Borodi Rebecca-Melania-Mariana

An III, RO-SP

Onirismul estetic în opera lui Leonid Dimov

Leonid Dimov a fost un poet și traducător român cunoscut în special ca

teoretician și cofondator al onirismului în literatura română, alături de Dumitru Țepeneag.

Scriitorul s-a născut pe 11 ianuarie 1926, provenind dintr-o familie cu origini

basarabești, moștenite de la mama sa, Nadejda Dimov, și origini evreiești din partea
tatălui său, Naum Mordcovici.

De la familia mamei sale moștenește cunoașterea, pe lângă limba română, a limbii

turcești și a limbii ruse. Petrecându-și copilăria alături de bunicii săi din partea mamei,
Leonid Dimov este crescut într-o atmosferă profund religioasă, creștin-ortodoxă, fiind
familiarizat cu ceea ce însemna atunci Mișcarea Legionară, o orientare de natură
naționalist-fascistă, mistic-religioasă, anticomunistă și antisemită.

A absolvit liceul „Sf. Sava” din București în 1944, înscriindu-se la Facultatea de Litere și
Filosofie a Universității București, la care a renunțat în anul următor- 1945. Perioada 1944-1945
este una reprezentativă atât în istoria personală a scriitorului, cât și în istoria României și a țărilor
implicate în cel de-al Doilea Război Mondial.

Privind istoria țării, în anul 1944, România încheie alianța cu Germania lui Hitler,
unindu-se cu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, acest proces fiind încheiat prin victoria
din anul 1945, fapt care duce la instaurarea treptată a regimului comunist.

Privind istoria personală a scriitorului, această perioadă este una de tranziție, marcată de
confuzie și de decizii mai mult sau mai puțin dăunătoare. La vârsta de 18 ani, Leonid Dimov,
motivat fiind de discriminarea cu care a fost tratat din cauza originilor sale evreiești, care au
creat o atitudine anti-nazistă în caracterul tânărului, dar și de influențele rusești ale familiei
mamei sale, decide să se asocieze Partidului Comunist. Pe lângă înscrierea și mai apoi
abandonarea Facultății de Litere și Filosofie, au mai avut loc câteva încercări nereușite de studiu
în cadrul mai multor domenii- Teologie, Drept, Biologie.

Tânărul Leonid reușește să urmeze o carieră în domeniul presei, fiind redactor la revista
Studentul român, și ulterior redactor și traducător pentru Agenția Română de Presă, referent al
editurii intitulate Editura Tehnică și funcționar la Asociația Română pentru Strângerea
Legăturilor cu Uniunea Sovietică. După 1962 activează în special în domeniul traducerilor, anii
60-70 fiind cei mai prosperi privind traducerile sale.

În ceea ce privește afirmarea sa ca scriitor, inițial au fost publicate în perioada liceului

două poeme de-ale sale în revista Colegiului „Sf. Sava”- Elegie și Leturghie, însă, pentru
început, scrie fără să publice, până când, în anul 1966, publică pentru prima oară volumul
intitulat Versuri. În anul 1970 devine membru al Uniunii Scriitorilor și redactor al revistei
„România literară” până la pensionarea din anul 1975.

Ion Bogdan Lefter conturează în prefața volumului I al culegerii de poezii intitulate

Opera poetică, de Leonid Dimov, o imagine asupra modului în care a fost receptat Leonid
Dimov de către critică, menționând faptul că pe parcursul unui deceniu de creație, scriitorul a
fost asociat onirismului și „barochismului”, punându-se accentul pe „fantezia, în primul rând
lexicală, cu inevitabilele liste ilustrative, pline de vocabulare rare, culese de peste tot din poezia
dimoviană, sclipitoare, atât de viu colorate...”1.

De asemenea, Dimov a fost privit și printr-o comparație cu scriitorii autohtoni din acea
perioadă, acesta fiind situat mai degrabă într-o poziție „marginală” față de neomoderniștii vremii,
„reîntoarsă la estetic” și la trăsăturile retorice ale perioadei interbelice, Ion Bogdan Lefter
afirmând despre acesta, cu o ironie la adresa scriitorilor vremii, faptul că „În ceea ce-l privește,
Dimov a trecut drept un virtuoz bonom, pitoresc, dar lipsit de <<metafizică >>, prea descriptiv și
enumerativ într-o perioadă în care la mare preț se aflau fulguranții metaforici, cu aer sau...aere! –
de <<filosofi>> lirici.”2.

1
Lefter Ion Bogdan, Scurtă istorie a receptării. Ce a înțeles critica neomodernistă din poezia lui Leonid Dimov,
prefață din Opera poetică, vol I, Editura Paralela 45, București, 2010
2
Idem.
 Totodată, opera dimoviană a fost receptată pozitiv și pusă în cuvinte de către Mircea
Iorgulescu în Rondul de noapte, care afirmă despre poezia lui Leonid Dimov faptul că se distinge
prin tonul jovial, ironia cu care poetul își conturează versurile, confirmând spusele evidențiate
anterior ale lui Ion Bogdan Lefter în ceea ce privește caracterul bonom al scriitorului,
completând cu următoarea afirmație menită să contureze și să evidențieze sentimentul general al
universului poetic dimovian: „la prima vedere, nimic nu pare să agite această lume de peisaje
fabuloase; poetul este însă dominat de un intens sentiment al tragicului, închizându-și adevărata
stare în podoabele strălucitoare și somptuoase ale versurilor, în bufonele viziuni ale bâlciului
zgomotos și sclipitor. Jocul este aici expresia spaimei, miraculosul este un refugiu: jovialitatea
poetului are un secret fior tragic.”3.

În ceea ce privește onirismul estetic din perspectivă istorică, anul 1965 este un an
reprezentativ pentru înființarea acestuia, anunțată în cadrul cenaclului Luceafărul de către
teoreticienii săi, Leonid Dimov și Dumitru Țepeneag, urmați fiind ulterior de Virgil Mazilescu,
Vintilă Ivănceanu și Iulian Neacșu. Acest fapt este considerat de Eugen Negrici drept o „eroare
tactică” deoarece, în perioada comunismului, cenaclurile literare erau adesea pătrunse de
informatori infiltrați pentru a controla conținuturile pe care scriitorii vremii le-ar putea publica,
cu finalitatea de a se asigura că partidul comunist nu este denigrat, judecat sau ironizat prin
literatură. Astfel, asemenea celorlalte cenacluri ale vremii, și cenaclul Luceafărul se afla sub
supravegherea informatorilor, anunțarea înființării unui nou grup atrăgând asupra sa atenția
autorităților.

Eugen Negrici relatează o scurtă prezentare a evoluției onirismului estetic în Iluziile

literaturii române, din perspectiva relației acestuia cu regimul, afirmând că „Între timp, lui
Dimov și lui Țepeneag li se publică, spre a fi <<liniștiți>>, primele volume, iar celorlalți oniriști,
respinși până atunci, li se face favoarea să debuteze în Povestea vorbei (suplimentul revistei
Ramuri, redactat de M.R. Paraschivescu). Profitând de liberalizarea regimului, grupul se
manifestă din ce în ce mai curajos (firește, la ședințele Uniunii Scriitorilor)[…] Sunt amăgiți, o
vreme, cu promisiuni de înființare de reviste, li se organizează mese rotunde.” 4, astfel, onirismul

3
Iorgulescu Mircea, Rondul de noapte, Editura Cartea Românească, București, 1974

4
Negrici Eugen, Iluziile literaturii române, Editura Cartea Românească, București, 2008
s-a dezvoltat în limitele permise de regimul comunist, scriitorii săi fiind tratați mai degrabă
precum niște copii ambițioși care nu reprezintă vreo amenințare, fapt care duce la o relaxare în
anul 1968. În urma acestei relaxări din 1968, grupul întâmpină noi membri, precum: Virgil
Tănase, Emil Brumaru, Florin Gabrea, Sorin Titel și Daniel Turcea.

Pe măsură ce grupul creștea, devenea din ce în ce mai periculos pentru regim, fapt care
duce la desființarea forțată a acestuia- „Apoi, brusc, jocul de-a toleranța ia sfârșit: cuvântul
<<onirism>> este interzis, criticii de serviciu le desființează, cu argumente din anii ’50, demersul
teoretic, li se interzice, într-un sfârșit, să publice și sunt denigrați prin zvonuri fabricate de secția
de legende a Securității [...] cărțile lor dispar din librării și, cum se întâmplă la noi, și din
conștiința publicului cititor.”5.

Din perspectiva teoretică, onirismul estetic este un curent literar în centrul căruia se află
ideea de vis ca modalitate de construcție. Definirea acestuia se realizează întotdeauna menținând
caracterul estetic, cuvântul „onirism” fiind urmat de completarea cu atributul „estetic”.

Dumitru Țepeneag, unul dintre fondatorii acestui curent, încearcă o definire a curentului
pornind de la originea etimologică a cuvântului onirism din oneiros care are sensul de „vis”,
afirmând că o asemenea definire este insuficientă, fapt pentru care așază curentul între două
categorii literare- literatura fantastică și poezia suprarealistă, afirmând în articolul „În căutarea
unei definiții” publicat în revista Luceafărul: „În perspectiva istoriei literare, literatura onirică va
putea fi considerată o încercare de sinteză între fantasticul tradițional, de tip romantic, și
suprarealism.[…] Literatura onirică, după părerea mea, ține de voința de a crea un teritoriu
autonom între cele două pomenite mai sus”6.

Astfel, plasarea onirismului estetic în asociere cu cele două etape literare menționate are
legătură cu utilizarea visului în creație, însă teoreticienii acestui curent menționează faptul că
visul onirismului estetic este privit dintr-o perspectivă diferită față de etapele anterioare.

5
Negrici Eugen, Iluziile literaturii române, Editura Cartea Românească, București, 2008

6
Leonid Dimov, Dumitru Țepeneag, Momentul oniric, antologie îngrijită de Corin Braga, București, Editura Cartea
Românească, 1997
 Dumitru Țepeneag explică în același articol citat anterior faptul că pentru onirismul
estetic, visul trece de la ipostaza de sursă în poziția de obiect de studiu- „visul e un criteriu.
Deosebirea e fundamentală: eu nu povestesc un vis (al meu ori al altcuiva), ci încerc să
construiesc o realitate analoagă visului”7.

Raportându-ne la perspectiva lui Leonid Dimov asupra onirismului estetic, acesta afirmă
în articolul „Preambul” din revista Luceafărul faptul că, împotriva perspectivei generale asupra
acestui curent și asupra ideii de vis, oniricul din perspectiva lui este un mod de a „invada”
realitatea, mai degrabă decât de a fugi de aceasta, cum s-a întâmplat în cazul romanticilor.

Menționează că onirismul estetic nu constă în povestirea unor vise, acesta fiind un proces
superficial, simplu, care poate fi realizat de oricine, ci reprezintă un tip de poezie activă care
constă în pătrunderea realității în momentul în care visul este „tălmăcit”, astfel „Franjurile,
cusăturile, ornamentele universului real, cu memoria și idealurile lui concentrice sunt esențiale în
poezia onirică”8.

Volumul de poezii Cartea de vise este unul dintre cele mai reprezentative pentru latura
onirică a creațiilor lui Leonid Dimov, fapt sugerat încă din titlul care face trimitere la ideea de
vis. Volumul este constituit printr-o listă de poezii în al căror titlu apare în continuare cuvântul
„vis”, precum Vis autobiografic, Vis de mahala, Vis cu bufon etc., acesta fiind unul fabricat, în
stilul specific onirismului, visul este instrumentul care poate fi „tălmăcit”, pe care creatorul îl
listează într-o „carte de vise”.

În concluzie, Leonid Dimov este unul dintre scriitorii români asociați onirismului estetic,
teoretizându-l și aplicându-l operelor sale inedite, alături de Dumitru Țepeneag, care afirmă într-
unul dintre articolele sale publicate, următoarele cuvinte despre poezia lui Leonid Dimov: „mă
întreb dacă ultimele poeme și <<visele>> lui Dimov mai pot fi numite poezii? Eu le-aș numi
texte onirice pur și simplu.9”

7
Leonid Dimov, Dumitru Țepeneag, Momentul oniric, antologie îngrijită de Corin Braga, București, Editura Cartea
Românească, 1997

8
Leonid Dimov, Dumitru Țepeneag, Momentul oniric, antologie îngrijită de Corin Braga, București, Editura Cartea
Românească, 1997
9
Leonid Dimov, Dumitru Țepeneag, Momentul oniric, antologie îngrijită de Corin Braga, București, Editura Cartea
Românească, 1997
Bibliografie:

Leonid Dimov, Opera poetică, vol. I, Editura Paralela 45, București, 2010

Mircea Iorgulescu, Rondul de noapte, Editura Cartea Românească, București, 1974

Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, Editura Cartea Românească, București, 2008

Laura Pavel, Dumitru Țepeneag și canonul literaturii alternative, Editura Casa Cărții de Știință,
Cluj-Napoca, 2007

Leonid Dimov, Dumitru Țepeneag, Momentul oniric, antologie îngrijită de Corin Braga,

București, Editura Cartea Românească, 1997