Preistorie și istorie antică

Cele mai vechi așezări umane de pe teritoriul Ucrainei datează din preajma anului 4500 î.Hr.,
perioada de înflorire a culturii Cucuteni, din neolitic, într-o arie largă ce acoperă părți din Ucraina de
astăzi, precum și întreaga regiune Nipru-Nistru. În timpul epocii fierului, teritoriul a fost locuit
de cimerieni, sciți și sarmați.[4] Între 700 î.Hr. și 200 î.Hr. a făcut parte din Sciția. Mai târziu, au fost
fondate colonii grecești, romane și bizantine, cum ar fi Tyras, Olbia și Hermonassa, începând cu
secolul al VI-lea î.Hr., pe malul nord-estic al Mării Negre, și care au înflorit până în secolul al VI-lea
d.Hr.. În secolul al VII-lea, estul Ucrainei a făcut parte din statul bulgarilor. La sfârșitul acelui secol,
majoritatea triburilor bulgare au migrat în diferite direcții, iar teritoriul locuit de ele a căzut în
mâinile hazarilor.

Epoca de Aur a Kievului

Articol principal: Rusia Kieveană.

Hartă a Rusiei Kievene în secolul al XI-lea. În timpul Epocii de Aur a Kievului, teritoriul Rusiei Kievene ocupa
mare parte din Ucraina de astăzi, precum și vestul Rusiei, Belarusului și estul Poloniei.

În secolul al IX-lea, mare parte din Ucraina de astăzi era populată de ruși, care formaseră statul
numit astăzi Rusia Kieveană. În secolele al X-lea și al XI-lea, acest stat a devenit cel mai mare și
mai puternic din Europa.[5] În secolele care au urmat, acesta a pus bazele identității naționale a
ucrainenilor, precum și ale identităților altor popoare slave răsăritene. [6] Kiev, capitala Ucrainei
moderne, a devenit cel mai important oraș al Rusiei. Conform Cronicii lui Nestor, elita rusă era
constituită, inițial, din varegii din Scandinavia. Varegii au fost, ulterior, asimilați de populația slavă
locală și au devenit parte din prima dinastie rusă, dinastia Rurik.[6] Rusia Kieveană era compusă din
câteva cnezate (principate) guvernate de cnejii înrudiți din dinastia Rurik. Cnezatul Kievului, cel mai
prestigios și influent din toate principatele, a devenit subiectul rivalităților între rurikizi, fiind premiul
cel mai de preț în lupta lor pentru putere.
Epoca de Aur a Rusiei Kievene a început cu domnia lui Vladimir cel Mare (Volodîmîr, 980–1014),
care a îndreptat Rusia spre creștinismul bizantin. În timpul domniei fiului acestuia, Iaroslav cel
Înțelept (1019–1054), Rusia Kieveană a atins apogeul dezvoltării culturale și al forței militare.
[6]
 Aceasta a fost urmată de fragmentarea progresivă a statului, importanța puterilor regionale
crescând din nou. După o ultimă revigorare, în timpul domniilor lui Vladimir Monomah (1113–1125)
și a fiului său Mstislav (1125–1132), Rusia Kieveană s-a divizat în principate separate. Invazia
mongolă din secolul al XIII-lea a devastat Rusia Kieveană, Kievul fiind complet distrus în 1240. [7] Pe
teritoriul Ucrainei de azi, Rusia Kieveană a fost urmată de principatele Halici și Volînia, care au fost
unite, ulterior, sub numele de Halici-Volînia.

Dominația străină
Vezi și: Marele Ducat al Lituaniei, Uniunea statală polono-lituaniană și Imperiul Rus.

În secolele ce au urmat invaziei mongole, mare parte din Ucraina a fost controlată de Lituania (din secolul al
XIV-lea) și, după Uniunea de la Lublin (1569), de Polonia, după cum se vede în această hartă a Uniunii
Polono-Lituaniene din 1619.

"Răspunsul Cazacilor Zaporojeni către Sultanul Mehmed al IV-lea al Imperiului Otoman." Pictură de Ilia

Repin din 1880-1891.

La jumătatea secolului al XIV-lea, Halici-Volînia a fost supusă regelui polon Casimir cel Mare, iar
centrul fostei Rusii Kievene, inclusiv Kievul, a fost preluat de Marele Ducat al Lituaniei, după Bătălia
de pe Râul Irpen. În urma Uniunii de la Krevo din 1386, o uniune dinastică între Polonia și Lituania,
mare parte din teritoriul Ucrainei de azi a fost controlat de nobilii lituanieni rutenizați, în contextul
apartenenței de Marele Ducat al Lituaniei. În acest moment, termenii de Rutenia și ruteni au devenit
folosiți pe scară mai largă pentru a denumi regiunile marginei (ocraina în limba slavă) de Est a
Poloniei (Ucraina nu exista ca stat) și oamenii ce le locuiau, ca versiuni latinizate ale cuvântului
"rus'" (ex. "rusini").[8]
După 1569, Uniunea de la Lublin a format Uniunea statală polono-lituaniană. Mulți membri ai
claselor superioare rutene s-au convertit la catolicism, devenind confundabili cu nobilii poloni.
[9]
 Astfel, mulți dintre țăranii de rând, lipsiți de protectorii lor din rândurile nobilimii rutene, au recurs la
protecția cazacilor, care rămăseseră permanent ortodocși și aveau tendința de a recurge la violență
împotriva celor percepuți de ei ca dușmani, în particular, împotriva statului polon și reprezentanților
acestuia.[10]
La jumătatea secolului al XVII-lea, a fost înființat un cvasistat militar căzăcesc de către cazacii de la
Nipru, locuit și de țăranii ruteni care fugeau de iobăgie.[11] Polonia nu controla foarte bine acest
teritoriu, dar cazacii erau o forță utilă în luptele împotriva turcilor și, în unele momente, cele două
state erau aliate în campanii militare. [12] Totuși, continuarea iobăgirii țăranilor de
către nobilimea polonă și, mai important, suprimarea Bisericii Ortodoxe i-au împins pe cazaci
departe de Polonia.[12] Aspirațiile lor erau de a avea reprezentare în Seimul polon, recunoaștere a
tradițiilor ortodoxe și creșterea treptată a prezenței cazacilor în armată. Aceste aspirații au fost
refuzate, cu vehemență, de regii poloni. În cele din urmă, cazacii s-au aliat cu Rusia ortodoxă și cu
hoardele tătare (păgâne), decizie ce a condus, mai târziu, la decăderea statului polono-lituanian [11] și
la păstrarea creștinismului ortodox în Ucraina. [13]
Hatmanatul Căzăcesc
În 1648 Bohdan Hmelnițki a condus cea mai mare răscoală căzăcească împotriva Uniunii Polono-
Lituaniene și împotriva regelui polon Ioan Cazimir al II-lea.[14] Teritoriul de pe malul stâng al Niprului
a fost integrat în Rusia, sub forma Hatmanatului Cazac, în urma Tratatului de la Pereiaslav, din
1654, și a războiului ruso-polonez ce i-a urmat. După împărțirile Poloniei de la sfârșitul secolului al
XVIII-lea (1772, 1793, 1795) între Prusia, Austria Habsburgică și Rusia, Galiția a fost preluată de
Austria, iar restul hatmanatului cazac a fost incorporat în Imperiul Rus.
După moartea lui Hmelnițki, hatmanatul căzăcesc decade. Fiul lui Bogdan, Iuri, a fost numit
succesor, dar el nu a fost la fel de înțelept ca tatăl său. După domnii fără sens, "ruina" hatmanatului
căzăcesc este eliminată de Ivan Mazepa. Hatmanatul a înflorit în timpul domniei sale, în domeniul
artistic, în special. Stilul arhitectural dezvoltat în timpul mandatului său a fost numit „barocul
ucrainean”. Izbucnind Marele Război Nordic dintre Rusia și Suedia, el rupe alianța cazacilor
ucraineni cu rușii, aliindu-se cu Suedia. Victoria rușilor a pus capăt visului de independență al lui
Mazepa, independență pe care o promiseseră suedezii, în schimbul ajutorului acordat de cazaci.
După moartea lui Kirilo Rozumovski, ultimul hatman, teritoriul căzăcesc (nu exista noțiunea de
"Ucraina" ca stat. Exista doar "Ocraina" sau "margine" a Poloniei sau a Rusiei) intră sub stăpânirea
rusă.

Ucraina rusă
În ciuda promisiunilor de autonomie a Hatmanatului căzăcesc (Galiția trecuse la Imperiul
Habsburgic) făcute cu ocazia Tratatului de la Pereiaslav, cazacii și rutenii (rămași în stânga Niprului)
nu au primit niciodată libertățile și autonomia pe care le așteptau de la Imperiul Rus. Totuși, în cadrul
imperiului, cazacii și rutenii au ajuns să ocupe funcții înalte în administrația de stat rusească și
în Biserica Ortodoxă Rusă.
Mai târziu, regimul țarist a dus o politică de rusificare a teritoriilor căzăcești și rutene, suprimând
folosirea dialectelor căzăcești și rutene (rusine) în tipărituri și în public (nu a existat noțiunea de
limbă "ucraineană" în sec. XVII-XIX).[15]

Primul Război Mondial și Revoluția Rusă

Articol principal: Războiul de Independență al Ucrainei.
Vezi și: Ucraina în timpul Primului Război Mondial, Războiul Civil Rus și Ucraina după Revoluția
Rusă.
Rutenii, rusinii și cazacii au intrat în Primul Război Mondial atât de partea Puterilor Centrale (rutenii
și rusinii din Galiția și Bucovina), sub Austria, cât și de partea Antantei (cazacii), sub Rusia. În timpul
războiului, autoritățile austro-ungare au format Legiunea Ucraineană (galițiană) (apar pentru prima
oară noțiunile de "ucrainean" și "ucraineană" la inițiativa contelui Stadion - șeful serviciilor secrete
austro-ungare din anii 1890-1916), alături de Legiunile Poloneze, pentru a lupta împotriva Imperiului
Rus. Aceste legiuni au stat la baza armatei polone interbelice și a armatei galițiene ucrainene ce a
luptat împotriva bolșevicilor în perioada imediat următoare Primului Război Mondial (1919–23). Cei
suspectați de sentimente filo-ruse, în Austria, au fost tratați dur. Până la 5.000 de susținători ai
Imperiului Rus din Galiția au fost închiși în lagărele de prizonieri de la Talerhof, Styria, și în
fortăreața Terezín (astăzi în Cehia).[16]
Soldați ai Armatei Populare Ucrainene

Odată cu prăbușirea imperiilor rus și austro-ungar, în urma Primului Război Mondial și al Revoluției
Ruse, a apărut o mișcare națională ucraineană pentru independență. În perioada 1917–20, au
apărut câteva state ucrainene: Republica Populară
Ucraineană, Hatmanatul, Directoratul și Republica Sovietică Socialistă Ucraineană (probolșevică),
state ce au ocupat teritorii din fostul Imperiu Rus; de asemenea, pe fostul teritoriu austro-ungar s-a
format Republica Populară Vest-Ucraineană. În mijlocul Războiului Civil Rus, s-a dezvoltat și o
mișcare anarhistă ucraineană, numită Armata Neagră, condusă de Nestor Mahno.[17] Totuși, în urma
înfrângerii Ucrainei de Vest în Războiul Polono-Ucrainean, urmat de eșecul invaziei polone respinse
de forțele ruse și ucrainene pro-sovietice, Ucraina n-a putut să se unifice și să-și câștige
independența (chiar în acest text se arată că existau mai multe republici ucrainene în perioada
1918-1920). În urma Păcii de la Riga, tratat semnat de Rusia Sovietică, Ucraina Sovietică și Polonia,
vestul Ucrainei de azi (atunci nu exista un stat ucrainean unificat) a fost împărțit și încorporat în
Polonia, iar părțile centrale și estice au format RSS Ucraineană, în martie 1919, care a devenit,
ulterior, republică fondatoare a URSS, în decembrie 1922.[18]