Ucraina Sovietică Interbelică

Revoluția care a adus la putere guvernul sovietic a devastat Ucraina. 1,5 milioane de oameni au
murit și sute de mii și-au pierdut casele în urma conflictelor. În condițiile acestea, guvernul sovietic a
rămas flexibil în anii 1920.[19] Astfel, cultura și limba ucraineană au avut o perioadă de reviriment, iar
ucrainizarea a devenit o implementare locală a politicii sovietice de korenizație (adică indigenizare).
[18]
 Bolșevicii au introdus și asistența medicală universală, educație și asistență socială. [20] Drepturile
femeilor au fost recunoscute iar noile legi au căutat eliminarea vechilor inegalități. [21] Majoritatea
acestor politici au fost anulate, însă, până la începutul anilor 1930, după ce Iosif Stalin și-a
consolidat, progresiv, puterea, devenind liderul de facto al Partidului Comunist și dictator al Uniunii
Sovietice.

Hidrocentrala DniproGES în construcție, pe la 1930

Începând cu sfârșitul anilor 1920, Ucraina a fost implicată în proiectele de industrializare a URSS, iar
producția industrială a țării a crescut de patru ori în anii 1930. [18] Totuși, industrializarea a avut costuri
enorme pentru țărănime, care fusese, din punct de vedere demografic, baza națiunii ucrainene.
Pentru a satisface nevoia crescândă de hrană și pentru a finanța industrializarea, Stalin a instituit o
politică de colectivizare a agriculturii, statul confiscând pământurile și animalele țăranilor și
comasându-le în ferme colective, aceste politici fiind aplicate cu ajutorul armatei și a poliției secrete.
[18]
 Cei care au opus rezistență au fost arestați și deportați. Asupra țăranilor au fost impuse cote de
producție din ce în ce mai mari. Colectivizarea a avut un efect devastator asupra productivității
agricole. Întrucât membrii fermelor colective nu aveau dreptul de a primi din produsul muncii lor până
când nu se îndeplinea planul, în Uniunea Sovietică s-a răspândit foametea. În 1932–33, milioane de
oameni au murit de foame în ceea ce astăzi se cunoaște sub numele de Holodomor. Nu există încă
un consens între istorici în ceea ce privește faptul dacă această foamete artificială poate fi
denumită genocid, dar Rada Supremă a Ucrainei și mai multe alte țări îl consideră un genocid al
poporului ucrainean.[c]
Perioadele industrializării și a Holodomorului au coincis și cu politica sovietică agresivă împotriva
elitelor culturale și politice naționale adesea acuzate de "deviaționism naționalist". Două valuri
de represiune politică și persecuții din URSS (1929–34 și 1936–38) au avut ca rezultat uciderea a
681.692 oameni; printre aceștia se numărau și 80% din membrii elitei culturale ucrainene și trei
sferturi din toți ofițerii de rang înalt ai Armatei Roșii.[18]

Al Doilea Război Mondial

Vezi și: Frontul de Răsărit (al Doilea Război Mondial).
Soldați sovietici pregătind plute pentru traversarea Niprului (pe semn scrie "Către Kiev!") în Bătălia Niprului din
1943

În urma invadării Poloniei, în septembrie 1939, trupele germane și sovietice și-au împărțit teritoriul

Poloniei. Astfel, Galiția și Volînia, au fost alipite la URSS (Ucraina exista doar ca o republică
socialistă autonomă în cadrul federației comuniste numită URSS). Unificarea reușită de Ucraina
pentru prima oară în istoria sa, în 1992, a fost un eveniment decisiv în istoria acestei țări. [22][23]
După capitularea Franței în fața Germaniei, România a fost forțată de URSS să cedeze Basarabia și
nordul Bucovinei, în urma Tratatului încheiat de Hitler și Stalin la 23 august 1939, ale cărui
consecințe au fost declarate nule de comunitatea internațională, inclusiv de Rusia, în prezent. RSS
Ucraineană a primit de la călăul Stalin nordul și sudul Basarabiei, nordul Bucovinei, și Ținutul Herța,
teritorii ocupate de agresorul sovietic, care n-au aparținut niciodată și nu-i aparțin Ucrainei (în urma
nulității protocolului secret Ribbentrop/Molotov). În schimb, vestul fostei Republici Autonome
Moldovenești (actuala Republică Transnistreană) a fost alipit de Stalin nou-createi RSS
Moldovenești. Anexările teritoriale abuzive ale URSS au fost recunoscute de tratatele de pace din
1947. În prezent, în urma recunoașterii, inclusiv de Duma de Stat a Rusiei, nulității Pactului Hitler-
Stalin (cunoscut ca Pactul Ribbentrop-Molotov), efectele tratatelor din 1947 sunt nule de drept. Ca
urmare, Germania s-a reunificat, Țările Baltice și-au câștigat independența. Ca urmare a
precedentului creat, Tratatul din 1947 s-a dovedit caduc, urmând ca și teritoriile ocupate de fosta
URSS (Rusia și Ucraina sovietice) să revină la Patria mamă România (evident parțial, căci
procesele de rusificare și ucrainizare au schimbat profund structura etnică a populației din aceste
teritorii cu consecințe devastatoare în plan social)
Armatele germane au invadat URSS în 22 iunie 1941. Armatele Axei au avansat rapid, în pofida
eforturilor disperate ale Armatei Roșii. Peste 600.000 de soldați sovietici au fost uciși sau au căzut
prizonieri în bătălia de la Kiev.[24][25] Deși marea majoritate a ucrainenilor au luptat de partea Armatei
Roșii și a rezistenței sovietice,[26] unii naționaliști ucraineni au creat o formațiune antisovietică în
Galiția, Armata Insurecțională Ucraineană (1942), care s-a unit cu forțele naziste. În total, numărul
ucrainenilor care au luptat în armata sovietică este estimat a fi între 4,5 milioane[26] și 7 milioane.
[27]
 Gherilele prosovietice din Ucraina sunt estimate la 47.800, la începutul ocupației, și 500.000 în
1944; aproximativ 48% dintre aceștia erau etnici ucraineni. [28]
Inițial, germanii au fost primiți ca eliberatori de unii ucraineni din vest, adică din teritoriile anexate de
URSS în 1939 și 1940. Dar administrațiile teritoriilor ocupate nu au făcut prea multe încercări de a
exploata nemulțumirile ucrainenilor față de politicile staliniste. [29] În schimb, naziștii au păstrat
sistemul fermelor colective, au dus politici sistematice de exterminare a evreilor, au deportat oameni
în Germania pentru muncă și au început o politică de depopulare a Ucrainei pentru a o pregăti în
vederea colonizării.[29] În aceste condiții, în mare parte, cei rămași în teritoriul ocupat s-au opus, activ
sau pasiv, naziștilor.
Pierderile totale de populație suferite de Ucraina în timpul războiului sunt estimate a fi între cinci și
opt milioane,[30][31] inclusiv peste o jumătate de milion de evrei uciși de Einsatzgruppen, uneori, cu
ajutorul colaboratorilor locali. Din 8,7 milioane de soldați sovietici care au murit în luptele contra
naziștilor,[32][33][34] 1,4 milioane erau etnici ucraineni.[32][34]

După război
Vezi și: Republica Sovietică Socialistă Ucraineană, Istoria Uniunii Sovietice și Istoria Uniunii
Sovietice (1985-1991).
Serghei Koroliov și Valentin Glushko

Republica a fost grav afectată de război și a fost nevoie de eforturi semnificative pentru a își reveni.
Peste 700 de orașe și 28.000 de sate au fost distruse. [35] Situația a fost înrăutățită de
o foamete cumplită, în 1946–47, cauzată de secetă.[36]
Rezistența antisovietică a continuat mulți ani după război, mai ales în vestul Ucrainei, teritorii
proaspăt ocupate de URSS, dar și în alte regiuni. [37] Armata Ucraineană Insurgentă a continuat să
lupte împotriva URSS până în anii 1950, folosind tactici de gherilă. [38][39]
În urma morții lui Stalin, în 1953, Nikita Hrușciov a devenit noul lider al URSS. În calitate de fost Prim
Secretar al Partidului Comunist din RSS Ucraineană, în perioada 1938-49, Hrușciov cunoștea, în
detaliu republica și, după preluarea puterii la nivelul uniunii, a pus accent pe prietenia dintre
popoarele rus și ucrainean. În 1954, aniversarea a 300 de ani de la Tratatul de la Pereiaslav a fost
sărbătorită cu fast, și în acel an, Crimeea a fost transferată de la RSFS Rusă la RSS Ucraineană.[40]
Până în anii 1950, republica a depășit nivelul de producție industrială dinainte de război. [41] De
asemenea, a devenit un important centru al producției sovietice de armament și al cercetării
științifice. Acest rol important a avut drept consecință obținerea unei influențe majore de către elita
locală. Mulți membri ai conducerii sovietice proveneau din Ucraina, cel mai de seamă fiind Leonid
Brejnev, care l-a înlăturat pe Hrușciov și a devenit lider al Uniunii, între 1964 și 1982, precum și
numeroși sportivi, artiști și oameni de știință sovietici.
La 26 aprilie 1986, un reactor al Centralei Nucleare de la Cernobîl a explodat, având ca
rezultat dezastrul de la Cernobîl, cel mai grav accident nuclear din istorie. [42][43] La momentul
accidentului, șapte milioane de persoane locuiau în regiunile contaminate, din care 2,2 milioane în
Ucraina.[44] După accident, un nou oraș, Slavutici, a fost construit în afara zonei de excluziune pentru
a găzdui și susține angajații centralei, care a fost închisă în 2000. Aproximativ 150.000 de oameni
au fost evacuați din zona contaminată, iar 300.000–600.000 au luat parte la curățenie. Până în anul
2000, 4.000 de copii ucraineni au fost diagnosticați cu cancer la tiroidă cauzat de radiațiile emanate
în timpul accidentului.[45]

Independența
Articole principale: Războiul ruso-ucrainean (din 2014), Anexarea Crimeii de către Federația
Rusă, Teritoriile Ucrainei ocupate temporar și Criza ruso-ucraineană (2021-2022).

Euromaidan, Decembrie 2013

Republica Populară Donețk, aprilie 2015

La 16 iulie 1990, noul parlament a adoptat Declarația Suveranității de Stat a Ucrainei. [46] Declarația
stabilea principiile de autodeterminare a națiunii ucrainene, democrație, independență politică și
economică, și prioritatea legii ucrainene pe teritoriul ucrainean în fața legii sovietice. Cu o lună în
urmă, o declarație similară fusese adoptată de parlamentul RSFS Ruse. Aceasta a dus la o perioadă
de confruntări între autoritățile sovietice centrale și cele republicane. În august 1991, liderii
conservatori comuniști ai URSS au încercat un puci pentru înlăturarea de la putere a lui Gorbaciov și
restaurarea puterii Partidului Comunist. După eșecul tentativei, la 24 august 1991, parlamentul
ucrainean a adoptat Declarația de Independență, în care Ucraina era declarată stat democratic și
independent.[47] Un referendum și primele alegeri prezidențiale au avut loc la 1 decembrie 1991. În
acea zi, peste 92% din ucraineni și-au exprimat susținerea pentru independență și l-au ales pe
președintele parlamentului, Leonid Kravciuk, ca președinte al țării. La întâlnirea de
la Brest (Belarus), din 8 decembrie, și apoi la întâlnirea de la Alma Ata, din 21 decembrie, liderii
Belarusului, Rusiei, și Ucrainei, au dizolvat, oficial, Uniunea Sovietică și au format Comunitatea
Statelor Independente (CSI).[48]
Ucraina a fost, inițial, văzută ca o republică cu condiții economice favorabile, în comparație cu
celelalte regiuni ale fostei URSS.[49] Totuși, țara a suferit o scădere economică mai profundă decât
alte foste republici sovietice. În timpul recesiunii, între 1991 și 1999, Ucraina a pierdut 60%
din PIB [50][51] și a suferit o inflație de ordinul zecilor de mii de procente. [52] Nemulțumiți de situația
economică, dar și de criminalitate și corupție, ucrainenii au protestat și au organizat greve.[53]
Economia ucraineană s-a stabilizat până la sfârșitul anilor 1990. O nouă monedă, grivna, a fost
introdusă în 1996. Începând cu anul 2000, țara a avut o creștere economică medie de 6% pe an. [54]
[55]
 O nouă Constituție a Ucrainei a fost adoptată în 1996, ceea ce a transformat Ucraina într-o
republică semiprezidențială. Președintele Kucima a fost, însă, criticat de adversari pentru că a
concentrat prea multă putere în funcția prezidențială, pentru corupție, transferul proprietății publice în
mâinile unei oligarhii loiale lui, descurajarea libertății de exprimare și fraudă electorală.[56] În
2004, Viktor Ianukovici, pe atunci prim ministru, a fost declarat câștigător al alegerilor prezidențiale,
care au fost fraudate masiv, după cum a constatat și Curtea Supremă de Justiție a Ucrainei.
[57]
 Rezultatele au cauzat nemulțumiri și demonstrații în favoarea candidatului opoziției, Viktor
Iușcenko, care a contestat rezultatele și a condus Revoluția Portocalie. În urma repetării alegerilor,
Viktor Iușcenko a devenit președinte și Iulia Timoșenko prim ministru, iar Viktor Ianukovici a rămas
în opoziție.[58]
La 24 februarie 2022, criza ruso-ucraineană a evoluat în invazia trupelor militare ruse în Ucraina.