Antonio Vivaldi

Antonio Lucio Vivaldi (n. 4 martie 1678, Veneția, Republica Veneția – d. 28 iulie
1741,Viena, Imperiul Habsburgic) a fost un compozitor italian, de profesie preot catolic. Este
considerat drept cel mai de seamă reprezentant al barocului muzical venețian. A murit ca
urmare a unei îmbolnăviri subite și a fost înmormântat în cimitirul din dreptul Porții Carintiei
(Kärtnertor) din Viena, pe locul în care se află în prezent clădirea centrală a Universității
Tehnice din Viena. S-a născut în urma mariajului dintre Giovanni Battista Vivaldi, violonist
în orchestra Domului San Marco, și a Camillei Calicchio.
Îmbrățișând de timpuriu calea preoției, Antonio Vivaldi a fost supranumit și Il Prete Rosso
(Preotul Roșu), datorită culorii părului său (moștenit de la tatăl său). Primul nucleu al familiei
Vivaldi, despre care există referințe documentare certe, a ajuns la Veneția în prima jumătate a
anului 1665. Bunicul Agostino, fusese brutar sau croitor și murise la Brescia, probabil în 1665
sau 1666. Bunica Margherita, părăsise acest oraș fie cu puțin înainte, fie după moartea
soțului ei și era insoțită de cei doi fii ai lor, Agostino (în vârstă de 21 de ani) și Giovanni
Battista (de 11 ani). Cel din urmă avea să devină în 1678, tatăl compozitorului Antonio
Vivaldi. Adolescentul Antonio a primit tonsura la 15 ani și a fost hirotonit preot la vârsta de
25 de ani.
Atins de o maladie cronică despre care se presupune că era astm, Il Prete Rosso s-a îndepărtat
cu încetul de îndatoririle sale ecleziastice începând din 1703, iar din acel moment a putut să
se consacre compoziției și învățământului. Numit profesor (insegnante, instructor) de vioară
la Ospedale della Pietà (așezământ rezervat orfanelor și fiicelor ilegitime abandonate), în
pofida unor întreruperi, uneori foarte lungi (mai mult de doi ani la Mantova, între 1718 și
1720), Vivaldi avea să rămână fidel acestei funcții până în 1740.

Antonio Vivaldi - Portret de François Morellon La Cave (1723)

În ciuda sănătății precare, a început să călătorească din ce în ce mai mult ca virtuoz și
compozitor la Roma, în 1722 și 1724, unde a cântat în fața Papei; probabil la Dresda și în
Darmstadt; cu siguranță la Amsterdam, unde a fost publicată cea mai importantă parte a
creației sale; la Florența, Praga și la Viena, unde a murit, uitat de prieteni și rude. La
Ospedale della Pietà, a instruit și dirijat orchestra de fete a Instituției (devenită celebră în
întreaga Europă) și a compus intens pentru concertele publice pe care așezământul le oferea
duminica.
Acestor ocupații, deja solicitante pentru un om care se plângea fără încetare de sănătatea sa
șubredă, din 1713 li s-a adăugat o debordantă activitate de impresar și de compozitor de
opere, domenii în care a căpătat o autoritate suficient de mare pentru a provoca rivalități
tenace, concretizate chiar într-un pamflet redactat de Benedetto Marcello (Il Teatro alla
moda, 1720). Se pare că de-a lungul întregii vieți, Vivaldi a fost considerat ca un artist aflat în
afara normelor, extravagant de bună voie, chiar scandalos (dușmanii lui aveau cum să
răspândească bârfe, mai ales în legătură cu atracția lui afișată față de bani și de fast sau cu
iubirile lui reale sau presupuse, printre altele față de o mezzo-soprană pe nume Anna Girò,
fiică a unui peruchier francez numit Giraud și pentru care a scris un mare număr de pagini
vocale; după ce s-au cunoscut, Anna Girò a fost primadonă în aproape toate operele lui
Vivaldi).

Importanța creației lui instrumentale, simbolizată ideal de seria celor patru concerte inspirate
de cele patru anotimpuri, vine din autoritatea cu care el a știut să respingă structura de
concerto grosso a lui Corelli, pentru a impune foarte repede forma mai scurtă (între opt și
zece) a concertului cu solist în doar trei mișcări simetrice (repede-lent-repede). Solist el
însuși, Vivaldi, practica cu mare naturalețe această formă concertantă, atunci când sonata,
simfonia sau cvartetul erau, de asemenea, pe punctul de a-și face apariția.
Înzestrat cu un auz excepțional, virtuoz curajos care improviza cu plăcere și dirijor celebru
(unul dintre primii din istorie), Vivaldi și-a consacrat întregul geniu descoperirii neîncetate a
unor noi combinații ritmice și armonice și a unor îmbinări imprevizibile de instrumente,
conferind un rol de prim-plan personajelor noi, destinate a-și face un loc în orchestră, precum
violoncelul (27 de concerte) sau fagotul (39), fără a uita oboiul și nici flautul, pe care le trata
întotdeauna într-o manieră foarte personală, și chiar alte instrumente încă mai marginale, ca
mandolina sau trompeta. Din practicile de la San Marco, a moștenit atracția pentru a face să
dialogheze mai multe "coruri" de instrumente.

Potrivit recensământului efectuat de Peter Ryom (catalog R.V.), în 1977 erau cunoscute 768
de lucrări sau fragmente autentice vivaldiene, cărora li se adăugau 68 de lucrări atribuite. În
timpul vieții Vivaldi a publicat 40 de culegeri de sonate și concerte, dintre care 13 sunt
numerotate ca opusuri, ca de ex.:
 op.3, L'Estro Armonico (1712)
 op.4, La Stravaganza (1712-1713)
 op.8, Il cimento dell'armonia e dell'invenzione (1725), cuprinzând ciclul de concerte
Anotimpurile
 op.9, La Cetra (1728)
 op. 13, Il Pastor Fido (1737) etc.
Antonio Vivaldi a scris și un număr de 90 de opere, precum:
  Ottone in villa (1713)
 Orlando finto pazzo (1714)
 Nerone fatto Cesare (1715)
 L'incoronazione di Dario (1716)
 Montezuma (1733)
 Feraspe (1739) ș.a.
Muzica sacră, vocală și corală (mise, psalmi, antifoane, imnuri, cânturi, motete, oratorii,
arii, cantate, serenade):
 Gloria, RV 589
 Juditha triumphas devicta Holofenis Barbarie, RV 644, oratoriu (1716)
 Magnificat, RV 610 ș.a.

Biografie: Wikipedia.org
Romania-Muzical.ro