate.
sunt diverse datorită diversităţii exigenţelor umane.
Se pot clasifica după multe criterii şi sunt:
interne şi externe;
economice, culturale, sociale, represive etc.;
legislative, executive şi jurisdicţionale (cea mai cunoscută).
Exercițiul B.
3.3.2. Teritoriul
Delimitează cadrul geografic al statului, în care se exercită puterea politică instituţionalizată (puterea de stat).
Este elementul material al statului, în timp ce populaţia este elementul personal.
Delimitarea geografică a teritoriului se face prin intermediul frontierelor şi cuprinde:
solul;
subsolul;
coloana de aer, care se ridică deasupra solului, cuprins între frontiere.
Exercițiul D
3.3.3. Suveranitatea
Noţiunea a apărut odată cu statul şi este legată de puterea de stat şi de independenţa statului. Termenul de
suveranitatea este plurisemantic. În decursul istoriei au fost emise numeroase şi diferite concepţii cu privire la
suveranitate, care au mers de la afirmarea şi justificarea sa ca realitate şi principiu, până la negarea sa, pentru că ar fi
ceva învechit, demodat şi chiar până la considerarea suveranităţii ca o sursă de conflicte. Ideile şi concepţiile despre
suveranitate s-au materializat în mai multe teorii:
Teoriile teocratice.
Teoria contractului social
Teoria referitoare la titularul suveranităţii
Suveranitatea poporului – teoria afirma că titularul suveranităţii este poporul (“puterea constituantă”) şi
parlamentul; poporul se supune legii adoptate de parlament
Suveranitatea naţionala – titularul suveranităţii a fost declarată naţiunea.
Exercițiul E
Explicaţi pe scurt noţiunea de suveranitate. Care sunt principalele teorii referitoare la suveranitate?
TEMA nr. 2
1. Prezentati argumentele juridice care sustin ideea ca revolutiile pot fi o sursa de legitimitate a statului.
Notă: Răspunsul la această temă se va depune pe platforma destinată studenților de la ID până la data de 20.04.2018
Timp de lucru: 5 ore
Legislaţie:
1. Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 204 din 23 aprilie 2001
şi republicată în Monitorul Oficial nr. 123 din 20 februarie 2007, cu modificările ulterioare;
Unitatea de învăţare 4
TEORIA STATULUI II
CUPRINS
3.1 Noțiunea de formă de guvernământ
3.2. Structura de stat
3.3. Caracterele constituţionale ale statului român
3.4. Noţiunea de organizare administrativ-teritorială
3.5. Lucrare de verificare Unitatea 4
3.6. Bibliografie Unitatea 4
Obiectivele unităţii de învăţare 3
Structura de stat este organizarea de ansamblu a puterii de stat în raport cu teritoriul. Ea indică dacă un stat este
Definiţia
structurii de format din unul sau mai multe state membre.
stat
Statul unitar şi statul federal sunt formele structurii de stat, care nu trebuie confundate cu asociaţiile de stat
(confederaţiile, uniunile personale, uniunile reale, uniunile inegale şi alte uniuni).
Exercițiul B
Exercițiul C
Exercițiul D
Unitar şi indivizibil
Naţional
Stat de drept
Social
Democratic
Organizarea şi delimitarea teritoriului sunt administrative, prin natura lor, iar pe plan local îşi desfăşoară
activitatea şi alte organe ale statului, alături de cele executive şi anume cele judecătoreşti.
Problema stabilirii diferenţei dintre organizarea administrativ – teritorială şi structura de stat :
Acestea au fiecare un conţinut şi un sens propriu, dar şi un factor comun al celor două instituţii juridice -
teritoriul.
Deosebirea principală constă însă “… în faptul că prima se referă la organizarea puterii la nivelul statului
în întregul său, în timp ce organizarea administrativă a teritoriului are în vedere crearea pe teritoriul
statului a unui număr de unităţi în scopul unei mai eficiente conduceri de stat pe plan local”.
Definiţia
organizării Putem defini organizarea administrativă a teritoriului ca fiind delimitarea teritoriului în unităţi geografice, având o
administrative
anumită suprafaţă delimitată prin lege şi condiţionată de componenta populaţie, de dezvoltarea economico – socială,
a teritoriului
delimitare realizată în scopul exercitării unitare a puterii de stat, pe întreaga ţară.
Exercițiul G
Exercițiul H
I.1. Pluralismul politic constituie o caracteristică a statului român ori o valoare supremă a acestuia ?
Argumentaţi.
2. Comentaţi şi explicaţi eleméntele statului şi caracterele constituţionale ale statului român, după
schema următoare:
Elementele statului (abordare Populaţia
sociologică)
Teritoriul Inalienabil
Indivizibil
Esenţa statului
Suveranitatea
(titularul suveranităţii)
Manifestare de
voinţă
Instrument de Legitimitatea statului
constrângere
Funcţiile statului
(exemplificativ) Interne şi externe
Economice, culturale,
sociale, represive
Legislative
Executive
Judecătoreşti
Cărţi:
1. ARISTOTEL, Politica, Editura Antet, Bucureşti, 1996;
2. DĂNIŞOR, D.C., Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I. Teoria generală, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2007;
3. DEACONU Ş, Instituţii politice, Ediția 3, C.H.Beck, Bucureşti, 2017;
4. DELEANU, I., Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în dreptul comparat, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2006;
5. DRĂGANU, T., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
6. DRĂGANU, T., Introducere în teoria şi practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1992;
7. GILEA C., Teoria statului de drept, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
8. IONESCU, C., Tratat de drept constituţional contemporan, Ediția 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
9. IONESCU, C., Drept constituţional comparat, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
10. IONESCU C., DUMITRESCU C.A. (coord.), Constituţia României. Comentarii si explicaţii, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2017;
11. IORGOVAN, A., Tratat de drept administrativ, vol. I, Introducere. Organizarea administrativă.
Funcţia publică, ediţia 4, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
12. KELSEN, H., Teoria generală a statului, traducere de J. H. Vermeulen, Tiparul Oltenia, Bucureşti, 1928;
13. LIJPHART, A., Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări,
Editura Polirom, 2006;
14. MACHIAVELLI, N., Principele, Editura Minerva, Bucureşti, 1994;
15. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., TĂNĂSESCU, E.S., ENACHE, M., IANCU Gh., Interpretarea
Constituţiei. Doctrină şi practică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
16. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E.S., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 15-a, vol. II, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2017;
17. Coord. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E.S., Constituţia României-comentariu pe articole, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
18. NEGULESCU, P., ALEXIANU, G., Tratat de drept public, Tom I, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1942;
Articole:
1. DELEANU I., Sancţiunea supremaţiei constituţiei, în Dreptul nr. 7-8/1991;
2. POIANĂ, I. LASCU, I. Statul de drept şi starea de necesitate, în Dreptul, nr. 10/1999;
3. CRĂCIUNESCU, D.A., Dimensiunea competenţelor Uniunii Europene şi suveranitatea comunitară,
Revista română de drept comunitar nr. 3/2009;
4. IONESCU, C., Comentarii pe marginea art. 6 din Constituția României, revizuită, în Pandectele Române
nr.3/2015
5. IONESCU, C., Comentarii pe marginea art. 1 din Constituția României, revizuită, în Pandectele Române
nr.10/2014
6. ORLIN, T.S., Evoluţia limitărilor suveranităţii pentru o nouă comunitate globală – Limitarea
Leviathanului prin dreptul internaţional, Revista română de drept internaţional nr. 8/2009 şi nr. 9/2009;
7. EMERI, C., Les systèmes polyarchiques européens, Revue française de droit constitutionnel nr. 9/1992;
8. LAUDER, K.H., Towards a Legal Theory of Supranationality – The Viability of the Network Concept,
European Law Journal no. 1/1997;
9. LINDSETH, P., The Maastricht Decision ten years later: Parliamentary democracy, separation of
powers, and Schmittian interpretation reconsidered, RSC nr. 18/2003, EUI Working Paper, European
University Institute, 2003;
10. MACCORMICK, N., Questioning post-sovereignty, European Law Review no. 29(6)/2004;
11. TOMESCU, M., Modificarea art. 1 din Constituția României – între respectarea dreptului la identitate
pentru minoritățile naționale și principiul neamestecului în treburile interne. Unele reflecții pe
marginea revizuirii Constituției, în Dreptul nr. supliment/2013
12. DIMA, B., Alegerea sistemelor de guvernare în democrațiile postcomuniste din centrul și sud-estul
Europei, în A.U.B Drept/2015
13. MURARU I, MURARU A., O posibilă interpretare a art. 1 alin. (3) din Constituție, în Curierul Judiciar
nr. 6/2014
Legislaţie:
1. Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 204 din 23 aprilie 2001
şi republicată în Monitorul Oficial nr. 123 din 20 februarie 2007, cu modificările ulterioare;
Unitatea de învăţare 5
SISTEMUL ELECTORAL I
CUPRINS
5.3. Scrutinul
Normele juridice prin care sunt reglementate relaţiile sociale care privesc alegerea prin vot a
deputaţilor şi senatorilor, a şefului de stat şi a autorităţilor locale alcătuiesc sistemul electoral sau dreptul
electoral.
Pentru examinarea sistemului electoral românesc actual, trebuie avute în vedere dispoziţiile atât
constituţionale (îndeosebi, art. 36, art. 37, art. 38, art. 62, art. 81, art. 120 şi art. 122) cât şi cele legislative
(ale Legii nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, republicată în 2011, ale Legii nr.
208/2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputataţilor, precum şi pentru organizarea şi
functionarea Autorităţii Electorale Permanente, aşa cum aceasta a fost modificată prin Legea nr.
288/2015 privind votul prin corespondenţă precum şi ale Legii nr. 115/2015 pentru alegerea autorităţilor
administraţiei publice locale, pentru modificarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, precum
şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali).
Dreptul de vot
Presupune lămurirea trăsăturilor votului:
Universalitatea votului - Trebuie diferenţiată de votul restrâns, care la rândul său îmbracă două
aspecte: votul cenzitar şi votul capacitar. (Censurile pot fi: de avere; de domiciliu; de sex; de
vârstă; profesional etc.). Votul capacitar - alegătorul poate participa la alegeri doar dacă dovedea
un anumit grad de instruire.
O persoană poate vota în România dacă:
Exercițiul A
Identificaţi şi explicaţi pe scurt drepturile electorale fundamentale. Care sunt trăsăturile constituţionale
ale votului?
Exercițiul B
5.3. Scrutinul
Reprezintă modalitatea prin care alegătorii desemnează autorităţile publice reprezentative. Există trei
tipuri de scrutin:
majoritar (uninominal şi de listă);
cu reprezentarea proporţională (la nivel naţional; la nivel de circumscripţie, sistemul d’Hondt);
mixt (echilibrat, preponderent majoritar şi preponderent cu reprezentare proporţională).
Cărţi:
Articole:
1. MURARU, I., Drepturile electorale ale cetăţenilor români, în revista Drepturile omului nr. 1/1992;
2. FĂRCAŞ, A., Reglementarea alegerilor pentru Parlamentul European, Revista română de drept comunitar
nr. 1/2006;
3. AVRIL, P., Un homme, une voix ?, Pouvoirs nr. 120/2006;
4. DE CAZALS, M., La dématérialisation du vote: un nouvel horizon pour la démocratie représentative?,
Revue de droit public nr. 1/2008;
5. COLLIARD, J.C., Les systèmes électoraux dans les Constitutions des pays de l’Union européenne, Cahiers
du Conseil Constitutionnel nr. 13/2002;
6. DELPEREE, F., Le contentieux électoral en Europe, Cahiers du Conseil Constitutionnel nr. 13/2002;
8. FATIN-ROUGE STEFANINI, M., Les discriminations positives en matière électorale aux États-Unis et en
France, Cahiers de droit constitutionnel nr. 23/2007;
9. GHEVONTIAN, R., La notion de sincérité du scrutin, Cahiers du Conseil Constitutionnel nr. 13/2002;
10. GUISELIN, E.P., L’âge, variable juridique des élections politiques, Revue de droit public nr. 1/2009;
11. HERIN, J.L., Les exclus du droit de vote, Pouvoirs nr. 120/2006;
12. MAYER, N., Qui vote pour qui et pourquoi?, Les modèles explicatifs du choix électoral, Pouvoirs nr.
120/2006;
13. PERRINEAU, P., Les usages contemporains du vote, Pouvoirs nr. 120/2006;
14. POPESCU, R.D., Repartiția teritorială a electoratului: circumscripțiile electorale ca modalitate de desemnare
a reprezentanților, în volumul II, AUB Drept/2011,
15. POPESCU, R.D, Sistemul electoral din România între nevoia schimbării și o mai bună reprezentare politică a
cetățenilor, în volumul I, AUB Drept/2013
16. POPESCU, R.D, Distorisiunile democrației reprezentative – influența sistemului electoral asupra reprezentării,
în volumul II, AUB Drept/2013
17. BARBU, S.G., TĂLVAN SIMA R.E., Exercitarea dreptului de vot de către cetățenii români aflați în străinătate,
în volumul II, AUB Drept/2013
18. PĂTRU, A.M., Managementul electoral în România. Evoluții și perspective, în volumul II, AUB Drept/2013
Legislaţie:
1. Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, publicată în Monitorul Oficial nr. 887 din 29
septembrie 2004, cu modificările ulterioare, republicată;
2. Legea nr. 115/2015 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, pentru modificarea Legii
administraţiei publice locale nr. 215/2001, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 393/2004 privind
Statutul aleşilor locali, publicată în Monitorul Oficial nr. 349 din 20 mai 2015;
3. Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputataţilor, precum şi pentru organizarea şi
functionarea Autorităţii Electorale Permanente, publicată în Monitorul Oficial nr. 553 din 24 iulie 2015, cu
modificările ulterioare;
4. Legea nr. 288/2015 privind votul prin corespondenţă, precum şi modificarea şi completarea Legii nr. 208/2015
privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii
Electorale Permanente, publicată în Monitorul Oficial nr. 866 din 19 noiembrie 2015, cu modificările ulterioare;
Decizii Curtea Constituțională:
1. Decizia nr. 799/2015, publicată în M.Of nr. 862 din 19 noiembrie 2015
Cuvinte cheie: drept de vot, vot prin corespondență; Registru electoral;
Soluția pe scurt: revine Curţii Constituţionale competenţa de a verifica dacă prin garanţiile asociate votului prin
corespondenţă legiuitorul a reuşit să stabilească un just echilibru, pe de o parte, între principiul universalităţii raportat
la dreptul la vot [art. 15 alin. (1) coroborat cu art. 62 alin. (1) din Constituţie] şi principul suveranităţii naţionale,
caracterul liber şi corect al alegerilor, caracterul direct, secret şi liber exprimat al votului, pe de altă parte. Dispozițiile
Legii privind votul prin corespondență – constituționale
2. Decizia nr. 1177/2007, publicată în M.Of nr. 871 din 20 decembrie 2007
Cuvinte cheie: sistem electoral, vot uninominal, reprezentare, atribuirea mandatelor
Soluția pe scurt: instituirea acestei formule constituționale conferă Camerei Deputaților și Senatului aceeași
legitimitate, ambele fiind expresia voinței aceluiași corp electoral. Deși textul alin. (1) al art. 62 din Constituție obligă
la alegerea prin vot a Parlamentului, se lasă legiuitorului posibilitatea de a stabili prin lege tipul sistemului electoral,
precum și modalitățile concrete de organizare și desfășurare a scrutinului. Mai mult, art. 73 alin. (3) lit. a) din Legea
fundamentală prevede că "sistemul electoral" se reglementează prin lege organică.Legea supusă controlului de
constituționalitate prevede că deputații și senatorii se aleg în colegii uninominale, prin scrutin uninominal, potrivit
principiului reprezentării proporționale. O primă critică de neconstituționalitate vizează prevederile art. 29 alin. (16)
și art. 48 alin. (11) din lege, care dispun cu privire la atribuirea mandatelor de parlamentar către persoane de pe lista
națională suplimentară, fără ca această listă să fie votată de alegători, ceea ce, în opinia autorului sesizării, contravine
prevederilor art. 62 alin. (1) din Constituție referitoare la alegerea de către cetățeni a membrilor Parlamentului prin
vot direct. De asemenea, invocă încălcarea prevederilor art. 2 alin. (1) din Constituție, deoarece "o parte a membrilor
Parlamentului (organ reprezentativ) nu mai sunt aleși."
Analizând aceste critici, Curtea constată că ele sunt întemeiate și urmează să admită obiecția de neconstituționalitate
Sistemul votului uninominal mixt reglementat prin legea criticată se deosebește esențial de sistemele electorale la care
s-a făcut referire în punctul de vedere al Guvernului, sisteme mixte bazate pe votul multiplu. În sistemul electoral mixt
reglementat de textele criticate, opțiunile electorale ale cetățenilor pentru un anumit partid politic sau alianță ori
organizație a cetățenilor aparținând unei minorități naționale se exprimă în voturile date candidaților înscriși în
colegiile uninominale, nu și cu privire la cei care figurează pe lista națională suplimentară. Pentru a da dreptul la
atribuirea unui mandat, lista suplimentară trebuie "votată", iar nu "afișată". Pentru aceste considerente, Curtea constată
că dispozițiile art. 29 alin. (16) și art. 48 alin. (11) din lege sunt neconstituționale.
3. Decizia nr. 305/2008, publicată în M.Of nr. 213 din 20 martie 2008
Cuvinte cheie: minorități naționale, egalitatea în drepturi, discriminare
Soluția pe scurt: În jurisprudența sa, de exemplu, prin Decizia nr. 226 din 3 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 605 din 26 septembrie 2001, Curtea a reținut că, în virtutea prevederilor art. 19 pct. 3 din
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, exercitarea libertăților poate fi supusă anumitor limitări
ce trebuie însă stabilite în mod expres prin lege și care sunt necesare, printre altele, apărării securității naționale sau
ordinii publice. De asemenea, prin Decizia nr. 226 din 3 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 605 din 26 septembrie 2001, Curtea, referindu-se la prevederile art. 25 din Pactul internațional cu privire la
drepturile civile și politice, a reținut că dreptul de a fi ales trebuie exercitat fără restricții nerezonabile, ceea ce implică
posibilitatea existenței unor condiționări în exercițiul acestor drepturi. Or, condiția impusă de art. 29 alin. (5) din legea
criticată este necesară pentru exercitarea cu bună credință a dreptului de a fi ales și, de altfel, depozitul constituit se
restituie în condițiile prevăzute de art. 29 alin. (7) din lege. De altfel, dispoziții similare se regăsesc și în legislația
altor state membre ale Uniunii Europene.Curtea reține că prin Decizia nr. 53 din 12 februarie 2004, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 18 martie 2004, pronunțându-se asupra unor critici asemănătoare
privind participarea la alegeri a organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale, a statuat că o astfel de
reglementare este în sensul aplicării principiului egalității de șanse între cetățeni, prin înlăturarea, potrivit prevederilor
constituționale ale art. 4 alin. (2), a oricăror forme de discriminare, între altele, pe criterii "[...] de naționalitate, de
origine etnică, [...], de apartenență politică, [...]", precum și în concordanță cu art. 62 alin. (2) din Constituție, care
stabilește că "Organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi
pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc de deputat, în condițiile legii electorale. Cetățenii unei
minorități naționale pot fi reprezentați numai de o singură organizație"Astfel, prin Decizia nr. 2 din 30 iunie 1992,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 165 din 16 iulie 1992, a reținut că existența unui prag electoral
alternativ nu este contrară caracterului egal al votului exprimat în sensul art. 62 alin. (2) din Constituție, deoarece
semnificația egalității votului are o dublă accepțiune: pe de o parte, fiecare alegător are dreptul la un singur vot, iar pe
de altă parte, fiecare deputat sau senator trebuie să fie desemnat în cadrul unor circumscripții electorale egale ca
populație și nu ca număr de alegători.
4. Decizia nr. 157/2015, publicată în M.Of nr. 352 din 20 mai 2015
Cuvinte cheie: pierderea mandatului, aleși locali, egalitatea în drepturi
Soluția pe scurt: Curtea reține că prevederile criticate cuprinse în Legea nr. 393/2004 au mai făcut obiect al
controlului de constituționalitate exercitat prin prisma unor critici, în esență, similare. În acest sens, sunt, spre exemplu,
Decizia nr. 1.167 din 11 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 4 din 3 ianuarie
2008, Decizia nr. 779 din 1 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2008,
Decizia nr. 134 din 21 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 13 martie 2008,
Decizia nr. 273 din 24 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 243 din 13 aprilie 2009,
Decizia nr. 957 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 25 august 2010 și
Decizia nr. 565 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 19 decembrie
2014.Astfel, în ceea ce privește invocarea unui tratament juridic discriminatoriu, în privința încetării mandatului
aleșilor locali care au candidat pe listele unui partid politic/unei organizații a minorităților naționale, față de candidații
independenți, Curtea a reținut, în esență, că încetarea de drept a mandatului alesului local care a candidat pe listele
unui partid politic/unei organizații a minorităților naționale, subsecventă pierderii calității de membru al partidului
care l-a susținut și promovat pe parcursul campaniei electorale, este conformă cu logica internă a unei proceduri
electorale bazate pe principiul reprezentării proporționale, organizată sub forma scrutinului de listă, în cazul alegerilor
pentru consiliile locale și consiliile județene, în sensul în care listele de candidați pentru alegerea consiliilor locale și
a consiliilor județene sunt întocmite de către partidele politice, pe baza unei afinități de ordin politic și doctrinar
persoanelor propuse cu partidul care le susține. În aceste condiții, soluția legislativă criticată apare ca o consecință
firească și logică a pierderii calității de membru al partidului politic/organizației minorităților naționale, spre deosebire
de situația candidatului independent, a cărui alegere a depins în mod exclusiv de promovarea propriului program
politic
5. Decizia nr. 685/2011, publicată în M.Of nr. 606 din 28 august 2011
Cuvinte cheie: drept de vot, restrângerea drepturilor electorale, condamnare penală
Soluția pe scurt: Curtea s-a mai pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 64 și art. 71 din Codul penal, în
raport cu critici similare. În acest sens sunt Decizia nr. 438 din 15 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 354 din 8 mai 2008, și Decizia nr. 208 din 4 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 181 din 22 martie 2010, prin care Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor de lege criticate, reținând că, dincolo de posibilitatea oferită de Constituția
României prin art. 36 alin. (2) de a priva de dreptul de vot persoanele condamnate prin hotărâre judecătorească
definitivă, și art. 3 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale lasă statelor libertatea unei asemenea reglementări restrictive. Astfel, în jurisprudența sa, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a arătat că, în termenii art. 3 al Protocolului adițional la Convenție, părțile se
angajează să organizeze alegeri libere și nu rezultă din cuprinsul său că ele recunosc oricărei persoane dreptul la alegeri
libere, altfel spus, dreptul de vot al unui individ nu este garantat de art. 3, întrucât nu este un drept subiectiv propriu.
De asemenea, restricțiile referitoare la o categorie limitată de persoane, anume cele condamnate, care sunt în
executarea pedepselor privative de libertate, nu aduc atingere liberei exprimări a opiniei poporului privitoare la
alegerea corpului legislativ în sensul art. 3 din Protocolul adițional. În plus, prin deciziile mai sus-menționate, Curtea
a mai reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin Decizia nr. LXXIV (74) din 5 noiembrie 2007,
admițând recursul în interesul legii, a statuat că dispozițiile art. 71 din Codul penal referitoare la pedepsele accesorii
se interpretează în sensul că interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) (teza întâi)-c) din Codul penal nu se va
face automat, prin efectul legii, ci se va supune aprecierii instanței, în funcție de criteriile stabilite în art. 71 alin. 3 din
Codul penal
Unitatea de învăţare 6
SISTEMUL ELECTORAL II
CUPRINS
Reglementare: Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputataţilor, precum şi pentru organizarea
şi functionarea Autorităţii Electorale Permanente, publicată în Monitorul Oficial nr. 553 din 24 iulie 2015, cu
modificările ulterioare;
Operaţiunile electorale sunt:
Stabilirea datei alegerilor;
Stabilirea numărului, delimitarea şi numerotarea circumscripţiilor electorale şi a colegiilor electorale;
Alcatuirea listelor electorale şi utilizarea certificatului de alegător;
Stabilirea componenţei birourilor şi a oficiilor electorale:
Biroul Electoral Central (BEC);
Biroul electoral de circumscripţie;
Oficiile electorale;
Biroul electoral al secţiei de votare;
Corpul experţilor electorali;
Autoritatea Electorală Permanentă
Stabilirea secţiilor de votare;
Propunerea candidaturilor:
Stabilirea buletinelor de vot, a semnelor şi a ştampilelor electorale;
Campania electorală;
Desfăşurarea votării;
Stabilirea rezultatelor obţinute în alegeri:
La secţii;
La circumscripţiile electorale;
Pe ţară.
Reglementare: Legea nr. 370/2004, pentru alegerea Preşedintelui României, publicată în Monitorul Oficial nr. 887
din 29 septembrie 2004 şi republicată în Monitorul Oficial nr. 650 din 12 septembrie 2011, cu modificările ulterioare
Aceleaşi operaţiuni electorale, cu unele nuanţări legate de:
Candidaturi;
Rolul Curţii Constituţionale în supravegherea acestor alegeri;
Stabilirea rezultatelor alegerilor.
Exercițiul A
Definiţi conceptul de prag electoral şi analizaţi necesitatea existenţei sale. Identificaţi în reglementările
sistemelor electorale ale statelor moderne prezenţa pragului electoral. Comentaţi pe scurt aceste
reglementări în legislaţia românească.
Uninominal
Tipuri de scrutin Majoritar
De listă
Reprezentare
proporţională La nivel de ţară
Apropiată
Mixte
Cărţi:
1. BARBU, C., Sisteme electorale, Universul Juridic, Bucureşti, 2010;
2. BÎRSAN, C., Convenţia europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole, Vol. I, Editura All
Beck, Bucureşti, 2005;
3. DELEANU, I., Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în dreptul comparat, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2006;
4. DRĂGANU, T., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
5. GEAMĂNU, R.F., Elemente de drept electoral. Infracțiuni electorale, Ed. Praxis, București, 2015
6. IANCU, G., IANCU, V., Drept electoral, Ed. Universul Juridic, București, 2015
7. IONESCU, C., Regimuri politice contemporane, Ediţia 2, Editura C.H. Beck, 2006;
8. LIJPHART, A., Democraţia în societăţile plurale (trad. de L.–D. Dîrdală), Iaşi, Editura Polirom, 2002;
9. MARTIN, P., Sistemele electorale şi modurile de scrutin, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1999;
10. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S. (coord.), Constituţia României - comentariu pe articole, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
11. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E.S., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 15-a, vol. II, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2017;
12. RADU, A., BUTI, D., Sistemul politic românesc, Bucureşti, Editura ProUniversitaria, 2010;
13. RADU, A., Sisteme politice contemporane, Forme de guvernare în 29 de state, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2010;
14. TĂNĂSESCU, E.S., Legile electorale – comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;
Articole:
1. MURARU, I., Drepturile electorale ale cetăţenilor români, în revista Drepturile omului nr. 1/1992;
2. FĂRCAŞ, A., Reglementarea alegerilor pentru Parlamentul European, Revista română de drept comunitar
nr. 1/2006;
3. AVRIL, P., Un homme, une voix ?, Pouvoirs nr. 120/2006;
4. DE CAZALS, M., La dématérialisation du vote: un nouvel horizon pour la démocratie représentative?,
Revue de droit public nr. 1/2008;
5. COLLIARD, J.C., Les systèmes électoraux dans les Constitutions des pays de l’Union européenne, Cahiers
du Conseil Constitutionnel nr. 13/2002;
6. DELPEREE, F., Le contentieux électoral en Europe, Cahiers du Conseil Constitutionnel nr. 13/2002;
8. FATIN-ROUGE STEFANINI, M., Les discriminations positives en matière électorale aux États-Unis et en
France, Cahiers de droit constitutionnel nr. 23/2007;
9. GHEVONTIAN, R., La notion de sincérité du scrutin, Cahiers du Conseil Constitutionnel nr. 13/2002;
10. GUISELIN, E.P., L’âge, variable juridique des élections politiques, Revue de droit public nr. 1/2009;
11. HERIN, J.L., Les exclus du droit de vote, Pouvoirs nr. 120/2006;
12. MAYER, N., Qui vote pour qui et pourquoi?, Les modèles explicatifs du choix électoral, Pouvoirs nr.
120/2006;
13. PERRINEAU, P., Les usages contemporains du vote, Pouvoirs nr. 120/2006;
14. POPESCU, R.D., Repartiția teritorială a electoratului: circumscripțiile electorale ca modalitate de
desemnare a reprezentanților, în volumul II, AUB Drept/2011,
15. POPESCU, R.D, Sistemul electoral din România între nevoia schimbării și o mai bună reprezentare
politică a cetățenilor, în volumul I, AUB Drept/2013
16. POPESCU, R.D, Distorisiunile democrației reprezentative – influența sistemului electoral asupra
reprezentării, în volumul II, AUB Drept/2013
17. BARBU, S.G., TĂLVAN SIMA R.E., Exercitarea dreptului de vot de către cetățenii români aflați în
străinătate, în volumul II, AUB Drept/2013
18. PĂTRU, A.M., Managementul electoral în România. Evoluții și perspective, în volumul II, AUB
Drept/2013
Legislaţie:
1. Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, publicată în Monitorul Oficial nr. 887 din 29
septembrie 2004, cu modificările ulterioare, republicată;
2. Legea nr. 115/2015 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, pentru modificarea Legii
administraţiei publice locale nr. 215/2001, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 393/2004 privind
Statutul aleşilor locali, publicată în Monitorul Oficial nr. 349 din 20 mai 2015;
3. Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputataţilor, precum şi pentru organizarea şi
functionarea Autorităţii Electorale Permanente, publicată în Monitorul Oficial nr. 553 din 24 iulie 2015, cu
modificările ulterioare;
4. Legea nr. 288/2015 privind votul prin corespondenţă, precum şi modificarea şi completarea Legii nr. 208/2015
privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii
Electorale Permanente, publicată în Monitorul Oficial nr. 866 din 19 noiembrie 2015, cu modificările ulterioare;
REFERENDUMUL
Unitatea de învăţare 7
REFERENDUMUL
CUPRINS
reprezentative
Exercițiul A
Referendumul
La un nivel foarte general, referendumul este definit în doctrină drept o procedură de consultare democratică a
populaţiei. Consultarea poate fi iniţiată de autorităţile statului sau chiar de populaţia înseşi; ea poate avea un pur
caracter informativ, spre o mai clară exprimare a voinţei generale, sau un caracter decizional, care să se impună şsi
autorităţilor care au solicitat-o. Însă, datorită faptului că prin referendum, cel mai adesea, poporul apare în calitate de
arbitru pentru probleme fie extrem de importante, fie extrem de generale se consideră că el este prin excelenţă un mod
de exercitare directă a puterii de stat.
Iniţiativa populară - procedură de iniţiere a unui proces decizional de către populaţia unui stat (se poate
finaliza cu o nouă intervenţie – decizională - din partea populaţiei)
Referendum - procedură de consultare democratică a populaţiei de către autorităţile statului.
(lat. gerunziu refero) Populaţia = arbitru → garanţie pentru legitimitatea deciziei.
Plebiscit - procedură de consultare a plebei / populaţiei de către autorităţile unui stat, de regulă
(lat. plebs + scire) pentru confirmarea / întărirea legitimităţii autorităţii iniţiatoare
Tipuri de referendum
Din punct de vedere cronologic, referendumul a fost prevăzut în Constituţia din anul 1948 (art. 39 potrivit căruia
decizia consultării revenea Marii Adunări Naţionale), în Constituţia din anul 1965 (art. 43 potrivit căruia Marea
Adunare Natională hotăra consultarea poporului prin referendum, asupra măsurilor de importanţă deosebită care
privesc interese supreme ale ţării). Referendumul este nominalizat în Constituţia actuală în art. 2, 90, 95 şi în art.
151. Referendumul local a fost, pentru prima dată, reglementat prin Legea nr. 69/1991 privind administraţia
publică locală, fiind menţinut şi prin actuala reglementare, Legea nr. 215/2001.
Art. 2 din Constituţie mentionează, limitativ, instrumentele prin care se poate realiza puterea de stat fără a stabili
nicio ierarhizare între aceste instrumente. Această enumerare fiind făcută de către însăşi puterea constituantä,
legitimitatea ei nu poate fi contestată de niciuna dintre puterile instituite de aceasta. Prin urmare, referendumul
este unul din instrumentele prin care se realizează puterea de stat, cu egală legitimitate ca şi autorităţile
reprezentative.
Art. 90 din Constituţie consacră un referendum de tip consultativ, facultativ, referitor la chestiuni de principiu şi
prin care se urmăreşte o simplă consultare populară şi nu luarea unei decizii, care are, aşadar, toate trăsăturile
unui plebiscit.
Art. 95 din Constituţie consacră un referendum obligatoriu, de natură decizională, dar care vizează un anumit
aranjament instituţional şi nu adoptarea sau abrogarea unui act normativ. Prin această consultare populară se
realizează una din singularele forme ale mandatului imperativ, prin aceea că referendumul organizat ulterior
suspendării din funcţie a Preşedintelui României pentru a decide revocarea sau nu a mandatului său, are dubla
dimensiune a unei forme de răspundere specifică dreptului public, fiind în acelaşi timp şi o manifestare a
particularităţilor sancţiunilor normelor de drept constituţional.
Art. 151 din Constituţie consacră un referendum de tip obligatoriu, decizional, normativ la nivel constituţional.
Decizia astfel adoptată este una de o importanţă care justifică recursul la exercitarea directă a puterii de stat de
către popor, legitimitatea ei fiind astfel pusă în afara oricărei îndoieli. Reglementarea juridică a referendumului
se regăseşte în Constituţie şi în legea organică corespunzătoare, Legea nr. 3/2000,. Această lege stabileşte detaliat
modul de organizare şi desfăşurare al referendumurilor, atât naţionale, definite ca forma şi mijlocul de consultare
directă şi de exprimare a voinţei suverane a poporului român, cât şi locale, ce pot fi organizate cu privire la
probleme de interes deosebit pentru unităţile administrativ-teritoriale.
7.3 Regimul juridic al referendumului
Art. 3 din Legea 3/2000 precizează că nu pot fi supuse referendumului problemele care, potrivit art. 152 din
Constituţia României, nu pot face obiectul revizuirii legii fundamentale.
De asemenea, Legea nr. 3/2000 reproduce cele trei situaţii în care se poate organiza referendum naţional,
conform Constitutiei, şi stabileşte că la acesta pot participa doar cetăţenii cu drept de vot, indiferent că aceştia au
domiciliul în tară sau în străinătate.
Art. 5 din lege precizează două tipuri de cvorum, unul de participare, obligatoriu a fi atins pentru ca referendumul
să fie considerat valabil, iar celălalt de aprobare, obligatoriu a fi atins pentru ca rezultatul referendumului să fie
validat. Astfel, în prezent, în România, referendumul este valabil dacă la acesta participă cel putin 30% din
numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente, iar rezultatul referendumului este validat dacă
opţiunile valabil exprimate reprezintă cel putin 25% din cei înscrişi pe listele electorale permanente.
Operaţiunile pentru desfăşurarea referendumului se realizează în conformitate cu legea alegerilor parlamentare,
pentru cel national, şi respectiv în conformitate cu legea alegerilor locale pentru cel local. Ca şi în cazul alegerilor,
referendumurile pot fi organizate numai duminica. Controlul cu privire la regularitatea procedurală a
referendumului naţional poate fi exercitat numai de Curtea Constituţională.
Ȋn materie de regim juridic al referendumului, unele condiţii au format obiect de reflecţie în Liniile directoare
cu privire la referendumul constituţional la nivel national adoptate de către Comisia de la Veneţia cu prilejul celei
de-a 47 adunări generale în 6-7 iulie 2001 ori în Codul de bune practici cu privire la referendum adoptate la a 70-
a adunare generală în 16-17 martie 2007. Cu precădere în materia referendumului decizional de natură
constitutională, ceea ce ar trebui să fie favorizat de legislaţia pertinentă, aşa cum s-a arătat în Liniile directoare
menţionate, nu este cvorum-ul de participare, ci cel de aprobare.
Ȋn ceea ce priveşte controlul jurisdicţional asupra referendumului, Liniile directoare citate precizează mai multe
niveluri şi posibile forme de control: asupra dreptului de vot şi a modului său concret de exercitare, asupra
regularităţii modului în care se desfăşoară întreaga procedură, asupra validităţii obiectului asupra căruia poartă
referendumul (mai ales când e vorba de un referendum decizional care poartă asupra unui act normativ sau
proiect).
Referendumul conform Constituției din România:
Exercițiul B
Care este diferenţa dintre plebiscit şi referendum ?
Exercițiul C
normativ /
abrogativ
decizional
Efecte
constituţional
juridice legal
convenţional
consultativ
facultati
v Manifestare de voinţă a electoratului
≠ initiativă populară
Obiect
Texte aprobate de parlament
Proiect
Propunere concretă
Chestiune de principiu
Cărţi:
1. DĂNIŞOR, D. C., Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I. Teoria generală, Ed. C. H. Beck,
Bucureşti, 2007;
2. DELEANU, I., Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în dreptul comparat, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2006;
3. DRĂGANU, T., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
4. IONESCU C., DUMITRESCU C.A. (coord.), Constituţia României. Comentarii si explicaţii, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2017;
5. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E.S. (coord.), Constituţia României-comentariu pe articole, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
6. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E.S., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 15-a, vol. 2, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2017;
7. SARTORI, G., Teoria democraţiei reinterpretată, Ed. Polirom, Iaşi, 1999;
8. USVAT, L. F., Referendumul, Ed. Universul Juridic, București, 2012
Articole:
1. COMAN-KUND, F., Consideraţii privind referendumul local în România, în Revista de Drept Public nr.
3/2004;
2. POPESCU, C.– L., Referendumul consultativ privind parlamentul unicameral şi reducerea numărului
parlamentarilor, în Curierul Judiciar nr. 10/2009.
Legislaţie:
1. Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului publicată în Monitorul Oficial nr. 84 din
24 februarie 2000, cu modificările ulterioare;
1.Decizia nr. 612/2017 publicată în M. Of. nr. 922 din 23 noiembrie 2017
Cuvinte-cheie: referendum, bicameralism
Soluția pe scurt: Curtea reţine că, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea fundamentală, referendumul reprezintă modalitatea
prin care poporul român exercită în mod direct suveranitatea naţională, constituind un mecanism eficient de
manifestare a democraţiei directe. Consultarea voinţei populare prin referendum naţional, ca modalitate de exprimare
a suveranităţii, se realizează prin trei tipuri de referendum naţional, şi anume, cel iniţiat de Preşedintele României
asupra unor probleme de interes naţional, prevăzut de art. 90 din Constituţie, cel organizat cu privire la demiterea
Preşedintelui României în cadrul procedurii reglementate în art. 95 din Legea fundamentală şi cel prin care se aprobă
revizuirea Constituţiei, conform art 151 alin. (3) din Legea fundamentală. În considerarea competenţelor specifice
atribuite la nivel constituţional în ce priveşte fiecare tipologie de referendum naţional, art. 15 alin. (1) din Legea nr.
3/2000, în forma în prezent în vigoare, precizează tipul de act normativ prin care se stabileşte organizarea
referendumului şi data acestuia, precum şi autoritatea care îl va emite, în funcţie de legitimarea sa constituţională în
ceea ce priveşte declanşarea referendumului. Astfel, obiectul şi data referendumului naţional se stabilesc prin lege, în
cazul referendumului privind revizuirea Constituţiei, prin hotărâre a Parlamentului, în cazul referendumului privind
demiterea Preşedintelui României şi prin decret al Preşedintelui României, în cazul referendumului cu privire la
probleme de interes naţional.
Diferenţierea pe care textul menţionat din Legea nr. 3/2000 o face între cele trei tipuri de referendum sub aspectul
actului normativ care, în procedura organizării şi desfăşurării acestuia, stabileşte obiectul şi data la care va avea loc,
este justificată prin prisma prevederilor constituţionale care conferă competenţa de a declanşa un referendum, respectiv
Preşedintelui României, prin decret, în ce priveşte referendumul asupra unor probleme de interes naţional, şi
Parlamentului, prin hotărâre, în situaţia demiterii Preşedintelui României, respectiv prin lege, în cazul revizuirii Legii
fundamentale. Pentru coerenţa procedurii este raţional ca aceeaşi autoritate care iniţiază organizarea referendumului
să fie şi cea care stabileşte data şi obiectul referendumului. Pentru ipoteza în discuţie în speţă, Curtea reţine că
Parlamentul este cel care adoptă, cu o majoritate de două treimi sau, după caz, de trei pătrimi din numărul deputaţilor
şi senatorilor, proiectul sau propunerea de revizuire a Constituţiei. Pentru a deveni definitivă, revizuirea trebuie
aprobată prin referendum, primind astfel legitimitate deplină prin girul voinţei generale a poporului. De aceea, în
vederea asigurării unui mecanism procedural complet, care să confere eficacitate demersului legislativ de adoptare a
legii de revizuire, incluzând şi reglementarea etapei finale a acestuia, Parlamentul este îndreptăţit să stabilească, printr-
o lege distinctă, data referendumului, fixând astfel în timp momentul la care legea pe care a adoptat-o va fi supusă
aprobării populare. Spre deosebire de această ipoteză, în cazul suspendării din funcţie a Preşedintelui, Parlamentul
stabileşte data referendumului printr-o hotărâre, aceasta fiind emisă în exercitarea funcţiei de control pe care o exercită,
tot în virtutea atribuţiilor sale constituţionale. In schimb, revizuirea Constituţiei, ca lege fundamentală a statului,
realizându-se printr-o lege de modificare şi/sau completare a acesteia, este firesc ca actul normativ referitor la
organizarea referendumului să fie tot o lege. Aşadar, Curtea constată că prevederea cuprinsă în articolul unic pct. 2
din legea criticată, cu referire la art. 6 alin. (5) fraza a doua din Legea nr. 3/2000, potrivit căreia Guvernul stabileşte
prin hotărâre data referendumului şi aduce la cunoştinţă publică, de îndată, prin mijloace de comunicare în masă, data
acestuia, contravine dispoziţiilor art. 151 alin. (3) din Constituţie.
Unitatea de învăţare 8
PARLAMENTUL I
CUPRINS
Parlamentul are o competenţă, în principiu, nelimitată. Această opinie se fundamentează pe caracterul său larg
şi direct reprezentativ, adică prin aceea că este investit cu împuterniciri direct de către popor. Această competenţă
trebuie însă să fie prevăzută în constituţie. De menționat că această competență generală se limitează în domeniul
legiferării.
Funcţiile parlamentului pot fi clasificate în funcţie de criteriul conţinutului acestora în:
legislativă (adoptarea legilor);
stabilirea principalelor direcţii ale activităţii social – economice, culturale, statale şi juridice;
alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale;
controlul parlamentar;
exercitarea conducerii în politica externă;
organizarea şi funcţionarea proprie.
1. Funcţia legislativă - Legiferarea rămâne funcţia principală a parlamentului. Această funcţie legislativă constă în
edictarea de norme juridice, obligatorii pentru executiv iar, în caz de litigii şi pentru puterea jurisdicţională. Legea are
două accepţiuni:
una largă ca act juridic normativ;
una restrânsă ca act al parlamentului, la care trebuie să ne referim. În această accepţiune adoptarea legilor
aparţine numai parlamentului ca unica autoritate legiuitoare a ţării (art. 61 din Constituţie).
Executivul se implică în funcţia legislativă, în diferite modalităţi, iar aceste implicări se consideră limitări ale puterii
legiuitoare. Limitările parlamentului rezultă şi din determinarea domeniului rezervat legii (liste de materii, care prin
natura lor trebuie reglementate numai prin lege).
În practică Parlamentul împarte această funcție cu executivul (delegare legislativă art. 115, angajarea răspunderii art.
114) cu electoratul (inițiativă legislativă cetățenească art. 74 și referendum art. 151) sau cu comisiile sale. Cu toate
acestea, nu înseamnă că în România există mai multe autorități legiuitoare și că astfel de situații contrazic art. 61 din
Constituție. Acestea sunt excepții, permise de constituant, Parlamentul exercitând un control permanentar în aceste
cazuri.
2. Funcţia de stabilire a principalelor direcţii ale activităţii social – economice, culturale, statale şi juridice -
Parlamentul poate decide în problemele cele mai importante, prevăzute în Constituţie. Această funcţie se realizează
prin lege şi se exercită:
fie de parlament în întregul său;
fie de una din adunările (Camerele) parlamentului, în cazul structurii bicamerale.
În realizarea acestei funcţii parlamentului îi revin următoarele atribuţii:
adoptarea bugetului;
aprobarea programului guvernului;
declararea mobilizării generale sau parţiale;
reglementarea alegerilor;
reglementarea organizării şi desfăşurării referendumului;
organizarea şi funcţionarea organelor de stat, precum şi a partidelor politice;
organizarea forţelor armate şi a apărării naţionale;
stabilirea regimului juridic al stării de asediu şi a celei de urgenţă;
stabilirea infracţiunilor şi pedepselor;
acordarea amnistiei;
reglementarea cetăţeniei;
stabilirea regulilor privind statutul şi capacitatea persoanelor fizice şi juridice;
stabilirea sistemului general al impozitelor şi taxelor;
emisiunea de monedă;
stabilirea regimului proprietăţii şi al moştenirii;
stabilirea regulilor generale privind raporturile de muncă, sindicatele şi securitatea socială;
organizarea învăţământului;
organizarea administrativă a teritoriului;
stabilirea statutului funcţionarilor publici;
stabilirea procedurilor jurisdicţionale etc.
Ex: art. 73, art. 65 Constituție
3. Funcţia de alegere, formare, avizare a formării, numire sau revocare a unor autorităţi statale - Exprimă o
anumită preeminenţă a parlamentului faţă de alte autorităţi publice, în special faţă de executiv. Parlamentele:
aleg şi revocă şefi de state (republica parlamentară), şefi de guverne;
aprobă componenţa guvernelor sau revocă guverne (moţiuni de încredere, moţiuni de cenzură);
numesc în funcţii înalţii funcţionari, aleg şi revocă judecători.
Parlamentul României, potrivit Constituției, poate suspenda din funcție Președintele României (art. 95), acordă votul
de încredere Programului și întregii liste a Guvernului (art. 103), poate retrage încrederea acordată Guvernului (art.
113), fiecare Cameră numește inițial trei judecători la Curtea Constituțională (art. 142) etc.
4. Funcţia de control parlamentar - Controlul parlamentar este necesar, deplin şi diferenţiat. Se exercită fie direct,
de către întregul parlament, fie de una din camerele sale (în sistemul bicameral), fie prin alte mijloace şi forme de
control. El este:
necesar deoarece parlamentul, căruia poporul îi deleagă funcţia deliberativă, trebuie să constate direct, cum
sunt respectate şi aplicate constituţia şi legile, cum autorităţile publice îşi realizează rolul ce-l au în
mecanismul statal;
deplin, pentru că se întinde asupra întregii activităţi desfăşurate, potrivit constituţiei şi legilor;
diferenţiat atât în funcţie de natura activităţii controlate cât şi de poziţia în sistemul statal a autorităţii
controlate. Aceasta explică nuanţările din dispoziţiile constituţionale, precum şi diversitatea formelor şi
mijloacelor de control.
Constituția României conține multe dispoziții în acest sens printre care menționăm: Obligația Avocatului Poporului
de a prezenta celor două Camere ale Parlamentului rapoarte (art. 60), răspunderea politică a Guvernului (art. 109),
obligația Guvernului de a prezenta în cadrul controlului parlamentar informațiile și documentele cerute (art.111) etc.
Forme și mijloace de control:
control parlamentar exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe
control parlamentar exercitat prin comisiile parlamentare
control exercitat prin avocatul poporului
control parlamentar exercitat prin întrebări şi interpelări
dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informaţiile necesare
control parlamentar exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor
5. Funcţia de conducere în politica externă – Parlamentul este competent să:
ratifice şi denunţe tratatele internaţionale;
declare starea de război;
suspende sau înceteze ostilităţile militare.
6. Funcţia de organizare internă şi funcţionare autonomă: - Parlamentul are următoarele principale atribuţii:
Validarea sau anularea alegerii parlamentarilor.
Adoptarea regulamentului de organizare şi funcţionare.
Alegerea organelor interne ale camerelor parlamentului.
Stabilirea bugetului propriu.
Exercițiul A
Care sunt caracteristicile controlului parlamentar, formele şi mijloacele prin care se realizează ?
Exercițiul B
Explicaţi funcţiile Parlamentului după următoarea schemă:
Funcţiile legislativă
Parlamentului
de stabilire a principalelor direcţii
ale activităţii social - economice,
culturale, statale şi juridice
prin dări de seamă, mesaje,
rapoarte şi programe
de control parlamentar
adoptarea regulamentelor
Într-un sistem bicameral, camerele pot avea aceeaşi legitimitate, precum şi aceeaşi competenţă sau competenţe diferite.
Cea de a doua cameră se poate prezenta sub trei ipostaze:
Aristocratică: treaptă evolutivă de la sisteme totalitare (Camera Lorzilor în Marea Britanie)
Federală: reprezintă interesele Federației (În S.U.A Congresul este format din Camera
Reprezentanților și Senat)
Democratică: se regaseste de regula in statele unitare
Justificarea şi criticile bicameralismului în statele unitare
Cât priveşte justificarea bicameralismului în statele unitare:
Justificarea şi
criticile ingeniozitatea constituţională;
bicameralismului ponderare în activitatea legislativă, temperează avântul camerei reprezentative, (aleasă
prin vot universal şi direct);
contrapondere, balanţă, chiar frână;
se înlătură despotismul parlamentului;
chibzuinţă în adoptarea legii;
se evită surpriza, votarea pripită;
se asigură timpul pentru ca opinia publică să ia cunoştinţă şi să reacţioneze;
reduce conflictele dintre parlament şi guvern.
Cât priveşte criticile în legătură cu sistemul bicameral în statele unitare:
este ilogică faţă de unitatea statului şi a naţiunii;
poate înmulţi conflictele constituţionale.
În opinia noastră structura bicamerală a parlamentului în statele unitare:
trebuie să fie o garanţie solidă că {arlamentul nu se va îndepărta de la mandatul
dat;
trebuie găsite criterii care să unească cele două camere, dar să le şi diferenţieze,
conferindu-le fiecărei camere un statut propriu.
Parlamentul României este format din două camere, Camera Deputaţilor şi Senatul, ambele alese prin vot universal,
egal, direct şi liber exprimat şi, în principiu, au aceleaşi atribuţii cu unele nuanţări. Urmare a revizuirii Constituţiei
din 2003 competenţele legislative ale celor două camere ale Parlamentului sunt diferenţiate după cum rezultă din
tabelul alăturat:
Legi organice
COMPETENŢA
COMPETENŢA DECIZIONALĂ COMPETENŢA DECIZIONALĂ
DECIZIONALĂ
CAMERA DEPUTAŢILOR SENAT
ŞEDINŢĂ COMUNĂ
1. Art. 3 alin. 2 Art. 31 alin. 5 Art. 67 alin. 1
Regimul frontierei Servicii publice de radio şi TV Jurământul parlamentarilor
Frontierele ţării sunt consfinţite prin Serviciile publice de radio şi de Deputaţii şi senatorii intră în
lege organică, cu respectarea televiziune sunt autonome. Ele exerciţiul mandatului de la data
principiilor şi a celorlalte norme trebuie să garanteze grupurilor întrunirii legale a Camerei din
general admise ale dreptului sociale şi politice importante care fac parte, sub condiţia
internaţional. exercitarea dreptului la antenă. validării alegerii şi a depunerii
Organizarea acestor servicii şi jurământului. Jurământul se
controlul parlamentar asupra stabileşte prin lege organică.
activităţii lor se reglementează prin
lege organică.
2. Art. 5 alin. 1 Art. 37 alin. 3 (în legile cu caracter Art. 68 alin. 3
Regimul cetăţeniei instituţional) Incompatibilităţi pentru
Cetăţenia româna se dobândeşte, se Incompatibilităţi la asocierea în parlamentari
păstrează sau se pierde în condiţiile partide politice Alte incompatibilităţi se
prevăzute de legea organică. Nu pot face parte din partide stabilesc prin lege organică.
politice judecătorii Curţii
Constituţionale, avocaţii poporului,
magistraţii, membrii activi ai
armatei, poliţiştii si alte categorii de
funcţionari publici stabilite prin
lege organică.
3. Art. 12 alin. 4 Art. 55 alin. 1 Art. 72 alin. 3 lit. c)
Stema şi sigiliul ţării Regimul instituţiei Avocatului Statutul deputaţilor şi al
Stema ţării şi sigiliul statului sunt Poporului senatorilor, stabilirea
stabilite prin legi organice. Avocatul Poporului este numit de indemnizaţiei şi a celorlalte
Senat, pe o durată de 4 ani, pentru drepturi ale acestora
apărarea drepturilor şi a libertăţilor
cetăţenilor. Organizarea şi
funcţionarea instituţiei Avocatului
Poporului se stabilesc prin lege
organică.
4. Art. 41 alin. 2 Art. 72 alin. 3. lit. e)
Protecţia proprietăţii private Prin lege organică se reglementează
Proprietatea privată este garantată şi organizarea Guvernului şi a
ocrotită în mod egal de lege, indiferent Consiliului Suprem de Apărare a
de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii Ţării;
pot dobândi dreptul de proprietate
asupra terenurilor numai în condiţiile
rezultate din aderarea României la
Uniunea Europeană şi din alte tratate
internaţionale la care România este
parte, pe bază de reciprocitate, în
condiţiile prevăzute prin legea
organică, precum şi prin moştenire
legală.
5. Art. 48 alin. 2 Art. 72 alin. 3. lit. k)
Regimul dreptului persoanei vătămate Prin lege organică se reglementează
de o autoritate publică organizarea şi funcţionarea
Consiliului Superior al
COMPETENŢA
COMPETENŢA DECIZIONALĂ COMPETENŢA DECIZIONALĂ
DECIZIONALĂ
CAMERA DEPUTAŢILOR SENAT
ŞEDINŢĂ COMUNĂ
Condiţiile şi limitele exercitării acestui Magistraturii, a instanţelor
drept se stabilesc prin lege organică. judecătoreşti, a Ministerului Public
şi a Curţii de Conturi;
6. Art. 60 alin. 1 Art. 72 alin. 3. lit. j1)
Prelungirea mandatului Camerelor Prin lege organică se reglementează
Camera Deputaţilor şi Senatul sunt contenciosul administrativ;
alese pentru un mandat de 4 ani, care
poate fi prelungit, prin lege organică, în
caz de război sau de catastrofă.
7. Art. 72 alin. 3. lit. a) Art. 72 alin. 3. lit. m)
Prin lege organică se reglementează Prin lege organică se reglementează
sistemul electoral; organizarea şi organizarea generală a
funcţionarea Autorităţii Electorale învăţământului;
Permanente
8. Art. 72 alin. 3. lit. b) Art. 72 alin. 3. lit. n)
Prin lege organică se reglementează Prin lege organică se reglementează
organizarea, funcţionarea şi finanţarea organizarea administraţiei locale, a
partidelor politice; teritoriului, precum şi regimul
general privind autonomia locală
9. Art. 72 alin. 3. lit. d) Art. 79 alin. 2
Prin lege organică se reglementează Consiliul Legislativ
organizarea şi desfăşurarea Înfiinţarea, organizarea şi
referendumului; funcţionarea Consiliului Legislativ
se stabilesc prin lege organică.
Structura unicamerală
Parlamentului
Camera federală
Camera democratică
Camerele parlamentului sunt organisme colegiale, cu o compoziţie numeroasă, care lucrează şi decid numai în
plenul lor. Ca munca parlamentară să fie eficientă şi activitatea să fie pregătită, se organizează şi formaţiuni restrânse
de lucru, parţiale şi închise, care constituie organizarea internă a camerelor.
Organizarea internă cuprinde:
Grupuri parlamentare
Opoziția parlamentară
Birouri și comitete;
Comisii parlamentare; .
Structura internă se organizează potrivit regulamentului fiecărei camere. Ele sunt alese, numite, formate de către
Organizarea
inernă a fiecare cameră, fără amestecul executivului (guvernul). Organizarea internă a camerelor parlamentului cuprinde:
Camerelor
Opoziţia parlamentară
Un sistem democratic permite însă reflectarea, în deciziile parlamentare şi a opoziţiei. Opoziţia, care poate fi
majoritatea de mâine, ocupă un rol oficial în cadrul parlamentului. În unele sisteme constituţionale şeful opoziţiei este
o veritabilă funcţie, fiind considerat omologul primului – ministru. Minoritatea parlamentară trebuie să fie protejată,
iar intervenţiile sale să fie exprimate în conţinutul deciziilor luate de către parlament.
Exercițiul D
Birourile şi comitetele
Fiecare cameră sau parlamentul în întregul său îşi aleg birouri denumite uneori permanente:
Sunt formate din deputaţi, respectiv senatori.
Sunt alese pe durata unei legislaturi sau numai a unei sesiuni.
Cuprind, de regulă, un preşedinte, vicepreşedinţi, secretari şi chestori.
Au atribuţii referitoare la buna organizare şi desfăşurare a lucrărilor camerei, sprijinirea activităţii deputaţilor
sau senatorilor.
Fiecare cameră îşi alege un birou permanent (art. 64 alin. 2). Atunci când camerele lucrează în şedinţă
comună, organul de conducere al lucrărilor va fi format din ambele birouri permanente.
Preşedintele camerei este ales pe durata întregii legislaturi, în timp ce ceilalţi membri ai biroului permanent
sunt aleşi pentru o sesiune. Fiecare poate fi revocat.
Atribuții: Biroul permanent are atribuții în organizare
Preşedintele camerei are atribuții în desfăşurarea şedinţelor şi în reprezentare. De asemenea,
acesta poate sesiza CCR cu privire la neconstituționalitatea legilor înainte de promulgarea acestora (art.
146 lit.a)
Comisiile parlamentare
Au rol de pregătire a lucrărilor, precum şi în exercitarea funcţiilor parlamentare, în special a celor legislative şi a
celor de control. În raporturile lor cu camera parlamentară decizia aparţine numai camerei sau parlamentului, care nu
pot fi înlocuite de nimeni.
Clasificarea comisiilor parlamentare
Comisiile parlamentare pot fi clasificate pe criteriul duratei pentru care sunt alese:
Permanente - alese pe durata mandatului camerei (parlamentului) sau a sesiunii; specializate pe
domenii de activitate corespunzător unor ministere sau departamente.
Temporare (ad - hoc) - pot fi alese pentru orice probleme determinate sau domenii de activitate.
Atribuţiile lor se limitează la scopul înfiinţării. De regulă sunt alese comisii temporare pentru
redactarea unor proiecte de legi sau pentru exercitarea unui control aprofundat în anumite domenii
de activitate (ele se regăsesc aici sub denumiri ca “de anchetă”, “speciale” etc.). Trebuie să li se
stabilească atât atribuţiile cât şi modul de lucru. În lipsa unor dispoziţii exprese, comisiile
temporare li se aplică aceleaşi reguli ca şi comisiilor permanente.
Există comisii parlamentare comune, pentru ambele camere şi proprii fiecărei camere (comisii speciale,
comisii de anchetă, comisii de mediere).
În unele state este prevăzută obligaţia de a face parte dintr-o comisie, în altele în care parlamentarii pot face
parte numai din cel mult două comisii. De asemenea, în unele sisteme există şi membri supleanţi.
Reguli privind funcţionarea comisiilor parlamentare - înscrise în regulamentele Camerelor:
Privesc comisiile permanente, pentru că acestea au rolul cel mai important.
Reguli specifice comisiilor temporare, dar numai în măsura în care ele derogă sau completează pe
cele privind comisiile permanente.
Şedinţele comisiei sunt convocate de către preşedintele sau vicepreşedintele acesteia, cu o perioadă
prestabilită înainte.
Deputaţii şi senatorii sunt obligaţi să participe la aceste şedinţe.
Şedinţele nu sunt publice, dar pot fi invitate să participe şi alte persoane. Comisia însă poate hotărî
ca şedinţa să fie publică.
Cvorumul de lucru este cel puţin jumătate plus unu din membrii săi şi se hotărăşte cu votul a cel
puţin jumătate plus unu din numărul membrilor săi.
Votul este, de regulă, deschis, dar comisia poate hotărî şi vot secret.
Regulamentele prevăd că zilele rezervate activităţii în comisie se stabilesc de Camere, conform
programului săptămânal.
Sesizarea comisiilor se face de către biroul permanent al camerei.
Comisiile pot ţine şedinţe comune cu aprobarea camerelor.
Exercițiul E
8.4.1. Legislatura
Prin legislatură se înţelege perioada de timp, pentru care este ales parlamentul (sau camerele) şi în care îşi exercită
Definiţia
legislaturii împuternicirile sale. Legislaturile pot fi de 4 sau 5 ani. Unele camere ale parlamentului se pot reînnoi la 2 sau 3 ani,
câte o treime, (Senatul SUA). În general legislatura începe cu data când au loc alegerile de deputaţi şi senatori şi
încetează la data efectuării alegerilor pentru noul parlament. De obicei, legislatura se încheie la expirarea termenului,
afară de cazul când camerele sunt dizolvate mai înainte sau se autodizolvă. Unele constituţii prevăd posibilitatea
prelungirii legislaturii de către parlament, în cazul în care se constată existenţa unor împrejurări care fac imposibilă
efectuarea alegerilor (starea de război, starea de asediu, calamităţi naturale).
Mandatul în România este de 4 ani şi se prelungeşte în caz de stare de război, mobilizare generală, de asediu sau
de urgenţă. art. 63
Alegerile se organizează în cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului. art. 63
+ art.89. În această perioada mandatul se prelungește dar, nu se poate reviziui Constituția și nici nu pot fi
adoptate/modificate/abrogate legi organice
8.4.2. Sesiunea
Camerele parlamentare îşi desfăşoară activitatea periodic în sesiuni:
Tipuri de ordinare: 2 pe an (feb-iun și sept-dec) art. 66 alin. 1. Se convoacă de Președinții acestora (art. 66 alin.
sesiuni
1)
extraordinare: * se convoacă la cererea Președintelui, a Biroului Permanent, 1/3 din numărul
deputaților sau al senatorilor (66 alin 2), sau în cazul depunerii la camera competentă a unei Ordonanțe
de Urgență (art.115 alin.
* se convoacă de drept: stare de urgență, asediu (art. 93 alin. 2), război (art. 92 alin. 4)
Exercițiul F
8.4.3. Şedinţele
În cadrul sesiunilor, camerele parlamentului lucrează în şedinţe (separate şi comune). Constituţia nominalizează
situaţiile în care Camerele lucrează în şedinţe comune.
Şedinţele sunt publice cu excepţia situaţiilor când se hotărăşte şedinţă secretă.
Cvorumul de şedintă: jumătate plus unu din numărul total al deputaţilor sau senatorilor. Art. 67
Ordinea de zi este stabilită de către Biroul permanent al Senatului sau de către Comitetul ordinii de zi al Camerei
Deputaţilor. Dezbaterile se publică în M.Of (fără cele secrete)
Funcţionarea Legislatura
parlamentului (mandat)
Sesiunea
Şedinţele
TEMA nr. 3
1. Realizați fișa Decizia CCR nr. 600/2005, cu privire la constituţionalitatea Legii pentru reglementarea situaţiei
juridice a unor bunuri care au aparţinut fostului suveran al României, Mihai I, publicată în Monitorul Oficial nr.
1060 din 26 noiembrie 2005
1. Controlul parlamentar în România poate fi exercitat prin una din următoarele forme:
a. control exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe prezentate parlamentului; control exercitat
prin comisiile parlamentare asupra activităţii preşedintelui României;
b. control exercitat prin întrebări şi interpelări; control exercitat prin avocatul poporului;
c. dreptul deputaţilor de a cere şi obţine informaţiile necesare de la senatori; control exercitat prin rezolvarea
petiţiilor cetăţenilor; control exercitat prin Avocatul Poporului.
2. Controlul parlamentar prezintă următoarele caracteristici:
a. este necesar, deplin, diferenţiat;
b. este politic, indirect şi supraordonat;
c. este politico-jurisdicţional, direct şi deplin.
3. Menirea constituţională a Avocatului Poporului este:
a. de a apăra drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, îndeosebi în raport cu autorităţile publice şi în special cu cele
executive;
b. de a apăra drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, îndeosebi în raport cu autorităţile judecătoreşti;
c. de a media conflictele ce pot să apară între stat şi cetăţeni.
4. Camerele parlamentului reprezintă:
a. organe de lucru ale parlamentului;
b. organisme colegiale, cu o compoziţie numeroasă, care lucrează şi decid numai în plenul lor;
c. grupări parlamentare, cu o compoziţie numeroasă, care lucrează şi decid numai în plenul lor.
Cărţi:
1. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 15-a, vol. II, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2017;
2. DRĂGANU, T., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
3. MURARU, I, TĂNĂSESCU, E.S., Constituția României – comentariu pe articole, Editura C.H. Beck,
București, 2008
4. AVRIL, P., GICQUEL J., Droit parlamentaire, Montchrestien, Paris, 1988
5. DEACONU, Ș, Instituții politice, Editura C.H. Beck, București, 2017
6. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., Ordonanţa guvernamentală. Doctrină şi jurisprudenţă, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2000;
7. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., Drept parlamentar românesc, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.
8. DĂNIŞOR, D.C., Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I. Teoria generală, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2007;
9. ALEXIANU, G. Curs de drept constituţional, vol. I, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1930;
10. DRĂGANU, T., Începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în România până la 1916, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1991;
11. ENACHE M., Controlul parlamentar, Ed. Polirom, Iaşi, 1998;
12. ENACHE M, Modalitățile controlului parlamentar, Editura Universul Juridic, București, 2014
13. POPESCU R.D, Răspunderea Parlamentului în Dreptul constituțional, Editura C.H. Beck, 2011
14. IONESCU, C., Drept constituţional comparat, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
15. IONESCU, C., Dezvoltarea constituțională a României, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2016;
16. MURARU, I. - liber amicorum - Despre constituţie şi constituţionalism –Editura Hamangiu, Bucureşti,
2006;
17. MURARU, I. CONSTANTINESCU, M., Studii constituţionale, Editura Actami, Bucureşti, 1998;
18. TĂNĂSESCU, E.-S., (coord.), Răspunderea în dreptul constituţional, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
19. TĂNĂSESCU, E.-S., DEACONU, Şt., (coord.), Perspective juridice privind instituţia Parlamentului,
Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
20. VARGA, A., Constituţionalitatea procesului legislativ, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007;
21. VIDA, I., Procedura legislativă, Bucureşti, 1999;
22. ZLĂTESCU, V. D., Introducere în legistica formală. Tehnică legislativă, Ed. Oscar Print, Bucureşti,
1996;
Articole:
Legislație:
1. Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, republicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013
2. Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 215 din 6 aprilie 2010
3. Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 84 din 24 februarie 2000, cu modificările şi completările ulterioare;
4. Legea nr. 189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni, republicată în Monitorul Oficial
al României, nr. 516 din 8 iunie 2004;
6. Regulamentul Senatului;
7. Regulamentul Camerei Deputaţilor.
Unitatea de învăţare 9
PARLAMENTUL II
Parlamentul adoptă:
legi;
regulamente;
hotărâri;
declaraţii;
moţiuni;
mesaje;
apeluri.
Între actele parlamentului există deosebiri:
de denumire;
de conţinut;
de forţă juridică;
privind procedurile de adoptare.
Constituţia stabileşte doar actele prin care organele statului îşi exercită atribuţiile nu şi caracterul acestor acte sau
clasificarea lor. În activitatea parlamentelor se întâlnesc unele manifestări de voinţă lipsite de efecte juridice şi care
nu se încadrează în categoria actelor juridice. Acestea sunt acte cu caracter exclusiv politic. Ele cuprind manifestări
de voinţă, în scopul de a produce anumite efecte sociale, afirmaţii de principiu sau luări de atitudine, lipsite de efect
juridic imediat, dar care, prin faptul că emană de la organele situate pe cele mai înalte trepte ale aparatului de stat, se
Actele politice
ale bucură de un deosebit prestigiu şi de o largă influenţă în viaţa socială şi politică. Aceste acte sunt:
Parlamentului declaraţia;
mesajul;
apelul.
Actele juridice Clasificarea actelor juridice ale Parlamentului
ale Prin Constituţii sunt nominalizate următoarele acte juridice ale Parlamentului:
Parlamentului
legile;
regulamentele Camerelor;
hotărârile;
moţiunile.
actele juridice ale structurilor parlamentare
În funcţie de faptul dacă conţin sau nu norme juridice, actele pot fi clasificate în două categorii şi anume:
acte juridice cu caracter normativ - legile şi regulamentele Camerelor, fără excepţie, precum şi hotărârile
cu caracter normativ.
acte juridice cu caracter individual (nenormativ) - hotărârile individuale (care cuprind drepturi şi obligaţii
în sarcina unor subiecte de drept determinate) şi moţiunile.
9.1.2. Legea ca act juridic al parlamentului
Termenul de lege este folosit în două accepţiuni:
Accepţiunile
termenului de o accepţiune largă (lato sensu), care exprimă orice act normativ;
lege
o accepţiune restrânsă (stricto sensu), prin care se desemnează actul juridic al parlamentului. Ambele
accepţiuni sunt corecte şi în mod curent utilizate.
În definirea legii se au în vedere două aspecte şi anume conţinutul actului normativ (criteriul material) şi procedura
sa de adoptare (criteriul formal). Definiţia legii ca act juridic al parlamentului conduce la identificarea domeniului
rezervat legii. Legea reglementează cele mai generale şi mai importante relaţii sociale. Practic legea nu poate
reglementa totalitatea relaţiilor sociale, deşi ideal aşa ar trebui să fie. S-a impus deci o selecţie valorică a relaţiilor
ce revin spre reglementare legii, sau numai legii, selecţie ce a impus în timp categoria de domeniu rezervat legii.
Clasificarea legilor
Tipuri de legi
Tradiţional legile sunt clasificate în:
legi constituţionale - de revizuire a Constituţiei sunt acele legi, care conţin reglementări ale relaţiilor sociale
fundamentale şi esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii de stat. Sub aspect procedural
ele se adoptă cu cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere şi sunt aprobate prin
referendum;
legi organice - care reglementează în domeniile prevăzute de art. 73, precum şi în alte domenii din
Constituţie. Sub aspect procedural ele se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere.;
ordinare - reglementează relaţii sociale de mai mică importanţă, iar procedural sunt adoptate cu votul
majorităţii membrilor prezenţi în fiecare Cameră.
Introducerea referendumului ca mod de adoptare a unor legi, a dus la clasificarea legilor în patru categorii:
legi constituţionale;
legi referendum (adoptate prin referendum);
legi organice;
legi obişnuite, ordinare.
Supremaţia legii - “Acea caracteristică a ei care îşi găseşte expresia în faptul că normele pe care le stabileşte nu
trebuie să corespundă nici unor alte norme în afară de cele constituţionale, iar celelalte acte juridice emise de organele
statului îi sunt subordonate din punctul de vedere al eficacităţii lor juridice.” Supremaţia legii reprezintă o condiţie
a unităţii întregului sistem de izvoare ale dreptului.
Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii
Opinii exprimate în doctrină:
Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin caracterele generale ale puterii şi îndeosebi prin
deplinătate şi suveranitate.
Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin poziţia în sistemul statal a autorităţii eminente
(parlamentul).
Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin supremaţia Constituţiei. Este exactă, dar nu este
motivată.
Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin cauzele care o determină şi o explică şi care generează
conţinutul şi forma legii, precum şi poziţia sa supraordonată în sistemul normativ, opinia pe care o
împărtăşim.
Supremaţia legii în raport cu supremaţia constituţiei
Argumente care justifică examinarea supremaţiei legii:
nu întotdeauna şi peste tot s-a făcut distincţie (cât priveşte supremaţia) între Constituţia şi lege;
constituţia este documentul politic şi juridic fundamental, care cuprinde principiile întregii vieţi economice,
politice, sociale, culturale şi juridice. Legea dă reglementări unor relaţii sociale din anumite compartimente
ale vieţii;
vasta reţea de norme juridice se elaborează în baza, în aplicarea şi executarea legii, se raportează direct,
mai întâi la lege, urmărindu-se permanent conformitatea cu ea;
în practică şi în teorie referirile se face numai la lege.
Consecinţe juridice ale supremaţiei legii
Din supremaţia legii în sistemul normativ rezultă o serie de consecinţe juridice, privind legea ca atare, care vor fi
explicate şi care sunt:
elaborarea legii;
modificarea, suspendarea şi abrogarea legii;
conformitatea cu legea a celorlalte acte emise de organele statului şi privind normele
existente în sistemul constituţional.
Elaborarea legii
Este prestabilită prin Constituţie şi lege. În procedura de elaborare a legii, intervin, cu titluri diferite, organisme
politice, sociale şi statale, precum şi cetăţenii. Determinantă este participarea parlamentului, care este de fapt
autoritate legiuitoare. Procedura de elaborare a legilor este în directă legătură cu clasificarea legilor.
În România, clasificare legilor este făcută prin art. 73 din Constituție
• Constituţionale: sunt cele de revizuire a Constituţiei (se vorează cu 2/3 din numărul parlamentarilor
sau ¾ in mediere) fiind definitive numai după aprobarea lor prin referendum (organizat în 30 de zile)
În procedura de elaborare a legilor trebuie nominalizate numai operaţiunile de care parlamentul ia cunoştinţă direct,
astfel spus numai acelea prevăzute de Constituţie şi regulamentele Camerelor Parlamentului şi anume:
iniţiativa legislativă - Cuprinde posibilitatea de a propune proiecte de legi sau propuneri de legi, corelată cu
obligaţia parlamentului de a le examina, dezbate şi a se pronunţa asupra lor. Prin Legea nr. 24/2000 sunt
reglementate regulile de tehnică – legislativă pentru întocmirea şi depunerea iniţiativelor legislative.
Reprezintă posibilitatea de a prezenta propuneri legislative sau proiecte de legi, Parlamentului, care are obligaţia
de a se pronunţa asupra acestora.
În România, dreptul la iniţiativă legislativă aparţine:
Guvernului, prin proiecte de legi art. 74
Cetăţenilor, deputaţilor sau senatorilor, care fac propuneri legislative ce trebuie să îndeplinească forma unui
proiect de lege. art. 74 alin. 4. Cetăţenii trebuie să fie minum 100.000, şi să provină din minim ¼ din judeţele
tării, fiecare bazin având minim 5000 de semnături. De asemenea, inițiativa legislativă cetățenească este
supusă controlului CCR art. 146 lit. j. Nu pot face obiectul inițiativei legislative cetățenești problemele
fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea.
Proiectul de lege trebuie să fie
Exercițiul A
Actele structurilor parlamentare – acestea sunt acte ale structurilor din cadrul organizării interne a parlamentului.
În România preşedinţii Camerelor emit decizii pentru convocarea în sesiune a Camerelor sau pentru asigurarea
conducerii Camerei pe perioada lipsei preşedintelui acesteia. Cât priveşte comisiile permanente, aşa cum am mai arătat
avize;
rapoarte.
Exercițiul B
Exercițiul C
1. Explicaţi actele Parlamentului după următoarea schemă:
apelul
organice
ordinare
nenormative referendare
hotărârile regulamentele
moţiunile hotărârile
simple de cenzură
TEMA nr. 4
1. Realizați fișa Deciziei CCR nr. 1221/2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 136/2008 privind stabilirea unor măsuri pentru salarizarea personalului
din învăţământ în anul 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 804 din 2 decembrie 2008
Cărţi:
1. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 15-a, vol. II, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2017;
2. MURARU, I., IANCU, Gh., Constituţiile române, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1995;
3. DRĂGANU, T., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
4. CONSTANTINESCU, M., IORGOVAN, A., MURARU, I., TĂNĂSESCU, E.S., Constituţia României
revizuită, AllBeck, Bucureşti, 2004;
5. MURARU, I, TĂNĂSESCU, E.S., Constituția României – comentariu pe articole, Editura C.H. Beck,
București, 2008
6. AVRIL, P., GICQUEL J., Droit parlamentaire, Montchrestien, Paris, 1988
7. DEACONU, Ș, Instituții politice, Editura C.H. Beck, București, 2017
8. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., Ordonanţa guvernamentală. Doctrină şi jurisprudenţă, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2000;
9. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., Drept parlamentar românesc, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.
10. DĂNIŞOR, D.C., Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I. Teoria generală, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2007;
11. ALEXIANU, G. Curs de drept constituţional, vol. I, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1930;
12. DRĂGANU, T., Începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în România până la 1916, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1991;
13. ENACHE M., Controlul parlamentar, Ed. Polirom, Iaşi, 1998;
14. ENACHE M, Modalitățile controlului parlamentar, Editura Universul Juridic, București, 2014
15. POPESCU R.D, Răspunderea Parlamentului în Dreptul constituțional, Editura C.H. Beck, 2011
16. IONESCU, C., Drept constituţional comparat, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
17. IONESCU, C., Dezvoltarea constituțională a României, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2016;
18. MURARU, I. - liber amicorum - Despre constituţie şi constituţionalism –Editura Hamangiu, Bucureşti,
2006;
19. MURARU, I. CONSTANTINESCU, M., Studii constituţionale, Editura Actami, Bucureşti, 1998;
20. TĂNĂSESCU, E.-S., (coord.), Răspunderea în dreptul constituţional, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
21. TĂNĂSESCU, E.-S., DEACONU, Şt., (coord.), Perspective juridice privind instituţia Parlamentului,
Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
22. VARGA, A., Constituţionalitatea procesului legislativ, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007;
23. VIDA, I., Procedura legislativă, Bucureşti, 1999;
24. ZLĂTESCU, V. D., Introducere în legistica formală. Tehnică legislativă, Ed. Oscar Print, Bucureşti,
1996;
Articole:
1. CONSTANTINESCU, M., ENACHE, M., Parlamentarismul raţionalizat şi stabilitatea guvernamentală,
în Dreptul nr. 7/2001;
2. CONSTANTINESCU, M., VIDA, I., Procedura de învestire a Guvernului, în Dreptul, nr. 11/2000;
3. DRĂGANU, T., Câteva consideraţii critice asupra sistemului bicameral instituit de Legea de revizuire
a Constituţiei adoptată de Camera Deputaţilor şi Senat, în Revista de Drept Public nr. 4/2003;
4. ENACHE, M., Câteva reflecţii privind funcţiile Parlamentului, în Dreptul, nr.7/1998;
5. ENACHE, M., Evoluţia funcţiei de control parlamentar în constituţiile Statului Român, în Dreptul nr.
6/1998;
6. ENACHE, M., Parlamentul – Organ de legiferare, în Revista de Drept Public nr. 1-2/1997;
7. IONESCU, C., Actele Parlamentului, în Dreptul nr. 9/1995;
8. IONESCU, C., Analiza fundamentelor teoretice şi politice ale controlului parlamentar. Studiu de drept
comparat, în Revista de Drept Public nr. 3/2006;
9. IONESCU, C., Rolul reprezentanţei naţionale în sitemul constituţional, în Dreptul, nr. 11/1997;
10. IONESCU, C., Unele reflecţii pe marginea art. 74 din Constituţia României, republicată, în Revista de
Drept Public nr. 2/2010;
11. LASCU, I., Consideraţii referitoare la imunitatea parlamentară şi la răspunderea ministerială, în
Dreptul nr. 6/2008;
12. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., Aprobarea ordonanţei de urgenţă, în Dreptul nr. 7/1998;
13. POPESCU, S, CIORA, C., PRELIPCEANU, T., Intervenţiile legislative asupra unei legi organice, în
Dreptul nr. 12/2007;
14. ŞERBAN, A., Dizolvarea Parlamentului în republicile semiprezidenţiale, în Curierul Judiciar, nr. 7/2009;
15. TĂNĂSESCU, E. S. - Despre aproximarea legislativă în viziunea lui Constantin C.Angelescu, în
Constantin C. Angelescu – Centenar 2005 – Simpozion comemorativ, Institutul European, colecţia
ACADEMICA, 2006, Iaşi
16. ZLĂTESCU, I. M., Rolul Parlamentului în sistemul conducerii statului, în Dreptul nr. 8/1992.
Legislație:
1. Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, republicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013
2. Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 215 din 6 aprilie 2010
3. Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 84 din 24 februarie 2000, cu modificările şi completările ulterioare;
4. Legea nr. 189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni, republicată în Monitorul Oficial
al României, nr. 516 din 8 iunie 2004;
6. Regulamentul Senatului;
7. Regulamentul Camerei Deputaţilor.
Jurisprudență Curtea Constituțională
Unitatea de învăţare 10
PUTEREA EXECUTIVĂ
CUPRINS
Exercițiul A
Rolul autorităţilor executive este de a lua decizii, de a realiza programe, dea angaja şi realiza negocieri, de a
recompensa pe cei devotaţi, de a sancţiona încălcările, de a reglementa afacerile şi problemele curente, ceea ce nu
poate face o adunare parlamentară. Autorităţile executive sunt înarmate din punctul de vedere tehnic (oameni de
decizie, ierarhizaţi), din punctul de vedere politic (membrii executivului sunt lideri ai partidului majoritar), din punctul
de vedere instituţional (dispune de mijloacele necesare executării legilor) faţă de parlament. Rezultă un raport
favorabil executivului faţă de parlament. Partidul învingător în alegeri are posibilitatea de a-şi impune opţiunea sa
politică atât prin parlament cât şi prin guvern.
Intervenţia legislativului în activitatea executivului se realizează prin:
Intervenţia
stabilirea legilor, pe care executivul trebuie să le pună în executare;
legislativului în
activitatea aprobarea programului executivului (a se vedea pentru România, art. 103 din Constituţie);
executivului
aprobarea delegării legislative (a se vedea pentru România art. 115 din Constituţie);
controlarea activităţii guvernului. Se realizează astfel controlul parlamentar, care pierde din semnificaţii dacă
guvernului îi corespunde o majoritate confortabilă în parlament. În statele cu instabilitate politică guvernul
nu deţine o astfel de majoritate parlamentară fidelă, iar ameninţarea controlului este reală, dar datorită
deciziilor luate de statele majore ale partidelor politice şi a altor cauze. (art. 112, art. 113 din Constituție)
Intervenţia executivului în activitatea legislativului
Intervenţia O astfel de intervenţie este conformă conţinutului teoriei separaţiei / echilibrului şi a controlului reciproc al
executivului în
activitatea puterilor în stat. Intervenţia se manifestă prin:
legislativului iniţiativa legislativă; art. 74
promulgarea legilor; art. 77
referendum. art. 90
În unele sisteme constituţionale exercitarea unei demnităţi de ministru este incompatibilă cu exerciţiul unui
mandat în parlament (SUA, Franţa). Dacă un parlamentar doreşte să accepte ocuparea unui post de ministru trebuie
să demisioneze din parlament. Un alt sistem permite cumularea celor două funcţii (mandate). Într-un al treilea sistem
miniştrii nu sunt obligaţi să fie şi parlamentari, dar cu toate acestea ei trebuie să îndeplinească condiţiile de eligibilitate
(Liechtenstein).
În România, potrivit Constituţiei, funcţia de membru al guvernului este compatibilă cu cea de parlamentar.
Argumente pentru compatibilitate:
o identitate de atitudini ale majorităţii parlamentare şi guvernului;
majoritatea parlamentară şi guvernul au aceeaşi sursă a legitimităţii şi afinităţii şi anume a majoritatea
electoratului,
se înlătură conflictele constituţionale între puteri;
permite cunoaşterea directă a problemelor legislative şi executive (operativitate şi eficienţă).
Argumente contra compatibilităţii:
compatibilitatea este contrară separaţiei puterilor în stat, chiar în interpretarea sa suplă;
ea ar fi o cale de concentrare a puterii în mâna executivului;
face ineficient controlul parlamentar.
10.2.4 Creşterea rolului executivului
Tendinţa de creştere a rolului executivului, ceea ce se explică prin rolul hotărâtor al partidelor politice în crearea
celor mai importante instituţii statale. Guvernului “element motor şi dinamic al întregului sistem politic” (Pierre
Pactet) i s-a rezervat posibilitatea luării marilor decizii politice, care se traduc prin măsurile executive, legiuitorul
rezervându-şi rolul de reflecţie şi de control al guvernului. Creşterea rolului guvernului este deja instituţionalizată
după cum urmează:
şeful de stat este ales prin vot universal (SUA, Franţa, România). Aceasta legitimează o poziţie statală egală
cu a parlamentului;
şeful guvernului este numit de către şeful statului;
datorită legislaţiei delegate (Franţa, România).
10.3 GUVERNUL
• Sediul materiei (sumar):
Constituția României, T3, C3, C4, art. 102-art.115
• Rol art. 102
Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe
G. exercită conducerea generală a administrației publice.
• Structură art. 102
prim-ministru
ministri
membri stabiliți prin lege organică (Legea 90/2001)
Exercițiul B
Cărţi:
1. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 15-a, vol. II, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2017;
2. DEACONU, Ș, Instituții politice, Editura C.H. Beck, București, 2017
3. ALEXIANU, G., Răspunderea puterii publice, Editura ziarului „Adevărul” S.A., Bucureşti,
1926;
4. APOSTOL TOFAN D., Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice,
Editura All Beck, Bucureşti, 1999;
5. IORGOVAN, A, Tratat de drept administrativ, Ediția a 4-a, Editura All Beck, București, 2005
6. APOSTOL TOFAN D., Drept administrativ, Vol. II, Ediția a 4-a, Editura C.H Beck, București,
2017
7. APOSTOL TOFAN, D., Instituţii administrative europene, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
8. BENTOIU, A., Responsabilitatea ministerială, Bucureşti, 1935;
9. BLONDEL, J., Guvernarea comparată (trad. de T. Moldovanu), Iaşi, Editura Institutul European,
2009;
10. CARP, R., Responsabilitatea ministerială, Editura All Beck, Bucureşti, 2003;
11. CĂLINOIU, C., DUCULESCU, V., Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţie revăzută şi
completată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005;
12. CONSTANTINESCU, M., IORGOVAN, A., MURARU, I., TĂNĂSESCU, E.S., Constituţia
României revizuită, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;
13. DĂNIŞOR, D. C., Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I. Teoria generală, Editura C.
H. Beck, Bucureşti, 2007;
14. DEACONU, S. Codex Constituțional, Constituțiile statelor membre ale Uniunii Europene,
Editura R.A “Monitorul Oficial”, București, 2015
15. DELEANU, I. Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
16. DISSESCU, C. G., Dreptul constituţional, Editura Librăriei Socec, Bucureşti, 1900;
17. DRĂGANU, T., Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, vol. I, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
18. IONESCU, C. Raporturile Parlamentului cu Guvernul și Președintele României, Ed. Universul
Juridic, București, 2013
19. IONESCU, C. Drept constituţional şi instituţii politice, Editura C.H Beck, Bucureşti, 2008;
20. IONESCU, C., Dezvoltarea constituțională a României, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2016;
21. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., Drept parlamentar românesc, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005.
22. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., Ordonanţa guvernamentală. Doctrină şi
jurisprudenţă, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000;
23. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., (coordonatori), Constituţia României-comentariu pe
articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
24. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 13-a, vol.
2, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
25. SELEJAN-GUŢAN, B., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 2-a, revăzută şi
adăugită, Editura Hamangiu, 2008;
26. TEODORESCU, A., Delegaţiunea de putere, 1942;
27. VIDA, I., Puterea executivă şi administraţia publică, Editura R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti,
1994.
Articole:
1. ANGHEL, I. M., Practică recentă din România în domeniul ratificării/aderării la tratate internaţionale
prin Ordonanţă de urgenţă a Guvernului, în Dreptul, nr. 11/2006;
2. APOSTOL – TOFAN, D., Angajarea răspunderii Guvernului, în Revista de drept public nr. 1/2003;
3. APOSTOL, D., Despre natura juridică şi regimul juridic aplicabil ordonanţelor Guvernului, în Revista
de Drept Public nr. 1/1995;
4. APOSTOL-TOFAN, D., Consideraţii în legătură cu regimul juridic aplicabil ordonanţelor Guvernului,
în Dreptul, nr. 4/1998;
5. APOSTOL-TOFAN, D., Interpretarea unor dispoziţii constituţionale privind Guvernul şi administraţia
ministerială, în Revista de Drept Public nr. 1/1997;
6. APOSTOL-TOFAN, D., Neconstituţionalitatea Guvernului în exerciţiu, în Curierul Judiciar nr. 2/2009;
7. APOSTOL-TOFAN, D., Remanierea guvernamentală între neconstituţionalitate şi nelegalitate.
Trecerea de la un Guvern aşa-zis „interimar” la un Guvern demisionar, în Curierul Judiciar, nr. 10/2009;
8. APOSTOL-TOFAN, D., Un punct de vedere în legătură cu noua reglementare privind organizarea şi
funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, în Revista de Drept Public nr. 2/2001;
9. BASARAB ŞINC, A., Consideraţii privind practica delegării legislative, în Dreptul nr. 4/1994;
10. CÂRSTEA, V., Condiţiile stabilite de art. 115 alin. (4) din Constituţie pentru adoptarea ordonanţelor
de urgenţă ale Guvernului în Revista de Drept Public, nr. 1/2005;
11. CIUNCAN, D. Răspunderea penală a parlamentarilor şi membrilor Guvernului, în Dreptul nr. 1/1995;
12. CONSTANTINESCU, M., Conţinutul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului, în Dreptul nr. 8/1998;
13. CONSTANTINESCU, M., Natura juridică a ordonanţei de urgenţă, în Dreptul, nr. 7/1998;
14. DEACONU, Şt., Răspunderea penală a membrilor Guvernului, în Răspunderea în dreptul constituţional,
coord. E. – S. Tănăsescu, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2007;
15. DELEANU, I., Delegarea legislativă – Ordonanţele de urgenţă ale guvernului, în Dreptul nr. 9/2000;
16. DRĂGANU, T., Responsabilitatea penală a miniştrilor în lumina Constituţiei din 1991, Analele
Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”, seria Drept, Bucureşti, 1997;
17. DUMITRESCU, C., Delegarea legislativă – între exigenţele constituţionale şi exerciţiul parlamentar, în
Revista de Drept Public nr. 1/2007;
18. Haiduc, M. Răspunderea politică a guvernului tehnocrat, în Curierul Judiciar nr. 10/2016
19. IORGOVAN A., APOSTOL TOFAN D., Delegarea legislativă în România. Analiză comparativă în
raport cu statele occidentale, în Revista de Drept Public nr. 1/2001;
20. LASCU, I., Consideraţii referitoare la imunitatea parlamentară şi la răspunderea ministerială, în
Dreptul nr. 6/2008;
21. MURARU, I. CONSTANTINESCU, M., Delegarea legislativă, în Studii constituţionale, Editura Actami,
Bucureşti, 1995;
22. POPESCU, C.-L., Domeniile de reglementare care nu pot face obiectul Ordonanţelor de urgenţă ale
Guvernului, în Dreptul nr. 4/2006;
23. POPESCU, C.-L., Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia delegării legislative privind
ratificarea tratatelor internaţionale, în Dreptul, nr. 1/1999;
24. TOFAN, D., Remanierea guvernamentarlă între neconstituționalitate și nelegalitate. Trecerea de la un
Guvern așa-zis interimar la un Guvern demisionar, în Curierul Judiciar nr. 10/2009
25. SELEJAN-GUŢAN, B., Răspunderea penală a membrilor Guvernului între politică şi Constituţie, în
Acta Universitatis Lucian Blaga, seria Iurisprudentia, nr. 1/2008;
26. VIDA, I. Delegarea legislativă, în Revista Studii de Drept românesc, nr. 3-4/1999.
Unitatea de învăţare 11
INSTITUŢIA ŞEFULUI DE STAT
CUPRINS
Atribuţiile şefului de stat (împuternicirile) depind de structura, funcţiile şi raporturile dintre puterile publice,
garanţiile constituţionale, durata mandatului organelor reprezentative, modul de desemnare a şefului de stat
(ereditar, alegere), responsabilitatea acestuia (Ioan Muraru).
Atribuţiile şefului de stat ar putea fi următoarele:
reprezentarea statului;
semnarea tratatelor;
aprobarea unor acte normative elaborate de anumite organe de stat;
Atribuţiile semnarea legilor şi a altor acte în vederea publicării;
Şefului de stat
prezidarea şedinţelor unor organe de stat;
acordarea unor calităţi şi titluri;
numiri în funcţii superioare;
acordarea graţierii (de regulă individuală);
proclamarea stării de asediu sau de urgenţă;
primirea scrisorilor de acreditare etc.
Această enumerare nu este limitativă, ea fiind deosebit de utilă şi pentru stabilirea domeniilor în care şeful de stat
intervine prin acte juridice cu caracter normativ sau individual.
Alte atribuţii
Moduri de
desemnare a 11.5. Desemnarea Şefului de stat
Şefului de stat
Desemnarea şefului de stat se face în funcţie de forma de guvernământ şi este legată de funcţiile şi raporturilor
şefului statului cu celelalte autorităţi publice. Există patru moduri de desemnare a şefului de stat:
pe cale ereditară;
prin alegere de către parlament;
prin alegere de către un colegiu electoral;
prin alegere prin vot universal.
În România: prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat (art. 81), pentru un
mandat de 5 ani. Rezultatul alegerilor este validat de CCR, apoi Președintele depune
jurământul în fața Parlamentului (art. 82 Constituție)
Exercițiul A
În formele de guvernământ monarhice “mandatul” este pe viaţă. În celelalte forme de guvernământ, mandatul
şefului de stat este limitat. De regulă aceeaşi persoană poate ocupa funcţia de şef de stat pentru cel mult două mandate.
Investirea unei persoane cu calitatea de şef de stat presupune depunerea jurământului.
Exercițiul B
Explicaţi pe scurt rolul, funcţiile şi atribuţiile preşedintelui în România.
Răspunderea şefului statului nu este cunoscută în formele de guvernământ monarhice, datorită, în primul rând
procedurii de contrasemnare a actelor normative (art. 87 din Constituţia română din 1923 şi art. 44 din Constituţia
română din 1938). În formele de guvernământ republicane, şeful statului nu este în afara responsabilităţii, chiar în
Răspunderea
Şefului de stat condiţiile existenţei contrasemnăturii, răspunderea putându-se angaja pentru alte motive.
Imunitatea. Şefii de stat se bucură de imunitate în condiţiile prevăzute de constituţii.
În România
Imunitatea Președintelui României art. 84 +72 (1) Constituție + Decizia CCR 678/2014
a. Răspundere politică (iresponsabilitatea)
Nu răspunde pentru votul sau opiniile politice exprimate în timpul mandatului
Poate fi suspendat conform art. 95
b. Răspundere penală (invoilabilitatea)
Impediment legal temporar care determină suspendarea urmării penale; art. 312 alin. 2 CPP + art.
84 Constituție
Doar în cazul punerii sub acuzare pentru înaltă trădare art. 96
c. Răspundere civilă/contravențională
Răspunde ca orice altă persoană
Exercițiul C
Actele prin care şeful statului îşi exercită atribuţiile sunt denumite decrete. Ele pot fi cu caracter normativ sau caracter
individual. Decretele trebuie contrasemnate, cel care contrasemnează luându-şi răspunderea îndeplinirii
prevederilor acelui act contrasemnat. Contrasemnarea este o condiţie de valabilitate a actului.
Cele cuprinse în art, 100 alin. (2)trebuie contrasemnate de primul –ministru. Decretele se publică în Monitorul Oficial.
Nepublicarea atrage inexistența
Exercițiul D
Dezbateţi pe scurt rolul Preşedintelui de mediator între puterile statului. Exemplificaţi situaţii în care
Preşedintele şi-a exercitat funcţia de mediator între puterile statului.
Cărţi:
1. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 15-a, vol. II, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2017;
2. DEACONU, Ș, Instituții politice, Editura C.H. Beck, București, 2017
3. APOSTOL TOFAN, D., Instituţii administrative europene, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
4. APOSTOL TOFAN, D., Drept administrativ, Volumul II, ed. 4, Editura C.H. Beck, București, 2017
5. IORGOVAN, A, Tratat de drept administrativ, Ediția a 4-a, Editura All Beck, București, 2005
6. APOSTOL TOFAN D., Drept administrativ, Vol. II, Ediția a 4-a, Editura C.H Beck, București, 2017
7. DEACONU, S. Codex Constituțional, Constituțiile statelor membre ale Uniunii Europene, Editura
R.A “Monitorul Oficial”, București, 2015
8. IONESCU, C. Raporturile Parlamentului cu Guvernul și Președintele României, Ed. Universul
Juridic, București, 2013
9. CĂLINOIU, C., DUCULESCU, V., Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţie revăzută şi completată,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005;
10. CONSTANTINESCU, M., IORGOVAN, A., MURARU, I., TĂNĂSESCU, E.S., Constituţia României
revizuită, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;
11. DĂNIŞOR, D. C., Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I. Teoria generală, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2007;
12. DELEANU, I. Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
13. DISSESCU, C. G., Dreptul constituţional, Editura Librăriei Socec, Bucureşti, 1900;
14. DRĂGANU, T., Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, vol. I, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1998;
15. IONESCU, C. Drept constituţional şi instituţii politice, Editura C.H Beck, Ediţia 2, Bucureşti, 2008;
16. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., (coordonatori), Constituţia României-comentariu pe articole, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
17. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 13-a, vol. 2, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
18. SELEJAN-GUŢAN, B., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 2-a, revăzută şi adăugită, Editura
Hamangiu, 2008;
19. VIDA, I., Puterea executivă şi administraţia publică, Editura R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1994.
Articole:
1. APOSTOL-TOFAN, D., Răspunderea preşedintelui de republică în unele state europene cu privire
specială asupra regimului constituţional românesc, în Analele Universităţii Bucureşti, seria Drept, nr. III-
IV/2008;
2. CARP, R., Reflecţii pe marginea statutului juridic al decretelor emise de Preşedintele României, în
Revista de drept public nr. 4/2004;
3. COMAN – KUND, Fl., Scurtă privire introspectivă asupra „puterii executive” a Uniunii Europene.
Consiliul, Comisia şi agenţiile executive comunitare, în Analele Universităţii Bucureşti, seria Drept, nr. I-
II/2008;
4. CONSTANTINESCU, M., VIDA, I. Promulgarea legii, în Dreptul, nr. 6/2000;
5. DEACONU, Şt., Preşedintele României şi raporturile sale constituţionale cu Parlamentul, în Dreptul,
nr. 3/2009;
6. DIMA, B., Raporturile dintre şeful statului şi primul-ministru în România. O abordare comparativă,
în Revista de drept public nr. 3/2006;
7. DUCULESCU, V., Instituţia şefului de stat şi răspunderea Preşedintelui în România, în Revista de drept
public nr. 2/2009;
8. GUŢAN, M., Convenţia de la Paris din 1858 şi debuturile executivului modern în România, în Acta
Universitatis Lucian Blaga din 2004;
9. IONESCU, C. Rolul şi funcţiile Preşedintelui României în sistemul constituţional românesc, în Dreptul,
nr. 11/1996;
10. IORGOVAN, A, Regimul juridic al decretelor prezidenţiale şi al răspunderii Preşedintelui României
pentru emiterea acestora, în Revista de drept public nr. 1/2005;
11. MURARU, I. Interpretarea dispoziţiilor constituţionale privind răspunderea şefului de stat în
România, în Răspunderea în dreptul constituţional, (Coord. S. -E. Tănăsescu) Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2007;
12. TOMESCU, C., Raporturile dintre şeful statului şi primul ministru în ţările Uniunii Europene, în
Revista de drept public nr. 3/2009;
Unitatea de învăţare 12
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
CUPRINS
Controlul constituţionalităţii legilor este încredinţat de Constituţia României unei autorităţi publice denumită
Curte Constituţională. Din Constituţie şi legea de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale rezultă
Exercițiul A
Curtea Constituţională este formată din 9 judecători. Numirea judecătorilor se face de Camera Deputaţilor
(trei), de Senat (trei) şi de Preşedintele României (trei), numai cu acordul prealabil exprimat în scris al candidatului.
Curtea se reînnoieşte cu o treime din judecători din 3 în 3 ani. Mandatul judecătorilor este de 9 ani şi nu poate fi
nici prelungit şi nici reînnoit. Judecătorii răspund disciplinar pentru încălcarea cu vinovăţie a obligaţiilor expres
prevăzute de art. 40 din Legea nr. 47/1992. Judecătorii Curţii nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată
contravenţională sau penală decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei care i-au ales sau a Preşedintelui
României, după caz, şi la cererea procurorului general.
Preşedintele Curţii Constituţionale - i se aplică prevederile legale referitoare la judecători, cu unele
circumstanţieri. Este ales dintre membrii Curţii de aceştia. Preşedintele Curţii are atribuţiile prevăzute de art. 9 din
Legea nr. 47/1992
Plenul Curţii Constituţionale
Curtea Constituţională îşi desfăşoară activitatea jurisdicţională în plen. Cvorumul de lucru este de două treimi
din numărul judecătorilor Curţii (art. 51 Legea 47/1992). Plenul adoptă acte cu votul majorităţii judecătorilor.
Şedinţele plenului se convoacă şi sunt conduse de preşedintele Curţii. Şedinţele de judecată sunt în principiu
publice, cu excepţia cazurilor în care s-a hotărât de plen, că şedinţa este secretă.
Exercițiul B
Obiecție se sesizează CCR în mod direct de către persoanele nominalizate în art. 146 lit. a teza I
Excepția se ridică în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial, neputându-se introduce o acțiune
directă la CCR, art. 146 lit. d teza I
se ridică direct prin Avocatul Poporului art. 146 lit d teza II
Constituţia nominalizează două acte juridice şi anume decizia şi avizul consultativ. Legea organică precizează
deciziile; hotărârile; avizele.
Efecte juridice ale actelor Curţii Constituţionale
Deciziile emise în exercitarea controlului de constituţionalitate a legilor sunt obligatorii pentru toate subiectele
de drept.
Cât priveşte iniţiativa de revizuire a Constituţiei, decizia Curţii Constituţionale nu poate depăşi forţa juridică a
unui aviz.
În situaţia obiecţiei de neconstituţionalitate, legea care ar fi declarată neconstituţională este obligatoriu returnată
în Parlament pentru a fi pusă de acord cu prevederile Constituţiei. În situaţia excepţiei de neconstituţionalitate,
decizia Curţii Constituţionale este de asemenea definitivă şi obligatorie; ca urmare, prevederea legală declarată
neconstituţională nu mai poate fi aplicată, iar legea se transmite la Parlament pentru a fi pusă de acord cu
prevederile Constituţiei în termen de maxim 45 de zile.
Deciziile Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea regulamentelor Parlamentului se comunică
obligatoriu acestuia pentru a fi reexaminate.
Efectele juridice ale deciziei Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea unui partid politic constau
în radierea partidului politic din evidenţa partidelor legal constituite, de la Tribunalul Bucureşti.
Hotărârile Curţii Constituţionale trebuie apreciate nuanţat, în funcţie de situaţiile în care intervin. Unele nu
pot depăşi efectele juridice ale unui aviz.
Caz II
În cazul legilor înainte de promulgare, Parlamentul e obligat să reexamineze și să pună în acord
textul legii cu Decizia CCR
Exercițiul C
Realizaţi o comparaţie între cele două modalităţi ale controlului constituţionalităţii legilor: anterior şi
posterior promulgării.
Exercițiul D
Cărţi:
1. CĂLINOIU, C., DUCULESCU, V., DUCULESCU, G., Drept Constituţional comparat, ed. a IV-a, vol
I, Lumina Lex, Bucureşti, 2007;
2. CONSTANTINESCU, M., IORGOVAN, A., MURARU, I., TĂNĂSESCU, E.S., Constituţia României
revizuită, All Beck, Bucureşti, 2004;
3. DELEANU, I., Justiţia Constituţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995;
4. DELEANU, I., Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în dreptul comparat,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006;
5. DRĂGANU, T., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
6. IONESCU, C., Drept constituţional comparat, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
7. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 13-a, vol. 2,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
8. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S. (coord.), Constituţia României-comentariu pe articole, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
9. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., TĂNĂSESCU, S., ENACHE, M., IANCU G., – Interpretarea
Constituţiei. Doctrină şi practică, Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
10. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., Curtea Constituţională a României, Editura Albatros,
Bucureşti, 1997;
11. MURARU, I. - liber amicorum - Despre constituţie şi constituţionalism –Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2006;
12. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., Studii constituţionale, Ed. Actami, Bucureşti, 1998;
13. MURARU, I., MURARU, A., VLĂDOIU, N., BARBU, S. G., Contencios constituţional, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2009;
14. TĂNĂSESCU, E.S. Excepția de neconstituționalitate în România și în Franța, Editura Universul
Juridic, București, 2013
15. TOADER, T., SAFTA, M., Ghid de admisibilitate la Curtea Constitutionala a Romaniei, Editura
Hamangiu, 2016
Articole:
1. APOSTOL-TOFAN, D., Legea educaţiei, Conflict juridic de natură constituţională între Parlament
şi Guvern (notă la deciziile Curţii Constituţionale nr. 1431/2010 şi nr. 1525/2010), în Curierul
Judiciar nr. 1/2011;
1. BENKE, K., Discuţii în legătură cu ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate a posteriori cu privire
la legile sau ordonanţele care nu mai sunt în vigoare, în Dreptul, nr. 2/2010;
2. CRISTE, M., Scurtă prezentare comparativă a jurisdicţiei constituţionale în ţările Uniunii
Europene, în Dreptul, nr. 4/2010;
3. DRĂGANU, T., Efectele juridice ale deciziilor Curţii Constituţionale în lumina prevederilor
Constituţiei revizuite, în Revista de drept public, nr. 1/2004;
4. FRENŢIU, G.-C., Necesitatea schimbării jurisprudenţei Curţii Constituţionale în privinţa
controlului de constituţionalitate al normelor abrogate, în Dreptul, nr. 7/2010;
5. MURARU, I. Constantinescu, M., Rolul Curţilor Constituţionale în asigurarea echilibrului puterilor
în stat,, în Dreptul nr. 9/1996;
6. MURARU, I., Hotărâri judecătoreşti generatoare de conflicte constituţionale, în Pandectele Române,
nr. 9/2007;
7. PAPA, A.-D., Trăsături comune şi specifice excepţiei de nelegalitate şi celei de neconstituţionalitate,
în Revista de drept public nr. 2/2010;
8. POPA, N., Conflict juridic de natură constituţională (decizia Curţii Constituţionale nr.
1228/12.11.2008), în Revista de drept public, nr. 1/2009;
9. TĂNĂSESCU E.-S., Criza economică din 2009 şi Curtea Constituţională a României, în Analele
Universităţii din Bucureşti, Seria Drept, nr. III/2010;
Legislaţie:
1. Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial
al României nr. 101 din 22 mai 1992, republicată.
Unitatea de învăţare 13
AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ
CUPRINS
Denumirea de autoritate judecătorească evocă foarte clar justiţia, ca funcţie (activitate) şi ca sistem. Prin justiţie
tradiţional se înţelege:
Exercițiul A
Exercițiul B
Care este rolul jurisprudenţei în acoperirea lacunelor legii ?
Justiţia (în general activitatea jurisdicţională) este o activitate de rezolvare a litigiilor, în litera şi spiritul
constituţiei, legilor, obiceiului, convenţiilor şi contractelor. Judecătorul care înfăptuieşte justiţia caută să afle
adevărul, în procesul respectiv, pentru a identifica exact încălcarea legii, victimele, cauzalitatea, răspunderea şi
responsabilii.
Dreptul la apărare
Prezumţia de nevinovăţie
Exercițiul C
Exercițiul D
Autoritatea judecătorească se poate implica în activitatea legislativului şi executivului, dacă da, cum?
13.6. Lucrare de verificare Unitatea 13
1. Principiul legalităţii:
a. este de esenţa statului de drept şi cuprinde două aspecte: legalitatea instanţelor judecătoreşti şi legalitatea
infracţiunilor şi a pedepselor;
b. nu excede justiţiei, având aplicare în principal în domeniul civil;
c. nu excede justiţiei, având aplicare în principal în domeniul penal.
2. Considerarea unei persoane nevinovate atât timp cât nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă de
condamnare reprezintă conţinutul:
a. principiul dreptului la apărare;
b. principiul justiţiei unice şi egale pentru toţi;
c. principiul prezumţiei de nevinovăţie.
3. Principiul independenţei judecătorului şi supunerea lui numai legii presupune că:
a. judecătorul se supune numai legii şi conştiinţei sale;
b. judecătorul se supune numai legii şi soluţiilor date în procesele anterioare;
c. judecătorul se supune numai legii şi ordinelor date de ministrul justiţiei.
4. Inamovibilitatea constă în :
a. recrutarea judecătorilor numai pe bază de concurs;
b. recrutarea judecătorilor prin numire de către ministrul de justiţie;
c. judecătorul nu poate fi nici revocat, nici retrogradat, nici transferat pe un post echivalent, nici avansat
fără consimţământul său.
5. Controlul hotărârilor judecătoreşti trebuie efectuat în următoarele condiţii:
a. numai de către Înalta Curte de Casatie si Justiţie şi numai după proceduri jurisdicţionale;
b. numai de către instanţe judecătoreşti şi numai după proceduri jurisdicţionale;
c. numai de către ministrul justiţiei în conformitate cu prevederile exprese ale legii.
6. Organele judecătoreşti reglementate de Constituţia României sunt:
a. Înalta Curte de Casatie si Justiţie şi celelalte instanţe prevăzute de lege;
b. instanţele judecătoreşti şi parchetele;
c. instanţele judecătoreşti; Ministerul public care cuprinde procurorii, în parchete, care în mod generic intră
în categoria magistraţilor; Consiliul Superior al Magistraturii.
7. Între autoritatea jurisdicţională şi Parlament se stabileşte următoarea relaţie:
a. numirea şi avansarea magistraţilor aparţine parlamentului, prin proceduri care să pună în evidenţă numai
competenţa profesională a celor în cauză; controlul legalităţii actelor parlamentului de către justiţie;
b. organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti se realizează numai potrivit legii, prin care se
stabileşte competenţa şi procedura potrivit căreia îşi desfăşoară activitatea; prin lege se stabilesc
infracţiunile şi pedepsele;
c. prin lege se stabilesc infracţiunile şi pedepsele; controlul legalităţii actelor parlamentului de către justiţie.
Cărţi:
1. ALEXANDRU, I., Ministerul Public, între executiv şi justiţie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
2. APOSTOL TOFAN D., Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice, Editura All
Beck, Bucureşti, 1999;
3. BRICIU, T., DINU, C., POP, P. Instituții judiciare, Ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2016
4. CIOBANU, V., Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, volumul I, Teoria generală, Editura Naţional,
Bucureşti, 1996;
5. CIOBANU, V., BRICIU, T., DINU, C., Drept procesual civil. Drept execuțional civil. Arbitraj, Editura
Național, București, 2013
6. CIOBANU, V., NICOLAE, M., Noul Cod de procedură civilă, comentat și adnotat, Ediția 2, Editura
Universul Juridic, București, 2016
7. DELEANU, I., Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în dreptul comparat, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2006;
8. DRĂGANU, T., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
9. LEŞ, I., Instituţii judiciare contemporane, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
10. LEŞ, I., Organizarea sistemului judiciar în dreptul comparat, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 2005;
11. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., TĂNĂSESCU, S., ENACHE, M., IANCU G., – Interpretarea
Constituţiei. Doctrină şi practică, Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
12. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S. (coord.), Constituţia României-comentariu pe articole, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
13. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 13-a, vol. 2, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
14. TEODORESCU, A., Responsabilitatea administraţiei publice pentru daune, Institutul de Arte Grafice E.
Mârvan, Bucureşti, 1942.
Articole:
1. ALBU, E., Ordonanţă de urgenţă a Guvernului. Cerere adresată instanţei de Contencios Administrativ
pentru anularea acesteia. Problema admisibilităţii unei asemenea acţiuni, în Curierul Judiciar, nr.
10/2010;
2. ANDREESCU, M., Competenţa instanţelor judecătoreşti de a cenzura actele juridice neconstituţionale,
în Curierul Judiciar, nr. 3/2009;
3. ANDREESCU, M., Competenţa instanţelor judecătoreşti de a cenzura actele juridice emise cu exces de
putere, în Curierul Judiciar, nr. 4/2009;
4. ANDREESCU, M., Constituţionalitatea recursului în interesul legii şi a deciziilor pronunţate, în
Curierul Judiciar nr. 1/2011;
5. BARBU, E, BARBU, S. G, Dimensiunea constituţională a răspunderii magistraţilor – scurte
consideraţii, în Răspunderea în dreptul constituţional, (Coord. S. -E. Tănăsescu) Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2007;
6. BARBU, S. G., Funcţiile procurorului în protecţia libertăţilor individuale – analiza din perspectivă
constituţională în Despre constituţie şi constituţionalism – Liber amicorum Ioan Muraru, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2006;
7. BOAR, A., Judecătorul – putere şi răspundere, în Dreptul, nr. 1/1998;
8. IORGOVAN, A, Regimul juridic al decretelor prezidenţiale şi al răspunderii Preşedintelui României
pentru emiterea acestora, în Revista de drept public nr. 1/2005;
9. MIHĂILĂ, C., Consideraţii referitoare la posibilitatea instanţei judecătoreşti de a pronunţa o hotărâre
care să ţină loc de act administrativ, în Dreptul, nr. 3/2010;
10. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., Categoria constituţională „Act administrativ”, în Revista
Palatul de Justiţie nr. 7/1998;
11. POPESCU, C.-L., Calificarea europeană şi naţională a procurorului român drept „magistrat”, în Noua
Revistă de Drepturile Omului, nr. 1/2005;
12. ŞERBAN, D.-D., Explicaţii privind admisibilitatea declinării de competenţă între un organ
administrativ-jurisdicţional şi o instanţă de judecată, în Dreptul nr. 8/2010;
13. VESMAŞ, D.- M., Unele consideraţii teoretice privind controlul politico-juridic asupra executivului şi
administraţiei publice româneşti contemporane, în Acta Universitatis Lucian Blaga din 2004.